SJ nr. 22_2013

Săptămâna

JJuridicăNu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul V▪ Nr. 22Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţifi cMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterise-publishing

Din cuprins

Loredana MUSCALU›› Egalitatea de remuneraţie

›› Răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Inundaţie urmată de cedarea digului de apărare. Caz de forţă majoră

›› Invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat. Condiţii de admi-sibilitate

›› Cerere de instituire a sechestrului asigurător. Instanţa competentă material să soluţioneze cererea

›› Contract de asigurare. Sumă asigurată la un cuantum superior valorii bunului. Modalitatea de calcul a despăgubirii

›› Insolvenţă. Acţiune pauliană formulată de acţionarul creditor. Admisibilitate

›› Divorţ cu elemente de extraneitate. Instanţa competentă

›› Contestarea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă pe perioada cercetării disciplinare

›› Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. Sentinţă definitivă. Instanţa competentă

›› Incompatibilitate. Apel. Judecător care a dispus arestarea preven-tivă în cursul urmăririi penale

27 mai 2013 - 2 iunieapare în fi ecare joi

2

Cuprins IndexA

Accesul liber la justiţie ................................... 20Act fi scal ......................................................... 20Acţiune în pretenţii ...................................6, 10Acţiune pauliană ............................................ 11Aplicarea legii în timp .................................... 19Arestare preventivă ........................................ 23Autoritate de lucru judecat .............................. 6

CCalitate procesuală activă .............................. 11Cercetare disciplinară ..................................... 18Competenţa instanţelor române ................... 13Competenţă materială ...............................8, 22Confl ict negativ de competenţă ................8, 22Contestaţie în anulare ................................... 22Contract de asigurare ..................................... 10Contract de execuţie lucrări ............................ 6Contract individual de muncă ....................... 18Culturi agricole ................................................ 4

DDecizie de impunere ...................................... 20Declinare de competenţă ............................... 22Despăgubire ................................................... 10Despăgubiri .......................................................4Discriminare .................................................. 15Divorţ ............................................................ 13

EEgalitate de tratament ...................................15Egalitate de remuneraţie ...............................15Exigibilitate ...................................................... 6Extraneitate ...................................................13

FForţă majoră ..................................................... 4

IIncompatibilitate ...........................................23Indemnizaţie de asigurare .............................10Insolvenţă ......................................................11Inundaţie .......................................................... 4

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

DREPT CIVILRăspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Inundaţie urmată de cedarea digului de apărare. Caz de forţă majoră « Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia nr. 694 din 15 octombrie 2012 ________________ 4

DREPT PROCESUAL CIVILInvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat. Condiţii de admisibilitate « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 4771 din 4 decembrie 2012 ______________________ 6

Cerere de instituire a sechestrului asigurător. Instanţa com petentă material să soluţioneze cererea « I.C.C.J., sec ţia a II-a civilă, decizia nr. 4591 din 22 noiembrie 2012 ___________________________________________ 8

Suspendare provizorie a executării sentinţei, pe calea ordonanţei președinţiale. Cerere nefondată « Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fi scal, încheierea din 18 octombrie 2012 _______________ 9

DREPT COMERCIALContract de asigurare. Sumă asigurată la un cuantum superior valorii bunului. Modalitatea de calcul a despăgubirii « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 103 din 17 ianuarie 2013 ______________________________10

Insolvenţă. Acţiune pauliană formulată de acţionarul creditor. Admisibilitat « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 4126 din 24 octombrie 2012 ______________________11

DREPTUL FAMILIEIDivorţ cu elemente de extraneitate. Instanţa competentă « Curtea de Apel Timișoara, secţia I civilă, complet specializat de familie și minori, decizia nr. 2033 din 16 octombrie 2012 _13

3

ÎÎmbogăţire fără justă cauză ..............................6

JJudecata ............................................................6Judecător ....................................................... 23

OOrdonanţă preşedinţială ..................................9

PPensie ............................................................. 19Prejudicii cauzate de lucruri ............................4Prescripţie extinctivă .......................................6Proces-verbal de recepţie fi nală .......................6

RRăspundere civilă .............................................4Risc asigurat .................................................. 10

SSalariu ............................................................ 15Sancţiune disciplinară .................................... 18Sechestru asigurător ........................................8Specialia generalibus derogant ..................... 11Spor salarial ................................................... 15Suspendarea provizorie

a executării sentinţei ....................................9Suspendarea raporturilor de muncă ............ 18

TTitlu de creanţă ............................................ 20

UUrmărire penală ........................................... 23

Cuprins (continuare)

DREPTUL MUNCII Egalitatea de remuneraţie « Loredana MUSCALU _______15

Contestarea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă pe perioada cercetării disciplinare « Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, decizia nr. 1703 din 3 octombrie 2012 _____________________________18

DREPTUL SECURITĂŢII SOCIALEProcedura administrativă prealabilă de contestare a deciziilor de pensie. Aplicarea în timp a legii « Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia nr. 414 din 11 septembrie 2012 __________________________________19

DREPT FINANCIAR ŞI FISCALContestarea deciziei de impunere pe cale administrativă. Imposibilitatea contestării deciziei de impunere direct la instanţa de contencios administrativ « Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fi scal, decizia nr. 1491 din 6 septembrie 2012 ____________20

DREPT PROCESUAL PENAL Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. Sentinţă defi nitivă. Instanţa compe-tentă « I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 132 din 1 februarie 2013 __________________________________22

Incompatibilitate. Apel. Judecător care a dispus ares ta-rea preventivă în cursul urmăririi penale « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2974 din 24 septembrie 2012 _________23

4 Săptămâna Juridică nr. 22/2013 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIVIL

Răspundere civilă

Curtea de Apel Constanța, secţia I civilă, decizia nr. 694 din 15 octombrie 2012

(cuvinte cheie: răspundere civilă, prejudicii cauzate de lucruri, inundaţie, forţă majoră, despăgubiri,

culturi agricole)

Răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Inundaţie urmată de cedarea digului de apărare. Caz de forţă majoră

C. civ. 1864, art. 1000 alin. (1)

În situaţia inundaţiilor generate de creșterea pulsurilor hidrologice extreme, asociate unei avarii la construcţiile hidrotehnice, legiuitorul a abordat teza forţei majore, anume a acelei împrejurări externe și invincibile, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau însușirile sale, care exclude premisa culpei și consecinţa răspunderii civile delictuale.

Speța: Prin decizia civilă nr. 245/03.04.2012 a Tribunalului Constanţa a fost admis apelul reclamantului H.G. împotriva sentinţei civile nr. 627/12.10.2011 a Judecătoriei Hârșova, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii acţiunii și obligării pârâţilor ANIF, MADR și MFP, în solidar, la plata în favoarea reclamantului a 118.181 lei reprezentând despăgubiri civile pentru pierderile provocate prin inundarea culturilor agricole.

Ceea ce a generat litigiul a fost ruperea, la data de 10.07.2010, a digului de apărare împotriva inundaţiilor Dunării, situat în dreptul localităţii C., jud. Constanţa, ca urmare a creșterii nivelului fl uviului, cu consecinţa inundării culturilor.

Tribunalul a înlăturat premisa intervenţiei forţei majore drept cauză exoneratoare de răspundere – reţinută de prima instanţă – arătând că, în interpretarea jurisprudenţială dată de fostul Tribunal Suprem prin decizia civilă nr. 358 din 19 aprilie 1965, „forţa majoră constă într-o împrejurare externă și invincibilă, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau însușirile sale naturale”. Aceasta presupune, așadar, că împrejurarea externă trebuie să fi e invincibilă în mod absolut, ca forţă de nebiruit pentru oricine la nivelul actual al știinţei; că într-o altă decizie de speţă, fi ind făcută distincţia între caracterul absolut și invincibil al cauzei exoneratoare de răspundere, Tribunalul Suprem a arătat că „în cazul unor alunecări de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevăzute, urmările lor păgubitoare pot fi prevenite și evitate. Astfel, puternica probabilitate a producerii unei atare alunecări de teren înlătură caracterul imprevizibil al fenomenului”.

Instanţa de apel a apreciat că, din moment ce în anul 2006 precipitaţiile au generat un debit al Dunării superior celui înregistrat în 2010, s-a născut puternica probabilitate a producerii unui fenomen asemănător, așa încât caracterul imprevizibil al ruperii digului din iulie 2010 era înlăturat; că expertiza efectuată de experţii în construcţii hidrotehnice a conchis, pe baza observaţiilor efectuate pe teren, că lucrarea hidrotehnică avea o durată foarte mare de exploatare, de peste 50 ani, faţă de durata normală de 36 ani, iar cauza producerii breșei o putea constitui neîntreţinerea corespunzătoare (aspect dedus din numărul mare de cavităţi de rozătoare din coronamentul digului și de lipsa unor lucrări de mentenanţă pe acel segment al lucrării) – aspecte care nu pot înlătura răspunderea juridică a entităţilor chemate în judecată, pentru prejudiciul produs prin cedarea digului.

Analizând recursurile pârâţilor, Curtea a constatat că ele sunt întemeiate.

Speţa de faţă pune în discuţie modul cum operează raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a paznicului juridic al digului de apărare distrus de inundaţie și prejudiciul constând în pierderea culturilor agricole, atunci când efectul (prejudiciul invocat) a fost precedat nu doar de o faptă a omului (privită ca acţiune sau inacţiune asupra bunului afl at în paza juridică), ci și de producerea unui fenomen natural (în cauză, creșterea debitelor Dunării).

În prealabil trebuie făcută o trimitere doctrinară la specifi cul raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale, literatura juridică (C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, 2008, p. 184) relevând că atunci când raportul de cauzalitate nu se poate stabili într-o relaţie simplă și directă ca de la cauză la efect, raţionamentul logico-juridic implică

o analiză a acţiunii/ inacţiunii omului în specifi cul dat de cauzele exterioare în care ea se manifestă. Această abordare nu poate fi însă realizată cu ignorarea voinţei legiuitorului, pentru că realităţile sociale care generează un impact major asupra cetăţenilor și bunurilor acestora pot primi o statuare legislativă derogatorie de la dreptul comun, pentru raţiuni de ordine și interes public. Or, din acest punct de vedere, dezlegarea dată în apel este rezultatul unor greșite interpretări ale legii și al unor statuări de ordin teoretic pe problema supusă judecăţii, întrucât în acest caz există norme speciale care transpun raportul de cauzalitate menţionat în sfera evenimentelor care exclud atragerea răspunderii reglementate prin art. 1000 alin. (1) C.civ.

Astfel, atât prin legislaţia incidentă la momentul producerii evenimentului, cât și prin cea abrogată la

5Săptămâna Juridică nr. 22/2013 » Litteris e-Publishing

Drept civil

acea dată, statul a defi nit o asemenea situaţie ca fi ind un „dezastru”, noţiune distinctă de cea de „calamitate natu-

rală”, dar cu efecte similare în planul răspunderii civile delictuale, în sensul înlăturării ei (fără însă a exclude răspunderea în alte ramuri de drept, când este cazul).

