UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

Facultatea de Ştiinţe ale EducațieiSpecializarea: Asistență Managerială și Secretariat

Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Mihai BRĂSLAŞU

Absolvent: Florin-Dragoș OPREA

PITEȘTI- 2011 –

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

Facultatea de Ştiinţe ale EducațieiSpecializarea: Asistență Managerială și Secretariat

EVAZIUNEA FISCALĂ ÎNTRE EVAZIUNEA FISCALĂ ÎNTRE LEGALITATE ȘI FRAUDĂLEGALITATE ȘI FRAUDĂ

Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Mihai BRĂSLAŞU

Absolvent: Florin-Dragoș OPREA

Conf. univ. dr. Mihai BRĂSLAŞU

Florin-Dragoș OPREA

PITEȘTI- 2011 –

2

CUPRINS pagina

INTRODUCERE..........................................................................................................................................................4

CAPITOLUL I..............................................................................................................................................................6CARACTERIZAREA SISTEMULUI FISCAL ACTUAL ÎN ROMÂNIA............................................................6

1.1. Teorii contemporane privind fiscalitatea............................................................................................................61.2. Principiile unui sistem fiscal optimal..................................................................................................................71.3. Justificarea legitimităţii impozitului şi consimţirea la plata acestuia...............................................................111.4. Evoluţia nivelului şi structurii prelevărilor fiscale în România şi în ţările membre ale Uniunii Europene......14

1.4.1. Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 2000-2010........................................................141.4.2. Evoluţia gradului de fiscalitate în ţările membre ale Uniunii Europene, în perioada 2000-2008.............161.4.3. Structura prelevărilor fiscale în România, în perioada 2000-2010...........................................................171.4.4. Influenţa presiunii fiscale asupra încasării veniturilor fiscale. Curba Laffer pentru România.................19

1.5. Necesitatea implementării acquis-ului comunitar în legislaţia fiscală românească..........................................241.5.1. Scurt istoric al relaţiilor României cu Uniunea Europeană.......................................................................24

CAPITOLUL II...........................................................................................................................................................26EVAZIUNEA FISCALĂ-CONŢINUT ŞI FORME DE MANIFESTARE ÎN ROMÂNIA.................................26

2.1. Evaziunea fiscală la adăpostul legii (licită).......................................................................................................262.2. Evaziunea fiscală sau frauda fiscală (ilicită).....................................................................................................282.3. Economia subterană..........................................................................................................................................28

2.3.1. Munca la negru..........................................................................................................................................292.3.2. Activităţile criminalităţii economice.........................................................................................................29

2.4. Mecanismele evaziunii fiscale în România.......................................................................................................302.5. Analiza structurii evaziunii fiscale identificate, în România, în perioada 1995-2005..................................34

2.5.1. Structura evaziunii fiscale identificate, pe categorii de venituri fiscale şi categorii de contribuabili.......382.5.2. Structura evaziunii fiscale identificate, pe unităţi administrativ-teritoriale..............................................402.5.3. Structura evaziunii fiscale identificate, pe domenii de activitate..............................................................422.5.4. Structura sumelor atrase suplimentar la buget în urma identificării cazurilor de evaziune fiscală...........43

2.6. Estimarea nivelului evaziunii fiscale în România.............................................................................................452.6.1. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei „de suprafaţă”...........................................462.6.2. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei subterane..................................................47

CAPITOLUL III.........................................................................................................................................................50EVAZIUNEA FISCALĂ ÎNTRE CAUZE ŞI EFECTE – STUDIU DE CAZ......................................................50

3.1. Factori favorizanţi ai fenomenului evazionist (economiei subterane)..............................................................503.1.1. Nivelul presiunii fiscale...........................................................................................................................503.1.2. Comportamentul socio-uman....................................................................................................................503.1.3. Multitudinea reglementărilor şi birocraţia................................................................................................513.1.4. Cauze politice............................................................................................................................................523.1.5. Nivelul de dezvoltare economică..............................................................................................................533.1.6. Cauze tehnice............................................................................................................................................533.1.7. Corupţia.....................................................................................................................................................54

3.2. Efectele evaziunii fiscale..................................................................................................................................563.2.1. Efecte asupra formării veniturilor statului................................................................................................563.2.2. Efecte economice......................................................................................................................................563.2.3. Efecte sociale............................................................................................................................................57

CONCLUZII...............................................................................................................................................................59

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................................................63

3

INTRODUCERE

În orice economie, scopul principal al unui sistem fiscal este de a constitui o sursă stabilă

şi solidă de venituri publice. Pe de altă parte, un sistem fiscal trebuie să aibă ca obiective

susţinerea dezvoltării economice a ţării şi sprijinirea categoriilor sociale defavorizate.

Realizarea acestor obiective trebuie să fie însoţită de preocuparea permanentă a

administraţiei fiscale pentru creşterea eficienţei sale. În acest proces, un factor de o importanţă

deosebită este reprezentat de reducerea evaziunii fiscale, în condiţiile în care aceasta contribuie

la diminuarea eficienţei structurilor statale, fiind în acelaşi timp un factor generator de corupţie.

Prezentă atât în cadrul economiei de suprafaţă, cât şi la nivelul economiei subterane, unde

fenomenul este generalizat, evaziunea fiscală a atins, în ultimii ani, în România, dimensiuni

relativ mari.

Desigur, acest fenomen nu este specific doar României, sau doar ţărilor cu o economie de

piaţă în formare (cum a fost cazul ţării noastre, în perioada de după 1989).

Fenomen tot atât de vechi pe cât este însăşi existenţa impozitului propriu-zis, evaziunea

fiscală nu are graniţe de timp sau de spaţiu. Cu toate acestea, amploarea acestui fenomen prezintă

diferenţe sensibile de la o ţară la alta, în general considerându-se că în ţările cu economii

dezorganizate, instabile, unde corupţia se manifestă din plin, economia subterană şi evaziunea

fiscală sunt la ele acasă.

Evaziunea fiscală are consecinţe, în primul rând, la nivel macroeconomic, constând în

privarea statului de veniturile cuvenite, prin aceasta diminuându-se posibilităţile de manevră în

economie şi în domeniul social.

Pe de altă parte, întreprinderile care se sustrag plăţii impozitelor, având costuri mai mici,

vor face o concurenţă neloială agenţilor economici care-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale,

distorsionând,

astfel, bunul mers al mecanismelor pieţei libere, subminând unele domenii de activitate.

Considerată, de unii analişti economici, o „manifestare brută a democraţiei”, evaziunea

fiscală ar avea, în unele viziuni, efecte favorabile pentru prosperitatea unei naţiuni. „În urma

evaziunii fiscale s-ar putea să aibă de câştigat economia în ansamblul ei, dacă eficienţa cu care

sunt utilizate resursele rezultate din evaziune este mai mare decât cea pe care ar fi obţinut-o

guvernul pentru aceste fonduri”1.

Astfel, dacă pe termen scurt evazioniştii au de câştigat, iar statul (puterea publică) a

pierdut, chiar mai mult decât o nerealizare a resurselor bugetare, pe termen lung, au de pierdut şi

ceilalţi contribuabili care nu au recurs la evaziune fiscală, printr-o posibilă creştere a sarcinii

1 Nicolae Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.281.4

fiscale a acestora, ceea ce îi poate determina şi pe aceştia, într-un final, să apeleze la evaziune

fiscală.

Acceptarea şi generalizarea acestui fenomen, însă, ar însemna, fără doar şi poate,

acceptarea suprimării, în timp, a statului, ori acest lucru este, în epoca modernă, imposibil, având

în vedere faptul că „niciodată şi nicăieri în lume, iniţiativa privată nu a fost capabilă să asigure,

ea singură, echilibrul social şi economic al unei naţiuni”2. Existenţa statului, în epoca modernă,

este impusă de rolul acestuia, în primul rând, pe plan social şi economic, exercitat prin

mecanismul bugetar, respectiv prin politica de cheltuieli şi de procurare a veniturilor publice.

Prin urmare atitudinea cea mai eficientă faţă de fenomenul evazionist este aceea de a

realiza o bună administrare a lui, la nivelul identificării, previzionării, controlului şi valorificării

acestuia.

Trecând de la abordarea conceptuală a noţiunilor de sistem fiscal, politică fiscală,

presiune fiscală, economie subterană şi evaziune fiscală la analiza cauzelor şi implicaţiilor, mai

ales la nivel macroeconomic, ale fenomenului evazionist, în ţara noastră, lucrarea de faţă este o

încercare de a trata fenomenul evaziunii fiscale în contextul aderării României la Uniunea

Europeană.

În a doua parte a lucrării s-a realizat o analiză a evaziunii fiscale identificate, în

România, din punct de vedere al nivelului şi structurii acesteia, pe baza datelor oficiale obţinute

în urma activităţii de control fiscal, urmărindu-se în final o încercare de dimensionare a sumelor

totale sustrase bugetului public, atât ca sume absolute cât şi ca ponderi în deficitul bugetului

general consolidat şi în produsul intern brut.

Ultima parte a lucrării abordează subiectul transpunerii aquis-ului comunitar în legislaţia

românească privind combaterea evaziunii fiscale, în noile condiţii ale integrării ţării noastre în

Uniunea Europeană, prin prisma interesului extern de protejare a intereselor financiare ale

acesteia.

2 Nicolae Craiu, „Economia subterană între da şi nu”, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.223

5

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA SISTEMULUI FISCAL ACTUAL ÎN ROMÂNIA

1.1. Teorii contemporane privind fiscalitatea

Teoria economică şi practica politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale, strâns

legate de concepţiile privitoare la rolul statului în economie.

Acele teorii economice şi doctrine politice care se axează pe stimularea liberei iniţiative,

cu menţinerea unui rol redus al statului în economie sunt, în mod clar, adeptele unei fiscalităţi

reduse, considerând că orice formă suplimentară de impunere înseamnă, de fapt, reducerea

capacităţii private de decizie pentru investiţie şi consum, decizie considerată a fi, din start, mult

mai eficientă decât cea a statului „nivelator”.

Aceste teorii au fost dezvoltate, în perioada postbelică, de adepţii neoclasicismului

economic, curent reprezentat, în special, de profesorul Milton Friedman3, şi a devenit parte a

doctrinei politice, în special, pentru partidele conservatoare din lumea anglo-saxonă4.

În viziune neoclasică impozitul este perceput, mai degrabă, ca o variabilă financiară

decât ca o variabilă instrumentală. Spre deosebire de keynesişti, care sunt preocupaţi de

găsirea unei rate a presiunii fiscale susceptibile să permită realizarea obiectivelor

macroeconomice (cum ar fi, de exemplu, utilizarea deplină a forţei de muncă), neoclasicii se

preocupă mai ales de determinarea modalităţilor optime de finanţare a cheltuielilor publice, adică

de obţinerea unei structuri fiscale optime. Problema constă în găsirea acelui impozit care să

perturbe, cât mai puţin posibil, mecanismele pieţei. Numai în asemenea condiţii, se afirmă,

impozitul poate fi utilizat ca o variabilă de politică economică.

Obţinerea impozitului optimal i-a condus pe neoclasici la elaborarea teoriei „superiorităţii

impozitului direct asupra impozitului indirect”. Un impozit direct pe venit este, în mod colectiv,

preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli. În plus, acest impozit direct trebuie să fie cât mai

progresiv, pentru a fi just din punct de vedere social. Dacă, dimpotrivă, statul utilizează cu

precădere impozitul pe cheltuieli, atunci trebuie avut în vedere faptul că acesta este generator de

„distorsiuni fiscale”, datorită fenomenului de translaţie pe care îl ocazionează şi care este de

natură să perturbe echilibrul pieţei.

În esenţă, dezbaterea teoretică între adepţii celor două teorii se concentrează pe două

aspecte: funcţia de redistribuire a bugetului şi funcţia economică a bugetului.

3 Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, fondator al celebrei şcoli de gândire economică de la Chicago.4 Partidul Republican din S.U.A., Partidul Conservator din Marea Britanie.

6

Doctrinele care se axează pe acordarea unui rol important statului, în cadrul funcţiei de

redistribuire a veniturilor, argumentează, pe plan economic, necesitatea unei aplatizări a

discrepanţelor de venit şi a unei distribuţii sociale mai largi a veniturilor, care să stimuleze

„consumul de masă”. Ideea ca atare a fost aplicată în practică, în special, în Europa, cel mai

adesea de guvernele social-democrate.

Acordarea unui rol important funcţiei economice a bugetului este criticată prin prisma

ideilor legate de pragmatismul economic. Se consideră că multiplicatorul investiţional a fost

întotdeauna mai mare în cazul investiţiei private decât în cazul investiţiei publice, atâta vreme cât

statul nu ia decizii de natură exclusiv economică, aspectele politice şi sociale pe termen scurt

având întotdeauna o importanţă deosebită în actul decizional guvernamental.

Aceasta nu înseamnă că politicile fiscale care acordă un rol sporit statului atât în plan

economic, cât şi în redistribuirea veniturilor nu au avut în anumite momente şi efecte favorabile.

Politicile de redistribuire sunt în general bine primite de organismul social şi atenuează

chiar şi unele dezechilibre în structura consumului, dacă sunt aplicate pe perioade limitate de

timp şi, în general, urmează unei perioade mai largi de aplicare a unor politici fiscale liberale.

Rolul economic al statului este important, în special în ceea ce priveşte realizarea acelor

proiecte care necesită volum mare de investiţii şi au efect economic multiplicator indirect (care

se resimte asupra altor activităţi economice şi nu asupra investiţiei ca atare).

1.2. Principiile unui sistem fiscal optimal

O problemă importantă care se află astăzi în atenţia multor economişti şi factori de decizie

este aceea a optimizării sistemului fiscal. Introducerea sau modificarea unui impozit constituie o

problemă căreia trebuie să i se acorde o importanţă majoră datorită consecinţelor generate, de

aceasta, pe multiple planuri: economic şi financiar, social şi nu în ultimul rând politic.

Pentru a răspunde anumitor cerinţe de calitate şi performanţă, sistemele fiscale moderne,

trebuie să fie organizate şi să funcţioneze pe baza unor principii unanim acceptate. Dintre

acestea se detaşează principiul echităţii şi cel al eficienţei, a căror contrapunere face, de cele mai

multe ori, obiectul disputelor legate de fiscalitate, fiecare impozit căutând să împace mai mult

sau mai puţin, aceste două exigenţe.

Considerat de Adam Smith5 ca principiu definitoriu pentru un bun sistem fiscal,

principiul echităţii fiscale este cerut nu numai din considerente de ordin filozofic, respectiv

asigurarea unei dreptăţi sociale în materie de impozite, dar şi din considerente de ordin practic,

ştiut fiind faptul că un sistem fiscal inechitabil generează o stare de rezistenţă din partea

5 Adam Smith, „Avuţia naţiunilor” (Wealth of Nations 1776), Editura Academiei, Bucureşti, 1965.7

contribuabililor, care se materializează în amplificarea fenomenului de sustragere de la plată a

obligaţiilor fiscale. Mai mult decât atât, acumularea în timp a nemulţumirilor populaţiei poate

contribui la căderea de la putere a factorilor politici, care nu îşi conturează politica fiscală pe

criterii de echitate.

Teoretic, noţiunea de echitate fiscală este uşor de înţeles şi de explicat, aceasta

presupunând îndeplinirea cumulativă a unor condiţii, cum ar fi:

- stabilirea unui minim neimpozabil în funcţie de natura venitului ce cade sub incidenţa

impozitului, precum şi stabilirea unor scutiri şi reduceri de impozite care să permită

satisfacerea cerinţelor decente de viaţă;

- aplicarea generală a impozitelor şi taxelor, astfel încât acestea să afecteze toate

categoriile sociale care realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen

de avere;

- stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea de contribuţie, acesta presupunând

diferenţierea sarcini fiscale de la un subiect impozabil la altul, atât în funcţie de

cuantumul şi natura materiei impozabile cât şi de situaţia personală a acestora;

- la aceeaşi putere de contribuţie sarcina fiscală să fie aceeaşi pentru toate persoanele

fizice, indiferent de categoria socială căreia îi aparţin, respectiv toate persoanele juridice,

indiferent de forma juridică în care sunt organizate şi funcţionează.

Având în vedere cele de mai sus, tot mai mulţi economişti, în special adepţi ai

neokeynesismului, consideră că un sistem fiscal modern trebuie să urmărească atât echitatea

orizontală, respectiv tratament fiscal identic pentru cei care sunt în esenţă egali din punct de

vedere a capacităţii de plată, cât şi echitatea pe verticală, respectiv tratament fiscal diferit pentru

persoanele diferite, urmărindu-se o redistribuire a veniturilor între membrii societăţii, în scopul

diminuării sau înlăturării inegalităţilor generate de mecanismul pieţei.

Dacă, în ceea ce priveşte asigurarea echităţii pe orizontală, aceasta este, în general, bine

acceptată şi apreciată, în privinţa echităţii verticale apar controverse legate de modalităţile

posibile de realizare a redistribuirii veniturilor, redistribuire considerată de unii arbitrară.

În România egalitatea fiscală este consfinţită prin Constituţie, astfel „sistemul legal de

impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.

Modelarea sistemului fiscal, în vederea obţinerii unei eficienţe maxime a încasării

impozitelor, presupune o analiza temeinică a cuantumului veniturilor ce se pot obţine, în paralel

cu nivelul cheltuielilor efectuate pentru încasarea acestora. Conform principiului eficienţei

încasării impozitelor (sau al randamentului) impozitele trebuie percepute cu minim de

cheltuieli şi prin obţinerea unui volum cât mai mare de venituri la bugetul statului.

Maximizarea veniturilor încasate din impozite trebuie privită din două puncte de vedere,

8

pe de o parte, din punct de vedere al nivelului de impozitare până la care există un grad de

suportabilitate din partea populaţiei şi, pe de altă parte, din punct de vedere al gradului în care se

încasează impozitele cuvenite bugetului de stat. Trebuie avut în vedere faptul că, în cazul unei

impozitări mai „uşoare”, se obţine un grad mai mare de încasare (gradul de conformare

voluntară a contribuabililor – plata integrală, benevolă şi la termen - este mai ridicat), ceea ce

face ca veniturile obţinute de stat sa fie mult mai mari, în unele cazuri, faţă de cele obţinute în

situaţia unei fiscalităţi „ apăsătoare”, în care gradul de încasare este mult mai mic, şi care

conduce, de regulă, la creşterea cheltuielilor cu încasarea impozitelor (creşte numărul

persoanelor care riscă în sustragerea de la plata impozitelor impunându-se, deci, atât o mărire a

aparatului fiscal cât şi o intensificare a acţiunilor de control).

În general, se consideră că un impozit cu o arie largă de cuprindere şi cu cote scăzute are

un randament mai ridicat decât un impozit cu o arie restrânsă şi cu cote ridicate.

