SJ nr. 8_2015

Săptămâna

JJuridicăNu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul VII▪ Nr. 8Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţifi cMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterise-publishing

Din cuprinsValentin-Stelian BĂDESCU

›› Unele consideraţii privind Hotărârea din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României pronunţată de CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - MAREA CAMERĂ

›› Legea nr. 221/2009. Acordarea de despăgubiri pentru bunuri mobile

›› Exercitarea căii de atac a recursului pe calea acţiunii oblice. Lipsa legitimării procesuale active. Inexistenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile

›› Acţiune în pretenţii. Contract de cesiune a drepturilor litigioase încheiată între societatea cu răspundere limitată şi asociatul unic al acesteia. Consecinţe

›› Cerere formulată în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006. Inadmi-sibilitate

›› Contestaţie la tabelul preliminar de creanţe. Tardivitatea formulării ei

›› Drept de semnătură preaviz şi decizie de concediere. Analiza oportunităţii desfiinţării postului.

›› Contestaţie în anulare. Instanţa competentă

23 februarie - 1 martie 2015apare în fi ecare joi

2

Cuprins IndexA

Acțiune în pretenții ....................................... 11Acțiune oblică ................................................... 6Administrator societar .................................. 13Anchetă efectivă ............................................. 18Asociat unic .................................................... 11

BBunuri mobile ......................................................4

CCalitate procesuală activă ...................................6Calitate procesuală pasivă ............................... 11Capacitate de folosință .......................................5CEDO ................................................................ 18Cesiune de drepturi litigioase ......................... 11Competență materială ..................................... 17Concediere ........................................................ 15Condamnare politică ...........................................4Constituționalitate ..............................................9Contestație în anulare ..................................... 17Contract de vânzare-cumpărare .........................6Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale ...........18Creanță .............................................................. 6

DDesfi ințarea postului .....................................15Despăgubiri ...................................................... 5Drept de semnătură .......................................15Drept la apărare .............................................10

EExecutare silită ................................................. 6Expertiză ........................................................10

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

DREPT CIVILLegea nr. 221/2009. Acordarea de despăgubiri pentru bunuri mobile « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 512 din 11 martie 2014 ________________ 4

Imobile preluate în mod abuziv. Capacitatea de folosinţă a entităţii învestite cu soluţionarea notifi cării. Despăgubiri « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 506 din 10 martie 2014 _____________________ 5

DREPT PROCESUAL CIVILExercitarea căii de atac a recursului pe calea acţiunii oblice. Lipsa legitimării procesuale active. Inexistenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 3093 din 12 noiembrie 2014 ____________ 6

Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ. « Curtea de Apel București secţia a III-a civilă, decizia nr. 115A din 7 aprilie 2014 _____________________ 9

Obiecţiuni la raportul de expertiză depuse după închiderea dezbaterilor « Curtea de Apel București secţia a III-a civilă, decizia nr. 890 din 26 mai 2014 ____________10

DREPT COMERCIALAcţiune în pretenţii. Contract de cesiune a drepturilor litigioase încheiată între societatea cu răspundere limitată şi asociatul unic al acesteia. Consecinţe « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3311 din 29 octombrie 2014 __11

3

IImobile preluate în mod abuziv ....................... 5Infracţiuni contra păcii şi omenirii ...............18Infracţiunile contra umanităţii ......................18Insolvență ................................................13, 14

MMandat .............................................................. 6Măsuri reparatorii ............................................ 5

PPreaviz ........................................................... 15Prescripţia răspunderii penale ...................... 18Principiul contradictorialității ...................... 10Proces echitabil .............................................. 18

RRăspundere civilă delictuală ............................4Răspunderea administratorului ................... 13Recurs în interesul legii ....................................9Revizuire ...........................................................9

SSpecialia generalibus derogant ............................9

TTabelul creanțelor ......................................... 14

Cuprins (continuare)

Cerere formulată în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006. Inadmisibilitate « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, decizia nr. 21 din 7 ianuarie 2014 ________________13

Contestaţie la tabelul preliminar de creanţe. Tardivitatea formulării ei « Curtea de Apel Bucureşti secţia a V-a civilă, decizia nr. 122 din 18 februarie 2014 ___________________14

DREPTUL MUNCII Drept de semnătură preaviz şi decizie de concediere. Analiza oportunităţii desfi inţării postului « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind confl icte de muncă, decizia nr. 2671 din 14 aprilie 2014 ____15

DREPT PROCESUAL PENAL Contestaţie în anulare. Instanţa competentă « Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 748 din 10 iunie 2014 ______________________________________17

DREPT PENAL Unele consideraţii privind Hotărârea din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României pronunţată de CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - MAREA CAMERĂ « Valentin – Stelian BĂDESCU ______________________________________18

4 Săptămâna Juridică nr. 8/2015 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIVIL

Răspundere civilă

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 512 din 11 martie 2014

(cuvinte cheie: răspundere civilă delictuală, bunuri mobile, condamnare politică)

Legea nr. 221/2009. Acordarea de des-pă gubiri pentru bunuri mobile

Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1)

Se pot acorda despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, numai pentru bunurile imobile sau mobile devenite imobile prin destinaţie, nu şi pentru celelalte bunuri mobile.

După reţinerea cauzei spre rejudecare, au fost depu-se precizări de către recurentul-reclamant cu privire la bunurile mobile, care au fost confi scate şi cu privire la care solicită acordarea de despăgubiri materiale, în con-formitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

La termenul de judecată din data de 26.11.2013 a fost pusă în discuţia părţilor incidenţa deciziei nr. 6/15.04.2013.

În rejudecarea cauzei, după casare cu reţinere, ana-lizând incidenţa deciziei în interesul legii nr. 6/2013 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ţinând cont de obiectul cererii de chemare în judecată şi de precizările formulate, instanţa de recurs constată că este nefondat capătul de cerere privind acordarea daune-lor materiale, având în vedere următoarele considerente:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 rezultă că, pentru a se obţine despăgubiri pentru bunurile confi scate, este necesar să fi e îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1. persoana sau autorul acesteia să fi suferit condam-nări sau măsuri administrative cu caracter politic în pe-rioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

2. prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsu-rii administrative să se fi dispus confi scarea unor bunuri;

3. bunurile confi scate făceau obiectul de reglementare al legilor speciale de reparaţii, însă nu au fost restituite în temeiul Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în dome-niul de reglementare al acestor două acte normative de reparaţie poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modifi cările şi completările ulterioare.

Numai în acest fel se justifi că trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile

Legii nr. 10/2001, republicată, cu modifi cările şi com-pletările ulterioare. Or, aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modifi cările şi completările ulterioa-re, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modifi cată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).

Astfel, Curtea constată că se pot acorda despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, numai pentru bunurile imobile sau mobile devenite imobile prin destinaţie, nu şi pentru celelalte bunuri mobile.

Curtea învederează că nu este îndeplinită cea de-a treia condiţie, deoarece bunurile menţionate reprezintă bunuri mobile, şi nu bunuri imobile, astfel încât nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.

În acest sens, a fost pronunţată şi decizia în intere-sul legii nr. 6/2013 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modifi cările şi completările ulterioare, stabileşte că pot fi acordate despăgubiri materiale nu-mai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modifi cările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modifi cările şi com-pletările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesa-tă să nu fi obţinut deja o reparaţie”.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că cererea formulată de către recurentul-reclamant având ca obiect acordarea contravalorii inventarului agricol, produselor agricole şi animalelor sechestrate şi confi s-cate cu ocazia arestării abuzive a tatălui său, S.S. este neîntemeiată.

5Săptămâna Juridică nr. 8/2015 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIVIL

Imobile preluate în mod abuziv

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 506 din 10 martie 2014

(cuvinte cheie: imobile preluate în mod abuziv, capacitate de folosinţă, despăgubiri, măsuri

reparatorii)

Imobile preluate în mod abuziv. Capa-citatea de folosinţă a entităţii învestite cu soluţionarea notificării. Despăgubiri

Legea nr. 10/2001, art. 3, art. 22Legea nr. 165/2013, art. 1, art. 16

În condiţiile în care reclamanţii pretind despăgubiri pentru construcţiile demolate iar diferenţa de teren de 11.036 m.p, este ocupată de construcţii aparţinând statului şi unor persoane fi zice pentru care s-a eliberat titlul de proprietate, reclamanţii sunt îndreptăţiţi în prezent să benefi cieze de măsuri com-pensatorii în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 165/2013.

Prin decizia civilă nr. 865/R/22.04.2013 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul formulat de recurenţii – reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 356/23.05.2012 pronunţată de Tribunalul Teleorman, a casat sentinţa recurată şi a fost reţinută cauza pentru rejudecarea pe fond.

La termenul de judecată de la 24.02.2014 pârâta Primăria Comunei N. a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, susţinând că aceasta reprezintă o structură administrativă care nu are un buget propriu.

Excepţia invocată este neîntemeiată.

Dispoziţia nr. 298/9.07.2010 a fost emisă de Primăria Comunei N. prin Primar, conform menţiunilor existente în dispoziţia contestată, aşa încât reclamanţii au chemat în judecată această entitate cu atribuţii administrativ jurisdicţionale, poziţia procesuală a acestei părţi nefi ind pusă în discuţie, din punct de vedere a capacităţii de fo-losinţă sau a calităţii procesuale pasive până în prezent. Ca urmare, invocarea lipsei capacităţii de folosinţă la ultimul termen de judecată în cadrul rejudecării, este pur formală, întrucât Primăria comunei N. a fost citată în calitate de pârâtă, fi ind entitatea învestită cu soluţi-onarea notifi cării, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, contestaţia formulată de reclamanţi este întemeiată.

Într-un litigiu anterior s-a dispus prin hotărâre jude-cătorească irevocabilă restituirea în natură a conacului - şi a terenului aferent de 8.964 m.p. liber la data soluţi-onării cauzei.

Ca urmare a recunoaşterii acestui drept, pârâta Primăria Comunei N. a emis dispoziţia de restituire în natură nr. 533/11 septembrie 2008 pentru imobilul pre-cizat anterior, arătându-se la art. 5 că respectivul capăt de cerere privind restituirea părţii din imobil compus din

grajd, pătul, magazie şi teren în suprafaţă de 11.036 m.p. va fi soluţionat printr-o dispoziţie separată.

În acest sens a fost emisă dispoziţia nr. 298/9.07.2010, contestată în prezenta cauză, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii numai pentru terenul de 0,6197 ha situat în comuna N.

Pentru imobilele grajd, pătul, magazie, s-a menţionat că notifi catorii nu au făcut dovada dreptului de proprie-tate iar pentru suprafaţa de 0,4839 ha terenul s-a men-ţionat a fi ocupat de construcţii proprietatea statului şi în administrarea M.A.P.D.R. iar terenul în suprafaţă de 0,6197 ha este ocupat cu construcţii ale unor persoane fi zice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate.

Aşadar, împrejurarea că o parte din terenul total de 11036 m.p. este ocupat de construcţii a condus la res-pingerea notifi cării privind această suprafaţă de teren, pârâta Primăria comunei N. procedând în mod nelegal, întrucât acest teren imposibil de restituit în natură, fi -ind datoare a propune măsuri reparatorii prin echivalent conform titlului VII al Legii nr. 247/2005 în vigoare la data soluţionării notifi cării.

Reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului I.D. pentru întreaga suprafaţă de 2 ha, co-nac, grajd, pătul, magazie, preluate în baza Decretului nr. 83/1949.

Întrucât în prezent, construcţiile sunt demolate iar diferenţa de teren de 11.036 m.p, este ocupată de con-strucţii aparţinând statului şi unor persoane fi zice pen-tru care s-a eliberat titlul de proprietate, Curtea reţine că reclamanţii sunt îndreptăţiţi în prezent să benefi cieze de măsuri compensatorii în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 165/2013, dată fi ind im-posibilitatea restituirii în natură, pârâta Primăria comu-nei N. urmând a emite dispoziţie în acest sens.


Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Calitate procesuală

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 3093 din 12 noiembrie 2014

(cuvinte cheie: calitate procesuală activă, creanţă, mandat, executare silită, acţiune

oblică, contract de vânzare-cumpărare)

Exercitarea căii de atac a recursului pe calea acţiunii oblice. Lipsa legitimării procesuale active. Inexistenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile

NCC, art. 1560 NCPC, art. 431, art. 535

O formă procesuală particulară de manifestare a acţiunii oblice trebuie considerată şi exercitarea căii de atac, pentru că altminteri, ar rămâne iluzoriu demersul creditorului de realizare a creanţei, dacă aces-ta ar putea doar să promoveze acţiunea, subrogându-se debitorului, iar nu şi să exercite căile de atac (care, rămase nevalorifi cate din cauza pasivităţii debitorului i-ar crea acestuia în mod artifi cial, o stare de insolvabilitate). Astfel că, în accepţiunea art. 1560 NCC, pentru a putea justifi ca exercitarea căii de atac, partea trebuie să demonstreze, în primul rând, calitatea sa de creditor al celui despre care pretinde că ar fi debitorul său, precum şi faptul că deţine o creanţă certă şi exigibilă împotriva acestuia (şi subsec-vent, celelalte condiţii referitoare la inactivitatea debitorului şi la insolvabilitatea sa).

Împrejurarea că printr-o încheiere a instanţei, mandatarul a obţinut încuviinţarea executării silite cu privire la contractul de mandat, nu poate avea semnifi caţia susţinută de acesta, a dovedirii creanţei certe, lichide şi exigibile, întrucât un contract de mandat autentifi cat nu confi rmă, în sine, existenţa unei astfel de creanţe.

Pe de altă parte această încheiere este una pronunţată în procedură necontencioasă şi ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat (art. 535 C.proc.civ.). Aceasta înseamnă că, învestită cu chestiunea de a şti dacă pe baza respectivului contract se poate pretinde existenţa unei creanţe certe şi exigibile, apte să deschidă creditorului calea acţiunii oblice, instanţa este obligată să facă propriile verifi cări juris-dicţionale, neputându-i-se opune, în sensul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a încheierii de încuviinţare a executării silite.

Speţa: Reclamanta A.T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Primăria oraşului Panciu şi Direcţia Silvică V., consta-tarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentifi cat sub nr. x din 24.06.2004, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în vederea restituirii imobilelor adevăratului proprietar.

Prin sentinţa civilă nr. 185/2008 a Tribunalului Vrancea a fost admisă acţiunea şi s-a constatat nulitatea absolută a con-tractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Instanţa de fond a reţinut că, ceea ce se contestă în speţă, este împrejurarea că imobilul teren, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, nu a fost notifi cat, iar pe de altă parte, că pârâta cumpărătoare este de bună credinţă, care se prezumă.

Prin adresa din 23.02.2003, reclamanta a solicitat Primăriei oraşului Panciu relaţii privind situaţia juridică a diferite suprafeţe de teren între care şi terenuri situate în intravilanul oraşului Panciu.

