SJ nr. 21_2015

Săptămâna Juridică

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul VII▪ Nr. 21Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţificMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterise-publishing

Din cuprinsConf. univ. dr. Marieta AVRAM

›› Ascultarea copilului în procedura medierii: controversă şi inconvenient

Lect. univ. dr. Mihai ŞTEFĂNOAIA ›› Combaterea fenomenului infracţional al traficului de persoane prin

realizarea profilului femeilor victime

›› Titlu de proprietate reprezentat de un act de adjudecare. Desfiinţarea încheierii de executare silită. Acţiune în revendicare

›› Conflict negativ de competenţă. Incidenţa dispoziţiilor art. 127 din noul Cod de procedură civilă

›› Cerere de încuviinţare a executării silite. Neconstituţionalitatea prevederilor art. 650 alin. (1) NCPC. Conflict negativ. Competenţa instanţei de la domiciliul/sediul debitorului

›› Insolvenţă. Incidenţa dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. Condiţii şi efecte

›› Contract de asigurare. Refuzul asigurătorului de plată a despăgubirii. Condiţii şi efecte

›› Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salaria tului. Conţinut. Sancţiunea necuprinderii elementelor obligatorii în decizia de concediere

›› Minoritate. Măsură educativă privativă de libertate. Internare întrun centru de detenţie. Pedeapsă prevăzută de lege

25 - 31 mai 2015apare în fiecare joi

2

Cuprins IndexA

Act de adjudecare ............................................. 8Acțiune în anulare .......................................... 14Acțiune în despăgubiri ................................... 16Acțiune în pretenții ....................................... 10Acțiune în revendicare ..................................... 8Ascultarea copilului ......................................... 4

CCesiune de creanță ........................................... 14Coflict de competență ................................10, 12Competența teritorială ..............................10, 12Concediere ........................................................ 19Contract de asigurare ....................................... 16Contract individual de muncă ....................... 19

DDeclinare de competență ........................ 10, 12Divorț ............................................................... 4Drept de autor ................................................18

EExcepție de neconstituționalitate .................12Executare silită ...........................................8, 12

IImobil .............................................................12Insolvență ......................................................14Internare într-un centru de detenție ............25

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

Drept CivilAscultarea copilului în procedura medierii: controversă şi inconvenient « Marieta AVRAM ..................................4

Titlu de proprietate reprezentat de un act de adjudecare. Desfiinţarea încheierii de executare silită. Acţiune în revendicare « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 767 din 6 martie 2014 ...................................................................... 8

Drept procesual CivilConflict negativ de competenţă. Incidenţa dispoziţiilor art. 127 din noul Cod de procedură civilă « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 271 din 29 ianuarie 2015 .................. 10

Cerere de încuviinţare a executării silite. Neconstitu ţio-na litatea prevederilor art. 650 alin. (1) NCPC. Conflict negativ. Competenţa instanţei de la domiciliul/sediul debitorului « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 3159 din 13 noiembrie 2014 ............................................................... 12

Drept ComercialInsolvenţă. Incidenţa dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. Condiţii şi efecte « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 524 din 17 februarie 2015 ................... 14

Contract de asigurare. Refuzul asigurătorului de plată a despăgubirii. Condiţii şi efecte « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3962 din 11 decembrie 2014 ................16

3

LLegislație ..........................................................21

MMăsură educativă privativă de libertate ........25Mediere ............................................................. 4Minoritate ......................................................25

OObligația de diligență .................................... 18

PPlagiat ............................................................ 18Previz ............................................................. 19Proprietate ........................................................8Protecție ......................................................... 21

RRăspundere civilă delictuală ......................... 18Risc asigurat .................................................. 16

SSclavie .......................................................................21Suspendarea judecății ...................................... 14

tTitlu de proprietate .......................................... 8Trafic de persoane .........................................21

Cuprins (continuare)

Dreptul Proprietăţii IntelectualeEditarea unei lucrări reprezentând un plagiat. Angajarea răs punderii civile delictuale pentru fapta proprie a edi-turii. Obligaţia de diligenţă. Inexistenţa unei împre jurări care înlătură vinovăţia « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 1067 din 28 martie 2014 ...........................................18

Dreptul MunciiDecizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Conţinut. Sancţiunea necuprin-derii elementelor obligatorii în decizia de concediere « Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 172 din 12 martie 2014 .....................19

Drept PenalCombaterea fenomenului infracţional al traficului de persoane prin realizarea profilului femeilor victime « Mihai ŞTEFĂNOAIA ...................................................... 21

Minoritate. Măsură educativă privativă de libertate. Internare într-un centru de detenţie. Pedeapsă prevăzută de lege « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 55/RC din 10 februarie 2015 ................................................................ 25

4 Săptămâna Juridică nr. 21/2015 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIvIL

Ascultarea copilului în procedura medierii: controversă şi inconvenient

Conf. univ. dr. Marieta AVRAM Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept

1. Principiul ascultării copilului. Fundamente

În practica medierii s-a pus problema dacă ascultarea copilului [1] este sau nu obligatorie, având în vedere că nu exis-tă o dispoziţie legală specială şi expresă în această materie, singurele prevederi referitoare la copii fiind cele cuprinse în art. 65 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, potrivit cărora „Mediatorul va veghea ca rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului, va încuraja părinţii să se con-centreze în primul rând asupra nevoilor copilului, iar asumarea responsabilităţii părinteşti, separaţia în fapt sau divorţul să nu impieteze asupra creşterii şi dezvoltării acestuia.” [2]

Ascultarea copilului este reglementată de art. 264 C.civ., potrivit căruia:

„(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea com-petentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.

(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.

(5) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului, în procedurile care îl privesc, pre-cum şi prevederile referitoare la desemnarea de către instanţă a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.”

Pe de altă parte, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului [3], prevede la art. 6 lit. h), ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate este unul dintre principiile fundamentale în materie, iar art. 29 cuprinde conţinutul acestui princi-piu, reluat, cu o redactare cvasidentică în art. 264 C.civ. Mai mult, art. 29 din lege este, la rândul lui, „importat” din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 1989 [4], ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 [5], care, în art. 12 prevede că:

[1] Potrivit art. 263 alin. (5) C.civ., în sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii. Capacitatea de exerciţiu deplină se poate dobândi înainte de majorat prin căsătorie (art. 39 C.civ.) sau prin emanciparea minorului (art. 40).

[2] Art. 64-66 din Legea nr. 192/2006 cuprinde dispoziţii speciale privind medierea în conflictele de familie. Reamintim că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266/2014 a fost declarată ca fiind neconstituţională numai obligativitatea şedinţei de informare privind avantajele medierii, ca etapă prealabilă chiar procedurii propriu-zise de mediere, al cărei început este marcat prin încheierea contractului de mediere, prin care părţile şi mediatorul convin să intre în procedura medierii. Curtea Constituţională a considerat că este contrară liberului acces la justiţie sancţiunea respingerii cererii de che-mare în judecată ca inadmisibilă, pentru încălcarea obligaţiei reclamantului de a participa la şedinţa de informare. Medierea, ca instituţie şi procedură reglementată de Legea nr. 192/2006 continuă să funcţioneze şi să se aplice pe baza liberului consimţământ al părţilor şi al principiului autodeterminării.

[3] Legea nr. 272/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 05 martie 2014.

[4] Deşi Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, nu conţine dispoziţii privind ascultarea copilului, Curtea europeană acordă o atenţie deosebită opiniei copilului şi voinţei acestuia. Cu privire la jurisprudenţa CEDO care a reţinut, în funcţie de circumstanţe, necesitatea audierii unor copii care nu au împlinit vârsta de 10 ani, a se vedea G.C. Frenţiu, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 345-346. În schimb, Convenţia europeană asupra relaţiilor personale care privesc copii, ratificată de România prin Legea nr. 87/2007, prevede la art. 6 că un copil considerat conform dreptului intern că are suficient discernământ are dreptul, exceptând cazul în care ar fi în mod evident contrar interesului său superior: să primească orice informaţie relevantă; să fie consultat; să îşi exprime opinia. Opiniilor şi dorinţelor, precum şi sentimentelor constatate trebuie să li se acorde atenţia cuvenită.

[5] Convenţia a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr. 314 din 13 iunie 2001, ca urmare a constatării unor diferenţe de traducere din limba engleză în limba română în conţinutul convenţiei.

5Săptămâna Juridică nr. 21/2015 » Litteris e-Publishing

Drept civil

„1. Statele părţi vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei pro-bleme care îl priveşte, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ţinându-se seama de vârsta sa şi de gradul său de maturitate.

2. În acest scop copilului i se va da, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din legislaţia naţională.”

Din ansamblul acestor reglementări se desprind, la nivel general, următoarele concluzii:

Art. 12 din Convenţie are valoarea unei supra-norme şi, fiind vorba de o materie care priveşte drepturile funda-mentale ale omului, mai exact ale copilului, sunt aplicabile prevederile art. 20 din Constituţie, conform cărora: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Rolul art. 29 din Legea nr. 272/2004 şi, mai departe, al art. 264 C.civ., a fost acela de a transpune în dreptul intern prevederile din această Convenţie, care consacră dreptul fundamental al copilului de a fi ascultat, ceea ce implică o obligaţie corelativă a tuturor acelora care prestează servicii în care copilul este implicat de a respecta acest drept.

În primul rând, din punct de vedere tehnic, se remarcă faptul că norma din Convenţie instituie acest drept al co-pilului, dar şi obligaţia statelor de a-l garanta, în mod corespunzător, prin reglementări interne adecvate, ceea poate să conducă la concluzia că norma din Convenţie nu ar avea o aplicaţie directă, nemijlocită, ci doar una indirectă, prin intermediul unei norme naţionale care s-o concretizeze. Este şi raţiunea pentru care, în dreptul intern, prin art. 29 din Legea nr. 272/2004, textul din Convenţie a dobândit un conţinut concret, stabilindu-se că vârsta de la care ascul-tarea copilului este obligatorie este aceea de 10 ani, precum şi necesitatea de a motiva refuzul copilului de a cere să fie ascultat, atunci când acesta face o solicitare în acest sens. În plus, alin. (2) al art. 12 din Convenţie trimite expres la legislaţia naţională, care să stabilească regulile de procedură privind ascultarea copilului, în orice procedură adminis-trativă sau judiciară. Cu toate acestea, considerăm că o asemenea concluzie este doar parţial adecvată, pentru că, în substanţa lui, dreptul fundamental al copilului de a fi ascultat este consacrat ca atare în Convenţie, iar ceea ce statele părţi pot să facă este „să garanteze” acest drept, respectiv să reglementeze condiţiile şi procedura de exercitare, fără să aducă atingere substanţei lui, care se regăseşte deja în cuprinsul art. 12 din Convenţie. [1] Or, sunt două elemente esenţiale pe care acest drept fundamental al copilului le implică în substanţa lui şi de care credem că trebuie să se ţină seama în practică, precum şi, în perspectivă, în cadrul procesului legislativ de îmbunătăţire a reglementării.

Astfel, alin. (1) al art. 12 este de o simplicitate uimitoare, conţinutul acestui drept fundamental al copilului fiind exprimat într-un limbaj comun, care pare că nu are nimic de-a face cu limbajul juridic sofisticat al instrumentelor internaţionale: este vorba de dreptul copilului de a-şi exprima opinia „asupra oricărei probleme care îl priveşte”. Prin ur-mare, sfera acestui drept al copilului nu este limitată la „procedurile administrative sau judiciare”, ci este atotcuprin-zătoare şi intervine ori de câte ori este o „problemă care îl priveşte pe copil”, indiferent dacă rezolvarea ei presupune o procedură mai mult sau mai puţin formalizată, de natură administrativă, judiciară sau de alt fel. În plus, alin. (2) se referă la „orice” asemenea procedură, iar faptul că utilizează diviziunea tradiţională a procedurilor în administrative sau judiciare nu are rolul de a limita exercitarea dreptului copilului de a fi ascultat, cu excluderea unor proceduri pe care le-am putea numi sui generis, precum procedura medierii, ci, dimpotrivă, rolul textului a fost acela de a fi cât mai extins. De asemenea, în ceea ce priveşte modul în care se realizează ascultarea copilului, alin. (2) al art. 12 lasă la apre-cierea statelor să reglementeze concret fie o ascultare directă în cadrul procedurii, fie o ascultare indirectă, printr-un reprezentant sau un organism competent.