Eficienţa încasării impozitelor este condiţionată de o serie de factori, printre care foarte

importanţi, mai ales în condiţiile ţării noastre, consider a fi următorii:

- stabilitatea legislaţiei, emiterea de acte normative şi norme de aplicare a acestora clare,

care să nu creeze confuzii în interpretare. In acest sens, A. Smith considera că „ un mic

grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de nedreptate”;

- pregătirea profesională, capacitatea intelectuală şi morală a personalului care-şi

desfăşoară activitatea în cadrul diverselor structuri organizatorice ale organelor fiscale;

- aplicarea unui tratament fiscal echitabil tuturor contribuabililor;

- reducerea la strictul necesar a cheltuielilor guvernamentale neproductive şi

neeconomicoase;

- o analiză mult mai temeinică asupra acordării unor facilităţi fiscale, astfel încât să se

atingă obiectivele urmărite prin acestea şi nu doar să contribuie la reducerea drastică a

veniturilor bugetare, aşa cum s-a întâmplat, de multe ori, în ultimii 15 ani;

- descurajarea evaziunii fiscale şi lichidarea economii subterane.

Având în vedere diversele tipuri de impozite, se poate face aprecierea că impozitele

percepute prin metoda stopajului la sursă generează cele mai mici costuri cu încasarea şi

descoperirea cazurilor de evaziune fiscală.

La extrema opusa se situează accizele, aceste impozite fiind generatoare de cele mai mari

cheltuieli cu încasarea lor şi în special cu descoperirea cazurilor de evaziune fiscală. În cazul

acestor impozite tentaţia de sustragere, chiar in condiţii de risc maxim, de la plata obligaţiilor

fiscale, prin diferite forme, este foarte mare, datorită veniturilor uriaşe ce se pot obţine prin

eludarea legii, venituri generate de cotele de impunere foarte ridicate şi de modalitatea de calcul,

în cascadă, a acestora.

9

Literatura de specialitate a impus şi alte principii, care se adaugă celor expuse anterior,

principii ce trebuie îndeplinite de un sistem fiscal modern, şi anume:

• Principiul stabilităţii - reflectând maxima fiscală potrivit căreia ”un impozit bun este un

impozit vechi”, respectarea acestui principiu constituie, nu numai, o cerinţă pentru asigurarea

eficienţei încasării impozitelor dar şi pentru a permite contribuabililor luarea deciziilor de

investiţii în condiţii de certitudine, din punct de vedere al legislaţiei fiscale.

În privinţa stabilităţii legislaţiei fiscale, se poate aprecia că orice reformă fiscală trebuie

să pregătească facilităţile de tranziţie, gradualismul fiind adesea de preferat unei bulversări

brutale a modurilor de impunere, modificările foarte frecvente ale legislaţiei constituind o reală

sursă de ineficacitate. Din păcate, se pare că acest lucru este cu greu înţeles de guvernanţii noştri.

Stabilitatea impozitului mai este apreciată, în literatura de specialitate, şi prin prisma

randamentului constant al acestuia în toate fazele ciclului economic, foarte mulţi autori de

prestigiu considerând stabil acel impozit al cărui „randament rămâne constant de-a lungul

întregului ciclu economic”6.

•Principiul flexibilităţii, parţial în contradicţie cu principiul stabilităţii, este foarte

important în condiţiile în care fiscalitatea este utilizată ca mijloc de politică conjuncturală,

impozitul, a cărui bază de impozitare este sensibilă la evoluţia activităţii economice, putând să

joace, astfel, un rolul de stabilizator economic automat.

•Principiul simplicităţii, devenit prioritar în ţările care au trecut la reformarea sistemelor

fiscale în ultimii ani, are în vedere faptul că un impozit este mai uşor de administrat, mai uşor de

înţeles şi deci susceptibil de a fi mai uşor acceptat de contribuabili cu cât acesta este mai simplu,

fără să conţină prea multe excepţii de la regula generală.

• Principiul certitudinii se referă la faptul că orice contribuabil trebuie să ştie, dinainte,

termenele, modalităţile şi cuantumul obligaţiilor sale fiscale, în felul acesta acţionându-se pe

linia creşterii încasărilor bugetare.

•Principiul comodităţii se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la

termenele şi după o procedură cât mai convenabilă pentru contribuabili. În acest sens, impozitele

percepute prin metoda stopajului la sursa sunt de preferat.

• Principiul neutralităţii cere ca impozitele să fie selecţionate, legiferate şi aplicate în aşa

fel încât să reducă la minim influenţa acestora asupra deciziilor economice. Din optica statului,

aceasta neutralitate nu trebuie radicalizată, impozitele urmând a fi folosite pentru corectarea

ineficienţei diverşilor agenţi economici şi, în general, pentru atingerea unor obiective economice,

sociale, etc.

În funcţie de modul în care sunt respectate aceste principii, atunci când se construieşte

6 Iulian Văcărel şi colectiv, „Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2004.10

sau se modelează un sistem fiscal, se va obţine ca rezultat un sistem fiscal mai mult sau mai

puţin eficient, mai mult sau mai puţin echitabil, mai mult sau mai puţin optimal.

Având în vedere că echitatea fiscală este mai mult o trăsătură normativă7şi că veniturile

guvernamentale şi cheltuielile afectează economia şi societatea în acelaşi timp, obţinerea unui

caracter optim a sistemului fiscal este destul de dificil de realizat.

Analizele referitoare la fiscalitate au căutat, în timp, să furnizeze sfaturi potrivite despre

cum poate fi îmbunătăţit nivelul de echitate la un nivel de eficienţă dat sau cum poate fi micşorat

costul bunăstării la un nivel dat de echitate.

Determinarea unui optim real rămâne, încă, o problemă nerezolvată. Se pare că echilibrul

între echitate şi eficienţă, în cadrul unui sistem guvernamental, trebuie rezolvat prin interacţiune

politică. În realitate, într-un sistem coercitiv, cum este cel fiscal, structura finanţelor

guvernamentale ce va rezulta nu va fi nici eficientă, nici echitabilă, din punctul de vedere al

tuturor cetăţenilor.

1.3. Justificarea legitimităţii impozitului şi consimţirea la plata acestuia

Idealul natural, dar naiv, al contribuabilului este de a nu suporta nici un impozit, acesta

fiind, însă, un ideal nerealizabil.

Existenţa impozitului este justificată de funcţionarea oricărei societăţi, funcţionare care

presupune anumite costuri ce trebuie acoperite pe seama unor resurse insuficiente. În acest

context, impozitele pot fi considerate plăţi ale serviciilor de orice natură pe care le asigură statul.

Definiţiile date impozitului diferă în funcţie de modul în care acesta s-a impus şi a fost

perceput, într-o etapă sau alta a istoriei sale milenare. De altfel, aceste definiţii se circumscriu

teoriilor despre impozit care au fost emise în decursul vremii, conţinând, fiecare, o anumită

justificare a existenţei acestuia..

În literatura românească s-a căutat definirea cât mai riguroasă a impozitului, astfel,

„impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea unei persoane

fizice sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această

prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) şi fără contraprestaţie

directă din partea statului”8.

Alţi specialişti din ţara noastră definesc impozitul ca „plată bănească obligatorie, generală

şi definitivă, efectuată pe persoanele fizice şi juridice în favoarea bugetului statului în cuantumul

7 Economia normativă, ca ramură a economiei, diferă de cea pozitivă (care studiază lumea reală pentru a descoperi cum este şi cum funcţionează ea), emite judecăţi de valoare cu privire la modul în care ar trebui să fie lumea ideală.8 Iulian Văcărel şi colectiv, „Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2004, p.358.

11

şi la termene precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un

echivalent direct şi imediat”9.

Din definiţiile de mai sus ale impozitului se desprind trei caracteristici definitorii ale

acestuia:

caracterul de autoritate al impozitului – oricare ar fi forma sa, impozitul este un act de

autoritate, o obligaţie impusă cetăţenilor, o restricţie a libertăţii cetăţeanului-contribuabil,

a posibilităţilor sale materiale. Constituţia României prezintă caracterul general şi

obligatoriu al impozitului în art.53, alin.1: „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin

impozite şi taxe, la cheltuielile publice”10. În conformitate cu art.138 din Constituţia

României, „impozitele şi taxele pot fi stabilite numai prin lege”.

elementul de transfer al venitului (averii), transfer care are loc cu titlu definitiv şi fără

contraprestaţie directă. Această contraprestaţie nu este directă, personalizată, în favoarea

unei anumite persoane, în schimb este „imediată şi permanentă în favoarea (tuturor)

membrilor societăţii, chiar şi înainte ca aceştia să-şi achite obligaţiile către stat, prin

intermediul utilităţilor publice11.

funcţia extinsă a impozitului, care cuprinde pe lângă funcţia tradiţională financiară a

impozitului (de acoperire a nevoilor colective şi a celor particulare ale statului) şi funcţia

redistributivă a veniturilor în societate, precum şi pe cea intervenţionistă, de alocare

resurselor în economie în scopul stabilizării cererii agregate.

Pentru obţinerea consimţământului contribuabililor la plata impozitului, de-a lungul

timpului, au fost elaborate o serie de teorii prin care s-a căutat o justificare a existenţei şi

legitimităţii acestuia.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, a predominat teoria

impozitului-schimb, care, pentru justificarea legitimităţii impozitului, se baza pe ideea că

impozitul este preţul plătit de fiecare contribuabil pentru securitate şi serviciile (beneficiile)

oferite de către stat.

În secolul al XX-lea, această teorie a fost numită teoria beneficiului, la baza sa

aşezându-se un nou principiu, cel al echivalenţei, potrivit căruia contribuţia unei persoane, la

stat, trebuie să fie direct proporţională cu averea acesteia. Noua teorie priveşte impozitele ca

plată pentru valoarea primită şi ca reflectare a cererii pentru serviciile publice.

Principalele critici aduse acestei teorii se referă la:

- imposibilitatea stabilirii unui raport de echivalenţă corect între sumele plătite statului şi

9 Gherghe Bistriceanu, E. Negrea, I. Pătrăşcoiu, „Finanţe şi credit în industrie, construcţii şi transporturi”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997, p.29.10 Constituţia României, publicată în M. OF. nr. 767/31 octombrie 2003.11 Anghelache Gabriela, Pavel Belean, „Finanţele publice ale României”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 97.

12

valoarea serviciilor prestate de acesta (de exemplu, fiind imposibil de măsurat serviciul

pe care cheltuielile militare îl aduc contribuabilului);

- nerespectarea justiţiei sociale, deoarece cea mai mare nevoie de avantaje (beneficii) o au

cei cu capacitate foarte redusă de contribuţie (vârstnicii, şomerii, etc.).

Deşi un sistem fiscal bazat pe teoria beneficiului este inacceptabil şi inoperant într-o

societate modernă, totuşi teoria a fost aplicată sub forma tehnicii alocării sau destinării

(earmarking), care presupune instituirea sau majorarea unui impozit pentru realizarea unui

anumit obiectiv bine definit. În condiţiile unui obiectiv popular, cetăţenii se vor conforma mult

mai uşor plăţii impozitului decât în situaţia unor obiective generale, greu perceptibile de aceştia.

O teorie puţin susţinută, a fost teoria surplusului economic, emisă de către J.A. Hobson

(1857-1940), conform căreia, trebuie taxat ceea ce depăşeşte „ce este fizic şi moral necesar

pentru a garanta utilizarea factorului de producţie producător de venit, pentru proprietarul

acestuia”. Limitele acestei teorii au în vedere modul de stabilire a sumei minime primite de către

diferiţi indivizi sau afaceri şi de determinare a nivelurilor acceptabile din punct de vedere moral.

Ca o reacţie la teoria impozitului-schimb, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost susţinută

de curentele de gândire socialiste reformiste, în special de curentul solidarist, teoria impozitului

- solidaritate sau teoria sacrificiului.

Având la bază ideea că trebuie să se vegheze la o repartizare corectă a avuţiei în societate,

pentru a se evita disfuncţionalităţile, această teorie impune necesitatea ca impozitarea să ţină

seama de capacitatea contributivă a contribuabililor şi să se recurgă la o progresivitate a

impozitului, care să constituie, astfel, un instrument de redistribuire şi egalizare a avuţiei în

societate.

În această optică, susţinută şi de anumiţi autori liberali, impozitele sunt văzute drept

sacrificiul pe care trebuie să-l accepte contribuabilii pentru ca societatea să fie într-o relativă

armonie şi statul să-şi poată îndeplini rolurile.

În afara impozitului progresiv, teoria impozitului-solidaritate apelează şi la impozitul

negativ, în ideea că, întotdeauna va exista un număr de persoane excluse de pe piaţa muncii

cărora trebuie să li se vină în ajutor.

Impozitul negativ constă într-o alocaţie degresivă destinată să asigure beneficiarilor ei un

venit minim garantat, care însă nu trebuie să incite la lenevie, ci doar să le asigure subzistenţa.

Ideea impozitului negativ a apărut în S.U.A., în timpul administraţiei Nixon şi a fost

susţinută de personalităţi cu orientări economice diferite ca James Tobin, J.K.Galbraith, P.A.

Samuelson sau Milton Friedman.

Teoriile expuse constituie încercări de justificare a existenţei impozitului în vederea

obţinerii consimţământului contribuabililor faţă de acesta, deoarece cu cât un impozit apare mai

13

legitim în ochii celui ce trebuie să-l plătească, cu atât mai mare şi mai uşor va fi consimţământul

acestuia la plata impozitului.

Lucrările de specialitate contemporane fac referire la o legitimitate sociologică, o

legitimitate politică şi o legitimitate juridică a impozitului.

Sursele de legitimitate sociologică sunt sintetizate astfel:

- impozitul este legitim deoarece el este sursa intervenţiei economice a statului agent la stabilizarea

economiei, creând premisa unei bunăstării generale pe termen lung;

- impozitul este legitim pentru că este plătit pentru a beneficia, în schimb, de anumite servicii

publice;

- legitimitatea impozitului rezidă din necesitatea menţinerii păcii sociale prin supravegherea şi

menţinerea sub control a discrepanţelor sociale;

- legitimitatea impozitului poate fi fondată şi pe caracteristica profundă a existenţei umane, omul

fiind „din naştere debitor faţă de Dumnezeu, de strămoşi şi de moarte”12, de aceea morala

creştină: „daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul, cui datoraţi vama,

daţi-i vama, cui datoraţi frica, daţi-i frica, cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” este sugestivă în

acest sens.

Legitimitatea politică se consideră a fi asigurată şi furnizată de existenţa, în statele democratice,

a regimului parlamentar, care garantează principiul legalităţii fiscale. Deşi legitim prin votarea lui de către

aleşii contribuabililor, impozitul nu este, întotdeauna, consimţit la plată de către toţi contribuabilii.

Legitimitatea juridică a impozitului provine din existenţa unui număr de principii de drept

fiscal, printre care: principiul legalităţii fiscale, principiul egalităţii în faţa impozitului, principiul

necesităţii impozitului, principiul universalităţii impozitului, principiul capacităţii de contribuţie, etc.

Legitimitatea impozitului constituie un aspect esenţial de care depinde consimţirea la plata

acestuia şi gradul de civism fiscal cu impact direct asupra gradului de evaziune fiscală atins într-o

ţară, la un moment dat şi, implicit asupra nivelului veniturilor fiscale.

1.4. Evoluţia nivelului şi structurii prelevărilor fiscale în România şi în ţările

membre ale Uniunii Europene

1.4.1. Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 2000-2010

Măsurile de politică fiscală promovate de autorităţile fiscale din ţara noastră, în perioada

2000-2010, alături de alţi factori, printre care calitatea gestionării creanţelor fiscale ale statului şi

gradul de conformare voluntară la impozit, au influenţat volumul şi structura încasărilor fiscale,

precum şi presiunea exercitată de acestea. 12 Ch. Malamound, „La dette”, în „Purusartha”, nr. 4, 1980, citat de Nicolae Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.158.

14

În tabelul 1.1. este prezentată evoluţia nivelului produsului intern brut şi a veniturilor

fiscale ale României precum şi a gradului de fiscalitate, în perioada 2000-2010.

Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 2000-2010Tabelul 1.1.

ANULPRODUS

INTERN BRUTVENITURI FISCALE

GRAD DE FISCALITATE

GENERALĂ (%)

GRAD DE FISCALITATE PARŢIALĂ (%)

(1) (2) (3) (4) (5)2000 7.213,6 2.080,3 28,8 20,72001 10.891,9 2.925,6 26,9 19,42002 25.292,6 6.700,0 26,5 19,62003 37.379,8 10.541,1 28,2 20,02004 54.573,0 16.402,6 30,1 19,52005 80.377,3 23.504,8 29,3 18,62006 116.768,7 32.669,9 28,0 17,52007 151.475,1 41.816,6 27,6 17,02008 190.335,4 53.248,2 28,0 18,22009 238.791,4 66.678,3 27,9 18,52010 287.186,3 78.281,4 27,3 18,0

Legendă: (2) milioane RON, preţuri curente; (3) impozite, taxe şi contribuţii colectate la bugetul general consolidat,

milioane Ron, preţuri curente; (4)=(3)/(2); (5)=

Sursa: Site-ul Ministerului Finanţelor Publice, www.mfinanţe.ro.

În perioada considerată, gradul de fiscalitate generală, calculat cu luarea în considerare

a tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor încasate de autorităţile publice centrale şi locale, a

înregistrat, excepţie făcând anii 2003 şi 2004, o tendinţă continuă de scădere, de la 28,8%, în

anul 2000, la 27,3%, în anul 2010. Pe ansamblu, gradul de fiscalitate generală s-a redus, în

perioada considerată cu aproximativ 1,5 puncte procentuale.

Gradul de fiscalitate determinat, exclusiv, pe baza veniturilor încasate din impozite şi

taxe a oscilat în jurul a 20%, în perioada 2000-2005, după care s-a stabilizat la aproximativ 18%,

la sfârşitul intervalului analizat. În perioada 2000-2010, presiunea fiscală exercitată de impozite

şi taxe s-a redus cu aproximativ 3 puncte procentuale.

Reducerea gradului de fiscalitate, în perioada 2000-2003, poate fi apreciată ca având

legătură cu declinul economiei reale, cu diminuarea continuă, în expresie reală a produsului

intern brut şi, în consecinţă, cu diminuarea bazei de impozitare. De asemenea, evoluţia gradului

de fiscalitate este determinată şi de evoluţia gradului de colectare a prelevărilor obligatorii, în

strânsă legătură cu conformarea voluntară a contribuabililor la plata acestora.

Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 2000-2010

Figura 1.1.

15

0

5

10

15

20

25

30

35

0

50.000

100.000

150.000

200.000

250.000

300.000

350.000

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

%

milioane RON

PIBVenituri fiscale

În condiţiile în care, după anul 2005, produsul intern brut a început să crească, de la un an

la altul, în termeni reali, tendinţa descrescătoare a gradului de fiscalitate poate fi apreciată ca

efect al tendinţei generale de relaxare fiscală manifestată în ultimii cinci ani. Cu titlu de exemplu

se pot menţiona, în acest sens, reducerea, de la 1 ianuarie 2006, a cotei impozitului pe profit, de

la 38% la 25%, şi apoi la 16%, începând cu 1 ianuarie 2005, reducerea, tot de la 1 ianuarie 1995,

a cotei generale de T.V.A., de la 22% la 19% precum şi reducerea presiunii fiscale exercitate de

contribuţiile de asigurări sociale13, de la 55%, în anul 2007, la 49%, în anul 2010.

1.4.2. Evoluţia gradului de fiscalitate în ţările membre ale Uniunii Europene, în perioada

2000-2008

Pentru a vedea unde se situează România în comparaţie cu alte ţări, este prezentat, în

tabelul 1.2., gradul de fiscalitate generală în ţările membre U. E., în anii 2000, 2002 şi 2003.