Anterior acestei date, reclamanta a notifi cat, la 07.02.2002, entitatea învestită prin lege, cu restituirea, prin 6 acte dis-tincte înregistrate la executorul judecătoresc, cu privire la proprietăţile revendicate de pe urma autorilor săi, între care şi imobilul în litigiu care nu se confundă cu pct. „Răzoare” aşa cum susţine pârâta.

Instanţa a reţinut că Ordonanţele nr. 572/1934, 1773/1934, procesul-verbal din anul 1953, Planul oraşului Panciu din anul 1941, actele depuse de reclamantă demonstrează că aceasta justifi că dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu şi astfel, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. Potrivit înscrisurilor menţionate, moşia Răzoare cuprindea conacul, crama, precum şi alte construcţii, denumirea fi ind generică iar susţinerea pârâtei nedovedită faţă de Planul oraşului Panciu din anul 1941, opus de reclamantă.

În drept, s-a reţinut incidenţa art. 20 din Legea nr. 10/2001 prin care au fost indisponibilizate de la vânzare imobilele pentru care s-a depus notifi care.

În acest caz special, vânzătoarei îi era interzis prin lege să înstrăineze un imobil indisponibilizat prin notifi care cu privire la un drept de proprietate garantat prin Constituţie şi prin Protocolul nr. 1 la CEDO ca şi prin art. 6, 14 şi 37 din acest act normativ european.



În justifi carea poziţiei procesuale de recurent, numitul C.M. s-a prevalat de calitatea de creditor al unui debitor inactiv (reclamanta A.T.C.), arătând că, subrogându-se în drepturile acesteia, este îndreptăţit la exerciţiul căii de atac, pentru a evita prejudicierea sa (pentru ipoteza în care, prin neatacarea deciziei din apel, soluţia de res-pingere a acţiunii ar rămâne irevocabilă).

Este adevărat că, potrivit art. 1560 NCC invocat de recurent - text a cărui incidenţă se va reţine faţă de dis-poziţiile art. 116 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi de îm-prejurarea că pretinsa exigibilitate a creanţei a interve-nit după intrarea în vigoare a acestuia - creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate exercita drepturile şi acţiunile debitorului (cu excepţia celor strict personale), dacă acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau negli-jează să le exercite. În acest caz, recurgând la acţiunea oblică sau subrogatorie, creditorul se substituie aşadar debitorului său, încercând să obţină indirect ceea ce ar fi obţinut debitorul dacă nu ar fi rămas în pasivitate.

O formă procesuală particulară de manifestare a acţi-unii oblice trebuie considerată şi exercitarea căii de atac, pentru că altminteri, ar rămâne iluzoriu demersul credi-torului de realizare a creanţei, dacă acesta ar putea doar să promoveze acţiunea, subrogându-se debitorului, iar nu şi să exercite căile de atac (care, rămase nevalorifi cate din cauza pasivităţii debitorului i-ar crea acestuia în mod artifi cial, o stare de insolvabilitate).

Pentru a-şi justifi ca însă, de această manieră deme-rsul, numitul C.M. trebuie să demonstreze, în primul rând, calitatea sa de creditor al reclamantei A.T.C., faptul că deţine o creanţă certă şi exigibilă împotriva acesteia (şi subsecvent, celelalte condiţii referitoare la inactivita-tea debitorului şi la insolvabilitatea acestuia).

În ce priveşte calitatea de creditor, recurentul s-a pre-valat de două contracte încheiate în formă autentică: un contract de mandat şi un contract de vânzare-cumpărare a dreptului de uzufruct viager.

Analizând aceste acte juridice, se constată însă că ele nu sunt izvorul unor creanţe certe, ajunse la scadenţă, pentru ca recurentul, în valorifi carea lor, să poată pre-tinde că inactivitatea debitorului în exerciţiul căii de atac este de natură a-l prejudicia în încercarea de recuperare a creanţelor.

Astfel, referitor la contractul de uzufruct, se consta-tă că, potrivit acestuia, numitul C.M. este acela care a cumpărat dreptul de uzufruct viager „asupra tuturor proprietăţilor imobiliare de pe teritoriul României, care au aparţinut defunctului soţ al reclamantei”, preţul con-venit constând „într-o indemnizaţie, începând cu mo-mentul punerii în posesie”, exprimată în diferite cote procentuale, în funcţie de natura imobilului de restituit. Aşadar, calitatea de debitor pentru remuneraţia cuveni-tă ca preţ al înstrăinării uzufructului imobilelor nu apar-ţine reclamantei, ci numitului C.M.

Împrejurarea că acesta a obţinut o încheiere de încuvi-inţare a executării respectivului contract (încheierea din 18.04.2013 a Judecătoriei Panciu), în vederea „recupe-rării contravalorii uzufructului viager stabilit prin con-tract” nu-i conferă recurentului calitatea de creditor de care se prevalează în speţă. Aceasta, întrucât recurentul a îndeplinit doar o condiţie de formă (încuviinţarea exe-cutării), fără ca în ceea ce priveşte cerinţa de fond - titlul constatator al creanţei care să poată fi pus efectiv în exe-cutare - aceasta să subziste câtă vreme, în realitate, recu-rentul este cel care datorează contravaloarea uzufructu-lui viager (situându-se astfel, în poziţia debitorului). De altfel, încheierea respectivă a şi fost anulată prin decizia nr. 150 din 27.03.2014 a Tribunalului Vrancea, urmare a admiterii contestaţiei la executare promovate de A.T.C.

La rândul său, contractul de mandat autentifi cat nu confi rmă, în sine, existenţa unei creanţe certe şi exigibile în favoarea recurentului, de care să se poată prevala în promovarea demersului judiciar de faţă.

Astfel, potrivit conţinutului contractului de mandat, C.M. a fost împuternicit, în calitate de mandatar, „să în-deplinească toate formalităţile necesare retrocedării în natură, în temeiul legislaţiei în vigoare, a tuturor propri-etăţilor cuvenite mandantei în calitate de moştenitoare a proprietarilor de drept”. În ce priveşte modalitatea de remunerare, s-a convenit ca mandantul să plătească mandatarului „un preţ ce reprezintă 30% din imobilele retrocedate, ce se va plăti numai în natură, prin încheie-rea în termen de 90 zile de la obţinerea titlurilor de pro-prietate a unor acte de înstrăinare în formă autentică, ce îl vor avea ca benefi ciar pe mandatar. În cazul în care bunul retrocedat constă în clădiri cu teren aferent, plata preţului se va putea face şi prin echivalent”… De aseme-nea, s-a precizat că până la data încheierii contractului de

Prin urmare, tribunalul a reţinut că actul contestat a fost încheiat între părţile pârâte cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 şi 21 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii.

(...) În rejudecare, a fost pronunţată decizia nr. 20/A din 24.02.2014, prin care Curtea de Apel Galaţi a admis apelurile ambelor pârâte şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii, pentru considerente ce vizează fondul litigiului, excepţiile invocate de pârâtele apelante, respectiv cea a prescripţiei dreptului material la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei neputând fi primite.

Împotriva deciziei a declarat recurs numitul C.M.

Recursul a fost respins.



mandat, o parte din obiectul acestuia s-a îndeplinit şi că mandantul „datorează un preţ ce echivalează cu o treime din preţul total, ce se va plăti o dată cu restul la termenul stipulat”. Or, recurentul nu a făcut dovada în cauză, în sensul clauzelor contractuale menţionate, a titlurilor de proprietate obţinute în executarea obligaţiilor asumate, pentru a se putea aprecia apoi asupra termenului de 90 zile stabilit de părţi pentru încheierea actelor de înstră-inare în formă autentică sau pentru plata echivalentu-lui bănesc, în funcţie de natura imobilelor (ca formă de executare a obligaţiilor stipulate). Numai în funcţie de aceste repere se putea aprecia asupra caracterului cert al creanţei, cât şi asupra exigibilităţii acesteia.

De asemenea, menţiunea din contractul de mandat, în sensul că la data încheierii acestuia mandatarul înde-plinise deja o parte din obiectul contractului, mandan-ta recunoscând că îi datorează „un preţ echivalent cu o treime din preţul total” nu demonstrează existenţa unei creanţe exigibile, faţă de precizarea făcută în continu-are, conform căreia preţul se va plăti „o dată cu restul, la termenul stipulat” (adică, cel calculat de la eliberarea titlurilor de proprietate, după obţinerea retrocedării imobilelor).

Împrejurarea că printr-o încheiere a Judecătoriei Focşani (cea din 11.04.2013), numitul C.M. a obţinut încuviinţarea executării silite cu privire la contractul de mandat nu poate avea semnifi caţia susţinută de acesta, a dovedirii creanţei certe, lichide şi exigibile în prezen-ta cauză. Respectiva încheiere - pe lângă faptul că nu motivează soluţia prin trimitere la elementele concrete care i-au permis aprecierea asupra caracterului cert şi exigibil al creanţei - este una pronunţată în procedură necontencioasă şi ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat (art. 535 C.proc.civ.). Aceasta înseamnă că, învestită cu chestiunea de a şti dacă pe baza respec-tivului contract se poate pretinde existenţa unei creanţe certe şi exigibile, apte să deschidă creditorului calea ac-ţiunii oblice, instanţa este obligată să facă propriile ve-rifi cări jurisdicţionale, neputându-i-se opune, în sensul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a încheierii de încuviinţare a executării silite. Or, evaluând situaţia pe acest aspect, în funcţie de elementele probatorii depuse în dosarul de recurs, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat, faţă de termenii conveniţi de părţi, în executarea contractului de mandat, faptul că recurentul ar fi titularul unei creanţe certe şi exigibile împotriva reclamantei, pentru a-şi justifi ca ast-fel legitimarea în exercitarea recursului.

Nu s-a făcut dovada, aşa cum s-a menţionat anterior, a emiterii titlurilor de proprietate pe numele reclamantei şi punerii în posesie a acesteia pentru a se putea susţine scadenţa dreptului de creanţă al recurentului (calculat, potrivit clauzelor contractuale la împlinirea unui anumit termen de la obţinerea titlurilor de proprietate).

Cele două decizii - nr. 27 din 10.04.2014 şi nr. 3 din 16.01.2014 ale Tribunalului Vrancea - depuse de recu-rent pentru a-şi legitima demersul, nu fac, în realitate, decât să demonstreze, în sensul celor arătate anterior, că reclamantei nu i-au fost încă eliberate titluri de pro-prietate în urma acţiunilor întreprinse de mandatar (în-trucât, potrivit celor două hotărâri a fost admisă cererea lui C.M., de încuviinţare a executării deciziei nr. 669/R din 15.03.2011 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost obligată Comisia judeţeană Vrancea să emită titlu de proprietate în favoarea reclamantei, iar mai multe comi-sii locale au fost obligate să o pună în posesie).

Separat de acest aspect, dar susţinând în mod comp-lementar aceeaşi idee - a lipsei posibilităţii de subrogare în drepturile şi acţiunile reclamantei - recurentul nu a demonstrat o stare de insolvabilitate a reclamantei, care să-i permită să acţioneze în locul acesteia. Dimpotrivă, din înscrisurile depuse în recurs a rezultat că au fost emi-se două acte de adjudecare asupra a două imobile aparţi-nând reclamantei (unul reprezentat de teren şi construc-ţii, situat în Bucureşti, adjudecat la preţul de 1.282.716 lei, iar celălalt, constând în cota de 3/6 din nuda propri-etate asupra a 303 ha teren cu vegetaţie forestieră, adju-decat la preţul de 35.602 USD). În plus, inactivitatea pretinsului debitor în exercitarea căii de atac – cerinţă impusă de art. 1560 C.civ. – nu poate fi reţinută faţă de situaţia procesuală concretă a reclamantei în faza ape-lului, unde, după ce R.N.P. R. - Direcţia Silvică F. a adus la cunoştinţă revocarea, de către intimata-reclamantă, a mandatului dat lui C.M., aceasta a continuat să fi e con-siderată de către instanţă ca reprezentată în proces de acelaşi mandatar (la domiciliul căruia, de altfel, a şi fost comunicată decizia din apel). Astfel fi ind, nu i se poate reproşa acesteia că nu a atacat o hotărâre comunicată la domiciliul mandatarului căruia, anterior, îi revocase mandatul.

Toate elementele menţionate anterior demonstrează că recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 1560 C.civ. (deţinerea unei creanţe certe şi exigibile, insolvabilitatea şi inactivitatea debitorului), pentru a se prevala de posibilitatea subrogării în drepturile şi acţiu-nile reclamantei” şi a exercita astfel, calea de atac împo-triva deciziei nefavorabile acesteia din apel.

Ca atare, fi ind, pe de o parte, terţ faţă de procedura ju-diciară, iar pe de altă parte, neputându-se subroga drep-turilor reclamantei, rezultă că recurentul nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă în exercitarea recursului.

În consecinţă, recursul declarat de acesta a fost res-pins pentru lipsa calităţii procesuale active.




Căi de atac

Curtea de Apel București secţia a III-a civilă, decizia nr. 115A din 7 aprilie 2014

(cuvinte cheie: revizuire, recurs în interesul legii, specialia generalibus derogant, constituţionalitate)

Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

C.proc.civ. din 1864, art. 322 pct. 10

Instanţa de contencios constituţional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o inter-pretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituţiei. Or, Curtea a reţinut că decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel încât nu are competenţa de a se pronunţa asupra con-stituţionalităţii unei hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, instanţele judecătoreşti cu atât mai mult nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când nu realizează o interpretare a conţinutului normativ al unei legi, în speţă – titlul VII al Legii nr. 247/2005 – în condiţiile în care nici Curtea Constituţională nu are asemenea competenţă.

Potrivit art. 322 pct. 10 C.proc.civ. revizuirea unei ho-tărâri rămase defi nitive în instanţa de apel se poate ce-rere dacă,după ce hotărârea a devenit defi nitivă, Curtea Constituţională, s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în aceea cauză, declarând neconstituţională legea, ordo-nanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.

Cererea de revizuire a fost întemeiată şi pe dispozi-ţiile art. 322 pct. 5 teza I C.proc.civ., argumentele invo-cate fi ind însă aceleaşi cu ipoteza prevăzută la pct. 10 al art. 322 C.proc.civ

În dovedirea cererii de revizuire s-a invocat decizia nr. 466/14.11.2013 a Curţii Constituţionale pronunţată în dosarul nr. 7996/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la sesizarea revizuientei S.I.

Prin decizia nr. 466/2013 a Curţii Constituţionale s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalita-te a prevederilor titlului VII intitulat “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abu-ziv” din Legea nr. 247/2005, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27/2011.

Pentru a fi incident art. 322 pct. 10 C.proc.civ este necesar ca, soluţionând excepţia invocată în acea cauză, Curtea Constituţională să fi declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordo-nanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dis-poziţii din actul atacat, care în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesiza-

re. Or, în prezenta cauză, Curtea Constituţională a res-pins ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abu-ziv” din Legea nr. 247/2005 , astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27/2011.