H.G. nr. 1854/2005 pentru aprobarea Strategiei naţio nale de management al riscului la inundaţii, indică în preambul că fenomenul viiturilor repetate și intense, cu inundaţiile asociate acestora, constituie o consecinţă a unui ansamblu complex de cauze, cum ar fi : creșterea vulnerabilităţii clădirilor și infrastructurilor, neglijenţa în întreţinerea și exploatarea unor lucrări de protecţie, un grad de protecţie asigurat la nivel minimal etc.

Privit ca fenomen naţional și analizat din perspectiva impactului asupra populaţiei, proprietăţii și mediului, actul normativ refl ectă concepţia legiuitorului asupra situaţiilor identice celei ce face obiectul prezentului litigiu, în sensul că pierderile materiale și distrugerile produse la lucrările de protecţie sunt legate de noţiunea de „risc la inundaţii”, care exclude ideea singulară de culpă în accepţiunea dată de art. 998-999 și art. 1000 alin. (1) C.civ. 1864.

Se instituie astfel noţiunea de „risc”, defi nit ca proba-bilitate a apariţiei unor pierderi/pagube, caracterizat prin două componente: probabilitatea de a se produce un eveniment și consecinţele (impactul) acestuia. Actul normativ menţionat impune adoptarea unei viziuni de tip activ, anume, a „managementului inundaţiilor”, cu depășirea opticii anterioare a acţiunii de tip pasiv. Această abordare integrată, care exclude teza reductibilităţii întregului la suma părţilor sale componente, este explicit reluată în Strategia naţională de management al riscului la inundaţii pe termen mediu și lung, adoptată prin H.G. nr. 846/2010 (care însă a transpus în sistemul de drept naţional Directiva 2007/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23.10.2007 privind evaluarea și gestionarea riscului la inundaţii).

Deși acest act normativ a intrat în vigoare ulterior producerii evenimentului menţionat, Curtea va reţine că el preia și explicitează, în acord cu directiva europeană, viziunea anterioară a legiuitorului asupra situaţiilor

de această natură, care exclude ca și în reglementările sus-citate ideea de culpă, privită singular și disociată de amploarea și previzibilitatea fenomenului natural.

Parcurgerea acestei legislaţii incidente refl ectă, așadar, faptul că, în situaţia inundaţiilor generate de creș terea pulsurilor hidrologice extreme (cum a fost și cazul celor din iulie 2010, din speţă), asociate unei ava-rii la construcţiile hidrotehnice, legiuitorul a adoptat teza forţei majore, anume a acelei împrejurări externe și invincibile, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau însușirile sale, care exclude premisa culpei și con-secinţa răspunderii civile delictuale.

Faptul că actele normative enunţate impun autori-tăţilor centrale și locale, dar și tuturor cetăţenilor [ca în cazul art. 67 alin. (3) din Legea apelor nr. 107/1996, modi fi cată prin Legea nr. 310/2004], obligaţii în contra cararea consecinţelor acestor fenomene, cât și împrejurarea că s-a urmărit crearea unui sistem com-pen satoriu aparte, bazat pe principiul solidarităţii umane, refl ectă încă o dată această viziune integrată, care exclude reducerea fenomenului ca întreg la suma părţilor sale componente (utilitatea edifi cării digului și viabilitatea soluţiei inginerești; depășirea perioadei normate de utilizare; gradul de întreţinere și reparare; impactul animalelor și a factorului uman; dezvoltarea unei zone agricole pe vechiul curs al apei; nivelul viiturii etc. – respectiv, elementele indicate și în expertiza tehnică efectuată în cauză drept factori care au favorizat deteriorarea digului).

Rezumând, în mod greșit tribunalul a conchis că într-o asemenea situaţie este atrasă răspunderea civilă delictuală pe temeiul menţionat, în strictă raportare la prevederile Legii nr. 138/2004 (care nu indică o atare răspundere), precum și că există un temei al răspunderii solidare în conformitate cu art. 1003 C.civ., în virtutea unei prezumate neîndepliniri a obligaţiilor legale, astfel că recursurile urmează a fi admise, cu consecinţa men-ţinerii soluţiei primei instanţe.


Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Judecata

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 4771 din 4 decembrie 2012

(cuvinte cheie: judecata, acţiune în pretenţii, autoritate de lucru judecat, contract de execuţie lucrări,

exigibilitate, proces-verbal de recepţie fi nală, prescripţie extinctivă, îmbogăţire fără justă cauză)

Invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat. Condiţii de admisibilitate

C. civ. 1864, art. 969, art. 1073 – art. 1090, art. 1201

H.G. nr. 273/1994, art. 3Decretul nr. 167/1958, art. 7

Potrivit art. 1201 C.civ., pentru a opera autoritatea de lucru judecat trebuie să se constate existenţa unei hotărâri anterioare irevocabilă prin care s-a judecat pe fond o cerere cu același obiect, cauză, între aceleași părţi având aceeași calitate precum cauza ce formează obiectul unei judecăţi pendinte. În acest scop, verifi carea se face cu privire la dispozitivul hotărârii și considerentele care-l explică, numai aceste părţi din structura unei hotărâri intrând în puterea de lucru judecat. În consecinţă, nu îndeplinește con-diţiile art. 1201 C. civ., hotărârea prin care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea promovată de reclamantă.

Speţa: Prin sentinţa nr. 748 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Arad a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, promova-tă de reclamanta ICIM Arad în contradictoriu cu pârâtele C.N.C.F. CFR SA București și Regionala CFR Timișoara, precum și excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă.

Conform sentinţei, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, l-a format obligarea pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei reprezentând contravaloare lucrări efectuate și neachitate la obiectivul „Amenajare Apartamente de Serviciu”, conform facturii 3036/23 octombrie 2008 și în baza contractului de execuţie nr. 6.2.3/163/2001 și a actului adiţional nr. 3/2003.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a reţinut soluţionarea acesteia prin sentinţa nr. 731/14 aprilie 2009, incidente fi ind prevederile art. 1 alin. (1), (3) și (7) din Decretul nr. 167/1958 și adresa nr. 9647/11 august 2006 emisă de reclamantă contra pârâtei.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 275 din 12 decembrie 2011, a admis apelul formulat de reclamanta SC ICIM SA și a schimbat în parte sentinţa, în sensul admiterii acţiunii precizate și obligării în solidar a pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei, menţinând în rest dispoziţiile apelate.

În contra deciziei menţionate au declarat recurs pârâtele C.N.C.F. CFR SA București și Sucursala Centrul Regional de Întreţinere și Reparaţii CF Timișoara.

Recursurile sunt fondate.

Reclamanta și-a întemeiat pretenţiile solicita-te pe prevederile contractului de execuţie lucrări nr. 6.2.3/163/2001 și a actului adiţional nr. 3/2003 arătând că în calitate de executant a efectuat lucrările contractate.

Pe baza probelor administrate, instanţa de fond a res-pins acţiunea ca neîntemeiată.

Instanţa de apel, deși reţine realitatea raporturilor contractuale și confi rmă situaţia de fapt reţinută de judecătorul fondului în sensul inexistenţei unui pro-ces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor și a accep-tării de către benefi ciar a facturii de plată a lucrărilor, admite acţiunea de obligare la plata în solidar a pârâte-lor cu motivarea că apartamentele obiect al contractului sunt locuite, iar neplata lucrărilor dovedite a fi făcute ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză, întârzierea, deci neexecutarea corespunzătoare, putând forma obiectul unor pretenţii din partea pârâtelor cu titlu de penalităţi. Or, motivarea instanţei de apel cu privire la temeinicia pretenţiilor reclamantei pe îmbogăţirea fără justă cauză în condiţiile în care reclamanta și-a întemeiat acţiunea

pe contractul pe care părţile l-au încheiat, reprezintă nu numai o încălcare a principiului disponibilităţii dar și o nelegală aplicare a tezei îmbogăţirii fără justă cauză la speţa de faţă.

Înalta Curte găsește întemeiată și critica primei recu-rente cu privire la obligarea în solidar a pârâtelor, rapor-tat la același temei contractual invocat de reclamantă în justifi carea pretenţiilor sale.

Astfel, prin acţiunea formulată și înregistrată la 19 noiembrie 2009 reclamanta a solicitat „obligarea pâ-râtelor la plata sumei de 119.778,18 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate și neachitate la obiectivul „Amenajare Apartamente de Serviciu – afl ate în clădirea cazarmă „L” în temeiul facturii nr. 3036/23 octombrie 2008, a prevederilor contractului de execuţie nr. 6.2.3/163/2001 și a actului adiţional nr. 3/2003”, ac-ţiunea fi ind întemeiată pe dispoziţiile art. 969, art. 1073 – 1090 C. civ.

Se constată că respectivul contract de execuţie nr. 6.2.3/164/2001 a fost încheiat între C.N.C.F. CFR SA



București în calitate de benefi ciar, prin Regionala CFR Timișoara, și SC ICIM Arad SA în calitate de antreprenor, contractul fi ind semnat și parafat de C.N.C.F. CFR SA în calitate de benefi ciar și de SC ICIM ARAD SA în calitate de antreprenor.

Prin urmare, parte în contract și benefi ciar este C.N.C.F. CFR SA din București, nu și Regionala CFR Timișoara, afl ată în poziţia juridică de împuternicit, si-tuaţie în care drepturile și obligaţiile contractuale, obiect al cererii de chemare în judecată se dispută cu și faţă de partea contractantă în patrimoniul căreia ele există, așa încât critica privind obligarea în solidar cu mandatara Regionala CFR Timișoara este întemeiată, cu atât mai mult cu cât o obligare în solidar nu a fost solicitată de reclamantă prin cererile sale.

Criticile cu privire la modul de soluţionare a excepţiei dreptului la acţiune sunt, de asemenea, întemeiate.

Prin sentinţă, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu motivarea că a fost soluţionată prin sentinţa nr. 731/14 aprilie 2009, irevo-cabilă, iar pe fond a respins acţiunea reclamantei.

Neavând interes procesual faţă de soluţia pe fond asupra acţiunii, pârâtele nu au apelat sentinţa, dar prin întâmpinările depuse în apel, una dintre acestea a invo-cat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar alta s-a apărat, în sensul că prescripţia nici nu a început să curgă în raport de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul de creanţă al reclamantei este sub condiţia sem-nării procesului-verbal de recepţie fi nală, invocând, tot-odată, excepţia de prematuritate.

Instanţa de apel examinând excepţia prescripţiei a re-ţinut că în legătură cu aceasta există autoritate de lucru judecat, deoarece ea a fost soluţionată prin sentinţa co-mercială nr. 731/14 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. xx7/108/2009 a Tribunalului Arad, irevocabilă prin nerecurare, sentinţă prin care acţiunea s-a respins ca inadmisibilă.

