2 44823757 Licenta Evaziunea Fiscala in Romania.

5/11/2018 2 44823757 Licenta Evaziunea Fiscala in Romania. - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/2-44823757-licenta-evaziunea-fiscala-in-romania 1/48

INTRODUCERE

Având în vedere această realitate incontestabilă respectiv cea a fenomenului

evazionist, precum şi interesul sporit faţă de acest fenomen a cărui evoluţie este foarte rapidă

şi de dimensiuni ridicate am ales pentru studiu această lucrare de licenţă.

În lucrarea de faţă am abordat interdependenţele dintre evaziunea fiscală şi instituţiile

implicate în eradicarea ei, abordând fenomenul în complexitatea sa, ca de la cauză la efect.

Am acordat atenţie deosebită implicaţiilor de ordin economic, social şi posibilităţii de

prevenire şi combatere a evaziunii fiscale, astfel încât aceasta să descurajeze rapid fenomenul

evazionist; să contribuie într-o mai mare măsură la realizarea veniturilor bugetului de stat şi să

conducă la asigurarea unei stabilităţi macroeconomice şi a unui mediu de afaceri favorabil.

Aşa cum se observă în zilele noastre, fenomenul de evaziune fiscală din România este

unul omniprezent, care încearcă să domine economia naţională. Acesta deţine o pondereînsemnată în economia subterană a României, ceea ce înseamnă că dacă ar fi luate măsurile

cuvenite multe fonduri ar putea fi recuperate şi îndreptate către bugetul statului, contribuind

astfel la încercarea de revenire a economiei naţionale din criza în care se află acum.

Pentru combaterea evaziunii fiscale nu este necesar numai impunerea unor sancţiuni

drastice, ci ar trebui realizat un control fiscal mai eficient, mai corect şi mai transparent, un

sistem legislativ viabil şi poate, în primul rând, o educaţie fiscală a cetăţenilor.

Legislaţia în vigoare nu este pe deplin clară şi nici suficientă existând destul de multelacune. La elaborarea actelor normative nu s-a ţinut seama că suntem în tranziţie spre

economia de piaţă şi controlul financiar şi fiscal nu este un simplu act administrativ, ci o

necesitate obiectivă.

CAPITOLUL I

SISTEMUL FISCAL

1.1. Definirea sistemului fiscal

Sistemul fiscal, alături de alte sisteme (monetar, de credit, financiar), urmăreşte

realizarea obiectivelor politico-economice şi sociale ale statului.

Atunci când sistemul fiscal devine o frână în realizarea acestor obiective de ordin economic şi

social, societatea reacţionează pentru schimbarea lui şi impune ceea ce se cheamă reformă

fiscală.

Există cel puţin două abordări ale conceptului de sistem fiscal:

1



- o primă abordare priveşte sistemul fiscal ca fiind totalitatea impozitelor ce se

prelevă într-un stat;

- o altă abordare pune accentul pe elemente definitorii ale sistemului fiscal şi

relaţia dintre elementele ce compun acest sistem.

Conform primei abordări, unii autori arată că sistemul fiscal reprezintă totalitateaimpozitelor şi taxelor provenite de ia persoane fizice şi juridice, impozite şi taxe ce

alimentează bugetele publice1.

O altă abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii ale

sistemului în general şi interpretează sistemul fiscal prin prisma relaţiilor dintre elementele

care îl formează, astfel: ”sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode,

procese, cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între

care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperiiimpozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor

sistemului”2

Sistemul fiscal este, aşadar, un sistem complex, incluzând în structura sa

următoarele trei componente3:

totalitatea impozitelor, taxelor şi a altor venituri fiscale pe care statul, prin organele

sale specializate, le percepe în baza unor reglementări legislative cu caracter fiscal;

mecanismul fiscal, care cuprinde metodele, tehnicile şi instrumentele fiscale prin

utilizarea cărora se asigură dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, taxelor,

contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;

aparatul fiscal , fără de care sistemul fiscal ar rămâne inert, el constituind motorul de

punere în mişcare a mecanismului fiscal.

Orice sistem fiscal prezintă următoarele caracteristici:

- exclusivitatea aplicării impozitelor şi taxelor;

- autonomia tehnică de aplicare a impozitelor şi taxelor.

Suveranitatea fiscală presupune faptul că fiecare stat suveran are libertatea deplină a

alegerii sistemului fiscal, definirea impozitelor care-1 compun, stabilirea contribuabililor,

definirea masei impozabile, dimensionarea cotelor de impunere, fixarea termenelor de plată,

acordarea de facilităţi fiscale, sancţionarea abaterilor de la prevederile legii fiscale,

soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabili.

1.2. Componentele sistemului fiscal

1 Condor I., Drept financiar, Editura Regia autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994, p.1222 Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor , Editura Codecs, Bucureşti, 1998, p.22;3 Vintilă Georgeta, Fiscalitate. Metode şi tehnici fiscale , Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2006.

2



Impozitul

Rezultat al sintetizării multitudinii de concepţii şi abordări ale impozitelor în teoria şi

practica fiscală, impozitului i-a fost dată următoarea definiţie4: „o formă de prelevare

obligatorie (silită) la dispoziţia statului, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerestituibil, aunei părţi din veniturile sau averile persoanelor fizice şi juridice, în vederea formării

resurselor băneşti destinate acoperirii unor necesităţi publice”.

Impozitul reprezintă plata bănească, obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă,

efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului de stat în cuantumul şi la

termenele precis stabilite de lege, rară obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un

echivalent direct şi imediat. Plata impozitului are caracter obligatoriu, pentru toate

persoanele fizice şi juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau care posedă un

anumit gen de avere. Dreptul de a institui impozite îl are statul, care îl exercită, de regulă, prin

organele puterii centrale (Parlamentul), iar uneori şi prin organele administraţiei de stat locale

(ale departamentelor, districtelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor).

Sursa din care se plăteşte impozitul este diferită în funcţie de forma pe care o îmbracă

venitul realizat de persoanele fizice sau juridice. Pentru muncitori şi funcţionari sursa

impozitului o constituie salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii

funciari - renta, pentru deţinătorii de hârtii de valoare - venitul produs de acestea care îmbracă

forma dividendului sau a dobânzii. Sumele încasate la bugetul de stat cu titlul de impozit au

caracter definitiv şi nerambursabil. Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă, în general,

suma de bani plătită de o persoană fizică sau juridică, pentru un serviciu prestat plătitorului de

către stat sau instituţiile sale. Noţiunea de taxă provine din limba greacă de la cuvântul "taxis"

sau din limba franceză de la cuvântul "taxe" cu înţelesul de fixare impozit. Nu se poate pune

semnul egalităţii între costul serviciului efectuat de către stat sau instituţiile sale în favoarea

persoanelor fizice şi juridice şi suma percepută cu titlul de taxă. De regulă, taxa conţine pe

lângă costul serviciului prestat şi unele elemente de impozit.Rolul cel mai important al

impozitelor se manifestă pe plan financiar, în sensul că impozitele constituie mijlocul

principal de procurare a resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Elementele impozitului, întâlnite în teoria şi practica financiară, sunt următoarele:

Subiectul impozitului sau plătitorul este persoana fizică sau juridică obligată

prin lege la plata acestuia. In cazul impozitului pe salarii, subiect al impozitului

este orice persoană fizică care realizează un venit sub forma de salariu, în cazul

4 Talpoş I., Enache C., Fiscalitate aplicată, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2001, p.25-26.

3



impozitului pe profit subiectul (plătitorul) este agentul economic etc. în

practica financiară subiectul impozitului mai este numit şi contribuabil.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv

impozitul. De regulă, persoana care plăteşte impozitul este aceea care îl şi

suportă5. Obiectul impozitului este reprezentat de materia supusă impunerii. In calitate

de obiect al impozitului pot apărea, după caz, venitul, averea iar uneori şi

cheltuielile. Venitul şi averea apar în calitatea de obiect al impunerii în cazul

impozitelor directe.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din

avere. Veniturile ca sursă a impozitului pot îmbrăca mai multe forme: salariu,

profit, dividende etc. Averea poate apare fie sub forma de capital (în cazulacţiunilor emise de societăţile de capital) fie sub formă de bunuri (mobile şi

imobile)6.

Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care se

exprimă obiectul impozabil. La impozitul pe salarii unitatea de impunere este

unitatea monetară, la impozitul pe clădiri - metrul pătrat de suprafaţă utilă, la

impozitul funciar - hectarul etc.

Cota impozitului este reprezentată de impozitul aferent unei unităţi deimpunere. Cota impozitului poate fi fixă,sau procentuală . Asieta (modul de

aşezare a impozitului) reprezintă măsurile care se iau de organele fiscale pentru

stabilirea fiecărui subiect impozabil, a mărimii obiectului impozabil şi a

cuantumului impozitului datorat statului.

Termenul de plată şi modalitatea de plată - indică data la care sau intervalul de

timp în interiorul căruia subiectul impozitului trebuie să-şi achite obligaţia faţă

de bugetul statului.Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege,atrage după sine şi obligaţia contribuabilului de a plăti şi majorările de

întârziere.

Aşezarea impozitului înseamnă stabilirea obiectului impozabil, determinarea

cuantumului impozitului şi perceperea sau încasarea impozitului. Evaluarea:

5 În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală(O.G. nr. 92/2003, republicată în Monitorul Oficialal României, partea I, nr. 513/31.07.2007) plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care în numeledebitorului, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şialte sume datorate bugetului general consolidat. Pentru persoanele juridice cu sediul în România, care au sediisecundare, plătitor de obligaţii fiscale este persoana juridică, cu excepţia impozitului pe venitul din salarii, pentrucare plata impozitului se face, de către sediile secundare ale persoanei juridice.6 Şeulean Victoria, Fiscalitate, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2007, p.23

4



a) metoda evaluării indirecte sau pe bază de prezumţie;

b) metoda evaluării directe sau pe bază de probe.

Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate realiza prin trei variante şi anume:

Evaluarea pe baza indiciilor (semnelor) exterioare ale obiectului impozabil este

specifică impozitelor de tip real, permiţând stabilirea doar cu aproximaţie a valoriiobiectului impozabil.

Evaluarea forfetară, constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului

impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil, rară ca vreuna din părţi să

aibă pretenţia că aceasta a fost determinată cu exactitate.

Evaluarea administrativă, constă în aceea că organele fiscale stabilesc valoarea

materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) de care dispun.

Evaluarea directă a materiei impozabile, se poate realiza, la rândul ei, prin douăvariante: evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei

contribuabilului (plătitorului de impozit).

A doua operaţie în cadrul operaţiunii de aşezare a impozitului o constituie stabilirea

cuantumului impozitului datorat de subiectul impozabil.

După modul de stabilire a impozitului datorat:

Impozitele de repartiţie sau de contigentare s-au practicat în perioada feudalismului şi

în primele stadii de dezvoltare ale capitalismului şi se caracterizează prin- aceea căstatul stabilea suma globală a impozitelor ce trebuie încasate de pe întreg teritoriul

ţării.

Impozitele de cotitate se stabilesc prin aplicarea unor cote procentuale pe. fiecare

obiect impozabil în parte.

Clasificarea impozitelor:

a) După principalele trăsături de fond şi de formă, impozitele se împart, în impozite

directe şi impozite indirecte. Impozitele directe, se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice şi/sau juridice,

în funcţie de veniturile şi/sau averea acestora şi pe baza cotelor de impozit prevăzute de

lege.In funcţie de criteriile care stau la baza aşezării lor, impozitele directe se pot grupa în

impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se caracterizează prin aceea că se stabilesc în legătură cu

anumite obiecte materiale (de exemplu pământul, clădirile.

Impozitele personale ţin cont, în primul rând, de situaţia personală asubiectului impozabil, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective.

5



Impozitele indirecte se aşază asupra vânzării bunurilor (de consum, de lux etc.) şi

serviciilor (de transport, hoteliere, spectacole etc.

b) După obiectul impunerii deosebim impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite

pe cheltuieli. Dacă impozitele pe venit şi impozitele pe avere vizează existenţa acestora,

impozitele pe cheltuieli vizează tocmai cheltuirea veniturilor şi a averilor.c) După scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se grupează în impozite cu

caracter fiscal şi impozite cu caracter de ordine. în această categorie se includ: impozitele pe

venit, taxele de consumaţie ş.a.

d) După frecvenţa cu care se încasează la bugetul statului, impozitele pot fi

permanente, când se încasează periodic (de regulă anual) la bugetul statului şi incidentale

sau întâmplătoare, când se instituie şi se încasează o singură dată.

e) Un alt criteriu de clasificare împarte impozitele în impozite analitice şi impozite sintetice. Impozitul analitic este un impozit aşezat asupra elementelor unui patrimoniu sau

asupra unei operaţii izolate. Impozitul sintetic este aşezat asupra unui ansamblu de operaţiuni

sau de venituri şi constă în impunerea acestui ansamblu de operaţiuni sau de venituri o

singură dată.

f) Impozitele pot fi grupate şi în impozite specifice şi impozite advalorem. Impozitele

numite specifice sunt calculate multiplicând o cantitate, un volum, o suprafaţă de materie

impozabilă cu o sumă dată. Impozitele advalorem sunt calculate prin aplicarea unei cote

procentuale asupra valorii materiei impozabile.

g) După instituţia care le administrează, în statele de tip federal întâlnim: impozite

federale, impozite ale statelor (provinciilor) membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în

statele de tip unitar deosebim: impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale

colectivităţilor locale.

Taxele vamale

Taxele vamale se percep asupra importului, exportului şi tranzitului de mărfuri. Cele

mai frecvente sunt taxele vamale de import, pe care statul le încasează la intrarea în ţară a

unor mărfuri cumpărate de pe piaţa externă. Taxele vamale de export sunt mai puţin frecvente,

pentru că statele sunt interesate să încurajeze exportul pentru a realiza încasări în valută. Când

totuşi se întâlnesc acestea afectează materiile prime, pentru a determina prelucrarea lor în ţară

şi semifabricatele sau produsele finite cu pondera cea mai mare la export.