Curtea nu va primi opinia revizuientei sprijinită pe argumentele potrivit cărora şi în situaţia în care ex-cepţia a fost respinsă cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 10 C.proc.civ este admisibilă în raport de considerentele sale, considerente ce fac corp comun cu dispozitivul şi în întregul lor, sunt general obligatorii; ori pentru faptul că a respins excepţia invocată deoa-rece a considerat că nu este competentă să analizeze decizia nr. 27/2011. Invocând decizia nr. 206/2013 a Curţii Constituţionale pronunţată cu ocazia examinării art. 4145 alin. (4) C.proc.pen., petenta apreciază că, in-stanţa Constituţională a dezlegat cu efect obligatoriu problema competenţei instanţelor judecătoreşti de a analiza deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când acestea nu pri-vesc interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dis-poziţiilor legale.

Nici în decizia nr. 206/2013 şi nici în decizia nr. 466/2013 Curtea Constituţională nu a ajuns la aceas-tă concluzie.

În considerentele deciziei nr. 466/2013 se arată că “Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pro-nunţa asupra deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca act jurisdicţional, dar se poate pronunţa asupra ac-tului de reglementare primară, astfel cum a fost inter-pretat prin decizia acestei instanţe de judecată. Curtea



a constatat că prin decizia nr. 27/2011 ÎCCJ nu a rea-lizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţele judecătoreşti, interpre-tare care, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, să fi e susceptibilă de a face obiectul unui control de constituţionalitate.

Prin decizia 27/2011, ÎCCJ a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială-titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se aplică pri-oritar faţă de legea generală, în virtutea principiului ge-neral de drept, potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale – specialia generalibus derogant.

Instanţa de contencios constituţional este compe-tentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de ÎCCJ, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în colizi-une cu prevederile Constituţiei. Or, Curtea a reţinut că decizia nr. 27/2011 pronunţată de ÎCCJ, nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât nu are competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei hotărâri

judecătoreşti . Prin urmare, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia invocată de petenta S.I., reţinând că prin decizia nr. 27/2011 ÎCCJ a stabilit apli-carea principiului specialia generalibus derogant, cum de altfel s-a şi pronunţat în fond prima instanţă când a res-pins acţiunea ca inadmisibilă .

În consecinţă, instanţele judecătoreşti cu atât mai mult nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronun-ţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când nu realizează o interpretare a conţinutului normativ al unei legii, în speţă - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - în condiţiile în care nici Curtea Constituţională nu are ase-menea competenţă. Din această perspectivă, nici dispo-ziţiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ nu sunt aplicabile cauzei, deoarece înscrisul nou – decizia nr. 466/2013 a Curţii Constituţionale – nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fon-dului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată. Astfel, dacă una dintre condiţii prevăzute de art. 322 pct. 5 şi 10 C.proc.civ nu este îndeplinită, cererea de revizuire se va respinge ca inadmisibilă.


Probe

Curtea de Apel București secţia a III-a civilă, decizia nr. 890 din 26 mai 2014

(cuvinte cheie: expertiză, principiul contradictorialităţii, drept la apărare)

Obiecţiuni la raportul de expertiză depuse după închiderea dezbaterilor

C. proc. civ., art. 129 alin. (1)

Obiecţiunile formulate de către recurentă la raportul de expertiză efectuat în cauză, depuse după rămânerea cauzei în pronunţare, nu mai puteau fi luate în seamă de prima instanţă, context în care aceasta nu mai avea nici obligaţia de a face vreo referire, sub acest aspect, în considerentele sentinţei.

La data de 17.02.2014, prima instanţă a declarat dezbaterile închise şi a reţinut cauza în pronunţare, iar

obiecţiunile în discuţie au fost depuse la dosarul cauzei la data de 18.02.2014, cu ignorarea prevederilor art.129 alin. (1) C. proc. civ. Instanţa de fond nu mai putea ana-liza o astfel de cerere întrucât nu mai erau respectate principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3311 din 29 octombrie 2014

(cuvinte cheie: acţiune în pretenţii, cesiune de drepturi litigioase, calitate procesuală pasivă,

asociat unic)

Acţiune în pretenţii. Contract de ce-siune a drepturilor litigioase înche iată între societatea cu răspundere limitată şi asociatul unic al acesteia. Consecinţe

C. civ. din 1864, art. 1391 şi urm.Legea nr. 31/1990, art. 235, art. 2371

Cesionarul din contractul de cesiune de drepturi litigioase nu poate să preia de la cedent decât creanţe-le deduse judecăţii, şi, prin urmare, în ipoteza în care cealaltă parte litigantă ridică pretenţii proprii faţă de cedentul de drepturi litigioase, de exemplu, prin formularea unei cereri reconvenţionale, cesionarul introdus în cauză ca urmare a intervenirii unui contract de vânzare de drepturi litigioase nu poate să fi e tras la răspundere pentru datoriile contractate de cedent, soluţia fi ind, sub aspect procedural, de res-pingere a pretenţiilor invocate faţă de cesionarul de drepturi litigioase, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu există identitate între partea care s-a obligat în raportul juridic dedus judecăţii şi partea faţă de care a fost continuată judecata ca urmare a unei convenţii de vânzare de drepturi litigioase.

În ipoteza în care cesiunea drepturilor litigioase intervine între o societate cu răspundere limitată, în calitate de cedent, şi asociatul unic şi administratorul societăţii, în calitate de cesionar, la un moment ulterior deciziei de dizolvare şi lichidare a societăţii cu răspundere limitată, adoptată de asociatul unic, cesionarul – în calitate de fost asociat unic şi administrator – răspunde pentru datoriile societăţii, dar nu în baza cesiunii de creanţă, care îi transferă exclusiv drepturile litigioase ale societăţii cu răspundere limitată, devenite astfel drepturi proprii, ci în baza deciziei de dizolvare şi lichidare a societăţii cu răs-pundere limitată, prin care s-a obligat să stingă pasivul societăţii cu activele preluate de la aceasta, con-form art. 235 din Legea nr. 31/1990, soluţia corectă fi ind aceea de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

Speţa: Prin sentinţa nr. 848 din 16 iulie 2013, Tribunalul Dolj, a admis acţiunea reclamantei-pârâte SC E.I. SRL, con-tinuată de V.T., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC R. SA şi pârâta SC R.B. SA, fi ind obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 118.718,99 lei, din care 64.757,44 lei, cu titlu de debit şi 53.961,55 lei cu titlu de penalităţi de întârziere. Totodată, pârâta-reclamantă a fost obligată să elibereze suma de 27.207,68 lei din contul de garanţie de bună execuţie deschis la pârâta SC R.B. SA.

Prima instanţă de fond a admis în parte cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante SC R. SA, fi ind obligată pârâta-re-clamantă V.T. la plata sumei de 29.079,26 lei, contravaloare penalităţi de întârziere calculate conform actului adiţional nr. 8 la contractul nr. 227/31995 din 8 decembrie 2007.

Prima instanţă a reţinut că raporturile comerciale dintre părţi decurg dintr-un grup de contracte, încheiate în vederea realizării unui obiectiv fi nal: vânzarea, instalarea şi repararea echipamentelor TV, telefon şi internet, ca servicii furnizate de R. SA.

Tribunalul a reţinut că este întemeiat şi capătul de cerere din acţiunea principală, având ca obiect eliberare cauţiune, întru-cât pârâta-reclamantă nu a depus dovezi din care să reiasă că pârâta-reclamantă ar fi sesizat neajunsuri cu privire la calitatea serviciilor prestate de către reclamanta-pârâtă.

Relativ la cererea reconvenţională, tribunalul a apreciat că primul capăt de cerere, având ca obiect contravaloare facturi este nefondat, întrucât nu au fost depuse documente de plată din care să rezulte încasarea de către reclamantă şi achitarea de către pârâtă a facturilor pentru comisioanele cuvenite.

Prin sentinţa nr. 1028 din 24 septembrie 2013, Tribunalul Dolj a admis cererea de completare a sentinţei nr. 848 din 16 iulie 2013, cerere formulată de pârâta-reclamantă, dispunând completarea dispozitivului sentinţei nr. 848/2013, în sensul că s-a dispus compensarea sumelor datorate reciproc de părţile în litigiu, fi ind obligată pârâta-reclamantă la plata diferenţei de 89.639,73 lei, instanţa apreciind că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.


Drept comercial

Potrivit Codului civil de la 1865, art. 1391 şi urm., este permisă doar vânzarea drepturilor litigioase, sis-temul de drept civil vechi nereglementând cesiunea de datorie. Ca atare, cesionarul din contractul de cesiune de drepturi litigioase nu poate să preia de la cedent decât creanţele deduse judecăţii, aşadar, drepturile litigioase. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care cealaltă parte litigantă ridică pretenţii proprii faţă de cedentul de drep-turi litigioase, de exemplu, prin formularea unei cereri reconvenţionale, cesionarul introdus în cauză ca urmare a intervenirii unui contract de vânzare de drepturi litigi-oase nu poate să fi e tras la răspundere pentru datoriile contractate de antecesorul său, respectiv, cedentul. Per a contrario, s-ar înfrânge principiul reglementat de Codul civil vechi privind interzicerea cesiunii de datorie. O ata-re interpretare rămâne valabilă şi în ipoteza în care pre-tenţiile reciproce ale părţilor iniţiale din litigiu izvorăsc dintr-unul şi acelaşi act juridic. Sub aspect procedural, soluţia este de respingere a pretenţiilor invocate faţă de cesionarul de drepturi litigioase prin admiterea excep-ţiei lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu există identitate între partea care s-a obligat în raportul juridic dedus judecăţii şi partea faţă de care a fost continuată judecata ca urmare a unei convenţii de vânzare de drep-turi litigioase.

Interpretarea juridică se schimbă în ipoteza în care cesiunea drepturilor litigioase intervine între o societate cu răspundere limitată, în calitate de cedent, şi asociatul unic şi administratorul societăţii, în calitate de cesionar, la un moment ulterior deciziei de dizolvare şi lichidare a societăţii cu răspundere limitată, adoptată de asociatul unic, cesionarul – în calitate de fost asociat unic şi ad-ministrator – răspunzând pentru datoriile societăţii, dar nu în baza cesiunii de creanţă, care îi transferă exclusiv drepturile litigioase ale societăţii cu răspundere limita-tă, devenite astfel drepturi proprii, ci în baza deciziei de dizolvare şi lichidare a societăţii cu răspundere limitată, prin care s-a obligat să stingă pasivul societăţii cu acti-

vele preluate de la acesta, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990 republicată, fi ind vorba, aşadar, despre o răspundere pentru obligaţiile societare, în baza unor dispoziţii legale speciale.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reţine ca întemeiate motivele de recurs privind greşita admite-re a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a cesiona-rei – fost administrator şi asociat unic al societăţii recla-mante-pârâte. În soluţionarea cererii reconvenţionale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a intimatei V.T., în mod trunchiat şi artifi cial raportându-se exclusiv la clauzele contractului de cesiune de drepturi litigioase, omiţând faptul că re-clamanta-pârâtă este chiar fostul reprezentant legal şi asociat unic al societăţii chemată în judecată în cadrul cererii reconvenţionale. De altfel, recurenta-pârâtă şi-a precizat cererile adresate instanţei învederând calitatea cesionarei de fost asociat unic şi reprezentant legal al so-cietăţii debitoare. Dincolo de ambiguitatea acestor soli-citări, faţă de precizarea constantă a calităţii cesionarei de fost asociat unic şi faţă de înscrisurile afl ate la dosarul cauzei, instanţele de judecată erau obligate să pună în vedere recurentei-pârâte precizarea cererilor formulate, relevarea clară a motivelor pe care se fundamentează, conform art. 84 raportat la art. 129 C. proc. civ., în sco-pul afl ării adevărului în cauză.

Ca atare, Înalta Curte reţine că soluţionarea excepţi-ei lipsei calităţii procesuale pasive de către instanţa de apel prin raportare doar la o parte din probele depuse în cauză, respectiv, contractul de cesiune, cu ignorarea ce-lorlalte probe administrate, decizia de dizolvare şi datele de identifi care a societăţii de la registrul comerţului, este superfi cială şi nelegală, fi ind pronunţată cu ignorarea dispoziţiilor legale speciale aplicabile în speţă, respectiv, art. 235 şi, eventual, art. 2371 din Legea nr. 31/1990.

În consecinţă, s-a admis recursul şi s-a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 98 din 25 februarie 2014, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantei-pârâte V.T. atât împotriva sentinţei nr. 848/2013, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvenţională pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei-reclamante V.T., cât şi împotriva sentinţei nr. 1028/2013, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea pârâtei-reclamante de completare a dispozitivului sentinţei nr. 848/2013.

Instanţa de apel a apreciat că apelul reclamantei-pârâte V.T. este fondat, întrucât la data la care a fost formulată cererea reconvenţională, societatea SC E.I. SRL era radiată din registrul comerţului, iar administratorul şi asociatul unic V.T. prelua-se, prin cesiune, doar drepturile litigioase ale societăţii radiate, nu şi obligaţiile acesteia. De altfel, obligaţiile societăţii nici nu făceau obiectul litigiului la data încheierii contractului de cesiune, astfel încât instanţa de apel a reţinut incidenţa în speţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei V.T. în cererea reconvenţională a pârâtei SC R. SA, neexistând identi-tate între această parte şi subiectul raportului juridic dedus judecăţii prin cererea reconvenţională.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R. SA.

Recursul este fondat.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, decizia nr. 21 din 7 ianuarie 2014

(cuvinte cheie: insolvenţă, administrator societar, răspunderea administratorului)

Cerere formulată în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006. Inadmisibilitate

Legea nr. 85/2006, art. 136, art. 138, art. 141-142

Deşi Legea nr. 85/2006 nu conţine prevederi exprese în acest sens, din întreaga reglementare a acestui act normativ şi în special a Cap. IV – Răspunderea membrilor organelor de conducere, reiese că cererea de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere reglementată de art. 138 este o cerere aferentă procedurii insolvenţei şi care poate fi formulată atât timp cât societatea debitoare este supusă acestei proceduri, iar nu şi după închiderea acesteia şi radierea debitoarei, cum este cazul în speţă.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 371/26.06.2013 pronunţată de Tribunalul Teleorman s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta D.G.F.P.T. împotriva pârâtului D. S. V., cerere având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta-creditoare D.G.F.P.T.

Recursul este fondat.

S-a avut în vedere că prin sentinţa civilă nr. 180/07.03.2012 pronunţată de Tribunalul Teleorman s-a dispus, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, în-chiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC M. C.SRL, cu consecinţa radierii acesteia din registrul comerţului.

