SJ nr. 13_2012[1]

Săptămâna JJuridică

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul IV▪ Nr. 13 Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţifi cMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterisinternational

Din cuprins

Bogdan DUMITRIU›› Despre sfera de aplicare a prevederilor de la art. 15 lit. j) din Legea

nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru›› Acţiune formulată împotriva unei agenţii bancare. Lipsa capa ci-

tăţii procesuale de folosinţă ›› Imobil preluat abuziv de stat. Contract de cesiune. Notificare for-

mulată de cedent. Acţiune în revendicare a bunului formulată de cesionar împotriva persoanei care îl deţine în baza unui titlu de proprietate. Respingerea acţiunii

›› Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren prin invo-ca rea uzucapiunii de lungă durată. Sarcina dovedirii viciilor po-se siei

›› Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren prin in-vocarea uzucapiunii de lungă durată. Sarcina dovedirii viciilor posesiei

›› Societate cu răspundere limitată. Acţiune în anulare hotărâre AGA. Norme de trimitere de strictă interpretare

›› Mandat cu dublă reprezentare. Dol prin reticenţă săvârşit de către mandatar în executarea mandatului. Acţiune în rezilierea actului încheiat de mandatar. Condiţii şi efecte

›› Casare cu trimitere spre rejudecarea apelului dispusă după in-trarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Instanţa competentă

26 martie - 1 aprilie 2012apare în fi ecare joi

2

Cuprins IndexA

Accesiune imobiliară ...................................... 11Acţiune în anulare .......................................... 16Acţiune în constatare ..................................... 15Acţiune în revendicare ..................................... 9Acţiune în reziliere ......................................... 17Agenţie bancară ............................................... 7Antecontract de vânzare-cumpărare ............ 17

CCaducitatea ofertei ........................................ 15Capacitate de folosinţă .................................... 7Casare cu trimitere spre rejudecare .............. 21Căi extraordinare de atac ................................. 8Circulaţie pe drumurile publice ..................... 23Comparare de titluri ........................................ 9Competenţă după calitatea persoanei .......... 22Competenţă materială ............................ 21, 22Concurenţă neloială ....................................... 13Condiţii de muncă .......................................... 19Confl ict de interese ........................................ 17Confl ict negativ de competenţă .................... 22Contract de asociere în participaţiune .......... 17Contract de cesiune ......................................... 9Contract de mandat ................................ 16, 17

DDaune morale ....................................................7Declinare de competenţă ............................... 22Dol prin reticenţă .......................................... 17Drepturi litigioase ............................................9Drepturi salariale ........................................... 20

FFuncţionar public............................................ 19

GGrupă de muncă ............................................. 20

HHotărâre AGA .................................................16

IImobil preluat abuziv de stat ........................... 9Infracţiuni rutiere ..........................................23Intervenţie în interesul uneia din părţi .......... 8Izvoarele obligaţiilor ......................................15

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

DREPT PROCESUAL CIVILDespre sfera de aplicare a prevederilor de la art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru « Bogdan DUMITRIU _____________________ 4

Acţiune formulată împotriva unei agenţii bancare. Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 4197 din 16 decembrie 2011 __________ 7

Recurs neavenit. Declararea căii de atac de intervenienţii în interesul uneia dintre părţi, fără ca aceasta să declare recurs « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 7919 din 4 noiembrie 2011 __________________________________ 8

DREPT CIVILImobil preluat abuziv de stat. Contract de cesiune. Notifi care formulată de cedent. Acţiune în revendicare a bunului formulată de cesionar împotriva persoanei care îl deţine în baza unui titlu de proprietate. Respingerea acţiunii « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 7854 din 4 noiembrie 2011 __________________________________ 9

Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren prin invocarea uzucapiunii de lungă durată. Sarcina do-ve dirii viciilor posesiei « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 7038 din 11 octombrie 2011 ____________________11

DREPT COMERCIALConcurenţă neloială. Stabilirea unor taxe suplimentare. Denaturarea concurenţei. Condiţii și efecte « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3885 din 29 noiembrie 2011 __13

Izvoarele obligaţiilor. Ofertă fermă. Acţiune în consta-ta rea caducităţii. Condiţii « I.C.C.J., sectia a II-a civila, decizia nr. 3051 din 11 octombrie 2011 ________________15

Societate cu răspundere limitată. Acţiune în anulare hotă râre AGA. Norme de trimitere de strictă interpretare « I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2292 din 14 iunie 2011 __________________________________________16

3

MMandat cu dublă reprezentare .......................17

NNormă de trimitere ........................................16Număr de înmatriculare ................................23

OOrdonator de credite .......................................19

PPersonalitate juridică .......................................7Posesie ............................................................ 11Prescrupţie extinctivă ................................... 20Proces echitabil .................................................8Proprietate .................................................9, 11Proprietate ........................................................9Protecţia consumatorului ................................4

RRăspundere civilă delictuală ............................7Recurs neavenit ................................................8

SSocietate cu răspundere limitată .................. 16Societate pe acţiuni ....................................... 16Spor salarial ................................................... 19

TTaxă judiciară de timbru ..................................4Taxe de raft .................................................... 13Termen de prescripţie ................................... 20

UUzanţe comerciale ......................................... 13Uzucapiune .................................................... 11

VViciile posesiei .............................................. 11

Cuprins (continuare)

Mandat cu dublă reprezentare. Dol prin reticenţă săvârșit de către mandatar în executarea mandatului. Acţiune în rezilierea actului încheiat de mandatar. Condiţii și efecte « I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2026 din 24 mai 2011 __________________________________________17

DREPT ADMINISTRATIVFuncţionar public. Spor pentru condiţii vătămătoare de muncă. Cuantum. Act administrativ emis de autoritatea publică cu depășirea limitelor legale de apreciere oferite de legiuitor. Nelegalitate « I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fi scal, decizia nr. 3619 din 22 iunie 2011 ___19

DREPTUL MUNCIIAcţiune în plata drepturilor salariale. Termen de pre-scripţie. Lipsa temeiurilor de suspendare ori întrerupere a termenului de prescripţie « Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, decizia nr. 1942 din 15 septembrie 2011 _____20

DREPT PROCESUAL PENALCasare cu trimitere spre rejudecarea apelului dispusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Instanţa competentă « I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 104 din 24 ianuarie 2012 _________________________________21Infracţiune prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000. Competenţă « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1594 din 8 noiembrie 2011 __________________________________22

DREPT PENALNeînregistrarea la Poliţie a numărului de înmatriculare sub care un autovehicul circulă pe drumurile publice. Consecinţe « Curtea de Apel Pitești, secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 895 din 6 septembrie 2011 __________________________________________23

4 Săptămâna Juridică nr. 13/2012 » Litteris International

Drept procesual civil

Înainte de apariţia crizei fi nanciare mondiale puţini au fost aceia care să pornească un litigiu con-tra propriei lor bănci. În contextul adâncirii crizei din ce în ce mai mulţi încearcă să întoarcă situaţia în favoarea lor și asaltează instanţele în căutarea unei soluţii pentru decelerarea pauperizării.

Una dintre cele mai facile și des întâlnite soluţii pentru realizarea acestui scop este acţionarea în judecată a băncii în temeiul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate în-tre comercianţi și consumatori. În general obiectul unei astfel de acţiuni vizează anularea anumitor clauze contractuale și recuperarea sumelor plătite în temeiul acestora. În practică se întâlnesc și alte moduri de formulare a petitului acţiunii decât cel expus. De asemenea, în practică pârâţii pot fi și alte instituţii fi nanciare decât băncile propriu-zise, de exemplu societăţile de leasing.

Una din primele întrebări pe care și-o pun persoanele fi zice, clienţii băncilor, înainte de a le acţio-na în judecată, este: cât ne costă acest litigiu? Trecem peste aspectul onorariului avocatului și costul semnifi cativ care rămâne neclar reclamantului este acela al cuantumului taxei judiciare de timbru ce o are de plătit. Scriem neclar pentru că în practica, în condiţiile în care litigiu trebuie să fi e previzibil sub toate aspectele sale, inclusiv al costurilor, am întâlnit două moduri de taxare. Prima - în ansam-blul său cererea este scutită de taxă în temeiul art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (LTJT). A doua – cererea este taxată la valoare conform art. 2 alin. (11) LTJT. Desigur, modul de taxare poate fi infl uenţat de felul în care a fost redactat petitul acţiunii.

Scopul prezentului articol este de a determina care este sfera de aplicare a prevederilor de la art. 15 lit. j) LTJT. Mai precis, care sunt persoanele ce benefi ciază de această scutire. Vom demonstra și că acţiunile de tipul precedent descris sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Încă de la publicarea în Monitorul Ofi cial cu nr. 173 din 29 iulie 1997, art. 15 lit. j) are următorul conţinut:

„Art. 15 - Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la:

(...)

j) protecţia consumatorilor, atunci când persoanele fi zice și asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva agenţilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor;

(...)”

În cazul acestui text legiuitorul a inversat structura obișnuită a normei, respectiv a făcut ca dispo-ziţia sa preceadă ipoteza, dispoziţia fi ind exonerarea de plata a taxelor iar ipoteza fi ind compusă din situaţia în care acţiunea ţine de domeniul protecţiei consumatorului și din frazele cu rol clarifi cator pentru calitatea părţilor și obiectul acţiunii.

Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Legiuitorul, cunoscând acest principiu, a făcut mai mult de a folosi termeni generali, integratori. Din formularea textului rezulta voinţa legiuito-rului de a elimina orice dubiu cu privire la intenţia sa de a obţine o aplicare cât mai largă pentru cazurile de scutire enumerate.

DREPT PROCESUAL CIVIL

Despre sfera de aplicare a prevederilor de la art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

Avocat Bogdan DUMITRIU Baroul Bucureşti

5Săptămâna Juridică nr. 13/2012 » Litteris International


În ceea ce privește dispoziţia normei, în primul rând, folosește ambii termeni de procedură civilă care desemnează actul prin care este iniţiat un litigiu: acţiune și cerere. În al doilea rand, leagă acești termeni aproape identici prin conjuncţia „și”. În al treilea rând, include în această mulţime a actelor procedurale și căile de atac. Și asta fără a face distincţia intre cele ordinare și cele extraordinare. În felul acesta dispoziţia normei este atotcuprinzătoare din per-spectiva posibilităţilor de a acţiona în instanţă.

În ceea ce privește ipoteza normei, nu era locul în LTJT ca legiuitorul să explice termenii ce ţin de domeniul pro-tecţiei consumatorului. Pentru înţelegerea acestor termeni trebuie să ne îndreptăm către legislaţia internă relevantă, exemplifi căm în ordinea cronologică a intrării în vigoare: Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia con-sumatorilor, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi și consumatori, Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garanţiile asociate acestora, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și multe altele.

Legiuitorul nu a defi nit „protecţia consumatorului”. Astfel, sintagma are sensul comun al termenilor ce o compun, adică, în opinia noastră, reprezintă ansamblul principiilor și normelor de drept care garantează protecţia statului pentru cetăţenii săi în calitatea acestora de consumatori de produse și servicii.

La începuturile protecţiei consumatorului în România, prin O.G. nr. 21/1992 consumatorul era defi nit ca fi ind „persoana fi zica care dobândește, utilizează ori consumă, ca destinatar fi nal, produse obţinute de la agenţi economici sau care benefi ciază de servicii prestate de aceștia”. Mai târziu, prin Legea nr. 296/2007 defi niţia a fost extinsă și precizată: „consumator - orice persoana fi zica sau grup de persoane fi zice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. Aproape același text se găsește și în Legea nr. 193/2000.