Taxele vamale de tranzit se stabilesc asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului

exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terţe ţări. Aceste taxe se întâlnesc în cazuri

foarte rare.Prin urmare, taxele vamale care se aplică, de regulă, sunt cele de import. Ele se

percep asupra valorii mărfurilor importate, în momentul când mărfurile trec frontiera ţării

6



importatoare. Taxa vamală de import se achită de către importator. Această taxă are rolul unui

impozit de egalizare, pentru că are drept consecinţă apropierea nivelului preţului mărfii

importate de nivelul preţului mărfii indigene; această apropiere înlătură concurenţa neloială a

importurilor.Nivelul taxelor vamale de import este determinat, în general, de raportul cerere-

ofertă din ţara importatoare şi de conţinutul politicii economice pe care aceasta o promovează. În funcţie de modul cum sunt stabilite, taxele vamale îmbracă două forme de bază şi

anume: taxe specifice, atunci când se stabilesc în sumă fixă pe unitatea de măsură şi taxe ad-

valorem, atunci când se stabilesc în funcţie de valoarea mărfurilor importate. Uneori se poate

aplica o combinaţie a acestor două forme şi se vorbeşte de taxe compuse.

Nivelul taxelor vamale percepute de un stat diferă în funcţie de natura mărfurilor care

fac obiectul impunerii, respectiv materii prime, semifabricate sau produse finite, produse

agroalimentare sau industriale. De regulă, produsele finite sunt supuse la taxe vamale maimari decât semifabricatele şi materiile prime, atunci când importatorul doreşte să-şi protejeze

industria naţională de concurenţa străină.

Nivelul taxelor vamale depinde şi de natura relaţiilor comerciale existente între statul

importator şi statul exportator. Între acestea pot exista convenţii prin care îşi acordă reciproc

anumite avantaje vamale. În lipsa acestora, statul importator aplică regimul vamal general

stabilit pentru ţările cu care nu are încheiate asemenea convenţii. Ca urmare, tarifele vamale,

respectiv tabelele în care se înscriu taxele vamale, pot fi convenţionale, având cote ce se

aplică în relaţiile cu ţările cu care sunt încheiate asemenea acorduri şi autonome care cuprind

cote mai ridicate aplicabile ţărilor cu care nu au încheiate acorduri de acest gen.

Taxele de înregistrare şi de timbru

Taxele sunt plaţi efectuate de persoane fizice şi juridice pentru serviciile prestate

acestora de către instituţiile de drept public. Taxele întrunesc o serie de atribute specifice

impozitelor şi anume: obligativitatea, nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în caz de

neplată. Spre deosebire de impozite, ele presupun însă existenţa unei contraprestaţii. După

natura lor taxele pot fi: taxe judecătoreşti, încasate de instanţele jurîsdicţionale pentru

acţiunile introduse de persoanele fizice şi juridice spre judecare; taxe de notariat, pentru

eliberarea, certificarea, legalizarea sau autentificarea de acte, copii sau traduceri de către

notariate; taxe consulare, pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize de către

consulate; taxe de administraţie, pentru eliberări de permise, autorizaţii, legitimaţii de către

organele administraţiei de stat.După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi

taxată, taxele pot fi: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.

Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii

cum sunt: autentificarea de acte, eliberarea unor documente (cărţi de identitate, paşapoarte,

7



permise de conducere auto etc), legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă această

denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale mobile.

Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, constituirea de societăţi şi la

majorarea capitalului acestora, la fuzionări, dizolvări şi partajări de societăţi, cedări de fonduri

de comerţ, de clientelă etc.Legislaţiile financiare ale unor ţări mai deosebesc o categorieintermediară între impozite şi taxe, denumită contribuţie.

Sunt considerate contribuţii sumele percepute de anumite instituţii de drept public

pentru avantajele reale sau presupuse de care se bucură o persoană fizică sau juridică din

partea acestora7.

1.3. Teorii asupra sistemelor fiscale ideale

Teorii asupra sistemelor fiscale ideale8

În rândurile următoare se prezintă teoriile privitoare la realizarea/existenţa unui sistem

fiscal ideal, teorii care au fost dezvoltate de autori recunoscuţi de-a lungul timpului şi care

înglobează elemente specifice ideilor remarcabile din anumite perioade în care au fost

conturate.

Pornind de la aceasta, se poate pune întrebarea, în aceeaşi măsură, dacă literatura

dedicată fiscalităţii ideale poate să ofere soluţii în determinarea practică a politicii fiscale. De

asemenea, cum poate, vreun aspect al politicii publice, cu toate constrângerile sale politice şi

problemele de ordin administrativ, chiar şi să spere să fie optim? Şi, mai ales, cum poate ceva,

atât de nepopular, precum este impozitarea, să fie descrisă în asemenea termeni?

Astfel, în cele de urmează, se va face referire la cele trei teorii normative ale fiscalităţii

sau impozitării care dezvăluie ceea ce putem numi un sistem fiscal bun. În anii 1970, a existat

o dezvoltare rapidă, o abordare a problemelor fiscale, cunoscută ca teoria impozitării optime

(OT), bazată pe presupuneri normative diferite şi care a furnizat o direcţie diferită de ceea ce a

fost numit până atunci „impozitare echitabilă“ (ET), teoria predominantă a anilor 1950-1960.

Mai recent, o reformulare a abordării „schimbului fiscal“ (FE) a furnizat un alt punct

de vedere competitiv din perspectiva căruia se poate lua în considerare sistemul fiscal şi

reformarea sa.

Din moment ce toate cele trei abordări influenţează discuţiile asupra politicii fiscale,

este important să înţelegem cum cele trei tradiţii se diferenţiază şi care dintre ipoteze este

responsabilă pentru părerile conflictuale ale economiştilor care pornesc de la aceste puncte de

vedere în analizele lor.7 Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor , Editura Codecs, Bucureşti, 1998, p.828 www.contabilul.ro/.../ Teorii -asupra- sistemelor - fiscale-ideale.html

8



În acelaşi timp, este esenţial să realizăm că fiecare dintre aceste abordări are o bază

analitică şi filosofică bine dezvoltată, care nu poate fi cu uşurinţă respinsă sau catalogată ca

deficitară.

În ceea ce priveşte impozitarea echitabilă („Equitable Taxation“), teoria derivă în

primul rând din opera lui Simons Hendry (1938), care a dezvoltat-o ca parte a cadrului extinsal politicii economice. Simons este un adept al liberalismului clasic, punând accent pe

libertatea individuală ca valoare primordială, urmată de egalitate.

Programul său economic susţinea instituţii şi politici care să minimizeze interferenţele

politicului în viaţa economică.

Sectorul public avea un rol important, printre alte funcţii fiind aceea de a furniza

servicii pe care sectorul privat nu le putea furniza în mod efectiv şi de a crea egalităţi prin

redistribuire.Din moment ce impozitarea beneficiului nu era practicată, trebuia dezvoltată o cale de

impozitare care să respecte principiile mai sus enunţate, astfel încât Simons a formulat

conceptul de „venit/profit corespunzător“ şi de „bază fiscală corespunzătoare“. Această teorie

abordează ambele laturi ale bugetului, venituri şi cheltuieli publice.

Impozitele sunt aşezate în concordanţă cu capacitatea de plată, care este măsurată fără

referire la teoria utilităţii.

Prin propunerea sa, Simons se arăta a fi împotriva analizei utilităţii.

Mai recent, anumiţi autori susţinători ai aceleiaşi teorii au concluzionat că cea mai

potrivită măsură a capacităţii de plată este exprimată prin intermediul cheltuielilor pentru

consum. Impozitarea echitabilă face o diferenţiere importantă între echitatea orizontală

(tratamentul egal al contribuabililor care au aceeaşi capacitate de plată) şi echitatea verticală

(impozitarea diferită a celor din categorii economice diferite). Însă impozitarea echitabilă nu

include alte obiective, precum eficienţa în analiză.

Pe de altă parte, drumul impozitării optime („Optimal Taxation“) poate fi trasat pe

baza doctrinei sacrificiului, propusă în prima etapă de către scriitorii clasici. J.S. Mill a

argumentat că justeţea impozitării e dată de faptul că fiecare contribuabil suportă un sacrificiu

egal (în Principles, 1871). Economia modernă a bunăstării a interpretat sacrificiul ca pe o

pierdere de utilitate şi susţine egalizarea utilităţilor marginale ca regulă potrivită pentru a

minimiza sacrificiul agregat cauzat de impozitare. Mai recent, Frank Ramsey (1927), James

Mirrless (1971), Peter Diamond (1971), printre alţii, au cercetat de asemenea ideea că

sistemul fiscal ar trebui să implice cel mai mic sacrificiu, dar definesc sacrificiul mai extins,

ca pe o reducere a bunăstării sociale, decât o simplă pierdere în utilitatea individuală.

9



Funcţia bunăstării sociale utilizată de susţinătorii acestei teorii este de natura

utilitariană, depinzând de utilităţile ordinale ale individului. Aceasta permite includerea

explicită a normelor echităţii verticale în analiză, norme care pot include criteriul echităţii

verticale standard, precum şi, de exemplu, criteriul „maximin“ al lui John Rawls (1971)

(maximizarea bunăstării cel puţin a individului bogat). Normele echităţii orizontale pot fiintegrate în analiză drept constrângeri pentru alegerea instrumentelor fiscale.

În maximizarea funcţiei bunăstării sociale, teoreticienii fac câteva presupuneri

importante în legătură cu natura economiei care constrânge alegerea sistemului fiscal.

Astfel, în primul rând, ei stabilesc pieţe concurenţiale aflate în starea de echilibru

general, pieţe care includ atât producţia, cât şi consumul. Accentul asupra echilibrului general

face ca această teorie să devină interesantă şi destul de sofisticată din punct de vedere

matematic.În al doilea rând, structura economiei în cauză nu permite utilizarea impozitării

globale, care ar lăsa preţurile relative neafectate. În al treilea rând, guvernul se presupune a fi

un factor exogen pentru economie, cu excepţia sensului restrictiv, anume acela că obligaţiile

fiscale sunt influenţate de răspunsurile agenţilor privaţi la o anumită structură a sistemului

fiscal.

Astfel, analiza impozitării optime decurge dintr-o optimizare a funcţiei bunăstării

sociale, deoarece, prin includerea obiectivelor de eficienţă şi a celor de echitate în aceeaşi

funcţie de bunăstare, face ca pierderile nerecuperabile, care rezultă din urmărirea unui

obiectiv de echitate, să devină parte explicită a unui sistem fiscal. La un nivel mai puţin

formal, ideea că structurarea impozitelor trebuie să minimizeze pierderile nerecuperabile în

cazul unor obiective de distribuire determinate va duce la presupunerea că e mai bine să se

impoziteze consumul decât venitul pentru a evita distorsiunile cauzate de alocarea

intertemporală a resurselor şi preferinţa pentru taxările globale, în ideea evitării substituirilor

induse între activităţi care sunt taxate la diferite rate.

Stiglitz şi Boskin, în 1977, au demonstrat şi susţinut optimalitatea deducerilor fiscale

în cazul cheltuielilor medicale. Existenţa acestor deduceri în cazul analizei impozitării optime

presupune principul taxării indivizilor potrivit caracteristicilor care sunt cele mai apropiate

argumentelor pro funcţiei bunăstării sociale. În teorie, fiecare tranzacţie distinctă trebuie

impozitată separat, la rate diferite care ţin cont de efectele relevante directe şi indirecte asupra

eficienţei şi distribuirii.

Dar, aşa cum se menţionează şi în Raportul Meade, asemenea discriminări nu sunt

fezabile în practică. „Tot ce poate fi sperat este luarea în calcul a câtorva dintre cele mai

evidente şi mai probabile efecte directe şi indirecte“. Politicile fiscale care sunt optime pentru

10



guvern la un anumit moment în timp nu sunt, în general, optime la un moment ulterior. Astfel,

într-un context dinamic, o politică eficientă implică atât capitalul, cât şi munca, în

concordanţă cu elasticitatea ofertei lor şi cu ceilalţi factori relevanţi.

Totuşi, odată ce politica a fost anunţată şi aplicată într-o anumită perioadă, este

eficient pentru guvern, pentru perspectiva perioadei ce va urma, să impoziteze numaicapitalul. Inconsistenţa, din punct de vedere temporal, a acestor măsuri de politică fiscală este

indezirabilă, deoarece o istorie caracterizată de promisiuni deşarte va distruge credinţa

investitorilor privaţi în deciziile guvernamentale.

Abordarea schimbului fiscal („Fiscal Exchange“) îşi are originile în teoria schimbului

voluntar a lui Knut Wicksell (1896) şi în operele contemporane ale lui James Buchanan

(1976-1980). Problema centrală a literaturii era cum să organizezi instituţii guvernamentale

sensibile la electorat şi în acelaşi timp să te asiguri că procesul electoral nu va conduce laexploatări din partea grupurilor de interese organizate.

În lucrarea lor din 1980, Geoffrey Brennan şi James Buchanan au adresat o întrebare:

„Ar trebui ca puterea de a impozita a guvernului să fie limitată şi ce formă ar trebui să ia

această limitare?“. Din moment ce problema centrală în această versiune a teoriei, dezbătută

în lucrarea „The power to tax“, se referă la posibilitatea adoptării unui comportament

răuvoitor din partea guvernului, cei doi îşi încep acţiunea prin constituirea unei imagini

conform căreia statul este un Leviatan care îşi propune să maximizeze puterea, fondurile,

activele, bunurile pe care le poate primi de la cetăţeni.

Astfel, ei adoptă o abordare minimax a structurii instituţiilor sociale în scopul limitării

unei posibile autorităţi guvernamentale excesive. În lucrarea mai sus amintită autorii se

focalizează asupra constrângerilor constituţionale care să limiteze atitudinea de Leviatan a

guvernului. În acest sens, structura sistemului fiscal este o chestiune constituţională, iar

reformele fiscale sunt probleme ce ţin de adunările constituţionale sau ale altor grupuri de

plătitori de impozite, dar nicidecum o problemă ce ţine de guvernul însuşi.

În abordarea Brennan-Buchanan a analizei schimbului fiscal, problema este să se

aleagă bazele fiscale şi ratele de impozitare care limitează Leviatanul la un nivel dezirabil al

veniturilor fiscale totale, susţinând, de asemenea, abolirea impozitării capitalurilor şi

impozitarea veniturilor câştigate din muncă sau a consumului, care sunt mai elastice şi permit

contribuabililor să scape mai uşor.

Limitările constituţionale asupra naturii bazelor de impozitare pe care Leviatanul le

poate exploata sunt, de asemenea, folositoare în asigurarea faptului că nivelul şi tipurile de

servicii publice furnizate sunt în concordanţă cu dorinţele/preferinţele electoratului. Dacă este

posibil să se stabilească baza de impozitare, care este complementară cu anumite bunuri

11



publice, va fi un motiv pentru Leviatan să-şi cheltuiască o mare parte a forţelor pentru a

asigura binele comun.