În toţi anii, gradul de fiscalitate, în România, s-a situat sub media ţărilor membre

U.E. (medie neponderată). Diferenţa dintre gradul de fiscalitate generală, din România, şi cel

înregistrat pe ansamblul ţărilor membre U.E. a fost, în anii analizaţi, de aproximativ 11 puncte

procentuale.

Chiar şi ţările central-europene, membre ale U.E., înregistrează grade de fiscalitate mai

ridicate decât în ţara noastră, astfel, în anul 2008, Republica Cehă avea o fiscalitate generală de

13 Contribuţia pentru asigurările sociale de stat, pentru condiţiile normale de muncă+ Contribuţia de asigurări sociale de sănătate+ Contribuţia pentru asigurările sociale de şomaj.

16

37,7%, Ungaria, 38,5%, Polonia, 34,2%, Slovacia, 31,1%, faţă de 28%, în ţara noastră.

Veniturile fiscale totale ca procent din produsul intern brut în ţările membre ale Uniunii EuropeneTabelul 1.2.

-%-

Ţara 2000 2005 2007 2008Austria 41,1 42,6 43,6 43,1Belgia 44,8 45,7 46,2 45,4Republica Cehă 37,5 36,0 37,0 37,7Danemarca 49,5 50,1 48,7 48,3Finlanda 46,0 48,0 45,8 44,8Franţa 42,9 44,4 43,4 43,4Germania 37,2 37,2 35,4 35,5Grecia 32,4 38,2 37,1 35,7Ungaria 42,4 39,0 38,8 38,5Irlanda 32,8 32,2 28,7 29,7Italia 41,2 43,2 42,5 43,1Luxemburg 42,3 40,6 41,3 41,3Olanda 41,9 41,2 39,2 38,8Polonia 37,0 32,5 34,7 34,2Portugalia 33,6 36,4 36,5 37,1România 28,8 29,3 27,6 28,0Slovacia 34,3 33,0 31,1Spania 31,8 34,8 34,8 34,9Suedia 48,5 53,9 50,1 50,6Marea Britanie 35,1 37,5 35,6 35,6

Sursa: Site-ul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, www.oecd.org

În condiţiile în care gradul de fiscalitate se determină pe baza veniturilor fiscale încasate

efectiv, nivelul redus al acestuia s-ar putea explica printr-o slabă colectare a impozitelor şi

taxelor şi printr-un nivel înalt al sustragerii de la impunere la care se pot adăuga numeroasele

facilităţi fiscale acordate de-a lungul timpului.

La o rată a fiscalităţii situată, pe ansamblu, sub 30% din produsul intern brut, în România,

nu se poate vorbi de o fiscalitate excesivă. Mai mult decât atât tendinţa care se manifestă în

prezent, la nivel naţional, este aceea de reducere a nivelului fiscalităţii. Trebuie, însă, menţionat

că acest nivel al gradului de fiscalitate s-a determinat pe baza veniturilor fiscale colectate efectiv

şi nu a celor datorate, respectiv veniturile fiscale sustrase bugetului general consolidat nu sunt

luate în considerare, acestea fiind practic imposibil de comensurat la adevăratul lor nivel.

1.4.3. Structura prelevărilor fiscale în România, în perioada 2000-2010

Pentru o imagine completă asupra modului de repartizare a sarcinii fiscale în ţara noastră,

sunt prezentate în tabelul 1.3., ponderile principalelor categorii de venituri fiscale în produsul

intern brut, în perioada 2000-2010.

Structura veniturilor fiscale ale României, ponderile acestora în P.I.B., în perioada 2000-2010

Tabelul 1.3. -%-

17

ANUL IMPOZITE DIRECTE

Impozit pe

profit

Impozit pe salarii14/venit

Contribuţii deasigurări

sociale

IMPOZITE INDIRECTE

Taxa pe valoarea adăugată

ICM şi

accize

Taxe vamale

(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8) (9)2000 19,5 3,9 6,4 8,1 9,3 5,2 1,5 1,42001 18,0 3,3 6,1 7,5 8,9 4,9 1,4 1,52002 17,5 4,3 5,5 6,9 9,0 4,6 1,7 1,32003 17,2 3,0 5,0 8,2 11,0 6,1 2,3 1,92004 18,5 3,1 3,3 10,6 11,6 6,0 3,1 1,42005 17,7 2,5 3,4 10,7 11,6 6,3 2,6 1,12006 16,9 1,9 3,2 10,5 11,1 6,3 2,3 0,82007 16,5 2,0 2,8 10,6 11,2 6,9 2,1 0,62008 15,8 2,3 2,8 9,8 12,2 7,2 3,2 0,72009 16,0 2,7 3,0 9,4 11,9 6,9 3,3 0,72010 14,8 2,3 2,3 9,3 12,5 7,8 3,2 0,7

Sursa: Site-ul Ministerului Finanţelor Publice, www.mfinanţe.ro

Observăm o reducere a contribuţiei impozitelor directe şi, respectiv, de creştere a celor indirecte dacă avem în vedere produsul intern brut. Astfel, ponderea impozitelor directe în produsul intern brut s-a redus continuu, în perioada analizată, de la 19,5% în anul 2000, la 14,8%, în perioada actuală. Parţial, diferenţa a fost preluată de impozitele indirecte, a căror pondere a crescut de la 9,3% în anul 2000, la 12,5%, în anul 2010.

Evoluţia structurii veniturilor fiscale ale României, în perioada 2000-2010

Figura 1.2.

Menţinerea, încă, a unei ponderi mai ridicate a impozitelor directe, comparativ cu cele

indirecte, se datorează, exclusiv, contribuţiilor de asigurări sociale.

În condiţiile în care impozitele directe se caracterizează printr-un grad ridicat de 14 Începând din anul 2000-impozitul pe venitul global.

18

sensibilitate la fluctuaţiile economiei, creşterea ponderii impozitelor indirecte, în totalul

veniturilor publice, arată că atunci când economia nu funcţionează, datorită blocajelor economice

şi sociale, cea mai sigură sursă de venit pentru stat rămâne impozitarea consumului, mai ales că

aceasta este şi singura cale prin care veniturile create în economia subterană pot fi supuse

impozitării. Acest tip de impozite este de preferat deoarece, în condiţiile unui nivel scăzut al

averii şi veniturilor persoanelor fizice şi juridice, pot avea un randament fiscal ridicat, dar şi

datorită comodităţii şi costului relativ scăzut al perceperii acestora.

1.4.4. Influenţa presiunii fiscale asupra încasării veniturilor fiscale. Curba Laffer pentru

România

În sinteză, potrivit teoriei lui Laffer, încasările fiscale sunt direct proporţionale cu rata

fiscalităţii, până la un punct, numit „rata fiscalităţii optime”, după care, această relaţie devine

invers proporţională.

În acest paragraf se va determina influenţa presiunii fiscale asupra veniturilor fiscale

încasate la bugetul general consolidat al României, în perioada 2000-2010.

Datele luate în calcul sunt:

o presiunea fiscală (exprimată prin gradul de fiscalitate generală calculat în tabelul

1.1.);

o veniturile fiscale totale încasate la bugetul general consolidat, nominale (exprimate în

preţurile curente ale fiecărui an);

o indicele P.I.B. deflator, cu bază în lanţ (în procente faţă de anul precedent);

Pe baza acestor date, se vor determina:

o indicele P.I.B. deflator, cu bază fixă (în procente faţă de anul 2000)

o veniturile fiscale totale încasate la bugetul general consolidat, reale (exprimate în

preţuri constante, anul de bază ales 2000);

Centralizarea datelor este realizată în tabelul 1.4.

Înainte de trasarea curbei Laffer pentru veniturile fiscale totale reale ale României,

trebuie remarcat faptul că acestea, în toată perioada analizată, s-au situat sub nivelul înregistrat în

2000.

Analiza datelor prezentate relevă următoarea evoluţie:

o veniturile fiscale reale, încasate la bugetul general consolidat au scăzut

simţitor în prima jumătate a intervalului analizat, astfel că în anul 2007, an în

care încasările fiscale totale au atins nivelul minim, acestea reprezentau doar

65,2% din veniturile fiscale încasate în anul 2000;

o după anul 1997, evoluţia încasărilor fiscale la bugetul general consolidat a avut un 19

trend crescător, acestea ajungând, în anul 2010 să reprezinte 87,5% din

încasările aferente anului 2000.

Această evoluţie a încasărilor fiscale ale României, poate fi pusă pe seama evoluţiei de

ansamblu a economiei româneşti dar şi fenomenului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale

manifestat, din plin, în această perioadă.

Parametrii curbei Laffer pentru RomâniaTabelul 1.4.

AnulPresiunea fiscală (%)

Venituri fiscale nominale, încasate la

bugetul general consolidat

Indicele PIB deflator cu bază în lanţ

(%)

Indicele PIB

deflator cu bază fixă (1990, %)

Veniturile fiscale reale, încasate la bugetul general

consolidat (milioane RON, an

de bază 1990)1 2 3 4 5

1995 35,5 30,5 100 100 30,51996 33,2 73,2 295,1 295,1 24,81997 33,5 201,9 300,0 885,3 22,81998 31,3 626,9 327,4 2.898,5 21,61999 28,2 1.404,1 239,1 6.930,2 20,32000 28,8 2.080,3 135,3 9.376,6 22,22001 26,9 2.925,6 145,3 13.624,2 21,52002 26,5 6.700,0 247,3 33.692,7 19,92003 28,2 10.541,1 155,2 52.291,1 20,22004 30,1 16.404,6 147,8 77.255,3 21,22005 29,3 23.504,8 144,3 111.524,1 21,12006 28,0 32.669,9 137,4 153.234,1 21,32007 27,6 41.816,6 123,4 189.090,9 22,12008 28,0 53.248,2 119,4 225.774,5 23,62009 27,9 66.678,3 115,8 261.446,9 25,52010 27,3 78.281,4 112,0* 292.820,5 26,7

Sursa: calculat pe baza datelor din tabelul 1.1. şi din Rapoartele BNR 1995-2010 (*) indicele preţurilor de consum, www.insse.ro

Evoluţia veniturilor fiscale reale încasate în România, în perioada 1995-2010Figura 1. 3.

20

0

5

10

15

20

25

30

35

1995 1997 1999 2001 2003 2005 2007 2009

mil. RON

Veniturile fiscale reale, încasate la bugetul general consolidat

Prin compararea variaţiei presiunii fiscale (a gradului de fiscalitate) cu variaţia veniturilor

fiscale reale încasate (tabelul 1.5.) vom putea observa dacă presiunea fiscală, în România, în

intervalul 1995-2010, s-a situat în zona admisibilă a curbei Laffer sau în zona inadmisibilă.

Astfel, dacă o creştere (scădere) a presiunii fiscale de la un an la altul va fi însoţită de o creştere

(scădere) a veniturilor fiscale reale încasate, presiunea fiscală se va afla în partea admisibilă a

curbei Laffer. Dacă, în schimb, creşterea (scăderea) presiunii fiscale va fi asociată cu scăderea

(creşterea) veniturilor fiscale reale încasate, atunci putem considera că presiunea fiscală a depăşit

nivelul presiunii optime, situându-se în partea inadmisibilă a curbei.

Variaţia anuală a presiunii fiscale şi a veniturilor fiscale reale, încasate la bugetul general consolidat al României, în perioada 1995-2010

Tabelul 1.5.

AnulVariaţia presiunii

fiscale (%)

Variaţia veniturilor fiscale reale,

încasate la bugetul general consolidat (mil. RON, preţuri curente ale anului

1990)

Zona pe curba Laffer

admisibilă inadmisibilă

1995 - - - -1996 -2,3 -5,7 x1997 0,3 -2 x1998 -2,2 -1,2 x1999 -3,1 -1,3 x2000 0,6 1,9 x2001 -1,9 -0,7 x2002 -0,4 -1,6 x2003 1,7 0,3 x2004 1,9 1 x2005 -0,8 -0,1 x2006 -1,3 0,2 x2007 -0,4 0,3 x2008 0,4 1,5 x2009 -0,1 1,9 x2010 -0,6 1,2 x

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro .

În anii 1997, 2006, 2007, 2009 şi 2010, rata fiscalităţii s-a situat în zona inadmisibilă a

21

curbei Laffer. În anul 1997, creşterea cu 0,3 puncte procentuale a ratei fiscalităţii a determinat

scăderea cu 2 milioane RON (preţuri curente, an 2000) a încasărilor fiscale (sau, mai curând,

creşterea presiunii fiscale acceptate în condiţiile scăderii veniturilor fiscale încasate relevă

scăderea mult mai mare a produsului intern brut). În ceea ce priveşte anii 2006, 2007, 2009 şi

2010, deşi presiunea fiscală în scădere a determinat sau a corespuns unei creşteri a veniturilor

fiscale încasate, aceasta se află tot în zona inadmisibilă a curbei Laffer, întrucât acel nivel al

presiunii fiscale, care prin reducerea lui determină creşterea încasărilor fiscale, este superior

acelei presiunii fiscale optime care asigură maximul de încasări fiscale, ceea ce înseamnă că

acesta poate fi redus în continuare până la atingerea nivelului optim (sau, mai degrabă, scăderea

presiunii fiscale acceptate în condiţiile creşterii veniturilor fiscale încasate este rezultatul unei

majorări mai importante a numitorului, respectiv a produsului intern brut, în condiţiile reducerii

cotelor de impozitare pentru principalele impozite).

Deşi pare uşor ilogic să se afirme că dacă scăderea presiunii fiscale este urmată de

scăderea veniturilor fiscale încasate ne aflăm în zona admisibilă a curbei, iar dacă scăderea

presiunii fiscale este urmată de creşterea încasărilor fiscale, ne aflăm în zona inadmisibilă,

aprecierea trebuie făcută, conform teoriei emise de Laffer, în raport cu nivelul optim al presiunii

fiscale care asigură maximul de încasări, prin urmare, în primul caz nivelul presiunii fiscale se

află sub nivelul optim, iar în cel de-al doilea, peste nivelul optim.

Această analiză nu exclude ideea că pe termen lung scăderea fiscalităţii poate determina

creşterea bazei de impozitare prin stimularea muncii, a investiţiilor, şi prin scoaterea la suprafaţă

a cât mai multe din activităţile subterane.

De asemenea această evoluţie evidenţiază rezervele existente în ceea ce priveşte

posibilităţile de atragere la bugetul public a unor încasări sporite din venituri fiscale.

În 10, din cei 15 ani, gradul de fiscalitate a înregistrat o variaţie anuală negativă, creşterea

încasărilor fiscale înregistrându-se doar în 4 ani, în 6 ani scăderea presiunii fiscale corespunzând

cu reducerea veniturilor fiscale încasate. Cele 5 variaţii anuale pozitive ale presiunii fiscale au

determinat, în 4 cazuri, creşterea veniturilor fiscale încasate.

Curba Laffer pentru bugetul general consolidat

22

Figura 1.4.

Din figura 1.4. se poate observa că, exceptând rata de impozitare de 35,5%, din anul

1995, neconcludentă pentru perioada actuală, având în vederea că acela a fost anul în care a fost

demarat procesul de aşezare a sistemului fiscal pe principiile economiei de piaţă, gradul de

fiscalitate generală la care s-a înregistrat cel mai ridicat nivel de încasare a veniturilor

fiscale este cel de 27,3%, înregistrat în anul 2010, când veniturile fiscale au reprezentat 26,5

milioane RON (preţuri curente, an 1995).

Acest nivel al presiunii fiscale, de 27,3%, care generează maxim de venituri fiscale

încasate nu exclude existenţa fenomenului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, fenomen

observabil cu ochiul liber, în economia românească, fără cunoaşterea şi analiza datelor obţinute

în urma controalelor fiscale, dar confirmat de acestea. În aceste condiţii, presiunea fiscală

„impusă” depăşeşte nivelul de 27,3%.

De asemenea, trebuie făcută precizarea că, în condiţiile determinării presiunii fiscale pe

baza impozitelor încasate, respectiv plătite de contribuabili, cu cât nivelul fraudei fiscale este mai

mare cu atât presiunea fiscală „acceptată” este mai redusă.

*

Nivelul redus al gradului de fiscalitate în România, în condiţiile în care cotele de

impozitare pentru principalele impozite sunt similare celor practicate de alte state din estul

Europei, indică o slabă colectare a prelevărilor fiscale datorată, în principal, fenomenului de

sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Scăderea continuă a gradului de fiscalitate în România, după anul 2009, pe fondul

creşterii, în termeni reali, a produsului intern brut şi, respectiv, reducerii cotelor de impozitare

pentru principalele impozite, poate fi explicată fie prin faptul că majorarea bazei de impozitare

nu este suficientă pentru a compensa pierderea de venituri datorată reducerii cotelor de

23

impozitare, fie prin scăderea tot mai drastică a gradului de conformare fiscală şi expansiunea

fenomenului evazionist.

Deşi, în general, similară, fiscalitatea din România a fost percepută de contribuabil ca

fiind ridicată, în special de către persoanele fizice salariate, în cazul cărora contribuţiile de

asigurări sociale s-au situat, de cele mai multe ori, la cel mai înalt nivel, comparativ cu alte state

Europa Centrală şi de Est

Analiza în structură a prelevărilor obligatorii arată o scădere, în timp, a ponderii

impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale, şi o creştere a celor indirecte, preferate datorită

randamentului lor mai ridicat, inclusiv în perioadele mai puţin prospere din punct de vedere

economic, dar profund inechitabile pentru contribuabilii-persoane fizice.

Concluzia este că, în România, în perioada 1995-2010, sarcina fiscală a apăsat cu

precădere pe umerii persoanelor fizice, atât prin nivelul ridicat al impozitării muncii cât şi prin

impozitarea indirectă, aceasta determinând o scădere importantă a gradului de conformare fiscală

a acestei categorii de contribuabili.

1.5. Necesitatea implementării acquis-ului comunitar în legislaţia fiscală

românească

1.5.1. Scurt istoric al relaţiilor României cu Uniunea Europeană

România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu

Comunitatea Europeană, încă din anul 1967.

La 1 februarie 1993, România semnează Acordul European de asociere între România, pe

de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora15 (intrat în vigoare la 12

aprilie 1995), pe de altă parte, prin care se instituie asocierea României la Uniunea Europeană şi

se stabilesc formele dialogului politic permanent şi cooperării economice dintre cele două părţi.

În acelaşi an, statele membre decid că statele asociate din Europa Centrală şi de Est pot

deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice şi

politice necesare.

La 22 iunie 1995, România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană. În iulie

1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a

României, iar în martie 1998, Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de

extindere. În luna noiembrie a aceluiaşi an, Comisia Europeană publică primul raport cu privire

15 ratificat prin Legea nr. 20/1993, publicată în M. Of. nr. 73/4 decembrie 1993.24

la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare.

Prin decizia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, de a deschide

negocierile de aderare cu România, urmată de lansarea oficială, în februarie 2000, a procesului

de negociere a aderării României la Uniunea Europeană, se face trecerea la o nouă etapă de

consolidare a relaţiilor dintre ţara noastră şi Uniunea Europeană. Consiliile Europene de la

Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003) şi Bruxelles (decembrie 2003 şi iunie

2004) reconfirmă sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru finalizarea negocierilor,

în 2004 (decembrie 2004), semnarea Tratatului de Aderare, în 2005 (Luxembourg, 25 aprilie

2005) şi aderarea efectivă, la 1 ianuarie 2007.