Excepţia de prematuritate s-a apreciat și ea ca neînte-meiată fără a fi analizată însă în raport de temeiul invo-cat, procesul-verbal de recepţie fi nală și condiţia care ar afecta dreptul reclamantei, ci cu constatarea că în speţă s-a dovedit faptul că lucrările au fost efectuate.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greșită reţinere a autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa nr. 731/14 aprilie 2009 a Tribunalului Arad,

nefi ind întrunite condiţiile art. 1201 C. civ. Este de ne-contestat că pentru a opera autoritatea de lucru judecat trebuie să se constate existenţa unei hotărâri anterioa-re irevocabilă prin care s-a judecat pe fond o cerere cu același obiect, cauză, între aceleași părţi având aceeași calitate precum cauza ce formează obiectul unei judecăţi pendinte. Verifi carea în acest scop se face cu privire la dispozitivul hotărârii și considerentele care-l explică, nu-mai aceste părţi din structura unei hotărâri intrând în puterea de lucru judecat. Or, se constată că prin dispozi-tivul și considerentele sentinţei nr. 731/14 aprilie 2009, irevocabilă, a Tribunalului Arad s-a respins ca inadmisi-bilă acţiunea promovată de reclamanta ICIM ARAD SA împotriva pârâtelor având ca obiect obligaţia de a face, că nici considerentele și nici dispozitivul nu fac referire la excepţia prescripţiei, excepţie cu privire la care, ori-cum, nu se putea reţine incidenţa art. 1201 C. civ., cere-rea de chemare în judecată a reclamantei cu obiectul mai sus indicat fi ind respinsă ca inadmisibilă, iar nu pe fond.

Este adevărat că în practicaua acelei sentinţe se face menţiunea că instanţa, raportat la art. 1 alin. (1), (3) și (7) din Decretul nr. 167/1958 și înscrisul de la fi la 115... „va respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune”, dar, pe de o parte, reţinerea la viitor a soluţiei asupra excepţiei nu s-a concretizat într-o dispoziţie la timpul prezent, nefăcând obiectul dispozitivului și nefi ind ana-lizată în considerente, iar pe de altă parte, art. 1201 C. civ., care instituie autoritatea de lucru judecat privește o cerere de chemare în judecată formulată pe cale princi-pală iar nu excepţiile cu privire la o astfel de cerere, din-colo de faptul că și contextul factual al prezentei cereri de chemare în judecată este diferit, având un alt obiect, motiv pentru care nici chiar reclamanta nu s-a apărat cu privire la excepţia prescripţiei prin invocarea sentinţei nr. 731/2009, la care se raportează numai hotărârile ju-decătorești, și din a cărei practica s-ar înţelege, numai în lipsa coordonatelor temporale și a temeiului juridic, că s-ar fi putut lua în considerare o eventuală întrerupere a cursului prescripţiei.

Prin urmare, criticile de nelegalitate cu acest obiect, al cursului prescripţiei sub aspectul neînceperii lui sau al împlinirii termenului de prescripţie, sunt întemeiate.

Pentru aceste considerente recursul a fost admis.




Competenţă

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 4591 din 22 noiembrie 2012

(cuvinte cheie: confl ict negativ de competenţă, sechestru asigurător,

competenţă materială)

Cerere de instituire a sechestrului asi-gu rător. Instanţa competentă mate ri al să soluţioneze cererea

C. proc. civ., art. 592 alin. (1)

Potrivit dispoziţiilor art. 592 alin. (1) C. proc. civ., cererea de instituire a sechestrului asigurător este de competenţa instanţei învestită cu soluţionarea procesului privit ca acţiune introductivă de instanţă, indiferent dacă la data formulării cererii judecarea acţiunii mai era sau nu pe rolul acestei instanţe. Prin urmare, „procesul” la care face trimitere textul legal nu se confundă cu fazele procesuale ale cauzei și cu stadiul de soluţionare, acestea neavând relevanţă în determinarea instanţei competente material.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, creditorul K.G. a solicitat instituirea unui se-chestru asigurător asupra bunurilor mobile ale debitoa-rei SC A.H. SRL.

Prin încheierea pronunţată la data de 13 februarie 2012, Tribunalul București a respins cererea de institui-re a sechestrului asigurător.

Recursul declarat de creditor împotriva încheierii de ședinţă din data de 13 februarie 2012 a fost admis prin decizia civilă nr. 1017 din 7 mai 2012 a Curţii de Apel București, dispunându-se casarea sentinţei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă.

Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului București la data de 15 iunie 2012. La termenul de ju-decată din 27 august 2012 instanţa a invocat din ofi ciu excepţia de necompetenţă materială, iar prin încheierea de ședinţă din 27 august 2012 instanţa a admis excepţia de necompetenţă materială și a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel București.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că cererea de instituire a sechestrului asigurător are ca-racter accesoriu, admiterea acesteia fi ind condiţionată de formularea unei acţiuni în justiţie, având ca obiect realizarea dreptului de creanţă.

A constatat instanţa că acţiunea în realizarea drep-tului de creanţă invocat de creditor formează obiectul litigiului înregistrat sub nr. xx187/3/2011, pe rolul Tribunalului București, secţia a VI-a civilă, litigiul având ca obiect realizarea dreptului de creanţă fi ind soluţi-onat prin sentinţa civilă nr. 7843 din 1 iunie 2012 a Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă.

S-a constatat astfel că în condiţiile particulare ale ca-uzei, instanţa care judecă procesul, în sensul art. 592 alin. (1) C. proc. civ., este Curtea de Apel București, de-oarece la data înregistrării cauzei pe rolul Tribunalului București, în al doilea ciclu procesual, respectiv la data

de 15 iunie 2012, această instanţă se dezînvestise de liti-giul principal prin pronunţarea sentinţei civile nr. 7843 din 1 iunie 2012.

A mai reţinut instanţa că acest punct de vedere - con-form căruia instanţa care s-a dezînvestit de soluţiona-rea litigiului principal nu mai poate soluţiona cererea accesorie de instituire a unei măsuri asigurătorii - a fost adoptat de altfel și de Curtea de Apel București în sentin-ţa civilă nr. 30 din 9 martie 2012 pronunţată în dosarul nr. xx84/2/2012.

Curtea de Apel București, secţia a VI-a civilă, prin sen-tinţa nr. 89 din 12 septembrie 2012, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei și a declinat com-petenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secţia a VI-a civilă și, constatând ivit confl ic-tul negativ de competenţă, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte, învestită legal cu pronunţarea regulato-rului de competenţă constată că Tribunalul București, secţia a VI-a civilă, este competent material în soluţio-narea prezentei cauze.

Aceasta deoarece potrivit dispoziţiilor art. 592 alin. (1) C. proc. civ. cererea de instituire a sechestrului asi-gurător este de competenţa instanţei învestită cu solu-ţionarea procesului privit ca acţiune introductivă de in-stanţă, în speţă Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă.

Așadar, „procesul” la care face trimitere textul legal nu se confundă cu fazele procesuale ale cauzei și cu stadiul de soluţionare, acestea neavând relevanţă în determina-rea instanţei competente material.

În considerarea acestui raţionament, Înalta Curte în pronunţarea hotărârii cu rol de regulator de competenţă, a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secţia a VI-a civilă.




Ordonanţă preşedinţială

Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de conten-cios administrativ și fiscal, încheierea din 18 octom-brie 2012

(cuvinte cheie: ordonanţă preşedinţială, suspendarea provizorie a executării sentinţei)

Suspendare provizorie a executării sen-tin ţei, pe calea ordonanţei preşedin ţi-ale. Cerere nefondată

C. proc. civ., art. 280, art. 581

Este nefondată cererea de suspendare provizorie a executării sentinţei, pe calea ordonanţei președin-ţiale, în condiţiile în care, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că s-a solicitat instanţei de apel suspendarea executării sentinţei până la soluţionarea apelului, iar, pe de altă parte, nu s-a dovedit îndeplinirea condi-ţiilor impuse de art. 581 C.proc.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1485/18.06.2012, pronunţa-tă de Tribunalul Bacău, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul C.N., în contradictoriu cu pârâtele SC A.R. Sucursala Bacău și SC A.R. A.V.I.G. SA, în sensul că au fost obligate pârâtele să achite reclamantului suma de 30.145,50 lei, reprezentând diferenţă despăgubiri.

Pârâtele au atacat cu apel această sentinţă, la data de 2.10.2012.

Totodată, s-au adresat curţii de apel cu prezenta cere-re, întemeiată pe dispoziţiile art. 280 alin. (5) raportat la art. 581 C.proc.civ., solicitând să se încuviinţeze vremel-nic, prin ordonanţă președinţială, suspendarea execută-rii sentinţei, până la soluţionarea cererii de suspendare formulată în temeiul art. 280 alin. (1) C.proc.civ.

În motivarea cererii, petentele arată că nu datorează suma la care au fost obligate prin hotărârea tribunalului, iar executarea acesteia le-ar crea un grav prejudiciu.

Petentele au mai precizat că au formulat apel împo-triva sentinţei tribunalului și au solicitat instanţei de control judiciar suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea apelului.

La termenul din 15.10.2012 s-a pus în vedere peten-telor obligaţia de a depune o cauţiune în sumă de 13.000 lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 280 alin. (4) coro-borat cu art. 7231alin. (2) C.proc.civ.

Petentele au depus la dosar recipisa de consemnare nr. 791692/2 din 15.10.2012, în sumă de 14.938 lei, care a fost înregistrată la Registrul de valori al instanţei.

Analizând prezenta cerere de suspendare provizorie a executării sentinţei, Curtea constată că aceasta este ne-fondată, în raport de următoarele considerente:

Potrivit art. 280 alin. (1) C.proc.civ., „cererea pentru suspendarea executării vremelnice se va putea face oda-tă cu apelul, fi e deosebit în tot cursul instanţei de apel”.

Petentele au făcut dovada că au atacat sentin-ţa tribunalului, depunând în acest sens certifi catul nr. 1107/110/2011 din 12.10.1012, dar nu au probat că s-ar fi solicitat instanţei de apel și suspendarea execută-rii sentinţei.

Trecând peste acest aspect, cererea este nefondată și din următoarea perspectivă:

Potrivit art. 280 alin. (5) C.proc.civ., „până la dezlega-rea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviinţa-tă vremelnic, prin ordonanţă președinţială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. (4)”. Alin. (4) face referire la cauţiunea ce se stabi-lește în sarcina celui ce solicită suspendarea.

Din dispoziţiile legale citate ar rezulta că instanţa în-vestită cu o cerere de suspendare provizorie, întemeiată pe dispoziţiile art. 280 alin. (5) C.proc.civ., verifi că doar îndeplinirea condiţiei impuse de alin. (4), referitoare la depunerea cauţiunii. Trimiterea la dispoziţiile ce regle-mentează ordonanţa președinţială impun însă și verifi -cări sub aspectul cazului grabnic și al prevenirii unei pa-gube iminente, prevăzute de art. 581 C.proc.civ.

Curtea apreciază că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în speţă.

Astfel, motivul principal invocat de petente este legat de o pretinsă și prezumtivă imposibilitate de recupera-re a sumei achitate reclamantului, în situaţia în care în căile de atac se va stabili că acesta nu ar fi îndreptăţit la sumele acordate de instanţa de fond. Or, instanţa nu poate reţine aceste susţineri, întrucât măsura solicitată pe calea ordonanţei președinţiale trebuie să aibă caracter urgent și să preîntâmpine o pagubă iminentă și certă ce s-ar produce în patrimoniul autorului cererii la momen-tul executării și nu ulterior.

Petentele nu au invocat un prejudiciu cert și actual la care ar fi expuse prin executarea sentinţei la acest mo-ment, iar nesiguranţa recuperării sumei executate (în eventualitatea modifi cării soluţiei în căile de atac) de la reclamant, chiar dacă ar fi reţinută drept temei al sus-pendării caracterului executoriu al sentinţei, nu este do-vedită, fi ind doar o simplă susţinere.