S-a mai reţinut că, cererea reclamantei creditoare formulate împotriva pârâtului având ca obiect angaja-rea răspunderii patrimoniale în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006, care face obiectul prezentei cauze, a fost formulată la data de 13.03.2012, deci ulterior închiderii procedurii insolvenţei.

Deşi Legea nr. 85/2006 nu conţine prevederi expre-se în acest sens, din întreaga reglementare a acestui act normativ şi în special a Cap. IV – Răspunderea membri-lor organelor de conducere, reiese că cererea de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere regle-mentată de art. 138 este o cerere aferentă procedurii insolvenţei şi care poate fi formulată atât timp cât soci-etatea debitoare este supusă acestei proceduri, iar nu şi după închiderea acesteia şi radierea debitoarei, cum este cazul în speţă.

Se are în vedere, în acest sens, că art. 138 conţine pre-vederi referitoare la atribuţii şi obligaţii ale administra-torului judiciar şi ale lichidatorului, ceea ce presupune, implicit, faptul că societatea debitoare este supusă pro-cedurii prevăzute de Legea nr. 85, câtă vreme, potrivit art. 136, prin închiderea procedurii administratorul ju-diciar / lichidatorul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură.

La fel, art. 141 prevede posibilitatea ca odată cu for-mularea cererii de atragere a răspunderii, administrato-rul judiciar / lichidatorul sau, după caz, comitetul credi-torilor, să ceară judecătorului sindic să instituie măsuri asiguratorii, fi ind astfel din nou cât se poate de evident că legiuitorul priveşte această cerere ca fi ind una aferen-tă procedurii insolvenţei.

Mai departe, potrivit art. 142 alin. (2), „după închide-rea procedurii falimentului, sumele rezultate din execu-tarea silită vor fi repartizate de către executorul judecă-toresc, în conformitate cu prevederile prezentei legi, în temeiul tabelului defi nitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidator”. Din interpretarea per a contrario a acestei dispoziţii legale reiese că după închi-derea procedurii se poate realiza doar operaţiunea repar-tizării sumelor rezultate din executarea silită a hotărârii prin care s-a admis cererea de atragere a răspunderii, nu şi formularea cererii.

Ca urmare, faţă de cele de mai sus, şi în condiţiile în care prima instanţă a respins cererea de atragere a răspunderii întrucât a apreciat - ca nefondată, Curtea a apreciat că motivul de recurs de ordine publică este fondat, astfel că urmează a admis recursul şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins cererea de atragere a răs-punderii ca inadmisibilă.

Cât priveşte criticile formulate de recurentă prin cere-rea de recurs, Curtea a apreciat de prisos analizarea lor, întrucât acestea vizează temeinicia cererii de atragere a răspunderii, or în cauză nu este întrunită situaţia premi-să pentru efectuarea acestei analize, respectiv formula-rea cererii de atragere în cadrul procedurii insolvenţei.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel Bucureşti secţia a V-a civilă, decizia nr. 122 din 18 februarie 2014

(cuvinte cheie: insolvenţă, tabelul creanţelor)

Contestaţie la tabelul preliminar de creanţe. Tardivitatea formulării ei

Legea nr. 85/2006, art. 73

Pentru a putea fi xa un moment clar de defi nitivare a tabelului, legiuitorul a raportat începutul terme-nului de contestare exclusiv la publicarea în BPI, în mod expres, iar nu la posibila neîndeplinire a unor altor obligaţii, faţă de unii dintre creditori.

Speţa: La data de 09.08.2013 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Ialomiţa (expediată la data de 07.08.2013, potrivit plicului ataşat la dosarul cauzei), contestaţia formulată de SC N. S. I. la tabelul preliminar al debitoarei R. G. SRL solicitând aprobarea înscrierii în tabelul creditorilor a unei creanţe totale de 86403.58 ron, din care 77492 ron debit şi 8911.58 ron penalităţi.

Prin sentinţa civilă nr. 2220F/16.08.2013 Tribunalul Ialomiţa a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la tabelul preliminar, excepţie invocată de Administrator judiciar F. I. SPRL şi a respins ca tardivă contestaţia formulată de SC N. S. I. SRL.

În speţă se reţine că tabelul preliminar al creanţelor a fost publicat în Buletinul Insolvenţei la data de 17.07.2013 şi având în vedere termenul de 5 zile în care se putea formula contestaţie şi modul de calcul al termenelor procedurale, reglementat de art. 181 C. proc. civ., forma în vigoare după 15.02.2013, rezultă că termenul de 5 zile se împlinea la data de 23.07.2013.

Cum SC N. S. I. a formulat contestaţia la data de 07.08.2013 (data poştei), se constată că, în speţă, contestaţia a fost depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 85/2006, excepţia tardivităţii invocată în cauză fi ind întemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel creditoarea SC N.S.I. SRL.

Apelul nu este fondat.

În mod corect instanţa de fond a considerat că ter-menul de contestare a tabelului preliminar este cel în-scris în art. 73 alin. (2) din Legea 85/2006 şi curge de la data publicării tabelului preliminar. Astfel, pe de o parte art. 73 arată că „Debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de admi-nistratorul judiciar/lichidator în tabelul preliminar de creanţe. (2) Contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 5 zile de la publicarea în Buletinul procedu-rilor de insolvenţă a tabelului preliminar, atât în proce-dura generală, cât şi în procedura simplifi cată”, fi ind deci evident, din formularea cât mai generală aleasă de lege că orice termen de contestare a tabelului preliminar curge conform art. 73 alin. (2) teza fi nală din Legea 85/2006. Pe de altă parte, în speţă, tocmai pentru că depusese de-claraţie de creanţă şi era între creditorii ce afl aseră direct de insolvenţă, apelanta-creditoare nu ar putea invoca o lipsă a culpei sale în curgerea termenului, din moment ce trebuia să manifeste diligenţa necesară pentru a urmări eventuala sa neînscriere în tabelul de creanţe şi a reacţi-ona în termenul legal.

Cât priveşte aplicabilitatea art. 72 alin. (4) care arată că „Odată cu afi şarea tabelului, administratorul judiciar/lichidatorul va trimite de îndată notifi cări creditorilor, ale căror creanţe sau drepturi de preferinţă au fost tre-cute parţial în tabelul preliminar de creanţe sau înlătu-rate, precizând totodată şi motivele”, trebuie observat că acest articol este aplicabil în cazul respingerii totale sau parţiale a unei creanţe, însă în sensul că creează o obli-gaţie unui participant la procedură (administratorul sau lichidatorul judiciar), eventuala neîndeplinire putând atrage diverse sancţiuni, în funcţie de motivele neînde-plinirii, dar nu poate modifi ca modul cum curge terme-nul de contestare a tabelului. Aceasta întrucât, pentru a putea fi xa un moment clar de defi nitivare a tabelului, legiuitorul a raportat începutul termenului de contesta-re exclusiv la publicarea în BPI, în mod expres, iar nu la posibila neîndeplinire a unor altor obligaţii, faţă de unii dintre creditori.

Pentru acestea considerente, Curtea a respins ca ne-fondat apelul declarat.


Dreptul muncii

DREPTUL MUNCII

Concediere

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă, decizia nr. 2671 din 14 aprilie 2014

(cuvinte cheie: concediere, drept de semnătură, preaviz, desfi inţarea postului)

Drept de semnătură, preaviz şi decizie de concediere. Analiza oportunităţii des fiinţării postului

C. muncii, art. 65

În mod corect a apreciat tribunalul că semnarea deciziei de concediere sub un nume, respectiv al Directorului General şi a preavizului sub alt nume, respectiv al administratorului, nu poate atrage anula-rea deciziei de concediere în condiţiile în care ambele persoane aveau drept de semnătură şi aveau printre atribuţii şi pe aceea de a semna deciziile de concediere, respectiv preaviz, Directorul General fi ind împu-ternicit cu drept de semnătură individuală în numele administratorului sau sub nume propriu.

Faptul că societatea realizează venituri (ceea ce reprezintă de altfel scopul oricărei societăţi comercia-le), nu înseamnă că societatea nu întâmpină difi cultăţi economice, care să stea la baza adoptării măsuri-lor de reorganizare în vederea menţinerii şi dezvoltării societăţii în viitor.

Instanţa de judecată nu este abilitată să analizeze oportunitatea menţinerii sau nu a postului recla-mantei în noua structură organizatorică, să analizeze temeinicia măsurii reorganizării societăţii şi a desfi inţării anumitor posturi, întrucât nu poate cenzura modalitatea prin care s-a procedat pentru îm-bunătăţirea situaţiei fi nanciare, respectiv restructurarea unor posturi printre care şi al salariatei din prezenta cauză, aceasta fi ind prerogativa exclusivă a angajatorului.

Prin sentinţa civilă nr. 11451 din data de 19.12.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatoarea D.E., în contradictoriu cu intimata SC G.B.R. SRL.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contesta-toarea D.E.

Recursul nu este fondat.

Recurenta critică sentinţa primei instanţe susţinând că este nelegală, pe considerentul că Tribunalul Bucureşti a aplicat greşit legea.

Sub acest aspect se susţine de către recurentă că în mod eronat prima instanţă a apreciat că nu se impune anularea deciziei de concediere pentru lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului preavizului şi deciziei de concediere, Directorul Adjunct E. A. Această critică de recurs este neîntemeiată şi va fi respinsă.

Prin decizia nr. X/19.11.2010 emisă de Adminis-tratorul Unic al SC G.B.R. SRL la art.1 s-a dispus în mod expres că: „Desemnarea următoarelor persoane în ve-derea îndepliniri atribuţiilor ce revin reprezentantului legal al societăţii, în calitatea sa de angajator cu privire la încheierea, executarea, modifi carea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă, respecta-rea normelor referitoare la asigurarea securităţii şi sănă-tăţii în muncă a salariaţilor, după cum urmează: C.C.B. – Director General, cetăţean italian … cu drept de sem-

nătură individuală, în numele Administratorului sau sub nume propriu, semnătura sa fi indu-mi opozabilă”; E.A. – Director General Adjunct, cetăţean român … cu drept de semnătură individuală, în numele Administratorului sau al Directorului General, semnătura sa fi indu-mi opozabilă”.

Astfel, din interpretarea acestui articol rezultă că Administratorul unic C.A., cetăţean italian … a decis că domnul C.C.B. – Director General, cetăţean italian … are drept de semnătură individuală şi în numele admi-nistratorului unic, iar domnul E.A. – Director General Adjunct, cetăţean român … are drept de semnătură indi-viduală, în numele Administratorului sau al Directorului General.

Faţă de acest aspect în mod corect a reţinut prima in-stanţă că, atât preavizul de concediere individuală din data de 07.08.2013, întocmit de Administratorul C.A., cât şi decizia de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului nr. XXX din data de 04.09.2012 întocmită de Directorul General C.C.B., poartă aceeaşi semnătură şi respectă condiţiile de legalitate impuse de Codul muncii.

De asemenea, având în vedere prevederile art. 17 din actul constitutiv al societăţii din care rezultă că societa-tea este administrată de un administrator unic în per-soana domnului A. C., prevederile art. 21 din actul con-stitutiv al societăţii din care rezultă că administratorul


Dreptul muncii

are dreptul să efectueze angajări de personal, concedieri, prevederile art. 22 din actul constitutiv al societăţii din care rezultă că administratorul va putea delega atribuţi-ile precum şi decizia nr. X/19.11.2010 a administrato-rului unic prin care au fost desemnaţi C.C.B. şi E.A. în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce revin reprezentantu-lui legal al societăţii, în calitatea sa de angajator cu pri-vire la încheierea, executarea, modifi carea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă cu drept de semnătură individuală în numele administratorului sau sub nume propriu, în mod corect a apreciat tribu-nalul că semnarea deciziei de concediere sub un nume, respectiv al Directorului General C.C.B. şi a preavizului sub alt nume respectiv al administratorului A.C. nu poa-te atrage anularea deciziei de concediere în condiţiile în care ambele persoane aveau drept de semnătură şi aveau printre atribuţii şi pe aceea de a semna deciziile de con-cediere, respectiv preaviz, Directorul General C.C.B. fi -ind împuternicit cu drept de semnătură individuală în numele administratorului sau sub nume propriu.

Referitor la desfi inţarea locului de muncă ocupat de către recurentă se constată că, în raport de rezultatele fi nanciare din data de 31.05.2012 care arătau o pierde-re de 2.073.900 lei conducerea societăţii, a decis ca din cele trei posturi de contabil din cadrul Punctului de lucru Cernica să se desfi inţeze două posturi.

Această hotărâre s-a materializat prin emiterea deci-ziei de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului nr. xxx din data de 04.09.2012 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al sa-lariatei D.E. (recurenta din cauza de faţă) şi a deciziei de încetarea contractului individual de muncă nr. 905 din data de 17.10.2012 cu privire la salariata D. G. începând cu data emiterii acesteia. Ulterior, la data de 12.04.2013 având în vedere diminuarea fl uxului de producţie al so-cietăţii, în contextul crizei economice care a afectat în mod serios domeniul construcţiilor, s-a emis preavizul de concediere individuală nr. xxx prin care s-a acordat un preaviz de 20 de zile lucrătoare doamnei D. N. încadrată în funcţia de contabil în cadrul intimatei.

Aceste aspecte rezultă şi din compararea organigra-melor depuse la dosarul de fond.

Astfel, conţinutul în date al organigramei din data de 15.07.2013, ulterioară reorganizării societăţii, atestă eli-minarea posturilor de contabil şi contabil şef existente în organigrama întocmită la data de 10.01.2012, ceea ce dovedeşte că desfi inţarea postului ocupat de către recu-renta-reclamantă este efectivă.

De altfel, dispoziţiile art. 65 din Codul muncii care a reprezentat temeiul de drept a încetării raporturilor de

serviciu ale părţilor, defi neşte noţiunea concedierii pen-tru motive care nu ţin de persoana salariatului şi condi-ţionează legalitatea şi temeinicia acestei forme de înce-tare a raporturilor de muncă de caracterul real, efectiv şi serios al desfi inţării locului de muncă respectiv. Acestei caracterizări a desfi inţării locului de muncă ocupat de salariat i se circumscrie cerinţa ca locul de muncă să fi e suprimat din structura angajatorului, iar nu păstrat în organigrama acesteia sub o altă denumire, să fi e impusă de difi cultăţi reale de menţinere a postului din punct de vedere economic, ori de atingerea scopului pentru care funcţia respectivă s-a înfi inţat şi să fi e imposibilă menţi-nerea postului fără pagube pentru angajator.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, din balan-ţele de verifi care depuse de către intimată rezultă fără echivoc că societatea a înregistrat profi t pe anii 2011, 2012 şi anul fi nanciar precedent conform documentului de Furnizare Informaţii nr. 35060 din 27.01.2014, elibe-rat de ONRC.