Iniţial O.G. nr. 21/1992 defi nea agentul economic ca fi ind „orice persoana fi zica sau juridica care produce, importă, transportă, depozitează sau comercializează produse ori părţi din acestea, ori prestează servicii”. Defi niţia din Legea nr. 296/2004 (Codul consumului), după ce Legea nr. 425/2006 a înlocuit termenul de agent economic cu acela de ope-rator economic, este următoarea „operator economic - persoana fi zică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrica, importă, depozitează, transporta sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii”. Faptul că LTJT nu a fost adusă la zi terminologic prin înlocuirea „agentului” cu „operatorul” reprezintă doar o neglijenţă de tehnică legislativă din partea legiuitorului, fără efecte asupra scutirii, deoarece nu se poate nega că atât ordonanţa cât și legea fac parte din legislaţia care garantează protecţia consumatorului. O altă inconsecvenţă terminologică o reprezintă folosirea „comerciantului” de Legea nr. 193/2000. Și în acest caz diferenţa nu se regăsește la nivelul defi niţiei. Ceea ce rezultă din analiza acestor defi niţii este poziţia pe care o au cele două părţi una în raport de cealaltă: consumatorul acţionează în afara activităţii sale profesionale, iar agentul sau operatorul în cadrul acesteia.

Aceste defi niţii sunt oarecum inutile pentru înţelegerea art. 15 lit. j) LTJT, deoarece, în redactarea sa, legiuitorul, eliminând astfel posibilitatea de interpretare, pentru a determina persoana scutită de taxa a format o identitate de persoană între reclamant și consumator. Fie acesta luat ca individ, fi e ca organizaţie.

Ceilalţi termeni sunt fi e unii generali, interpretarea lor nefi ind necesară pentru scopul prezentului articol, fi e ţin de procedura civilă. Deși art. 15 lit. j) LTJT nu folosește termenul de pârât pentru agentul economic, formând astfel identitatea opusă celei de consumator-reclamant, situaţia pasivă în litigiu a agentului economic este indicată prin termenul „împotrivă”.

Concluzia este că reclamantul-consumator este cel scutit de plata taxei de timbru atunci când își apară drepturile specifi ce prin promovarea unui litigiu contra agentului economic.

Primul act normativ post-decembrist ce privea taxele de timbru, adică Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990, nu reglementa exonerarea consumatorilor de taxă. Mai precis, reglementa obligaţia taxării fără alte excepţii, inclusiv scutiri. LTJT a fost publicată ofi cial conţinând prevederile de la art. 15 lit. j) LTJT. Această scutire provine din forma iniţială a O.G. nr. 21/1992, dar unde era prevăzută numai în benefi ciul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor. Din perspectiva tehnicii legislative LTJT face doua reparaţii: (i) aduce scutirea în cadrul legii speciale dintr-o lege care avea alt scop și obiect și (ii) desfi inţează diferenţa de tratament fi scal dintre menţionatele asociaţii și consumatorii „neorganizaţi”.

Trebuie reţinut că anul 1992 era anul în care au avut loc negocierile fi nalizate prin „Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile Europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte” (denumit și Acordul European sau Acordul de asociere) și Acordul interimar de aplicare anticipata a prevederilor privind aspectele economice și comerciale prevazute în Acordul de asociere. Acordul European a fost publicat Monitorul Ofi cial în aprilie



1993. Ne afl am deci în perioada în care România își începuse drumul spre Europa. În acest context istoric aveau loc transformările arătate în domeniul protecţiei consumatorului.

Conform art. 1 din LTJT regula este că acţiunile și cererile introduse la instanţele de judecată sunt taxabile. Excepţiile de la această regulă sunt cele date LTJT sau de alte legi speciale, legiuitorul folosind sintagma generică „cu excepţiile prevăzute de lege”, fără a distinge dacă se referă la LTJT sau ansamblul normativ în general. Una din categoriile de astfel de excepţii este reprezentată de mulţimea ce conţine acţiunile și cererile scutite de respectivele taxe, adică acelea care pot fi introduse în mod gratuit. Exceptio est strictissimae interpretationis. Aceste acţiuni și cereri trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a intra în categoria celor scutite la taxare. În cazul excepţiei de la art. 15 lit. j) LTJT condiţiile sunt: (i) identitate între reclamant și consumator (sau asociaţia pentru protecţia consu-matorului), (ii) identitate între pârât și agentul economic, (ii) obiectul cererii are legătură cu protecţia consumato-rului reclamant, respectiv vizează apărarea drepturilor și intereselor legitime ale acestuia. Dacă cererea sau acţiunea îndeplinește aceste condiţii, atunci este scutită la taxare, căci art. 15 lit. j) LTJT reprezintă norma specială în raport de restul prevederilor din LTJT. Și deci unica aplicabilă.

Finalitatea prevederilor de la art. 15 lit. j) LTJT este aceea de a asigura un acces gratuit la justiţie pentru consuma-torii persoane fi zice sau asociaţiile pentru protecţia consumatorilor. Într-un litigiu, ca și într-un război între state, resursele sunt determinante pentru victorie. Având în vedere uriașa diferenţă de putere fi nanciară între consumatori și agenţii economici, credem că legiuitorul a urmărit prin scutirea primilor de plata taxei de timbru să realizeze un echilibru de arme între cele două părţi, căci, în situaţia contrară, consumatorul ar fi fost reticent să demareze un liti-giu care i-ar fi epuizat rezervele bănești încă de la început. Pe de altă parte, legiuitorul a intenţionat responsabilizarea agenţilor economici prin ameninţătoarea perspectivă a unor litigii numeroase, dăunătoare pentru imaginea comerci-ală și ieftine pentru partea adversă. Prin formarea acestor condiţii vitrege pentru agentul economic legiuitorul a vizat modifi carea comportamentului acestora faţă de consumatori. Nu este pentru prima dată când politica fi nanciară a unui stat este folosită în alt scop decât acela de a aduce venituri la buget. Utilizarea acestor mecanisme este preluată din dreptul european specifi c; legislaţia de pe acest palier supra-statal conţinând numeroase exemple de reechilibrare a unor principii de drept (i.e. pacta sunt servanda) atunci când sunt utilitare în mod abuziv.

Considerăm că interpretarea literară este cea mai potrivită pentru înţelegerea prevederilor de la art. 15 lit. j) LTJT, deoarece nu există motive pentru a restrânge sau extinde aplicarea lui, legiuitorul furnizându-ne un text clar și precis. Sfera largă a cazurilor la care se aplică norma provine din modul său de redactare și nu dintr-o interpretare extensivă. Din această interpretare ad litteram rezultă că instanţei îi revine o singură obligaţie – aceea de a se abţine să taxeze justiţiabili ce promovează acţiuni prin care își protejează drepturile și interesele provenite din calitatea lor de con-sumatori de bunuri și produse. În aceeași situaţie favorabilă trebuie să se afl e și litigiile promovate în temeiul Legii nr. 193/2000, căci litigiile prin care se sancţionează introducerea clauzelor abuzive în contractele dintre agenţii eco-nomici și consumatori sunt doar o specie a litigiilor ce vizează protecţia consumatorului.




Capacitate procesuală

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 4197 din 16 decembrie 2011

(cuvinte cheie: capacitate de folosinţă, agenţie bancară, daune morale, personalitate

juridică, răspundere civilă delictuală)

Acţiune formulată împotriva unei a gen-ţii bancare. Lipsa capacităţii pro ce suale de folosinţă

C. proc. civ., art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (1)Legea nr. 31/1990, art. 43 alin. (3)

O agenţie înfi inţată de o instituţie bancară, conform art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nu poate fi titulară de drepturi și obligaţii întrucât este o entitate lipsită de personalitate juridică. Raporturile de subordonare în care se afl ă agenţia faţă de societatea mamă determină obligaţia agenţiei de a încheia acte juridice numai în numele societăţii mamă, doar aceasta din urmă având, capacitate procesuală ca titular de drepturi și obligaţii.

Speţa: Reclamantul F.R. a chemat în judecată pe pârâta Banca I.R. - Agenţia Arad, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să fi e obligată pârâta la plata sumei de 60.000 euro, cu titlu de daune morale.

Pârâta a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Agenţiei Arad care nu poate fi titular de drepturi și obligaţii întrucât este o entitate lipsită de personalitate juridică, înfi inţată de Banca I.R. SPA Italia Treviso conform art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Tribunalul Arad a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Banca I.R. Spa - Agenţia Arad și excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului F.R.

A respins acţiunea formulată de reclamantul F.R. în contradictoriu cu pârâta Banca I.R. Spa - Agenţia Arad.(…)Curtea de Apel Timișoara, a admis apelul declarat de reclamantul F.R. A schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a

admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Banca I.R. - Agenţia Arad și a respins acţiunea reclamantului, ca fi ind introdusă împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă, iar ca atare a respins și excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

Împotriva menţionatei decizii, reclamantul a declarat recurs.Recursul nu este fondat.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei-pârâte Banca I.R. Spa - Agenţia Arad este o excepţie de ordine publică, referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, ce poate fi pusă în discuţie în orice stare a pricinii inclusiv în calea de atac a recursului și, cu atât mai mult în calea de atac a apelului.

Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată, textul legal defi nește prin urmare capacitatea de folosinţă ca fi ind aptitudinea unei persoane fi zice sau juridice de a avea drepturi și obligaţii în plan procesual.

Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă, alături de capacitatea procesuală de exerciţiu, o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile în lipsa căreia procesul civil nu poate fi început sau continuat.

Potrivit art. 43 alin. (1) C. proc. civ. lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii.(…)

Referitor la dezlegarea dată excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei-pârâte, dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează folosinţa și exerciţiul drepturilor procesuale au fost corect aplicate, astfel că agenţia nu are capacitate procesuală de folosinţă de a sta în judecată în calitate de pârâtă.

Nici critica privind greșita aplicare a legii asupra fon-dului excepţiei nu poate fi reţinută în raport de dis po-ziţiile art. 41 alin. (2) C.proc.civ., avându-se în vedere că agenţia, ca dezmembrământ al băncii, nu poate fi asi-milată unei asociaţii, cu structură de conducere de sine stă tătoare, cu autonomie decizională și patrimonială, niciuna dintre aceste trăsături nefi ind întrunite în cazul agenţiei.

Pe de altă parte, agenţia nu poate fi asimilată nici unei societăţi fără personalitate juridică, de vreme ce și această entitate benefi ciază de putere de decizie, patrimoniu și au to nomie, ceea ce nu este cazul în materia agenţiei, vă zută doar ca un dezmembrământ operaţional în teri-toriu al societăţii, care păstrează mai departe, toate pre-rogativele de decizie, angajare și control cu privire la activitatea personalului din agenţie.

În raport de specifi cul raportului litigios dedus judecăţii – răspundere civilă delictuală – este cu neputinţă de admis că autorul faptei ilicite, cu o răspundere proprie, să fi e agenţia unei persoane juridice, în condiţiile în care o atragere a acestei răspunderi ar implica, în mod inevitabil, angajarea patrimonială a societăţii, ca autor al faptului ilicit, fără însă ca aceasta să fi e parte în proces, prin organele sale de conducere.