În al doilea rând, comparând dispoziţiile art. 12 din Convenţie cu cele ale art. 29 din Legea nr. 272/2004 şi, respec-tiv, ale art. 264 C.civ., rezultă că legiuitorul român a rezolvat problema ascultării minorului, cu referire la procedurile judiciare şi administrative, lăsând într-un con de umbră alte tipuri de proceduri care, riguros vorbind, nu se încadrea-ză în cele două tipologii. Or, din perspectiva Convenţiei, eventualele controverse privind natura judiciară sau admi-nistrativă a unei proceduri sau alta sunt practic nesemnificative, pentru că, în conţinutul lui, art. 12 din Convenţie nu este limitat la aceste două tipuri clasice, tradiţionale de proceduri, iar natura administrativă sau judiciară, conten-cioasă sau necontencioasă nu poate restrânge dreptul fundamental al copilului de a fi ascultat. De asemenea, în ceea ce priveşte procedura ascultării, este acreditată practica potrivit căreia ascultarea copilului trebuie să fie întotdeauna directă.

[1] Curtea de Casaţie franceză, prin Hotărârea din 18 mai 2005 a revenit în mod spectaculos asupra jurisprudenţei sale anterioare şi a statuat cu privire la aplicabilitatea directă a art. 12 alin. (2) din Convenţie. A se vedea Droit de la famille, oeuvre collective sous la direction de Pierre Murat, Dalloz, 2013, p. 973. Dreptul copilului de a fi ascultat este consacrat în art. 388-1 C.civ. fr., într-o redactare similară art. 12 din Convenţie, cu precizarea că se referă expres la procedurile judiciare, copilul putând fi ascultat direct de judecător sau de persoana desemnată de acesta în acest scop.


Drept civil

Pentru procedurile judiciare, art. 226 din noul Cod de procedură civilă prevede doar că: „În cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ţinând seama de împrejurările procesului, instanţa hotărăşte dacă părinţii, tutorele sau alte persoane vor fi de faţă la ascultarea minorului.” Însă, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 12 alin. (2) al Convenţiei, ascultarea copilului se poate realiza şi printr-un „reprezentant sau organism competent”, aspect pe care legislaţia naţională va trebui sa-l aibă în vedere, ţinând cont de faptul că pot exista proceduri în cadrul cărora ascultarea copilului este obligatorie, însă nu este oportun ca aceasta să se realizeze în mod direct. [1]

2. Controverse privind ascultarea minorului în procedura medierii. DelimităriÎn practica medierii s-a pus problema dacă este sau nu obligatorie ascultarea copilului, în lumina art. 29 din Legea

nr. 272/2004 şi art. 264 C.civ.

Un prim argument adus contra ascultării obligatorii a minorului a fost acela care ţine de natura procedurii, în sen-sul că medierea nu este nici procedură judiciară şi nici procedură administrativă, chiar dacă medierea este o activitate de interes public, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 192/2006.

Consideram că acest argument de ordin formal-juridic nu este însă suficient pentru a înlătura din procedura medi-erii dreptul fundamental al copilului de a fi ascultat.

Astfel cum am arătat, acest drept este consacrat în art. 12 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului pentru toate procedurile şi cu privire la orice „probleme care îl privesc”. Mai mult, chiar dacă atât art. 29 din Legea nr. 272/2004, respectiv art. 264 C.civ., se referă la proceduri judiciare şi administrative, în practică ele au fost inter-pretate şi aplicate în sens larg.

Astfel, după intrarea în vigoare a Codului civil, problema practică privind obligativitatea ascultării copilului s-a pus şi în cadrul procedurii notariale a divorţului prin acordul soţilor.

Riguros vorbind, nici procedura notarială nu este o procedură propriu-zis administrativă, ci o jurisdicţie specială graţioasă. Codul civil califică drept administrativă procedura divorţului în faţa ofiţerului de stare civilă. Or, în cazul divorţului pe cale notarială, dacă există copii minori, în practică notarul public procedează la ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, aceasta fiind obligatorie. Desigur, nu este o activitate confortabilă, nefiind specifică notarului public, însă, pe această cale, se asigură respectarea dreptului fundamental al copilului de a fi ascultat în problemele care îl privesc (locuinţa, dreptul de a avea legături personale cu părintele la care nu locuieşte, stabilirea pensiei de întreţinere).

Un al argument invocat în contra ascultării obligatorii a copilului în procedura medierii poate fi desprins chiar din prevederile Legii nr. 192/2006, care nu numai că nu consacră expres această obligaţie în sarcina mediatorului, dar circumscrie în art. 65 obligaţia generală pe care acesta o are de „a veghea” să nu se contravină interesului superior al copilului.

Considerăm că nici acest argument nu este decisiv pentru a considera că nu este obligatorie ascultarea copilului în procedura medierii, pentru că principiul respectării interesului superior al copilului, ca principiu suprem în această materie, şi obligaţia generală a mediatorului de a veghea ca acesta să nu fie nesocotit prin acordul încheiat de părinţi, nu exclude de plano respectarea dreptului copilului de a fi ascultat. Dimpotrivă, dreptul copilului de a fi ascultat şi obligaţia corelativă constituie unul dintre drepturile-garanţii în orice procedură, că se asigură respectarea interesului superior al copilului.

Concluzia care se poate desprinde este în sensul că dreptul fundamental al copilului de a fi ascultat trebuie respec-tat şi garantat în orice procedură în care se discută probleme care îl privesc, iar procedura medierii nu poate fi de plano exclusă. Totuşi, considerăm că sunt necesare şi unele distincţii.

Astfel, în măsura în care acordul de mediere nu este apt prin el însuşi, potrivit legii, să producă efecte juridice, cum este cazul divorţului cu copii minori, care trebuie să fie pronunţat fie de instanţa de judecată, fie de notarul public, se poate considera că nu este obligatorie ascultarea copilului în procedura medierii, pentru că aceasta ar urma să se realizeze în procedura judiciară sau, după caz, notarială, astfel încât dreptul copilului nu suferă vreo vătămare. Este deci un aspect legat doar de repartizarea atribuţiilor, în cazul divorţului cu copii, între mediator şi instanţa de jude-cată/notarul public în îndeplinirea acestei condiţii privind ascultarea copilului. Tot astfel, potrivit art. 506 C.civ., cu încuviinţarea instanţei de tutelă, părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului, ascultarea copilului fiind

[1] Considerăm că ar fi trebui ca şi legiuitorul român să prevadă posibilitatea ascultării indirecte a copilului, prin delegarea acestei activităţi unei persoane sau unui organism competent, având în vedere natura foarte diversă a procedurilor şi faptul că nu întotdeauna cel care instrumentează procedura respec-tivă dispune şi de experienţa necesară ascultării copilului.


Drept civil

obligatorie, cu aplicarea art. 264 C.civ. De exemplu, dacă se urmăreşte modificarea modului de exercitare a autorităţii părinteşti în comun şi egal, aşa cum prevede art. 503 alin. (1) C.civ., care constituie regula, este necesară încuviinţarea instanţei de tutelă, chiar dacă părinţii se înţeleg, în virtutea rolului de supraveghere şi control pe care aceasta îl are în această materie. [1] Cu toate acestea, pot exista neînţelegeri între părinţi care să fie soluţionate pe calea medierii şi în afara divorţului, fie în timpul căsătoriei, fie după divorţ, fie în cazul părinţilor care au copii din afara căsătoriei.

Astfel, potrivit art. 496 C. civ. instanţa de tutelă intervine ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, după ce îi ascultă pe părinţi şi, luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului, ascultarea copilului fiind obligatorie conform art. 264. În situaţia în care neînţelegerile se soluţionează pe calea medierii şi se încheie un acord de mediere între părinţi, prin care se rezolvă unele probleme cu privire la copii, în măsura nu se modifică însuşi modul de exercitare a autorităţii părinteşti, nu este obligatoriu să se ia act de acesta de către instanţa de judecată printr-o hotărâre de expedient [2], pentru ca acordul să producă efecte, aceasta fiind şi raţiunea medierii, de degrevare a instanţelor de judecată. Pentru aceste situaţii, apreciem că nu mai poate fi evitată chestiunea legată de ascultarea copilului în procedura medierii. De exemplu, părinţii divorţaţi pot să convină cu privire la o anumită modificare a programului de legături personale cu copilul, pe măsură ce acesta creşte. Este greu de conceput că un asemenea program pentru un adolescent poate fi stabilit/modificat de părinţi fără a asculta şi opinia copilului. Tot astfel, părinţii care au un copil din afara căsătoriei pot să convină cu privire la locuinţa copilului, legăturile personale cu acesta. În asemenea situaţii, nu este obligatorie omologarea acordului părinţilor de către instanţa de judecată, cât timp ei se menţin în limitele unei exercitări în comun a autorităţii părinteşti. Prin urmare, nu numai că, în aceste ipoteze, este necesară ascultarea minorului, pentru că altfel s-ar încheia un acord cu încălcarea unui drept fundamen-tal al copilului, dar, oricâte inconveniente practice ar prezenta ascultarea copilului în procedura medierii, soluţia este dezirabilă din perspectiva scopului însuşi al medierii, respectiv al realizării unui acord care să respecte toate interesele celor implicaţi şi mai ales interesul superior al copilului, iar soluţia să fie una durabilă şi respectată pe cât posibil de bună-voie.

În sfârşit, precizăm faptul că ascultarea copilului nu înseamnă participarea copilului la procedura de mediere, cu care nu se confundă. Pot fi situaţii în care copilul să participe la procedura de mediere, în condiţiile în care se pune problema exercitării unui drept pe care legea îl recunoaşte şi pe care îl poate exercita chiar de la împlinirea vârstei de 14, când dobândeşte capacitate restrânsă de exerciţiu [3]. De exemplu, copilul îşi poate exercita dreptul la pensie de întreţinere încă de la vârsta de 14 ani când poate să formuleze direct cererea de chemare în judecată, asistat de unul dintre părinţi, în contradictoriu cu celălalt părinte care refuză să-şi execute această obligaţie. În mod corespunzător, în acest caz, copilul care a împlinit vârsta de 14 ani participă la procedura de mediere, asistat de unul dintre părinţi şi va fi parte în acordul de mediere. [4] În cazul copilului major aflat în continuarea studiilor, acesta participă singur în procedură şi la încheierea acordului de mediere (art. 499 C.civ.), nefiind necesară nicio altă formă de abilitare (asis-tare). Tot astfel, potrivit art. 498 C.civ., copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor săi să-şi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesio-nale. Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de anchetă psihosocială, ascultarea copilului fiind obligatorie potrivit art. 264 C.civ. Fiind în prezenţa unui drept nepatrimonial al copilului pe care acesta îl opune părinţilor sau unuia dintre aceştia, în măsura în care se apelează la procedura me-dierii, copilul va fi chiar parte în procedură şi, după caz, în acordul de mediere.

[1] A se vedea, C. Irimia în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coordonatori Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C.H. Beck, 2012, p. 552.

[2] Potrivit art. 64 alin. (11) din Legea nr. 192/2006, introdus prin Legea nr. 115/2012, acordurile de mediere încheiate de părţi, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient. Aceasta înseamnă că instanţa nu mai realizează o judecată propriu-zisă, ci doar ia act de acordul părţilor, fiind incidente prevederile art. 441 din noul Cod de procedură civilă, potrivit cărora dispoziţiile art. 438-440 se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere.