Preluarea acquis-ului comunitar în legislaţia naţională se numără printre cerinţele pentru

integrarea României în Uniunea Europeană. Acesta reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii

comune ale statelor membre ale Uniunii Europene şi se bazează, în principal, pe Tratatul de la

Roma (1957), Actul Unic European (1985), Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht

(1992), etc., precum şi pe legislaţia secundară (directive, reglementări, decizii, etc.).

Capitolul 10 – Impozitarea a fost deschis în cadrul Conferinţei de aderare a României la

Uniunea Europeană, din 26 octombrie 2001 şi închis provizoriu în timpul Conferinţei de aderare,

din 2 iunie 2003. Capitolul a fost, apoi, redeschis şi închis provizoriu, în data de 26 noiembrie

2004, prin formularea poziţiei faţă de acquis-ul adoptat ulterior închiderii capitolului, respectiv,

în anul 2003.

România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar privind Capitolul 10 – Impozitarea,

şi s-a angajat în procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu acesta, în conformitate cu

angajamentele asumate prin Acordul European.

25

CAPITOLUL II

EVAZIUNEA FISCALĂ-CONŢINUT ŞI FORME DE MANIFESTARE ÎN

ROMÂNIA

2.1. Evaziunea fiscală la adăpostul legii (licită16)

Deşi nici o lege pentru combaterea evaziunii fiscale nu se referă la o evaziune fiscală

licită (dar nici ilicită), expresia este des întâlnit în literatura de specialitate, iar practica respectivă

este şi mai des întâlnită.

Evaziunea fiscală licită reprezintă sustragerea unei părţi din materia impozabilă,

fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. Ea presupune exploatarea

cadrului normativ existent, în sensul valorificării inteligente a inconsecvenţelor, contradicţiilor

sau echivocităţii unor prevederi legale, în scopul evitării obligaţiilor legale către stat.

În unele cazuri, intenţionalitatea acţiunii, coroborată cu faptul că prin aceasta se

urmăreşte evitarea plăţii obligaţiilor fiscale, conduce la concluzia că şi această formă a evaziunii

fiscale atrage culpa subiectului economic implicat. Cu toate acestea, acestuia nu i se aplică

sistemul de penalităţi care însoţeşte frauda fiscală, având în vedere faptul că acesta nu a încălcat

nici o lege, ci practic a profitat de legislaţia existentă (sau de lipsa ei), singurul „vinovat” de

producerea evaziunii fiscale licite fiind, deci, legiuitorul.

Evitarea obligaţiilor fiscale, în limitele legii, necesită, de obicei, asistenţă din partea unor

contabili sau avocaţi specializaţi în domeniul fiscal. Aceste costuri de evitare sunt suportate şi

justificabile doar pentru contribuabilii cu venituri mari, în timp ce contribuabilii cu venituri

modeste apelează, atunci când se sustrag impozitului, la frauda fiscală, deoarece nu presupune

costurile unei consultanţe specializate.

Frecvenţa acesteia este mai accentuată în perioadele când se modifică sau se introduc legi

noi, precum şi atunci când statul utilizează, în mod intenţionat, impozitul în scopul promovării

unor politici stimulatoare faţă de anumite categorii socio-profesionale sau în anumite domenii de

activitate.

În practică, faptele de evaziune fiscală licită, bazate pe interpretarea favorabilă a legii,

sunt foarte diversificate, în funcţie de inventivitatea contribuabilului şi largheţea legii.

Evaziunea fiscală licită este favorizată de: 16 în unele lucrări de specialitate este utilizată expresia „evaziune fiscală legală”. Referitor la folosirea termenului „legal” pentru desemnarea acestei forme de evaziune fiscală, Nicolae Hoanţă, în lucrarea sa „Evaziunea fiscală”, apreciază că este mai corectă folosirea termenului „evaziune fiscală licită” (adică îngăduită de lege), deoarece, conform DEX, legal înseamnă, ceva „care există sau se face în temeiul unei legi, care este prevăzut de o lege, este conform cu legea”.

26

- acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale, reduceri,

deduceri, etc.;

- acordarea unor scutiri delimitate temporar, în cazul înfiinţării de noi societăţi comerciale;

- scoaterea de sub incidenţa impozitului a veniturilor aferente depozitelor bancare şi a celor

provenite din plasamente în obligaţiuni emise de stat;

- nereglementarea cheltuielilor generale ale societăţilor comerciale, aceasta creând tentaţia

supraevaluării, prin creşterea, nejustificată economic, a acestora;

- impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice, pe baza unor

norme medii de venit, creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai

mari decât media, să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă;

- exploatarea unor lacune ale legii, etc.

În România, evaziunea fiscală licită s-a realizat, adesea, pe baza:

- facilităţilor fiscale acordate de guvern: eşalonări, amânări sau scutiri la plata impozitelor şi

taxelor, a majorărilor şi penalităţilor aferente acestora. Astfel, au fost avantajaţi contribuabilii

rău-platnici în defavoarea celor care au înţeles să-şi onoreze obligaţiile fiscale în termenele

legale. Prin aceste facilităţi s-a încălcat, în mod direct, principiul echităţii fiscale, în scopul

realizării, mai mult declarate, a unor finalităţi de natură economică sau socială.

- omisiuni în reglementarea unor impozite şi taxe. De exemplu, persoanele fizice autorizate în

producţia de băuturi alcoolice, în perioada 1993-1995, au fost omise din categoria subiecţilor

impozabili, combustibilul M şi unele derivate ale motorinei nu au fost supuse accizării, etc.

O altă sursă importantă de evaziune fiscală licită, la îndemâna persoanelor fizice, a

constituit-o neimpozitarea, până în 2004, a unor venituri realizate de acestea (veniturile realizate

din vânzările imobiliare, câştigurile de capital, veniturile ocazionale).

Prin urmare evaziunea fiscală licită va acţiona ori de câte ori prin legile fiscale sunt lăsate

posibilităţi de opţiune, de excepţie de la regulă, de omisiune, de interpretare în mai multe

modalităţi a legii, acolo unde există exprimate facilităţi fiscale, în anumite cazuri definite de

lege, evaziunea licită fiind favorizată de existenţa unei legislaţii paralele pentru o firmă, care îşi

poate, astfel, reorganiza activitatea în aşa fel încât să profite de pe urma acesteia.

Această formă a evaziunii fiscale poate fi evitată prin corectarea şi îmbunătăţirea cadrului

juridic prin care a devenit posibilă, însă, de multe ori, existenţa unor interese politice, economice

şi sociale, determină tolerarea tacită a unor situaţii evazioniste.

27

2.2. Evaziunea fiscală sau frauda fiscală (ilicită)

Evaziunea fiscală frauduloasă (frauda fiscală), constituie o forma de eludare agravantă,

fiind studiată, analizată, legiferată şi sancţionată, prin măsuri pecuniare şi privative de libertate,

ori de câte ori este depistată. Aceasta constă, deci, în ascunderea ilegală, totală sau parţială, a

materiei impozabile ce către contribuabili, în scopul reducerii sau eliminării obligaţiilor fiscale

ce le revin.

Evaziunea fiscală frauduloasă se prezintă sub următoarele forme:

a) evaziunea tradiţională (prin disimulare), care constă în sustragerea, parţială sau totală,

de la plata obligaţiilor fiscale, fie prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte, fie prin

neîntocmirea documentelor cerute de legislaţia în vigoare.

Această formă a evaziunii fiscale frauduloase presupune o serie de procedee, printre care:

- întocmirea unor declaraţii fiscale false sau neîntocmirea acestora;

- reducerea intenţionată a încasărilor, în scopul reducerii T.V.A. şi a profitului impozabil,

prin încasări în numerar fără chitanţe şi vânzări fără factură;

- creşterea voită a cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil;

- producerea şi comercializarea de bunuri şi servicii în mod clandestin;

- desfăşurarea unor activităţi profesionale recompensate în mod clandestin (la negru);

- diminuarea valorii moştenirilor primite şi a tranzacţiilor cu bunuri imobiliare, etc.

b) evaziunea juridică, constă în a ascunde adevărata natură a unui organism sau a unui

contract (de exemplu, când un contract de asociere este transformat, în mod ascuns, într-un

contract de muncă, pentru ca beneficiarul acestuia să obţină anumite avantaje din calitatea de

salariat sau invers) pentru a scăpa de anumite consecinţe fiscale.

c) evaziunea contabilă, greu de identificat în practică, constă în a crea impresia unei

evidenţe contabile corecte, utilizând documente false, în scopul creşterii cheltuielilor, diminuării

veniturilor, reducerii profitului impozabil şi, în consecinţă, a obligaţiilor fiscale datorate statului.

d) evaziunea prin evaluare, constă în diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea

amortismentelor şi provizioanelor în scopul deplasării profitului în viitor.

2.3. Economia subterană

În ţara noastră, trecerea după anul 1990 la economia de piaţă şi multiplicarea relaţiilor

economice cu străinătatea au condus inerent la "importul" acestor noi tipuri de infracţiuni din

lumea occidentală, fără a exista o ripostă din partea organelor de aplicare a legii. Fiind

descoperiţi din punct de vedere legislativ, dar şi cu o experienţă redusă în instrumentarea

28

acestora, în timp ce principalele sancţiuni erau aplicate pentru nerespectarea legii contabilităţii17,

a confiscărilor prin legea privind activităţile ilicite18, probleme legate de lipsa autorizaţiilor de

funcţionare, prin sistemul nostru financiar-bancar au avut loc activităţi de spălare a banilor şi

evazioniste. Odată cu apariţia legii pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor 19, cu

aplicabilitate din 21.04.1999, problemele legate de aceasta şi de legea evaziunii fiscale20 au

început să evidenţieze aspecte mai relevante. Având în vedere acest fenomen, urmărirea

focarelor evazioniste şi delimitarea asocierilor şi investiţiilor bine intenţionate faţă de cele tip

"fantomă", în condiţiile politicii fiscale şi sociale de atragere a investitorilor, reprezintă o

problemă cu care se confruntă toate statele, în mod special cele pentru care economia de piaţa a

început să funcţioneze de puţină vreme.

2.3.1. Munca la negru

Principalele cauze ale muncii la negru le reprezintă, pe fondul şomajului generat de

tranziţie, implementările tehnologice, politicile economice, necesitatea persoanelor apte de

muncă de a realiza venituri cu orice preţ, bucurându-se de "trecerea" de la şomaj la găsirea unui

loc de muncă stabil, cu forme legale.

Problema capătă forme accentuate în cazurile situate la cele două extreme ale pregătirii

profesionale. În multe activităţi subterane sunt implicate în munci brute persoane fără calificare,

slab salarizate, care într-o anumită situaţie ar putea da foarte puţine relaţii şi ar avea o

credibilitate scăzută. La cealaltă extremă, se situează persoanele care, beneficiind de o pregătire

şi o capacitate intelectuală deosebită, sunt dispuse să se implice în organizarea şi desfăşurarea

unor activităţi subterane.

2.3.2. Activităţile criminalităţii economice

Criminalitatea economică reprezintă componenta cea mai periculoasă a activităţii

subterane, îmbrăcând formele activităţii de producţie, distribuţie şi consum de droguri, traficul de

arme, material radioactiv, furtul de automobile, prostituţia, traficul de carne vie, corupţia. O

caracteristică importantă a activităţilor criminale o reprezintă caracterul organizat cu multiple

conexiuni internaţionale. Scopul acestora este obţinerea unor venituri importante şi plasarea lor

17 Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 265/27 decembrie 1991, Partea I, modificată şi completată.18 Legea nr.12 din 6 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, publicată în Monitorul Oficial nr. 97/8 august 1990, Partea I, modificată şi completată.19 Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 18/21 ianuarie 1999, Partea I, modificată şi completată.20 Legea nr. 87 din 18 octombrie 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr. 299/24 octombrie 1994, Partea I, modificată şi completată.

29

în economia oficială, cu consecinţe uneori ireversibile în stabilitatea şi politica economică a unei

ţări.

2.4. Mecanismele evaziunii fiscale în România

Domeniile cele mai propice fraudei fiscale sunt comune tuturor ţărilor, ele fiind

reprezentate, în special, de activităţile terţiare (comerţul şi serviciile) şi de construcţii. Comerţul

deţine, însă, primul loc în cadrul activităţilor generatoare de economie subterană.

Frauda este extrem de extinsă în cazul veniturilor declarate de contribuabili, cum este

cazul impozitului pe venitul global şi a impozitului pe societate (pe profit). În cazul impozitelor

reţinute la sursă, precum şi în cazul impozitelor locale, când administraţia stabileşte bazele de

impozitare, posibilităţile de fraudă sunt mai reduse.

Pe categorii de contribuabili, se consideră că cele mai mari posibilităţi de fraudare le au

contribuabilii care desfăşoară activităţi industriale şi comerciale precum şi cei care desfăşoară

activităţii libere (avocaţi, medici, arhitecţi, etc.).

În perioada de după 1989, în România, o serie de societăţi comerciale au pus în aplicare

diverse modalităţi şi tehnici, din ce în ce mai elaborate, prin care s-au sustras fraudulos de la

plata obligaţiilor fiscale, mijloacele şi pârghiile de ordin legislativ şi administrativ fiind

insuficiente pentru a le contracara. În aceste condiţii, frauda fiscală a căpătat dimensiuni

alarmante, atât prin cazurile numeroase, cât mai ales prin sumele mari de bani cu care a fost

prejudiciat bugetul public.

Instituţiile de control au evidenţiat o creştere a actelor de evaziune fiscală frauduloasă, ale

căror aspecte principale se referă la:

sustragerea de la plata impozitelor printr-o înregistrare incorectă a operaţiunilor

economice în actele contabile;

înfiinţarea „companiilor fantomă” şi conducerea de activităţi evazioniste în numele

acestora;

distrugerea documentelor importante şi a evidenţelor contabile;

conducerea unor evidenţe contabile duble;

elaborarea şi prezentarea unor date nereale, în balanţele contabile;

nedeclararea anumitor activităţi comerciale sau a unor surse de impozitare;

subzistenţa unor activităţi economice fără declararea subsidiarilor, punctelor de lucru şi

antrepozitelor;

prezentarea de documente false privind operaţiunile de import-export.

30

În continuare, sunt prezentate, unele din cele mai utilizate tehnici de fraudare fiscală,

constatate în urma acţiunilor de control efectuate, în România, grupate pe categorii de obligaţii

fiscale:

a) în cazul impozitului pe profit :

- reducerea bazei de impozitare, prin includerea pe costuri a unor cheltuieli, fără

documente justificative sau bază legală (amenzi, penalităţi, etc.);

- înregistrarea unor cheltuieli supradimensionate sau peste limita admisă de lege

(amortizări, cheltuieli social-culturale cheltuieli de deplasare, cheltuieli de protocol, etc.);

- deducerea unor cheltuieli personale ale asociaţilor sau dobânzi la împrumuturi acordate

de patroni propriei societăţi;

- neînregistrarea integrală a veniturilor realizate, fie prin neîntocmirea documentelor de

evidenţă primară, fie prin înscrierea în documente a unor preţuri de livrare sub cele

practicate în mod real;

- transferul veniturilor impozabile la societăţi nou create în cadrul aceluiaşi grup, aflate în

perioada de scutire de la plata impozitului pe profit, concomitent cu înregistrarea de

pierderi de către societatea-mamă;

- determinarea impozitului pe profit prin aplicarea necorespunzătoare a prevederilor legale,

în special în ceea ce priveşte reducerea impozitului aferent profitului reinvestit;

- necalcularea de către unele organizaţii nonprofit a impozitului aferent veniturilor

rezultate din activităţi economice;

- neînregistrarea în contabilitate a diferenţelor stabilite prin actele de control sau chiar a

obligaţiilor privind impozitul pe profit datorat.

b) în cazul taxei pe valoarea adăugată

Cu toate că agentul economic nu suportă sarcina acestui impozit, ci numai îl gestionează,

deoarece suportator este consumatorul final, înclinaţia spre evaziune în materie de T.V.A. este

determinată pe de o parte, de tendinţa însuşirii unor sume deloc neglijabile, iar pe de altă parte,

de impactul acestui impozit asupra trezoreriei şi lichidităţilor agenţilor economici.

Mecanismul principal prin care se realizează sustragerea de la plata taxei pe valoarea

adăugată îl constituie fie majorarea fictivă a T.V.A. deductibilă, prin intrări scriptice de bunuri,

fie micşorarea T.V.A. colectată, ca urmare a subevaluării valorii ieşirilor de produse, mărfuri şi

servicii.

Prin urmare:

- aplicarea eronată a regimului deducerilor (deducerea taxei pe valoarea adăugată pe baza

unor documente care nu au înscrisă taxa sau chiar deduceri fără documente sau cu

31

documente nelegale, deduceri duble, ca urmare a înscrierii repetate a unor facturi în

jurnalele de cumpărări, deduceri pe baza unor documente aparţinând altor societăţi

comerciale, deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă operaţiunilor scutite fără drept

de deducere, etc.);

- necuprinderea unor operaţiuni ce intră în sfera taxei pe valoarea adăugată în baza de

calcul a taxei sau necuprinderea în baza de calcul a taxei a tuturor facturilor;

- neevidenţierea şi nevirarea taxei pe valoarea adăugată aferentă avansurilor de la clienţi;

- neînregistrarea ca plătitor la depăşirea plafonului minim;

- sustragerea de la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă importurilor de bunuri, prin

prezentarea în vamă a unor acte fictive de donaţie, de la parteneri externi, în loc de acte

de cumpărare, precum şi neincluderea în deconturi a taxei pe valoarea adăugată de plată

în vamă;

- emiterea de chitanţe fiscale şi facturi cu taxă pe valoarea adăugată, fără ca agentul

economic să fie plătitor şi fără să înregistreze şi să vireze taxa pe valoarea adăugată;

- neutilizarea sau utilizarea defectuoasă a formularisticii tipizate, cu înregistrări incomplete

în jurnale sau înregistrări repetate în jurnalele de cumpărare, facturi „pierdute”, amânarea

întocmirii facturilor fiscale în scopul amânării plăţii taxei pe valoarea adăugată,

necuprinderea în baza de calcul a tuturor elementelor din factură (ambalaje, cheltuieli de

transport, etc.);

- sustragerea de la plata taxei pe valoarea adăugată prin declararea unor importuri ca fiind

temporare;

- cereri de rambursare nejustificate;

- „erori de calcul”, etc., constituie doar câteva din metodele utilizate pentru fraudarea taxei

pe valoarea adăugată.

c) în privinţa impozitului pe salarii :

- neimpozitarea tuturor sumelor plătite salariaţilor cu titlu de venituri salariale (diverse

ajutoare în bani sau în natură, alte drepturi acordate în natură, prime, sume reprezentând

participări la beneficiu, stimulente, etc.);

- aplicarea incorectă a tabelelor de impozitare a drepturilor salariale;

- nereţinerea şi nevirarea impozitului pe salariu datorat pentru persoanele angajate pe bază

de convenţii civile sau pentru zilieri;

- necumularea, în vederea impozitării, a tuturor veniturilor salariale;

- neînregistrarea obligaţiilor de plată a impozitului pe salarii;

- nerespectarea legislaţiei privind stabilirea bazei de impozitare, cumul, scutirile şi

reducerile de impozit.