Pe de altă parte, în soluţionarea cererii de faţă, instan-ţa nu are căderea de a examina temeinicia și legalitatea sen tinţei a cărei suspendare se solicită, acest atribut re ve nind exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea apelului.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 103 din 17 ianuarie 2013

(cuvinte cheie: acţiune în pretenţii, contract de asigurare, indemnizaţie de asigurare,

despăgubire, risc asigurat)

Contract de asigurare. Sumă asigurată la un cuantum superior valorii bunului. Modalitatea de calcul a despăgubirii

Legea nr. 136/1995, art. 9, art. 24, art. 27

Împrejurarea că asigurătorul a acceptat să asigure bunul la o valoare mai mare decât cea de achiziţie a acestuia nu poate fi invocată ca temei al reducerii cuantumului despăgubirii la o sumă mai mică decât cuantumul indemnizaţiei de asigurare convenită prin poliţă, în lipsa unei clauze asumate de ambele părţi în acest sens.

Speţa: Prin sentinţa comercială nr. 6891 din 25.05.2011, pronunţată de Tribunalul București, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul D.P. în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA, fi ind obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 45.504 euro în echivalent lei, reprezentând despăgubire.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în rezumat, că reclamantul a solicitat plata indemnizaţiei de asigurare de la pârâtă ca urmare a avarierii totale a autoturismului proprietatea sa, iar, potrivit art. 10.1 din condiţiile gene-rale de asigurare, stabilirea și plata despăgubirilor se fac de către SC A. SA în baza documentaţiei complete privind cauzele și împrejurările în care s-a produs riscul asigurat, precum și întinderea pagubei. Conform art. 10.2 despăgubirea nu poate depăși suma la care s-a făcut asigurarea, nici cuantumul pagubei și nici valoarea reală a autovehiculului la data producerii riscului asigurat. Conform art. 10.10, în cazul unei daune majore, când aceasta se tratează ca daună totală, asigurătorul nu este obli-gat să preia autovehiculul asigurat avariat, în acest caz cuantumul despăgubirii va fi redus cu valoarea pieselor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifi ca și care vor rămâne în continuare în posesia asiguratului, a eventualei franșize și a tuturor sumelor rămase de achitat. De asemenea, conform înscrisului depus la dosarul cauzei de către reclamant în data de 25.05.2011, pâ-râta a fost notifi cată cu privire la producerea accidentului în data de 23.02.2009, astfel că pretenţiile reclamantului au fost apreciate ca întemeiate.

Curtea de Apel București a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G.A. SA.Recursul nu este fondat.

Instanţa de apel a interpretat în mod corect dispo-ziţiile Legii nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, stabilind că valoarea despăgubirilor acordate de asigurător nu poate depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asi-gurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea.

Interpretarea corelativă atât a dispoziţiilor art. 27 din lege, cât și a prevederilor contractuale conduce fără echi-voc la concluzia că despăgubirea nu poate depăși valoa-rea cea mai mare, reprezentată de suma la care s-a făcut asigurarea.

În ceea ce privește valoarea bunului, instanţa de recurs apreciază că, faţă de data încheierii poliţei – 23.12.2008 și data producerii riscului asigurat – 20.02.2009, aceasta este cea la care a fost evaluat autoturismul de asigură-tor în vederea stabilirii primelor de asigurare, întrucât nu poate exista o evaluare a bunului în vederea înca-sării primelor de asigurare și alta în vederea acordării despăgubirilor.

Împrejurarea că asigurătorul a acceptat să asigure bu-nul la o valoare mai mare decât cea de achiziţie a acestuia

nu poate fi invocată ca temei al reducerii cuantumului despăgubirii la o sumă mai mică decât cuantumul in-demnizaţiei de asigurare convenită prin poliţă, în lipsa unei clauze asumate de ambele părţi în acest sens.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod just instanţa de apel a stabilit că pârâta nu și-a îndeplinit obligaţia de plată a despăgubirii în caz de daună, asuma-tă contractual și corelativă dreptului de a încasa primele de asigurare.

Interpretarea dată se circumscrie și prevederilor art. 9 și 24 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la produ-cerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, benefi -ciarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite.

Referitor la critica privind formularea unei plângeri penale, instanţa de recurs apreciază că aceasta este for-mulată omisso medio, neputând fi cercetată întrucât nu a făcut obiect al criticilor dezvoltate în apel.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 4126 din 24 octombrie 2012

(cuvinte cheie: insolvenţă, acţiune pauliană, specialia generalibus derogant, calitate procesuală activă)

Insolvenţă. Acţiune pauliană formulată de acţionarul creditor. Admisibilitate

Legea nr. 85/2006, art. 123

În cazul în care, în cadrul procedurii insolvenţei, au fost îndestulaţi toţi creditorii înscriși în tabelul defi nitiv consolidat al creanţelor dar nu au fost recuperate în totalitate la masa credală și creanţele so-cietăţii debitoare constatate prin hotărâri irevocabile, acţionarul creditor al societăţii debitoare radiate din Registrul Comerţului poate să demareze el însuși procedura pentru valorifi carea acestor hotărâri ju-decătorești, având calitate procesuală activă și interes în promovarea unei acţiuni revocatorii. Așadar, în această situaţie nu este încălcat principiul specialia generalibus derogant, ci sunt completate cu normele dreptului comun dispoziţiile Legii nr. 85/2006, care nu reglementează acţiunea pauliană, dar nici nu o exclud, dacă ea servește scopului procedurii falimentului.

Speţa: Prin sentinţa nr. 1001/COM din 15 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei și a inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC V.A.I. SRL. S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC D.I. SRL prin lichidator A.C. SPRL și, pe cale de consecinţă, s-a dispus revocarea con-tractului de vânzare-cumpărare autentifi cat sub nr. 1323/28.03.2008 la B.N.P. D.I. privind apartamentul nr. 45 situat în Oradea, și restabilirea situaţiei anterioare încheierii actului de vânzare-cumpărare. (...)

În ceea ce privește excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei instanţa a reţinut că potrivit actului constitutiv al SC S.C. SA Zalău, reclamanta SC D.I. SRL avea calitatea de acţionar majoritar al SC S.C. SA, și care a fost radiată din ORC Sălaj, potrivit sentinţei 1168/26.05.2008 pronunţată de judecătorul sindic.

Acţiunea revocatorie reprezintă un mijloc juridic, prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său de gaj general, iar condiţia primordială a exercitării acţiunii revocatorii o constituie calitatea de creditor al reclamantului.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că potrivit sentinţei civile nr. 440/25.02.2008 a fost admisă acţiunea formulată de de-bitoarea SC S.C. SA Zalău prin lichidator judiciar SC I.Q. SPRL Zalău împotriva pârâtului Ș.V. și au fost anulate transferurile de sume de bani efectuate de debitoare către pârât în valoare de 784.500 lei, iar prin sentinţa civilă 490/03.03.2008 pârâta SC A.V.T. SRL a fost obligată să restituie către reclamanta SC S.C. SA suma de 6.850.000 RON, prin urmare, în calitate de acţionar majoritar al SC S.C. SA, raportat la art. 237 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 republicată, reclamanta are calitatea de creditor, deoarece potrivit art. 133 lit. b) din Legea nr. 85/2006, după lichidarea completă a activului și acoperirea integra-lă a creanţelor, eventualele sume reziduale ultimei distribuiri se depun într-un cont, la dispoziţia asociaţilor, și, prin urmare, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de către pârâtă.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC A.V.T. SRL și pârâta SC V.A.I. SRL s-a reţinut că, în cadrul procedurii insolvenţei, obligaţia lichidatorului constă nu numai în a lichida bunurile societăţii, dar și de a încasa crean-ţele pe care debitoarea le are de primit, sume care sunt distribuite potrivit ordinii de preferinţă impuse de art. 123 din Legea nr. 85/2006, și doar după îndestularea creditorilor eventualele sume reziduale ultimei distribuiri se vor depune într-un cont la dispoziţia asociaţilor sau acţionarilor.

Prin prisma acestor norme speciale, nimic nu împiedică acţionarul creditor ca, în ipoteza în care au fost îndestulaţi toţi creditorii înscriși în tabelul defi nitiv consolidat al creanţelor și totuși nu au fost recuperate în totalitate la masa credală și creanţele societăţii debitoare constatate prin hotărâri irevocabile, să demareze el însuși procedura de executare silită pen-tru valorifi carea hotărârilor judecătorești, situaţie faţă de care instanţa, apreciind că reclamanta în calitatea de acţionar al societăţii debitoare radiate din Registrul Comerţului, justifi că calitatea procesuală activă și interesul în promovarea acţiunii revocatorii, motivată pe calitatea de creditor faţă de societatea debitoare SC S.C. SA Zalău.

Referitor la examinarea pe fond a cererii, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat să se revoce contractul de vânza-re-cumpărare autentifi cat sub nr. 1323/2008 încheiat între pârâta SC A.V.T. SRL și SC V.A.I. SRL în calitate de cumpărătoare, cu privire la apartamentul nr. 45. Așa cum rezultă din notele de ședinţă depuse de către debitoarea SC A.V.T. SRL prin Cabinet Individual de Insolvenţă L.C.Ș. în dosarul xx65/111/2008, pârâta SC A.V.T. SRL în calitate de vânzătoare este reprezentată de către administrator Ș.V., a cărui asociat unic este soţia acestuia Ș.M., iar pârâta SC V.A.I. SRL are ca și asociaţi pe soţia


Drept comercial

acestuia Ș.M. și O.A.M., fi ica vitregă a lui Ș.V., iar, potrivit art. 975 C. civ., pentru admisibilitatea acţiunii pauliene trebuie avut în vedere actul încheiat de către debitor, frauda acestuia și complicitatea de fraudă a terţului.

Dreptul de creanţă al reclamantei își are fundamentul în dreptul de gaj general, conferit de art. 1718 C. civ., iar acţiunea pauliană urmărește asigurarea integrităţii patrimoniului debitoarei, iar frauda debitoarei și complicitatea la fraudă a terţului SC V.A.I. SRL este evidentă, având în vedere raporturile de rudenie dintre reprezentanţii părţilor pârâte, soţi și soţie, astfel că instanţa, constatând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 975 C. civ., a admis în parte acţiunea și, pe cale de consecinţă, a dispus revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentifi cat sub nr. 1323/28.03.2008 la B.N.P. D.I. situat în Oradea, și restabilirea situaţiei anterioare de C.F., anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare. (...)

Apelurile declarate în cauză au fost respinse ca nefondate.

Împotriva deciziei din apel s-a declarat recurs.

Recursul nu este fondat.

(...) Pârâta a pretins încălcarea de către instanţă a principiului specialia generalibus derogant, mai precis concursul dintre legea specială și legea generală, care se rezolvă în favoarea legii speciale, astfel că acţiunea pau-liană devine inadmisibilă după deschiderea procedurii prevăzută de Legea nr. 85/2006, iar reclamanta nu are calitate procesuală pentru formularea acestei acţiuni.