[3] Potrivit art. 41 C.civ., minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, iar actele se încheie de către acesta cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege (acte de dispoziţie) şi cu autorizarea instanţei de tutelă.

[4] În cazul în care există contrarietate de interese între părinţi sau, după caz, părintele care îl reprezintă sau asistă pe copil şi acesta din urmă, se desem-nează un reprezentant, potrivit art. 264 alin. (5) C.civ.


Drept civil

DREPT PROCESUAL CIvIL

Proprietate

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 767 din 6 martie 2014

(cuvinte cheie: titlu de proprietate, act de adjudecare, executare silită, acţiune în

revendicare, proprietate)

Titlu de proprietate reprezentat de un act de adjudecare. Desfiinţarea încheierii de executare silită. Acţiune în reven dicare

C.civ. din 1864, art. 480 C.proc.civ. din 1865, art. 311

Actul de adjudecare, ce constituie titlu de proprietate al reclamantului asupra imobilului revendicat, nu se consideră desfiinţat de drept, potrivit art. 311 alin. (2) C.proc.civ., în situaţia în care încheierea de încuviinţare a executării sile a fost desfiinţată în căile de atac. În acest caz, nulitatea actului de adju-decare trebuie cerută de partea interesată prin acţiune în justiţie. Câtă vreme actul de adjudecare ce constituie titlu de proprietate asupra imobilului nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, iar partea potrivnică deţine bunul fără nici un drept, acţiunea în revendicare a fost admisă, în condiţiile art. 480 C.civ.

Speţa: Prin cererea formulată de reclamanta SC E.T. SRL, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul C.Ş., solicitând să fie obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul denumit „Ferma de Lapte”, compus din teren şi construcţii, situat în judeţul Giurgiu.

Prin sentinţa civilă nr.52 din 25.05.2012, Tribunalul Giurgiu a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formula-tă de reclamantă, reţinând că reclamanta a cumpărat imobilul în litigiu la licitaţie în cadrul procedurii executării silite privind pe debitorul SC U.I.E. SRL şi creditoarea E.T.

Executarea silită a făcut obiectul dosarului de executare nr. xx1/E/2004 şi a fost încuviinţată prin încheierea din 19.09.2004 a Judecătoriei Bolintin Vale, iar această încheiere a fost desfiinţată prin decizia nr.3 din 16.11.2005, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, cauza fiind trimisă spre rejudecare Judecătoriei Bolintin Vale, această decizie rămânând definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 2.601 din 19.10.2006 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin desfiinţarea încheierii de executare silită, toate actele de executare efectuate în baza acesteia, în dosarul de executare nr. xx3/2004, sunt anulabile în condiţiile art. 404 C.proc.civ.

În cauză există şi o contestaţie la executare cu privire la actele de executare efectuate în dosarul nr. xx1/E/2004 ce face obiectul dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Piteşti, prin strămutare de la Judecătoria Bolintin Vale, dosarul fiind suspendat în prezent. Atâta vreme cât încuviinţarea executării silite care s-a finalizat prin actul de adjudecare a fost desfiinţată prin hotărâre judecătorească, tribunalul nu a putut lua în considerare acest act de adjudecare ca temei legal pentru acţiunea în revendicare a reclamantei.

Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 112 A din 17.04.2013, în majoritate, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul în litigiu, ce formează obiectul actului de adjudecare nr. xx3 din 17.08.2008 identificat potrivit rapoartelor topo şi construcţii din dosarul de fond.

S-a concluzionat, că, în acest moment, nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea actului de adjudecare, astfel că acesta este un act juridic valabil prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imo-bilului revendicat.

Dispoziţiile art.404 C.proc.civ., reţinute de instanţa de fond, nu sunt aplicabile în cauză, atâta vreme cât contestaţia la executare a fost respinsă prin admiterea excepţiei perimării.

Constatând că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe care nu-l are în posesie, şi că pârâtul C.Ş., în posesia căruia se află imobilul, nu are nici un drept asupra acestui imobil, care înainte de adjudecare a aparţinut în proprietate debitoarei SC U.I.E. SRL, instanţa de apel, în baza art.480 C.civ., a admis acţiunea în revendicare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul C.Ş.

Recursul nu este fondat.


Drept civil

Critica de nelegalitate formulată de recurentul pârât potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 311 C.proc.civ., în sensul că anularea încheierii de încuviinţare a executării silite sancţionează cu nulitatea absolută şi actele de executare realizate în baza acestei încheieri, se constată că este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 311 alin.(1) C.proc.civ. „Hotărârea casată nu are nici o putere” şi (2) „Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotă-râri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel”. Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că sancţiunea desfiinţării de drept a actelor de executare sau de asigurare operează în cazul în care ti-tlul executoriu, ce constă într-o hotărâre judecătorească definitivă, este casat, respectiv, desfiinţat, nu şi în situa-ţia în care actele de executare sunt desfiinţate. De aceea, desfiinţarea actelor de executare, respectiv, a actului de adjudecare nr. xx3 din 17.08.2005 ce constituie titlu re-clamantei asupra imobilului în litigiu, în situaţia în care încheierea de încuviinţare a executării silite, în baza că-reia s-a realizat acest act, a fost desfiinţată, nu operează de drept, potrivit art. 311 alin.(2) C.proc.civ., ci trebuie cerută de părţile interesate prin acţiune în justiţie.

În speţă, actul de adjudecare ce constituie titlu recla-mantei nu a fost desfiinţat, deoarece cererea reconven-ţională formulată de executorul judecătoresc în dosarul nr. x3/192/2006 al Judecătoriei Bolintin vale, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de adju-decare şi a procesului verbal de licitaţie din 28.07.2005, a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active şi a interesului, prin sentinţa civilă nr.2.613/2007 a aces-tei instanţe, irevocabilă, prin respingerea recursului, iar contestaţia la executare formulată de debitoarea SC U.I.E. SRL şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Bolintin vale, în prezent dizolvată prin hotărâre judecătorească, prin care a solicitat anularea actelor abuzive prin care pârâta SC E.

A.T.E.E. SA împiedică contestatoarea să îşi exercite drep-tul de proprietate asupra imobilului „Fabrica de lapte”, compus din teren în suprafaţă de 431,15 m.p., şi con-strucţie în suprafaţă de 314,45 m.p., cauza fiind strămu-tată la Judecătoria Piteşti, a fost soluţionată pe excepţia perimării prin sentinţa civilă nr.2.258 din 07.03.2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.2.098 din 01.10.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş.

În ceea ce îl priveşte pe recurentul pârât, se constată că acesta nu a fost parte în litigiul finalizat cu pronunţa-rea titlului executoriu, astfel că acestuia hotărârea jude-cătorească ce constituie titlul executoriu îi este opozabi-lă ca înscris constatator al unei situaţii juridice statuate cu putere de lucru judecat.

Titlul executoriu opunându-i-se pârâtului recurent ca simplu înscris probator, în procedura contestaţiei la executare, acesta l-ar fi putut combate prin contraprobă, caz în care contestaţia la executare formulată de pârât ar fi declanşat o acţiune reală imobiliară petitorie, ce im-punea compararea titlurilor de proprietate, însă pârâtul nu a uzat de această procedură şi nu a făcut dovada că deţine imobilul în litigiu în baza unui titlul valabil. Or, câtă vreme titlul reclamantei, ce conferă acesteia drep-tul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, iar pârâtul deţine bunul fără nici un drept, se constată că instanţa de apel legal a admis acţiunea în revendicare promovată de reclamantă împotriva pârâtului, în condiţiile art. 480 C.civ.

Pentru considerentele expuse instanţa a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.Ş.


Drept procesual civil


Competenţă

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 271 din 29 ianuarie 2015

(cuvinte cheie: competenţa teritorială, conflict de competenţă, declinare de competenţă,

acţiune în pretenţii)

Conflict negativ de competenţă. Inciden ţa dispoziţiilor art. 127 din noul Cod de procedură civilă

NCPC, art. 127

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă un judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în cir-cumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Astfel, în analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea, în cazul în care calitatea de reclamant o are un judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) de la o instanţă, trebuie avută în vedere nu numai instanţa la care funcţionează acesta, ci şi curtea de apel în circumscripţia căreia se află această instanţă, întrucât legiuitorul nu a avut în vede-re doar instanţa de acelaşi grad cu cea la care funcţionează reclamantul, ci a avut în vedere şi posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind raţiunea pentru care a făcut trimitere la circumscripţia curţii de apel în care se află instanţa unde se introduce cererea.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 martie 2014 sub nr. xx53/86/2014 pe ro-lul Tribunalului Suceava, reclamanţii A.G., A.K.A.M., B.C.M., B.D., C. (Ş.) G., C.O., D.R., I.G., P.v., T.C.M., T.M., Ţ.M., v.M., P.C., B.E., H.M. şi B.E., toţi prin mandatar A.G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Suceava, au solici-tat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de daune-in-terese moratorii, respectiv dobânzi legale, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit prin executarea de că-tre debitori, cu întârziere, a obligaţiei de plată stabilită irevocabil în sarcina acestora prin titluri executorii, de la data pronunţării hotărârilor şi în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează cu titlu de drepturi salariale.

Prin sentinţa civilă nr. 1118 din 19 iunie 2014, Tribunalul Suceava a declinat competenţa teritorială de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, în baza art. 127 C. proc. civ.

S-a reţinut că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate (grefieri) în cadrul Judecătoriei vatra Dornei, judecătorie care, însă, se află în raza de ac-tivitate a Tribunalului Suceava.

Tribunalul Mureş, sesizat cu soluţionarea cauzei, verificându-şi competenţa, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1456 din 14 octombrie 2014 pro-nunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. xx53/86/2014,

s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş, s-a declinat, în favoarea Tribunalului Suceava, com-petenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Suceava.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă în-tre Tribunalul Mureş şi Tribunalul Suceava.

S-a suspendat judecarea cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului cauzei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

S-a reţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 127 alin. (3) raportat la art. 127 alin. (1) C. proc. civ., întrucât reclamanţii nu au această calitate de recla-manţi într-o cerere „de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea” (adică Judecătoria vatra Dornei). S-a mai reţinut faptul că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., privind competenţa facultativă, sunt de excepţie, fiind de strictă interpretare, astfel încât acestea nu pot fi extinse prin analogie (operaţiune interzisă de art. 10 C. civ.), la ipoteze vizând şi alte instanţe decât cele la care reclamanţii grefieri îşi desfăşoară activitatea, indiferent dacă alte instanţe au sau nu în raza teritorială de compe-tenţă şi instanţa la care reclamanţii activează. O astfel de interpretare echivalează cu adăugarea la lege, operaţiune prohibită de art. 5 alin. (4) C. proc. civ.

S-a constatat că, potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează instanţei competente în a cărei circumscrip-ţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după



caz, sediul. Aceste prevederi ale Codului muncii au fost modificate implicit, parţial, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011 potrivit căruia, cererile referitoare la soluţionarea con-flictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Rezultă că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă (cum este şi cauza dedusă jude-căţii), reclamanţii au dreptul de opţiune între instanţa locului domiciliului sau a locului de muncă.

Odată făcută această opţiune de către reclamanţi, în sensul alegerii instanţei în a cărei circumscripţie se află locul lor de muncă (care se află în sfera de competenţă a Tribunalului Suceava), reclamanţii nu mai pot reveni, pârâţii nu mai pot cere declinarea competenţei, iar in-stanţa, dacă a fost corect sesizată (fără încălcarea nor-melor imperative de competenţă), nu poate, din oficiu, să îşi decline competenţa.

Cu toate că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opţiune al reclamanţilor salariaţi, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile „se adresează” (în mod imperativ) exclusiv celor două in-stanţe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintag-ma „se pot adresa”). Deci, aceste prevederi legale consa-cră o competenţă teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecţiei salariaţilor.