32

Impozitului pe venitul global, care a funcţionat în perioada 2000-2004, a oferit, de

asemenea, multiple posibilităţi de practicare a evaziunii fiscale legale, printre care:

- necuprinderea, în baza de impozitare, a tuturor veniturilor realizate, în special a celor

pentru care impunerea se realiza pe baza declaraţiei subiectului impozabil (ex: venituri

din chirii, venituri din activităţi independente);

- identificarea unor modalităţi de generare de cheltuieli fictive cu salarizarea unor

persoane, reuşindu-se pe această cale plăţi de natura dividendelor camuflate sub formă de

drepturi salariale;

- crearea unor facilităţi salariaţilor, care să nu intre în sfera de impunere a impozitului pe

venitul global, astfel încât să plătească la bugetul de stat un impozit mai mic;

- transformarea salariaţilor în societăţi comerciale independente şi deci transferarea din

impozitarea pe venitul global în impozitarea pe venitul microîntreprinderilor sau în

impozitul pe profit, după caz. Astfel se evită impozitarea cu coeficienţi de impunere

foarte mari de ordinul 18%-40%, şi înlocuirea cu un impozit de 1,5% pe venitul

microîntreprinderilor, plus 5% impozitul pe dividende, economia fiind extrem de mare;

- obţinerea de către salariaţi a unor statute ce le conferă scutirea de la plata impozitului pe

venitul global, cum ar fi: certificate de revoluţionari, certificate de handicapaţi, etc.

d) în ceea ce priveşte accizele :

- necuprinderea în baza de impozitare a tuturor sumelor impozabile;

- micşorarea bazei de impozitare prin subevaluarea produselor importate, în vamă, prin

folosirea de documente duble;

- necalcularea accizelor aferente modificării concentraţiei alcoolice;

- neincluderea accizelor în preţul de vânzare al produselor pentru care se datorează accize;

- neevidenţierea în contabilitate a obligaţiei de plată a accizelor;

- sustragerea de la plata accizelor prin schimbarea denumirii produselor accizate şi trecerea

lor la produse neaccizate sau accizate cu cote reduse (pentru uleiuri minerale, alcool,

etc.).

e) în ceea ce priveşte celelalte impozite şi taxe datorate bugetului de stat sau

bugetelor locale :

- evidenţierea în contabilitate a unor clădiri la valori inferioare celor reale;

- nedepunerea, la organele fiscale, a declaraţiilor privind clădirile aflate în patrimoniu, a

mijloacelor de transport aflate în posesie şi a terenurilor deţinute sau aflate în

administrarea agenţilor economici;

- declararea unor date eronate, neactualizate sau nesincere, în ce priveşte impozitul pe

clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate

33

de stat, etc.;

- neconstituirea şi nevirarea impozitului pe dividende, calcularea eronată a acestuia;

- nereţinerea impozitului pe dividende aferent avansurilor acordate în cursul anului, care

după realizarea profitului şi aprobarea bilanţului, au avut destinaţia de dividende;

- nedeclararea veniturilor realizate, de către persoanele fizice, din diverse activităţi

(meditaţii, venituri din închirieri, comercializarea de produse prin consignaţii, etc.);

- încălcarea prevederilor legale privind modul de desfăşurare şi impozitare a activităţii de

taximetrie auto, de către persoanele autorizate să desfăşoare astfel de activităţi, prin

neprezentarea, la organul fiscal, pentru citirea aparatelor de taxat sau alterarea

informaţiilor furnizate de acestea, etc.

Potrivit oficialilor, cele mai noi şi mai utilizate modalităţi de fraudare a bugetului statului

sunt: simularea unor exporturi; trecerea scriptică a operaţiunilor prin mai multe firme;

organizarea în asociere a acţiunilor frauduloase, prin implicarea mai multor firme dispersate în

teritoriu, aparent fără legătură între ele; întocmirea de documente care îndeplinesc doar formal

cerinţele legale, urmate de transferuri bancare prin care simulează stingerea obligaţiilor fictive

între parteneri.

Datorită complexităţii procesului de integrare, ritmului accelerat al globalizării, evaziunea

fiscală din România este la ora actuală legată de infracţiuni economice şi financiare, precum şi

de organizaţiile de crimă organizată.

2.5. Analiza structurii evaziunii fiscale identificate, în România, în perioada

1995-2005

În raport cu reglementările fiscale, la nivelul contribuabililor se manifestă diverse

tendinţe şi motivaţii de a eluda obligaţiile fiscale. Proporţiile la care a ajuns evaziunea fiscală, în

ţara noastră, fac ca acest fenomen să fie atât de real, încât prezenţa sa a devenit cotidiană în toate

sferele aducătoare de venit.

Putem spune, fără să exagerăm, că în perioada de după anul 1989, s-a impus, treptat dar

sigur, o normă socială de evaziune fiscală, contribuabilul român, indiferent de poziţia sa

financiară sau de statutul social, încercând şi reuşind, de cele mai multe ori, să se sustragă de la

plata obligaţiilor fiscale.

Omniprezenţa evaziunii fiscale în ţara noastră a fost susţinută de o serie de factori, printre

care se remarcă:

- o legislaţie fiscală caracterizată prin prezenţa unor lacune, prin incoerenţă, imprecizie şi

34

absenţa stabilităţii în timp;

- apariţia târzie a unei legi de combatere a evaziunii fiscale (Legea nr. 87/1994 a intrat în

vigoare la sfârşitul anului 1994);

- inexistenţa, până în anul 2004, a unui cod fiscal şi a unui cod de procedură fiscală,

indispensabil unei aplicări uniforme a legislaţiei fiscale cu efect asupra limitării evaziunii

fiscale;

- existenţa unei fiscalităţi ridicate în raport cu capacitatea reală de plată a contribuabilului

român;

- corupţia existentă la nivelul societăţii;

Disciplina fiscală la nivel naţional dar şi atitudinea organelor abilitate în descoperirea şi

sancţionarea evaziunii fiscale frauduloase sunt relevate de următoarele date, date care privesc

numărul verificărilor şi rezultatele acestora, pentru perioada 2000-2010.

Evoluţia evaziunii fiscale identificate în România, în perioada 2000-2010

Tabelul 2.1.

Nr. crt.

Denumire indicator

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2008 2009 2010

1Nr. de verificări 668.543 760.467 741.455 623.878 469.503 494.209 446.822 273.020 286.903

2Nr. cazuri evaziune fiscală

identificată

273.482 235.573 285.514 257.766 197.018 199.139 195.425 120.077 115.158

3Frecvenţa evaziunii

fiscale (%) (2/3*100)

40,9 31 38,5 41,3 41,9 40,3 43,7 44 40,1

4Val. totală a evaziunii

fiscale identificate (mii RON)

87.597 92.720 180.984 203.560 341.920 360.512 798.900 982.350 1.746.304

5Val. totalăa sancţiunilor

aplicate (mii RON)

… 95.505 368.062 743.170 1.126.685 1.147.679 1.804.700 1.984.522 1.137.326

6Total sume

atrase suplimentar (mii RON)

(4+5)

… 188.225 549.046 946.730 1.468.605 1.508.191 2.603.600 2.966.872 2.883.630

Sursa: Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar- Fiscal, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro şi calcule proprii.

Din datele prezentate se observă că, deşi, numărul verificărilor efectuate de organele de

control şi numărul contribuabililor depistaţi că au încălcat legislaţia fiscală, au scăzut, fiecare, în

35

perioada 2000-2010, cu aproximativ 57%, frecvenţa cazurilor de evaziune fiscală s-a menţinut,

mai ales după anul 2003, aproximativ constantă, în jur de 40% din numărul verificărilor

efectuate (Figura 2.1.).

Frecvenţa cazurilor de evaziune fiscală în total verificări, în perioada 2000-2010

Figura 2.1.

Menţinerea aproximativ constantă a frecvenţei evaziunii fiscale, ca indicator care descrie

disciplina fiscală, poate fi apreciată prin faptul că, în această perioadă, conformarea fiscală a

contribuabilului român nu a suferit îmbunătăţiri. Din contră, luând în considerare uşoara creştere

a frecvenţei evaziunii fiscale identificate, în perioada 2001-2009, putem spune că numărul

celor care se sustrag impunerii prin mijloace ilegale a înregistrat o uşoară creştere , astfel,

dacă în 2001, din 100 de verificări efectuate erau descoperiţi 31 de evazionişti, în anul 2010,

numărul lor ajunsese la aproximativ 40, iar în anul 2009, 44. Bineînţeles că importantă este şi

organizarea controlului fiscal şi îndreptarea acestuia către contribuabilii cu risc sporit din punct

de vedere al evaziunii fiscale, astfel că sporirea uşoară a frecvenţei cazurilor de evaziune fiscală

poate şi apreciată şi ca o îmbunătăţirea a activităţii de identificare a cazurilor de evaziune fiscală.

Extrapolând şi luând în considerare o anumită marjă de eroare, putem aprecia că ceva mai puţin

de jumătate din contribuabilii români se sustrag, prin procedee ilicite, de la plata obligaţiilor

fiscale.

Reducerea numărului de verificări efectuate şi, deci, a probabilităţii ca un contribuabil

evazionist să fie descoperit, în afara faptului că determină o reducere a costurilor actului de

control fiscal, nu poate avea un impact favorabil asupra gradului de conformare fiscală a 36

contribuabilului român.

În ceea ce priveşte valoarea nominală a evaziunii fiscale identificate, aceasta s-a

majorat, în perioada considerată, de la 87.597 mii RON, în anul 2000, la 1.746.304 mii RON, în

anul 2010, aceasta însemnând o creştere de 1.893,5%.

Ponderea evaziunii fiscale identificate în produsul intern brut şi în veniturile fiscale ale bugetului general consolidat, în perioada 2000-2010

Tabelul 2.2.-%-

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2008 2009 2010

Ponderea evaziunii fiscale în PIB 1,2 0,8 0,7 0,5 0,6 0,4 0,4 0,4 0,6

Ponderea evaziunii fiscale identificate

în veniturile fiscale ale bugetului

general consolidat

4,2 3,2 2,7 1,9 2,1 1,5 1,5 1,5 2,2

Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar - Fiscal, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro.

Ponderea evaziunii fiscale identificate în produsul intern brut a înregistrat o scădere,

faţă de începutul intervalului analizat, de la 1,2%, în anul 2000, la 0,4% în anul 2010, urmată de

o uşoară creştere în anul 2010, 0,6%.

Evoluţia ponderii evaziunii fiscale identificate în PIB şi în veniturile fiscale ale bugetului general consolidat, în perioada 2000-2010

Figura 2.2.

0

0,5

1

1,5

2

2,5

3

3,5

4

4,5

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2008 2009 2010

%

Ponderea în PIB Ponderea în VFBGC

Din păcate această reducere nu trebuie percepută ca o reducere a evaziunii fiscale ci ca o

reducere a celei descoperite, având în vedere cele prezentate la începutul acestui paragraf, ca

urmare a scăderii numărului controalelor efectuate şi prin urmare a posibilităţilor de descoperire

a evaziunii fiscale, dar şi ca urmare a creşterii produsului intern brut într-un ritm mai rapid decât

cel al valorii evaziunii fiscale identificate (tabelul 2.2.). De asemenea, ponderea evaziunii fiscale

identificate în veniturile fiscale ale bugetului general consolidat a scăzut de la 4,2%, în anul

2000, la 2, 2%, în anul 2010.

37

2.5.1. Structura evaziunii fiscale identificate, pe categorii de venituri fiscale şi categorii de

contribuabili

Atât din punct de vedere legal, cât şi sub aspectul specificităţii activităţii desfăşurate,

subiecţii economici au comportamente evazioniste diferite. Această diferenţiere se manifestă cu

deosebire după criteriul naturii juridice a contribuabilului.

Fraudarea fiscală este un fenomen care, în funcţie de conjunctură, de momentul ciclului

economic sau de modificarea reglementărilor, îşi schimbă orientarea, acordând „preferinţe” unui

impozit sau altul.

Structura evaziunii fiscale identificate, pe categorii de venituri fiscale şi categorii de contribuabili 21

Tabelul 2.3. -%-Categorii de venituri fiscale 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Impozit pe profit

Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,02 0,1 2,5 0,1 0,01 0,06 0,6

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

45,4 31,7 46,7 20,8 99,9 99,9 99,4

Cu capital privat şi mixt 54,58 68,2 50,8 79,1

Impozit pe salarii

Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,05 0,1 2,95 0,1 3,7 19,6 0,7

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

61,6 62,3 51,8 67,8 96,3 80,4 99,3

Cu capital privat şi mixt 38,35 37,6 45,25 32,1

Impozit pe venit

Persoane fizice şi asociaţii familiale … 55,4 67,3 81,1 79,4 54,8 64,0

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

… 3,2 10,6 2,0 20,6 45,2 36,0

Cu capital privat şi mixt … 41,4 22,1 16,9

T.V.A.Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,4 0,3 1,4 0,4 1,0 1,0 1,0

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

37,8 32,6 66,3 27,1 99,0 99,0 99,0

Cu capital privat şi mixt 61,8 67,1 32,3 72,5

AccizePersoane fizice şi asociaţii familiale 0,04 0,2 0,9 0,1 - 1,6 0,1

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

20,7 7,0 21,9 2,8 100 98,4 99,9

Cu capital privat şi mixt 79,26 92,8 77,2 97,1

Impozite şi taxe locale

Persoane fizice şi asociaţii familiale 8,1 7,4 35,7 49,8 1,9 0,3 0,02

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

46,7 23,8 26,3 6,5 98,1 99,7 99,9

Cu capital privat şi mixt 45,2 68,8 28,6 43,7

Alte impozite şi taxe

Persoane fizice şi asociaţii familiale 18,1 2,7 1,7 1,6 3,0 3,5 3,7

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

35,9 18,4 70,8 39 97 96,5 96,3

Cu capital privat şi mixt 46 78,9 27,5 59,4

Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar - Fiscal.

21pentru anii 2008, 2009, 2010 datele raportate de Ministerul Finanţelor Publice grupează categoriile de contribuabili în persoane fizice şi

persoane juridice, fără defalcării după tipul de proprietate asupra capitalului social al persoanelor juridice. 38

Din datele prezentate se observă că, în general, preferinţele diferitelor categorii de

contribuabili se îndreaptă către acele impozite pe care le au în administrare din punct de vedere

al calculării, declarării şi plăţii (peste 90%).

Astfel, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, taxa pe valoarea adăugată şi accizele sunt

fraudate, în special, de către persoanele juridice. În cadrul fraudei înregistrate la aceste impozite

(mai puţin impozitul pe salarii), ponderi importante au deţinut, în perioada 2004-2010,

persoanele juridice cu capital privat şi mixt. În ceea ce priveşte impozitul pe salarii, la societăţile

comerciale cu capital de stat şi regiile autonome, pentru aceeaşi perioadă, s-a înregistrat

aproximativ 60% din frauda constatată la acesta. Din păcate, după anul 2003, datele raportate cu

privire la evaziunea fiscală identificată nu mai deosebesc persoanele juridice după tipul de

proprietate asupra capitalului social.

De asemenea, ponderi importante din frauda înregistrată la impozitele şi taxele locale şi

la categoria „alte impozite şi taxe”, au fost deţinute de persoanele juridice. De menţionat că în

categoria „alte impozite şi taxe” sunt incluse, printre altele, impozitul pe dividende şi

contribuţiile sociale, impozite care pot fi fraudate, cu precădere, de către persoanele juridice.

Persoanele şi asociaţiile familiale fraudează, în principal, impozitul pe venit (între 55% şi

81% din frauda înregistrată la acest tip de impozit) şi impozitele şi taxele locale (de exemplu, în

anul 2010, persoanele fizice au reprezentat aproximativ 50% din frauda înregistrată la aceste

impozite).

Structura evaziunii fiscale identificate pe categorii de venituri fiscale şi categorii de contribuabili, în anul 2010

Figura 2.3.

Structura evaziunii fiscale pe categorii de venituri fiscale oferă informaţii importante cu 39

privire la orientarea eforturilor organelor fiscale pentru reducerea infracţionalităţii la acele

categorii de impozite. Astfel, anticiparea zonelor cu risc mare de fraudă fiscală contribuie, într-o

măsură semnificativă, la combaterea eficientă a fenomenului, constituind, totodată, una dintre

măsurile importante de previziune şi prevenire.

2.5.2. Structura evaziunii fiscale identificate, pe unităţi administrativ-teritoriale

Analiza pe judeţe a fenomenului evaziunii fiscale identificate relevă un tablou destul de

diferenţiat, (vezi tabelul nr. 2.4.).

Astfel, în anul 2009, cel mai înalt nivel al evaziunii fiscale identificate, s-a înregistrat în

judeţul Vâlcea, 70.110 mii RON, respectiv 7,14% din totalul evaziunii fiscale identificate,

urmat de municipiul Bucureşti, 65.000 mii RON (6,62%), judeţul Constanţa, cu 62.970 mii

RON (6,41%), judeţul Bacău, cu 58.670 mii RON (5,97%), judeţul Braşov, cu 57.050 mii RON

(5,81%) şi judeţul Arad, cu 55.890 mii RON (5,69%).

Nivelurile cele mai scăzute ale evaziunii fiscale identificate s-au înregistrat în judeţele:

Covasna, 2.520 mii RON (0,26%), Mehedinţi, 3.240 mii RON (0,33%) şi Sălaj, 3.790 mii RON

(0,39%).

Observăm că repartizarea pe judeţe a evaziunii fiscale identificate ţine cont de

gradul de dezvoltare economică a zonei respective. Prin urmare nu este surprinzător faptul că

unul din cele mai înalte nivele al evaziunii fiscale identificate şi probabil şi ale evaziunii fiscale

totale (inclusiv cea nedescoperită) se înregistrează în municipiul Bucureşti, care concentrează

mare parte a activităţii economice din ţara noastră. Surprinzătoare este, însă, situarea judeţul

Vâlcea, pe primul loc, în ceea ce priveşte nivelul evaziunii fiscale identificate.

După cum se observă, datele referitoare la marii contribuabilii sunt prezentate separate,

prin urmare introducerea acestor date în repartizarea pe judeţe a evaziunii fiscale identificate, va

schimba oarecum clasamentul prezentat. În ceea ce priveşte contribuabilii mari, nivelul evaziunii

fiscale identificate se ridică, în anul 2009, la 120.790 mii RON, adică 12,3% din totalul evaziunii

fiscale identificate.

Structura veniturilor fiscale atrase suplimentar, în urma identificării cazurilor de evaziune fiscală,

40

pe unităţi administrativ-teritoriale, în anul 2009Tabelul 2.4.