Critica este nefondată întrucât, așa cum a reţinut și instanţa de apel, din actele dosarului a rezultat că, prin sentinţa comercială nr. 1645/F/03.07.2009, pronunţată în dosar nr. xx65/111/2008, a fost admisă contestaţia formulată de creditorul SC D.I. SRL - societate în fali-ment – prin lichidator judiciar A.C. SPRL, în sensul că s-a dispus de către judecătorul sindic înscrierea acesteia în tabelul preliminar de creanţe al debitorului cu suma de 6.850.000 lei, la categoria creditori chirografari. Sentinţa a rămas irevocabilă prin nerecurare, iar în adoptarea acestei soluţii, avându-se în vedere că prin sentinţa nr. 490 din 03.03.2008 Tribunalul Sălaj a dispus obligarea debitoarei SC A.V.T. SRL la plata sumei de mai sus către SC S.C. SA Zalău, al cărei acţionar majoritar era, așa cum s-a arătat deja, reclamanta din prezenta cauză.

Casarea sentinţei nr. 490/2008 de către Curtea de Apel Cluj-Napoca și trimiterea cauzei spre rejudeca-re aceleași instanţe nu a modifi cat cuantumul creanţei stabilite iniţial, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1614 din 23.03.2010 Tribunalul Sălaj a dispus obligarea debi-torului la plata aceleași sume. În plus, nerecurarea sen-tinţei comerciale nr. 1645/F/03.07.2009, pronunţată de Tribunalul Bihor, a determinat ca hotărârea să intre în puterea lucrului judecat, neputând fi contrazisă ulteri-or de vreun act, atâta timp cât situaţia de fapt a rămas neschimbată. De aceea, susţinerile pârâtei că reclamanta

nu ar justifi ca calitatea procesuală activă, interes sau că cererea ar fi prematur introdusă nu sunt întemeiate.

Inadmisibilitatea acţiunii pauliene invocată de recu-renta-pârâtă nu poate fi primită întrucât, în cadrul pro-cedurii insolvenţei, obligaţia lichidatorului constă nu numai în a lichida bunurile societăţii, dar și de a încasa creanţele pe care debitoarea le are de primit, sume care sunt distribuite potrivit ordinii de preferinţă impuse de art. 123 din Legea nr. 85/2006 și doar după îndestularea creditorilor, eventualele sume reziduale ultimei distri-buiri se vor depune într-un cont la dispoziţia asociaţilor sau acţionarilor.

Prin prisma acestor norme speciale, nimic nu împiedi-că acţionarul creditor ca, în ipoteza în care au fost îndes-tulaţi toţi creditorii înscriși în tabelul defi nitiv consoli-dat al creanţelor și totuși nu au fost recuperate în totali-tate la masa credală și creanţele societăţii debitoare con-statate prin hotărâri irevocabile, să demareze el însuși procedura pentru valorifi carea hotărârilor judecătorești, situaţie faţă de care, instanţa apreciind că reclamanta în calitatea de acţionar al societăţii debitoare radiate din Registrul Comerţului justifi că calitatea procesuală activă și interesul în promovarea acţiunii revocatorii, motivată pe calitatea de creditor faţă de societatea debitoare SC S.C. SA Zalău.

Așadar, nu a fost încălcat principiul specialia generali-bus derogant, ci au fost completate cu normele dreptului comun dispoziţiile Legii nr. 85/2006, care nu reglemen-tează acţiunea pauliană, dar nici nu o exclude, dacă ea servește scopului procedurii falimentului.


Dreptul familiei

DREPTUL FAMILIEI

Divorţ

Curtea de Apel Timișoara, secţia I civilă, complet specializat de familie și minori, decizia nr. 2033 din 16 octombrie 2012

(cuvinte cheie: divorţ, extraneitate, competenţa instanţelor române)

Divorţ cu elemente de extraneitate. Instanţa competentă

C.proc.civ., art. 607Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003,

art. 3 alin. (1) lit. a), art. 20

Dispoziţiile art. 3, 4 și 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, instituie competenţe alternative cu privire la divorţ, separarea de drept și anularea căsătoriei. Astfel, Regulamentul prevede criterii obligatorii de stabilire a competenţelor, dar acestea privesc mai multe ipoteze, care se aplică în ordinea indicată de dispoziţiile art. 3, printre care se regăsește și ipoteza din prezenta speţă, respectiv instanţa de la domiciliul pârâtei, care este în România, la Timișoara.

Dispoziţiile art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 nu este apt să înlăture competenţele arătate de art. 3, ci instituie un alt criteriu suplimentar, alternativ, pentru stabilirea competenţei, sens reţinut corect de tribunal.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 24778/18.10.2011 pronunţată de Judecătoria Timișoara a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul S.G., în contradictoriu cu pârâta S.A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că au fost aplicabile prevederile art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003, care statuează că „fără a aduce atingere articolului 3, instanţa judecătorească dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept, este competentă să transforme această hotărâre în divorţ”, constatându-se totodată că instanţele italiene au fost primele sesizate cu cererea de separare formulată de pârâta din cauză, iar, în urma pronunţării hotărârii de separare, s-a eliberat, in temeiul art. 33 din Regulament, certifi catul privind deciziile matrimoniale, unde s-a menţionat că este vorba de o separare personală, care a fost luată în prezenţa părţilor.

Faţă de motivele detaliate anterior, prima instanţă a reţinut excepţia necompetenţei generale a instanţelor române.

Prin decizia civilă nr. 312/A/03.04.2012 pronunţată în dosarul nr. 9844/325/2011, Tribunalul Timiș a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, în fata primei instanţe, s-a depus sentinţa nr. 1155/2010, pronunţata de Tribunalul Brindisi - Republica Italiană, prin care s-a declarat separaţia personală a părţilor și a fost obligat reclamantul din prezenta cauza, S.G., la plata unei pensii lunare de 200 euro, începând cu luna noiembrie 2010.

Constatarea primei instanţe că, prin pronunţarea acestei hotărâri, s-ar stabili competenta exclusivă a instanţelor italiene de a soluţiona divorţul, este eronată, sensul art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 privind competenta, recunoaș-terea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, fi ind acela de a institui o competenţă alternativă în această materie, și anume, atât a instanţei competente, potrivit art. 3 din menţionatul Regulament, cât și a instanţei ce a pronunţat separarea judiciară. Prin urmare, fi ind vorba de două cereri având obiect di-ferit, separare judiciară și divorţ, dintre care prima soluţionată defi nitiv, nu își găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 în privinţa determinării instanţei mai întâi sesizate, ci doar a verifi cării competenţei generale a instanţelor române, condiţie ce, în cauză, este îndeplinită, având în vedere că pârâta are reședinţa în România.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta S.A.

Recursul nu este fondat.


Dreptul familiei

Astfel, faţă de starea de fapt reţinută pe baza actelor depuse la dosar (și care nu mai poate face obiectul con-trolului judiciar în recurs, faţă de forma actuală a preve-derilor art. 304 C.proc.civ.), tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispoziţiilor legale (interne și internaţionale) cu privire la competenţa de soluţionare a prezentei cereri de divorţ, cu elemente de extraneitate.

Este justă concluzia tribunalului că ne afl ăm în prezenţa a două acţiuni cu obiect diferit, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 19 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003.

Deși recurentei i s-a pus în vedere să facă dovada exis-tenţei unui litigiu având ca obiect desfacerea căsătoriei pe rolul instanţelor din Italia, Curtea acordându-i un ter-men în acest sens, proba nu a fost făcută.

Din actele depuse la dosar în cele trei cicluri proce-suale, rezultă cu evidenţă faptul că, pe rolul instanţelor judecătorești din Italia, există înregistrat doar dosarul având ca obiect separarea judiciară.

Din traducerea hotărârii Tribunalului din Brindisi, Italia, pronunţată în dosarul nr. 2776/2006, precum și din fi șa acestui dosar, rezultă că acel litigiu a privit exclu-siv separarea judiciară, nu și desfacerea căsătoriei, fi ind fi nalizat în prezent, contrar afi rmaţiilor reprezentantei recurentei.

Cererea numitei S.A., adresată Tribunalului din Brindisi, motivarea acesteia și a hotărârii pronunţate vizează aspecte ce privesc exclusiv separarea părţilor, și nu divorţul dintre ele, noţiuni ce nu trebuie confundate.

Fișa acelui dosar, completată de Tribunalul Brindisi, conţine bifarea exclusivă a rubricii „separare personală”, dintre cele trei tipuri de acţiuni prevăzute la pct. 5, fi ind barată rubrica privind divorţul. Ca atare, nu se poate re-ţine existenţa unui proces vizând desfacerea căsătoriei dintre părţi pe rolul instanţelor din Italia, nefi ind, deci, aplicabile prevederile art. 19 din Regulament.

Cu privire la competenţa de soluţionare a prezentei cauze, este adevărat că legea română (art. 607 C.proc.

civ.) prevede norme imperative sub acest aspect, dar, având în vedere elementele de extraneitate, sunt apli-cabile, potrivit art. 20 din Constituţia României, preve-derile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003, și nu Legea nr. 105/1992, având în vedere data introducerii prezen-tei acţiuni și dispoziţiile art. 725 alin. (1) C.proc.civ.

Se impune a menţiona, înainte de a proceda la anali-zarea Regulamentului arătat, faptul că părţile nu au avut domiciliu sau reședinţă comună, lucru statuat defi nitiv de Tribunalul Brindisi, reclamantul locuind, de la înche-ierea căsătoriei, în Italia, iar pârâta, în România.

În consecinţă, instanţele române de la domiciliul pârâtei au competenţa materială și teritorială de a so-luţiona pricina, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003.

Este adevărat că art. 3, 4 și 5 din Regulament prevăd competenţe, dar acestea nu sunt exclusive, cum încearcă a acredita recurenta, ci alternative. Regulamentul pre-vede criterii obligatorii de stabilire a competenţelor, dar acestea privesc mai multe ipoteze, ce se aplică în ordinea indicată de art. 3, printre care se regăsește și ipoteza din prezenta speţă, respectiv instanţa de la domiciliul pârâ-tei, care este în România, la Timișoara.

Art. 5 invocat de recurentă, nu este apt să înlăture competenţele arătate de art. 3, ci instituie un alt criteriu suplimentar, alternativ, pentru stabilirea competenţei, sens reţinut corect de către Tribunalul Timiș.

În consecinţă, faţă de prevederile legale invocate, coroborate cu dispoziţiile art. 299 și urm. C.proc.civ., art. 159 C.proc.civ., Curtea a constatat că prezentul re-curs nu este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a fost respins.


Dreptul muncii

DREPTUL MUNCII

Egalitatea de remuneraţieAv. drd. Loredana MUSCALU

Principiul „la muncă egală, sau de valoare egală, salariu egal” face obiectul mai multor regle mentări naţionale, ale Uniunii Europene și interna ţionale.

& 1 – La nivel naţional Constituţia României consacră la art. 41 alin. (4) principiul egalităţii de salarizare acest text constituţional este dez-voltat de Codul Muncii în art. 6 alin. (3) care pre-vede că „ pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condiţiile de remunerare” și în articolul 159 alin. (3) care prevede că „la stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori acti-vitate sindicală” Articolul 1 alin. (2) lit. e) punctul i) din O.G. nr. 137/2000 recunoaște dreptul la un salariu egal pentru muncă de valoare egală.