Analizând deciziile recurate, prin raportare la calitatea părţilor, Înalta Curte a constatat că este competentă cu soluţionarea cauzei Tribunalul Mureş, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă un grefier are calita-tea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circum-scripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Aşadar, în analiza com-petenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdu-să cererea, în cazul în care calitatea de reclamant o are un grefier de la o instanţă, nu trebuie să ne raportăm la dispoziţiile de drept comun, ci la dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Cu toate că acest articol are titlul sub marginală „com-petenţa facultativă”, în realitate, dispoziţiile acestui arti-col sunt imperative, textul de lege utilizând expresia „va sesiza”.

Deşi este adevărată susţinerea Tribunalului Mureş în sensul că textul de lege se referă la sesizarea instanţei ju-decătoreşti „de acelaşi grad” cu cea la care îşi desfăşoară activitatea grefierul, totuşi, textul de lege nu se opreşte aici, ci face, în continuare, referire la „circumscripţia ori-căreia dintre curţile de apel învecinate”. Ca atare, legiui-torul nu a avut în vedere doar instanţa de acelaşi grad cu cea la care funcţionează reclamantul, ci a avut în vedere şi posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind raţiunea pentru care a făcut trimitere la circumscripţia curţii de apel în care se află instanţa unde se introduce cererea.

Deşi nu este cazul în speţa de faţă, un alt argument pentru care trebuie să avem în vedere curtea de apel în circumscripţia căreia se află reclamantul (ce are calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier), iar nu instanţa la care efectiv funcţionează, este acela că, de exemplu, reclamantul ar putea să funcţioneze chiar la curtea de apel respectivă, iar dacă, într-o speţă oarecare, competenţa în primă instanţă ar aparţine tribunalului, conform raţionamentului Tribunalului Mureş, recla-mantul ar putea introduce cererea la un tribunal din raza de competenţă a curţii de apel la care el funcţionează, iar în calea de atac, ar soluţiona chiar respectiva curte de apel, situaţie ce ar contraveni raţiunii textului. Ca ata-re, în analiza competenţei prevăzute de art. 127 C. proc. civ., trebuie avută în vedere nu numai instanţa la care funcţionează reclamantul, ci şi curtea de apel în circum-scripţia căreia se află această instanţă.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 135 alin. (1) şi (4), raportat la art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.




Competenţă

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 3159 din 13 noiembrie 2014

(cuvinte cheie: competenţă teritorială, executare silită, imobil, excepţie de neconstituţionalitate,

conflict de competenţă, declinare de competenţă)

Cerere de încuviinţare a executării si lite. Neconstituţionalitatea prevede ri lor art. 650 alin. (1) NCPC. Conflict ne gativ. Competenţa instanţei de la do mi ciliul/sediul debitorului

NCPC, art. 107, art. 665, art. 713

Ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin.(1) NCPC sunt neconstituţionale, instanţă de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc. Astfel, soluţia care se impune în soluţionarea conflictului negativ de competenţă, este stabilirea compe-tenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanţei de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 NCPC, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 665 alin. (1) NCPC. Şi aceasta întrucât stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debi-torului este în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale, unde se arată că „în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacra-te deja în legislaţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”.

La data de 17.07.2014, T.B.O., executor judecătoresc în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, a solicitat în-cuviinţarea executării silite a debitorului C.v., în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.4599 din 2.09.2013 pronunţată de Judecătoria Sibiu, la cere-rea creditoarei E. SRL Sibiu.

Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectoru-lui 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5032 din 22 iulie 2014, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 17.06.2014 s-a con-statat că dispoziţiile art. 650 alin.(1) NCPC, care stabi-leau ca instanţă de executare judecătoria în circumscrip-ţia căreia se află biroul executorului judecătoresc ce face executarea, sunt neconstituţionale. Totodată, a apreciat că potrivit art. 107 NCPC, instanţa competentă să judece cererea de încuviinţare a executării silite este instanţa de la domiciliul sau sediul debitorului şi, întrucât, în speţă, debitorul îşi are domiciliul în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9970 din 29.09.2014, a admis excepţia necompeten-ţei sale teritoriale invocată din oficiu şi a declinat com-petenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. Această instanţă a reţinut că, în situaţia declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 650 NCPC, devin

aplicabile în speţă dispoziţiile art. 528 alin. (1) NCPC, astfel că instanţa competentă din punct de vedere teri-torial să soluţioneze cererea de încuviinţare executare silită este instanţa care a emis titlu titlul executoriu, re-spectiv Judecătoria Sibiu. Astfel învestită, Judecătoria Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 6529 din 29.10.2014 a ad-mis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocate din oficiu, a declinat competenţa de soluţionarea a cererii de încuviinţare executare silită în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi constatând ivit conflictul nega-tiv de competenţă, a sesizat Înalta Curte în vederea sta-bilirii regulatorului de competenţă.

Asupra conflictului negativ de competen-ţă ivit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 373 alin. (3) C.proc.civ. din 1865 sta-bileau competenţa în materia încuviinţării silite în fa-voarea instanţei în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel.

Având în vedere că executarea silită se poate desfăşu-ra în mai multe modalităţi şi forme, instanţa unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terţilor popriţi.

Noul Cod de procedură civilă - Legea nr.134/2010 privind codul de procedură civilă - a propus eliminarea competenţei multiple a instanţelor de executare, intro-



ducând un criteriu uşor de stabilit, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face exe-cutarea, exceptând situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 819 NCPC când se urmăreşte executarea unui bun imobil precum şi în cazul în care legea prevede altfel. Acest nou criteriu de stabilire a competenţei instanţei de executare de către art. 650 alin. (1) NCPC, conţinea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor şi debitor.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17.06.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16.07.2014, s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin.(1) NCPC sunt neconstituţionale. Curtea a statuat că din coroborarea dispoziţiilor art. 650 cu cele ale art. 651 NCPC, rezultă că în ceea ce priveşte alegerea executo-rului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să îşi aleagă executorul judecătoresc din circumscripţia cur-ţii de apel în funcţie de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligaţiilor care trebuie să fie executate. Totodată, a apreciat că în ceea ce priveş-te stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legis-laţie, precum judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

În prezenta cauză, aşa cum rezultă din ştampila de înregistrare a cererii introductive, data solicitării de în-cuviinţare a executării silite este 17.07.2014. Prin urma-re, la data sesizării instanţei - 17.07.2014, prevederile art. 650 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă erau declarate neconstituţionale, astfel încât instanţă de executare nu mai putea fi con-siderată ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc. În această situaţie, s-ar putea aprecia că îşi reiau efectele dispoziţiile anteri-oare normei declarate neconstituţionale, situaţie în care prin „instanţa de executare” s-ar înţelege instanţa locu-lui unde se desfăşoară executarea silită, potrivit regulilor Codului de procedură civilă 1865, astfel cum a fost mo-dificat prin legea micii reforme. În aceeaşi măsură, însă, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale declara-rea ca neconstituţională a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) NCPC nu are drept efect repunerea în vigoare a dispo-ziţiilor anterioare abrogate, ţinând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor norma-tive, dar şi caracterul unitar al noii reglementari, care ar

putea fi afectă prin inserarea unei norme izolate, des-prinse din vechiul Cod de procedură civilă.

Chiar dacă în doctrină există şi opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituţionale nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-şi relua efectele dispoziţiile abrogate de legea neconstituţională, nu se poate reveni la soluţia anterioară, respectiv instanţa locului unde se desfăşoa-ră executarea silită. În acest sens, pledează dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normati-ve, dar şi caracterul unitar al noii reglementări, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de procedură civilă.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că singura soluţie care se impune este stabilirea competenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debi-torului la data primei sesizări a instanţei de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 NCPC şi avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 665 alin. (1) NCPC, potrivit cu care „….executorul judecăto-resc va solicita să se dispună încuviinţarea executării de către instanţa de executare…”.

Se reţine că stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debitoru-lui este în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale, unde se arată că „în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legis-laţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 665 alin. (2) şi 713 alin. (2) consacră competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de executare.

Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanţei de executare şi posibilitatea deter-minării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite şi totodată volatil, precum locul executării silite.

Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul debitorului este în Bucureşti, sectorul 2, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 524 din 17 februarie 2015

(cuvinte cheie: insolvenţă, acţiune în anulare, cesiune de creanţă, suspendarea judecăţii)

Insolvenţă. Incidenţa dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. Condiţii şi efecte

Legea nr. 85/2006, art. 36 C. civ. din 1864, art. 1352

În cazul în care prin acţiunea introductivă de instanţă s-a solicitat, pe de o parte, anularea în parte a unui contract de cesiune de creanţă, iar, pe de altă parte, obligarea părţii pârâte, societate aflată în insolvenţă, la plata unor sume de bani, este legală soluţia instanţei de suspendare, în temeiul dispozi-ţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, doar a petitului în pretenţii referitor la pârâta aflată în insolvenţă, întrucât această suspendare nu poate opera decât pentru cererea prin care se urmărea realizarea unei creanţe asupra debitoarei aflată în insolvenţă, petitul privind anularea în parte a contractului de cesiune neputând să ducă în mod direct la realizarea creanţei. Astfel, întrucât suspendarea judecăţii nu privea întreaga acţiune formulată faţă de pârâta aflată în insolvenţă este firească menţiunea din dispozitivul hotărârii pronunţată de prima instanţă de respingere parţială a acţiunii faţă de această pârâtă, lipsa unei menţiuni exprese cu privire la capătul de cerere care este respins neatrăgând anularea hotărârii.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 1247 din 29 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosar nr. xx16/96/2012 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL şi excepţia lipsei de interes a reclamantei SC T. SRL invocate de pârâta SC H.H.G. SA; s-a respins acţiunea formulată de reclamantele SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL şi SC T. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC H.H.G. SA şi SC G.O. SA, prin admi-nistrator judiciar RVA M.I.S. SPRL; a obligat în solidar reclamantele să plătească pârâtei SC H.H.G. SA suma de 16.670,63 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că la data de 13 octombrie 2009 între pârâta SC H.H.G. SA şi reclamanta SC T. SRL s-a încheiat un contract de cesiune de creanţă potrivit căruia SC H.H.G. SA în calitate de cedent a transmis către SC T. SRL (cesionar) dreptul de creanţă în valoare de 2.594.561,40 RON, deţinut împotriva SC G.O. SA (în calitate de debitor cedat din contract) pentru suma de 2.594.561,40 RON, ce reprezintă preţul cesiunii. Ulterior, la data de 21.04.2011 s-a încheiat Contractul de cesiune de creanţă între SC T. SRL, în calitate de Cedent, SC G.O. SA, în calitate de debitor cedat şi SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL, în calitate de Cesionar, ocazie cu care reclamanta SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL a constatat că debitorul cedat SC G.O. SA refuză să achite suma de 851.820,85 lei care reprezintă contravaloarea celor 4 facturi menţionate mai sus, pe motiv că a comunicat către cedent refuzul acestor facturi înainte de a fi notificat despre cesiunea de creanţă.

Tribunalul a dispus prin încheierea din 18 martie 2013, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, suspendarea cauzei faţă de pârâta SC G.O. SA, având în vedere că aceasta se află în procedura insolvenţei, prin încheierea nr. 70/22.01.2013 a Tribunalului Harghita fiind deschisă procedura generală a insolvenţei.

În ceea ce priveşte acţiunea reclamantelor faţă de pârâta SC H.H.G. SA, a subliniat că susţinerile reclamantelor potrivit cărora pârâta nu şi-a respectat toate obligaţiile din contractul de cesiune de creanţă încheiat la data de 13 octombrie 2013, contract a cărui anulare în parte se solicită, nu sunt fondate.