În esenţă, cele trei abordări, impozitarea echitabilă, impozitarea optimă şi teoria

schimbului fiscal, au implicaţii diferite pentru structura sistemului fiscal sau reformele fiscale.

Toatele cele trei teorii tradiţionale au fost utilizate ca puncte de plecare în căutarea unuisistem fiscal ideal. Abordarea referitoare la impozitarea echitabilă a exercitat cel mai

pronunţat impact asupra sistemelor fiscale actuale din SUA, Suedia, Irlanda.

În ceea ce priveşte influenţa teoriei echităţii impozitării asupra politicii fiscale,

anumiţi autori cred cu fermitate că echitatea orizontală presupune o singură bază de

impozitare şi susţin abolirea tuturor taxelor şi impozitelor care nu sunt legate de venit, cu

excepţia impozitelor pe proprietăţi şi acciza pe produsele petroliere. Această idee însă nu a

fost aplicată niciodată.Impozitarea optimă a exercitat un impact mai puţin vizibil asupra politicii fiscale din

ultimele decenii. Ideile care susţin această teorie sunt vizibile în Raportul Made (1978), ai

cărui autori recomandă un impozit pe venit cu o bază de impozitare definită global.

Influenţa „schimbului fiscal“ asupra politicii fiscale a fost mai puţin vizibilă decât

celelalte două orientări la un loc. Impactul imediat al acestei analize poate decurge din

sprijinul intelectual, ceea ce a furnizat schimbări ale limitelor constituţionale ale puterii de a

impozita la nivel local sau statal în SUA.

În ceea ce urmează, sunt prezentate implicaţiile pe care fiecare dintre aceste trei teorii

le are asupra structurii sistemului fiscal. Astfel, tabelul de mai jos va arăta care sunt

diferenţele în ceea ce priveşte principalele elemente ale sistemului fiscal.

Tabelul 1: Sistemul fiscal din perspectiva celor trei abordări

12



Sursa: www.contabilul.ro/.../ Teorii -asupra- sistemelor - fiscale-ideale.html

Astfel, potrivit tabelului, unele dintre concepţii preferă bazele de impozitare globală,altele, bazele de impozitare multiple. Diferenţe există şi în ceea ce priveşte prevederile

speciale. În timp ce impozitarea echitabilă se declară împotriva acestora, teoria schimbului

fiscal le utilizează ca strategie pentru limitarea puterii statului. În cadrul impozitării optime, în

funcţie de obiectivele guvernului, se poate apela la diverse deduceri, credite fiscale în

construirea unui sistem fiscal bun conform acestei abordări.

Părerile sunt din nou împărţite, dacă se raportează la ratele/cotele de impozitare

preferate de fiecare dintre aceste trei teorii. Inevitabil, apar unele probleme în implementarea

regulilor specifice fiecăreia din cele trei abordări şi acestea vor fi prezentate succint în tabelul

următor:

Tabelul 2: Probleme de implementare

13



Sursa: www.contabilul.ro/.../Teorii-asupra-sistemelor-fiscale-ideale.html

Astfel, teoreticienii impozitării echitabile s-au ocupat în cea mai mare parte de

problemele ce apar în cuantificarea venitului global, în stabilirea ca bază de impozitare a

venitului nominal sau real şi nu numai a acestora. Analiza impozitării optime aduce în discuţie

probleme legate de studierea impactului fiscalităţii asupra echilibrului economic.

Autorii ideilor schimbului fiscal şi-au canalizat atenţia asupra laturii constituţionale,

iar problemele de implementare decurg din această perspectivă.

Este de recunoscut faptul că aceste trei orientări conţin idei valide, însă nu sunt

capabile să răspundă tuturor întrebărilor care se ridică într-un astfel de context. În realizarea

unei fundaţii pentru teoria impozitării echitabile, unii autori au căutat căi care să neutralizeze

interferenţele politicului în economie, susţinând că introducerea bazei de impozitare globale

va îndeplini acest scop.

Implicaţiile acestui tip de bază de impozitare şi echitatea orizontală pot fi uşor

evidenţiate printr-un exemplu.

Astfel, presupunând că nu există decât două baze de impozitare, B1 şi B2,

reprezentând diferite componente ale venitului, precum câştiguri din salarii şi din capitaluri,

şi, presupunând în continuare că se utilizează o impozitare proporţională, la o rată „t“, iar

fiecare bază de impozitare poate include o singură excepţie, „e“, tratamentul egal al celor

egali, ar cere ca e1/B1 = e2/B2, în care impozitul total plătit pentru fiecare bază ar fi ti = ti şi

Ti = ti*(Bi – si), pentru i = 1,2.

Doar dacă aceste condiţii sunt satisfăcute, contribuabilii cu venit global egal obţinut

din cele două surse în diferite proporţii nu vor avea obligaţii fiscale egale.

Desigur că în discuţia despre impozitarea optimă s-ar putea porni de la cele patru

„maxime“ ale lui Adam Smith, referitoare la egalitate, siguranţă, comoditate şi economie în

colectare. Un alt studiu însă, propune alte trei criterii, şi anume:

• nevoia ca impozitele să fie corecte (printre altele, corectitudinea se referă la lucruri

diferite/tratament diferit pentru persoane diferite);

• nevoia de a minimiza costurile administrative;

• nevoia de a minimiza efectele de inhibare.

14

http://www.contabilul.ro/.../Teorii-asupra-sistemelor-fiscale-ideale.html















Abordarea literaturii impozitării optime se îndreaptă către a utiliza analiza economică

pentru a combina aceste criterii într-unul singur, iar acest lucru se poate realiza prin apelul la

conceptul de utilitate individuală şi bunăstare socială şi nu la conceptul de „venit“, din mai

multe motive, şi anume:

• fie datorită faptului că oamenii răspund adesea unei majorări a impozitelor muncindmai mult, pentru a-şi reduce minusul din veniturile lor de după impozitare – iar

această muncă în plus presupune un cost pentru aceste persoane, cost care ar trebui

adăugat reducerii venitului real de după impozitare ca să se ajungă la acel cost total al

majorării impozitelor;

• fie datorită faptului că, în considerarea inegalităţii crescute, venitul real de după

impozitare ar putea fi perceput greşit, adică, dacă toate persoanele primesc acelaşi

salariu pe oră, dar unii muncesc mai multe ore decat alţii, vor fi inegalităţi în termenide venit.

Dar argumentul referitor la echitate pentru impozitarea veniturilor mai mari în

proporţie mai mare decât a celor mai mici va fi destul de nesemnificativ, căci până la urmă,

oricine ar putea alege să lucreze mai multe ore, fie datorită faptului că atunci când impozitele

sunt aplicate bunurilor de consum, preţurile se pot modifica, iar consumatorii ar putea

răspunde la acest fapt prin modificarea stilului de a consuma, iar asta ar duce la o modificare a

importanţei bunurilor în calculul indicelui preţurilor de consum care transformă veniturile

nominale în venituri reale.

În esenţă, toate impozitele şi taxele afectează comportamentul persoanelor într-un

anume mod, deoarece este imposibil pentru un individ să plătească impozite mai mari fără să

îşi reducă consumul, să îşi majoreze venitul, să îşi reducă economiile sau să apeleze la

împrumuturi suplimentare.

Din prisma aceasta, decidenţii politici trebuie să urmeze o bună strategie atunci când

modifică elemente ale sistemului fiscal într-un sens sau altul. Din motivul acesta, este nevoie

de raţionamente mai mult de ordin tehnic, decât de ordin electoral. Din această cauză este

nevoie de un sistem fiscal sustenabil, de „mişcări“ pe termen lung, şi nu de pe o zi pe alta, aşa

cum se întamplă „uneori“ în ţara noastră.9

9 www.contabilul.ro/.../ Teorii -asupra- sistemelor - fiscale-ideale.html

15



CAPITOLUL IIPOLITICA FISCALĂ

2.1. Conceptul de politică fiscală

Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanţe diferite, accentuându-se,

de regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat. De fapt,

politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un mixaj între modalităţile de procurare aresurselor la dispoziţia statului şi cele privind destinaţiile ce se dau acestor resurse, în

îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor ce-i revin10.

Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor prin care se realizează modelarea

structurală a sistemului fiscal, asigurarea funcţionării acestuia în scopul obţinerii finaltăţilor

dorite de către decidentul public, în economie.

Politica fiscală este, deci, o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde,

atât ansamblul reglementarilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor şi

concretizând opţiunile statului în materie de impozit şi taxe, cât şi deciziile privind cheltuielile

publice ce se finanţează. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele de politică

bugetară sau monetară, respectiv cu politica preţurilor şi cu cea a ocuparii forţei de muncă

etc., pentru a se integra în politica generală.

Politica europeană în domeniul impozitării are două mari componente: impozitarea

directă – care este responsabilitatea statelor membre şi impozitarea indirectă, ce afecteaza

libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor.

Statele membre au luat deja măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală şi dubla

impozitare, iar politica europeană in domeniu are ca scop să se asigure că pe piaţa internă

concurenţa nu este distorsionată de diferenţe între sistemele şi ratele de impozitare indirectă.

În plus, au fost luate măsuri pentru a preveni efectele negative ale competiţiei în domeniul

impozitării, ce pot apărea în cazul transferurilor de fonduri între statele membre ale Uniunii

Europene.

2.1.1. Dimensiunea spaţială a politicii fiscale

Nivele fiscale de referinţă :

10 Iulian Văcărel şi colectiv, “Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2003

16



- Cadrul local şi naţional;

- Cadul internaţional.

Cadrul local , dreptul de a institui impozite este limitat, deoarece prin presiunea fiscală

se urmăreşte evitarea concentrării populaţiei în unele zone pe motive fiscale. Politica fiscală

urmăreşte dimpotrivă, atenuarea diferenţelor economico-sociale dintre diferitele zone. Teoriafiscală modernă consideră că trebuie asigurată ehitatea orizontală înte colectivităţi, iar dreptul

de a institui impozite de către administraţiile publice să fie limitat.

Cadrul naţional vizează:

• Costul administrării impozitelor;

• Opţiunea guvernelor fiecărei ţări de a alege criteriile de impunere, tehniciile

impunerii;

• Redistribuirile de impozite între diferitele nivele ale administraţiei publice,fără a crea distorsiuni între diferitele nivele ale acestora şi fără a ştirbi gradul de

autonomie financiară a acestora.

Cadrul internaţional:

• Interdependenţa dintre presiunile fiscale naţionale

• Apariţia dublei impuneri juridice

- evitarea dublei impuneri juridice internaţionale se bazează pe decizii fiscale

- existenţa paradisurilor fiscale, ca factor preponderent exogen, care determinădecizii pentru măsuri de evitare şi descurajare a evaziunii fiscale

internaţionale.

• Deciziile fiscale structurale de armonizare a politicilor fiscale sunt supuse unor

restricţii generate de diferenţele existente între ţări

• Tendinţa de integrare - politica fiscală este influenţată de condiţiile ce trebuie

îndeplinite pentru a fi acceptate în uniunile respective.

2.1.2. Teorii contemporane privind fiscalitatea

Rolul acestora în determinarea opţiunilor de politică fiscală Teoria economică şi

practica politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale, strâns legate de concepţiile

privitoare la rolul statului în economie. Acele teorii economice şi doctrine politice care se

axează pe stimularea liberei iniţiative, cu menţinerea unui rol redus al statului în economie

sunt, în mod clar, adeptele unei fiscalităţi reduse, considerând că orice formă suplimentară deimpunere înseamnă, de fapt, reducerea capacităţii private de decizie pentru investiţie şi

consum, decizie considerată a fi, din start, mult mai eficientă decât cea a statului „nivelator”.

17



Aceste teorii a fost dezvoltate, în perioada postbelică, de adepţii neoclasicismului economic,

curent reprezentat, în special, de profesorul Milton Friedman, şi a devenit parte a doctrinei

politice, în special, pentru partidele conservatoare din lumea anglo- saxonă.

În viziunea neoclasică impozitul este perceput, mai degrabă, ca o variabilă financiară

decât ca o variabilă instrumentală. Spre deosebire de keynesişti, caresunt preocupaţi de găsirea unei rate a presiunii fiscale susceptibile să permită realizarea

obiectivelor macroeconomice (cum ar fi, de exemplu, utilizarea deplină a forţei de muncă),

neoclasicii se preocupă mai ales de determinarea modalităţilor optime de finanţare a

cheltuielilor publice, adică de obţinerea unei structuri fiscale optime. Problema constă în

găsirea acelui impozit care să perturbe, cât mai puţin posibil, mecanismele pieţei. Numai în

asemenea condiţii, se afirmă, impozitul poate fi utilizat ca o variabilă de politică economică.

Obţinerea impozitului optimal i-a condus pe neoclasici la elaborarea teoriei„superiorităţii impozitului direct asupra impozitului indirect”. Un impozit direct pe venit este,

în mod colectiv, preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli. În plus, acest impozit direct

trebuie să fie cât mai progresiv, pentru a fi just din punct de vedere social. Dacă, dimpotrivă,

statul utilizează cu precădere impozitul pe cheltuieli, atunci trebuie avut în vedere faptul că

acesta este generator de„distorsiuni fiscale”, datorită fenomenului de translaţie pe care îl

ocazionează şi care este de natură să perturbe echilibrul pieţei.

Toate aceste critici erau justificate, numai că nu atingeau adevărata problemă de fond:

nu teoria fiscală care pornea de la necesitatea reducerii rolului statului în economie era de

natură să producă aceste dezechilibre, ci aplicarea ei, parţială, numai asupra nivelului

fiscalităţii fără o abordare dură, chiar dureroasă, a nivelului cheltuielilor publice.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adaugată există un acord între statele membre de a

o fixa la minim 15%. Evident sunt şi exceptii de la această regulă, existând bunuri exceptate

de TVA sau cărora li se aplică un TVA mai scăzut. În general bunurile şi serviciile ce

beneficiază de aceste excepţii nu sunt în concurenţă directă cu bunuri şi servicii similar din

celelalte state membre, cum ar fi preţurile meniurilor din restaurante.

Diferenţele în nivelurile accizelor practicate de statele membre pot distorsiona foarte

uşor concurenţa, de aceea se supun unor reglementări comune. Cu toate acestea, intervin

anumite diferenţe culturale (decizia unei ţări de a acciza sau nu băuturile alcoolice cum ar fi

vinul şi berea) şi diferenţele economice – spre exemplu, unei ţări care se bucură de un sector

al finanţelor publice sănătos nu i se poate impune să aplice diverse impozite doar de dragul

impozitării.