Căi extraordinare de atac

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 7919 din 4 noiembrie 2011

(cuvinte cheie: căi extraordinare de atac, intervenţie în interesul uneia din părţi, recurs

neavenit, proces echitabil)

Recurs neavenit. Declararea căii de atac de intervenienţii în interesul uneia dintre părţi, fără ca aceasta să declare recurs

C. proc. civ., art. 56, art. 137

Dispoziţiile art. 56 C. proc. civ. consacră o limitare a exerciţiului dreptului titularului unei cereri de intervenţie accesorie de a uza de căile de atac deschise împotriva unei hotărâri judecătorești, în sensul condiţionării valorifi cării acestui drept de declararea aceleiași căi de atac de către partea în interesul căreia s-a formulat intervenţia de către terţ.

Neîndeplinirea acestei condiţii conduce la însăși inadmisibilitatea căii de atac declarate de către intervenient, deoarece acesta nu are deschisă calea procesuală vizată de textul de lege. Sancţiunea ce operează în acest caz este explicit prevăzută în art. 56 C. proc. civ., respectiv aceea a respingerii ca neavenite a căii de atac.

Speţa: Tribunalul Brăila a respins excepţiile inadmisibilităţii și a lipsei de interes, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţii F.A.M. și F.C.E. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Brăila, prin primar, în consecinţă, a anulat în parte dispoziţia nr. 9231/2009 a Primăriei Municipiului Brăila referitoare la imobilul din Brăila și a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la reconstituirea în natură a imobilului; totodată, a respins ca nefondată cererea de intervenţie în interesul pârâtei.

Apelurile declarate de către pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila și intervenienţii F.A., F.D.C. și F.I.M. împotriva sentinţei menţionate au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 285 din 11.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienţii F.D.C., F.A., F.I.M., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susţinând următoarele:

(...) A fost încălcat dreptul intervenienţilor la un proces echitabil, prin neanalizarea susţinerilor și apărărilor în legătură cu lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite, motivat de caracterul accesoriu al cererii de intervenţie;

Intimaţii reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 56 C.proc.civ., apărare ce corespunde unui motiv de ordine publică, în considerarea căruia Înalta Curte a reţinut cauza spre soluţionare.

Analizând motivul de ordine publică decurgând din prevederile art. 56 C.proc.civ., Înalta Curte a reţinut următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 56 C. proc.civ., „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în inte-resul uneia dintre părţi se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs”.

Norma citată consacră o limitare a exerciţiului drep-tului titularului unei cereri de intervenţie accesorie de a uza de căile de atac deschise împotriva unei hotărâri judecătorești, în sensul condiţionării valorifi cării acestui drept de declararea aceleiași căi de atac de către partea în interesul căreia s-a formulat intervenţia de către terţ.

Neîndeplinirea acestei condiţii conduce la însăși inad-misibilitatea căii de atac declarate de către intervenient, deoarece acesta nu are deschisă calea procesuală vizată de textul de lege. Sancţiunea ce operează în acest caz este explicit prevăzută în art. 56 C.proc.civ., respectiv aceea a respingerii ca neavenite a căii de atac.

Atare limitare a dreptului terţului intervenient poate fi invocată pe calea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, excepţie absolută și peremptorie, ce împiedică analiza motivelor de recurs.

În acest context, motivul de ordine publică invocat de către intimaţii – reclamanţi se impune a fi cercetat pri o-ritar în speţă, întrucât eventuala sa admitere face de prisos examinarea a înseși susţinerilor din motivarea re cursului, aplicabile fi ind dispoziţiile art. 137 alin. (1) C.proc.civ.

În cauză, numiţii F.D.C., F.A. și F.I.M. au formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Municipiul Brăila, încuviinţată în principiu la termenul de judecată din 22.10.2009.

Intervenienţii au declarat recurs împotriva deciziei de apel, fără, însă, ca pârâtul să declare, la rându-i, această cale de atac.

Nefi ind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 56 C.proc.civ. pentru ca recursul să fi e admisibil, Înalta Curte, faţă de considerentele expuse, a respins recursul ca neavenit.


Drept civil

DREPT CIVIL

Imobil preluat abuziv de stat

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 7854 din 4 noiembrie 2011

(cuvinte cheie: imobil preluat abuziv de stat, contract de cesiune, proprietate, acţiune în

revendicare, drepturi litigioase, comparare de titluri)

Imobil preluat abuziv de stat. Contract de cesiune. Notificare formulată de ce dent. Acţiune în revendicare a bu-nu lui formulată de cesionar împo tri-va persoanei care îl deţine în baza unui titlu de proprietate. Respingerea acţiunii

Legea nr. 10/2001C. civ., art. 480

În situaţia în care titlul invocat este un contract de cesiune, prin care au fost cedate drepturile litigioase asupra unui imobil preluat abuziv de stat, reclamantul nu poate pretinde că este titularul unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene și nu are un drept la restituire care să îl îndreptăţească la redobândirea posesiei. Prin contractul de cesiune s-a transmis ceea ce a existat în patrimoniul cedentului, în calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar deposedat abuziv de stat, respectiv vocaţia la valorifi carea dreptului de persoană îndreptăţită la restituire potrivit procedurii Legii nr. 10/2001, calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv de stat urmând a fi stabilită după epuizarea procedurii acestei legi.

Consolidarea dreptului de proprietate al celui deposedat fără titlu valabil de către stat presupune urmarea procedurii legii speciale și îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii pe care ea le prevedea pentru restituirea bunului astfel preluat.

Speţa: Reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâtul P.I.P., solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafaţă de 3.150 mp, situat în București.

Tribunalul București a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei precum și acţiunea ca neîntemeiate.

Tribunalul a reţinut că reclamanta a susţinut că titlul de proprietate pe care îl deţine pentru imobilul revendicat este ordonanţa de adjudecare autentifi cată sub nr. 1556 din 02.06.1903 și că acest act de proprietate recunoscut, pe de o parte, de către instanţele judecătorești, iar pe de altă parte, de către Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, este preferabil titlului pârâtului, reprezentat de titlul de proprietate nr. 29939/1996, emis în baza Legii nr. 18/1991.

Se susţine că terenul litigios a făcut parte din Moșia D.C., iar această moșie a fost proprietatea lui I.B.G., conform Ordonanţei de Adjudecare autentifi cate sub nr. 1556/1903. Faptul că terenul în litigiu a făcut parte din această moșie nu face, însă, dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestuia, iar din înscrisurile depuse, nu rezultă că respectivul teren constituie obiectul contractului de cesiune autentifi cat sub nr. 1267/2006. Acest contract nu individualizează terenul ce constituie obiectul prezentei acţiuni în revendicare și nici nu conţine vreo clauză care să dispună cu privire la acesta. (...)

Pe de altă parte, contractul de cesiune autentifi cat sub nr. 1267/2006 nu-i conferă reclamantei calitatea de proprietar asupra terenului în litigiu, întrucât cesiunea, așa cum este defi nită de Codul civil, nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Acest contract de cesiune are efecte, cel mult, în ceea ce privește un eventual drept de creanţă asupra terenului ce constituie obiectul cesiunii, dar nu ţine loc de titlu de proprietate asupra respectivului teren.

Pârâtul deţine pentru terenul în litigiu titlul de proprietate nr. 29939/1996, titlu emis prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fi ind un titlu valabil și care nu a fost contestat.

Comparând titlurile pe care părţile le deţin pentru terenul în litigiu, tribunalul a constatat că pârâtul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra acestuia și îl deţine în mod legal, în timp ce reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului, contractul de cesiune autentifi cat sub nr. 1267/2006 conferindu-i cel mult un eventual drept de creanţă, dar nu un drept de proprietate.

Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei susmenţionate.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta.

Recursul nu este fondat.


Drept civil

Stabilind că prin contractul de cesiune de care s-a prevalat în proces, reclamanta a dobândit doar vo ca-ţia valorifi cării dreptului de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului litigios potrivit procedurii prevă-zute de Legea nr. 10/2001, instanţa de apel nu a schimbat înţelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului de cesiune dedus judecăţii, criticile în acest nefi ind fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modifi care prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a denaturat înţelesul lămurit și vădit neîndoielnic al cla u zei din contractul de cesiune autentifi cat sub nr. 1267/2006 care viza drepturile ce i-au fost transmise de cedent.

Potrivit acestei clauze, „Eu, R.E.I.D., în calitate de unic moștenitor al Moșiei D.C. (…) cedez defi nitiv și irevocabil doamnei C.M., toate drepturile ce le deţin prin moștenire asupra moșiei D.C., indiferent în proprietatea și posesia cui se afl ă în prezent, mai puţin drepturile asupra imobilelor situate în București, str. L.R., sect. 3 (notifi care nr. 3354/2001), str. I., sect. 3 (notifi carea nr. 3356/2001), I., sect. 3 (notifi carea nr. 3355/2001), ce fac obiectul dosarelor depuse la Primăria Municipiului București și drepturile cedate doamnei C.M. prin contractele de cesiune autentifi cate sub nr. 1396/2004, nr. 1395/2004 și nr. 1394/2004 de BNP R.C.”

Rezultă că obiectul cesiunii este precis și clar deter-mi nat în contract ca fi ind reprezentat de drepturile de-ţi nute de cedent, în calitatea sa de unic moștenitor al fostului proprietar al moșiei Dudești-Cioplea, deci de drepturile succesorale ale cedentului de pe urma fostului pro prietar al moșiei Dudești-Cioplea. Or, tocmai în acest sens s-a pronunţat și instanţa de apel, reţinând în pri mul paragraf al motivării propriu-zise a deciziei recu rate că „prin contractul de cesiune autentifi cat sub nr. 1267/2006 de B.N.P.A. R.C. și B.B., reclamanta a do-bân dit toate drepturile deţinute de cedent, în calitatea sa de unic moștenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu.”

Pornind de la obiectul neîndoielnic al contractului de cesiune, astfel cum a fost menţionat mai sus, instanţa de apel a stabilit corect că drepturile dobândite de cesio nară sunt drepturile succesorale ale cedentului, care încor-porează vocaţia autorului la valorifi carea dreptului de per soană îndreptăţită la restituirea imobilului litigios, potrivit procedurii legii speciale de reparaţie, aplicabilă imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada comunistă, categorie din care se pretinde a face parte și imobilul litigios.

În acest sens, trebuie avut în vedere că prin cesiunea de drepturi succesorale se transmite cesionarului uni-ver salitatea patrimoniului succesoral, cesionarul luând locul cedentului-moștenitor și fi ind pus în situaţia aces-

tuia, atât în privinţa drepturilor, cât și a obligaţiilor transmise de defunct.

Drepturile patrimoniale ale cedentului, decurgând din calitatea sa de moștenitor, încorporează și vocaţia la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece în cadrul universalităţii patrimoniale transmise pe cale succesorală pot fi exercitate toate acţiunile cu ca-racter patrimonial, inclusiv cele necesare aducerii unor bunuri în emolumentul moștenirii.

Cum, în speţă, reclamanta a pretins că imobilul reven-dicat a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, restituirea acestuia intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ. Faţă de această situaţie, raportat la obiectul contractului de ce-siune, în mod legal instanţa de apel a tras concluzia că reclamanta-cesionată a dobândit vocaţia la valorifi carea dreptului de persoană îndreptăţită la restituirea imo bi-lului litigios, conform procedurii legii speciale de repa-raţie pentru imobilele preluate abuziv de stat.