Având în vedere că creanţa nu a fost achitată de debitorul cedat, iar acesta a aflat de existenţa contractului de cesiune anterior efectuării plăţii, momentul notificării cesiunii este lipsit de relevanţă, iar potrivit art. 1393 şi art. 1359 C. civ. sanc-ţiunea prevăzută de lege în caz de neîndeplinire a obligaţiei de notificare a debitorului cedat este inopozabilitatea cesiunii faţă de debitorul cedat şi liberarea debitorului în caz de plată a creanţei către cedent mai înainte de notificarea cesiunii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Susţinerile reclamantelor potrivit cărora pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin prevederile art. 3.1 lit. c din contractul de cesiune prin care a declarat că nu există nicio cauză de diminuare şi/sau stingere a creanţelor predate, nu sunt fondate. Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pârâta a avut cunoştinţă la data de 13 octombrie 2009, data încheierii contractului de cesiune, de refuzul de plată a celor 4 facturi de către debitorul cedat, acesta nefăcând dovada că a comunicat pârâtei refuzul de plată sau contestarea vreuneia dintre facturile emise.

Ca o consecinţă, tribunalul a respins acţiunea.


Drept comercial

O primă observaţie vizează critica recurentei în ceea ce priveşte împrejurarea că decizia recurată cuprinde mo-tive contradictorii, cu referire la considerentele privind suspendarea judecăţii, de către instanţa de fond, faţă de pârâta SC G.O. SA, aflată în procedura insolvenţei.

Instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a analizat critica formulată de recurentă şi a stabilit că, deşi încheierea de şedinţă din data de 18.03.2013 nu precizează, în mod expres, suspendarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu poate opera decât pen-tru petitul prin care s-a solicitat obligarea pârâtei SC G.O. SA la plata unei sume de bani, respectiv cererea prin care se urmărea realizarea unei creanţe asupra debitoa-rei aflată în insolvenţă, întrucât petitul privind anularea în parte a contractului de cesiune nu putea să ducă în mod direct la realizarea creanţei. Prin urmare, motiva-rea instanţei de apel nu este contradictorie. Chiar dacă această instanţă nu a fost învestită cu analiza legalităţii încheierii de suspendare, precizările din considerente nu urmăresc altceva decât să lămurească dacă suspendarea a vizat sau nu întreaga acţiune faţă de soluţia instanţei de fond, reflectată în dispozitivul hotărârii, de a respinge acţiunea faţă de ambele pârâte.

Nici motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 nu pot fi primite.

Aşa cum s-a arătat mai sus, întrucât suspendarea ju-decăţii nu privea întreaga acţiune formulată faţă de pâ-râta SC G.O. SA, este firească menţiunea din dispozitivul hotărârii pronunţată de tribunal de respingere (parţială) a acţiunii faţă de această pârâtă, iar lipsa unei menţiuni exprese cu privire la capătul de cerere care este respins nu atrage anularea hotărârii.

Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1352 C. civ. privind obligaţia de garanţie nu reprezintă o veri-tabilă critică de nelegalitate a deciziei, ci recurentele se prevalează de netemeinicia hotărârii recurate, urmărind reaprecierea probelor administrate în cauză, ceea ce ar atrage schimbarea situaţiei de fapt. Acest motiv de re-curs, reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. de la 1865, este inadmisibil, fiind abrogat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. De asemenea, susţinerile recurentelor referitoare la faptul că intimata-pârâtă H. nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, dând dovadă de rea-credinţă prin cedarea unei creanţe despre care ştia că este contestată de către debitorul cedat, urmăresc reevaluarea materialului probator şi nu se subsumează niciunui motiv de nelegalitate a hotărârii.

În ceea ce priveşte împrejurarea că instanţa de apel nu a reţinut şi critica referitoare la încălcarea prevede-rilor art. 3.2 din contract, se constată că apelantele nu au formulat critici punctuale referitoare la prevederile contractuale încălcate, iar instanţa de apel a interpretat motivarea în fapt a apelului, desprinzând, în mod corect, concluzia că acestea au înţeles să invoce în apel doar ne-respectarea prevederilor art. 3.1.b şi 3.1.c din contractul de cesiune.

Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, recursul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamantele Societatea E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL şi Societatea T. SRL.

Apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 77/A/11.03.2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, au declarat recurs recurentele E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL şi T. SRL.

Recursul nu este fondat.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Asigurări

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3962 din 11 decembrie 2014

(cuvinte cheie: contract de asigurare, acţiune în despăgubiri, risc asigurat)

Contract de asigurare. Refuzul asigurăto rului de plată a despăgubirii. Condiţii şi efecte

NCC, art. 1269, art. 1270

Clauza dintr-un contract de asigurare prin care părţile au prevăzut faptul că asiguratul are obligaţia să reclame evenimentul cel mai târziu în termen de 5 zile de la data producerii riscului asigurat, asigurăto-rul având dreptul să refuze plata despăgubirii dacă din cauza nerespectării acestor prevederi nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei, nu exonerează asigură-torul de obligaţia de plată a despăgubirilor, fiind nelegală soluţia instanţelor inferioare de respingere a acţiunii în despăgubire formulată de asigurat, în condiţiile în care asigurătorul nu a dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei, sarcina probei revenin-du-i acestuia.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 376 din 8.07.2013 pronunţată de Tribunalul Teleorman, Secţia civilă, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă şi ca neîntemeiată acţiunea formu-lată de reclamanta SC D.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.R. – A.V.I.G. SA şi intervenient în nume propriu BRD G.S.G. – Sucursala Turnu Măgurele, pentru neîndeplinirea procedurii de înştiinţare prevăzută de art. 13.1.2 şi 13.1.3. din contractul de asigurare seria CA nr.0063323 din 17.11.2011.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta, în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ. a declarat apel.

Curtea, verificând legalitatea şi temeinicia lucrărilor dosarului de fond potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele motive:

La data de 17.11.2011 între pârâtă, în calitate de asigurător, şi reclamantă, în calitate de asigurat, s-a încheiat contractul de asigurare seria CA nr. 0063323 pentru cultura de rapiţă de pe o suprafaţă de 270 ha.

Conform art. 11.3 din contract (Cap. XI) apelanta-reclamantă în calitate de asigurat avea obligaţia de a înştiinţa în scris sucursala asigurătorului care a emis asigurarea, cel mai târziu în 5 zile de la data producerii riscului asigurat, cu privire la cazurile de pagube.

În art. 13.1 (cap. XIII) părţile au prevăzut procedura de constatare şi evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirilor.

Astfel, în art. 13.1.1. s-a prevăzut: „Constatarea producerii evenimentelor asigurate, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor se fac de către reprezentanţii sau împuterniciţi ai Asiguratorului, ca urmare a avizării producerii daunei în prezenţa Asiguratului sau a împuternicitului acestuia”.

Deci, potrivit clauzei 11.3 din contract, în cazul producerii evenimentului asigurat, pentru declanşarea procedurii de eva-luare a pagubelor şi stabilirea despăgubirilor, apelantei-reclamante, în calitate de asigurat îi revenea obligaţia înştiinţării în scris, în termen de cel mult 5 zile, de la data respectivă, a asigurătorului-pârât despre producerea evenimentului.

În cauza de faţă, deşi apelantul-reclamant nu conferă acestei clauze contractuale forţa juridică obligatorie prevăzută de art. 1270 alin. (1) N.C.C., Curtea a considerat că demararea procedurii prevăzută de art. 13.1.1. din convenţia nu se putea face în lipsa înştiinţării scrise a asigurătorului, în termenul convenit.

Analizată din această perspectivă, clauza nr. 11.3 nu exonerează intimata de obligaţia de plată a despăgubirilor, aşa cum greşit consideră apelanta, ci impune în sarcina asiguratului obligaţia înştiinţării în scris, într-un anumit termen a asigurăto-rului despre producerea unui eveniment dintr-un contract de asigurare, în care acesta din urmă figura ca parte contractantă.

De altfel, este şi logică cronologia desfăşurării evenimentelor, mai întâi înştiinţarea în scris a asigurătorului şi apoi consti-tuirea dosarului de daună.

Cum din înscrisurile existente în dosarul de fond, respectiv înştiinţările din datele de 4.04.2012, 11.04.2012 şi 14.04.2012, nu rezultă cu certitudine faptul că acestea au fost comunicate intimatei-pârâte conform clauzei 11.3, curtea a considerat te-


Drept comercial

În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea este dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ajungându-se la concluzia eronată că nerespec-tarea procedurii înştiinţării în termenul prevăzut în con-tract exonerează pârâta de la plata despăgubirii solici-tată de reclamantă pentru producerea riscului asigurat. Din acest punct de vedere, Înalta Curte urmează a exa-mina aceste critici, raportat la art. 1270 C. civ., potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante şi, ca atare, judecătorii sunt obligaţi să le aplice aşa cum au fost concepute şi redactate de participanţii la încheierea convenţiei. Rezultă din actele dosarului că intimata a refuzat să execute voluntar con-tractul, opunându-i creditoarei clauze ale convenţiei care în opinia sa îi dau dreptul să nu acorde despăgubiri.

Recurenta a pus în discuţie aplicarea Cap. XIII art. 13.6 din contract, iar intimata i-a opus Cap. XI, art. 11.3, considerând că este îndreptăţită să nu acorde despăgubi-rile solicitate de reclamanta-recurentă.

Din dispoziţiile cap. XI rezultă că asiguratul are obli-gaţia să reclame evenimentul cel mai târziu în termen de 5 zile de la data producerii riscului asigurat. Sub cuvânt că aceste dispoziţii nu au fost respectate, s-a reţinut de către instanţele devolutive că deşi această clauză nu exo-nerează de răspundere, sancţiunea pentru nerespectarea acestei obligaţii dă dreptul asigurătorului să refuze plata primei de asigurare.

Instanţele anterioare au acceptat această susţinere fără să observe dispoziţiile Cap. XIII art. 13.6, care stabi-lesc că asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgu-birii dacă din acest motiv nu a putut determina cauza pro-ducerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei. Aşadar, instanţele aveau de observat că asigurătorul nu poate opune un refuz de plată a despăgubirii decât în si-tuaţia în care s-ar fi dovedit că nu a putut determina ca-uza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinde-rea pagubei, sarcina probei revenindu-i acestuia. În alte cuvinte, ignorând aceste prevederi ale clauzei din Cap. XIII art. 13.6 instanţele anterioare au stabilit o situaţie de fapt neconformă cu voinţa manifestată în convenţie, soluţiile fiind rezultatul faptului că nu s-au concentrat

pe identificarea intenţiei comune a părţilor la momentul încheierii contractului.

Dintr-un alt punct de vedere, în interpretarea con-tractului de asigurare, instanţele devolutive au reţi-nut că asiguratul nu a reuşit să dovedească prin probe concludente şi pertinente certitudinea comunicării de primire de către intimata-pârâtă a celor trei înştiinţări privind producerea riscului asigurat. Această modalitate de interpretare în favoarea asigurătorului nu constituie o regulă care se aplică fără să se ţină seama de clauzele supuse interpretării. Prin urmare, in dubio pro reo este semnificaţia prevederilor art. 1269 C. civ., care impune ca regulă de interpretare a contractelor atunci când se caută intenţia comună a părţilor. Prin urmare, interpre-tarea poate fi făcută şi împotriva asigurătorului.

Revenind la speţa de faţă, se constată că prin adresa de răspuns la concilierea prealabilă, intimata-pârâtă afirmă în mod expres că „cultura de rapiţă…la acea dată era deja distrusă în proporţie de 80% conform avizării din data de 4 aprilie 2012”. De asemenea, lipsa de certitudine cu privire la transmiterea înştiinţărilor din datele de 4 aprilie 2012, 11 aprilie 2012 şi 14 aprilie 2012, profită asiguratului – în speţă reclamanta – întrucât intimata-pârâtă neefectuând proba contrară cu referire la adresa emisă de Romtelecom, din care rezultă realizarea unei legături telefonice la sediul asigurătorului.