În domeniul impozitării companiilor, UE are două obiective majore: să evite

competiţia neloială în domeniul impozitării şi să asigure libera circulaţie a capitalurilor.

18



Regulile Uniunii impiedică statele membre să folosească sistemul impozitelor pentru a

influenţa deciziile de investiţii în detrimentul altor state membre. Mai mult, UE urmăreşte

stabilirea unei baze de impozitare comune pentru toate companiile din UE, adică acelaşi tip de

tranzacţie să se supună unui singur set de reguli, lăsând totodată la nivelul statelor membre să

stabilească nivelul ratei impozitării11

.În acelasi timp, politica fiscală are şi scopuri specifice, între care, în opinia lui Paul

Samuelson, sunt de avut în vedere şi acelea de a contribui la atenuarea oscilaţiilor

caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza menţinerea unei economii progresive,

care să asigure un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă.

În viziune modernă, se consideră că politica fiscală presupune folosirea conştientă a

veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pentru a influenţa viaţa economică şi socială. În

mod deosebit, conţinutul său face imperativă utilizarea ansamblului de instrumente şi procedee cu caracter fiscal pentru a stabili nivelul şi structura prelevărilor obligatorii;

operaţiile, activităţile şi veniturile impozabile; regimul exonerarilor şi reducerilor de impozite

sau cel al subvenţionarilor, conturând modul de a realiza redistribuirea produsului creat între

sfere de activitate, ramuri economice, entităţi administrativ-teritoriale, persoane fizice şi

juridice.

Politica fiscală îşi poate pune amprenta, influenţând asupra derulării proceselor

economico-financiare şi implicit asupra evoluţiei întregii societăţi. Dar, la rândul său, ea este

condiţionată de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarcă: starea

economiei, raporturile dintre sectorul public şi cel privat, nivelul veniturilor cetăţenilor etc.

În sinteză, politica fiscală se reprezintă prin totalitatea metodelor, mijloacelor,

formelor, instrumentelor şi instituţiilor folosite de stat pentru procurarea resurselor financiare

fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influenţarea vieţii

economice şi sociale. Ea abordează, în mod firesc, atât problematica impozitelor (prelevărilor

fiscale), cât şi pe cea a cheltuielilor publice, care adesea joacă rolul determinant în cadrul

politicii financiare a statului.

Apariţia şi consacrarea noţiunii de fiscalitate, până la accepţiunea sa actuală, se înscrie

organic în evoluţia societăţii omeneşti, fiind legatş indisolubil de crearea şi funcţionarea

statului, de la formele incipiente până la instituţiile şi organismele de tip statal moderne, cu

funcţii şi sarcini multiple şi complexe.

Sub aspectul originii sale în plan lingvistic, se poate admite că fiscalitatea îşi are

rădăcinile în cuvântul fiscus din limba latină, cu circulaţie în imperiul roman timpuriu, care

avea înţ elesul de - paner (coş) folosit pentru colectarea veniturilor ce formau cămara

11 Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, Bucureşti 2006

19



Principelui şi acopereau cheltuielile sale, coexistând o vreme cu tezaurul aflat la dispoziţia

Senatului. Subordonarea Senatului de către Împărat a condus însă şi la contopirea celor două

entităţi prin înglobarea resurselor tezaurului (public) cu cele ale fiscului şi implicit a

destinaţiilor date acestor resurse financiare publice, denumite generic resurse fiscale, pentru

finanţarea cheltuielilor publice.În contextul conturării sale ca fenomen socio-economic, tipic organizarii de tip statal a

societăţii omeneşti, noţiunea de fiscalitate a vizat derularea proceselor de prelevare obligatorie

de resurse băneşti la dispoziţia statului, în corelaţie cu cele de alocare / utilizare a acestor

resurse pentru satisfacerea nevoilor considerate a avea caracter public, implicând raporturi

economice în forma banească între stat şi supusii săi. Este însă de admis că, în concordanţă cu

întelesul atribuit iniţial fiscului, accepţiunea dată cel mai adesea conceptului de fiscalitate s-a

grefat, mai ales, pe semnificaşia proceselor de prelevare a unor părţi din veniturile sau averile persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului. Aceasta abordare nu face trimiteri

explicite şi la procesele de alocare / utilizare a resurselor respective, concretizate prin

finanţarea de cheltuieli publice pe seama cărora se oferă gratuit utilităţi publice în beneficiul

societăţii, respectiv al cetăţenilor, organizaţiilor, întreprinderilor etc., deşi ele constituie

elementul indispensabil manifestării fiscalităţii.

2.1.3. Principiile unui sistem fiscal optimal

O problemă importantă care se află astăzi în atenţia multor economişti şi factori de

decizie este aceea a optimizării sistemului fiscal. Introducerea sau modificarea unui impozit

constituie o problemă căreia trebuie să i se acorde o importanţă majoră datorită consecinţelor

generate, de aceasta, pe multiple planuri: economic şi financiar, social şi nu în ultimul rând

politic.

Pentru a răspunde anumitor cerinţe de calitate şi performanţă, sistemele fiscale moderne,

trebuie să fie organizate şi să funcţioneze pe baza unor principii unanim acceptate. Dintre

acestea se detaşează principiul echităţii şi cel al eficienţei, a căror contrapunere face, de cele

mai multe ori, obiectul disputelor legate de fiscalitate, fiecare impozit căutând să împace mai

mult sau mai puţin, aceste două exigenţe. Considerat de Adam Smith ca principiu definitoriu

pentru un bun sistem fiscal, principiul echităţii fiscale este cerut nu numai din considerente

de ordin filozofic, respectiv asigurarea unei dreptăţi sociale în materie de impozite, dar şi din

considerente de ordin practic, ştiut fiind faptul că un sistem fiscal inechitabil generează o stare

20



de rezistenţă din partea contribuabililor, care se materializează în amplificarea fenomenului de

sustragere de la plată a obligaţiilor fiscale. Mai mult decât atât, acumularea în timp a

nemulţumirilor populaţiei poate contribui la căderea de la putere a factorilor politici, care nu

îşi conturează politica fiscală pe criterii de echitate.

Teoretic, noţiunea de echitate fiscală este uşor de înţeles şi de explicat, aceasta presupunând îndeplinirea cumulativă unor condiţii, cum ar fi:

- stabilirea unui minim neimpozabil în funcţie de natura venitului ce cade sub

incidenţa impozitului, precum şi stabilirea unor scutiri şi reduceri de impozite care să

permită satisfacerea cerinţelor decente de viaţă;

- aplicarea generală a impozitelor şi taxelor, astfel încât acestea să afecteze

toate categoriile sociale care realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă

acelaşi gen de avere;- stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea de contribuţie, acesta

presupunând diferenţierea sarcini fiscale de la un subiect impozabil la altul, atât în

funcţie de cuantumul şi natura materiei impozabile cât şi de situaţia personală a

acestora;

- la aceeaşi putere de contribuţie sarcina fiscală să fie aceeaşi pentru toate

persoanele fizice, indiferent de categoria socială căreia îi aparţin, respectiv toate

persoanele juridice, indiferent de forma juridică în care sunt organizate şi

funcţionează.

Având în vedere cele de mai sus, tot mai mulţi economişti, în special adepţi ai

neokeynesismului, consideră că un sistem fiscal modern trebuie să urmărească atât echitatea

orizontală, respectiv tratament fiscal identic pentru cei care sunt în esenţă egali din punct de

vedere a capacităţii de plată, cât şi echitatea pe verticală, respectiv tratament fiscal diferit

pentru persoanele diferite, urmărindu-se o „redistribuire a veniturilor între membrii societăţii,

în scopul diminuării sau înlăturării inegalităţilor generate de mecanismul pieţei”.

Dacă, în ceea ce priveşte asigurarea echităţii pe orizontală, aceasta este, în general,

bine acceptată şi apreciată, în privinţa echităţii verticale apar controverse legate de

modalităţile posibile de realizare a redistribuirii veniturilor, redistribuire considerată de unii

arbitrară.

În România egalitatea fiscală este consfinţită prin Constituţie, astfel „sistemul legal de

impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.

Modelarea sistemului fiscal, în vederea obţinerii unei eficienţe maxime a încasării

impozitelor, presupune o analiza temeinică a cuantumului veniturilor ce se pot obţine, în

paralel cu nivelul cheltuielilor efectuate pentru încasarea acestora. Conform principiului

21



eficienţei încasării impozitelor (sau al randamentului) impozitele trebuie percepute cu minim

de cheltuieli şi prin obţinerea unui volum cât mai mare de venituri la bugetul statului.

Maximizarea veniturilor încasate din impozite trebuie privită din două puncte de

vedere, pe de o parte, din punct de vedere al nivelului de impozitare până la care există un

grad de suportabilitate din partea populaţiei şi, pe de altă parte, din punct de vedere algradului în care se încasează impozitele cuvenite bugetului de stat. Trebuie avut în vedere

faptul că, în cazul unei impozitări mai „uşoare”, se obţine un grad mai mare de încasare

(gradul de conformare voluntară a contribuabililor – plata integrală , benevolă şi la termen-

este mai ridicat), ceea ce face ca veniturile obţinute de stat sa fie mult mai mari, în unele

cazuri, faţă de cele obţinute în situaţia unei fiscalităţi „ apăsătoare”, în care gradul de încasare

este mult mai mic, şi care conduce, de regulă, la creşterea cheltuielilor cu încasarea

impozitelor (creşte numărul persoanelor care riscă în sustragerea de la plata impozitelor impunându-se, deci, atât o mărire a aparatului fiscal cât şi o intensificare a acţiunilor de

control).

În general, se consideră că un impozit cu o arie largă de cuprindere şi cu cote scăzute

are un randament mai ridicat decât un impozit cu o arie restrânsă şi cu cote ridicate.

Eficienţa încasării impozitelor este condiţionată de o serie de factori, printre care

foarte importanţi, mai ales în condiţiile ţării noastre, consider a fi următorii:

- stabilitatea legislaţiei, emiterea de acte normative şi norme de aplicare a

acestora clare, care să nu creeze confuzii în interpretare. În acest sens, A. Smith

considera că „ un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un

considerabil grad de nedreptate”;

- pregătirea profesională, capacitatea intelectuală şi morală a personalului care-

şi desfăşoară activitatea în cadrul diverselor structuri organizatorice ale organelor

fiscale;

- aplicarea unui tratament fiscal echitabil tuturor contribuabililor;

- reducerea la strictul necesar a cheltuielilor guvernamentale neproductive şi

neeconomicoase;

- o analiză mult mai temeinică asupra acordării unor facilităţi fiscale, astfel

încât să se atingă obiectivele urmărite prin acestea şi nu doar să contribuie la reducerea

drastică a veniturilor bugetare, aşa cum s-a întâmplat, de multe ori, în ultimii 15 ani;

- descurajarea evaziunii fiscale şi lichidarea economii subterane.

Având în vedere diversele tipuri de impozite, se poate face aprecierea că impozitele

percepute prin metoda stopajului la sursă generează cele mai mici costuri cu încasarea şi

descoperirea cazurilor de evaziune fiscală.

22



La extrema opusa se situează accizele, aceste impozite fiind generatoare de cele mai

mari cheltuieli cu încasarea lor şi în special cu descoperirea cazurilor de evaziune fiscală. În

cazul acestor impozite tentaţia de sustragere, chiar in condiţii de risc maxim, de la plata

obligaţiilor fiscale, prin diferite forme, este foarte mare, datorită veniturilor uriaşe ce se pot

obţine prin eludarea legii, venituri generate de cotele de impunere foarte ridicate şi demodalitatea de calcul, în cascadă, a acestora.

Literatura de specialitate a impus şi alte principii, care se adaugă celor expuse anterior,

principii ce trebuie îndeplinite de un sistem fiscal modern, şi anume:

• Principiul stabilităţii - reflectând maxima fiscală potrivit căreia ”un impozit bun este

un impozit vechi”, respectarea acestui principiu constituie, nu numai, o cerinţă pentru

asigurarea eficienţei încasării impozitelor dar şi pentru a permite contribuabililor luarea

deciziilor de investiţii în condiţii de certitudine, din punct de vedere al legislaţiei fiscale.În privinţa stabilităţii legislaţiei fiscale, se poate aprecia că orice reformă fiscală

trebuie să pregătească facilităţile de tranziţie, gradualismul fiind adesea de preferat unei

bulversări brutale a modurilor de impunere, modificările foarte frecvente ale legislaţiei

constituind o reală sursă de ineficacitate. Din păcate, se pare că acest lucru este cu greu înţeles

de guvernanţii noştri. Stabilitatea impozitului mai este apreciată, în literatura de specialitate, şi

prin prisma randamentului constant al acestuia în toate fazele ciclului economic, foarte mulţi

autori de prestigiu considerând stabil acel impozit al cărui „randament rămâne constant de-a

lungul întregului ciclu economic”.

• Principiul flexibilităţii, parţial în contradicţie cu principiul stabilităţii, este foarte

important în condiţiile în care fiscalitatea este utilizată ca mijloc de politică conjuncturală,

impozitul, a cărui bază de impozitare este sensibilă la evoluţia activităţii economice, putând să

joace, astfel, un rolul de stabilizator economic automat.

• Principiul simplicităţii, devenit prioritar în ţările care au trecut la reformarea

sistemelor fiscale în ultimii ani, are în vedere faptul că un impozit este mai uşor de

administrat, mai uşor de înţeles şi deci susceptibil de a fi mai uşor acceptat de contribuabili cu

cât acesta este mai simplu, fără să conţină prea multe excepţii de la regula generală.

• Principiul certitudinii se referă la faptul că orice contribuabil trebuie să ştie, dinainte,

termenele, modalităţile şi cuantumul obligaţiilor sale fiscale, în felul acesta acţionându-se pe

linia creşterii încasărilor bugetare.

• Principiul comodităţii se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la

termenele şi după o procedură cât mai convenabilă pentru contribuabili. În acest sens,

impozitele percepute prin metoda stopajului la sursa sunt de preferat.

23



• Principiul neutralităţii cere ca impozitele să fie selecţionate, legiferate şi aplicate în

aşa fel încât să reducă la minim influenţa acestora asupra deciziilor economice. Din optica

statului, aceasta neutralitate nu trebuie radicalizată, impozitele urmând a fi folosite pentru

corectarea ineficienţei diverşilor agenţi economici şi, în general, pentru atingerea unor

obiective economice, sociale, etc.În funcţie de modul în care sunt respectate aceste principii, atunci când se construieşte

sau se modelează un sistem fiscal, se va obţine ca rezultat un sistem fiscal mai mult sau mai

puţin eficient, mai mult sau mai puţin echitabil, mai mult sau mai puţin optimal. Având în

vedere că echitatea fiscală este mai mult o trăsătură normativă şi că veniturile guvernamentale

şi cheltuielile afectează economia şi societatea în acelaşi timp, obţinerea unui caracter optim a

sistemului fiscal este destul de dificil de realizat.