Ceea ce a existat în patrimoniul cedentului, în calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar pretins deposedat abuziv de stat în perioada comunistă, a fost vocaţia la valorifi carea dreptului de persoană îndreptăţită la restituire potrivit procedurii Legii nr. 10/2001, calita tea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului pre-luat abuziv de stat urmând a fi stabilită după epuizarea pro cedurii acestei legi.

Prin urmare, această vocaţie este dreptul transmis recurentei-reclamante prin contractul de cesiune, cesio-narul neputând avea mai multe drepturi decât cele ale creditorului cedent, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.

Așa fi ind, recurenta pretinde fără temei că prin con-tractul de cesiune i s-ar fi consolidat dreptul de pro-prie tate asupra imobilului litigios, concluzie care nu se jus tifi că nici în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data promovării acţiunii, cum greșit pretinde recurenta. Și aceasta pentru că, deși este adevărat că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pre vedea că, în cazul preluării fără titlu valabil, persoana îndreptăţită își păstra calitatea de proprietar avută anterior preluării, textul prevedea în partea lui fi nală că această calitate putea fi exercitată numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, con-form prevederilor prezentei legi. Prin urmare, con soli-darea dreptului de proprietate al celui deposedat fără titlu valabil de către stat presupunea, și în varianta iniţială a Legii nr. 10/2001, urmarea procedurii acestei legi și îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii pe care ea le prevedea pentru restituirea bunului astfel preluat.


Drept civil

DREPT CIVIL

Moduri de dobândire a dreptului de proprietate

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 7038 din 11 octombrie 2011

(cuvinte cheie: proprietate, uzucapiune, accesiune imobiliară, posesie, viciile posesiei)

Dobândirea dreptului de proprietate asu pra unui teren prin invocarea uzu-ca piunii de lungă durată. Sarcina dove-dirii viciilor posesiei

C. civ., art. 492, art. 1890Legea nr. 455/2006

Uzucapiunii de lungă durată nu i se cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiţii: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate. Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv reunirea elementelor constitutive precum și toate calităţile cerute ca posesia să fi e utilă.

Cel care se prevalează de prescripţia achizitivă nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a întrunit toate calităţile cerute de lege spre a fi utilă ad uzucapionem, revenind adversarului său, dacă le invocă, să dovedească viciile care ar împiedica-o să fi e utilă.

Reclamanta Parohia Sf. G.V. a chemat în judecată Municipiul Ploiești - prin primar, solicitând să se constate dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de aproximativ 3.094 m.p. precum și constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra bisericii, clopotniţei și casei parohiale.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a stăpânit de peste 30 de ani imobilele bisericești - terenuri și con-struc ţii - conform registrelor de inventar pe care le de-ţine, exercitând o posesie utilă, continuă, pașnică, neîn-treruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, situaţie faţă de care a solicitat să se pronunţe o hotărâre prin care să se dispună admiterea acţiunii formulate și constatarea dobândirii prin uzucapiune, respectiv prin prezumţia de proprietate instituită de art. 492 C. civ. cu privire la construcţii (accesiune) a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor bisericești sus menţionate.

Prin sentinţa civilă nr. 672 din 13.05.2010, Tribunalul a admis acţiunea precizată și a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 3.046 mp. situat în Ploiești și asupra construcţiilor situate pe acest teren, respectiv biserică, casa parohială, clopotniţă.

Curtea de Apel Ploiești, secţia civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârât, a respins calea de atac, ca nefondată, prin decizia nr.241 din 16.11.2010, pentru următoarele motive :

Primul motiv de apel, prin care se invocă prema-tu ritatea acţiunii întrucât era necesară apariţia unei legi care să reglementeze regimul juridic al lăcașelor de cult, este nefondat având în vedere prevederile Le-gii nr.455/2006 pentru stabilirea unor măsuri pri-vind acţiunile și cererile în justiţie formulate de cul tele religioase recunoscute în România, care dau posi bili-tatea cultelor religioase să promoveze acţiuni în jus-tiţie pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a drep tului de proprietate asupra terenurilor libere, lege care face trimitere la dreptul comun, respectiv art. 111 C.proc.civ., art. 1837, art. 1847, art.1890 C.civ.

Cât privește critica formulată în sensul că nu s-a făcut dovada edifi cării construcţiilor de către intimata-recla-mantă, Curtea a constatat că și aceasta este nefondată având în vedere că în mod corect instanţa de fond a con-statat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 492 C.civ., dreptul de proprietate asupra construcţiilor fi ind dobândit prin accesiune.

Cel de-al treilea motiv de apel prin care se susţine faptul că reclamanta nu poate să invoce o posesie utilă având în vedere destinaţia acestuia, Curtea a constatat că este nefondat în raport de dispoziţiile art. 41 și art.43 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea statului bisericii ortodoxe române, care defi nesc parohia ca fi ind „o persoană juridică de drept privat și utilitate publică...”.

Prin urmare, prin admiterea acţiunii nu se schimbă destinaţia imobilelor de a servi unui interes general și public, având în vedere că însăși parohia este o persoană juridică de utilitate publică.


Drept civil

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploiești, prin primar, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că recla-manta nu a făcut dovada calităţilor posesiei, aceasta neîn deplinind condiţia precarităţii, neputându-se stabili cu certitudinea dacă a stăpânit pentru sine și sub nume de proprietar în condiţiile în care cultul religios este o organizaţie de utilitate publică al cărui scop trebuie să fi e exercitat în folosul comunităţii, iar parohia este o persoană fi zică de drept privat și de utilitate publică.

Nici cu privire la accesiunea imobiliară a construcţiilor edifi cate nu s-au făcut dovezi că reclamanta a exercitat po sesia sub nume de proprietar și nici dovada edifi cării aces tora din fonduri proprii, în condiţiile în care lăca-șurile de cult nu pot fi apropriate de reclamantă în inte-resul său personal.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed :

Reclamanta Parohia Sf. G.V., cu încuviinţarea Patriar-hiei Române, Mitropolia Munteniei și Dobrogei, Arhie-pis copia Bucureștilor, Protoieria Ploiești, a solicitat în temeiul Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor mă-suri privind acţiunile și cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România, cu referire la art. 1890 și art. 492 C. civ., să se constate dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3.046 m.p. precum și a dobândirii dreptului prin accesiune imobiliară asupra bisericii, clopotniţei și casei parohiale, imobil situat în Ploiești.

Uzucapiunii lungi, invocată de reclamantă, nu i se cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiţii: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate.

Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata terme-nului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv reu-nirea elementelor constitutive precum și toate calităţile cerute ca posesia să fi e utilă.

Elementul material al posesiei, actele materiale de stă-pânire efectivă, a fost probat de reclamantă, astfel cum au reţinut ambele instanţe de fond. Actele materiale de stăpânire au demonstrat intenţia reclamantei de a se comporta ca titular al dreptului.

Cel care se prevalează de prescripţia achizitivă nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a întrunit toate cali-tăţile cerute de lege spre a fi utilă ad uzucapionem, re-venind adversarului său, dacă la invocă, să dovedească viciile care ar împiedica-o să fi e utilă.

Recurentul, invocă lipsa calităţilor posesiei, fără a indica în mod real și pertinent care sunt acelea. Motivele de recurs privind caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al bunurilor sacre nu au fost invocate și în calea devolutivă de atac, așa încât ele nu pot fi analizate, omisso medio, direct în recurs.

Cu referire la motivul de recurs privind absenţa dovezilor asupra edifi cării lăcașului de cult din fondurile proprii ale reclamantei, Înalta Curte reţine că în cauză instanţele au avut în vedere accesiunea ca prezumţie de proprietate, așa încât probele prin care se răstoarnă prezumţia relativă de proprietate trebuiau făcute de recurent.

Înalta Curte, reţinând că dispoziţiile legale au fost apli cate corespunzător situaţiei de fapt stabilite de am-bele instanţe de fond, a respins recursul ca nefondat.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Concurenţă neloială

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 3885din 29 noiembrie 2011

(cuvinte cheie: concurenţă neloială, uzanţe comerciale, taxe de raft)

Concurenţă neloială. Stabilirea unor taxe suplimentare. Denaturarea concu-ren ţei. Condiţii şi efecte

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1), art. 49

Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 declară interzise înţelegerile ,,exprese sau tacite” între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

Astfel, existenţa unei taxe suplimentare nu conduce automat la aplicarea art. 5 din Legea nr. 21/1996, stabilirea unor taxe de raft nereprezentând, în sine, o problemă de natură concurenţială, ci numai în măsura în care se dovedește că acestea au ca efect distorsionarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia.

Speţa: Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC F. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, să se constate nulitatea absolută a clauzelor 4.2.2. și 9.1. din contractul cadru de aprovizionare nr. 9566 încheiat cu societatea pârâtă la 21 noiembrie 2007 pentru încălcarea prevederilor art. 5 și 6 din Legea nr. 21/1996, prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 11/1991 și ale dispoziţiilor art. 81 și urm. din TCE.

Reclamanta a susţinut că cele două clauze înscrise în contractul de aprovizionare încheiat cu pârâta, în calitate de distribuitor, clauze referitoare la ,,Contribuţii la cheltuielile administrative efectuate de distribuitor și respectiv operaţiuni promoţionale, sunt în contradicţie cu prevederile art. 5 lit. e) și art. 6 lit. a) și d) din Legea nr. 21/1996 – legea concurenţei care identifi că expres ca fi ind o înţelegere contrară uzanţelor comerciale corecte, condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către cocontractanţi a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare.

Potrivit reclamantei, nu este de natura unui contract de furnizare de mărfuri în care proprietatea asupra produselor trece la distribuitor la poarta magazinului, să se suporte de furnizor o parte din cheltuielile administrative efectuate de distribuitor cu ocazia deschiderii fi ecărui nou magazin al acestuia sau cheltuieli legate de listarea și amplasarea în magazin a produselor vândute distribuitorului.

Reclamanta a considerat că odată cu semnarea de către pârâtă a Codului de bune practici pentru comerţul cu produse agroalimentare, cod devenit ulterior lege, respectiv Legea nr. 321/2009, s-a născut o prezumţie legală în sensul că practicile consacrate prin clauzele 4 și 9 din contractul părţilor sunt contrare uzanţelor comerciale cinstite.

Pârâta SC C. SA a susţinut prin întâmpinarea depusă că cele două clauze agreate de reclamantă în schimbul serviciilor prestate nu încalcă nicio prevedere legală în vigoare la momentul acordului de voinţă al părţilor, dispoziţiile art. 5 și 6 din Legea nr. 21/1996 nefi ind aplicabile în speţă.

Potrivit susţinerilor pârâtei, contractul a fost transmis Consiliului Concurenţei în cadrul investigaţiei de sector desfășurate pe perioada 2007-2008, autoritatea de concurenţă constatând că taxele de raft nu reprezintă, în sine, o problemă de natură concurenţială.

Tribunalul București a respins ca nefondată acţiunea în nulitate formulată de reclamantă.Împotriva acestei decizii, reclamanta SC F. SA a declarat recurs.Recursul nu este fondat.

Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 declară interzise înţelegerile ,,exprese sau tacite” între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împie di-carea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

O primă concluzie pe care o impune analiza textului de lege constă în caracterul prohibitiv al acordurilor realizate în scopul unui anumit efect asupra concurenţei,

de restrângere, împiedicare sau denaturare, sau dacă produc un asemenea efect chiar dacă nu este urmărit în mod explicit.