Conchizând, clauza prevăzută la capitolul XI art. 11.3 nu poate funcţiona decât în condiţiile art. 13.6 din ca-pitolul XIII, care trebuie dovedite de asigurător, iar în aplicarea clauzei respective trebuie avută în vedere bu-na-credinţă la încheierea contractului şi executarea lui.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul, a casat decizia re-curată şi a trimis cauza spre rejudecare cu recomandarea de a administra probe noi care să stabilească cu exactita-te situaţia de fapt în funcţie de intenţia părţilor, concre-tizată în clauzele contractuale mai sus menţionate.

meinică şi legală soluţia instanţei de fond. În acest context, de vreme ce clauzele contractuale menţionate (art. 11.3, 13.1.2., 13.1.3.) au fost încălcate de apelant, iar acesta nu a reuşit să dovedească prin probe concludente şi pertinente certitudinea comunicării, respectiv a confirmării de primire de către intimata-pârâtă a celor trei înştiinţări, curtea, considerând că apelan-tul nu a respectat procedura obligatorie convenită prin semnarea contractului de asigurare, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 510/2013 din 9 decembrie 2013, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC D.I. SRL.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC D.I. SRL.

Recursul este fondat.

18

Dreptul proprietăţii intelectuale

Săptămâna Juridică nr. 21/2015 » Litteris e-Publishing

DREPTUL PROPRIETăŢII INTELECTUALE

Proprietate

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 1067 din 28 martie 2014

(cuvinte cheie: drept de autor, plagiat, răspundere civilă delictuală, obligaţia de

diligenţă)

Editarea unei lucrări reprezentând un plagiat. Angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a edi turii. Obligaţia de diligenţă. Inexis tenţa unei împrejurări care înlătură vinovăţia

Legea nr. 8/1996 C.civ. din 1864, art. 998 999

Ca regulă, răspunderea pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală este angajată pentru culpa cea mai uşoară (culpa levissima), aşadar, indiferent de gravitatea vinovăţiei. Răspunderea nu poate fi antrenată independent de vinovăţia autorului faptei ilicite, deoare-ce sunt aplicabile, în absenţa unei prevederi legale con-trare, cerinţele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, inclusiv în privinţa împrejurărilor care înlătură vinovăţia.

În acest context, nu poate fi ignorat faptul că societa-tea care încheie, în mod obişnuit, contracte de editare cu autorii, are calitatea de profesionist, care trebuie să acţi-oneze cu diligenţa cerută acestui statut şi să facă verifi-cări, înainte de folosirea operei, în legătură cu calitatea de autor a acesteia şi, cum contractul de editare impli-că, de regulă, cesiunea drepturilor patrimoniale asupra operei, aceasta presupune ca editorul să se asigure că va putea folosi opera, fără prejudicierea drepturilor unei terţe persoane. În mod evident, demersurile care se pot pretinde editorului nu depăşesc sfera diligenţei obişnu-ite cerute oricărui profesionist şi a limitelor rezonabile în care s-ar putea identifica lipsa de originalitate a unei opere.

Astfel, nu se poate reţine existenţa unei împrejurări asimilate forţei majore, care să înlăture vinovăţia editu-rii şi nici a unei erori de fapt scuzabile, în situaţia în care aceeaşi editură s-a ocupat, anterior, de editarea lucrării plagiate (aflându-se chiar în posesia manuscrisului ope-rei originale), motiv pentru care trebuia să procedeze la verificări referitoare la conţinutul comparativ al lucrări-lor. De asemenea inserarea pe verso-ul coperţii a men-ţiunii potrivit căreia „răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revin exclusiv autorului” nu este de natură a înlătura răspunderea editurii, întrucât acest

fapt priveşte exclusiv raporturile contractuale dintre aceasta şi autorul lucrării contrafăcute.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că sunt întrunite în persoana pârâtului condiţiile răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998 şi 999 C.civ., menţinând în mod legal interdicţia de reproducere şi distribuire a lucrării, precum şi obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral produs recla-mantului şi la publicarea dispozitivului sentinţei într-un ziar de largă circulaţie, în solidar cu pârâta Editura F.R.M.

După cum s-a reţinut de către prima instanţă, iar si-tuaţia de fapt astfel reţinută a fost confirmată în apel, în anul 2008, Editura F.R.M. a editat şi distribuit volumul „Geografia regională a României, Carpaţii, Subcarpaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii” sub numele pârâtului A.C., iar această lucrare conţine 95% din lucrarea concepută de către reclamant şi publicată anterior, în anul 2005, în volumul „Facultatea de geografie a Universităţii S.H. - Sinteze anul Iv” (în cadrul căruia ocupă anumite capitole).

Instanţa de apel a apreciat că fapta pârâtului de însu-şire a calităţii de autor a operei reclamantului (preluată într-o proporţie covârşitoare în lucrarea pârâtului), fără autorizarea reclamantului şi fără ca acesta să fie indicat drept coautor pentru lucrarea integrată în opera pârâtu-lui, reprezintă o încălcare, în special, a dreptului la pa-ternitatea operei, prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei).

Fapta de editare a unei lucrări contrafăcute, total sau parţial, are caracter ilicit, cât timp se produce prin încălcarea normelor dreptului obiectiv, respectiv prin încălcarea prerogativelor dreptului de autor reglementate de Legea nr. 8/1996, ceea ce determină antrenarea răspunderii civile delictuale a editurii pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 şi 999 C.civ.


Dreptul muncii

DREPTUL MUNCII

Competenţă

Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 172 din 12 martie 2014

(cuvinte cheie: concediere, preaviz, contract individual de muncă)

Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Con ţinut. Sancţiunea necuprinderii ele mentelor obligatorii în decizia de con cediere

C. muncii, art. 65, art. 76, art. 7980

Legalitatea unei decizii de concediere se analizează de către instanţa de judecată, potrivit art. 79 din Codul muncii, prin raportare la temeiul de drept al concedierii menţionat în cuprinsul acesteia şi nu având în vedere alte dispoziţii legale invocate de către angajator prin apărările formulate în faţa instan-ţei, chiar dacă aceste prevederi legale ar fi fost precizate în alte înscrisuri întocmite de către angajator, anterior emiterii deciziei de concediere, precum preavizul comunicat salariatului concediat.

Dacă încetarea contractului individual de muncă are loc în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină, sub sancţiunea nulităţii, elementele prevăzute la art. 76 lit. a) – lit. c) din Codul muncii. În situaţia în care decizia de concediere nu cuprinde motivele de fapt care au determinat concedierea salariatului şi doar art. 65 alin. (1) din Codul muncii este indicat ca temei de drept al concedierii acestuia, nu se poate stabili dacă încetarea contractului individual de muncă a fost consecinţa unei concedieri individuale sau a unei concedieri colective care să atragă şi necesitatea menţi-onării criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d) din Codul muncii. Pe de altă parte, în absenţa din cuprinsul deciziei de concediere a motivelor de fapt ale concedierii, angajatul concediat şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi serioase, precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 2574/01.10.2013, Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată de către reclamanta J.M. în contradictoriu cu pârâta SC G.C.A. SA, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad. A anulat decizia de concediere nr. 58/06.03.2013 şi a dispus repunerea reclamantei în situaţia anterioară, în sensul reintegrării pe postul de-ţinut anterior încetării contractului de muncă. A obligat pârâta la plata unor despăgubiri băneşti, egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat ca salariată, de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă A obligat pârâta la plata tuturor contribuţiilor datorate în calitate de angajator.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta SC G.C. SA Arad.

Apelul nu este întemeiat.

Reclamanta a contestat, prin acţiunea pendinte, deci-zia nr. 58/6.03.2013 de încetare a contractului individu-al de muncă, emisă de către pârâta SC G.C. SA Arad, re-prezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii. Potrivit acestei decizii, contractul individual de muncă al recla-mantei, încadrată pe funcţia de şef serviciu financiar la biroul contabilitate, a încetat cu începere de la data de 8.03.2013, conform art. 65 alin. (1) din Codul muncii. Prin urmare, din această decizie rezultă, fără echivoc, că temeiul juridic al încetării contractului individual de muncă al reclamantei l-a constituit art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Art. 79 din Codul muncii prevede că: „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei

alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.

Având în vedere conţinutul deciziei nr. 58/6.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă, contes-tată de către reclamantă, şi dispoziţiile art. 79 din Codul muncii, Curtea constată că, în mod corect, instanţa de fond a analizat legalitatea şi temeinicia acestei decizii prin raportare la dispoziţiile art. 65 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 76 din Codul muncii, fără a avea în vede-re prevederile art. 86 alin. (1) – alin. (6) din Legea nr. 85/2006, invocate de către pârâtă, prin întâmpinare, în apărare, întrucât acestea nu sunt incidente în cauză, nefiind menţionate, în cuprinsul deciziei de concediere, ca temei de drept al încetării contractului individual de muncă al reclamantei.


Dreptul muncii

Împrejurarea că preavizul nr. 733/16.08.2012, emis de către pârâta SC G.C. SA Arad, reprezentată prin ad-ministrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, se referă atât la dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. muncii., cât şi la cele ale art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu are ca efect completarea temeiului de drept al încetării con-tractului individual de muncă al reclamantei în sensul indicat de către pârâta-apelantă, atât prin întâmpina-rea depusă la dosarul de fond, cât şi prin cererea de apel pendinte, temei ce a fost înscris în decizia de concediere contestată, deoarece art. 79 C. muncii. interzice, în mod expres, angajatorului ca, în caz de conflict de muncă, să invoce în faţa instanţei de judecată alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concedie-re. Pe cale de consecinţă, Curtea constată că motivul de apel referitor la faptul că legalitatea deciziei de conce-diere contestate trebuie analizată prin raportare la dis-poziţiile art. 86 alin. (1), alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 85/2006, ce au fost respectate în cauză de către an-gajator, este nefondat, în condiţiile în care art. 86 din Legea nr. 85/2006 nu a fost menţionat în această decizie şi nu poate fi avut în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea pricinii.

În cazul în care încetarea contractului individual de muncă are loc în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii., deci-zia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu, potrivit art. 76 C. muncii., următoarele elemente: „a) motivele care determină concedierea; b) durata preavi-zului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, con-form art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opte-ze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”.

Decizia nr. 58/6.03.2013, emisă de către pârâta SC G.C. SA Arad, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, nu cuprinde durata preavizului acordat reclamantei şi motivele de fapt care au determi-nat concedierea reclamantei, astfel încât, în speţă, prin raportare doar la prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii., indicate ca temei de drept al concedierii acesteia, nu se poate stabili dacă încetarea contractului individual de muncă al reclamantei a fost consecinţa unei concedieri

individuale a acesteia sau a unei concedieri colective care să atragă şi necesitatea menţionării criteriilor de stabili-re a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d) C. muncii. Pe de altă parte, conform art. 65 C. muncii., concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi dispusă numai ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de către salariat, determinată de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, această desfiinţare trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. Reducerea de personal trebuie să fie efectivă şi să corespundă unei ne-voi reale a unităţii angajatoare, astfel încât desfiinţarea postului să nu constituie un pretext pentru îndepărtarea salariatului.

În absenţa, din cuprinsul deciziei de concediere, a motivelor de fapt ale concedierii reclamantei, aceasta şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi serioase, precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse, astfel încât nerespectarea de către pâ-râtă a dispoziţiilor art. 76 lit. a) C. muncii., la momentul emiterii deciziei de concediere nr. 58/6.03.2013, atrage nulitatea acesteia, conform art. 78 C. muncii. Aceeaşi sancţiune este incidentă şi pentru încălcarea prevederi-lor art. 76 lit. b) din Codul muncii, dat fiind că neindica-rea duratei preavizului acordat angajatului concediat are consecinţe în ceea ce priveşte verificarea de către instan-ţa de judecată a respectării de către angajator a prevede-rilor art. 75 C. muncii.

Nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 76 C. muncii., sancţionată cu nulitatea absolută a deci-ziei de concediere, face de prisos analizarea motivelor de netemeinicie a acesteia susţinute de către reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, şi combătute de că-tre pârâtă, prin apărările formulate în cauză, atât prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, cât şi prin cere-rea de apel pendinte.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse ante-rior, Curtea a respins apelul pârâtei ca nefondat.


Drept penal

DREPT PENAL

Combaterea fenomenului infracţional al traficului de persoane prin realizarea profilului femeilor victime

Lect. univ. dr. Mihai ŞTEFĂNOAIA Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi

Doctorand Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Aproximativ trei pătrimi din victimele traficului de persoane, cărora li s-a oferit ajutor de STv în anul 1998, au fost mai tinere de 25 de ani. Este, îndeosebi, revoltător faptul că vârsta multora dintre ele era de la 15 la 18 ani, mai ales pentru acelea care au sosit din Europa Centrală. Aproximativ toate femeile au sosit din Republica Cehă. Pare uimitor, dacă luăm în consideraţie faptul că această ţară este mult mai bogată decât multe ţări vecine. Există o mare diferenţă între caracteristicile serviciului internaţional privind migrarea femeilor din ţările în curs de dezvoltare şi femeile din Ţările Europei Centrale şi de Est (ŢECE). Femeile din ţările în curs de dezvoltare sunt, de obicei, mai în vârstă, pro-babil, căsătorite şi au copii. Dintre cele 47 de femei, sosite din ţările în curs de dezvoltare, 18 aveau copii, jumătate dintre ele locuiau în Olanda. Faptul că atât de multe femei şi-au lăsat copiii în ţările lor de origine permite presupunerea că ele căutau de lucru în alte ţări pentru a trimite bani familiilor lor.

Starea socială a femeilor

Numărul sporit de prostituate aduse din ţări străine influenţează piaţa de prostituate în ţările în care vin. Sociologii, în urma cercetărilor, ne informează că în unele ţări europene oferta depă-şeşte cererea. O astfel de poziţie a dus la creşterea concurenţei între persoanele ce activează pe o atare piaţă: între prostituatele băştinaşe şi cele străine şi între grupurile de proxeneţi şi între cei ce se ocupă cu traficul de femei, ceea ce a produs, de asemenea, condiţii drastice pe piaţa de prostituate [1]. Aceste schimbări au influenţat şi asupra formei şi conţinutului de cerere a prostituatelor. Cu alte cuvinte, se presupune o cerere sporită la tipuri de servicii intime mai alinate şi “exotice”, mul-te dintre ele creează un înalt nivel de risc pentru sănătate şi viaţă (boli transmise pe cale sexuală, violenţă fizică, sadism ş. a.).

Cercetările sociologice efectuate de sociologii olandezi au arătat că femeile implicate în traficul de persoane reprezintă grupuri izolate şi fără iniţiativă, încălcarea drepturilor lor vis-a-vis de abuz şi violenţă au un caracter de masă. În ierarhia prostituţiei, ele ocupă cea mai joasă poziţie, cu cele mai proaste condiţii de lucru, adesea cu nerespectarea normelor sanitare.

Taxa unei locuinţe arendate pentru ele este de câteva ori mai mare decât în medie pe ţară, iar timpul de muncă este mai mare, decât al prostituatelor autohtone. Unele femei, de exemplu, lucrează

[1] Traficul de femei: fenomen şi crimă, “Iniţiativa Civică”, 2001, pag. 47.

Una dintre formele cele mai răspândite o constituie traficul de femei şi fete destinate exploatării sexuale. Aceasta a cunoscut în ultimul deceniu o escaladare fără precedent în societatea noastră, atingând dimensiuni ce afectează grav sănătatea psihică şi fizică a femeilor, le diminuează considerabil statutul moral, fapt care limitează drastic posibilităţile de afirmare socială, precum şi zdruncină puternic fundamentul societăţii – familia.

(cuvinte cheie: trafic de persoane, sclavie, protecţie, legislaţie)


Drept penal

într-o zi şi o noapte câte 12-15 ore în cluburi, în case de toleranţă şi în birourile de servicii intime, ai căror patroni le folosesc, paralel, ca femei de serviciu, sau în calitate de chelneriţe şi servitoare în timpul zilei.

Cu restricţie şi şantaj, proxeneţii le subordonează totalmente. Este clar că în astfel de condiţii femeile tolerează problemele psihologice şi fizice. Mai mult decât atât, victimelor traficului de persoane, de cele mai multe ori, nu le ajunge experienţa şi cunoaşterea limbii în negocierile cu clienţii, pentru a evita violenţa şi bolile infecţioase.

Una dintre principalele probleme este, desigur, faptul că femeile se află în ţara de destinaţie a traficului ilegal. Actele oficiale, care le-au permis intrarea, nu mai sunt valabile sau le-au fost confiscate. Faptul că femeia se află în ţară ilegal, atrage după sine, fără îndoială, multe consecinţe, înainte de toate, ea este nevoită să evite contactul cu autorită-ţile, ceea ce, la rândul său, înseamnă că ea nu mai poate spera la sprijinul poliţiei. Ţinând cont de aceasta, nu este surprinzător că aceste femei foarte rar îşi denunţă proxeneţii sau fac declaraţii împotriva lor. Pe de o parte, ele se feresc de urmăririle proxeneţilor, iar pe de altă parte, le este frică să nu fie expulzate din ţară. În legătură cu asta, în Olanda, o serie de organizaţii, care sunt împotriva traficului de femei, au făcut apel la Guvernul Olandei să ia măsuri în sprijinirea victimelor, care fac declaraţii împotriva proxeneţilor.

Drept rezultat, din august 1990 femeilor, care se pregăteau să facă declaraţii în tribunal, li se permite o şedere tem-porară în ţară pe parcursul judecăţii. Dacă femeia nu poate sau îi este frică să se reîntoarcă în ţara sa după terminarea judecăţii, potrivit legii i se permite să apeleze la acordarea traiului pe bază umanitară. În anul 1993 această hotărâre a început să se extindă şi asupra persoanelor care doresc să facă declaraţii în privinţa traficului de femei.

Recrutarea femeilor

Stereotipul obişnuit al victimei traficului în cauză îl reprezintă o femeie tânără naivă care, prin minciună, este antrenată în practicarea prostituţiei, după ce i s-a propus o muncă legală sau căsătorie. Acest stereotip este mai mult sau mai puţin adevărat. Precum s-a stabilit în urma cercetărilor, numai 7 femei din toate cazurile cercetate practicau prostituţia în ţările lor de origine, chiar dacă multe femei, îndeosebi cele din ŢECE, ştiau că în străinătate vor practica prostituţia. Datele demonstrează că un număr apreciabil de femei (36) au spus că nu li s-a propus să fie prostituat, dar că li s-a promis un loc de muncă pe post de “chelneriţe sau bucătărese” (21). Faptul că multe femei ştiau că sunt alese pentru a practica prostituţia demonstrează că nu toate victimele au fost forţate să practice prostituţia, ci însuşi concursul de împrejurări imprevizibile nu le-a permis să evite acest lucru.

Analiza presei din Ungaria ne permite a presupune că traficanţii, în mod deschis, recrutează victimele prin in-termediul anunţurilor, apărând zilnic zeci de anunţuri în ziarul “Expressz”. Ziarul publică regulat informaţii despre locurile de muncă în Occident ca dansatoare, chelneriţe sau barman în cluburile de noapte. Iată două exemple de acest gen:

“Caut administratori şi dansatoare pentru un club de noapte suedez. Permisiune pentru lucru, contract. Salariu substanţial. Sună-mă!”; “Căutăm domnişoare, drăguţe pentru ocupaţia de dansatoare în străinătate. Salariu substanţial!”.

MIP a urmărit aceste tipuri de anunţuri pe parcursul câtorva săptămâni şi s-a vorbit la telefon cu autorii unor anunţuri mai sus citate, pentru a afla mai multe amănunte despre munca propusă. Multe anunţuri nu erau date de persoane particulare, ci de agenţii. Munca era propusă în multe ţări, însă, în general, erau în Austria, Germania şi Italia. Este interesant că nici într-un anunţ nu era menţionată Belgia, unde în anul 1993 au fost luate măsuri privind reglementarea contractelor pentru artişti.

Chiar dacă în multe anunţuri erau solicitate “dansatoare” având vârsta de 18-25 de ani, multe agenţii nu se prea inte-resau dacă femeile angajate aveau experienţă de muncă sau cunosc limba străină, în multe cazuri li se promitea ca-zare şi pension total în cluburi şi baruri, curios şi suspect în acelaşi timp, numărul orelor de lucru pe zi nefiind precizat.

De regulă, se menţiona că salariul depinde de orele de muncă şi că femeile pot câştiga foarte mulţi bani: o dată era stabilită o sumă concretă de 1.300 de euro pe zi. Toate agenţiile au susţinut că vor semna un contract cu femeile şi ele vor fi asigurate cu documente legale, subliniind chiar că toate angajatele vor fi oficial înregistrate la o circum-scripţie de poliţie şi vor primi documentele necesare şi permisiunea. Mai susţineau, de asemenea, că munca va fi legală.

De fapt, un agent, din întâmplare, a amintit că dacă femeia va fi oprită pe stradă de vreun poliţist şi-i va cere actele, ea nu trebuie sa spună cu ce se ocupă. De obicei, femeilor li se dă un termen de probă de 3 zile, iar apoi se presupune că vor lucra cel puţin o lună. Costul călătoriei se plătea în diferite moduri.


Drept penal

Proprietarii cluburilor şi barurilor pot plăti costul călătoriei din Ungaria în Spania şi în Grecia, iar suma plăţii poate fi automat reţinută din primul salariu al femeii. În Germania şi Italia femeilor li se dă un avans şi ele sunt, de obicei, duse cu automobilul. Erau unele apropouri cu privire la faptul că serviciul oferit va fi legat de sex şi de prostituţie, chiar dacă ultimul cuvânt niciodată nu a fost pomenit.

S-a stabilit că poliţia din Ungaria ştia foarte bine de existenţa unor astfel de anunţuri şi ştia că, aproape săptă-mânal, femeile sunt duse cu autocarul dintr-un hotel binecunoscut pentru lucrul în sex-industria Europei de vest. Ţinând cont, însă că anunţurile se schimbă mereu, de altfel şi adresele agenţiilor, poliţia ne informează că nu are destule cadre pentru a cerceta foarte bine aceste anunţuri. În Ungaria numărul infracţiunilor s-a dublat în ultimii ani, dar bugetul poliţiei s-a micşorat cu o cincime [1], o problemă reală şi cât se poate de acută.

Anunţuri din ziare, care invită insistent “gospodine”, pot fi găsite şi în ziarele suedeze. Anunţurile publicate în partea ţării unde se vorbeşte franceza sunt scrise în franceză, chiar dacă frazele din limba străină sunt uneori adă-ugate la text. Acest lucru, denotă faptul că proprietarii cluburilor sunt interesaţi în atragerea lucrătoarelor din obştile de emigranţi din interiorul tării, este probabil, un mod de a evita cheltuielile materiale şi financiare prin angajarea femeilor străine.

Datele privind Olanda permit să presupunem că la angajarea unui mare număr de femei sosite din ŢECE sunt folosite metode nestandarde. Foarte puţine victime (4) au spus că au fost recrutate după anunţ, multe decla-rând pur şi simplu că au fost recrutate de prieteni sau de cunoştinţele prietenilor. Este posibil ca unor femei să le este frică să spună mai mult. Este totuşi surprinzător faptul că nici una dintre femei nu a spus că a fost recrutată de “un impresar sau agent”.