Această susţinere nu are relevanţă deoarece, faptul că societatea realizează venituri (ceea ce reprezintă de altfel scopul oricărei societăţi comerciale), nu înseamnă că societatea nu întâmpină difi cultăţi economice, care să stea la baza adoptării măsurilor de reorganizare în vede-rea menţinerii şi dezvoltării societăţii în viitor.

De altfel, instanţa de judecată nu este abilitată să analizeze oportunitatea menţinerii sau nu a postului re-clamantei în noua structură organizatorică, să analizeze temeinicia măsurii reorganizării societăţii şi a desfi inţă-rii anumitor posturi, întrucât nu poate cenzura moda-litatea prin care s-a procedat pentru îmbunătăţirea si-tuaţiei fi nanciare, respectiv restructurarea unor posturi printre care şi al salariatei din prezenta cauză, aceasta fi ind prerogativa exclusivă a angajatorului.

Instanţa de judecată este abilitată să analizeze doar dacă adoptarea măsurii concedierii reclamantei s-a reali-zat cu respectarea prevederilor art.65 Codul muncii.

Procedând la această analiză, Curtea apreciază că des-fi inţarea postului reclamantei s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor sus citate (art. 65 Codul muncii), nelegale fi ind susţinerile recurentei-reclamante în sensul că nu s-ar fi impus desfi inţarea postului ocupat de aceasta, as-pect ce a fost dovedit prin probatoriului administrat în faţa primei instanţe, respectiv organigrame, decizii de concediere, fi şele posturilor.

În consecinţă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.


Drept procesual penal

DREPT PROCESUAL PENAL

Competenţă

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 748 din 10 iunie 2014

(cuvinte cheie: contestaţie în anulare, competenţă materială)

Contestaţie în anulare. Instanţa com-petentă

NCPP, art. 429 alin. (1)

Soluţionarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare îi este dată spre competenţă instanţei care a pronunţat hotărârea defi nitivă.

Prin sentinţa penală nr. 31 din 15.04.2014 a Judecătoriei Alexandria a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia in anulare formulată de contestatorul F.I. împotriva sentinţei penale nr. 30 din 12 februarie 2013 pronunţată de Judecătoria Alexandria.

Prin decizia penală nr. 961/23.05.2013 pronun-ţată de Curtea de Apel Bucureşti-Sectia I Penală a fost admis recursul formulat de Parchetul de pe lân-gă Judecătoria Alexandria împotriva sentinţei penale nr. 30/12.02.2013 pronunţată de Judecătoria Alexandria în dosarul nr. 4690/740/2012, a fost casată în parte sen-tinţa penală recurată numai cu privire la latura civilă a cauzei şi, rejudecând în fond, a fost înlăturată dispoziţia privind obligarea inculpatului F.I., în solidar cu inculpaţii Ţ.C.C. şi P.M., acesta din urmă în solidar şi cu părţile res-ponsabile civilmente P.L. şi P.F., la plata sumei de 1200 lei despăgubiri civile către partea civilă N.I. şi s-a luat act că partea civilă N.I. a renunţat la pretenţiile civile formu-late împotriva inculpaţilor. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate. A fost respins ca tardiv recursul formulat de inculpatul F.I.

Potrivit art. 429 alin. (1) NCPP „Contestaţia în anula-re se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere”.

De asemenea, potrivit art. 432 alin. (1) NCPP, „La ter-menul fi xat pentru judecarea contestaţiei în anulare, in-stanţa ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfi inţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fi e de în-dată, fi e acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfi inţare”.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 429 alin. (1) NCPP şi art. 432 alin. (1) NCPP cu dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. a) NCPP rezultă că singura instanţă competentă să soluţioneze în principiu prezenta contestaţie în anulare este curtea de apel.

Prin exercitarea contestaţiei în anulare, se urmăreşte, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii, şi desfi inţarea hotărârii pronunţate in apel.

Pentru acest motiv, având în vedere şi dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. a) NCPP, care fac referire la nelegala citare a unei părţi la judecata în apel, Curtea apreciază ca exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, îi este dată spre competenţă instanţei care a pronunţat hotărârea defi nitivă.

Cum, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti este instan-ţa care a pronunţat hotărârea defi nitivă, contestaţia în anulare trebuie judecată de aceasta instanţă, după repar-tizarea aleatorie a cauzei.

În consecinţă, Curtea a admis apelul declarat de con-testatorul F.I. împotriva sentinţei penale nr. 31 din data de 15.04.2014 a Judecătoriei Alexandria, a desfi inţat sentinţa apelată şi a înaintat cauza având ca obiect con-testaţia în anulare formulată de contestatorul F.I., în vederea repartizării aleatorii, în cadrul Secţiei I Penale a Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă competentă.


Drept penal

DREPT PENAL

Unele consideraţii privind Hotărârea din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României pronunţată de CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - MAREA CAMERĂ[1]

dr. Valentin – Stelian BĂDESCU[2]

Partea I

1. Argumentum

Mărturisesc, dintr-un început, că această Hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului a stâr-nit un interes aparte pentru mine, atât în calitate de cititor obişnuit, cât şi de avocat dar, mai ales, de trăitor contemporan al acelor vremuri tulburi afl ate la balamaua istoriei, anii 1989-1990, care au schimbat soarta omenirii. Iată, acum, la aproape 25 de ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990, un act de un barbarism rar întâlnit în ariile civilizate, Procurorul general al României a dispus infi rmarea rezoluţiilor date în anul 2009, prin care erau achitaţi principalii responsabili de aduce-rea minerilor în Capitală, de împuşcarea şi rănirea semenilor noştri. Oare aşa a gândit şi acţionat Procurorul nostru general sau a fost infl uenţat ori obligat cumva să procedeze în această manieră? Chiar dacă s-ar putea afi rma că opţiunea îi aparţine în totalitate, fără nicio ingerinţă exterioară, obli-gaţia decurge şi din conţinutul Hotărârii din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României care face obiectul acestui demers de cercetare ştiinţifi că, cu toate că această decizie a Curţii Europene, adoptată cu 16 voturi pentru şi unul împotrivă nu precizează expressis verbis obligaţia redeschiderii anchetei asupra evenimentelor din 1990, numai în paragraful 348 se menţionează că „se pare că autorităţile responsabile de anchetarea cazului nu au luat toate măsurile rezonabile care puteau duce la identifi carea şi pedepsirea vinovaţilor” şi că „importanţa mizelor politice pentru soci-etatea românească ar fi trebuit să determine autorităţile din Romania să rezolve cazul prompt şi fără întârziere pentru a evita să dea impresia că ar fi implicate sau ar tolera acte ilegale”.

„Trecerea timpului - aproape 25 de ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990 -, nu scuteşte statul român de respectarea obligaţiilor sale internaţionale şi nici autorii încălcărilor de răspunderea penală individuală a acestora. Obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 şi 3 din Convenţie impun desfăşurarea unui proces echitabil pentru a judeca responsabilii pentru crimele împotriva umanităţii, săvârşite împotriva unor civili români în cursul perioadei agitate de tranziţie către democraţie. Deşi este imposibilă pedepsirea fi ecărui autor al acestor crime împotriva umanităţii, organizarea unor procese penale, în special împotriva persoanelor care ocupau funcţii ce implicau exercitarea unei autorităţi civile sau funcţii militare de conducere, demonstrează maturitatea puterii judecătoreşti şi capacitatea acesteia de a îndrepta greşelile din trecut şi, astfel, de a-şi consolida reputaţia în faţa cetăţenilor şi organizaţiilor internaţionale.”

(cuvinte cheie: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, infracţiunile contra umanităţii, evenimentele din 13-15 iunie 1990

din România, victimele mineriadei, proces echitabil, anchetă efectivă, prescripţia nu înlătură răspunderea

penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii)

[1] Publicată în Monitorul Ofi cial nr. 944 din 23 decembrie 2014. [2] Autorul este lector univ. dr. la Universitatea Europei de Sud-Est LUMINA Bucureşti şi cercetător ştiinţifi c asociat al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române.


Drept penal

De aceea, în materialul de faţă nu ne-am propus o analiză exhaustivă a acestei Hotărâri, o vor face alţii cu mai multă pricepere şi de ce nu, cu puncte de vedere diferite. Fără a intra în detaliu asupra acelor evenimente tulburi vom spune, pentru cititorii mai tineri, că intervenţia brutală a minerilor conduşi de Miron Cozma - aduşi din Valea Jiului de fosta conducere a ţării în fruntea căreia se afl a Ion Iliescu - şi a forţelor de ordine, îndreptate împotriva „Golanilor” din Piaţa Universităţii s-a soldat cu moartea a şapte oameni şi rănirea a peste o mie. Unele dintre victime, precum cele ce fac obiectul plângerilor din prezenta Hotărâre, nu reuşiseră să îşi găsească dreptatea în ţară. Mai mult, ori ancheta nu s-a încheiat, cu toate că au trecut mai bine de două decenii, ori toate instanţele din Romania, inclusiv cea supremă, au decis neînceperea urmăririi penale.

Pentru a înţelege mai bine semnifi caţia acestui document juridic cu o mare importanţă şi încărcătură emoţională este necesar să vedem contextul social politic în care au apărut şi desfăşurat evenimentele din 1990, să analizăm cir-cumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei. Vom începe cu primele.

2. Circumstanţele de fapt ale cauzei

La originea cauzei se afl ă trei cereri îndreptate împotriva României, prin care trei resortisanţi români, doamna Anca Mocanu (Cererea nr. 10.865/09) şi domnul Marin Stoica (Cererea nr. 32.431/08), precum şi domnul Teodor Mărieş şi o persoană juridică de drept român, Asociaţia „21 Decembrie 1989” (Cererea nr. 45.886/07), au sesizat Curtea la 13 iulie 2007, 25 iunie 2008 şi, respectiv, 28 ianuarie 2009 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apă-rarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [1]. În cererile respective ale acestora, reclamanţii individuali declarau că sunt victime ale represiunii violente a manifestaţiilor antiguvernamentale organizate la Bucureşti în iunie 1990 şi susţineau că aceste evenimente nu au făcut obiectul unei anchete efective. Cum s-a ajuns aici? Răspunsul nu poate fi desluşit şi înţeles decât printr-un excurs la istoria noastră recentă care ne poate aduce în memoria afectivă manifestaţiile organizate în cursul primelor luni ale anului 1990.

Astfel, Piaţa Universităţii din Bucureşti era considerată un loc simbolic pentru lupta împotriva regimului comu-nist al lui Nicolae Ceauşescu, din cauza numărului mare de persoane care au fost ucise şi rănite în cursul represiunii armate iniţiate de regim la 21 decembrie 1989. Primele manifestaţii împotriva Guvernului provizoriu instaurat după căderea regimului Ceauşescu au avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti la 12 şi 24 ianuarie 1990. Frontul Salvării Naţionale (FSN) a organizat o contra-manifestaţie la 29 ianuarie 1990. Cu această ocazie, au venit la Bucureşti mineri din bazinele carbonifere din Valea Jiului şi Maramureş vandalizând şi sediul Partidului Naţional Liberal. Începând din 25 februarie 1990, au avut loc manifestaţii în fi ecare duminică cu scopul declarat de a stigmatiza atitudinea nedemo-cratică a depozitarilor puterii, acuzaţi de „trădarea idealurilor revoluţiei”, şi alertarea populaţiei cu privire la pericolul de instaurare a unui nou regim dictatorial.

Ulterior, a fost lansată o campanie electorală pentru alegerile legislative şi alegerea Preşedintelui Republicii, pre-văzute pentru 20 mai 1990. În aceste împrejurări, la 22 aprilie 1990, în Piaţa Universităţii au început „manifestaţii maraton” neautorizate, la iniţiativa Ligii studenţilor şi a altor asociaţii, printre care asociaţia reclamantă. Acestea au durat două luni de zile, perioadă în care manifestanţii strânşi în număr mare, au ocupat Piaţa Universităţii solicitând în principal excluderea din viaţa politică a personalităţilor care fuseseră la putere în perioada regimului comunist. În plus, aceştia solicitau o televiziune independentă de putere, precum şi identifi carea persoanelor responsabile pentru represiunea armată din decembrie 1989 ori demisia conducătorilor afl aţi la putere, în special cea a ministrului de interne, pe care îl considerau responsabil pentru represiunea manifestaţiilor anticomuniste din decembrie 1989.

La 22 aprilie 1990, câţiva manifestanţi au fost arestaţi de poliţie pe motiv că manifestaţia nu fusese autorizată. Numai că populaţia a reacţionat, venind să se alăture manifestanţilor din Piaţa Universităţii şi poliţia a eliberat per-soanele arestate. În cursul zilelor următoare, autorităţile nu au mai recurs la forţă, deşi Primăria Bucureşti tot nu autorizase adunarea. Negocierile iniţiate între manifestanţi şi Guvernul provizoriu nu au condus la niciun rezultat, iar la 20 mai 1990, au avut loc alegerile prezidenţiale şi parlamentare. FSN şi conducătorul său, candidat la alegerile prezidenţiale, au câştigat alegerile. În ziua următoare alegerilor, mişcarea de protest a continuat în Piaţa Universităţii, dar nu a mai avut amploarea iniţială.

Revenind la problemele de fond ale cauzei noastre - circumstanţele de fapt -, acestea constau în evenimentele care au avut loc în perioada 13-15 iunie 1990, mai exact, sunt principalele fapte care privesc represiunea manifestaţiilor antiguvernamentale desfăşurate în acea perioadă. Astfel, la 13 iunie 1990, intervenţia forţelor de ordine împotriva manifestanţilor care luaseră cu asalt Piaţa Universităţii şi alte cartiere ale capitalei a făcut mai multe victime în rândul

[1] Brevitatis causa, pentru fl uenţa şi celeritatea exprimării, în tot cuprinsul acestei lucrări, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale va fi denumită utilizând sintagma Convenţia.


Drept penal

civililor. La 14 iunie 1990, mii de mineri, majoritatea din regiunea minieră Valea Jiului, au fost conduşi la Bucureşti pentru a participa la represiunea manifestanţilor, iar la primele ore ale dimineţii, Preşedintele României s-a adresat minerilor care sosiseră în piaţa din faţa sediului Guvernului, invitându-i să plece spre Piaţa Universităţii, să o ocupe şi să o apere împotriva manifestanţilor, ceea ce au şi făcut ulterior. Actele de violenţă din 13 şi 14 iunie 1990 au făcut peste o mie de victime, sediile mai multor partide politice şi ale altor instituţii au fost atacate şi devastate. În faţa valului de nemulţumire şi numărului constant în creştere a demonstranţilor, în seara zilei de 11 iunie 1990, noul Preşedinte ales al României şi prim-ministrul acestuia au convocat o reuniune a Guvernului, la care au participat ministrul de interne şi adjunctul său, ministrul apărării, directorul Serviciului Român de Informaţii (SRI), prim-vice-preşedintele FSN - partidul de la putere - şi Procurorul General al României. Cu această ocazie s-a decis să se ia măsuri pentru a se degaja Piaţa Universităţii pe 13 iunie 1990, fi ind întocmit un plan de acţiune conform căruia activitatea trebuia „să demareze pe 13 iunie 1990 la orele 4 dimineaţa prin izolarea perimetrului, arestarea manifestanţilor şi restabilirea ordinii publice”.