Nr. crt. Judeţul VENITURI ATRASE SUPLIMENTARTotal, din care: Valoarea evaziunii

fiscale identificateValoarea totală a

sancţiunilor aplicatemii RON % mii RON % mii RON %

1 Alba 21.710 0,73 10.050 1,02 11.660 0,592 Arad 106.750 3,60 55.890 5,69 50.860 2,563 Argeş 22.350 0,75 12.000 1,22 10.350 0,524 Bacău 170.530 5,75 58.670 5,97 111.860 5,645 Bihor 93.200 3,14 27.200 2,77 66.000 3,336 Bistriţa-Năsăud 8.250 0,28 4.540 0,46 3.710 0,197 Botoşani 18.440 0,62 10.140 1,03 8.300 0,428 Braşov 91.150 3,07 57.050 5,81 34.100 1,729 Brăila 10.060 0,34 5.090 0,52 4.970 0,2510 Buzău 19.880 0,67 4.220 0,43 15.660 0,7911 Caraş-Severin 188.450 6,35 17.580 1,79 170.870 8,6112 Călăraşi 5.630 0,19 4.600 0,47 1.030 0,0513 Cluj 93.480 3,15 11.140 1,13 82.340 4,1514 Constanţa 78.480 2,65 62.970 6,41 15.510 0,7815 Covasna 3.410 0,12 2.520 0,26 890 0,0416 Dâmboviţa 117.830 3,97 20.770 2,11 97.060 4,8917 Dolj 77.500 2,62 20.020 2,04 57.480 2,9018 Galaţi 66.100 2,23 21.160 2,15 44.940 2,2619 Giurgiu 34.540 1,16 4.830 0,49 29.710 1,5020 Gorj 104.620 3,52 17.890 1,82 86.730 4,3721 Harghita 27.280 0,92 12.410 1,26 14.870 0,7522 Hunedoara 28.180 0,95 20.370 2,07 7.810 0,3923 Ialomiţa 28.480 0,96 14.340 1,46 14.140 0,7124 Iaşi 165.350 5,58 27.060 2,75 138.290 6,9725 Ilfov 56.820 1,92 16.370 1,67 40.450 2,0426 Maramureş 37.730 1,27 25.590 2,61 12.140 0,6127 Mehedinţi 7.490 0,25 3.240 0,33 4.250 0,2128 Mureş 21.550 0,73 8.070 0,82 13.480 0,6829 Neamţ 32.870 1,11 5.350 0,54 27.520 1,3930 Olt 26.260 0,89 11.230 1,14 15.030 0,7631 Prahova 101.560 3,42 21.900 2,23 79.660 4,0132 Satu Mare 31.220 1,05 11.160 1,14 20.060 1,0133 Sălaj 6.320 0,21 3.790 0,39 2.530 0,1334 Sibiu 18.930 0,64 9.960 1,02 8.970 0,4535 Suceava 43.180 1,46 20.730 2,11 22.450 1,1336 Teleorman 16.260 0,55 12.010 1,22 4.250 0,2137 Timiş 143.570 4,84 39.030 3,97 104.540 5,2738 Tulcea 12.860 0,43 5.380 0,55 7.480 0,3839 Vaslui 26.840 0,90 14.710 1,50 12.130 0,6140 Vâlcea 101.270 3,41 70.110 7,14 31.160 1,5741 Vrancea 28.320 0,95 15.420 1,57 12.900 0,6542 Mun. Bucureşti 162.920 5,49 65.000 6,62 97.920 4,9343 Mari contribuabili 509.252 17,16 120.790 12,30 388.462 19,57

TOTAL 2.966.872 100 982.350 100 1.984.522 100Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar- Fiscal.

41

Structura evaziunii fiscale identificate pe unităţi administrativ-teritoriale, în anul 2009

Figura 2.4.

Comportamentul evazionist al contribuabililor a fost sancţionat prin aplicarea unor

sancţiuni, sub forma dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere (majorărilor de întârziere), a

amenzilor contravenţionale şi a confiscărilor.

2.5.3. Structura evaziunii fiscale identificate, pe domenii de activitate

Similar cu situaţia din majoritatea ţărilor europene, şi în ţara noastră comerţul şi

construcţiile sunt sectoarele în care practicile subterane, respectiv evaziunea fiscală, sunt

preponderente.

Concluziile inspecţiilor fiscale, la nivelul anului 2009, în domeniile considerate „de risc”,

sunt prezentate sintetic în tabelul următor:

Situaţia sumelor atrase suplimentar la buget şi a sesizărilor penale, pe domenii de

42

activitate, în anul 2009

Tabelul 2.5.

DOMENIUL

Sume atrase

suplimentar

(stabilite)

Sesizări penale

mii RON

%

din

total

nr.

sesizări

Valoare

mii

RON

% din

total

Comerţ cu produse petroliere 318.160 10,7 53 119.170 19,4

Producerea şi comercializarea alcoolului şi băuturilor alcoolice 104.840 3,5 34 26.240 4,3

Gestionarea şi valorificarea deşeurilor industriale reciclabile 90.150 3,0 172 27.840 4,5

Prelucrarea şi comercializarea materialului lemnos 144.240 4,9 96 39.310 6,4

Construcţii 85.590 2,9 56 5.5640 0,9

Prestări servicii 373.270 12,6 300 69.610 11,3

Comerţ cu amănuntul şi en gros 490.470 16,5 605 183.710 29,8

Alte sectoare de activitate 1.360.152 45,9 797 144.050 23,4

TOTAL 2.966.872 100 2.113 615.570 100

Sursa: www.mfinanţe.ro, „Agenţia Fiscală 2009”.

Venituri atrase suplimentar la buget, stabilite pe domenii de activitate, în anul 2009

Figura 2.5.

2.5.4. Structura sumelor atrase suplimentar la buget în urma identificării cazurilor de

evaziune fiscală

În perioada analizată, cu excepţia anului 2010, sancţiunile aplicate în urma identificării

evaziunii fiscale au fost cu mult mai mari decât valoarea evaziunii fiscale însăşi.

Structura sumelor atrase suplimentar la buget, în perioada 2003-2010

43

Tabelul 2.6.

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Total sume atrase suplimentar la buget, din care: 100 100 100 100 100 100 100 100

Diferenţe de impozite şi taxe 49,3 32,9 21,5 23,3 23,9 30,7 33,1 60,6

Sancţiuni aplicate pentru evaziune fiscală 50,7 67,1 78,5 76,7 76,1 69,3 66,9 39,4

Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar - Fiscal.

Datele prezentate oferă informaţii cu privire la capacitatea ridicată a organelor de a

atrage, în mod suplimentar, sume la bugetul public. Anul 2010 este singurul, din seria analizată,

în care diferenţele de impozite şi taxe constatate în urma identificării evaziunii fiscale au depăşit

sancţiunile aplicate în urma identificării acesteia.

Pentru atragerea efectivă a acestor sume suplimentare la bugetul public, Ministerul

Finanţelor Publice a întreprins în perioada analizată o serie de acţiuni, între care, mai buna

colectare a veniturilor a reprezentat un obiectiv permanent declarat, dar, evident insuficient.

Gradul de colectare prezintă, însă, probleme relativ la modul de calcul. Metodologia de

calcul practicată de Ministerul Finanţelor Publice, care relevă grade de colectare de peste 100%,

este incorectă. Imposibilitatea de a calcula corect şi prudenţa cu care se fac evaluările bugetare

conduc la această situaţie paradoxală: deşi gradul de colectare sau realizare, este totdeauna peste

100%, se vorbeşte de o „insuficientă colectare” şi de evaziune fiscală. Şi aceasta pentru că

specialiştii din Ministerul Finanţelor Publice ştiu că metodologia de calcul adoptată nu este cea

potrivită.

În opinia Ministerului Finanţelor Publice, gradul de colectare se poate calcula, în două

moduri şi anume, ca raport procentual între:

1) încasat şi datorat, în acest caz fiind un indicator care arată mai curând nivelul blocajului

financiar, lipsa de lichidităţi sau indisciplina financiară;

2) realizat efectiv şi programat (din legea bugetului rectificat), folosit în practica curentă

pentru a cunoaşte gradul de colectare a impozitelor şi taxelor la bugetul de stat.

La acest mod de calcul al gradului de colectare se pot face o serie de observaţii, între

care:

metoda de la punctul 1, care este în realitate modul corect de calcul, nu se aplică deoarece

se consideră ca nefiind posibilă calcularea sumelor datorate (sau nu se doreşte acest

lucru);

metoda de calcul de la punctul 2 este incompletă, destul de incorectă, depinzând foarte

mult de caracterul prudent al evaluărilor ce constituie suma programată. Acesta este şi

motivul pentru care, deşi se ştie că se propune, în permanenţă, mai buna colectare, prin

44

acest mod de calcul, în fiecare an se fac depăşiri.

Mai buna colectare a datoriilor restante la bugetul statului presupune atragerea la buget a

acelor venituri nedeclarate de agenţii economici prin practicarea fraudei şi evaziunii fiscale sau

prin întârzierea plăţii precum şi a sancţiunilor stabilite în urma identificării evaziunii fiscale.

Din păcate, structura actuală de raportare a datelor primare privind identificarea şi

combaterea evaziunii fiscale este încă deficitară sub diverse aspecte, ceea ce nu permite o analiză

de fineţe şi împiedică predictibilitatea fenomenului în cauză.

2.6. Estimarea nivelului evaziunii fiscale în România

Modelul conceput porneşte de la ideea că evaziunea fiscală se manifestă atât la nivelul

economiei „de suprafaţă” cât şi la nivelul economiei subterane, unde aceasta este generalizată.

Prin urmare modelul cuprinde două submodele:

primul submodel, utilizat pentru estimarea evaziunii fiscale la nivelul economiei de

suprafaţă, care porneşte de la raportările Ministerului Finanţelor Publice privind nivelul

evaziunii fiscale identificate şi numărul de contribuabil înregistraţi;

al doilea submodel, utilizat pentru estimarea evaziunii fiscale la nivelul economiei

subterane, care porneşte de la estimările22 realizate de Friedrich Schneider, profesor la

Universitatea Johannes Kepler din Linz, privind nivelul economiei subterane în România,

în perioada 1990-2003.

Evaziunea fiscală se va obţine prin însumarea nivelului evaziunii fiscale manifestate în

economia de suprafaţă (submodelul1) cu nivelul evaziunii fiscale din economia subterană

(submodelul 2).

Deşi modelul conceput prezintă anumite limite, fiind susceptibil de o serie de

îmbunătăţiri, mai ales în condiţiile în care unele date de intrare sunt, ele însele, aproximări,

acesta serveşte, totuşi, formării unei imaginii de ansamblu asupra nivelului fenomenului

evaziunii fiscale în ţara noastră şi influenţelor acestuia asupra veniturilor bugetului general

consolidat şi deficitului bugetar.

2.6.1. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei „de suprafaţă”

22 F.Schneider, D.Ernste, „Increasing Shadow Economies all over the World – Fiction or Reality? A Survey of the Global Evidence of their Size and of their Impact from 1970 to 1995”, The Institute for the Study of Labor (IZA), Bonn, 1998 F. Schneider, „The Size of Development of the Shadow Economies and Shadow Economy Labor Force of 22 Transation and 21 OECD Countries: What do we really know?”, Institute of Public Finance, Zagreb, 2002 F. Schneider, „Shadow Economies of 145 Countries all over the World: Estimation Rezults over the Period 1999 to 2003”, 2005, citat de Rădulescu Stela Aurelia (căs. Toader) în teza de doctorat citată, p. 250.

45

Acest submodel ia în calcul rezultatele obţinute în urma identificării cazurilor de

evaziune fiscală de către organele de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, la

nivelul contribuabililor - persoane juridice, în perioada 1997-200523. Evaziunea fiscală totală, la

nivelul economiei de suprafaţă se va obţine prin extrapolarea acestor rezultate la nivelul întregii

populaţii de contribuabili – persoane juridice.

Astfel, pornind de la numărul de contribuabili persoane juridice24şi de la frecvenţa

cazurilor de evaziune fiscală în rândul acestora se va determina numărul (estimativ) al

persoanelor juridice care se sustrag impunerii în mod ilicit, prin relaţia:

Număr evazionişti = Număr contribuabili * Frecvenţa evaziunii fiscale în cazul

persoane juridice persoane juridice contribuabililor – persoane juridice

Pe baza numărului estimativ al contribuabililor - persoane juridice care fraudează bugetul

public se va determina, luând în calcul mărimea medie a evaziunii fiscale identificate pe un

contribuabil – persoană, valoarea totală (estimativă) a evaziunii fiscale în cazul acestei categorii

de contribuabili, după relaţia:

Valoarea totală = Număr evazionişti * Mărimea medie a evaziunii fiscale

a evaziunii fiscale în cazul persoane juridice în cazul persoanelor juridice

persoanelor juridice

Considerând că ponderea evaziunii fiscale identificate în cazul persoanelor juridice în

totalul evaziunii fiscale identificate (persoane fizice şi persoane juridice) se menţine aproximativ

constantă şi la nivelul populaţiei totale de contribuabili – persoane juridice, se va determina, pe

baza acesteia, valoarea totală a evaziunii fiscale (descoperită şi nedescoperită), astfel:

Valoarea evaziunii fiscale identificate în cazul persoanelor juridice/ Valoarea evaziunii

fiscale identificate totale = Valoarea totală a evaziunii fiscale în cazul persoanelor

juridice/valoarea evaziunii fiscale totale

Valoarea (estimativă) a evaziunii fiscale totale, în cadrul economiei de suprafaţă, în România, în perioada 2004-2010

Tabelul 2.7.

23 Mai puţin anii 2001 şi 2002, pentru care aceste date nu sunt disponibile.24 Contribuabilii- persoane juridice cuprind: regiile autonome, societăţile comerciale, societăţile cooperatiste, instituţiile administraţiei publice şi organizaţiile administraţiei private (ONG-urile). Pentru perioada 1997-2003 aceste date sunt preluate din Anuarul statistic al României pe anul 2004, www.insse.ro. Pentru anii 2004 şi 2005 calculele au fost determinate pe baza înmatriculărilor şi radierilor în/din Registrul Comerţului, www.onre.ro, a societăţilor comerciale, regiilor autonome şi societăţilor cooperatiste, pentru celelalte categorii de persoane juridice modificarea numărului acestora în anii 20047 şi 2005, faţă de 2003, considerându-se nesemnificativă pentru influenţarea rezultatelor.

46

Nr. crt.

Specificaţie 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

1 Nr. contribuabili- persoane juridice

663.111 685.985 747.523 780.358 958.771 1.030.000 1.050.000

2 Frecvenţa evaziunii fiscale identificate la persoanele juridice

(%)

63,3 59,6 57,5 50,1 48,1 40,4 38,5

3(1*2)

Nr. evazionişti persoane juridice

419.749 408.847 429.826 390.959 461.169 416.120 404.250

4 Mărimea medie a evaziunii fiscale

identificate la persoanele juridice

(RON)

1.257,4 1.412,8 2.550,9 2.666,0 5.858,8 15.601,4 25.809,2

5(3*4)

Valoarea totală a evaziunii fiscale în cazul persoanelor

juridice (mii RON)

527.918,3 577.619,0 1.096.443,1 1.042.296,7 2.701.896,9 6.492.054,6 10.433.369,1

6 Ponderea evaziunii fiscale identificate la persoanele juridice în totalul evaziunii fiscale identificate

(%)

97,7 96,3 96,3 96,9 97,8 97,5 97,0

7(5/6)

Valoarea (estimată) a

evaziunii fiscale totale (mii RON)

540.346 599.812 1.138.570 1.075.642 2.762.676 6.658.517 10.756.051

Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar - Fiscal, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro şi calcule proprii.

Valoarea (estimată) e evaziunii fiscale totale, manifestată în cadrul economiei

oficiale, a crescut, în termeni nominali, de la an la an, ajungând, în anul 2010, la

aproximativ 10.756.000 mii RON, adică 3,74% din P.I.B.- ul oficial, estimat pentru acest

an.

Rezultatele obţinute sunt, însă, doar aproximări ale nivelului evaziunii fiscale totale,

dintr-o serie de motive legate, pe de o parte, de datele intrate în model, iar pe de altă parte, de

deficienţele modelului utilizat, printre care faptul că nu ia în calcul evaziunea fiscală descoperită

dar neînregistrată de către inspectorii fiscali corupţi.

2.6.2. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei subterane

Cel de al doilea submodel are în vedere estimarea valorii evaziunii fiscale totale la nivelul

economiei subterane. Pentru aceasta se porneşte de la rezultatele privind ponderea economiei

subterane în P.I.B.-ul oficial obţinute de prof. F. Schneider25, în România.

Pe baza acestei ponderi şi a nivelului P.I.B.-ului oficial se va estima nivelul economiei

subterane, în România. Aplicând, asupra acestuia, rata fiscalităţii, se va obţine nivelul veniturilor

fiscale sustrase bugetului public de către cei care activează în economia subterană (evaziunea

fiscală din economia subterană).

25 Idem 30.47

Întrucât rata de fiscalitate determinată în capitolul 3 este cea acceptată de către

contribuabilii din zona oficială a economiei, care include ea însăşi un anumit nivel a evaziunii

fiscale, se va recalcula o rată a fiscalităţii „impuse” ca raport între veniturilor fiscale încasate şi a

veniturilor fiscale sustrase în economia oficială (evaziunea fiscală din sectorul oficial) şi P.I.B.-

ul oficial.

Şi acest submodel prezintă o serie de deficienţe printre care mai importante:

- nivelul economiei subterane este estimat, acesta neputând fi cunoscut cu

exactitate;

- acest submodel contribuie la estimarea unei evaziunii fiscale la nivel subteran

care nu este în totalitate frauduloasă, şi aceasta deoarece o parte din activităţile

subterane (munca în gospodării şi voluntariatul) sunt necontabilizate şi

neimpozitate în mod oficial, iar o altă parte (activităţile criminale) ilegale şi, de

asemenea, neimpozitate.

Valoarea estimativă a evaziunii fiscale totale, în cadrul economiei subterane, în România, în perioada 2007-2010

Tabelul 2.8.Nr. crt. Specificaţie 2007 2008 2009 2010

1 Ponderea economiei subterane în PIB- ul oficial(%)

34,4 33,4 36,1 37,4

2 PIB- ul oficial (mii RON) 80.377.300 116.768.700 151.475.100 190.335.4003

(1*2)Economia subterană

(mii RON)27.649.791 39.000.746 54.682.511 71.185.440

4 Venituri fiscale încasate (mii RON)

23.504.800 32.669.900 41.816.600 53.248.200

5 Venituri fiscale neîncasate (evaziunea fiscală în economia de suprafaţă) (mii

RON)

1.075.642 - - 2.762.676

6(4+5)

Total venituri fiscale (mii RON)

24.580.442 - - 56.010.876

7(6/2)

Rata fiscalităţii recalculată (%) 30,6 28,3 27,6 29,4

8(3*7)

Valoarea totală a evaziunii fiscale, în cadrul economiei subterane (mii RON)

8.460.836 11.037.211 15.092.373 20.928.519

Sursa: Studiile profesorului F. Schneider cu privire la nivelul economiei subterane, Ministerul Finanţelor Publice, www.mfinanţe.ro.

Şi valoarea evaziunii fiscale în cadrul economiei subterane a crescut în perioada analizată

de la 8.460.836 mii RON, în anul 2007, la 20.928.519 mii RON, în anul 2010.

2.6.3. Centralizarea rezultatelor

Modelul conceput, relevă încă o dată, dificultatea determinării cu exactitate a mărimii unui

fenomen cum este cel al evaziunii fiscale.

Estimarea nivelului total al evaziunii fiscale, în RomâniaTabelul 2.9.