Analizele referitoare la fiscalitate au căutat, în timp, să furnizeze sfaturi potrivitedespre cum poate fi îmbunătăţit nivelul de echitate la un nivel de eficienţă dat sau cum poate

fi micşorat costul bunăstării la un nivel dat de echitate. Determinarea unui optim real rămâne,

încă, o problemă nerezolvată. Se pare că echilibrul între echitate şi eficienţă, în cadrul unui

sistem guvernamental, trebuie rezolvat prin interacţiune politică. În realitate, într-un sistem

coercitiv, cum este cel fiscal, structura finanţelor guvernamentale ce va rezulta nu va fi nici

eficientă, nici echitabilă, din punctul de vedere al tuturor cetăţenilor.

2.2. Politica fiscală în România

România se află pe poziţia a patra în lume şi pe primul loc în Uniunea Europeană în

funcţie de numărul taxelor pe care o companie trebuie să le plătească într-un an, cu 96 de

impozite, nivel de peste două ori mai mare decât cel din alte state europene, precum Polonia

sau Slovacia, potrivit raportului "Paying Taxes 2008", realizat de compania de consultanţă şi

audit PricewaterhouseCoopers (PwC) şi Banca Mondială, care a analizat 178 de ţări.

În ultimii ani Romania a înregistrat o reducere remarcabilă a inflaţiei - de la peste 14

procente în 2004, la sub 5 procente la sfârsitul lui 2007. Din păcate, recent, aceasta evoluţie a

fost întreruptă brusc, astfel încât în octombrie inflaţia măsurată an la an a atins aproape 7

procente, ca urmare a creşterii accentuate a preţurilor poduselor alimentare şi serviciilor. Se

remarcş astfel contributia factorilor externi - cum ar fi creşterea preţurilor alimentelor pe

pieţele internaţionale - dar fără îndoială că şi factorii interni - precum cererea supraîncalzită şi

costurile în creştere ale forţei de muncă - au rolul lor, aşa cum se observă din cuantificarea

inflaţiei de bază. Pentru sfîrşitul anului, BNR estimează o inflaţie mult deasupra intervalului

ţintă de 3-5 procente.

24



Creşterea inflaţiei trebuie combătută vehement. Întreaga economie beneficiază de

un nivel scăzut şi stabil al inflaţiei, în special pensionarii şi salariaţii cu venituri modeste,

aceştia fiind cei mai vulnerabili la creşterea preţurilor. BNR a lansat deja o primă linie de

atac, prin creşterea ratelor dobânzilor la sfârşitul lui octombrie. Dar politica dobânzilor nu

poate merge prea departe. Deoarece operaţiunile privind contul de capital sunt totalliberalizate, fluxurile de capital reacţionează rapid la creşterea diferenţialului între ratele

dobânzilor interne şi cele externe.

Un răspuns eficient presupune acţiuni coordonate pe ambele planuri, monetar şi

fiscal. În particular, în România, politica fiscală joacă un rol foarte important, deoarece

controlează în mod direct circa 40 de procente din cheltuielile întregii economii. Daca BNR

este lăsată să lupte singură împotriva inflaţiei, vor rezulta rate ale dobânzilor mult mai mari,

care vor afecta ponderea investiţiilor în PIB şi astfel perspectivele de creştere. De aceea, politicile adecvate de reacţie ale BNR, care pot include noi creşteri ale ratelor dobânzilor,

trebuie să fie sprijinite de o politică fiscală restrictivă, precum şi de o politică salarială în

sectorul public prudenţa, ambele cu scopul de a reduce inflaţia şi de a promova creşterea

economică.

În România ultimilor ani, politicile monetare şi fiscale nu au intrat în conflict. Ca

urmare, atat inflaţia cât şi ratele dobânzilor pe termen lung au fost reduse, în timp ce formarea

de capital ca pondere în PIB a crescut. Menţinerea acestui mediu economic favorabil este

cheia unei creşteri economice robuste, de lungă durată, care va conduce astfel la convergenţa

veniturilor către nivelurile Europei de Vest.

Însă, politicle fiscale şi monetare ar putea acţiona una împotriva celeilalte. Concret,

având în vedere trendul ascendent al expectaţiilor inflaţioniste, pe 31 octombrie BNR a decis

creşterea ratelor dobânzilor cu 0.5 puncte procentuale şi nu este exclusă o nouă majorare.

Această decizie este în concordanţă cu regimul de ţintire a inflaţiei al BNR. Pe de altă parte,

se anticipeaza o relaxare a politicii fiscale. Pe lângă creşterea pensiilor de peste 40 de

procente în perioada noiembrie 2007 - ianuarie 2008 şi a salariului minim de aproximativ 30

de procente, se estimează si o adâncire semnificativă a deficitului bugetului general consolidat

pentru 2008 la 2.7 procente din PIB.

În condiţiile în care ratele reale ale dobânzilor cresc, ne aşteptăm la o reducere a

investiţiilor reale. Chiar dacă pe termen scurt economia ar continua sa crească puternic,

efectele reducerii investiţiilor se vor resimţi prin diminuarea creşterii economice în viitor.

Intrările de capital rezultate din creşterea diferenţialului dobânzilor se vor reflecta în

aprecierea leului. Aprecierea va sprijini procesul de dezinflaţie, dar va conduce la adâncirea

deficitului de cont curent ca urmare a diminuarii exporturilor. Diferenţialul ratelor dobânzilor

25



va stimula preferinţa pentru împrumuturi în valută, iar băncile vor onora această preferinţă,

deoarece au acces la finanţări externe. Creşterea ponderii activelor bancare în valută peste

nivelul actual de 50 procente, fără o acoperirea adecvată a riscului valutar al imprumutatilor,

va face ca băncile să fie mai vulnerabile la fluctuaţiile cursului valutar.

Creşterea economică a României este estimată la peste 6 procente în perioada 2007-2008, în timp ce şomajul a scăzut deja la 4-5 procente, unele domenii confruntându-se chiar

cu deficit de forţa de muncă calificată. Salariile din sectorul public au fost majorate de peste 3

ori în ultimii 5 ani. În aceste condiţii, politicile expansioniste în domeniul fiscal şi al

veniturilor vor impulsiona cererea, iar banca centrală, care întâmpină deja dificultăţi în

reducerea inflaţiei, va trebui să anihileze şi acest stimul sumplimentar. Astfel, Ministerul

Economiei şi Finanţelor ar trebui să economisească modestul surplus bugetar înregistrat la

sfârşitul lui octombrie şi să prevină repetarea exploziei cheltuielilor bugetare de la sfârşitulanului fiscal 2006. Premizele unei politici fiscale prudente în 2008 ar fi realizarea un deficit

bugetar mai mic în 2007 şi o creştere a salariilor în sectorul public în concordanţă cu inflaţia

estimată şi cu creşterea de productivitate.

CAPITOLUL IIIEVAZIUNEA FISCALĂ ÎN ROMÂNIA

3.1. Conceptul de evaziune fiscală

În aspect general, mijloacele folosite pentru sustragerea de la obligaţiile fiscale se

prezintă sub formă variate şi multiple, însă ele pot fi împărţite în două categorii :

1. procedee şi mijloace ilicite;

2. utilizarea imperfecţiunilor legislaţiei.

În literatura de specialitate se încearcă găsirea unei definiţii care ar cuprinde toată

complexitatea fenomenului de evaziune fiscală cum ar fi :

26



evaziunea fiscală reprezintă totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul

cărora cei interesaţi sustrag total sau parţial averea lor de la obligaţiunile

prevăzute de legislaţia fiscală – reprezintă sensul larg al noţiunii ;

sub un alt aspect mai îngust (se referă la ocolirea pe cale legală a prevederelor

fiscale) – evaziunea fiscală ar reprezenta sustragerea intenţionată de la

executarea obligaţiei fiscale, comisă nu prin încălcarea directă a normei fiscale

concrete, ci prin evitarea intenţionată, prin ocolirea acesteea prin intermediul

unor acţiuni şi acte simulate şi numai aparent reale;

o altă definiţie (de asemenea incompletă ) – evaziunea fiscală reprezintă

sustragera de la plata obligaţiilor fiscale prin transmiterea unor date eronate

privind sursele şi veniturile impozabile ;

evaziunea fiscală ar fi sustragerea prin orice mijloace ,în întregime sau în parte,

de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor unităţilor

administrativ-teritoraile de către contribuabilii persoane fizice şi juridice ;

şi în sfîrşit, evaziunea fiscală reprezintă acţiunile bine orientate ale

contribuabilului, care-i permit să evite sau să reducă într-o măsură sau alta

plăţile sale obligatorii la buget (impozitele şi taxele).

Făcînd o concluzie a celor relatate, putem menţiona că noţiunea de evaziune fiscală

poate purta diferite sensuri după conţinut.

Una dintre cele mai delicate chestiuni legate de evaziunea fiscală se referă la

delimitarea între evaziunea fiscală legală (licită) şi evaziunea fiscală ilegală (ilicită). Deşi o

asemenea delimitare pare superfluă, deoarece, odată ce este incriminată, orice evaziune fiscală

înseamnă înfrângerea legii, deci este ilicită, din punct de vedere teoretic se poate argumenta o

asemenea distincţie.

Astfel, evaziunea fiscală legală ar trebui considerată ca fiind acea evaziune fiscală

care reuşeşte să evite plata obligaţiilor bugetare (în totalitate sau în parte) exploatând anumite

„portiţe” ale legii. Evitarea plăţii obligaţiilor bugetare prin exploatarea acestor „portiţe”

conduce la reducerea prelevărilor către stat, dar, în acelaşi timp, nu constituie o înfrângere a

legii: aceasta înseamnă că avem de-a face cu o evaziune fiscală dar care a apărut nu prin

încălcarea legii, ci prin respectarea legi12. Se pare că evaziunea fiscală legală (care, deci, nu

12 Probabil că s-ar putea vorbi, aici, despre o încălcare a legii de către...legiuitor care, din incompetenţă sau dininteres, a lăsat „portiţele” respective de sustragere de la plata obligaţiilor bugetare generice. Problemarăspunderii legiuitorului însuşi pentru existenţa evaziunii fiscale legale nu este, încă, suficient dezbătută de către jurişti şi economişti din cauza faptul că este aproape imposibil de dovedit culpa legiuitorului (acesta se poateapăra susţinând că a fost...incompetent). Totuşi, ca posibilitate, judecarea unei asemenea situaţii s-ar putea baza

27



este incriminantă) se datorează conjuncţiei dintre o competenţă (competenţa contribuabilului

de a alege soluţia cea mai avantajoasă din lege) şi o incompetenţă (incompetenţa legiuitorului

căruia i-au scăpat „portiţele” menţionate mai sus). Situaţia în care se poate dovedi că

legiuitorul a „proiectat” portiţele de evaziune fiscală în baza textului legii la presiunea unor

grupuri de interese economice (lobby) şi în detrimentul interesului statului nu trece, automat,în categoria evaziunii fiscale ilegale, deoarece contribuabilul a folosit un text legal pe care nu

l-a încălcat, dar poate conduce la alte calificări, de exemplu la calificarea unei fapte de

corupţie "corupţie"13. Aşadar, deşi evaziunea fiscală legală nu este incriminată în mod direct,

dacă ea este efectul unui act de corupţie produs la nivelul legiuitorului, atunci această din

urmă faptă este incriminată. Corupţia poate sta, ca urmare, la baza creării condiţiilor

legislative pentru existenţa evaziunii fiscale legale.

În ceea ce priveşte evaziunea fiscală ilegală, aici lucrurile sunt evidente: oriceîncălcare a normei fiscale, de natură să aducă prejudicii intereselor financiare ale statului

trebuie calificată ca reprezentând evaziune fiscală ilegală.

Sintetizând toate cele de mai de sus, considerăm că se pot spune următoarele despre

conceptul de evaziune fiscală:

a) evaziunea fiscală legală este o evaziune fiscală care vizează nu efectivitatea

prejudicierii intereselor financiare ale statului ci, mai degrabă, vizează

potenţialitatea unei asemenea prejudicieri. Într-adevăr, dacă evaziunea fiscală se

produce fără încălcarea legii, rezultă, în mod logic, că programarea veniturilor

bugetare nu a luat în calcul veniturile bugetare care ar putea să nu fie încasate ca

urmare a prevederilor legii fiscale. Aşa stând lucrurile, rezultă că interesele financiare

ale statului nu au fost, în realitate, prejudiciate14. Cu alte cuvinte, considerăm că

evaziunea fiscală legală nu există, în sensul propriu al termenului. Se propune, în acest

context, ca aşa-numita evaziune fiscală legală să fie considerată ca reprezentând

pe modul de judecare a răspunderii ministeriale în speţa neglijenţei în serviciu: un legiuitor care, dinincompetenţă, a lăsat asemenea „portiţe” care au generat evaziunea fiscală legală, poate fi acuzat de neglijenţă înserviciu (rămâne de fundamentat conceptul de neglijenţă în serviciu în cazul unui legiuitor care este ales şi nunumit, adică nu are un contract de management).

13 Să menţionăm că susţinerea, în mod transparent, a intereselor unui grup economic, prin promovarea unor actenormative favorabile acestuia, nu constituie, per se, o infracţiune. Dacă, însă, această promovare se face în modnetransparent, atunci cazul este de natura corupţiei.14 De exemplu, ce se poate spune despre situaţia în care veniturile bugetare programate (planificate) nu suntrealizate nu ca urmare a evaziunii fiscale ci ca urmare a incapacităţii administraţiei fiscale de a încasa obligaţiile bugetare? Avem, aici, o prejudiciere a intereselor financiare ale statului? După părerea noastră, da, adică se poatevorbi despre o evaziune fiscală produsă chiar de administraţia fiscală, deşi nu există vreo încălcare directă a legii(există, totuşi, o neglijenţă în serviciu, aşa cum am văzut că ar trebui considerată şi incompetenţa legiuitorului cu privire la legea fiscală).

28



subevaluarea sau subîncasarea veniturilor bugetare posibile. Ca urmare, speciile de

evaziune fiscală legală sunt două:

a) subevaluarea veniturilor bugetare de către legiuitor, prin lăsarea unor „portiţe” de

sifonare a unor posibile venituri publice, adică prin incompetenţă sau neglijenţă în

serviciu (atunci când nu se poate dovedi corupţia); b) subîncasarea veniturilor bugetare de către administratorul fiscal, prin incompetenţă sau

neglijenţă în serviciu (de asemenea, atunci când nu se poate dovedi corupţia).