O altă etapă, priveşte secvenţial desfăşurarea evenimentelor din 13 iunie 1990. Mai exact, la 13 iunie 1990, dis de dimineaţă, forţele de poliţie şi jandarmii au atacat brutal manifestanţii din Piaţa Universităţii. Manifestanţii arestaţi au fost conduşi şi închişi la sediul Poliţiei Municipiului Bucureşti, iar o parte dintre persoanele reţinute au fost con-duse la o unitate militară din Măgurele. Operaţiunea poliţiei a provocat proteste din partea unui număr mare de per-soane, care solicitau eliberarea manifestanţilor arestaţi. Aceste persoane au început să protesteze violent împotriva forţelor de ordine, lansând proiectile şi dând foc maşinilor. Ulterior, un număr mare de muncitori ai uzinelor IMGB din Bucureşti au venit în Piaţa Universităţii pentru a ajuta forţele de ordine să aresteze manifestanţii, aceştia acţi-onând haotic şi brutal, au lovit la întâmplare şi fără să facă distincţie între manifestanţi şi simpli trecători. În urma acestor incidente, armata a intervenit şi au fost trimise mai multe vehicule blindate la sediul Ministerului de Interne. Ca urmare a precipitării evenimentelor, sosirea minerilor la Bucureşti apărea ca inevitabilă.

În această situaţie, tensionată şi plină de dramatism, la 14 iunie 1990, optsprezece trenuri - 120 de vagoane în to-tal - care transportau muncitori, în special mineri, adunaţi de şefi i lor de sindicat, au venit la Bucureşti din mai multe zone industriale ale ţării. Minerii fuseseră informaţi că trebuiau să ajute forţele de poliţie să restabilească ordinea publică în Bucureşti. Aceştia erau înarmaţi cu topoare, lanţuri, bastoane şi cabluri metalice fi ind primiţi de adjunctul ministrului minelor şi de un director general din acelaşi minister şi conduşi în Piaţa Universităţii. În dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, grupuri de mineri sau oprit mai întâi în Piaţa Victoriei, unde, şeful statului li s-a adresat invitându-i să coopereze cu forţele de ordine şi să reinstaureze ordinea în Piaţa Universităţii şi în alte cartiere în care avuseseră loc incidente. În acest discurs, acesta i-a îndemnat să se îndrepte spre Piaţa Universităţii pentru a o ocupa, informându-i că se vor confrunta cu „elemente cu manifestare fascistă evidentă, care săvârşiseră acte de vandalism”, incendiind sediul Ministerului de Interne şi pe cel al Poliţiei, şi “asediind clădirea televiziunii”. La scurt timp, grupuri mari de mineri au fost conduse “de persoane neidentifi cate” la sediul partidelor de opoziţie şi asociaţiilor considerate ostile puterii [1].

Minerii erau înconjuraţi de forţele de ordine ale Ministerului de Interne, cu care formau “echipe mixte”, şi por-niseră în căutarea manifestanţilor. Cu această ocazie au fost săvârşite “acte de o cruzime extremă, fi ind brutalizaţi nu numai manifestanţii, dar şi locuitori ai capitalei, care nu aveau nicio legătură cu manifestaţiile”. Alte grupuri de mineri s-au îndreptat spre Piaţa Universităţii. După ce au ajuns acolo, au intrat prin efracţie în sediul Universităţii şi al Institutului de Arhitectură, situate în Piaţa Universităţii. Personalul şi studenţii întâlniţi au fost molestaţi şi au suferit acte de violenţă şi umilire. Minerii au reţinut persoanele prezente în sediile respective şi le-au predat poliţiei şi jandarmilor. Persoanele arestate au fost conduse de forţele de ordine la sediile secţiilor de poliţie sau la unităţile militare din Băneasa şi Măgurele.

Minerii au asediat ulterior străzile din jurul Pieţei Universităţii şi continuându-şi acţiunile, au săvârşit, în grupuri coordonate de civili acţionând în numele şi cu acordul conducerii de stat, acte cu deplina cooperare a forţelor de ordi-ne şi care au cauzat nu numai vătămări corporale persoanelor reţinute pentru verifi cări, dar şi multiple pagube la se-diul Universităţii din Bucureşti, al Institutului de Arhitectură, al mai multor partide politice şi asociaţii civile, precum şi în locuinţele unor personalităţi din partidele aşa-numite «istorice». Faţă de această situaţie de fapt demonstrată de probatoriul administrat în cauză şi pe care şi-a întemeiat Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărârea, noi vom prezenta în cele ce urmează şi elementele de drept incidente.

Înainte de toate, vom mai preciza, chiar dacă este cunoscut, faptul că în România a fost efectuată o cercetare penală în urma evenimentelor violente din iunie 1990. Dacă iniţial, aceasta era împărţită în câteva sute de dosare diferite, ulterior, rezultatele acestor măsuri de cercetare puse în aplicare în cursul perioadei cuprinse între 1990 şi 2009 au fost

[1] A se vedea, pentru detalii Hotărârea din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României pronunțată de CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - MAREA CAMERĂ, în continuare, în cuprinsul materialului de faţă, Hotărârea.


Drept penal

consemnate în câteva mii de pagini de documente şi au vizat în special: măsuri de cercetare referitoare la reclamanţi, precizări privind examinarea plângerii cu constituire ca parte civilă a asociaţiei reclamante, rezultatele cercetării pri-vind acuzaţiile de tratamente neomenoase, acuzaţiile de tortură, procurorul considerând că legislaţia românească nu incrimina tortura la momentul faptelor, căile de atac exercitate împotriva Rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală etc.

Detalii semnifi cative, pentru fi ecare parte se pot regăsi atât în paginile dosarelor de cercetare penală, dar şi în conţinutul vastei hotărâri supuse analizei noastre şi pe care vă invit să le parcurgeţi. Sunt elemente de un rar drama-tism şi încărcătură emoţională, chiar dacă par o înşiruire de persoane şi fapte. Sunt viaţa şi moartea aşa cum ele s-au derulat în acest încărcat sfert de veac al începutului mileniului trei.

Să vedem aşadar, soluţia Instanţei Europene, mai ales că nu coincide cu cea stabilită de toate instituţiile din România implicate în desfăşurarea, cercetarea şi judecarea faptelor şi făptuitorilor. Dacă acestea erau concordante, materialul nostru ar fi fost lipsit de obiect. De ce oare? Nu au cercetat şi judecat şi unii şi alţii după aceleaşi instrumen-te juridice! Care a fost dreptul aplicabil? În acest scop, vom menţiona în continuare, foarte succint, circumstanţele de drept ale cauzei.

3. Circumstanţele de drept ale cauzei

3.1. Documente juridice internaţionale. Documente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

Comitetul împotriva torturii al Organizaţiei Naţiunilor Unite a emis Observaţia generală nr. 3 (2012) privind aplicarea de către statele părţi a art. 14 din Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, ale cărei părţi relevante sunt redactate astfel: „Un element esenţial al dreptului la reparaţii este recunoaşterea clară de către statul parte în cauză a faptului că măsurile reparatorii sunt oferite sau acordate vic-timei pentru încălcări ale Convenţiei, săvârşite printr-o acţiune sau omisiune” [1]. În consecinţă, Comitetul consideră că măsurile care vizează promovarea dezvoltării sau acordarea de asistenţă umanitară nu pot înlocui măsurile repa-ratorii datorate victimelor torturii sau relelor tratamente. Statul parte care nu oferă unei victime a torturii o măsură reparatorie individuală nu se poate justifi ca invocând nivelul său de dezvoltare, obligaţia de a garanta în mod efectiv, exercitarea dreptului la reparaţii rămânând aceeaşi şi în cazul schimbării guvernului sau al statelor succesoare [2].

Factorii susceptibili să împiedice exercitarea dreptului la reparaţii şi punerea în aplicare efectivă a art. 14 sunt în special: legislaţia naţională neadecvată, discriminarea exercitată în ceea ce priveşte accesul la mecanismele de formu-lare a plângerilor şi de cercetare şi la procedurile de recurs şi de obţinere a unor reparaţii; mijloace necorespunzătoare utilizate pentru a obţine arestarea autorilor pretinsei încălcări, legile privind secretul de stat; normele privind probele şi regulile de procedură care împiedică stabilirea dreptului la reparaţii; prescripţia, amnistia şi imunitatea; neasigura-rea unei asistenţe judiciare sufi ciente şi măsuri de protecţie a victimelor şi martorilor; stigmatizarea şi efectele fi zice, psihice şi de alt tip ale torturii şi relelor tratamente. În plus, neexecutarea de către un stat parte a hotărârilor pro-nunţate de o instanţă naţională, internaţională sau regională, prin care este dispusă acordarea de măsuri reparatorii unei victime a torturii, constituie un obstacol major pentru exercitarea dreptului la reparaţii. Statele părţi ar trebui să instituie mecanisme coordonate pentru a permite victimelor să obţină executarea hotărârilor în afara graniţelor sta-tului, în special recunoscând validitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele altor state părţi şi oferind asistenţă pentru recuperarea bunurilor deţinute de persoanele responsabile.

În ceea ce priveşte obligaţiile impuse la art. 14 din Convenţie, statele părţi trebuie să garanteze accesul de jure şi de facto la mecanisme de reparaţie efective şi diligente pentru membrii grupurilor marginalizate sau vulnerabile, să evite măsurile care împiedică membrii acestor grupuri să solicite şi să obţină reparaţii şi să elimine obstacolele formale şi informale cu care aceştia se pot confrunta în ceea ce priveşte obţinerea reparaţiei. Aceste obstacole pot include, de exemplu, proceduri judiciare sau de alt tip necorespunzătoare pentru cuantifi carea prejudiciului, ceea ce poate avea un efect negativ variabil în ceea ce priveşte accesul acestor persoane la bani sau posibilitatea lor de a-şi păstra banii. Astfel, statele părţi au obligaţia să se asigure că acest factor este luat în considerare în mod corespun-zător, ţinând seama de toate elementele menţionate anterior, astfel încât să garanteze că fi ecare sunt tratate în mod echitabil şi just şi obţin o despăgubire corectă şi adecvată, mijloace sufi ciente de reabilitare şi alte măsuri reparatorii care răspund nevoilor specifi ce ale acestora. Având în vedere caracterul continuu al efectelor torturii, nu ar trebui să se aplice termenele de prescripţie, deoarece acest lucru ar însemna ca victimele să fi e private de reparaţii, despăgubiri şi reabilitarea care le sunt datorate. Pentru numeroase victime, trecerea timpului nu atenuează prejudiciul, care, în

[1] Idem. p. 12.

[2] Ibidem.


Drept penal

unele cazuri, poate chiar să se agraveze, din cauza unui sindrom posttraumatic care necesită acordarea de asistenţă medicală, psihologică şi socială, adesea inaccesibilă persoanelor care nu au obţinut reparaţii. Statele părţi trebuie să se asigure că toate victimele torturii sau relelor tratamente, indiferent de data la care a fost săvârşită încălcarea sau dacă a fost săvârşită de un regim precedent sau cu acordul acestuia, sunt în măsură să îşi exercite dreptul la un recurs şi de a obţine reparaţii. (...)”. [1]

3.2. Jurisprudenţa Comisiei Interamericane pentru Drepturile Omului şi a Curţii Interamericane a Drepturilor Omului

Jurisprudenţa internaţională oferă exemple de cauze în care pretinsele victime ale încălcărilor în masă ale unor drepturi fundamentale - precum dreptul la viaţă şi dreptul de a nu fi supus relelor tratamente - au fost autorizate să aştepte mulţi ani înainte de a începe urmărirea penală la nivel naţional şi de a-şi susţine ulterior cauza în faţa instan-ţelor internaţionale, deşi ani de zile de la momentul faptelor denunţate, condiţiile de admisibilitate a cererilor privind epuizarea căilor de atac interne şi termenele de depunere a plângerilor erau similare celor prevăzute de Convenţie. [2]

3.3. Dreptul intern al României

Codul penal, în vigoare la momentul faptelor, cuprinde sufi ciente dispoziţii în acest sens. Astfel dispoziţiile artico-lelor: 121 [3], 122, reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale, art. 123 statuează o cauză de întreru-pere a cursului prescripţiei, şi anume îndeplinirea oricărui act procedural care, potrivit legii, trebuie comunicat învi-nuitului sau inculpatului, art. 124, instituie prescripţia specială, art. 358 „Tratamentele neomenoase”. Acum, văzând circumstanţele cauzei şi fără a intra în probatoriul instanţei, în mod semnifi cativ, să radiografi em Hotărârea Camerei.

4. Hotărârea Camerei

4.1. Chestiuni preliminare privind competenţa temporală

Camera a hotărât că obligaţia procedurală de a desfăşura o anchetă efectivă, care decurge din art. 2 şi 3 din Convenţie, devenise distinctă şi independentă, obligaţie care putea fi impusă unui stat chiar şi în cazul în care s-a adus atingere vieţii sau integrităţii corporale înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa acestuia. Pentru a hotărî astfel, aceasta a reamintit principiile enunţate în hotărârea [Silih împotriva Sloveniei (MC) [4] şi aplicate mai târziu în cauzele îndreptate împotriva României, care aveau ca obiect evenimentele din decembrie 1989 [5]. De ase-menea, aceasta a considerat că, pentru ca obligaţia procedurală în cauză să devină aplicabilă trebuie să se stabilească faptul că o parte importantă a măsurilor procedurale au fost sau ar fi trebuit să fi e puse în aplicare după ratifi carea Convenţiei de către ţara respectivă. Aplicând aceste principii în speţă, Camera a reţinut că procedura penală privind represiunea violentă a manifestaţiilor din iunie 1990 fusese iniţiată în 1990, fusese continuată după 20 iunie 1994 şi o parte importantă a măsurilor procedurale fusese pusă în aplicare după această dată. Prin urmare, Camera s-a declarat competentă ratione temporis pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţia de încălcare a aspectului procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie, respingând excepţia ridicată de Guvern în acest sens. Care au fost motivele care au fun-damentat decizia Curţii?

Cu privire la limitele competenţei sale temporale Curtea a precizat că în ceea ce priveşte obligaţia procedurală de a investiga decesul sau relele tratamente care au avut loc înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa statului pârât („data critică”) că această competenţă temporală se limita strict la actele de natură procedurală care fuseseră efectuate sau care ar fi trebuit să fi e efectuate după data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa statului

[1] Ibidem.