Sunt deosebiri în datele privind Belgia bazate pe cercetarea victimelor, în perioada din anul 2001 şi până în 2005, care au arătat că majoritatea femeilor au fost recrutate de “impresar”. Acest lucru, poate fi explicat prin sensul termenilor “impresar” şi “agent”, care nu este uşor de stabilit, motiv pentru care nici victimele nu cunosc întotdeauna sensul unor astfel de termeni. Datele cercetărilor confirmă presupunerea că, în realitate, recrutarea femeilor a fost or-ganizată şi că în multe cazuri a participat traficantul sau agentul. De fapt, majoritatea femeilor nu trebuia să plătească traficanţilor pentru călătorie, deoarece la sosire o parte însemnată dintre femei erau datoare persoanei sau organizaţiei care le-a ales [2].

În concluzie se poate spune că femeile sunt recrutate, cel puţin, prin aplicarea a două modalităţi diferite. O parte dintre ele au acceptat conştient că se vor angaja ca prostituate, altele credeau că nu vor lucra în sex-industrie. În ambele cazuri, la recrutarea femeilor sunt folosite, în general, căi neformale şi, ca rezultat, măsurile luate pentru prevenirea publicării anunţurilor privind locurile de muncă în sex-industrie nu pot influenţa lupta contra acestui t ip de trafic.

Lupta împotriva traficului de femei

Judecând după experienţa în cercetarea problemei cu privire la femeile vândute, cercetare efectuată de persoane aparte şi de grupuri, care le acordă ajutor, traficul de persoane (în general traficul de femei) continuă să rămâ-nă o infracţiune deosebit de periculoasă, cu un grad de pericol social foarte ridicat, dar despre care se vorbeşte mult prea puţin. De aceea majoritatea ţărilor europene, practic, nu au o atare activitate în domeniul politicii clare şi convenite pentru rezolvarea acestei probleme. Măsurile luate nu ar trebui să se reducă doar la expulzarea victimelor. Mai mult decât atât, este obligatorie analiza cauzelor care duc la amploarea fenomenului traficului de persoane şi nu doar a efectelor devas-tatoare generate de activitatea infracţională în comiterea acestor fapte. Unele ţări însă, îndeosebi Belgia şi Olanda, au în-ceput elaborarea altor activităţi privind lupta împotriva traficului de femei, înainte de a începe discutarea politicii în ŢECE, este necesar să descriem, în general, aspectele politicii belgiene şi olandeze. Ministerul Olandez al Apărării Sociale a însărcinat să se facă cercetări privind căile utilizate de femei pentru a se vinde în Olanda. Raportul (Buijs & verbraken) ba-zat pe această cercetare a avut o importanţă mare în politică pentru recunoaşterea existenţei problemei traficului de femei. În anul 1997, cu susţinerea financiară a Ministerului Apărării Sociale a Olandei a fost înfiinţat Fondul pentru lupta împotriva traficului de femei. În Belgia conştientizarea seriozităţii problemei traficului de femei a crescut simţitor după publicarea de către jurnalistul Chris De Stoop a câtorva articole şi cărţi privind această problemă. În acelaşi timp, regele Belgiei s-a întâlnit cu câteva dintre astfel de victime şi, de asemenea, a fost înfiinţată Comisia Parlamentului pentru problema în cauză.

[1] “Economist”, 11 martie 2000.

[2] Traficul de femei: fenomen şi crimă, “Iniţiativa Civică”, 2001, pag. 39.


Drept penal

“Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/159/1.5/S/141699, proiect strategic ID 141699, cofinan-ţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013”

BIBLIOGRAFIE1. M. Wyers, L. Lap-Chew, Trafficking in Women Forced Labour and Slavery-Like Practices in Marriage Domestic

Labour and Prostitution, STv, Utrecht, 1997.2. Asistenţa socială acordată victimelor traficului de femei şi profilaxia fenomenului, Îndrumar practic, “La

Strada”, Chişinău, 2003.3. Ce spun 24 de femei traficate, Centrul de Analiză şi Investigaţii Sociologice, Politolingve şi Psihologice, CIvIS,

2001.4. Contracararea traficului cu fiinţe umane: Handbok, Centrul Internaţional “La Strada”, 2003.5. Criminalitatea în Rep.Moldova, Materialele conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale aprilie 2003, Ed.

Academiei de Poliţie “ Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2003.6. Human Rights and Traffiking in Women: A Handbook, GAATW, Bangkok, 2001.7. Informaţionîi spravocinic po protivodeistviiu torgovle jănşinami, O.I.M., Minsk, 2003.8. Migration trends in Eastern Europe and Central Asia, Rewiew 2001-2002, I.O.M.9. Perspectives on trafficking in human beings: phenomenon-legislation-assistance, CCEM, 2002.10. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale 4 noiebrie 1950,

Roma.11. Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane 25 iulie 1951


Drept penal

DREPT PENAL

Minoritatea

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 55/RC din 10 februarie 2015

(cuvinte cheie: minoritate, măsură educativă privativă de libertate, internare

într-un centru de detenţie)

Minoritate. Măsură educativă privativă de libertate. Internare întrun centru de detenţie. Pedeapsă prevăzută de lege

NCP, art. 114, 125, 187

În accepţiunea dispoziţiilor art. 187 C. pen., prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în conside-rare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

În raport cu dispoziţiile art. 114 alin. (2) lit. b), ale art. 125 alin. (2) şi ale art. 187 C. pen., în cazul ten-tativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 C. pen., săvârşită în timpul mino-rităţii, instanţa poate lua măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie, pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani, întrucât tentativa constituie o cauză de reducere a pedepsei, care nu se ia în considerare la stabilirea „pedepsei prevăzute de lege”, în sensul dispoziţiilor art. 114 alin. (2) lit. b) şi art. 125 alin. (2) C. pen.

Speţa: Prin sentinţa nr. 649 din 18 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, Secţia penală, în baza art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. anterior şi art. 3201 C. proc. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul P.N. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.

În baza art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. anterior şi art. 3201 C. proc. pen. anterior, a fost condamnat acelaşi inculpat la o lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de port ilegal de armă albă (cuţit) în loc public.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.

În baza art. 861 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului P.N. sub supraveghere şi s-a fixat termen de încercare pe o durată de 5 ani, în condiţiile art. 110 C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 863 alin. (1) C. pen. anterior.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului P.N., care în data de 6 martie 2013, pe fondul geloziei excesive, i-a abordat pe numiţii G.N., S.M. şi N.A. în Parcul „A.” şi l-a lovit pe S.M. cu un cuţit pe care-l avea asupra sa, cauzându-i acestuia o plagă înjunghiată penetrantă în zona toracică posterioară dreaptă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior şi ale infracţiunii de port ilegal de armă albă (cuţit) în loc public prevăzută în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991.

În cauză au fost aplicate dispoziţiile art. 99 şi urm. C. pen. anterior, avându-se în vedere starea de minorat a inculpatului la data săvârşirii faptei, precum şi dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen. anterior privind concursul de infracţiuni.

Anterior începerii cercetării judecătoreşti, inculpatul P.N. a declarat că recunoaşte săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, aşa cum au fost descrise prin rechizitoriu şi a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, probe pe care şi le-a însuşit; nu a solicitat administrarea de noi probe şi a declarat că doreşte să beneficieze de prevederile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior privind reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime.

Prin decizia nr. 361 din 20 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul formulat de procuror împotriva sentinţei nr. 649 din 18 decembrie 2013 a Tribunalului Giurgiu, Secţia penală

A desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi în fond, rejudecând, a schimbat încadrarea juridică a faptelor în art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. şi art. 372 alin. (1) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 113 C. pen.

În baza art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. şi art. 372 alin. (1) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 113 C. pen., art. 129 C. pen. şi art. 5 C. pen., a aplicat inculpatului P.N. măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 7 ani.


Drept penal

Recurentului P.N., instanţa de apel, prin decizia nr. 361 din 20 martie 2014, ca urmare a apelului formulat de procuror (apel declarat în defavoarea inculpatului), i-a aplicat măsura educativă privativă de libertate a in-ternării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 7 ani pentru infracţiunea prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 C. pen. şi în art. 372 alin. (1) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 113 C. pen., art. 129 C. pen. şi art. 5 C. pen.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 188 C. pen., „uci-derea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepseşte.”

Art. 372 alin. (1) lit. a) C. pen. sancţionează portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase, care se pedep-seşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă.

Ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal, în cazul minorităţii este eliminată posibilitatea aplicării pe-depsei închisorii sau a amenzii şi este consacrată exclu-siv soluţia luării unei măsuri educative faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune şi care răspunde penal.

În cauză, hotărârea primei instanţe, prin care incul-patului i s-a aplicat pedeapsa închisorii de 3 ani a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, a fost ata-cată de procuror, printre alte motive, solicitându-se rein-dividualizarea pedepsei, în sensul aplicării unei pedepse într-un cuantum mai mare şi a cărei executare să fie în regim de detenţie.

Instanţa de apel, având de soluţionat un apel, cale devolutivă de atac, declarat în defavoarea inculpatului, a apreciat, raportat şi la împrejurările comiterii faptei, la persoana inculpatului, că legea nouă este legea mai favo-rabilă, aplicându-i măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 7 ani, cuantum ce a fost stabilit prin raportare la circumstanţele reale ale faptei şi personale ale inculpatului.

Raportând această soluţie la cazul de casare invocat, art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., „s-au aplicat pe-depse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, instan-ţa constată că măsura educativă a internării într-un cen-tru de detenţie pe o perioadă de 7 ani nu este aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege [5-15 ani este perioada prevăzută în art. 125 alin. (2) C. pen. pentru luarea măsurii educative a internării într-un centru de detenţie].

Conform art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen., în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea să-vârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori deten-

ţiunea pe viaţă, se poate dispune faţă de minor o măsură educativă privativă de libertate.

Prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege, con-form art. 187 C. pen., pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consu-mată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În consecinţă, chiar dacă minorul a săvârşit infracţiunea în forma tentativei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consu-mată este închisoare de 7 ani sau mai mare (în cazul in-fracţiunii de omor prevăzută în art. 188 C. pen. pedeap-sa este de la 10-20 ani), instanţa poate lua faţă de minor o măsură educativă privativă de libertate.

Dispoziţiile art. 125 C. pen. reglementează măsura educativă privativă de libertate a internării într-un cen-tru de detenţie ce constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, în cadrul căreia urmează pro-grame intensive de reintegrare socială, precum şi progra-me de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor minorilor.

Potrivit art. 125 alin. (2) C. pen., perioada pentru care se dispune internarea într-un centru de detenţie este cu-prinsă între 2 şi 5 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzu-tă de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea sub 20 de ani şi între 5 şi 15 ani, în cazul în care pedeap-sa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă (de exemplu, infracţiunea de omor prevăzută în art. 188 C. pen., reţinută în sarcina inculpatului, pentru care legea prevede maximul special al pedepsei închisorii de 20 de ani).

Faţă de cele reţinute, constatând că inculpatul P.N. a săvârşit infracţiunea de omor, prevăzută în art. 188 C. pen., în forma tentativei, instanţa putea lua faţă de acesta măsura educativă privativă de libertate [conform art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen.] a internării într-un cen-tru de detenţie pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani [art. 125 alin. (2) C. pen.]. Astfel, perioada internării în-tr-un centru de detenţie, stabilită de instanţa de control judiciar, de 7 ani, se încadrează în limitele prevăzute în art. 125 alin. (2) C. pen. (5-15 ani), motiv pentru care nu se poate susţine că este aplicată în afara limitelor prevă-zute de lege.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de in-culpatul P.N.

S-a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul P.N. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casaţie inculpatul P.N.

Recursul în casaţie declarat de inculpatul P.N. este nefondat.

Litteris e-publishing Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61 Mobil: 0745.327.443Email: [email protected]@saptamana-juridica.ro

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie şi în luna August va apărea câte un singur număr

Litterise-publishing

Săptămâna Juridică

SJ nr. 21_2015

Documents

Transcript of SJ nr. 21_2015