Prin urmare sunt reprimabile și sancţionate conform art. 49 din lege acele înţelegeri, contracte sau clauze contractuale apte să producă distorsiuni ale concurenţei, în cele trei modalităţi prevăzute în textul de lege.

Așa fi ind, aplicarea dispoziţiilor art. 5 din lege implică ca o condiţie de fond proba atingerii aduse concurenţei.


Drept comercial

Cum reclamantei îi revenea sarcina probei îndeplinirii acestei condiţii de fond, în absenţa oricăror dovezi concrete care să ateste că urmare celor două clauze din contractul încheiat cu pârâta s-a produs o distorsionare a competiţiei pe piaţa produselor de carne comercializate, ambele instanţe devolutive au respins acţiunea ca nefon-dată, iar repunerea în discuţie a acestei chestiuni de netemeinicie nu este permisă de actuala reglementare a recursului în legalitate.

Cu privire la susţinerea recurentei potrivit căreia in-stanţa a restrâns nepermis ipoteza art. 5 numai la prac-ticile care au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei, nu și la cele care au ca obiect aceste atingeri aduse concurenţei, respectiv un com-portament reprimat de lege virtual, prin conţinutul clau zelor consimţite, Curtea a constatat următoarele:

Cele două clauze având ca obiect stabilirea unor taxe de raft între distribuitor și furnizor nu au un caracter ma nifest anticoncurenţial în sine, distinct de faptul că și în această ipoteză aprecierea înţelegerii se face în con cret, fi ind necesar să se determine și să se probeze poten ţialul său anticoncurenţial semnifi cativ. Existenţa unei taxe suplimentare nu conduce automat la aplicarea art. 5, în acest sens și în raportul Consiliului Concurenţei în legătură cu taxele de raft, se reţine că taxele nu reprezintă în sine o problemă de natură concurenţială, ci numai în măsura în care se dovedește că acestea au ca efect distorsionarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia, deoarece rolul unei legi a concurenţei este de protecţie a concurenţei și nu a concurenţilor.

Recurenta a mai susţinut, în continuarea raţiona-mentului său, că proba încălcării de către SC C. SA a art. 5 din legea concurenţei este reprezentată de prezum-ţia pe care Legea nr. 321/2009 o naște, prin interzicerea plăţii de către furnizor a serviciilor legate de extinderea reţelei de distribuţie a comerciantului, de amenajările spaţiilor de vânzare sau de operaţiunile și evenimentele de promovare a activităţii și imaginii comerciantului.

Argumentul recurentei este excesiv și fără susţinere legală prin faptul că tinde să transfere funcţia punitivă a unei legi ulterioare încetării contractului părţilor, efec-telor produse de acesta cât timp era în vigoare.

În domeniul concurenţei reglementările sunt de na-tu ră preponderent economică, adresate unor entităţi eco no mice, impuse de anumite circumstanţe concrete, care nu pot fi extinse cu efecte retroactive, deoarece s-ar distorsiona în mod evident funcţiile concurenţei.

O piaţă liberă, care să servească interesului general, este caracterizată de o anumită dinamică în privinţa dez voltării și diversifi cării ei, ceea ce impune de-a lun-gul timpului o aplicare cât mai adecvată a regulilor con-curenţei, fără a putea extinde și pentru trecut aceste noi reguli a căror oportunitate este impusă de un anumit context economic.

În alte cuvinte, atingerea adusă concurenţei tre buie apreciată în contextul său real și în raport de regle men-tarea legală de la data de referinţă pentru a se putea stabili în concret dacă efectele înţelegerilor sunt sau nu dăunătoare.(...)

Examinarea contractului cadru de aprovizionare în-cheiat între părţi nu duce la concluzia unui contract de adeziune, așa cum susţine recurenta.

Din conţinutul clauzelor inserate la art. 4.2.2 și 9.1 rezultă indubitabil că în ce privește împărţirea ta-xelor de amenajare a fi ecărui nou magazin precum și a cheltuielilor pentru realizarea unor operaţiuni promo-ţionale pentru un produs agreat de comun acord, părţile au semnat acorduri comerciale suplimentare, în care au stabilit concret condiţiile fi nanciare, ceea ce semnifi că existenţa negocierilor pe aceste aspecte și acordul expres al furnizorului cu privire la operaţiunile astfel derulate, considerând că acestea sunt necesare pentru creșterea volumului de vânzări.

Și argumentul recurentei referitor la faptul că instanţa de apel a respins aplicarea în cauză a art. 81 din T.C.E. este nerelevant deoarece Legea nr. 21/1996 în forma modifi cată și republicată nu numai că s-a conformat normelor comunitare dar a preluat și detaliat în art. 5 și 6 dispoziţiile cuprinse în art. 81 și 82 din T.C.E. cu privire la practicile anticoncurenţiale.

Pentru raţiunile mai sus înfăţișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Izvoarele obligaţiilor

I.C.C.J., sectia a II-a civila, decizia nr. 3051 din 11 octombrie 2011

(cuvinte cheie: izvoarele obligaţiilor, acţiune în constatare, caducitatea ofertei)

Izvoarele obligaţiilor. Ofertă fermă. Ac-ţiune în constatarea caducităţii. Con-diţii

C. com., art. 35, art. 491

În aplicarea art. 35 C. com., comanda și-a epuizat efectele prin recepţionarea acceptării de către ofertant, moment în care convenţia s-a încheiat, perfectată în contractul de livrare semnat de părţi.

Neexecutarea corespunzătoare de către pârâtă a uneia din etapele contractuale nu se constituie, în consecinţă, într-un eveniment care să conducă la caducitatea comenzii ferme, a cărei constatare o solicită reclamanta, ci în temei pentru o eventuală angajare a răspunderii contractuale.

Speţa: Tribunalul Constanţa, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC I. SA având ca obiect constatarea caducităţii comenzii ferme nr. 3787/2005 în contra pârâtei SC Ș.N. Constanţa SA, ca nefondată.

Judecătorul fondului a reţinut că, în speţă, comanda și-a produs efectele, ea fi ind acceptată de reclamantă, fi ind semnată de aceasta și, mai mult, contractul a fost executat de reclamantă prin întocmirea proiectului preliminar pe care l-a comunicat pârâtei la data de 11 iulie 2005 achitând și preţul aferent conform facturii nr. 3210394/2005, fapt necontestat de părţi.

În contra sentinţei a declarat apel reclamanta arătând că evenimentul independent de voinţa părţilor care a atras caducitatea ofertei este publicarea cu întârziere a JTP Rules, fapt necontestat de părţi. Bazându-se pe noile reglementări, intimata a schimbat esenţial condiţiile ofertei luând naștere o nouă ofertă, context în care, greșit a reţinut prima instanţă că oferta și-ar fi produs efectele.

Curtea de Apel Constanţa, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.Reclamanta SC I. SA a declarat recurs împotriva deciziei pentru motive de nelegalitate.Recursul nu este fondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de fond cu o acţiune în constatarea caducităţii comenzii ferme nr. 3783/2005 ce a avut ca obiect elaborarea și livrarea de către reclamantă a documentaţiei pentru o navă tanc de ţiţei și produse petroliere în executarea căreia, sus-ţine reclamanta, a început livrarea către pârâtă a docu-mentaţiei aferentă primei etape a proiectului, înainte de semnarea contractului de proiectare propriu-zis, întemeindu-și în drept cererea pe dispoziţiile art. 32 din O.G. nr. 32/1997 devenit art. 518 și art. 491 C. com.

Chiar din motivarea cererii, reclamanta – recurentă a arătat că ea a confi rmat comanda și că a livrat pârâtei do-cu mentaţia aferentă primei etape la 11 iulie 2005, etapa a 2-a a proiectului însă constând în comentariile pârâtei nu a fost respectată, comentariile fi ind trimise de aceasta nu în două săptămâni, termen stipulat în comandă ci în 5 luni fapt ce determină în opinia sa caducitatea comenzii ferme, dat fi ind că pârâta a refuzat încheierea unui act adiţional pe baza comenzii modifi cate.

S-a constatat, așadar, că reclamanta recurentă a acceptat comanda și, mai mult, a și executat-o, accep-tarea fi ind recepţionată de ofertant, conform art. 35 C. com., părţile încheind contractul nr. 5297/2003 având ca obiect livrarea: A1 – proiect tehnic și B1- proiect execuţie, comanda epuizându-și, așadar, efectele, actul adiţional de care face vorbire reclamanta și menţionat în art. 8 pct. 4 din contract, având ca obiect, prin eventuale modifi cări, contractul, nu comanda fermă.

Prin urmare, neexecutarea corespunzătoare de către pârâtă a etapei a 2-a contractuală nu se constituie într-un eveniment care să conducă la caducitatea comenzii ferme, întrucât aceasta prin acceptare s-a convertit în con venţie, ci ea constituie temei pentru o eventuală angajare a răspunderii contractuale.

De lege lata, caducitatea nu are o reglementare legală. O reglementează însă noul Cod civil prin art. 1195 în sensul consacrat și de jurisprudenţă, după cum urmează: „(1) Oferta devine caducă dacă: a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau în lipsă, în termenul prevăzut de art. 1193 alin. (1); b) destinatarul o refuză. (2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage cadu ci-tatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afa cerii sau împrejurările o impun”, situaţii care nu se regă sesc în cauza de faţă.

În ce privește incidenţa art. 491 C. com. și a art. 32 din O.G. nr. 42/1997 privind transportul naval, Înalta Curte a constatat că aceste texte reglementează forma scrisă a contractelor pentru construcţia vaselor și publicitatea lor și respectiv proiectul și autorizaţia de construcţie a navelor și că, faţă de obiectul litigiului: constatarea caducităţii comenzii ferme, a unei manifestări unilaterale de voinţă, iar nu a unui contract care să nu-și fi produs efectele datorită unui eveniment obiectiv și imprevizibil la data încheierii lui, ele nu au incidenţă în cauza de faţă.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Funcţionarea societăţilor comerciale

I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2292 din 14 iunie 2011

(cuvinte cheie: societate cu răspundere limitată, hotărâre AGA, mandat special, societate pe

acţiuni, acţiune în anulare, normă de trimitere)

Societate cu răspundere limitată. Ac-ţiune în anulare hotărâre AGA. Norme de trimitere de strictă interpretare

Legea nr. 31/1990, art. 125, art. 196, art. 197

Atunci când legiuitorul a dorit ca societăţilor cu răspundere limitată să li se aplice dispoziţii prevăzute pentru alte forme de societăţi a reglementat în mod expres această posibilitate prin norme de trimitere.

Întrucât regimul juridic al societăţilor cu răspundere limitată are o reglementare distinctă de reglementarea societăţilor pe acţiuni, instanţa nu poate extinde la societăţile cu răspundere limitată aplicarea prevederilor art. 125 din Legea nr. 31/1990, prevăzute de lege numai pentru societatea pe acţiuni, având în vedere caracterul limitativ și de strictă interpretare al normelor de trimitere.

Speţa: Tribunalul Comercial Argeș a admis acţiunea promovată de reclamanţii C.G., P.A. și A.M. în contradictor cu pârâta SC J. SRL Corunca și, în consecinţă, a dispus anularea celor 8 hotărâri adoptate de adunarea generală a asociaţilor societăţii pârâte în ședinţa din 29 iunie 2009.