Pe baza celor de mai sus, aşa-numita evaziune fiscală legală pare a fi o contradicţie în

termeni: pe de o parte, conceptul de evaziune fiscală trimite la înfrângerea legii, deci la o

situaţie de nelegalitate iar, pe de altă parte, evaziunea fiscală poate fi legală. În orice caz,

rezultă cu claritate faptul că, dacă evaziunea fiscală legală este comisă în mod voluntar

(deliberat), atunci ne aflăm în faţa unei sustrageri de venituri publice (nu contează în interesulcui, contează doar că sustragerea s-a făcut în detrimentul intereselor financiare ale statului),

deci ne aflăm în faţa evaziunii fiscale aşa cum este ea definită de legea 87/1994, iar dacă

evaziunea fiscală este comisă în mod involuntar, atunci nu ne aflăm în faţa unei evaziuni

fiscale, în sensul legii 87/1994 ci în faţa altor infracţiuni (de neglijenţă în serviciu, de

exemplu). În această situaţie, după părerea noastră, conceptul de evaziune fiscală legală este

un concept care nu are denotat (nu are corespondent în nici o împrejurare reală), deci el

reprezintă o construcţie semantică artificială la care ar trebui să se renunţe;

b) evaziunea fiscală ilegală este singura specie de evaziune fiscală propriu-zisă, deoarece

ea se face cu înfrângerea legii fiscale. În acest sens, sintagma „evaziune fiscală

ilegală” reprezintă un pleonasm, deoarece evaziunea fiscală este ilegală prin definiţie.

În concluzie, conform tuturor celor argumentate mai sus, există o singură specie de

evaziune fiscală (acea evaziune fiscală numită, în mod pleonastic, evaziune fiscală ilegală), iar

evaziunea fiscală legală nu există (sintagma constituind o contradicţie logică la nivelul

termenilor).

Identificare cazurilor de evaziune fiscală a condus şi la aplicarea unor sancţiuni, sub

forma majorărilor de întârziere, a amenzilor contravenţionale şi a confiscărilor.

Principalii indicatori sintetici referitori la evaziunea fiscală pe anul 2008 sunt

prezentaţi în tabelul următor:

Tabelul 3 – Indicatorii sintetici ai evaziunii fiscale

29



* in indicatorul „confiscari” nu este cuprinsa c/valoarea marfurilor indisponibilizate, care fac

obiectul unor sesizari penale, respectiv, tigarete, alcool si bauturi alcoolice precum si a celor

care, conform prevederilor legale, sunt supuse procedurilor de distrugere.

** valoarea prejudiciilor se refera strict la rezultatele actiunilor initiate de Garda Financiara,

neincluzand prejudiciile aferente constatarilor efectuate de institutie la sesizarea ori din

dispozitia organelor de cercetare penala.

3.2. Formele evaziunii fiscale

Dupã modul cum se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se

face diferenţierea între evaziunea fiscală legală şi evaziunea fiscală ilicită.

a) Evaziunea fiscală legală reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli legea,

recurgând la o combinaţie neprevazută a acesteia. Această formă de evaziune nu este posibilă

decât atunci când legea este lacunară sau prezintă inadvertenţe. Evaziunea fiscală legală se

realizează atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii

sociale, este sustrasă de la impozitare datorită modului în care legislaţia fiscală dispunestabilirea obiectivului impozabil.

Contribuabilii găsesc anumite mijloace, şi exploatând insuficienţele legislaţiei le

eludeazã în mod legal, sustrăgându-se în totalitate sau în parte plăţii impozitelor, tocmai

datorită unei insuficienţe a legislaţiei. În acest fel contribuabilii rămân în limita drepturilor

lor, fără putinţa de a li se imputa ceva, iar statul nu se poate apăra decât printr-o legislaţie

clară, precisă.

Cele mai frecvente cazuri de evaziune în care se uzează de interpretarea favorabilă alegislaţiei fiscale, în practica ţărilor cu economie de piaţă, sunt:

30



• constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, în cuantum mai mare

decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micşorând astfel

veniturile impozabile;

• practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în

achiziţii de maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordă reduceri aleimpozitului pe venit, măsură care este menită să stimuleze acumularea;

• asocierile de familie, precum şi societăţile oculte dintre soţia şi copiii

întreprinzătorului şi acesta; rezultatul unei asemenea manevre este impunerea

separată a acestora, repartizarea separată a venitulor pe fiecare asociat ducând

la micşorarea sarcinilor ficale;

• venitul total al membrilor familiei poate fi împărţit în mod egal între aceştia,

indiferent de contribuţia fiecăruia la realizarea lui, pe această cale obţinându-seo diminuare a cuantumului impozitului pe venit, care este datorat statului;

• constituirea unor depozite de păstrare şi administrare de către părinte (tutore) a

unor fonduri în favoarea copilului minor. În acest caz deşi venitul aferent

depozitului este supus impunerii, impozitul plătit este mai mic în comparaţie

cu ceea ce s-ar datora pe venitul astfel redivizat;

• folosirea în anumite limite, a prevederilor legale cu privire a donaţiilor

filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei părţi din veniturile realizate de la impunere;

• un contribuabil are posibilitatea să opteze pentru impozitul pe venitul

persoanelor fizice, fie pe sistemul de impunere aplicabil veniturilor realizate de

corporaţie. Optând pentru cel de al doilea regim fiscal, contribuabilul

realizează o importantă sustragere din venitul impozabil deoarece sistemul de

impunere al corporaţiilor cuprinde numeroase facilităţi care duc la o

substanţială reducere a sarcinilor fiscale;• luarea în considerare a unor facilităţi legale cu privire la excluderea din masa

impozabilă a cheltuielilor cu munca vie, cu pregătirea profesională şi practica

în productie, a sumelor plătite pentru contracte de cercetare ce au ca obiect

programe prioritare de interes naţional;

• scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă sau

publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu;

31



• interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăd importante facilităţi

pentru contribuţiile la sprijinirea activităţilor sociale, culturale, ştiinţifice şi

sportive.

Legea 12/1991 privind impozitul pe profit (M.O. nr.25 din 31.01.1991) reglementează

cheltuielile care se scad din veniturile încasate în vederea diminuării profitului. Această listă afost modificată în anexa 1, la Hotărârea guvernului nr. 804 din 30.11.1991.

Interpretarea favorabilă a acestor dispoziţii ce acordă scutiri de impozit pe diferite

perioade de la infiinţarea societăţii în funcţie de profil a dus la înfiinţarea unui număr deosebit

de mare de societăţi cu profil comercial în scopul evaziunii fiscale.

b) Evaziunea fiscală ilicită, spre deosebire de cea legală, se săvârşeşte prin călcarea

flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. În acest caz

contribuabilul violează prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor,taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.

Evaziunea fiscală este frauduloasă când contribuabilul, obligat să furnizeze date în

sprijinul declaraţiei în baza căreia urmează a i se stabili cota impozitului, recurge la

disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau la

folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului.

În general este greu să se determine toate formele de evaziune de acest gen, ele fiind

practic nelimitate. În activitatea fiscală există însă forme care se regăsesc mai frecvent:- întocmirea de declaraţii false;

- întocmirea de documente de plăţi fictive;

- alcătuirea de registre contabile nereale;

- nedeclararea materiei impozabile;

- declararea de venituri impozabile inferioare celor reale;

- executarea de registre de evidenţe duble, un exemplar real şi altul fictiv;

- diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin

înregistrarea în cheltuielile unităţii a unor cheltuieli neefectuate în realitate;

- vânzările fãcute fără factură, precum şi emiterea de facturi fără vânzare efectivă, care

ascund operaţiunile reale supuse impozitării;

- falsificarea bilanţului, ca mijloc de fraudare a fiscului, care presupune o convenţie

între patron şi contabilul şef, ei fiind astfel ţinuţi să răspundă solidar pentru fapta

comisă.

Micşorarea încasărilor bugetare din impozite, datorită evaziunii fiscale, este în mai

multe state o problemă acută şi frecventă, mărimea acestora nefiind deloc neglijabilă.

32



3.3. Evaziunea fiscală între cauze şi efecte

A) Cauzele evaziunii fiscale

În prezent, în condiţiile economiei de piaţă, trecerea tot mai mult de la proprietatea de stat

la proprietatea privată condiţionează creşterea şi diversificarea numărului de agenţieconomici, adică a potenţialilor contribuabili. Faptul menţionat şi dezvoltarea rapidă a

diferitor relaţii cu caracter economic face dificilă cuprinderea acestora în limetele legislaţiei

fiscale şi creează vaste posibilităţi de evaziune fiscală.

În general, cauzele evaziunii fiscale sunt multiple. Putem numi unele din ele, ţinînd

cont de importanţă şi frecvenţa apariţiei:

1. sarcinele fiscale exagerate , adică o povară fiscală peste măsură, inechitabilă şi instabilă

(în special pentru unele categorii de contribuabili ) - aceste cauze pot crea motivemorale de evaziune fiscală a contribuabilului, care tratează faptele menţionate ca o

exprimare a reprimării (dominării) din partea statului, considerîndu-se, în acelaşi timp,

în drept de a se împotrivi şi astfel se formează opinia generală că „a fura de la visterie

nu se consideră furt”.

2. factori de ordin economic:

coraportul dintre cota impozitului şi măsurile de răspundere –contribuabilul

compară consecinţele economice ale achitării impozitului şi aplicării măsurilor de răspundere pentru neachitare, respectiv, cu cât cota impozitului este mai

mare şi măsurile de răspundere mai mici, cu atît efectul economic al evaziunii

fiscale este mai mare;

starea economică a contribuabilului – cu cât starea economică a

contribuabilului este mai grea, cu atât tentaţia la evaziune fiscală este mai mare

(în unele cazuri executarea de către contribuabil a tuturor obligaţiilor fiscale

poate agrava situaţia economică a acestuia pînă la nivelul critic şi evaziuneafiscală poate deveni unica şansă de supravieţuire), iar pericolul aplicării

măsurilor de răspundere îl afectează mai puţin decît în cazul contribuabilului

care se dezvoltă dinamic şi aplicarea unor asemenea măsuri îl poate lipsi de

perspective evidente;

descreştere (criză) economică - se înrăutăţeşte starea materială atît a

contribuabilului, cît şi a consumatorilor de mărfuri, de lucrări şi servicii,

micşorîndu-se astfel posibilitatea de a transfera impozitul prin intermediulmajorării preţurilor de livrare ;

33



2. insufucienţa măsurilor de propagandă a respectării legislaţiei fiscale (cu caracter

permanent) şi ca rezultat – insuficienţa educaţiei fiscale a contribuabililor care

constituie o parte componentă a educaţiei civice;

3. imperfecţiunea legislaţiei fiscale sub aspectul caracterului incomplet (unele rapoprturi

aferente fiscalităţii rămîn în afara reglementărilor normative), impreciziilor şiambiguităţilor – toate acestea creând un „climat destul de favorabil” pentru

contribuabilii care urmăresc scopuri evazioniste;

4. lipsa unui control fiscal bine organizat ce ar include mijloace şi metode performante şi

un personal suficient numeric, bine instruit şi corect în acţiuni (excesul de zel al

autorităţilor fiscale, adică exagerări în procesul exercitării funcţiilor, de asemenea

creează premise pentru evaziunea fiscală ), etc.

5. diversitatea categoriilor de conrtibuabili reieşind din procedura impunerii care, larăndul ei, este determinată de domeniul şi specificul activităţii contribuabilului (de

exemplu salariaţii dispun de posibilităţi reduse de evaziune /eludare a fiscului), deoarece

impunerea lor este asigurată de un terţ prin reţinerea la sursă, în schimb persoanele ce

desfăşoară activitate de întreprinzător beneficiază de un volum considerabil de

posibilităţi de evaziune fiscală prin intermediul modului de evidenţă, a sistemului de

deduceri, de facilităţi, de treceri în cont, de restituiri, etc.);

6. putem menţiona chiar şi cauze de ordin politic – asemenea cauze ale evaziunii fiscale

ţin de funcţia de reglare a impozitelor, adică statul prin intermediul fiscalităţii

promovează un anumit gen de politică economică sau socială, iar contribuabilii

împotriva cărora este îndreptată asemenea politică opun o anumită rezistenţă, inclusiv

prin intermediul evaziunii fiscale.

Evaziunea fiscală evident este foarte dăunătoare atît statului (societăţii), lipsindu-l de

veniturile necesare îndeplinirii sarcinelor şi atribuţiilor, cît şi contribuabilului, deoarece în

realitate totalul impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mică, creîndu-se

distorsiuni în povara fiscală (adică în impunerea echitabilă şi egală a aceloraşi categorii de

contribuabili).

Metodele de evaziune fiscală se schimbă cu o rapiditate uimitoare, şi metodele de

control şi investigare trebuie să evolueze cu aceeaşi intensitate.

B) Efectele evaziunii fiscale

Conform unor opinii, împărtăşite de specialişti în domeniul fiscalităţii, fenomenul

evaziunii fiscale provoacă mai multe tipuri de efecte, observîndu-se o paralelă între funcţiile

impozitelor şi tipurile de efecte ale evaziunii fiscale. Aşadar, pot fi nominalizate următoarele

efecte ale evaziunii fiscale :

34



efecte cu caracter economic;

efecte cu caracter social;

efecte asupre formării veniturilor statului;

efecte cu caracter politic.

Efecte cu caracter economic. Este bine ştiut că într-o economie de piaţă, impozitele

reprezintă una din sursele importante de constituire a veniturilor bugetului şi, în acelaşi timp,

o pîrghie destul de eficientă prin intermediul căreia statul poate stimula dezvoltarea şi

desfăşurarea activităţii economice (inclusiv poate orienta şi modela compartimentul

investiţional al agenţilor economici). La rîndul său, un buget care dispune de venituri

suficiente devine un mijloc eficient în asigurarea echilibrului general economic, precum şi un

mijloc de corectare a conjuncturii economice (promovarea de măsuri cu efecte inflaţioniste -

cum ar fi majorarea cheltuielelor publice pentru stimularea investiţiilor şi crearea noilor locuri

de muncă, sau a măsurilor cu efect deflaţionist - de exemplu, cele privind reducerea

impozitelor).