Potrivit art. 39 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 159 alin. (1) și (2) C. muncii, pentru mun-ca prestată în baza contractului individual de muncă fi ecare salariat are dreptul la un salariu care reprezintă contraprestaţia muncii depuse. Dreptul la salariu pentru munca prestată în folo-sul angajatorului este cel mai important drept al salariatului. Articolul 160 C. muncii prevede că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţii-le, sporurile, precum și alte adaosuri.

În conformitate cu prevederile art. 162 C. muncii, nivelurile salariale minime se stabilesc prin negociere colectivă, iar salariul individual se stabileşte prin negocieri individuale între anga jator şi salariat, cu excepţia angajaţilor din autorităţile şi instituţiile publice fi nanţate inte-gral sau în majoritate de la bugetul de stat, bu-getul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale care se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative. În ceea ce priveşte salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată cores-punzător programului normal de muncă acesta se stabileşte prin hotărâre de guvern potrivit art. 164 C. muncii. Salariul este un element esen-ţial al contractului individual de muncă, care nu poate fi modifi cat decât prin acordul părţilor conform art. 41 C. muncii.

La stabilirea salariului de bază se iau în considerare mai muţi factori, cum ar fi nivelul studiilor, califi carea profesi-onală, importanţa și complexitatea atribuţiilor de serviciu, competenţele profesionale. Angajaţilor care prestează ace-iași muncă și care au aceiași pregătire profesională trebuie să li se acorde același salariu.

În jurisprudenţa naţională, s-a apreciat că principiul plăţii egale pentru muncă egală este aplicabil în interi-orul aceleași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel, fi ind posibile însă, deosebiri, întemeiate obiectiv și rezonabil, între ramuri, domenii sau niveluri, fără a se pune problema discriminării. Salarizarea poate fi di-ferenţiată după următoarele criterii: nivelul studiilor, importanţa și complexitatea muncii, funcţia, postul sau meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, condiţiile de muncă, care pot fi vătămătoare, grele sau periculoase, vechimea în muncă [1].

Angajatorul are obligaţia să acorde un salariu egal anga-jaţilor care se afl ă într-o situaţie analogă sau comparabilă.

Munca este egală în situaţia în care funcţia/postul sunt identice, au același atribuţii de serviciu și se impun aceleași cerinţe pentru salariaţii care le ocupă. Dacă felul muncii este același, dacă cerinţele și condiţiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferenţierile de salari-zare nu se justifi că. Este permisă o diferenţiere a salariului de bază justifi cată pe răspunderea și complexitatea atribu-ţiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcţii și activităţi, însă acest tratament diferenţiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului de bază care constituie sumele plăti-te anumitor salariaţi în funcţie de criterii specifi ce muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligaţii-lor de serviciu, cât și a adaosurilor la salariul de bază ce se acordă în funcţie de performanţele individuale.

Principiul egalităţii de tratament în stabilirea salarii-lor nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite, pentru situaţii diferite, justifi cate pe baza unor criterii raţionale și obiective. Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situaţii deosebite, nu contravine principiului constituţional pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală, deoarece art. 41 alin. (4) din Constituţia României, vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modifi cării salarii-lor categoriilor de personal care au același fel al muncii, aceleași cerinţe și condiţii de muncă și aceleași atribuţii de serviciu, nu și identitatea de tratament juridic [2].

[1] Curtea de Apel Timișoara, secţia litigii de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 932/2007, publicată în Buletinul Curţilor de Apel, nr. 1/2008, Ed. C.H. Beck, București, p. 45-46;

[2] Curtea de Apel București, secţia a VII-a civilă și pentru cauze privind con-fl icte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 555/R din 2 februarie 2010.


Dreptul muncii

În privinţa sporurilor la salariu, acestea nu sunt re-compense sau gratifi caţii, ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiţii de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerinţe speciale. Sporurile la salariul de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

- salariatul ocupă un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor;

- salariatul lucrează efectiv în condiţiile prescrise de lege, de contractul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.

Indiferent de nivelul studiilor, importanta, complexi-tatea și atribuţiile de serviciu, funcţia (postul), meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ra-mura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condiţiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor. Nu există nici o justifi care legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariaţi, care nu se găsesc în situaţii juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuţiilor de serviciu, răspunderii ș.a., dar care amân-doi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească [1].

În jurisprudenţă (decizia nr. 739/17.12.2009 pro-nunţată de Curtea de Apel Timișoara) s-a reţinut că prin faptul că salariul este negociat de părţi, poate însemna că pot exista diferenţe de salarizare între angajaţi cu ac-tivităţi identice sau similare, fără ca această împrejurare să constituie un tratament discriminatoriu dacă diferen-ţierea nu este determinată de criterii discriminatorii, ci de motive obiective.

& 2 - La nivelul U.E., principiul egalităţii de tratament în ceea ce privește remuneraţia își are izvorul în preve-derile articolul 141 alin.1 din Tratat CE căruia îi cores-punde articolul 157 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

În jurisprudenţa CEJ, termenului de remuneraţie i s-a dat o interpretare largă. De exemplu: în Cauza 12/81 Garland c. British Rail Engineering Ltd (1982), Curtea a decis, că prin faptul că angajatele de sex feminin nu mai puteau benefi cia, cu ocazia pensionării, de facilităţile de călăto-rie pentru soţii și copii lor, în timp ce angajaţii de sex masculin benefi ciau în continuare de acestea, constituia o discriminare contrară Tratatului întrucât acestea erau avantaje oferite în baza raportului de muncă, chiar dacă după pensionare, și în absenţa unei obligaţii contractu-ale speciale, ele au fost considerate ca fi ind remuneraţie.

În Cauza 38/89 Kowalska, având ca obiect o plată compensatorie, Curtea a apreciat-o ca intrând sub inci-

[1] I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 46/15.12.2008.

denţa dispoziţiilor art. 141 din TCE întrucât reprezenta o despăgubire la care era îndreptăţită o lucrătoare în te-meiul raportului său de muncă.

În cauza C 167/97 Sezmour – Smith, CEJ a apreciat despăgubirea pentru concedierea nelegală ca fi ind re-munerare, din moment ce partea a fost concediată pe nedrept.

În cauza Nimez (C184/89), CEJ a confi rmat că regulile care guvernează sistemul de clasifi care salarială pe grade profesionale, se încadrează în conceptul de remunerare de la art.141 din Tratat, din moment ce infl uenţează în mod direct modifi cările suferite de salariile angajaţilor.

Iniţial, în Cauza 149/77 Defrenne c Sabena (1978), CEJ părea să adopte poziţia în sensul că articolul 141 din TCE nu are efect direct în cazul discriminării indirec-te sau disimulate, de exemplu în cazul în care lucrătorii comparaţi nu făceau parte din aceiași instituţie sau erau ipotetici și că este nevoie de legislaţie suplimentară în astfel de cazuri [2].

Cu toate acestea, de curând, s-a clarifi cat că articolul 141 TCE se aplică în cazurile de discriminare indirectă, iar în cauze ca Defrenne III, cauza 128/76 Macarthys Ltd. C. Smith, 1980, cauza 200/91 Coloroll Pension Trustees Ltd. c. James Richard Russell (1994) s - au stabilit alte limite ale sferei articolului 141.

În cauza C – 313/02 Wippel c. Peek & Cloppenburg (2004), CEJ a decis că nu există discriminare, directă sau indirectă, în sensul art. 141 din TCE, în cazul în care nu există o categorie de lucrători comparabilă la care să poată fi raportată situaţia reclamantului.

Prima hotărâre importantă a CEJ, în cazul discrimi-nării indirecte a fost Cauza 96/80 Jenkins c. Kingsgate (Clothing Production) Ltd. (1981). În această cauză, CEJ a decis că, deși faptul că munca cu normă parţială era remunerată la un nivel mai redus pe oră decât munca cu normă întreaga nu constituie per se o discriminare, se poate deduce o prezumţie de discriminare contrară Tratatului „dacă se stabilește că un procent considerabil mai redus de femei decât de bărbaţi prestează numărul minim de ore pe săptămână necesar pentru a avea po-sibilitatea de a pretinde nivelul de remuneraţie pe oră corespunzător normei întregi” și nu există o altă justifi -care obiectivă pentru diferenţa de plată. Curtea a sugerat de asemenea, că politica unui angajator de a încuraja un număr mai mare de lucrători cu normă întreagă ar pu-tea constitui un exemplu de justifi care obiectivă. În cele din urmă, CEJ a statuat că problema justifi cării obiective trebuie evaluată de instanţa naţională, angajatorului re-venindu-i sarcina de a demonstra că acesta se bazează pe ceva legitim, cu excepţia sexului lucrătorului [3].

[2] Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudenţă și doctrină, ed. a IV a, Ed. Hamangiu, 2009, pag. 1104-1105.

[3] Idem nota 4.


Dreptul muncii

În considerentele Directivei 2006/54/CE privind pu-nerea în aplicare a principiului egalităţii de șanse și al egalităţii de tratament între bărbaţi și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (reformă) se menţio-nează că „ art. 141 alineatul (3) din tratat asigură o bază juridică specială pentru adoptarea măsurilor comunitare destinate să garanteze aplicarea principiul egalităţii de remunerare pentru aceeași muncă sau pentru o muncă având aceeași valoare și că articolele 21 și 23 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene interzic, de asemenea, orice discriminare pe criteriul sexului și consacră dreptul la egalitate de tratament între bărbaţi și femei în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește încadrarea în muncă, munca și remuneraţia.”

Principiul egalităţii de remunerare pentru aceeași muncă sau pentru o muncă având aceeași valoare, enun-ţat de articolul 141 din TCE și confi rmat de jurispruden-ţa constantă a Curţii de Justiţie, constituie un aspect important al principiului egalităţii de tratament între bărbaţi și femei și o parte esenţială și indispensabilă a acquis-ului comunitar.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a aprecia dacă lucrătorii pre-stează aceeași muncă sau o muncă de valoare egală, trebu-ie să se cerceteze dacă acești lucrători pot fi consideraţi ca afl ându-se într-o situaţie comparabilă, ţinând seama de un ansamblu de factori, cum ar fi natura muncii, condiţiile de formare și condiţiile de muncă. Curtea de Justiţie a stabilit că, în anumite condiţii, principiul egalităţii de remunera-re nu se limitează la situaţiile în care bărbaţii și femeile muncesc pentru același angajator.

Deși noţiunea de remuneraţie în sensul articolului 141 din tratat nu include prestaţiile de securitate so-cială, Directiva 2006/54/CE prevede că este stabilit în mod clar că un sistem de pensii pentru funcţionari intră în domeniul de aplicare al principiului egalităţii de re-munerare în cazul în care prestaţiile plătibile în temeiul sistemului sunt plătite lucrătorului în baza relaţiei sale de muncă cu angajatorul public, sub rezerva faptului că acest sistem face parte dintr-un sistem general prevăzut de lege.

În sensul art. 2 alin. (1) lit. e) din Directiva 2006/54CE prin ”remuneraţie” se înţelege salariu sau plată obișnuită de bază sau minimă și orice alt avantaj, plătite direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucră-torului pe motivul încadrării în muncă a acestuia din urmă.