Instanţa de fond a reţinut că administratorul societăţii pârâte M.C. a convocat, în această calitate, la data de 7 mai 2009 adunarea generală a asociaţilor stabilind prin convocator data, ora și locaţia desfășurării ordinii de zi, litigiul purtând asupra mandatului dat de asociata M.L. asociatului administrator M.C.

Apreciind că dispoziţiile Legii nr. 31/1990 vizând atacarea în justiţie a hotărârilor AGA ale unei societăţi cu răspundere limitată se completează cu dispoziţiile în materie privind societatea pe acţiuni, judecătorul fondului a procedat la analiza mandatului în litigiu prin prisma dispoziţiilor art. 125 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 31/1990 combinat cu art. 375 alin. (3) C. com. raportat la art. 196 din Legea nr. 31/1990.

În lipsa unei reglementări convenţionale a reprezentării asociaţilor, judecătorul fondului a apreciat că potrivit art. 125 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 31/1990. procura de reprezentare se dă pentru o anume adunare generală, ea având un caracter special, în caz contrar echivalând cu o cedare a dreptului de vot în lipsa unei cesiuni a părţilor sociale.

Cum prin mandatul dat asociata M.L., deţinătoare a 10,42% din capitalul social, l-a mandatat pe asociatul administrator să voteze în numele său în toate adunările generale, s-a apreciat ca neîndeplinită condiţia specialităţii mandatului.

Curtea de Apel Târgu Mureș, a respins apelul declarat de pârâta SC J. SRL.În contra deciziei menţionate a declarat recurs pârâta SC J. SRL.Recursul este fondat.

Atât instanţa de fond cât și instanţa de apel s-au limitat în a admite acţiunea și respectiv a respinge apelul pe baza incidenţei art. 125 din Legea nr. 31/1990, practic pe excepţia condiţiei specialităţii mandatului și a nulităţii hotărârilor adunării asociaţilor întrucât fără votul asociatei reprezentante nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută, cu ignorarea situaţiei de fapt și a temeiurilor de drept invocate de reclamanţi prin acţiu-nea cu care aceștia au învestit instanţa de fond și care nu fac referire la cele ce instanţele au reţinut.

Încălcând astfel principiul disponibilităţii, valabilitatea procurii fi ind criticată de reclamanţi sub aspectul numărului părţilor sociale pe care le menţionează prin raportare la existenţa unui contract de cesiune anterior, neînregistrat la registrul comerţului, iar nu sub aspectul specialităţii, condiţie de altfel îndeplinită prin raportare la obiect, ambele instanţe au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 125 din Legea nr. 31/1990.

Societatea în speţă este o societate cu răspundere limi tată, iar regimul juridic al societăţilor cu răspundere

li mi tată are o reglementare distinctă în Legea nr. 31/1990: Titlul III, Cap. VI, art. 191 – 203.

Când legiuitorul a dorit ca societăţilor cu răspundere limitată să li se aplice dispoziţii prevăzute pentru alte forme de societăţi, a reglementat în mod expres această posibilitate prin norme de trimitere.

Astfel, art. 196 și 197 fac trimitere la aplicabilitatea prevederilor art. 132 stipulate pentru societatea pe acţiuni în ce privește dreptul de a ataca hotărârile adunărilor generale și la dispoziţiile art. 75, 76, art. 77 alin. (1) și art. 79 stipulate pentru societatea în nume colec tiv și pentru societatea cu răspundere limitată.

Având în vedere caracterul limitativ și de strictă interpretare al normelor de trimitere, în mod nelegal, instanţa de apel a extins enumerarea legală și la prevederile art. 125 prevăzute de Legea nr. 31/1990 numai pentru societatea pe acţiuni.

În atare situaţie, Înalta Curte, a admis recursul.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2026 din 24 mai 2011

(cuvinte cheie: mandat cu dublă reprezentare,

acţiune în reziliere, dol prin reticenţă, antecontract de

vânzare-cumpărare, contract de mandat, contract de

asociere în participaţiune, confl ict de interese)

Mandat cu dublă reprezentare. Dol prin reticenţă săvârşit de către mandatar în executarea mandatului. Acţiune în rezilierea actului încheiat de mandatar. Condiţii şi efecte

C. civ., art. 1539-1541C. com., art. 378, art. 382

În cazul în care un mandatar încheie un antecontract de vânzare-cumpărare, în dublă calitate, de împuternicit al vânzătoarei și reprezentant al cumpărătoarei, nesocotind regulile de protecţie a mandantului - stabilind în sarcina sa obligaţii împovărătoare de plată a unor daune interese de trei ori mai mari decât preţul vânzării - și confl ictul de interese astfel ivit, antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în aceste condiţii nu poate fi opus mandantului, sancţiunea nulităţii relative invocate de acesta fi ind pe deplin aplicabilă ca un remediu pentru încălcarea de către mandatar a obligaţiilor sale esenţiale.

Speţa: Reclamanta S.N. a solicitat, prin acţiunea introductivă de instanţă, în contradictoriu cu pârâta SC B.S.D.G. SRL, să se dispună rezilierea contractului de asociere în participaţiune încheiat cu societatea la data de 8 aprilie 2005, urmare neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de pârâta prin contractul de asociere.(…)

În cauză, societatea pârâtă a formulat cerere reconvenţională, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să constate intervenită vânzarea-cumpărarea privind construcţia neterminată - Complex Comercial P+1-2E situată pe terenul în suprafaţă de teren de 7153 mp, hotărârea urmând să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

În motivare pârâta a arătat că prin antecontractul nr. 504/2008, reclamanta (prin mandatar) s-a obligat faţă de societate să-i transfere dreptul de proprietate asupra construcţiei neterminate edifi cată de societate, declarând expres că antecontractul reprezintă consimţământul său pentru vânzarea bunului și obligându-se la plata sumei de 300.000 USD cu titlu de despăgubiri, în ipoteza nerespectării promisiunii de vânzare.

Reclamanta S.N. a formulat întâmpinare și cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 504/2008 și, pe cale de consecinţă, să se dispună respingerea cererii reconvenţionale formulată de societatea pârâtă.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că după încheierea contractului de asociere în participaţiune, în vederea executării obiectivului Complex Comercial și în scopul de a facilita urgentarea proiectului, printr-o procură autentifi cată, a consimţit să-l împuternicească pe domnul C.Ș., administratorul societăţii pârâte, ca, în numele său, să vândă societăţii construcţia neterminată denumită Complex Comercial, la preţul cel mai convenabil, vânzarea efectivă urmând să intervină numai în cazul în care ar fi fost absolut necesară defi nitivării proiectului.

Potrivit reclamantei, în anul 2008, relaţiile sale cu asociaţii din societatea pârâtă s-au deteriorat, datorită nefi nalizării proiectului, astfel că la data de 7 iulie 2008 a revocat mandatul dat administratorului societăţii.

Reclamanta a arătat că antecontractul a fost încheiat cu depășirea mandatului acordat și cu fraudarea intereselor sale prin dol urmare înţelegerii frauduloase dintre mandatar și terţ. (…)

Tribunalul Constanţa, a respins acţiunea principală formulată de reclamantă ca inadmisibilă; a respins cererea reconvenţională formulată de societatea pârâtă ca nefondată; a admis cererea reconvenţională formulată de reclamanta S.N. și a dispus anularea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 23 ianuarie 2008.

Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială, maritimă și fl uvială, contencios administrativ și fi scal, a respins ca nefondat apelul declarat de societatea pârâtă (…).

Societatea pârâtă prin lichidatorul judiciar desemnat să o reprezinte, a declarat recurs.Recursul nu este fondat.


Drept comercial

De principiu, în legislaţia noastră civilă, nu există o interdicţie expresă a contractului cu sine însuși sau a contractului cu dublă reprezentare așa încât, din punct de vedere tehnico juridic, aceeași persoană poate acţiona în mai multe calităţi, exprimând interesele unor persoane diferite, care fi gurează cu calităţi diferite în actul astfel încheiat.

Cu toate acestea, în cazul autocontractului sau al con-tractului cu dublă reprezentare există riscul mai mare al vătămării drepturilor reprezentatului, mandantului, datorită confl ictului de interese ce se poate ivi între man dant și partea pe care mandatarul o reprezintă în dubla sa calitate, în sensul că mandatarul ar putea să favo rizeze pe una din părţi în dauna celeilalte.

Așadar, în cadrul contractului cu dublă reprezentare, ipoteză pe care o relevă speţa de faţă, esenţial, în opinia curţii, pentru aprecierea valabilităţii actului astfel în-cheiat este modul în care mandatarul și-a îndeplinit man datul, fi ind exclusă cu desăvârșire lezarea intereselor man dantului.

Plecând de la această premisă a analizei antecon-tractului de vânzare-cumpărare dedus judecăţii, mai trebuie spus, că, după art. 1539-1541 C. civ. și art. 382 C. com. mandatarul are obligaţia să execute mandatul ce i-a fost încredinţat conform puterilor conferite și să dea socoteală mandantului.

Cum, mandatul este un contract intuitu personae, ba-zat pe încrederea pe care mandantul o are în persoana alea să ca mandatar, el implică obligaţia de loialitate a man-datarului faţă de mandant, astfel că în executarea man-datului, facultatea de iniţiativă a mandatarului tre buie întotdeauna să se manifeste în interesul man dantului.

Așa fi ind, în ipoteza unui dublu mandat, loialitatea și buna-credinţă a mandatarului sunt esenţiale pentru valabilitatea actului încheiat.

În cauză, antecontractul de vânzare-cumpărare în-cheiat de mandatarul C.Ș. în dublă calitate de împuternicit al vânzătoarei și reprezentant al societăţii cumpărătoare nesocotește aceste reguli de protecţie a mandantului, stabilind în sarcina sa obligaţii împovărătoare de plată a unor daune interese de trei ori mai mari decât preţul vânzării, precum și acordul expres ca sumele de bani datorate în cazul neexecutării vânzării să facă obiectul unei cereri de somaţie de plată din partea cumpărătorului pe care se angajează să nu o conteste.

Aceste obligaţii exced evident puterilor conferite de man dant prin procura dată, și ele, în mod indubitabil nu au fost aduse la cunoștinţa mandantului, chestiune de fapt statuată de prima instanţă, confi rmată în apel și necontestată de mandatar și societatea pârâtă.

În același timp, ele relevă incontestabil existenţa unui confl ict de interese dat fi ind dubla reprezentare a mandatarului care, în această calitate, a acţionat prin lezarea intereselor mandantului și în favoarea so cie tăţii

cumpărătoare, stabilind numai în sarcina vân ză toarei promitente obligaţii și sancţiuni în caz de neexecutare, fără ca acestea să se regăsească, pen tru echilibrul con tra-prestaţiilor și în sarcina cum pă ră toarei-promitente.

Relevant este și faptul că prin antecontractul de vânzare-cumpărare, vânzătoarea s-a obligat că până la o anumită dată (01 septembrie 2008) să se prezinte personal la biroul notarului public în vederea încheierii actului autentic de vânzare-cumpărare. Or, în situaţia în care, exista o procură dată mandatarului pentru vânzare, procură în baza căreia s-a întocmit antecontractul de vânzare-cumpărare din 23 ianuarie 2008, ca act preli-minar vânzării, recurenta nu a oferit o explicaţie rezo-nabilă în virtutea căreia să se stipuleze obligaţia vân-zătoarei de a se prezenta în persoană până la o dată limită la notar sub sancţiunea de daune interese de 300.000 de dolari, în condiţiile în care procura pentru vânzare își păstra deplina valabilitate.