[2] A se vedea, Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului, Comunitatea Rio Negro a populaţiei indigene Maya şi membrii acesteia împotriva Guatemalei, Raportul nr. 13/2008 din 5 martie 2008, Cererea nr. 844/05: „Norma privind termenul rezonabil pentru depunerea unei petiţii în sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului trebuie apreciată în fi ecare caz în parte, ţinând seama de eforturile depuse de rudele victimelor pentru a cere să se facă dreptate, de comportamentul statului şi de circumstanţele şi contextul în care a avut loc încălcarea pretinsă. Prin urmare, având în vedere contextul şi particularităţile prezentei cauze, precum şi faptul că sunt în curs de desfăşurare mai multe anchete şi proceduri judiciare, Comisia consideră că petiţia în litigiu a fost depusă în timp util şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la termenul de depunere a unei petiţii.”

[3] (2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

[4] Este vorba despre Hotărârea nr. 71.463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009.

[5] A se vedea, pentru detalii, Agache şi alţii împotriva României, nr. 2.712/02, pct. 70-73, 20 octombrie 2009, Şandru şi alţii împotriva României, nr. 22.465/03, pct. 59, 8 decembrie 2009, şi Asociaţia “21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, nr. 33.810/07 şi 18.817/08, pct. 114-118, 24 mai 2011).


Drept penal

pârât şi că aceasta era subordonată existenţei unei legături veritabile între faptul generator al obligaţiei procedurale care decurge din art. 2 şi 3 şi intrarea în vigoare a Convenţiei. Aceasta a adăugat că o astfel de legătură era defi nită, în primul rând, de proximitatea temporală a faptului generator şi a datei critice, între care trebuia să existe doar perioadă de timp relativ scurtă, care nu depăşea în mod normal zece ani, precizând că acest criteriu al proximităţii temporale nu era decisiv în sine. În acest sens, a precizat că o astfel de legătură putea fi stabilită doar în cazul în care o parte esenţială a cercetării - adică efectuarea unei părţi considerabile din măsurile procedurale de stabilire a faptelor şi angajare a răspunderii autorilor - a avut loc sau ar fi trebuit să aibă loc ulterior intrării în vigoare a Convenţiei. [1]

În speţa noastră, Curtea reafi rmă că acele capete de cerere întemeiate pe aspectul procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie privesc investigarea represiunii armate desfăşurate la 13 şi 14 iunie 1990 împotriva manifestaţiilor antigu-vernamentale, represiune care a costat viaţa soţului primei reclamante şi a adus atingere integrităţii fi zice a celui de-al doilea reclamant. Această anchetă a debutat în 1990, la scurt timp de la evenimente, având ca rezultat, între altele, măsuri de cercetare care aveau ca scop, în primul rând, identifi carea victimelor ucise prin împuşcare, printre care se număra soţul primei reclamante. Prin urmare, trebuie să se constate că s-au scurs patru ani între faptul generator şi intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, la 20 iunie 1994. Această perioadă de timp este relativ scurtă. Este mai mică de zece ani şi decât perioadele din alte cauze similare examinate de Curte [2].

Înainte de data critică au fost efectuate puţine acte de procedură în cadrul anchetei. După această dată, în special începând din 1997, cercetarea s-a concretizat prin conexarea a zeci de cauze care erau dispersate anterior şi prin pu-nerea sub acuzare a unor înalţi responsabili militari şi civili. De asemenea, toate deciziile de trimitere în judecată şi hotărârile judecătoreşti referitoare la prezenta cauză au avut loc după data critică [3]. Altfel spus, cea mai mare parte din procedură şi cele mai importante măsuri procedurale sunt posterioare datei critice. Pe cale de consecinţă, Curtea a statuat că este competentă ratione temporis pentru a se pronunţa cu privire la capetele de cerere invocate de recla-manţi din perspectiva aspectului procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie, în măsura în care aceste capete de cerere se raportează la cercetarea penală desfăşurată în ceea ce priveşte prezenta cauză ulterior intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României.

Cu privire la excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, Guvernul susţinând că reclamanţii nu au introdus o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva statului, a invocat excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, atât în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat din perspectiva art. 2, cât şi capătul de cerere formulat în temeiul art. 3. Mai mult, în opinia Guvernului, introducerea unei acţiuni civile întemeiate pe art. 998 şi 999 din vechiul Cod civil şi care vizau angajarea răspunderii civile a statului din cauza lipsei unei anchete efective cu privire la evenimentele din iunie 1990 ar fi permis celor doi reclamanţi să obţină o reparaţie echitabilă a prejudiciilor pretinse, precum şi recunoaşterea unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie. În sprijinul acestui argument, Guvernul precizează că instanţele naţionale au dat câştig de cauză altor persoane care se afl au în situaţii similare celor ale reclamanţilor făcând trimitere la hotărârea Floarea Pop împotriva României (nr. 63.101/00, 6 aprilie 2010) şi susţine că, spre deosebire de calea de atac ce a făcut obiectul acestei hotărâri, cea despre care este vorba în speţă ar fi fost adecvată pentru persoanele în cauză şi în ceea ce priveşte aspectul procedural al art. 2 şi 3, instanţele interne având competenţa de a constata eventuala încălcare a acesteia

Văzând şi argumentele reclamanţilor care au susţinut că o acţiune în răspundere civilă nu constituia o cale de atac adecvată, în măsura în care aceasta nu permitea obligarea persoanelor responsabile pentru anchetă să stabi-lească ce se întâmplase şi că perspectivele de succes ale unei astfel de acţiuni erau pur ipotetice şi nu era necesară epuizarea acestei căi de atac că decizia citată de Guvern nu permitea să se ajungă la concluzia că această cale de atac este efi cientă, deoarece instanţa în cauză nu impusese autorităţilor responsabile să accelereze procedurile penale în cauză, Curtea a reamintit faptul că o excepţie similară fusese respinsă în hotărârea pronunţată în Cauza Asociaţia “21 Decembrie 1989” şi alţii şi că obligaţiile statului care decurg din art. 2 şi 3 din Convenţie nu puteau fi îndeplinite prin simpla acordare de daune-interese. În plus, aceasta a apreciat că o singură hotărâre defi nitivă pronunţată de o instanţă de prim grad nu era sufi cientă pentru a demonstra cu destulă certitudine existenţa unor căi de atac interne efi ciente şi accesibile pentru capete de cerere similare celor formulate de reclamanţi.

Pentru a hotărî astfel Curtea a avut în vedere faptul că un principiu fundamental, o caracteristică esenţială a me-canismului de protecţie instituit de Convenţie este faptul că are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale

[1] Hotărârea din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României.

[2] Precum în cazurile Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 55-59, Pacacy şi alţii împotriva Turciei, nr. 3.064/07, pct. 63-66, 8 noiembrie 2011, şi Julariae împotriva Croaţiei, nr. 20.106/06, pct. 45-51, 20 ianuarie 2011.

[3] A se vedea, între altele, decizia de trimitere în judecată din 18 mai 2000, hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 2003, decizia de trimitere în judecată din 27.07.2007, hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17.12. 2007 şi 9.03 2011.


Drept penal

de protecţie a drepturilor omului. Curtea are sarcina de a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligaţiilor acestora, care decurg din Convenţie. Aceasta nu trebuie să se substituie statelor contractante, cărora le revine obligaţia de a garanta că drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Convenţie sunt respectate şi protejate la nivel intern. Această regulă a epuizării căilor de atac interne se bazează pe ipoteza, care face obiectul art. 13 din Convenţie, cu care prezintă strânse afi nităţi, că ordinea internă oferă o cale de recurs efectivă împotriva încălcării pretinse. Prin urmare, este o parte indispensabilă a funcţionării acestui mecanism de protecţie [1]. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă. Prin urmare, persoanele care doresc să se prevaleze de competenţa de control a Curţii în ceea ce priveşte cererile îndreptate împotriva unui stat au obligaţia de a utiliza înainte căile de atac oferite de sistemul juridic al statului respectiv [2]. Mai mult, obligaţia de epuizare a căilor de atac interne le im-pune reclamanţilor să facă uz de căile de atac disponibile în mod normal şi sufi ciente pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse de aceştia. Aceste căi trebuie să existe cu un grad sufi cient de certitudine, în practică şi în teorie, fără de care le lipsesc efectivitatea şi accesibilitatea dorite, iar pentru a putea fi considerată efi cientă, o cale de atac trebuie să fi e susceptibilă să remedieze direct situaţia incriminată şi să prezinte perspective rezonabile de reuşită [3]. În această situaţie, Curtea a subliniat frecvent necesitatea de a aplica regula epuizării căilor de atac interne cu o anumită fl exibilitate şi fără un formalism excesiv admiţând chiar şi că regula epuizării căilor de atac interne nu se aplică automat şi nu are un caracter absolut; la controlarea respectării acesteia trebuie să se ţină seama de circumstanţele cauzei [4].

4.2. Critica pretinsei tardivităţi a plângerii

Faţă de poziţia Guvernului care susţine că părţile ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă, în primul rând în ceea ce priveşte sesizarea autorităţilor interne cu plângerea sa penală, în al doilea rând în ceea ce priveşte introducerea cererii acestuia în faţa Curţii, instanţa a apreciat că era necesar să unească această a doua excepţie - întemeiată pe tardivitatea depunerii cu examinarea fondului capătului de cerere privind încălcarea aspectului procedural al art. 3 din Convenţie. Care a fost raţiunea acestui mod de a soluţiona?

Unul dintre reclamanţi a dorit să îşi justifi ce pasivitatea printr-o stare de vulnerabilitate, care îl împiedica să se alăture procedurii de anchetă şi explică faptul că a aşteptat până la 18 iunie 2001 să depună o plângere penală pentru suferinţele cauzate în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990 din cauza amplorii acţiunii de represiune desfăşurate de auto-rităţi în acel moment, a cărei victimă a fost, alături de peste o mie de persoane. Acesta consideră că ancheta în cauză nu avea ca obiect incidente obişnuite privind utilizarea ilegală a forţei de către agenţii statului, ci încălcări în masă ale drepturilor omului, orchestrate de cele mai înalte autorităţi ale statului şi pledează că, în astfel de circumstanţe, doar o reacţie promptă a autorităţilor judiciare ar fi putut să îl liniştească şi să îl încurajeze să depună o plângere. Întrucât nu a existat nicio astfel de reacţie înainte de anul 2000, susţine că a depus plângere la vremea respectivă după ce a afl at că, pentru prima dată, înalţi responsabili ai statului fuseseră puşi sub acuzare şi trimişi în judecată.

În ceea ce priveşte termenul de şase luni prevăzut la art. 35 par. 1 din Convenţie, Curtea a invocat principiile sale consacrate constant în jurisprudenţa sa, principii pe care le prezentăm în continuare.

a) Termenul de şase luni prevăzut la art. 35 par. 1 din Convenţie urmăreşte mai multe scopuri. În primul rând ur-măreşte să asigure securitatea juridică, garantând că acele cauze ce ridică probleme din perspectiva Convenţiei pot fi examinate într-un termen rezonabil, şi să evite situaţiile în care autorităţile şi alte persoane interesate ar rămâne în-tr-o stare de incertitudine o perioadă îndelungată [5]. Acesta marchează limitele temporale ale controlului care poate fi exercitat de organele Convenţiei şi semnalează atât persoanelor particulare, cât şi autorităţilor statului perioada după

[1] A se vedea, cauza Vuekoviae şi alţii împotriva Serbiei (MC), nr. 17.153/11, pct. 69, 25 martie 2014.

[2] A se vedea, între multe altele, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere 1996-IV.

[3] A se vedea, în acest sens, cauzele Balogh împotriva Ungariei, nr. 47.940/99, pct. 30, 20 iulie 2004, Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56.581/00, CEDO 2006-II.

[4] În mai multe cauze îndreptate împotriva României, Curtea a respins excepţii similare ridicate de Guvern şi întemeiate pe aceeaşi hotărâre defi nitivă din 2008, invocată de acesta în speţă (a se vedea hotărârile Asociaţia “21 Decembrie 1989” şi alţii, citată anterior, pct. 119-125, Lăpuşan şi alţii împotriva României, nr. 29.007/06, 30.552/06, 31.323/06, 31.920/06, 34.485/06, 38.960/06, 38.996/06, 39.027/06 şi 39.067/06, pct. 69, 8 martie 2011, şi Pastor şi Ţiclete împotriva României, nr. 30.911/06 şi 40.967/06, pct. 58, 19 aprilie 2011. În hotărârile respective, Curtea a respins excepţiile de neepuizare pe motiv că disponibilitatea căii de atac invocate de Guvern nu era sigură în practică. În fapt, acesta din urmă a putut să prezinte un singur exemplu de hotărâre defi nitivă prin care sa admis o acţiune de angajare a răspunderii civile a statului pe motivul lipsei unei anchete efective privind omorurile prin împuşcare săvârşite în decembrie 1989.

[5] A se vedea, în acest sens, Sabri Guneş împotriva Turciei (MC), nr. 27.396/06, pct. 39, 29 iunie 2012, El Masri împotriva “Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” (MC), nr. 39.630/09, pct. 135, CEDO 2012, şi Bayram şi Yyldyrym împotriva Turciei (dec.), nr. 38.587/97, CEDO 2002-III.


Drept penal

scurgerea căreia nu mai este posibil un astfel de control În general, termenul de şase luni începe să curgă de la data la care decizia defi nitivă intervine în cadrul procesului de epuizare a căilor de atac interne. Totuşi, în cazul în care este clar de la început că reclamantul nu dispune de niciun recurs efectiv, termenul de şase luni se calculează de la data la care sunt denunţate actele sau măsurile ori de la data la care persoana interesată le ia la cunoştinţă sau resimte efecte-le ori prejudiciul cauzat de ele şi, în cazul în care este vorba despre o situaţie continuă, curge de la încetarea acesteia [1].

b) Art. 35 par. 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu cererea sa înainte ca situaţia referitoare la problema în cauză să fi făcut obiectul unei hotărâri defi nitive la nivel intern; în caz contrar, s-ar aduce atingere principiului subsidiarităţii. Atunci când un reclamant recurge la o cale de atac aparent disponibilă şi abia ulterior afl ă de existenţa unor circumstanţe care o fac inefi cientă, poate fi indicat să se considere că termenul de 6 luni a început să curgă la data la care reclamantul a luat sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă prima dată de această situaţie. În cazurile de situaţie continuă, termenul reîncepe în fi ecare zi şi, în general, abia când situaţia încetează ultimul termen de şase luni începe să curgă efectiv.

c) Totuşi, nu toate situaţiile continue sunt identice. În cazul în care este necesară promptitudinea pentru soluţi-onarea problemelor unei cauze, reclamantul are obligaţia să se asigure că formulează capetele sale de cerere în faţa Curţii cu celeritatea necesară pentru ca acestea să poată fi soluţionate în mod corect şi echitabil. Acest lucru se aplică în special în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe obligaţia impusă de Convenţie de anchetare a anumitor fapte. Având în vedere că elementele de probă se deteriorează în timp, trecerea timpului infl uenţează nu numai capa-citatea statului de a-şi îndeplini obligaţia de cercetare, dar şi capacitatea Curţii de a efectua o examinare pertinentă şi efi cientă.