Articolul 4 din Directiva 2006/54/CE interzice orice discriminare pentru aceeași muncă sau pentru o muncă căreia i se atribuie o valoare egală, discriminarea directă sau indirectă pe criteriul sexului este eliminată din an-samblul elementelor și al condiţiilor de remunerare. În special, atunci când se utilizează un sistem de clasifi care profesională pentru stabilirea remuneraţiilor, acest sis-tem se întemeiază pe criterii comune lucrătorilor de sex

masculin și feminin și este stabilit astfel încât să excludă discriminarea pe criteriul sexului.

Directiva 2009/50/CE privind condiţiile de intrare și de ședere a resortisanţilor din ţările terţe pentru ocupa-rea unor locuri de muncă înalt califi cate, consacră la art. 14 principiul egalităţii de tratament. În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) din Directiva 2009/50/CE posesorii Cărţii Albastre a UE benefi ciază de un tra-tament egal cu cel al resortisanţilor statului membru emitent al Cărţii Albastre în ceea ce privește remunerare.

Carta Socială Europeană, recunoaște dreptul lucrăto-rilor si al lucrătoarelor la salarizare egala pentru munca de valoare egala.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Euro-pene, interzice la art. 22, discriminarea de orice fel, ba-zată pe motive precum sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau con-vingeri, opinii politice sau de orice altă natură, aparte-nenţă la o minoritate naţională, avere, naștere, handi-cap, vârsta sau orientarea sexuală cetăţenie. Totodată, consacră principiul egalităţii de tratament între bărbaţi și femei în ceea ce privește remunerarea.

În Cauza C 107/05, B.F. Cadman/Health & Safety Executive, CJCE a reafi rmat practica sa, potrivit căreia, în primul rând, în sensul articolului 114 alin.1 CE, ace-iași activitate ori o activitate cu aceiași valoare trebuie remunerată în același mod, indiferent dacă este efectua-tă de un lucrător de sex masculin ori de către un lucrător de sex feminin.

Totodată, Curtea a precizat că, angajatorul nu trebuie să justifi ce în mod special recurgerea la criteriul vechimii, recunoscând astfel că recompensare experienţei dobândi-te pentru a permite lucrătorului să exercite mai bine sar-cinile de serviciu constituie un obiectiv legitim al politicii salariale. Vechimea în serviciu este corelată cu experienţa, în consecinţă angajatorul este liber să recompenseze ve-chimea în funcţie fără a trebui să stabilească importanţa acesteia în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

& 3 - Principiul plăţii egale pentru muncă egală este reglementat și de Declaraţia Universală a Drep tu-rilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la Drep tu-rile Economice, Sociale și Culturale, Convenţia Inter-na ţională privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, Convenţie nr. 100 din 29 iunie 1951 privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculină și a mâinii de lucru feminină, pentru o muncă de valoare egală.

Articolul 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că toţi oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală.


Dreptul muncii

DREPTUL MUNCII

Răspunderea disciplinară

Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, decizia nr. 1703 din 3 octombrie 2012

(cuvinte cheie: suspendarea raporturilor de muncă, contract individual de muncă, cercetare disciplinară,

sancţiune disciplinară)

Contestarea deciziei de suspendare a con tractului individual de muncă pe pe rioada cercetării disciplinare

C. muncii, art. 52 alin. (1) lit. a), art. 252

Măsura suspendării contractului individual de muncă pe perioada cercetării prealabile disciplinare nu dobândește caracter de sancţiune dacă durata sa nu depășește perioada legală a cercetării.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 1047/2012, pronunţată de Tribunalul Bacău s-a admis acţiunea formulată de reclamantul C.R.I. în contradictoriu cu SC P. B.E.T. SRL și, în consecinţă, s-a anulat decizia de suspendare a contractului individual de muncă (CIM) nr. x/19.10.2011, s-a repus reclamantul în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, iar în temeiul art. 52 alin. (2) C.muncii, a fost obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit în perioada suspendării.

Prin decizia nr. x/19.10.2011 s-a dispus, începând cu aceeași dată, suspendarea CIM conform art. 52 alin. (1) lit. a) C.muncii.

Potrivit convocatorului nr. y/19.10.2011, contestatorul a fost invitat pentru cercetarea prealabilă la 28.10.2011 la sediul societăţii în București, deși locul de muncă al acestuia se afl a în Bacău, str. C.

Instanţa a constatat că, având un caracter temporar, măsura suspendării va dura până la încetarea cauzelor care au deter-minat-o. De aici rezultă, în mod implicit, obligaţia angajatorului de a preciza, fără echivoc, cauza care determină suspendarea, iar în funcţie de aceasta, de a stabili data când începe și când se termină suspendarea, dat fi ind faptul că instituţia suspendării este unul dintre instrumentele prin care se asigură protecţia salariatului.

Împotriva sentinţei, a formulat recurs pârâta.Recursul a fost admis.

Este întemeiată critica vizând nelegalitatea soluţiei de anulare a deciziei nr. x/19.10.2011, de suspendare a contractului individual de muncă nr. …/09.06.2010, sub aspectul reţinut de prima instanţă întrucât:

- în decizia contestată s-a menţionat data de la care a început măsura de suspendare a contractului individual de muncă (respectiv 19.10.2011);

- nu s-a contestat nicicând de către reclamant că a primit convocarea din 19.10.2011 pentru data de 28.10.2011; din contră, pe lângă faptul că a anexat-o ce-rerii de chemare în judecată din 17.11.2011 – deci o avea în posesie –, a și susţinut că la 25.10.2011 a înaintat o adresă angajatorului prin care își formula apărările faţă de cercetarea disciplinară pe parcursul desfășurării căre-ia s-a luat măsura suspendării, deci cunoștea data cerce-tării fi xată la 28.10.2011;

- din susţinerile reclamantului de la fond – privitoare la fi nalizarea cercetării disciplinare prin emiterea deci-ziei de desfacere a contractului de muncă contestată în dosarul 6424/110/2011 –, coroborate cu soluţia din Ecris depusă în recurs, rezultă că decizia de concediere s-a emis la 31.10.2011.

În aceste împrejurări, nu se poate concluziona că mă-sura suspendării dispusă conform art. 52 alin. (1) lit. a) C.muncii republicat (din iniţiativa angajatorului pe du-rata cercetării disciplinare prealabile) nu a respectat con-diţiile legii, respectiv ale art. 252 C.muncii (maxim 30

zile de la luării la cunoștinţă despre săvârșirea abaterii disciplinare), de a fi limitată clar în timp (între data luă-rii, care coincide în cauză cu data declanșării procedurii de cercetare disciplinară, 19.10.2011, și data fi nalizării cercetării, 31.10.2011), astfel încât să nu devină abuzivă sub forma unei veritabile alte sancţiuni.

S-a observat că singurele critici ale reclamantului pri-vitoare la durata măsurii suspendării au fost vizavi de faptul că nu cunoștea la 17.11.2011 soluţia cercetării, deși adresase pârâtei cereri în acest sens (aspect nepro-bat); or, dacă acest aspect ar fi fost apreciat semnifi cativ în soluţionarea cauzei, ar fi trebuit fi e să se solicite pârâ-tei să facă dovada fi nalizării cercetării, fi e să se verifi ce dosarul nr. 6424/110/2011, solicitat a fi conexat chiar de către reclamant; însă nu a existat niciunul din cele două demersuri; în realitate, a fost sancţionată pârâta pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 287 C.muncii (art. 272 la data învestirii), deși nu i s-a solicitat a proba modalitatea fi nalizării cercetării, ci doar a depune pen-tru primul termen contractul individual de muncă al re-clamantului, iar pentru termenul din 2.05.2012, citaţia nu a mai purtat nicio menţiune. Iar dacă s-ar fi studi-at dosarul nr. 6424/110/2011 s-ar fi putut constata cu ușurinţă că fi nalizarea cercetării survenise la 31.10.2011 prin actul contestat în menţionatul dosar.

În aceste împrejurări, recursul a fost admis, iar sen-tinţa modifi cată în sensul respingerii acţiunii.


Dreptul securităţii sociale

DREPTUL SECURITĂŢII SOCIALE

Pensii

Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia nr. 414 din 11 septembrie 2012

(cuvinte cheie: pensie, aplicarea legii în timp)

Procedura administrativă prealabilă de contestare a deciziilor de pensie. Apli-carea în timp a legii

Legea nr. 263/2010

Contestarea deciziilor emise în baza Legii nr. 119/2010 urmează procedura prevăzută de Legea nr. 19/2000, în vigoare la data emiterii lor; reglementarea cuprinsă în Legea nr. 263/2010 privind pro-cedura prealabilă administrativă de contestare a deciziilor de pensie nu este aplicabilă în cazul acestor decizii chiar dacă litigiul a început după intrarea în vigoare a acestei legi.

Speţa: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. 991/88/2011, reclamanţii V.S., D.N. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere au formulat contestaţie împotriva deciziilor de recalculare a pen-siei, emise de Ministerul Apărării Naţionale - Casa de Pensii.

Contestatorii au solicitat anularea acestor decizii ca netemeinice și nelegale și menţinerea deciziilor privind calcularea pensiilor de serviciu, stabilite în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 164/2001, astfel: deciziile nr. 010077414/12.08.2002 și nr. 082459/15.02.2008. De asemenea contestatorii au solicitat obligarea intimatei la plata diferenţei dintre pensia stabilită conform Legii nr. 164/2001, respectiv Legea nr. 179/2004 și pensia primită fără emiterea deciziilor de pensionare, la plata pensiei integrale stabilită conform Legii nr. 165/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 4809/23.11.2011 Tribunalul Tulcea a respins excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, ca nefondată; a respins excepţia nulităţii absolute a deciziilor de recalculare a pensiei, ca nefondată; a admis excepţia inadmisi-bilităţii acţiunii; a respins acţiunea formulată de contestatori, ca fi ind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii V.S. și D.N.

Recursul este fondat.

În cauză, se constată că reclamanţii au solicitat anula-rea deciziilor de recalculare a pensiilor militare emise în temeiul Legii nr. 119/2010.

Tribunalul a solicitat pârâţilor să precizeze dacă au emis decizii de revizuire a pensiilor reclamanţilor, fi ind comunicate la dosar deciziile de revizuire emise în teme-iul O.U.G. nr. 1/2011.

Dar reclamanţii nu și-au modifi cat acţiunea în sensul de a contesta aceste decizii.

Ca urmare, tribunalul a rămas învestit cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziilor emise în baza Legii nr. 119/2010.

În conformitate cu art. 7 din Legea nr. 119/2010, procedura de contestare a pensiilor recalculate potri-vit acestui act normativ este cea prevăzută de Legea nr. 19/2000, în vigoare la data emiterii acestor decizii.

Legea nr. 19/2000 nu prevedea o procedură adminis-trativă prealabilă de contestare a acestor decizii.

Această procedură a fost instituită prin Legea nr. 263/2010, care nu este aplicabilă în privinţa contestaţii-

lor formulate împotriva deciziilor emise în baza Legii nr. 119/2010, nefi ind în vigoare la data emiterii deciziilor contestate.

În plus, Comisia de contestaţii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a fost înfi inţată abia prin Ordinul co-mun nr. 1453/M.34/18769/10161 din 2.05.2011, nefi -ind în fi inţă la data formulării acţiunii, astfel încât recla-manţii nu i se puteau adresa.