Susţinerea recurentei că intimata reclamantă a cu-noscut de la data acordării procurii că domnul Ș.C., man datarul său, este și reprezentantul societăţii, și prin urmare, în actul de vânzare-cumpărare va avea o du blă calitate, nu este confi rmată de probele dosarului, de-oa rece deși domnul Ș.C. apare în actul constitutiv ca Președinte al Consiliului de Administraţie, administrarea societăţii este încredinţată unui consiliu de administraţie format din 5 administratori care puteau să reprezinte societatea evitând dubla reprezentare.

Distinct de aceasta, probele cauzei nu relevă faptul că reclamanta a fost încunoștiinţată de dubla reprezentare de către mandatarul său anterior încheierii actului, or după art. 378 C. com., mandatarul este îndatorat să facă cunoscut mandantului toate faptele ce l-ar putea deter-mina să revoce sau să modifi ce mandatul.

În sfârșit, chiar dacă am considera că, aparent, man-datarul a rămas în limita procurii, a împuternicirii date, în sensul că deși nu a încheiat o vânzare-cumpărare, a încheiat un act premergător respectiv un antecontract de vânzare-cumpărare, prin clauzele stabilite în sarcina man dantului a urmărit numai interesul celeilalte părţi reprezentate, al societăţii cumpărătoare încălcându-și obligaţia de loialitate faţă de mandant și nu în ultimul rând abuzând de mandatul și puterile conferite.

Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în aceste condiţii nu poate fi opus mandantului, sancţiunea nuli tăţii relative invocate de acesta fi ind pe deplin apli-cabilă ca un remediu pentru încălcarea de către mandatar a obligaţiilor sale esenţiale.


Drept administrativ

DREPT ADMINISTRATIV

Funcţionar public

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3619 din 22 iunie 2011

(cuvinte cheie: funcţionar public, condiţii de muncă, spor salarial, ordonator de credite)

Funcţionar public. Spor pentru condiţii vă tămătoare de muncă. Cuantum. Act administrativ emis de autoritatea pu-bli că cu depăşirea limitelor legale de apreciere oferite de legiuitor. Nelega-litate

O.G. nr. 6/2007, art. 16O.U.G. nr. 35/2009O.U.G. nr. 31/2009

Dreptul de apreciere recunoscut de legiuitor ordonatorului principal de credite pentru stabilirea pro-centului în cazul sporului pentru condiţii vătămătoare, prevăzut de dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 6/2007 într-un cuantum de până la 10% din salariul de bază, nu poate fi exercitat în mod discreţionar, reducerea acestui spor de la 10% la 1 % neputând interveni în lipsa unei justifi cări obiective și a unor criterii clar determinate prin raportare la natura funcţiei publice ocupate și la condiţiile concrete în care funcţiona-rul public își desfășoară activitatea.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, sporul pentru condiţii vătămătoare, de până la 10% din salariul de bază, se acordă funcţionarilor pu-blici care își desfășoară activitatea în cadrul autorităţilor și instituţiilor publice în care funcţionează instalaţii care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvenţă produse de emiţători pentru comunicaţii, instalaţii de microunde, instalaţii de curenţi de înaltă frecvenţă sau staţii de bruiaj.

Același text de lege a prevăzut la alin. (2) și (3) că, sta-bilirea categoriilor de funcţionari publici, a cuantumului și condiţiilor de acordare a acestui spor se realizează prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite.

Pentru aplicarea dispoziţiilor legale susmenţionate și în exercitarea dreptului de reglementare astfel recu-noscut, Președintele CNPAS a emis Decizia nr. 710/19 septembrie 2008, prin care reclamanţilor – recurenţi li s-a acordat cu începere de la data de 1 aprilie 2008 un spor pentru condiţii vătămătoare de muncă în procent de 10%,

Această decizie a fost abrogată în mod implicit prin Ordinul nr. 482/29 aprilie 2009 emis de Președintele CNPAS, care la art. 1 pct. 3 a prevăzut ca, începând cu data de 15 aprilie 2009, sporul pentru condiţii vătămă-toare de muncă să fi e acordat reclamanţilor - recurenţi în procent de 1% aplicat la salariul de bază.

Legalitatea acestor prevederi ale Ordinului nr. 482/29 aprilie 2009 a fost greșit constatată de instanţa de fond în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 35/2009, ale O.U.G. nr. 31/2009 și ale Ordinului nr. 605/29 aprilie 2009 emis de Ministerul Muncii Familiei și Protecţiei Sociale, întru-cât reglementarea invocată de autoritatea emitentă nu a abrogat art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007,

dispunând numai cu privire la competenţa ordonatorilor de credite de a stabili cuantumul sporului pentru condi-ţii vătămătoare de muncă, fără însă a fi afectată însăși existenţa dreptului salarial respectiv.

Dreptul de apreciere recunoscut de legiuitor ordona-torului principal de credite pentru stabilirea procentului în cazul sporului pentru condiţii vătămătoare de muncă nu poate fi exercitat în mod discreţionar și în consecin-ţă , reducerea acestui spor de la 10% la procentul de 1% nu poate interveni în lipsa unei justifi cări obiective și a unor criterii clar determinate, în raport de natura func-ţiei publice ocupate și de condiţiile concrete în care își desfășoară activitatea funcţionarului public.

Astfel, se reţine că autoritatea emitentă nu a consta-tat existenţa unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere la acordarea sporului de 10% pentru condiţii vătămătoare de muncă în baza Buletinului de măsurare a câmpului radioelectric nr. 302/5196/28 martie 2008 emis de Societatea Naţională de Radiocomunicaţii - Biroul exploatare - metrologie și microproducţie și nu a motivat circumstanţele reţinute pentru reducerea aces-tui spor de la 10% la 1%.

Procedând în acest mod, autoritatea emitentă nu a asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat de legiuitor și măsura adoptată, întrucât reducerea nejustifi cată la 1% a sporului pentru condiţii vătămătoare de muncă este de natură să afecteze dreptul salarial recunoscut reclamanţilor - recurenţi prin dispo-ziţiile art. 16 din O.G. nr. 6/2007.


Dreptul muncii

DREPTUL MUNCII

Drepturi salariale

Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, decizia nr. 1942 din 15 septembrie 2011

(cuvinte cheie: drepturi salariale, termen de prescripţie, prescrupţie extinctivă, grupă de

muncă)

Acţiune în plata drepturilor sala riale. Termen de prescripţie. Lipsa teme iu-ri lor de suspendare ori întrerupere a ter menului de prescripţie

Legea nr. 53/2003, art. 283 alin. (1) lit. c)Decretul nr. 167/1958, art. 13, art. 16

Acţiunea în plata drepturilor salariale fi ind una în realizarea dreptului, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 – în vigoare la data promovării litigiului – a început sa curgă de la data la care nu i-au fost acordate părţii reclamante drepturile salariale corespun-zătoare grupei I de muncă aferente perioadei în litigiu.

Nu există dovezi din care să reiasă vreun motiv de suspendare ori de întrerupere a curgerii termenu-lui de prescripţie, iar faptul că s-a obţinut o hotărâre de recunoaștere a grupei I de muncă doar în anul 2009 nu echivalează cu vreunul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 198/LM din 11.02.2011, pronunţată de Tribunalul Bihor s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

S-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune și în consecinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamantul H.I. domiciliat în jud. Bihor, în contradictoriu cu pârâta SC H. SA cu sediul în S., jud. Bihor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a reţinut că sentinţa civilă nr. 1395/LM/19.11.2009 a

Tribunalului Bihor, rămasă irevocabilă prin nerecurare, nu a întrerupt termenul de prescripţie a pretenţiilor bănești solici-tate, respectiv nu a repus petentul în termenul de prescripţie (al cărui început a fost stabilit iniţial la data de 20.07.1996). Drepturile recunoscute prin hotărârea judecătorească pot fi valorifi cate exclusiv la Casa Judeţeană de Pensii Bihor prin recal-cularea drepturilor la pensie. Așadar, drepturile bănești puteau fi solicitate până la data de 20.07.1999.

Chiar și așa, pe fond s-a constatat că în perioada regimului comunist nu exista o deosebire de salarizare între persoanele încadrate în grupele I, II și III, motiv pentru care nu se puteau acorda drepturi bănești diferenţiate.

Faţă de considerentele arătate, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune și în consecinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC H. SA.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul H.I., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei, respingerea excepţiei de prescripţie, trimiterea cauzei pentru soluţionare în fond, în subsidiar, admiterea acţiunii.

Recrusul nu este fondat.

Într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 1395/LM/19.11.2009 a Tribunalului Bihor, s-a constatat că activitatea ce a fost desfășurată de recurent în cadrul antecesoarei intimatei, în perioada 18.08.1980 – 20.11.1989, se încadra în gru-pa I de muncă în loc de grupa a II-a de muncă, cum fi gura în carnetul de muncă, sens în care s-a dispus efectuarea cuvenitelor menţiuni în acel carnet de muncă.

Art. 283 alin. (1) lit. c) C.muncii – în vigoare la data promovării litigiului – prevedea faptul că cererile în ve-derea soluţionării unui confl ict de muncă pot fi formula-te în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acţi-une, în situaţia în care obiectul confl ictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale.

Acţiunea în plata drepturilor salariale este una în rea-lizarea dreptului, situaţie în care termenul de prescripţie

de 3 ani a început să curgă de la data la care nu i-au fost acordate drepturile salariale corespunzătoare grupei I de muncă aferente perioadei în litigiu, termen ce în speţă într-adevăr nu a fost respectat, criticile nefi ind fondate.

Nu există la dosar dovezi din care să reiasă vreun motiv de suspendare, întrerupere a curgerii termenu-lui de prescripţie în sensul art. 13, art. 16 din Decretul nr. 167/1958, faptul că s-a obţinut o hotărâre de recu-noaștere a grupei I de muncă doar în anul 2009 nu echi-valează cu vreunul din aceste cazuri expres și limitativ stabilite prin acest act normativ.

Recunoașterea grupei I de muncă, în speţă, nu a des-chis calea acordării retroactive a unor drepturi salaria-le aferente, ci doar a recunoașterii pe viitor la calculul pensiei a benefi ciilor conferite de activitatea lucrată în aceste condiţii.


Drept procesual penal

DREPT PROCESUAL PENAL

Competenţă

I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 104 din 24 ianuarie 2012

(cuvinte cheie: competenţă materială, casare cu trimitere spre rejudecare)

Casare cu trimitere spre rejudecarea ape lului dispusă după intrarea în vi goa-re a Legii nr. 202/2010. Instanţa com pe-tentă

Legea nr. 202/2010, art. XXIV alin. (1) - (3)

În raport cu dispoziţiile art. XXIV alin. (1) și (2) din Legea nr. 202/2010, în cauzele privind infracţiunea de evaziune fi scală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005, în cazul în care curtea de apel, ca instanţă de recurs, a dispus, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 casarea deciziei pronunţate de tribunal, ca instanţă de apel, cu trimitere spre rejudecarea apelului - sentinţa judecătoriei fi ind pronunţată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 - competenţa de judecată a apelului îi aparţine tribunalului.

Art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 - potrivit căruia, în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile acestei legi privitoare la competenţă sunt aplicabile - este incident numai dacă instanţa de recurs a dispus, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, atât casarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, cât și casarea deciziei pronunţate în apel, cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă.