Reclamantul trebuie să acţioneze de îndată ce devine clar că nu se va desfăşura nicio anchetă efectivă, adică din momentul în care devine evident că statul pârât nu îşi va îndeplini obligaţia care îi revine în temeiul Convenţiei [2] În această situaţie, Curtea reaminteşte că primul aspect al obligaţiei de diligenţă - adică obligaţia de sesizare promptă a autorităţilor interne - este apreciat în funcţie de circumstanţele cauzei. În această privinţă, Curtea a hotărât că întâr-zierea reclamanţilor în depunerea plângerii nu este decisivă, din moment ce autorităţile ar fi trebuit să fi e conştiente că este posibil ca o persoană să fi suferit rele tratamente - în special în cazul unei agresiuni săvârşite în prezenţa unor agenţi de poliţie - având în vedere că obligaţia de cercetare impusă autorităţilor le revine chiar şi în absenţa unei plân-geri formale. O astfel de întârziere nu afectează nici admisibilitatea cererii în cazul în care reclamantul se afl a într-o situaţie deosebit de vulnerabilă, ţinând seama de complexitatea cauzei şi de natura încălcărilor invocate ale drepturi-lor omului, şi în cazul în care era rezonabil ca reclamantul să aştepte o evoluţie care ar fi putut permite soluţionarea chestiunilor factuale şi juridice cruciale.

În ceea ce priveşte al doilea aspect al obligaţiei de diligenţă - adică obligaţia care îi revine reclamantului de a sesiza Curtea de îndată ce îşi dă seama sau ar fi trebuit să îşi dea seama că ancheta nu este efi cientă -, Curtea a precizat că problema identifi cării momentului în care s-a ajuns la acest stadiu depinde în mod necesar de circumstanţele cauzei şi că este difi cilă stabilirea acestuia cu exactitate. Pentru a determina întinderea obligaţiei de diligenţă, care le revine reclamanţilor ce doresc să denunţe lipsa unei anchete efective cu privire la decese ori rele tratamente, în ultimii ani, Curtea s-a inspirat în mare parte din jurisprudenţa referitoare la obligaţia de diligenţă impusă reclamanţilor care se plâng de dispariţia unor persoane într-un context de confl ict internaţional sau de stare de urgenţă instaurată într-o ţară [3] în ciuda diferenţelor dintre aceste două tipuri de situaţii. Astfel, Curtea a apreciat că era indispensabil ca per-soanele care intenţionau să se plângă în faţa sa cu privire la inefi cienţa unei anchete sau lipsa unei anchete să nu întâr-zie nejustifi cat în sesizarea acesteia cu cererea lor. După o perioadă considerabilă de timp, atunci când activitatea de cercetare este marcată de întârzieri şi întreruperi semnifi cative, vine un moment în care părţile interesate trebuie să îşi dea seama că nu se desfăşoară şi nu se va desfăşura o anchetă efectivă. Cu toate acestea, Curtea a hotărât că, atâta vreme cât există o interacţiune veritabilă între acestea din urmă şi autorităţi în ceea ce priveşte plângerile şi cererile de informare sau un indiciu ori o posibilitate realistă ca măsurile de cercetare să progreseze, în general, nu se va pune problema unei eventuale întârzieri excesive din partea reclamanţilor.

[1] A se vedea, Dennis şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 76.573/01, 2 iulie 2002, Sabri Guneş, şi El Masri.

[2] A se vedea deciziile Chiragov şi alţii împotriva Armeniei (dec.) (MC), nr. 13.216/05, pct. 136, 14 decembrie 2011, şi Sargsyan împotriva Azerbaidjan (dec.) (MC), nr. 40.167/06, pct. 135, 14 decembrie 2011, care fac trimitere la Varnava şi alţii.

[3] A se vedea Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 162, Yetişen şi alţii împotriva Turciei, nr. 21.099/06, pct. 72-85, 10 iulie 2012, şi Er şi alţii, citată anterior, pct. 52, 31 iulie 2012).


Drept penal

În ceea ce priveşte regula termenului de şase luni, reclamantul îşi justifi că reticenţa de a depune o plângere prin vulnerabilitatea sa, care se explica nu numai prin degradarea stării sale de sănătate în urma relelor tratamente pe care acesta pretinde că le-a suferit în iunie 1990, dar şi prin sentimentul de neputinţă pe care l-a avut din cauza numărului mare de victime ale represiunii desfăşurate de forţele de ordine şi a lipsei unei reacţii prompte din partea autorităţilor judiciare, care ar fi putut să îl liniştească şi să îl încurajeze să se manifeste.

Faţă de susţinerile reclamantului şi punctului de vedere al Comitetului împotriva Torturii al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Curtea admite că efectele psihologice ale relelor tratamente aplicate de agenţi ai statului pot să aducă atingere, de asemenea, capacităţii victimelor de a se plânge cu privire la tratamentele suferite şi astfel să constituie un obstacol major în calea exercitării dreptului la reparaţii de către victimele torturii şi altor rele tratamente. Efectul unor astfel de factori poate consta în incapacitatea victimei de a întreprinde demersurile necesare pentru a iniţia fără întârziere urmărirea penală împotriva autorilor faptelor. Astfel, aceşti factori sunt luaţi în considerare tot mai des la nivel naţi-onal, având ca rezultat o anumită fl exibilitate în ceea ce priveşte termenele de prescripţie aplicabile în cazul cererilor de reparare a prejudiciului corporal suferit. Mai mult, Curtea observă că puţine dintre victimele evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990 au depus plângere în primii ani care au urmat. Aşadar, trebuie să se concluzioneze, având în vedere circumstanţele excepţionale ale speţei, că reclamantul se afl a într-o situaţie în care nu era nerezonabil să se aştepte să aibă loc progrese care să permită clarifi carea chestiunilor factuale sau juridice cruciale. Ţinând seama de considerentele anterioare, Curtea apreciază că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia de diligenţă în această privinţă şi că această cerere nu este tardivă. D.

4.3. Despre încălcarea dispoziţiilor art. 2 şi 3 din Convenţie

Precizăm din start că instanţa europeană a examinat separat fondul capetelor de cerere întemeiate pe art. 2 şi 3 din Convenţie şi a ajuns la concluzia că a fost încălcat aspectul procedural al art. 2, în privinţa doamnei Anca Mocanu, şi că nu a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenţie, în privinţa domnului Marin Stoica.

Astfel, în ceea ce o priveşte pe doamna Anca Mocanu, Camera a subliniat că ancheta penală privind uciderea soţului reclamantei fusese iniţiată în 1990 şi că aceasta era încă pendinte după mai mult de douăzeci de ani. A concluzionat că această anchetă nu îndeplinea condiţia de celeritate, dar mai ales faptul că în 1994 cauza era judecată de Parchetul Militar, care nu era un organ de urmărire penală independent, şi că defi cienţele anchetei, constatate de instanţele naţionale însele, nu au fost remediate ulterior. În plus, a considerat că miza cauzei - adică dreptul numeroaselor vic-time de a şti ce se întâmplase şi, în mod implicit, dreptul la o anchetă judiciară efectivă, asociat, după caz, cu dreptul la reparaţii - era atât de importantă pentru societatea românească încât ar fi trebuit să determine autorităţile interne să soluţioneze dosarul prompt şi fără întârziere, pentru a preveni orice aparentă impunitate pentru anumite acte.

Referitor la domnul Marin Stoica, Camera a considerat că, aşa cum era imperativ ca autorităţile interne competen-te să deschidă o anchetă şi să adopte măsuri de îndată ce le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile de rele tratamente, la fel şi persoanele interesate aveau obligaţia să dea dovadă de diligenţă şi iniţiativă. Astfel, Camera a acordat o im-portanţă deosebită faptului că reclamantul a adus plângerea sa privind violenţele suferite la 13 iunie 1990 în atenţia autorităţilor abia după unsprezece ani de la evenimentele respective. Totuşi, aceasta a evidenţiat că în conformitate cu dosarul, la momentul depunerii plângerii de către reclamant unele infracţiuni - în special vătămarea corporală şi comportamentul abuziv - erau deja prescrise, în temeiul normelor dreptului intern. Deşi a declarat că este dispusă să admită că în cazul încălcărilor în masă a unor drepturi fundamentale trebuie să se ţină seama de vulnerabilitatea victimelor - în special de posibila incapacitate a acestora de a depune plângere de teama represaliilor, Camera nu a identifi cat niciun argument convingător care să justifi ce faptul că reclamantul a rămas pasiv şi a aşteptat unsprezece ani până să adreseze plângerea sa autorităţilor competente.

Pentru a hotărî în această manieră, Curtea a precizat că trebuie să interpreteze art. 2 şi 3 ţinând seama de faptul că obiectul şi scopul Convenţiei, în calitate de instrument de protecţie a persoanelor, impun interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor sale astfel încât garanţiile lor să fi e concrete şi efective, iar art. 3, asemenea art. 2, trebuie să fi e conside-rat una din dispoziţiile primordiale ale Convenţiei, consacrând una din valorile fundamentale ale societăţilor demo-cratice care alcătuiesc Consiliul Europei. Spre deosebire de celelalte dispoziţii ale Convenţiei, acesta este formulat în termeni absoluţi, neprevăzând nici excepţii, nici limitări, şi, conform art. 15 din Convenţie, nu admite nicio derogare. Or, pentru ca interdicţia generală a omorurilor arbitrare, precum şi a torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inuma-ne sau degradante, care se adresează în special agenţilor publici, să se dovedească efi cientă în practică, este necesar să existe o procedură care să permită fi e controlarea legalităţii recurgerii la forţa letală de către autorităţile statului, fi e investigarea omorurilor arbitrare şi a acuzaţiilor de rele tratamente aplicate unei persoane afl ate în custodia lor. Astfel, având în vedere obligaţia generală care îi revine statului, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a “recun[oaşte] oricărei persoane afl ate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile defi nite în Convenţie”, dispoziţiile art. 2 şi 3 necesi-


Drept penal

tă, implicit, desfăşurarea unei forme de anchetă ofi cială efectivă, atât în cazul în care recurgerea la forţă, în special de către agenţi ai statului, a cauzat decesul unei persoane, cât şi în cazul în care persoana în cauză susţine în mod credibil că a suferit, în special din partea poliţiei sau a altor autorităţi similare ale statului, un tratament contrar art. 3 [1].

Scopul esenţial al unei astfel de anchete este de a asigura aplicarea efectivă a legislaţiei care protejează dreptul la viaţă şi interzice tortura şi pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante, în cauze în care sunt implicaţi agenţi sau organe ale statului, şi de a garanta angajarea răspunderii acestora pentru decesul şi relele tratamente survenite sub răspunderea lor. În general, pentru ca o anchetă să fi e considerată efectivă, este necesar ca instituţiile şi persoane-le responsabile pentru anchetă să fi e independente de persoanele vizate de aceasta. Acest lucru presupune nu numai absenţa unei legături ierarhice sau instituţionale, dar şi o independenţă concretă şi indiferent de modalităţile anche-tei, autorităţile trebuie să acţioneze din ofi ciu. În plus, pentru a fi efectivă, ancheta trebuie să permită identifi carea şi sancţionarea persoanelor responsabile. De asemenea, aceasta trebuie să fi e sufi cient de amplă pentru a permite autorităţilor responsabile să ţină seama nu numai de actele agenţilor statului care au recurs la forţă în mod direct şi ilegal, dar şi de circumstanţele în care au fost săvârşite aceste acte

Deşi nu este vorba despre o obligaţie de rezultat, ci de mijloace, orice defi cienţă a anchetei care îi slăbeşte capaci-tatea de a stabili circumstanţele cauzei sau identitatea persoanelor responsabile riscă să fi e considerată ca neîndepli-nind standardul de efi cienţă impus. O cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită în acest context. Deşi pot exista obstacole sau difi cultăţi care împiedică ancheta să progreseze într-o anumită situaţie, un răspuns rapid din partea autorităţilor, atunci când este vorba de anchetarea folosirii ilegale a forţei sau acuzaţii de rele tratamente, poa-te fi considerat, în general, esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi pen-tru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă faţă de acte ilegale. În fi ne, ancheta trebuie să fi e temeinică, ceea ce înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să facă eforturi serioase pentru a descoperi ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheie ancheta, iar în cauzele care privesc tortura sau relele tratamente aplicate de agenţi ai statului, acţiunea penală nu ar trebui să se încheie ca urmare a intervenţiei prescripţiei, aşa cum amnistia şi graţierea nu ar trebui să fi e tolerate în acest domeniu.

În concluzie, având în vedere considerentele precedente, Curtea apreciază că doamna Anca Mocanu nu a benefi ciat de o anchetă efectivă în sensul art. 2 din Convenţie şi că domnul Marin Stoica a fost privat, de asemenea, de o anchetă efectivă în sensul art. 3.

4.4. Discuţii cu privire la încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie

Vom remarca deznodământul deja anticipat, Camera a apreciat că durata procedurii în litigiu a fost excesivă şi a concluzionat că a fost încălcat art. 6 par. 1 având în vedere limitarea competenţei sale ratione temporis, Camera s-a putut pronunţa cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii numai în ceea ce priveşte perioada ulte-rioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Durata procedurii care trebu-ie luată în calcul este aşadar de cincisprezece ani, iar după examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu identifi că niciun motiv pentru a hotărî altfel în speţă şi în lumina criteriilor stabilite de jurisprudenţa sa şi având în vedere ansamblul circumstanţelor speţei, Curtea apreciază că durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu îndeplineşte criteriul privind un termen rezonabil.

Vom mai semnala existenţa în cadrul completului de judecată a altor opinii, precum opinia concordantă a domnu-lui judecător Pinto de Albuquerque, la care aderă domnul judecător Vueiniae, opinia parţial separată a judecătorului Silvis, la care aderă şi judecătorul Streteanu și opinia parţial separată a judecătorului Wojtyczek care sunt anexate hotărârii, în conformitate cu art. 45 par. 2 din Convenţie şi art. 74 par. 2 din Regulament pe care le vom parcurge în cele ce urmează, remarcând diferitele nuanţări şi abordările ale magistraţilor.

Partea a II-a a articolului va fi publicată în nr. 9/2015.

[1] Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere 1998-VIII.

Litteris e-publishing

Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61Mobil: 0745.327.443Email: [email protected] [email protected]

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie şi în luna August va apărea câte un singur număr

Litterise-publishing

Săptămâna Juridică

SJ nr. 8_2015

Documents

Transcript of SJ nr. 8_2015