Specificaţie 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010Evaziunea fiscală,

în economia 540,35 599,81 1.138,57 1.075,64 … … 2.762,68 6.658,52 10.756,05

48

oficială (mil RON)Evaziunea fiscală,

în economia subterană (mil

RON)

… … … 8.460,84 11.037,21 15.092,37 20.928,52 … …

Evaziunea fiscală totală

(mil RON)

… … … 9.536,48 … … 23.691,2 … …

Deficitul bugetar (mil RON)

887,65 1.329,29 1.007,82 3.204,51 3.758,1 3.982,65 4.395,1 2.907,5 2.326,3

Ponderea evaziunii fiscale totale în deficitul

bugetar (%)

60,8 45,1* 112,9* 297,6 293,7** 378,9** 539,0 229,0* 462,4*

Veniturile bugetului general consolidat (mil

RON)

7.676 11.710,8 17.910,8 25.109,54 35.170,2 44.895,4 56.692,8 70.826,3 83.469,9

Ponderea evaziunii fiscale

totale în veniturile bugetului general

consolidat (%)

7,0* 5,1* 6,4* 37,9 31,4** 33,6** 41,8 9,4 12,9

Produsul intern brut oficial (mil RON)

25.292,6 37.379,8 54.573,0 80.377,3 116.768,7 151.475,1 190.335,4 238.791,4 287.186,3

Ponderea evaziunii fiscale în PIB- ul oficial (%)

2,1* 1,6* 2,1* 11,9 9,5** 9,9** 12,4 2,8* 3,7*

(…)- lipsă date; (*) doar pentru evaziunea fiscală din sectorul oficial; (**) doar pentru evaziunea fiscală din sectorul subteran. Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Sinteză a Politicilor Bugetare.

Rezultatele obţinute (tabelul 2.9.) arată că în România evaziunea fiscală atinge cote

foarte înalte, atât ca pondere în P.I.B. oficial cât şi ca pondere în veniturile bugetului general

consolidat.

În ceea ce priveşte deficitul bugetar acesta se situează, cel puţin în ultimii doi ani, 2009

şi 2010, cu mult sub nivelul evaziunii fiscale din economia de suprafaţă, ceea ce înseamnă că o

organizare mai bună a controlului fiscal, în vederea descoperirii şi sancţionării cazurilor de

evaziune fiscală, dar şi în ceea ce priveşte încasarea efectivă a sumelor respective, ar determina

acoperirea acestuia din această resursă financiară care este evaziunea fiscală.

Din calculele efectuate reiese că evaziunea fiscală în România se situează la

aproximativ 11-12% din P.I.B.-ul oficial, înregistrând, în ultima perioadă, o uşoară

tendinţă de creştere, de la 11,9%, în anul 2005, la 12,4%, în anul 2008, apoi scade. De

asemenea, ponderea evaziunii fiscale totale estimate în veniturile bugetului general consolidat a

crescut, de la 37,9%, în anul 2005, la 41,8%, în anul 2008, după care scade considerabil la 12,9

% în anul 2010.

CAPITOLUL III

EVAZIUNEA FISCALĂ ÎNTRE CAUZE ŞI EFECTE – STUDIU DE CAZ

49

3.1. Factori favorizanţi ai fenomenului evazionist (economiei subterane)

3.1.1. Nivelul presiunii fiscale

Determinată ca raport între veniturile fiscale şi produsul intern brut, creşterea nivelului

impozitelor este, chiar dacă nu în toate cazurile, direct proporţională cu creşterea preţurilor.

Această măsură se amplifică pe parcursul comercial al mărfurilor, lovind in beneficiarii

situaţi spre sfârşitul traseului. Pe acest fond, economia subterană înregistrează profituri

suplimentare, deoarece:

- oferă produse mai ieftine, chiar dacă sunt de o calitate îndoielnică, deoarece

sustrăgându-se de la plata impozitelor, producătorul clandestin îşi permite să

pretindă preţuri care concurează fraudulos pe cele din economia reală;

- atrage noi activităţi în sfera sa, deoarece mulţi contribuabili împovăraţi

suplimentar aleg ca opţiune de ieşire economia subterană;

- având activităţi neimpozitate, deci venituri necontrolate, se va crea imediat

posibilitatea muncii la negru, a chiriei la negru, instalarea spiralei evazioniste

fiind iminentă;

- tranzacţiile se efectuează rapid în numerar, fără a necesita transferuri bancare.

3.1.2. Comportamentul socio-uman

Încercând să abordez acest subiect, din punct de vedere economic, am constatat

dificultatea şi probabilitatea de a nu reuşi să ofer o explicaţie suficient de concludentă unor

fenomene, de altfel evidente. Astfel, nu este deloc de neglijat faptul că înclinaţia spre câştig a

indivizilor este nelimitată, banii având nu doar rolul de economii şi investiţii, fiind deopotrivă

măsura tuturor lucrurilor, deci inclusiv a puterii.

Dorinţa de câştig şi spiritul de competiţie, care de altfel asigură progresul omenirii,

acţionează ca un „tranchilizant” asupra simţului de conservare şi protecţie, mergând uneori până

la extrem, explicând poate astfel, riscurile asumate de către reprezentanţii marilor companii, care

acceptă implicarea în tranzacţii deosebite ce depăşesc frecvent chiar şi limitele economiei

subterane.

3.1.3. Multitudinea reglementărilor şi birocraţia

În timp ce sarcina fiscală poate fi cuantificată, intensitatea reglementărilor, înţeleasă ca

ansamblul de dispoziţii, proceduri şi operaţiuni ce sunt impuse contribuabililor pentru obţinerea

50

autorizării unei activităţi economice sau funcţionarea acesteia, reprezintă un alt aspect al

înclinaţiei spre economia subterană. Astfel, potrivit percepţiei contribuabilului, dificultatea

reglementărilor şi intensitatea acestora sunt considerate un cost suplimentar, o reducere a

posibilităţii sale de alegere.

Sintetizând o gamă substanţială de factori, am ajuns la concluzia că principalele trăsături

negative ale reglementărilor economice, în special cele de natură fiscală, care favorizează

economia subterană, sunt:

- instabilitatea legislativă, manifestată prin modificarea frecventă, contradictorie

chiar a normelor de lucru şi chiar a principiilor de bază, ce reglementează o

anumită activitate;

- lipsa de reglementări specifice unor anumite activităţi sau, dimpotrivă, abundenţa

reglementărilor, având acelaşi obiect;

- proceduri dificile, cu interpretări aleatoare, lăsate la îndemâna operatorului sau

reprezentanţilor autorităţii;

- acordarea unor facilităţi pe criterii arbitrare, promovarea unor inechităţi sau

favorizarea evidentă a unor grupuri;

- existenţa unui sistem sancţionatoriu arbitrar, exagerat sau, dimpotrivă, lipsit de

autoritate;

- decredibilizarea acţiunilor întreprinse de organele statului de drept, alterate de

structuri clientelare.

Un rol important în decizia unui contribuabil de a nu se alinia normelor legale, urmând să

caute posibilităţi legale de diminuare a impozitelor plătite sau de a alege „opţiunea de ieşire” în

economia subterană îl are şi comportamentul autorităţilor.

Astfel, comportamentul profesional, consecvent şi obiectiv, determină un răspuns pozitiv

din partea contribuabililor, în timp ce comportamentul discret, evaziv, dual al autorităţilor,

amplifică influenţele negative generate de intensitatea reglementărilor şi determină apariţia şi

dezvoltarea economiei subterane.

3.1.4. Cauze politice

51

Cauzele politice26 sunt legate atât de folosirea impozitelor ca resurse pentru acoperirea

cheltuielilor publice, cât şi de utilizarea lor ca instrumente ale politicii financiare, economice şi

sociale, ca pârghii de stimulare a unor activităţi şi sectoare sau de inhibare şi de descurajare a

altora. Aceasta a făcut să apară şi să se dezvolte evaziunea fiscală şi mai ales fraudele fiscale ca

forme de rezistenţă la impunere.

În anii de după 1989, guvernele au folosit frecvent impozitele pentru rezolvarea unor

probleme macroeconomice; combaterea inflaţiei, echilibrarea balanţei de plăţi şi, mai ales,

reducerea deficitului bugetar. Majorarea frecventă a accizelor pentru reducerea deficitului

bugetar a generat cele mai multe şi frecvente cazuri de fraude fiscale, la produsele petroliere,

alcool şi tutun.

Politica de stimulare a înfiinţării şi dezvoltării unor societăţi comerciale noi, aşa cum a

fost concepută şi aplicată, a fost germenele a numeroase şi de amploare fenomene de evaziune

fiscală. Aceasta s-a realizat atât prin scutirile acordate pentru primii ani de funcţionare, cât şi prin

cadrul juridic stabilit pentru societăţile cu răspundere limitată. Acceptarea înfiinţării unei

societăţi cu răspundere limitată cu un capital de doar 100.000 lei (majorat după multă vreme la

2.000.000 lei) a făcut ca pagubele aduse bugetului de stat, bugetelor locale sau bugetului

asigurărilor sociale şi altor fonduri speciale prin neachitarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor

să nu poată fi recuperate din lipsa disponibilităţilor, iar capitalul social ca „parte responsabilă”

pentru acoperirea pagubei să fie insuficient.

Politica de stimulare prin facilităţi fiscale a exportului şi a investiţiilor în zonele

defavorizate a oferit şi ea numeroase posibilităţi de evaziune fiscală.

Politica socială practicată, mai ales, de guvernele PSD-iste, favorabilă nemuncii, a avut şi

ea o influenţă asupra fenomenului evazionist. Astfel, politica de acordare a unor ajutoare de

şomaj, a unor ajutoare sociale (şi diferite scutiri) pe scară largă, ajutoare justificate în unele

cazuri, iar în altele nu, a făcut ca numărul contribuabililor să scadă vertiginos. Aceştia trebuiau

să suporte întreaga povară fiscală, mărită şi din cauza numeroaselor forme de protecţie socială.

Impozitele sunt destinate acţiunilor publice şi asigurării binelui comun. Acest scop nu a

fost atins, în anii de după 1989, întrucât orientarea resurselor financiare publice s-a făcut în prea

mare măsură spre unele domenii (administraţie, apărare şi ordine publică, cheltuieli mari pentru

integrare) care nu au legătură cu nivelul de trai al majorităţii populaţiei şi nici nu asigură premise

pentru o creştere viitoare a standardului de viaţă. În condiţiile unei astfel de politici financiare,

tentaţia la evaziune a cuprins numeroase persoane fizice şi juridice.

26 Beju Viorel, (2006), „Resursele financiare publice- Evaziunea fiscală şi corupţia”, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.., p. 157.

52

3.1.5. Nivelul de dezvoltare economică

Cauzele economice determină şi ele tendinţa sustragerii de la plata impozitelor. Ele sunt

legate de situaţia financiară şi materială a indivizilor şi agenţilor economici27.

Economia subterană este o prezenţă semnificativă, chiar dacă uneori discretă, în toate

statele indiferent de nivelul lor de dezvoltare economică şi de sistemul politic ce le guvernează.

O analiză sumară ne permite să constatăm că elementele componente ale economiei subterane nu

se manifestă uniform în toate statele lumii.

În timp ce statele aflate în curs de tranziţie sunt afectate în primul rând de frauda fiscală

şi se constituie în principalii exportatori de muncă la negru, statele dezvoltate îşi concentrează

forţele pentru a combate activităţile criminale.

Sigur că nu trebuie neglijat nici aspectul statelor slab dezvoltate, în care dificultăţile

cotidiene impun, inclusiv economiei subterane, să furnizeze resurse pentru supravieţuirea

populaţiei.

Posibilităţile de eludare diferă de la o categorie socială la alta, în funcţie de natura şi

provenienţa veniturilor ori a averii supuse impozitării, de modul de stabilire a materiei

impozabile, de modul de organizare a controlului sau de alţi factori specifici.

3.1.6. Cauze tehnice

Sustragerea de la impunere este legată şi de complexitatea sistemului fiscal, a tehnicilor şi

procedurilor fiscale. Metodele de evaluare sofisticate: cu o sumedenie de elemente ce deduc sau

nu se deduc din materia impozabilă ( în cazul impozitului pe profit, a impozitului pe salarii şi a

TVA); cu o diferenţiere excesivă a cotelor (mai ales la accize şi taxe vamale) combinată cu riscul

încadrării greşite a produselor şi sortimentelor în anumite categorii; cu o diversitate de

documente financiar-contabile şi fiscale; cu facilităţi fiscale variate etc. au creat multe posibilităţi

pentru producerea evaziunii fiscale. În aceste condiţii, şi controlul fiscal avea şanse reduse de a

depista şi combate evaziunea, mai ales având în vedere diviziunea exagerată a muncii în

administrarea impozitelor şi taxelor. Au fost şi sunt puţini specialişti care să cunoască

problematica impozitelor de la un capăt la altul. Datorită acestei diviziuni exagerate, se ajunge în

situaţia ca un impozit să fie gestionat de chiar 3-5 persoane (una constată materia impozabilă,

alta face impunerea, alta efectuează revizia sau rezolvă contestaţiile, unele colectează impozitele

sau gestionează documentele fiscale etc.)

27 Beju Viorel, op. citată, p. 159.

53

Sustragerea de la plata impozitelor este prima formă a rezistenţei individuale faţă de

impozite. Au existat şi există în lume şi forme diferite de rezistenţă colectivă la impozite, ca de

exemplu: asociaţii sau ligi ale contribuabililor, partide politice antifiscale, demonstraţii de stradă

sau greve fiscale, rezistenţe ideologice şi doctrinale înfăptuite de specialişti reputaţi şi oameni

politici care militează pentru relaxarea fiscalităţii etc28.

3.1.7. Corupţia

Între evaziune fiscală şi corupţie există un raport de intercondiţionare, corupţia

favorizând apariţia sau, mai degrabă, expansiunea evaziunii fiscale iar, aceasta din urmă susţine

şi alimentează fenomenul corupţiei.

Cert este că posibilitatea de eschivare de la plata impozitelor şi sancţiunilor aplicate,

printr-o „înţelegere” cu inspectorii fiscali români, uşor coruptibili, atât din cauza nivelului redus

de salarizare a acestora, cât şi prin lipsa unei integrităţi şi demnităţi profesionale, date şi de o

slabă educaţie fiscală, a ridicat esenţial atractivitatea evaziunii fiscale şi numărul celor care se

complac în aceasta (potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială, în anul 2005, aproximativ

27% din firmele româneşti plăteau mită inspectorilor fiscali).

Eliminarea corupţiei este elementul primordial în perfecţionarea controlului fiscal ca

element de combatere a evaziunii fiscale. Corupţia, alături de incompetenţă, sunt elementele care

favorizează creşterea evaziunii fiscale, între cele două componente existând o relaţie direct

proporţională.

Corupţia este prezentă şi în sânul economiei şi societăţii româneşti, mult mai mult odată

cu trecerea la economia de piaţă, deşi ea este prezentă de secole în ţara noastră. Nici controlul

financiar nu a scăpat de acest fenomen. Cauzele sunt multiple:

- salarizarea modestă a funcţionarilor care nu asigură nici necesităţile curente;

- birocraţia şi incompetenţa;

- numărul mare de funcţionari publici existenţi datorită gradului mare de implicare

a statului în economie;

- politizarea activităţii de control prin numirea în funcţii de conducere şi

management a unor reprezentanţi ai puterii publice;

- presiunea fiscală relativ ridicată la care sunt supuşi agenţii economici;

- dreptul arbitrar sau uneori părtinitor de a stabili cuantumul sancţiunilor de către

organele de control;

28 Beju Viorel, op. citată, p. 160.

54

- nivelul de dezvoltare a economiei;

- perpetuarea nivelului de trai scăzut al populaţiei.

Mulţi funcţionari şi oameni politici pot implicaţi direct sau mascat în activitatea unor

agenţi economici (administratori, cenzori, membrii ai consiliilor de administraţie etc.), fiind

interesaţi de bunul mers al acestora, fiind protejate de eventualele controale ale organelor

abilitate. O parte din funcţionari lucrează în cadrul sistemului de control sau în posturi de decizie

tocmai pentru a-şi proteja afacerile.

Deşi legile apărute după 1990 au prevăzut ca funcţionarii publici să nu fie implicaţi în

activitatea societăţilor comerciale, aceştia nu au renunţat nici la afaceri, nici la funcţii din

administraţia publică, cesionând conducerea societăţii pe numele rudelor sau apropiaţilor

acestora.

Lupta împotriva corupţiei ca pârghie de combatere a evaziunii fiscale trebuie dusă de

guvern, dar şi de oamenii de afaceri şi persoanele cinstite care îşi leagă afacerile de speranţele

pentru o viaţă mai bună atât pentru ei cât şi pentru ceilalţi. În primul rând trebuie acţionat asupra

cauzelor care o generează şi o perpetuează.

Putem afirma că aceasta presupune:

1. Selecţionarea şi perfecţionarea personalului pe bază de competenţă;

2. Salarizarea motivată a personalului din activitatea de control fiscal prin acordarea

de retribuţii decente, premii, avantaje în natură, autoturism şi telefon de serviciu,

concedii gratuite, transport gratuit pe mijloacele de transport;

3. Protejarea funcţionarilor şi a familiilor acestora împotriva pericolelor la care se

expun prin activitatea de control;

4. Promovarea în funcţii de conducere a unor profesionişti în domeniu;

5. Libertatea de decizie în acţiunile pe care le desfăşoară şi neimplicarea politicului

în activitatea acestora;

6. Alocarea de sume importante de la bugetul statului pentru combaterea evaziunii

fiscale (echipamente tehnologice, culegerea de informaţii, publicaţii de

specialitate etc.);

7. Pedepsirea celor care se fac vinovaţi de acte de corupţie, indiferent de poziţia pe

care o deţin.

3.2. Efectele evaziunii fiscale

55

Evaziunea fiscală constituie un factor de risc la adresa securităţii naţionale, atât direct,

prin diminuarea resurselor financiare publice posibile de realizat la un moment dat, necesare

pentru finanţarea obiectivelor strategice din economie, cât şi indirect, prin efectele pe care

aceasta le are asupra altor factori care influenţează asigurarea securităţii sociale şi naţionale.

Evaziunea fiscală produce o serie de efecte29 care se pot grupa în câteva tipuri: efecte

asupra formării veniturilor statului, efecte economice şi efecte sociale.

3.2.1. Efecte asupra formării veniturilor statului

Evaziunea fiscală duce în mod direct la diminuarea veniturilor statului, comparativ cu

cele estimate, producând un dezechilibru bugetar. Pentru anihilarea acestuia, statul se vede

obligat fie să majoreze cotele la impozitele existente, sau să înfiinţeze impozite noi, fie să

contracteze împrumuturi publice, care însă majorează costurile datoriei publice. Dacă se

foloseşte prima variantă, are loc creşterea presiunii fiscale care, la rândul ei, duce la creşterea

rezistenţei la impozitare, şi implicit la o creştere a evaziunii fiscale, urmată de diminuarea

veniturilor statului.

Se ajunge astfel la un cerc vicios din care nu se poate ieşi numai dacă se reduce

semnificativ evaziunea fiscală, astfel încât veniturile ce se fraudează să fie cât mai mici.

De aici se poate trage concluzia că evaziunea fiscală influenţează negativ nivelul

veniturilor statului prin două modalităţi: în mod direct, prin reducerea veniturilor care se

încasează nemijlocit la buget, şi în mod indirect, prin determinarea administraţiei de stat de a

majora cotele de impozitare, crescând presiunea fiscală, dar şi rezistenţa la impozite şi amploarea

fenomenului de evaziune fiscală, având ca rezultat diminuarea veniturilor statului.