Efecte cu caracter social. Evaziunea fiscală reprezintă o faptă gravă, deoarece

implică micşorarea fondurilor ce constituie venituri ale bugetului, şi statul nu-şi poate

îndeplini corespunzător sarcinele ce-i revin în domeniile social-economic şi social-cultural(acordarea de subvenţii, compensaţii şi indemnizaţii, facilităţi fiscale). Pe de altă parte, direct

sau indirect, contribuabilul care a săvîrşit evaziunea, mai devereme sau mai tîrziu, va avea şi

el de suferit.

Aşadar, insuficienţa în rezultatul evaziunii fiscale a mijloacelor bugetare necesare

pentru promovarea unor programe guvernamentale de interes general sau local (privind

sprijinul unor categorii sociale defavorizate, privind acordarea avantajelor fiscale şi a

ajutorului financiar direct altor categorii care au nevoie de sprijinul financiar al statului ), poate avea ca efect consecinţe sociale destul de grave cum ar fi diminuarea standardului de

viaţă al categoriilor sociale care sînt private de ajutorul statului, diminuarea standardelor

privind gradul de educaţie şi sănătate a populaţie, sau chiar poate cauza acţiuni de protest şi

grave tulburări şi din partea populaţiei.

Efecte asupra formării veniturilor statului. După cum a fost menţionat anterior,

existenţa fenomenului de evaziune fiscală în mod obligatoriu duce la diminuarea volumului

veniturilor statului şi, în rezultatul lipsei acute de fonduri financiare pentru îndeplinireasarcinelor puse, statul nu are o altă cale decît să aplice unica măsură eficientă şi cu efect

imediat – majorarea cotelor impozitelor şi taxelor existente sau chiar instituirea unor noi

35



impozite şi taxe. Această măsură duce la creşterea presiunii (poverii) fiscale şi, ca urmare

firească, o creştere a rezistenţei (opunerii) la impozitare şi, evident, a fenomenului de

evaziune fiscală. Adică se crează un „cerc vicios” ,din care se poate ieşi doar dacă se reduce

semnificativ fenomenul evaziunii fiscale, iar în consecinţă se va reduce volumul de venituri ce

se sustrag de la buget. Odată ce se produce aceasta, se măreşte volumul veniturilor la buget,necesităţile statului şi societăţii sunt satisfăcute şi chiar se poate opta pentru reducerea cotelor

de impunere.

Efecte cu caracter politic. Orice campanie electorală care are loc, în mod obligatoriu

va pune ca sarcină lupta cu corupţia, cu economia tenebră, asigurarea principiului supremaţiei

legii. Ţinînd cont de faptul că aceeaşi contribuabili (persoanele juridice sunt formate tot de

cetăţeni) sunt în acelaşi timp şi alegători, este foarte uşor de dedus care vor fi rezultatele

alegerilor pentru formaţiunile politice care au fost la guvernare şi n-au întreprins nimicesenţial pentru înlăturarea fenomenelor negative care afectează echitatea contribuabililor.

Altfel spus, ponderea majorată a fenomenului evaziunii fiscale poate avea o influenţă

esenţială asupra evoluţiei sistemului politic.

3.4. Modalităţi de realizare a evaziunii fiscale (exemplu referitor la T.V.A.)

Taxa pe valoarea adăugată se spune că este unul din impozitele mai puţin predispuse a

fi obiectul evaziunii fiscale. Se are în vedere, când se face această afirmaţie, că T.V.A., fiind

înscrisă obligatoriu în documentul care atestă transferul proprietăţii unui bun, prezintă

posibilitatea controlului încrucişat în vederea stabilirii realităţii operaţiunii impozabile (la

vânzător şi la cumpărător).

Cu toate acestea, chiar în ţările cu sisteme fiscale solide, evazioniştii nu pierd din

vedere nici acest impozit. Este vorba, de exemplu, de “instituţia” taxi-ului. “Taxi” este un

“mandatar” a cărui unică funcţie este de a fi înscris la Registrul Comerţului pentru a emite,

sub acoperirea antetului său, facturi de vânzare fictive. Altfel spus, el conduce o firmă de

faţadă, însărcinată să emită documente comerciale corespunzătoare operaţiunilor fictive

desfãşurate de firme reale şi în aparenţă, ireproşabile în ceea ce priveşte activitatea

desfãşurată. Prin aceste facturi se permite societăţilor comerciale beneficiare (reale) să obţină

rambursări de T.V.A..

Cu atât sunt mai mari posibilităţile de evaziune fiscală, în materie de T.V.A. la noi,

unde sistemul fiscal fragil este dublat de un aparat fiscal nu tocmai performant.

Cel care îşi propune să verifice dacă agentul economic a stabilit o sumă corectă

privind T.V.A. pe care el trebuie să o suporte pentru activitatea unei anumite perioade, nu are

36



decât să calculeze valoarea adaugată prin însumarea elementelor componente şi să-i aplice

cota de T.V.A. Deoarece T.V.A. calculată ca diferenţă între taxa aferentă ieşirilor

(facturărilor) şi cea corespunzătoare intrărilor (cumpărărilor) nu este taxa aferentă valorii

adăugate pentru producţia realizată într-o anumită perioadă, trebuie mai întâi fãcute unele

corecţii atât la T.V.A. colectat, cât şi a celei deductibile pentru a exista comparabilitate întrecele două metode de calcul. Condiţiile se referă la:

• scăderea din T.V.A. deductibilă a taxei aferente cumpărărilor de active

imobilizate;

• influenţarea T.V.A. deductibile cu taxa aferentă diferenţelor dintre soldul final

şi cel iniţial al stocurilor; se scade taxa aferentă soldurilor finale şi se adaugă cea

aferentă soldurilor iniţiale;

• influenţarea T.V.A. colectată cu taxa aferentă diferenţei dintre soldul final al

ieşirilor şi cea aferentă soldului iniţial al ieşirilor; se adaugă taxa aferentă soldului

final şi se scade cea aferentă soldului iniţial.

Exemplu:

Intrãri Valoare

adãugatã

Ieşiri

Soldiniţial

400 100

Cumpãrã

ri

1000 500 1600 vânzãri din care:

-1800 producţie

-(200) din soldSold final 100 300 sold final

T.V.A. deductibilã = 1000x19%+400x19%−100x19% = 285

T.V.A. colectatã = 1600x19%+300x19%−

100x19% = 342T.V.A. de platã = T.V.A. colectatã −T.V.A. deductibilã = 57

Folosind metoda de determinare a T.V.A. pe baza aplicării cotei de impozitare asupra

valorii adăugate obţinută prin însumarea elementelor componente ale acesteia se poate

verifica dacă agentul economic în cauză a efectuat vreo evaziune fiscală prin:

• înscrierea în registrul de cumpărări a unor facturi fictive pentru a majora

T.V.A. deductibilă şi a micşora sau elimina datoria agentului economic faţă de bugetulde stat privind acest impozit;

37



• neînscrierea în registrul de vânzări a unor facturi emise de agentul economic

sau neîntocmirea unor documente legale privind vânzările agentului economic.

Verificarea concordanţei taxei datorate pentru activitatea desfãşurată de un agent

economic, stabilită prin cele două metode se poate face pe diferite perioade de timp, mergând

de la o lună la un an de zile.În cazul unui agent economic care are şi activitate de export este necesară o corecţie

suplimentară a taxei calculate pentru a exista o comparabilitate cu taxa calculată pe baza de

valoare adăugată. De asemenea, verificarea este îngreunată în cazul agenţilor economici care

lucrează cu mai multe cote, deoarece ajustările se complică.

CAPITOLUL IV

PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE ÎN ROMÂNIA

4.1. Inspecţia fiscală

Inspecţia fiscală este acţiunea privind verificarea bazelor de impozitare, a

corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii, conform legii, a obligaţiilor fiscale de către

contribuabil şi a stărilor de fapt aferente.

Inspecţia fiscală se exercită la toate persoanele, indiferent de forma lor juridică, care

au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor.

Formele de inspecţie fiscală sunt:

a) inspecţia fiscală de ansamblu, care reprezintă activitatea de verificare a tuturor

categoriilor de impozite ale unui contribuabil pentru o perioadă de timp determinată;

b) inspecţia fiscală parţială care reprezintă activitatea de verificare a unui impozit, sau

a mai multor impozite, pentru o perioadă de timp determinată;

38



c) inspecţia fiscală tematică care reprezintă activitatea de verificare având ca obiect

anumite categorii de activităţi, operaţiuni sau documente.

Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru

impozitare, chiar dacă acestea nu au legătură cu persoana supusă inspecţiei fiscale.

În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele proceduri decontrol:

a) controlul inopinat, care constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în

principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei

fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului;

b) controlul încrucişat, care constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor

impozabile ale contribuabilului, în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane; controlul

încrucişat poate fi şi inopinat.La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie proces-verbal.

În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele metode de control:

a) controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a

documentelor şi operaţiunilor semnificative, în care sunt reflectate modul de calcul, de

evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat;

b) controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a

surselor acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi

testare asistate de instrumente informatice specializate.

Inspecţia fiscală se efectuează în interiorul termenului de prescripţie a dreptului de a

stabili impozitul respectiv.

La contribuabilii mari perioada supusă inspecţiei fiscale trebuie să succeadă perioadei

supusă anterior inspecţiei.

La celelalte categorii de contribuabili, inspecţia fiscală se poate extinde asupra

ultimilor 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia

fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili impozite dacă:

a) există suspiciunea unei diminuări a impozitului;

b) nu au fost depuse declaraţii fiscale.

Inspecţia fiscală se efectuează de către organul fiscal competent, stabilit potrivit

prezentei legi. Organul fiscal competent poate delega competenţa privind efectuarea inspecţiei

fiscale şi altor organe fiscale.

Selectarea contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de

către organul fiscal competent. Contribuabilul nu poate să emită pretenţii cu privire la

procedura de selectare folosită.

39



Înaintea desfăşurării unei inspecţii fiscale, contribuabilul are dreptul să fie înştiinţat în

legătură cu acţiunea care urmează să se desfasoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie

fiscală.

Avizul de inspecţie fiscală va cuprinde menţiuni privind:

a) temeiul juridic al inspecţiei fiscale; b) data probabilă de începere a inspecţiei fiscale;

c) impozitele şi perioadele impozabile ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;

d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.

Amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale se poate solicita, o singură dată, pentru

motive justificate.

La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul are obligaţia să prezinte contribuabilului

legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu. Începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnatăîntr-un înscris prin indicarea datei şi a orei.

Inspecţia fiscală se desfăşoară, în principiu, în spaţiile de lucru ale contribuabilului.

Contribuabilul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat precum şi logistica necesară

desfăşurării inspecţiei.

Dacă nu există un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea inspecţiei fiscale, atunci

activitatea de inspecţie se va putea desfăşura la sediul organului fiscal sau în orice alt loc

stabilit de comun acord cu contribuabilul. Cu acordul scris al contribuabilului, persoană

fizică, organul fiscal este îndreptăţit să desfăşoare inspecţia fiscală şi la domiciliul sau

reşedinţa persoanei fizice.

Indiferent de locul unde se desfăşoară inspecţia, organul fiscal, are dreptul să

inspecteze locul în care se desfăşoară activitatea, în prezenţa contribuabilului sau a unei

persoane desemnată de acesta.

Inspecţia fiscală se desfăşoară în timpul orelor de lucru obişnuite. Inspecţia fiscală se

poate desfăşura şi în afara orelor de lucru obişnuite, cu acordul scris al contribuabilului şi cu

aprobarea conducătorului organului fiscal.

Inspectorul fiscal trebuie să examineze toate stările de fapt şi raporturile juridice care sunt

relevante pentru impozitare.

Inspecţia fiscală trebuie efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea

curentă a contribuabililor şi să utilizeze cu eficienţă timpul afectat inspecţiei fiscale.

Rezultatele inspecţiei fiscale vor fi consemnate într-un raport scris în care se vor

prezenta constatările rezultate în urma inspecţiei, din punct de vedere faptic cât şi juridic

precum şi modificările bazei de impozitare. Atunci când nu se produc modificări ale bazei de

impozitare este suficient a se comunica în scris acest fapt contribuabilului.

40



În situatia în care pentru o stare de fapt se află în derulare o procedură de contestaţie

sau există o cerere de informare obligatorie aceasta trebuie cuprinsă în mod corespunzător în

raport.

Raportul întocmit de inspectorii fiscali cu ocazia activităţii de inspecţie fiscală nu

constituie act de impunere, nu poate fi atacat potrivit procedurii prevăzute de lege, de cătrecontribuabil, şi serveşte întocmirii deciziei de impunere.

Dacă la evaluarea raportului urmează să se modifice constatările inspecţiei în

defavoarea contribuabilului, atunci înainte de emiterea deciziilor de impunere, acestuia

trebuie să i se ofere ocazia de a-şi exprima punctul de vedere.

Folosirea constatărilor în urma inspecţiei fiscale: Constatările făcute pe o anumită

perioadă de inspecţie, pot fi folosite şi pentru alte perioade fiscale ale contribuabilului.

4.2. Organe cu atribuţii în identificarea şi combaterea evaziunii fiscale

Lipsa unui control bine organizat şi dotat cu un personal priceput şi corect poate

conduce la forme de mare amploare ale evaziunii fiscale. Pentru organizarea şi funcţionarea

controlului financiar şi Gărzii Financiare, la 22 martie 1991 s-a adoptat legea nr.30, publicată

în M.O. al României nr.64 din 27 martie 1991.

În conformitate cu art.1 din legea 30/1991, “Ministerul Finanţelor, în numele statului

efectuează aparatul specializat controlulului şi administrării mijloacelor financiare ale

organelor centrale şi locale, ale administraţiei de stat, precum şi ale instituţiilor de stat şi

verifică respectarea reglementãrilor financiar-contabile în activitatea desfãşurată de către regii

autonome, societăţi comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor

acestora faţă de stat”.

Cel de al doilea aliniat al aceluiaşi articol menţionează că “aparatul specializat al

Ministerului Finanţelor acţionează operativ pentru prevenirea şi combaterea fraudelor,

contravenţiilor şi infracţiunilor la regimul fiscal, vamal şi de preţuri, luând măsurile prevăzute

de lege”.

În art.4 se precizează că “controlul financiar al statului se organizează şi funcţionează

în Ministerul Finanţelor şi se realizează prin Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat

şi Garda Financiară”.