Prin sentinţa penală nr. 991 din 21 mai 2009 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, inculpata S.R. a fost condamnată pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Prin decizia penală nr. 808/A din 9 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, au fost admise apelurile decla-rate de către procuror și apelanţii S.R. și Direcţia Finan-ţelor Publice Mehedinţi, desfi inţată sentinţa și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanţe.

În urma promovării recursului de către inculpată, prin decizia penală nr. 1439 din 9 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, a fost admis recursul, casată de ci zia și trimisă cauza Tribunalului Mehedinţi pentru reju-decarea apelurilor, cauza fi ind înregistrată la data de 27 decembrie 2010, iar prin decizia nr. 79/A din 2 mai 2011 a Tribunalului Mehedinţi, a fost declinată competenţa în favoarea Curţii de Apel Craiova, în baza art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 281 pct. 3 C. proc. pen., cu referire și la art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Prin decizia penală nr. 1569 din 7 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova a declinat în favoarea Tribunalului Mehedinţi competenţa soluţionării cauzei și, prin aceeași decizie, ivindu-se confl ictul negativ de competenţă, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Craiova a reţinut următoarele:

Potrivit art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, ho-tă rârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul penal.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol sus-menţionat, pro cesele în curs de judecată la data schimbării com pe-tenţei instanţelor legal învestite vor continua să fi e ju-

decate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la com-petenţa instanţelor din Codul de procedură penală, repu-blicat, cu modifi cările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

Cum hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 21 mai 2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, în cauză este incident art. XXIV alin. (2) din actul normativ sus-menţionat, Tribunalul Mehedinţi dând o interpretare greșită acestuia.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va stabili în favoarea Tribunalului Mehedinţi competenţa soluţionării cauzei având în vedere dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul penal. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fi e judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modifi cările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi. Dispoziţiile alin. (3), la care a făcut referire Tribunalul Mehedinţi, ar fi putut intra în discuţie în măsura în care s-ar fi dispus desfi inţarea ori casarea tuturor hotărârilor și rejudecarea cauzei de către prima instanţă.

Notă: În urma republicărilor succesive ale Legii nr. 82/1991, ultima dintre acestea în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008, prevederile art. 37 se regăsesc în art. 43.


Drept procesual penal

DREPT PROCESUAL PENAL

Competenţă

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1594 din 8 noiembrie 2011

(cuvinte cheie: competenţă materială, competenţă după calitatea persoanei, declinare de competenţă,

confl ict negativ de competenţă)

Infracţiune prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000. Competenţă

Legea nr. 78/2000, art. 181

C. proc. pen., art. 25, art. 27, art. 281

Infracţiunea prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000 se judecă în primă instanţă, potrivit art. 25 C. proc. pen., de judecătorie - întrucât nici prin dispoziţiile art. 27 C. proc. pen. și nici prin dispoziţiile Legii nr. 78/2000 nu se prevede competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului cu privire la această infracţiune -, iar în recurs, de curtea de apel, conform art. 281 C. proc. pen.

1. Prin sentinţa penală nr. 1984 din 2 iunie 2009 a Judecătoriei Iași, au fost condamnaţi inculpaţii:

a) T.D. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru să-vârșirea infracţiunii prevăzută în art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000.

b) P.V. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea in fracţiunii prevăzute în art. 26 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000.

2. Tribunalul Iași, prin decizia penală nr. 476 din 18 noiembrie 2010, a respins, ca nefondate, apelurile decla-rate de inculpaţi și părţile responsabile civilmente.

3. Curtea de Apel Iași, prin decizia penală nr. 785 din 28 iunie 2011, a admis recursurile declarate de inculpaţi și părţile responsabile civilmente împotriva sentinţei pe nale nr. 1984 din 2 iunie 2009 a Judecătoriei Iași și a de ciziei penale nr. 476 din 18 noiembrie 2010 a Tribu-na lului Iași, pe care le-a casat integral și a trimis cauza la Tribunalul Iași pentru judecarea fondului în primă instanţă.

Învestit cu judecarea cauzei, Tribunalul Iași, prin sen-tinţa penală nr. 447 din 3 octombrie 2011, a dispus, în baza art. 39 alin. (1) și (3) cu referire la art. 27 pct. 1 C. proc. pen., admiterea excepţiei privind necompetenţa materială, invocată de Ministerul Public prin Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iași.

A constatat existenţa unui caz de întrerupere a cur-sului justiţiei și, în consecinţă, în baza art. 29 pct. 5 lit. b) C. proc. pen., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru soluţionarea cazului de întrerupere a cursului justiţiei.

Din examinarea actelor efectuate în toate stadiile pro-cedurale și a dispoziţiilor legale în materie, se constată existenţa unui caz de întrerupere a cursului justiţiei.

În primul rând, Curtea de Apel Iași a creat o situaţie fără precedent, prin aceea că a admis recursurile de-cla rate de inculpaţi și părţile responsabile civilmente și, apreciind că infracţiunile pentru care s-a dispus tri-mi terea în judecată a inculpaţilor, respectiv art. 181

alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, sunt „modalităţi

specifi ce” ale infracţiunilor de corupţie, a casat integral soluţia pronunţată în fond și apel, stabilind, ca instanţă competentă să judece fondul cauzei, Tribunalul Iași.

Totodată, în considerentele deciziei dispuse, Curtea de Apel Iași a stabilit că infracţiunile prevăzute în cuprinsul art. 181 din Legea nr. 78/2000 „se caracterizează prin cel mai ridicat grad de complexitate, de pericol social ab-stract și de importanţă a relaţiilor sociale ocrotite.”

În al doilea rând, soluţia dispusă de Curtea de Apel Iași nu are suport legal.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, urmărirea penală și judecata infracţiunilor pre vă zute în legea specială se efectuează potrivit proce-durii de drept comun.

Raportând aceste dispoziţii la conţinutul art. 25 și 27 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că în ceea ce privește competenţa materială, pentru faptele deduse judecăţii în prezenta cauză, aceasta revine judecătoriei în primă instanţă și curţii de apel, ca instanţă de recurs, conform art. 281 C. proc. pen., astfel cum a fost modifi cat prin Legea nr. 202/2010. Aceasta, în special, pentru că normele de procedură sunt de strictă interpretare și nu permit analogii și, de asemenea, pentru că nu-i este permis judecătorului atri-buirea rolului de legiuitor (interpretarea legii de către Cur tea de Apel Iași a avut drept fi nalitate complinirea ei, lucru nepermis de legiuitor).

Prin urmare, cursul justiţiei a fost întrerupt, pentru că în mod nelegal Curtea de Apel Iași - învestită cu solu-ţionarea recursurilor declarate de inculpaţi și părţile res ponsabile civilmente - nu a dispus asupra fondului, ci doar asupra excepţiilor invocate de apărătorii aleși ai inculpaţilor, dând o interpretare greșită dispoziţiilor legale în materie și prin adăugare la lege.

Pentru a relua cursul justiţiei, se va interveni de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, indicându-se in stanţa competentă să soluţioneze cauza și care, pentru argu-mentele ce s-au prezentat, este Curtea de Apel Iași, în calitate de instanţă de recurs.


Drept penal

DREPT PENAL

Infracţiuni rutiere

Curtea de Apel Pitești, secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 895 din 6 septembrie 2011

(cuvinte cheie: număr de înmatriculare, circulaţie pe drumurile publice, infracţiuni rutiere)

Neînregistrarea la Poliţie a numărului de înmatriculare sub care un autove hi-cul circulă pe drumurile publice. Con-se cinţe

O.U.G. nr. 195/2002, art. 85 alin. (2)

Din faptul că numărul de înmatriculare înscris pe plăcuţa montată pe autoturism nu era înregistrat la organul de poliţie rezultă, implicit, că el era un număr fals cu care circula autoturismul.

Prin sentinţa penală nr. 145/02.03.2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, inculpatul A.A. a fost con damnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea a trei infracţiuni, respectiv cele prevăzute de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Spre a hotărî astfel, în fapt, prima instanţă a reţinut:La data de 26.02.2011, inculpatul a fost surprins de

către organele de poliţie conducând autoturismul înma-triculat sub nr. X pe strada T.V. din orașul Băile Govora. Cu toate că organele de poliţie au efectuat semnale regu-lamentare de oprire, inculpatul și-a continuat deplasarea încă 1,5 km până în satul Teiusu din comuna Bunești, reușind, pe fi nal, să fi e oprit.

S-a constatat că autoturismul cu care circula incul-patul era neînmatriculat în circulaţie și avea în același timp plăcuţe cu număr fals de înmatriculare; tot astfel, inculpatul se afl a sub infl uenţa băuturilor alcoolice, astfel cum a rezultat din buletinele de analiză toxicologică – alcoolemie nr. 212 și 213 din 1.03.2010, gradul de alcoolemie fi ind de 1,50%o.

Împotriva sentinţei au formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea și inculpatul A.A., acesta din urmă susţinând că în mod greșit a fost con-damnat pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât nu era realizată latura obiectivă a acesteia, în sensul că incul-patul nu a falsifi cat numerele cu care autoturismul a circulat.

Prin decizia penală nr. 895/R din 6.09.2011 pronun-ţată de Curtea de Apel Pitești, a fost admis recursul Par-chetului de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea.

A fost casată în parte sentinţa și rejudecând, s-a înlăturat aplicarea art. 74 lit. a) C.pen. pentru infrac-ţiunea prevăzută de art. 85 alin. (2) și art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.A fost respins ca nefondat recursul inculpatului A.A.Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a pre-

zentat următoarele argumente:În ceea ce privește starea de fapt, se constată că a fost

corect reţinută de prima instanţă, rezultând că la data de 26.02.2010, inculpatul a circulat pe drumurile publice din orașul Băile Govora cu autoturismul tip V., deși nu era înmatriculat, și care avea numere de înmatriculare false; de asemenea, inculpatul se afl a sub infl uenţa bău-turilor alcoolice având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,50 gr.%o.

Cu toate că, în recursul său, inculpatul a criticat încadrarea juridică dată faptei, susţinând că nu putea fi reţinută și infracţiunea prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât numerele autoturismului cu care a circulat nu erau false, ci numai expirase vala bili-tatea acestora, se constată că încadrarea juridică în cele 3 infracţiuni a fost corect făcută de către prima instanţă.

Este necontestată împrejurarea că la data respectivă in culpatul a circulat pe drumurile publice cu autoturismul res pectiv; este de observat, însă, că valabilitatea numă-rului înscris pe plăcuţa de înmatriculare expirase. În aceste condiţii, rezultă că autoturismul nu mai avea drept de circulaţie, din moment ce nu mai era înmatriculat, fapta fi ind încadrată corect în infracţiunea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/20002. Tot astfel, din faptul că numărul înscris pe plăcuţa montată pe auto-turism nu era înregistrat la organul de poliţie, re zultă, implicit, că el era un număr fals cu care circula auto-turismul, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin urmare, încadrarea juridică a fost corect făcută în cele trei infracţiuni.

Litteris InternationalStr. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61Mobil: 0745.327.443Email: [email protected] [email protected]

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie și în luna August va apărea câte un singur număr

Litterisinternational

Săptămâna Juridică

SJ nr. 13_2012[1]

Documents

Transcript of SJ nr. 13_2012[1]