Un efect negativ asupra procesului bugetar au şi necolectarea sau nevărsarea integrală şi

la timp a sumelor ce se cuvin statului, determinând anumite goluri în execuţia bugetară.

3.2.2. Efecte economice

Scăderea veniturilor statului, ca urmare a evaziunii fiscale, are efecte economice, atât la

nivel de economie naţională, cât şi la nivelul contribuabililor. Prin fondurile bugetare centralizate

la dispoziţia statului se realizează o serie de obiective macroeconomice: se asigură echilibrul

general economic, se asigură finanţarea unor domenii strategice, se realizează anumite proporţii

în dezvoltarea economico-socială, inclusiv în profil teritorial etc. Diminuarea veniturilor statului

29 Beju Viorel, op. cit., p. 161.

56

prin evaziunea fiscală periclitează realizarea acestor obiective. Pe de altă parte, existenţa unor

importante sume la dispoziţia contribuabililor evazionişti generează presiuni asupra monedei

naţionale, conducând la scăderea puterii de cumpărare a leului prin creşterea preţurilor şi deci a

inflaţiei.

Din punct de vedere al contribuabililor, efectele sunt diferite. Astfel, contribuabilil care

îşi achită obligaţiile fiscale îşi diminuează veniturile ce le rămân la dispoziţie pentru consum,

economisire şi investire. În opoziţie cu aceştia, contribuabilii care nu-şi respectă obligaţiile

fiscale, beneficiază de efectele evaziunii fiscale materializate în venituri mai mari care le rămân

integral la dispoziţie. În acest mod, evaziunea fiscală creează serioase distorsiuni, favorizându-i

pe evazionişti şi dezavantajându-i pe contribuabilii oneşti în activităţile concurenţiale.

Pe termen mediu şi lung, menţinerea evaziunii fiscale la un nivel ridicat degradează

mediul de afaceri şi diminuează atractivitatea economiei pentru investitorii străini. Există şi

păreri după care evaziunea fiscală, pe lângă consecinţele negative numeroase, poate avea şi

efecte de altă natură. Astfel se apreciază că prin ocolirea impozitelor şi taxelor se creează resurse

financiare care încurajează activitatea economică, investiţiile şi reducerea şomajului. În aceste

condiţii, evaziunea fiscală ar asigura economiei publice flexibilitatea şi capacitatea de adaptare

de care duce lipsă, suplinind domeniile de care duce lipsă.

3.2.3. Efecte sociale

Evaziunea fiscală are multe efecte negative şi în sfera socială. Astfel, diminuarea

veniturilor statului ca rezultat al evaziunii reduce posibilităţile de finanţare corespunzătoare a

sănătăţii, a asistenţei sociale, a învăţământului şi culturii şi de majorare a pensiilor şi a

ajutoarelor sociale etc., generând acţiuni de protest ale diferitelor categorii sociale, care pot

degenera în tulburări ale ordinii de drept.

Evaziunea fiscală necombătută produce modificări în mentalitatea diferiţilor

contribuabili. Cei cinstiţi, observând situaţia materială bună a evazioniştilor, nesancţionaţi de

autoritatea fiscală, pot ajunge la concluzia că este mai profitabil din punct de vedere economic să

practice şi ei evaziunea fiscală. Concluzia este declanşată de profunda inechitate ce o resimte

contribuabilul onest faţă de atitudinea celui evazionist care are un standard de viaţă mai ridicat.

Această inechitate poate fi resimţită atât de contribuabilii persoane fizice, cât şi de agenţii

economici.

În ceea ce priveşte agenţii economici, o inechitate generală a fost creată prin politica

statului de acordare de facilităţi fiscale pentru investitorii străini, imediat după anul 1989.

Inechitatea resimţită de agenţii economici români a fost foarte mare pentru că investitorii străini,

57

în general, dispuneau de un capital însemnat şi de o experienţă bogată în managementul

economic specific economiei de piaţă şi, în plus, majoritatea ţărilor din care proveneau îi

protejau, pe când în România situaţia a fost invers. În aceste condiţii, a avut loc o scădere

drastică a încrederii contribuabililor în autoritatea publică şi în politica dusă de aceasta, fiind

tentaţi să găsească modalităţile cele mai ingenioase de sustragere de la plata impozitelor.

Evaziunea fiscală, în condiţiile imposibilităţii autorităţilor de a o prevenii şi combate,

produce serioase atingeri respectului populaţiei faţă de munca cinstită, echitate şi justiţie, cu

grave consecinţe în plan psihologic şi social. De asemenea, ea provoacă serioase distorsiuni şi

inechităţi, pentru că cei care îşi onorează obligaţiile fiscale vor suporta, direct sau indirect, mai

devreme sau mai târziu, povara fiscală suplimentară, rezultată din sustragerea de la plată a

evazioniştilor.

Problema esenţială a evaziunii fiscale este şi va rămâne erodarea bazei de impozitare şi,

prin diminuarea veniturilor publice, micşorarea posibilităţilor statului de intervenţie în economie

şi în domeniul social.

58

CONCLUZII

Fenomenul evaziunii fiscale produce multiple efecte atât la nivel macroeconomic, cât şi

la nivel individual, al contribuabilului, în primul rând nefavorabile, dar şi unele efecte benefice,

atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, prin urmare o încercare de sistematizare a tuturor

acestor efecte este dificil de realizat şi în acelaşi timp foarte riscantă.

Contează, în acest sens, poziţia pe care se situează cel ce face o astfel de analiză, indicat

fiind ca „cercetătorul fenomenului numit evaziune fiscală să privească echidistant interesul

individual şi pe cel al statului, în ceea ce priveşte evaziunea fiscală”30.

Evaziunea fiscală, în diversele sale forme de manifestare, reprezintă o ameninţare reală

pentru procesele de realizare a veniturilor statului ca urmare a nedeclarării şi neplăţii sumelor

reprezentând accize, T.V.A., taxe vamale sau impozit pe profit corespunzătoare activităţilor

ilegale. Mai mult decât atât, prin sustragerea de la impozitare se acumulează profituri mari în

mâna unor grupuri restrânse de persoane în detrimentul celorlalţi contribuabili, sarcina fiscală

fiind astfel distribuită inechitabil.

Analiza fenomenului trebuie efectuată prin prisma raportului dintre efectele sale benefice

(formarea capitalului) şi eforturile sau costurile acestuia (o mare risipă de resurse bugetare,

crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor, etc). De asemenea, trebuie să

se ţină seama că „efectul benefic al intervenţiei statului (în susţinerea unui anumit grad de

evaziune fiscală), în special sub raport legislativ, este direct, imediat şi, ca să spunem aşa, vizibil,

în timp ce efectele ei nefaste sunt treptate şi indirecte, neperceptibile…”31.

Contradicţiile pe care acest fenomen le induce, mai ales într-un sistem democratic (între

nevoia generală de resurse financiare din impozite şi sustragerea ilegală de la plata acestora; între

contribuabilii care îşi achită conştiincios obligaţiile fiscale şi cei care urmăresc sustragerea de la

plata acestora, ceea ce conduce la mărirea ecartului dintre veniturile disponibile ale primilor şi

ale celor din urmă, etc.) fac necesară „lupta” permanentă pentru prevenirea şi combaterea

evaziunii fiscale.

Evoluţia evaziunii fiscale în România, a fost una ascendentă, reflectată atât prin sumele

din ce în ce mai mari, în termeni reali, sustrase bugetului public, cât şi prin metodele şi tehnicile

de sustragere. Practic acestea au evoluat continuu, din 1989, de la simpla evaziune fiscală

tradiţională, realizată prin nedeclararea unor venituri, la metode din ce în ce mai elaborate şi mai

30 Nicolae Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.28131 207 A.V. Dicsy, „Low and public opinion in England”, ediţia a II-a, Londra, Mac Millan, 1914, citat de N. Hoanţă,„Evaziunea fiscală – evaluări, sancţiuni, prevenire”, Revista „Impozite şi Taxe”, nr.5/1996

59

complexe, mijlocele şi pârghiile de ordin legislativ şi administrativ dovedindu-se ineficiente în

lupta împotriva acestui flagel.

Evaziunea fiscală, la ora actuală, în ţara noastră, se îmbină armonios şi cu alte infracţiuni

economico-financiare, cum sunt: bancruta frauduloasă, contrabanda, spălarea banilor, etc.,

precum şi cu activităţile de crimă organizată. Marii evazionişti au devenit, treptat, foarte

puternici şi cu destul de multă influenţă, ceea ce face ca, în mediul corupt ce caracterizează

societatea românească, aplicarea legii şi a măsurilor de tragere la răspundere a acestora să fie

mult îngreunate.

Referitor la prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale trebuie spus, încă de la început,

că fenomenul evaziunii fiscale, atât, în forma sa legală cât şi în forma sa frauduloasă, nu poate fi

complet eradicat şi aceasta pentru că legi fiscale perfecte nu există, iar inventivitatea

contribuabilului nu are limite şi, mai mult decât atât, oricât de drastice ar fi sancţiunile aplicate

întotdeauna vor exista contribuabili pentru care câştigurile din fraudarea fiscului vor depăşi

riscurile la care aceştia se expun. Acest fenomen îşi va face simţită prezenţa atât timp cât va

exista şi impozitul, ca formă de prelevare obligatorie a unei părţi din venitul sau averea

contribuabilului, care nu va plăti decât acel impozit pe care nu poate sa nu-l plătească.

În aceste condiţii, lupta împotriva evaziunii fiscale are în vedere limitarea la maxim

posibil a acesteia şi a efectelor sale negative, aceasta ducându-se pe două planuri, de o parte pe

planul prevenirii, iar pe de altă parte pe planul represiunii fenomenului.

În privinţa evaziunii fiscale licite, aceasta poate fi evitată, numai, prin îmbunătăţirea

cadrului juridic prin care a devenit posibilă, însă, de cele mai multe ori, existenţa unor interese

politice, economice şi sociale, determină tolerarea tacită a acestui fenomen.

Metodele şi tehnicile de combatere a fraudei fiscale, în special în planul prevenirii

acesteia, trebuie să aibă în vedere, în principal, perfecţionarea sistemului fiscal, pe de o parte, şi,

pe de altă parte, perfecţionarea controlului fiscal.

Perfecţionarea sistemului fiscal se poate realiza prin îmbunătăţirea politicii fiscale şi

bugetare şi prin reducerea presiunii fiscale.

În ceea priveşte reprimarea fenomenului evazionist, aceasta se poate realiza printr-o

sancţionare corespunzătoare a celor vinovaţi.

Legislaţiile fiscale ale ţărilor cu economie de piaţă au prevăzut pedepse pentru faptele de

evaziune fiscală săvârşite de agenţii economici. Sancţiunile sunt îndreptate, în special, spre

recuperarea sumelor sustrase de la plata, a dobânzilor, penalităţilor şi a altor diferenţe de plată

stabilite de organele de control. La acestea se adaugă pedepsele adiacente, respectiv, sancţiunile

contravenţionale, penale sau administrative.

Studiile efectuate şi aplicate îndeosebi în ţările puternic dezvoltate au demonstrat că

60

aplicarea celor mai aspre măsuri au nu numai un rol reparator, de a incasa impozitul stabilit cu

ocazia descoperirii lui, dar şi un rol preventiv pentru descurajarea acestor fapte, prin aplicarea

corectă şi fără discriminare a sancţiunilor precum şi prin mediatizarea cazurilor descoperite. De

aceea, sancţiunile fiscale trebui să fie diversificate şi suficient de aspre în raport cu gravitatea

faptelor, cu nivelul impozitului sustras, de recidivă, etc. Trebuie avut, însă, în vedere faptul că

într-o economie cu un înalt nivel al corupţiei în rândul funcţionarilor publici, ratele de penalizare

foarte înalte pot determina nu atât reducerea evaziunii fiscale cât mai ales intensificarea

corupţiei.

În ceea ce priveşte rezultatele obţinute în planul inhibării şi limitării fenomenului în ţara

noastră, acestea pot fi considerate modeste. Cauzele sunt multiple: unele incoerenţe legislative,

prevederi ambigui pentru aceleaşi impozite în mai multe legi, un aparat fiscal nu îndeajuns de

specializat şi motivat, un aparat judecătoresc luat prin surprindere de complexitatea fenomenelor

economico-financiare în comparaţie cu pregătirea şi practica judecătorească, etc.

***

România îndeplineşte, în general, angajamentele şi cerinţele care decurg din negocierile

de aderare în domeniul T.V.A., al accizelor şi al impozitării directe (cu excepţia unor aspecte

care ţin de domeniul IT) şi, în ceea ce priveşte alinierea legislativă, la data aderării aceasta a

implementat acquis-ul în aceste domenii. În finalizarea pregătirilor pentru a deveni membru,

România ar trebui să încheie alinierea legislativă într-o serie de domenii, precum: adaptarea

pragului de înregistrare şi scutire de T.V.A., adoptarea cadrului legislativ pentru aranjamentele

tranzitorii acordate cu privire la cotele de accizare pentru anumite produse energetice, finalizarea

transpunerii Directivelor privind impozitele directe pentru majorarea de capital, companie

mamă-filiale, dobânzi, redevenţe şi economii.

***

Protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor şi lupta împotriva fraudei şi a altor

activităţi ilegale în defavoarea intereselor financiare ale acestora reprezintă un obiectiv principal

al politicii fiscale a Uniunii Europene.

În scopul combaterii fraudei şi evaziunii fiscale, creşterii colaborării între

administraţiile fiscale ale statelor membre şi schimbului de informaţii, care va facilita aşezarea

corectă a impozitelor pe venit şi pe capital, instituţiile Uniunii Europene sunt, în mod constant,

în căutarea intensificării asistenţei reciproce între autorităţile statelor membre, în domeniul

impozitelor directe şi indirecte.

Prin urmare, integrarea României în Uniunea Europeană transformă lupta internă

împotriva fraudei fiscale într-una de interes comunitar şi aceasta deoarece, după integrare,

61

frauda fiscală nu va mai afecta doar bugetul public naţional ci şi pe cel comunitar.

Pentru o ţară nou intrată în Uniunea Europeană, politica fiscală va trebui să

includă o puternică represiune a economiei subterane, a corupţiei, infracţionalităţii

economice şi fraudei fiscale.

Promovarea unor obiective strategice de politică fiscală, în paralel cu eficientizarea

controlului fiscal, ar trebui să îmbunătăţească disciplina fiscală, să aibă ca efect creşterea

volumului de taxe colectate, precum şi reducerea corupţiei şi creşterea eficienţei în recuperarea

sumelor derivate din evaziune fiscală.

62

BIBLIOGRAFIE

1. Adam Smith, (1965), „Avuţia naţiunilor (Wealth of Nations 1776)”, Editura Academiei,

Bucureşti.

2. Anghelache Gabriela, Pavel Belean, (2003), „Finanţele publice ale României”, Editura

Economică, Bucureşti.

3. Anghelache Constantin, (2005), „România 2005- Starea economică la a câta

schimbare?”, Bucureşti, Editura Economică.

4. Balaban Cosmin, (2003), „Evaziune fiscală- Aspecte controversate de teorie şi practică

judiciară”, Bucureşti, Editura Rosetti.

5. Beju Viorel, (2006), „Resursele financiare publice- Evaziunea fiscală şi corupţia”, Cluj-

Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.

6. Beju Viorel, (2002), „Metode şi tehnici fiscale”, Târgu Mureş, Editura Dimitrie

Cantemir.

7. Bistriceanu D. Gheorghe, E. Negrea, I. Pătrăşcoiu, (1997), „Finanţe şi credit în

industrie, construcţii şi transporturi”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

8. Brezeanu Petre, Ilie Şimon, Sorin Celea, (2005), „Fiscalitate europeană”, Bucureşti,

Editura Economică.

9. Bîrle Vasile, (2003), „Evaziunea fiscală şi corupţia în sistemul fiscal”, Baia Mare,

Editura Casei Corpului Didactic.

10. Craiu Nicolae, (2004), „Economia subterană între „Da” şi „Nu” , Bucureşti, Editura

Economică.

11. Drăgoescu Elena, (2000), „Finanţe. Finanţe publice”, Târgu Mureş, Editura Dimitrie

Cantemir.

12. Dobrescu M. Emilian, (2001), „Integrarea economică”, Bucureşti, Editura All Beck.

13. Florescu A. P. Dumitru, Paul Coman, Gabriel Bălaşa, (2005), „Fiscalitatea în

România”, Bucureşti, Editura All Beck.

14. Fudulu Paul, Lucian Albu, Adrian Baboi-Stroe -analişti seniori, E. Simonova, C.

Vrabie –analişti juniori, Dominique Jacques –mediator, (2002), Studii de impact

(PAIS I), „România şi măsurile U.E. pentru combaterea criminalităţii economice şi

financiare”, Bucureşti, Institutul European din România.

15. Hoanţă Nicolae, (1997), „Evaziunea fiscală”, Bucureşti, Editura economică.

16. Hoanţă Nicolae, (2000), „Economie şi finanţe publice”, Iaşi, Editura Polirom.

17. Minea Ştefan Mircea, Lucian Teodor Chiriac, Flavius Cosmin Costaş, (2005),

„Dreptul finanţelor publice”, Cluj –Napoca, Editura Accent.

63

18. Moraru Dan, Mihai Nedelescu, oana Preda, Cristina Stănescu, (2006), „Finanţe

publice”, Bucureşti, Editura Economică.

19. Rădulescu Stela Aurelia (căs. Toader), (2006), „Evaziunea fiscală în România în

perioada de tranziţie”, teză de doctorat, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

20. Roş Viorel, (2005), Drept financiar”, Bucureşti, Editura All Beck.

21. Văcărel Iulian- coordonator, Gh. D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Florian

Bercea, Tatiana Moşteanu, Maria Bodnar, Florin Georgescu, (2004), „Finanţe

publice”,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagocică R.A., Ediţia a-IV-a.

22. *** Analele Universităţii din Craiova, (2005), Nr. 33, Volumul 2, Seria: Ştiinţe

economice.

23. *** Analele Universităţii din Craiova, (2006), Nr. 34, Volumul 3, Seria: Ştiinţe

economice.

24. *** Universitatea din Piteşti, facultatea de ştiinţe economice, juridice şi

administrative, (2004), „Economia contemporană. Prezent şi perspective”, Bucureşti,

Editura Agir, Sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice.

25. *** Revista tinerilor economişti, (2004), An II-Nr.3, Universitatea din Craiova,

Facultatea de ştiinţe economice.

26. *** Revista „eFinance”, (2006-decembrie) , Bucureşti.

27. *** Revista „Euroconsultanţa -Ghidul firmei”, (2006) noiembrie-decembrie,

Bucureşti.

28. *** Revista „Probleme economice”, (2006)-selecţii , Bucureşti, Editor Academia

Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice.

29. *** http://www.efinance.ro/

30. *** http://www.finint.ase.ro/

31. *** http://www.ier.ro/

32. *** http://www.infoeuropa.ro/

33. *** http://www.insse.ro/

34. *** http://www.mfinanţe.ro/

35. *** http://www.mie.ro/

36. *** http://www.uniuneaeuropeană.ro/

64