Prin lege, atribuţiile ce revin Direcţiei Generale a Controlului Financiar de Stat şi

unităţilor subordonate acesteia sunt:

41



• controlează administrarea şi utilizarea fondurilor acordate de la buget pentru

cheltuielile de funcţionare şi întreţinere a organelor centrale şi locale ale administraţiei

de stat şi unităţilor finanţate de la buget;

• controlează utilizarea fondurilor acordate de către stat pentru realizarea de investiţii de

interes general, subvenţionarea unor activităţi şi produse şi pentru alte destinaţii

prevăzute de lege;

• verifică folosirea mijloacelor şi a fondurilor din dotare şi respectarea reglementărilor

financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu

capital de stat;

• verifică exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi de

actele de constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmărind

stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiareşi fiscale faţă de stat;

• îndeplineşte şi alte atribuţii de control stabilite potrivit legii în sarcina Ministerului

Finanţelor.

De asemenea, sunt reglementate şi atribuţiile Gărzii Financiare:

• aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementărilor vamale, urmărind

împiedicarea oricărei sustrageri sau eschivări de la plata impozitelor şi taxelor;

• respectarea normelor de comerţ, urmărind să împiedice activităţile de contrabandă şiorice procedee interzise de lege;

• să verifice existenţa şi autenticitatea documentelor justificative, pe timpul tranportului,

precum şi în locurile de desfãşurare a unor activităţi de producţie, prestări de servicii,

acte şi fapte de comerţ, când există indicii de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor

fiscale sau de realizare a unor procedee interzise de lege;

• să verifice registrele sau orice alte documente din care rezultă îndeplinirea obligaţiilor

fiscale;

• să constate contravenţii şi să aplice sancţiunile corespunzătoare;

• să sesizeze organele de urmărire penală în legatură cu infracţiunile constatate cu

ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu.

În urma constatărilor rezultate din controlul financiar, Ministerul Finanţelor are

dreptul în conformitate cu dispoziţiile art.7 din legea nr. 30/1991 să dispună:

a) luarea de măsuri în vederea înlăturării şi prevenirii neregulilor constatate în activitatea

financiar-contabilã a administraţiilor centrale şi locale, precum şi a regiilor autonome;

42



b) corectarea şi completarea bilanţurilor contabile şi vărsarea la buget a impozitelor şi a

altor venituri legal datorate statului;

c) aplicarea de măsuri pentru respectarea prevederilor legale în domeniul preţurilor şi

tarifelor;

d) suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile şifiscale.

Nerespectarea, neducerea la îndeplinirea la termen a dispoziţiilor date prin actul de

control încheiat de organul financiar-fiscal constituie în sistemul legii nr. 87/1994

contravenţie şi se sancţionează ca atare.

4.3. Metode de combatere a evaziunii fiscale în România

Perioadele de tranziţie în orice stat generează modificarea cadrului legal existent, care

se consideră suport obligatoriu pentru dezvoltarea societăţii, conform strategiei preconizate.

Particularităţile fenomenului infracţional caracteristic etapei actuale impune

modificarea cadrului legislativ în vederea ajustării mecanismului legal de profilaxie şi

contractare a delictelor la normele internaţionale din domeniu.

Problemele organelor de drept privind aplicarea cadrului legislativ trebuie examinate

prin prisma a două aspecte generale:

Aplicarea corectă şi consecventă sub toate aspectele a legislaţiei existente;

Modificarea legislaţiei ,avînd ca suport legislaţia şi practica judiciară a altor

state, în primul rînd, a celor cu principii şi concepţii comune de dezvoltare,

bazîndu-se în acest scop pe prognozele posibile a declanşării fenomenelor

infracţionale.

Trecerea patrimoniului public în posesia unei categorii de cetăţeni este caracteristică

trecerii la statul de drept, determinînd în acelaşi timp şi o schimbare în situaţia cetăţeanului.Astfel, la calitatea de proprietar, producător şi beneficiar i s-a atribuit calitatea de

contribuabil la suportarea cheltuielelor publice şi a cea de beneficiar direct sau indirect, al

aceleiaşi cheltuieli în măsura în care statul îi asigură protecţie socială, servicii, siguranţă

socială, respectarea drepturilor fundamentale.

Sigur că dacă gradul de conversiune a contribuţiei pe care cetăţeanul o aduce la

bugetul cheltuielelor publice, depinde de faptul cum acesta o va trata: ca o povară, un bir sau

ca o necesitate de participare la gestionarea democraţiei.

43



Indiferent însă de această percepere a existat, există şi va exista tendinţa

contribuabililor de a diminua orice contribuţie sau de a se sustrage integral de la plata

acesteia.

Prin desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător se înţelege :

1. Practicarea activităţii economice fără înregistrare legală;2. Eschivarea celor înregistraţi legal de la prezentarea documentelor şi datelor ce

atestă obligaţiunile fiscale faţă de buget;

3. Tăinuirea veniturilor reale de la impozitare a celor înregistraţi legal;

4. Neachitarea impozitelor deja stabilite.

Reieşind din cele expuse mai sus, combaterea acestor tendinţe implică necesitatea:

Legiferării sistemului de impozitare (toate titlurile Codului Fiscal, Legea

bugetului de stat); Organizării şi dotării aparatului fiscal (Legea privind bazele Sistemului Fiscal

şi Legea cu privire la Serviciul Fiscal de stat);

Sancţionării tendinţelor infracţionale ,atît pe cale administrativă, cît şi pe cale

penală.

Măsurile ce se impun a fi luate trebuie coordonate astfel încît să se realizeze

reducerea drastică a evaziunii fiscale şi nu să se ajungă la mutarea locului de producere a

evaziunii dintr-un sector de activitate în altul, sau de la un regim de impozitare la altul.În consecinţă, se impune a fi luate o serie de măsuri care să ducă la întărirea

controlului fiscal şi, implicit, la reducerea drastică a evaziunii fiscale, precum :

asigurarea unor forţe adecvate penru control, intensificarea controalelor fizice,

regîndirea priorotăţilor de control. În acest sens, o atenţie deosebită ar trebui acordată

pregătirii şi perfecţionării profesionale a inspectoratelor de control fiscal, precum şi

aşezării pe baze moderne a activităţii de selectare a contribuabililor.

îmbunătăţirea eficienţei controalelor prin aplicarea experienţei dobîndite în decursuldesfăşurării acţiunilor de control. O metodă care ar putea fi utilizată este sintetizarea

cunoştinţelor, a problemelor şi a soluţiilor adoptate în cursul acţiunilor de control şi

elaborarea unor manuale de control fiscale destinate inspectorilor.

alocarea unor noi resurse, financiare şi umane, destinate controlului, precum şi

orientarea celor existente spre acele zone care reprezintă un risc ridicat de producere a

evaziunii fiscale. Asigurarea unui buget propriu de venituri şi cheltuieli pentru

administraţia fiscală , poate creea premisele creşterii calităţii şi randamentului controluluifiscal. De asemenea, extinderea utilizării metodei analizei de risc ar asigura o alocare mai

44



judicioasă a resurselor şi orientarea inspectorilor spre controlul acestor contribuabili care

prezintă un risc ridicat de evaziune fiscală.

introducerea unui sistem computerizat de control. Informatizarea întregului proces de

administrare fiscală ar avea ca rezultat crearea unor baze de date complete, corecte şi

permanent actualizate, care să cuprindă toţi contribuabilii şi toate obligaţiile fiscale aleacestora. Existenţa unor astfel de baze de date ar asigura condiţiile pentru realizarea unui

control masiv, pe documente, pentru toţi contribuabilii şi pentru selectarea, în vederea

desfăşurării controlului pe teren, numai a contribuabililor care prezintă un risc ridicat.

perfecţionarea schimbului de informaţii asupra tehnicilor de control. Întărirea

colaborării cu organele de control fiscal din cadrul altor administraţii fiscale naţionale

constituie o modalitate de perfecţionare a tehnicilor de control fiscal.

identificarea modalităţilor prin care au fost eludate obligaţiile fiscale către bugetul

statului. Centralizarea constatărilor cuprinse în actele de control pot furniza informaţii

consistente referitoare la modalităţile de eludare a obligaţiilor fiscale. Apoi, aceste

informaţii pot fi grupate în funcţie de impozitele la care se referă sau în funcţie de

domeniul de activitate în care au fost întîlnite şi pot constitui capitole din ghiduri de

control puse la dispoziţia inspectorilor;

identificarea şi înlăturarea defectelor şi slăbiciunilor din legislaţia în vigoare.

Pe baza constatărilor efectuate de organele de control, precum şi pe baza

informaţiilor deţinute de celelalte funcţii ale administrării pot fi administrate deficienţele

apărute ca urmare a aplicării legislaţiei şi pot fi formulate propuneri de îmbunătăţire a

acesteia;

elaborarea unor acte normative în baza cărora să se poată accede la conturile bancare

prin intermediul cărora s-au efectuat decontările pentru livrările ilegale. Crearea cadrului

legal care să permită administraţiei fiscale să obţină informaţii privind conturile bancare

ale contribuabililor şi tranzacţiile efectuate de aceştia prin bănci, constituie un instrument

foarte valoros pentru organele de control fiscal, pentru obţinerea tuturor informaţiilor

necesare în vederea stabilirii corecte a obligaţiilor fiscale ale contribuabililor şi pentru

reducerea evaziunii fiscale.

identificarea căilor prin care piaţa ilegală (neagră) este aprovizionată şi crearea unui

sistem de prevenire a fraudei. Colaborarea între toate instituţiile statului, implicate în

lupta împotriva crimei organizate, fraudei şi evaziunii fiscale ar putea să asigure crearea

unei baze de date care să conţină toate modalităţile prin care se realizează frauda fiscală,

45



iar pe baza acestor informaţii s-ar putea elabora acte normative şi proceduri aplicabile

pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

utilizarea acordurilor cu terţe ţări pentru a obţine informaţii care să ajute la combaterea

contrabandei şi a falsei declarări a importurilor.

CONCLUZII

Evaziunea fiscală a devenit un fenomen omniprezent în plan economic şi social.Amploarea pe care a luat-o evaziunea fiscală este îngrijorătoare deoarece în lipsa măsurilor de

combatere se pare că atentează deja la stabilitatea economiei naţionale.

În plan economic o situaţie echilibrată a bugetului de stat ar conduce la echilibrarea

macroeconomicã şi la asigurarea condiţiilor unei dezvoltări economice.

Pentru combaterea evaziunii fiscale nu este necesar să se impună nişte sancţiuni

drastice, ci ar trebui realizat un control fiscal eficient, un sistem legislativ viabil şi poate în

primul rând o educaţie fiscală a cetăţenilor.Legile fiscale trebuie să fie simple, clare, precise şi relativ stabile, să se facă o

deosebire între cazurile când legile sunt încălcate cu intenţie de fraudă sau când sunt încălcate

din culpă, din neglijenţă, sau din cauze independente de voinţa contribuabilului. Este necesar

să se reorganizeze controlul şi verificările fiscale, să se elaboreze de către B.N.R. norme clare

cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite şi documentele ce trebuie prezentate de

persoanele fizice.

Ţara noastră a avut unul dintre cele mai bune coduri de procedură fiscală, dar care a

fost abrogat de regimul de dictatură instaurat după cel de al doilea Război Mondial.

46



BIBLIOGRAFIE:

Bostan, I. - „Controlul fiscal”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003Clocotici D.,

Gheorghiu Gh.

- „Evaziunea fiscală. Probleme juridice ale răspunderii

contravenţionale şi penale”, Editura Lumina Lex, Constanţa, 2001Cristof Ruhl, Dăianu

D.

- „Tranziţia economică în România – trecut, prezent şi viitor”, Editura

Tribuna Economică, Bucureşti, 2000Hoanţă N. - „Evaziunea fiscală”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003Matei Gh. - „Finanţe publice, ediţia a II-a”, Editura Universitatea, Craiova, 2005Marinescu I.,

Brezeanu P.

- „Finanţe publice şi fiscalitate”, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004Moşteanu T., Dinu

S.

- „Reforma sistemului fiscal dinRomânia”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2004Popa Ş.,

Drăgan Gh.

- „Spălarea banilor şi finanţarea terorismului”, Editura Expert, 2005

Safta D., Safta M.,

Mrejeru Th.,

Florescu P şi

colectivul

- „Evaziunea fiscală”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000

Şaguna D., Tutungiu

M.E.

- „Evaziunea fiscală”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002

Şaguna Dan Drosu - „Drept fiscal şi financiar”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002Ungureanu M.A. - „Finanţe publice”, Editura Conphzs, Râmnicu Vâlcea, 2006Văcărel I. Şi

colectivul

- „Finanţe publice, ediţia a IV-a”, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2006Vizitiu Gh. - Evaziunea fiscală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001*** - Legea nr. 241 din 15.07.2005 privind prevenirea şi combaterea

evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/27.07.2005*** - Legea nr. 161 din 19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenţei în exercitarea demintăţilor publice, a funcţiilor publice şi

în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în

Monitorul Oficial nr. 279/21.04.2003*** - Legea nr. 571/22.12.2003 privind Codul Fiscal, publicată în

Monitorul Oficial nr. 972/23.12.2003, cu completările şi modificările

ulterioare*** - Ordonanţa Guvernului nr. 70/28.08.1997 privind controlul fiscal,

publicată în Monitorul Oficial nr. 227/30.08.1997*** - Ordonanţa Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de

Procedură Fiscală, republicată în Monitorul Oficial nr.

863/26.09.2005

47



*** - Hotărârea Guvernului nr. 745/03.07.2003 privind organizarea şi

funcţionarea Autorităţii Naţionale de Control, publicată în Monitorul

Oficial nr. 496/09.07.2003*** - Hotărârea Guvernului nr. 1538/18.12.2003 pentru organizarea şi

funcţionarea Gărzii Financiare, publicată în Monitorul Oficial nr.

12/08.01.2004*** - Hotărârea Guvernului nr. 1574/18.12.2003 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale

de Administraţie Fiscală, publicată în Monitorul Oficial nr.

2/05.01.2004*** - Carta drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor pe timpul

desfăşurării controlului fiscal, Ordinul Ministrului Finanţelor nr.

1486/03.12.1998*** - Ordinul ministrului Finanţelor Publice nr. 1753/09.12.2003 pentru

aprobarea Codului etic al inspectorului de control fiscal, publicat în

Monitorul Oficial nr. 929/23.12.2003*** - Hotărârea Guvernului nr. 1574 din 18.12.2003 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale

de Administrare Fiscală, publicată în Monitorul Oficial nr.

2/05.01.2004

48

2 44823757 Licenta Evaziunea Fiscala in Romania.

Documents

Transcript of 2 44823757 Licenta Evaziunea Fiscala in Romania.