Ca urmare, în mod greșit tribunalul a reţinut că recla-manţii aveau obligaţia de a urma procedura administra-tivă prealabilă prevăzută de Legea nr. 263/2010, respin-gând ca inadmisibilă acţiunea.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 312 C.proc.civ., se va admite recursul și se va casa sentinţa recurată, urmând a se trimite cauza spre rejudecare la aceeași in-stanţă în vederea soluţionării fondului cauzei.


Drept fi nanciar şi fi scal

DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL

Competenţă

Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1491 din 6 septembrie 2012

(cuvinte cheie: decizie de impunere, accesul liber la justiţie, act fi scal, titlu de creanţă)

Contestarea deciziei de impunere pe cale administrativă. Imposibilitatea con tes tării deciziei de impunere direct la instanţa de contencios administrativ

C.proc.fisc., art. 205, art. 210 alin. (2), art. 218 alin. (2)

Împotriva titlului de creanţă, precum și împotriva altor acte administrativ-fi scale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acţiune a celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fi scal sau prin lipsa acestuia în condiţiile legii.

Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este defi nitivă în sistemul căilor administra-tive de atac.

Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Reclamanta A.S.F.C.M. Bacău a solicitat ca prin hotă-rârea ce se va pronunţa sa se dispună anularea deciziei de impunere nr. 303857/07.02.2011 și suspendarea aceste-ia până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Decizia de impunere nr. 303857/07.12.2011 a fost contestată la organul fi scal emitent, prin dispoziţia nr. 482/21.03.2011 acesta respingând contestaţia.

După ce a fost emisă dispoziţia nr. 482/21.03.2011, la data de 6.05.2011 recurenta reclamantă s-a adresat tri-bunalului cu o cerere prin care a solicitat anularea deci-ziei de impunere nr. 303857/07.02.2011 și suspendarea acesteia până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, fără a solicita și anularea dispoziţiei nr. 482/21.03.2011 prin care se soluţionase contestaţia sa împotriva deciziei de impunere.

Conform prevederilor art. 205 alin. (1) C.proc.fi sc., împotriva titlului de creanţă, precum și împotriva altor acte administrative fi scale, se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acţiune a celui care se con-sideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fi scal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.

Art. 209 C.proc.fi sc. stabilește care sunt organele fi s-cale competente să soluţioneze contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administra-tiv-fi scale asimilate acestora etc.

Potrivit prevederilor art. 210 alin. (1) C.proc.fi sc., în soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronun-ţă prin decizie sau dispoziţie, după caz, iar alin. (2) al

aceluiași articol statuează că decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este defi nitivă în sistemul căilor administrative de atac.

Conform dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C.proc.fi sc., deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi ata-cate de către contestator sau de către persoanele intro-duse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios admi-nistrativ competentă în condiţiile legii.

Din interpretarea coroborată a textelor legale menţi-onate mai sus, instanţa de recurs a reţinut că nu poate fi contestată direct la instanţa de contencios administrativ decizia de impunere. Tocmai în ideea garantării liberu-lui acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României, s-a prevăzut și în materia contenciosului administrativ fi scal ca după exercitarea procedurii ad-ministrative prealabile a contestaţiei împotriva actului administrativ fi scal, posibilitatea aducerii confl ictului în faţa judecătorului. Aceasta însă nu înseamnă că decizia de impunere poate fi contestată la instanţă, la instanţa de contencios administrativ putând fi atacată, potrivit dispoziţiilor art. 218 C.proc.fi sc., doar decizia (dispo-ziţia) dată de organul fi scal competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fi scal de impunere după contestarea acestora în procedura re-cursului administrativ reglementată de art. 205 și urm. C.proc.fi sc.

Potrivit art. 2 C.proc.fi sc., prezentul Cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozi-telor, taxelor, contribuţiilor și a altor sume datorate bu-


Drept fi nanciar şi fi scal

getului general consolidat. Rezultă că procedura de con-testare la organul fi scal este obligatorie în situaţia dată, fi ind urmată de procedura în faţa instanţei de judecată.

În cauză, recurenta este ţinută să urmeze procedura imperativă prevăzută de Codul de procedură fi scală, ca lege specială în această materie.

Decizia de impunere nu reprezintă un act administra-tiv fi scal ce poate fi contestat direct la instanţa de con-tencios administrativ.

Obiectul acţiunii în contencios administrativ se limi-tează, conform Codului de procedură fi scală, la atacarea deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate în condi-ţiile art. 205, 206 C.proc.fi sc.

Conform dispoziţiilor art. 47 alin. (1) C.proc.fi sc. in-vocate de către recurentă, „(1) Actul administrativ fi scal poate fi modifi cat, anulat sau desfi inţat în condiţiile pre-zentului cod”. Prin urmare, și acest articol trimite tot la procedura stabilită de Codul de procedură fi scală.

Decizia de impunere este analizată de către instanţa de contencios administrativ, însă numai în situaţia în care se solicită și anularea deciziei prin care a fost so-luţionată contestaţia împotriva deciziei de impunere, având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care sunt în sensul că instanţa este com-petentă a analiza și a se pronunţa și asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

Reglementarea unor astfel de dispoziţii de către legiu-itor nu sunt de natură a suprima dreptul recurentei la apărare și la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie, așa cum susţine recurenta, atâta vreme cât aceasta a uzat de procedura recursului administrativ și ţinând seama de posibilitatea prevăzută, ca decizia or-

ganului administrativ să poată fi atacată în faţa unei in-stanţe judecătorești.

Instituirea recursului graţios reprezintă o cale pusă la dispoziţie de către legiuitor prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibi-litatea de a obţine recunoașterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent, aceasta fi ind raţiunea pentru care s-a statuat că decizia de impunere poate fi atacată la organul fi scal competent.

Faptul că legiuitorul a stabilit că la instanţa de con-tencios administrativ fi scal poate fi atacată numai de-cizia prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva deciziei de impunere (aceasta din urmă putând fi anali-zată doar condiţionat de atacarea deciziei de soluţiona-re a contestaţiei) nu reprezintă o încălcare a dreptului recurentei la apărare și la un proces echitabil, deoarece este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a insti-tui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, des-congestionarea instanţelor judecătorești de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibi-litatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalităţile instituite de lege.

O acţiune privind anularea deciziei de impunere adre-sată direct instanţei de contencios administrativ fi scal, în situaţia în care nu s-a solicitat și anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere, raportat la considerentele reţinute, apare ca fi ind inadmisibilă, aspect reţinut constant de către in-stanţa supremă în deciziile pronunţate.


Drept procesual penal

DREPT PROCESUAL PENAL

Căi de atac

I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 132 din 1 februarie 2013

(cuvinte cheie: contestaţie în anulare, competenţă materială, declinare de competenţă, confl ict

negativ de competenţă)

Cazul de contestaţie în anulare pre vă-zut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. Sen-tinţă definitivă. Instanţa compe tentă

C. proc. pen., art. 386 lit. a), art. 389

Instanţa competentă să judece contestaţia în anulare formulată în baza dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen., împotriva unei sentinţe defi nitive pronunţate în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., este instanţa care a pronunţat sentinţa defi nitivă împotriva căreia se exercită calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Speţa: Prin sentinţa penală nr. 238 din 1 octombrie 2012, Tribunalul Brașov a hotărât următoarele:În baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea

societatea comercială I., prin administrator special, împotriva sentinţei penale nr. 174/S/2012 a Tribunalului Brașov, în favoarea Curţii de Apel Brașov.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele: Petenta societatea comercială I., prin administrator special, a formulat contestaţie în anulare împotriva sentinţei penale

nr. 174/S/2012 a Tribunalului Brașov, prin care s-a dispus, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., respingerea plângerii împotriva rezoluţiilor nr. 1006/P/2010 din data de 10 ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și nr. 143/II/2/2012 din data de 8 martie 2012 a primului procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov.

În motivarea contestaţiei, în esenţă, s-a arătat că procedura de citare cu petenta nu a fost legal îndeplinită și cauza s-a judecat în lipsa părţii nelegal citată, temeiul contestaţiei constituindu-l dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Tribunalul a constatat următoarele: Din economia textelor ce reglementează materia, rezultă că singura instanţă competentă a soluţiona în principiu o contes-

taţie în anulare este curtea de apel, în ceea ce privește competenţa de soluţionare a recursului în materie penală, prin modifi -cările aduse Codului de procedură penală, curtea de apel dobândind o competenţă generală.

Analizând competenţa, Curtea de Apel Brașov, în soluţionarea contestaţiei în anulare pe calea deciziei penale nr. 937/R din 8 noiembrie 2012, a constatat următoarele:

Tribunalul Brașov este instanţa care a pronunţat hotărârea defi nitivă, respectiv sentinţa penală nr. 174/S/2012 a Tribunalului Brașov, prin care s-a dispus, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., respingerea plângerii împotriva rezoluţiilor nr. 1006/P/2010 din data de 10 ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și nr. 143/II/2/2012 din data de 8 martie 2012 a primului procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care are o natură juridică mixtă, de anulare, respectiv de retractare.Pe cale de consecinţă, s-a dispus:În temeiul art. 42 C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de către contes-

tatoarea societatea comercială I., împotriva sentinţei penale nr. 174/S/2012 a Tribunalului Brașov, în favoarea Tribunalului Brașov.

În temeiul art. 43 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat ivit confl ictul negativ de competenţă.În temeiul art. 43 alin. (3) C. proc. pen., s-a sesizat Înalta Curte de Casaţie și Justiţie pentru soluţionarea confl ictului

negativ de competenţă ivit între Tribunalul Brașov și Curtea de Apel Brașov.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, într-ade-văr, dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. fac referire la instanţa de recurs ca instanţă competentă să soluţioneze contestaţia în anulare, în condiţiile în care această instan-ţă de recurs a pronunţat hotărârea defi nitivă.

În speţă, sentinţa penală nr. 174/S/2012 a Tribuna-lului Brașov, prin care s-a dispus, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., respingerea plângerii împo-triva rezoluţiilor nr. 1006/P/2010 din data de 10 ianua-rie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și nr. 143/II/2/2012 din data de 8 martie 2012 a primului procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov,

este o hotărâre defi nitivă, fără să fi e prevăzută pentru aceasta calea de atac a recursului.

În acest context fi ind, exercitarea unei căi extraordi-nare a contestaţiei în anulare, privită prin prisma carac-terului său inabordabil, îi este dată instanţei care a emis hotărârea defi nitivă; în speţă, competenţa de judecare a contestaţiei în anulare revine Tribunalului Brașov, in-stanţa efectiv învestită iniţial în acest sens.

În consecinţă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe petenta societatea comercială I. în fa-voarea Tribunalului Brașov.


Drept procesual penal

DREPT PROCESUAL PENAL

Incompatibilitatea şi strămutarea

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2974 din 24 septembrie 2012

(cuvinte cheie: incompatibilitate, judecător, arestare preventivă, urmărire penală)

Incompatibilitate. Apel. Judecător care a dispus arestarea preventivă în cursul urmăririi penale

C. proc. pen., art. 48 alin. (1) lit. a), art. 3859 alin. (1) pct. 3

În raport cu dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., judecătorul care a dispus arestarea preven-tivă a inculpaţilor în cursul urmăririi penale este incompatibil să participe la judecarea cauzei în apel. În consecinţă, dacă judecătorul care a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor în cursul urmăririi penale, anterior formulării și admiterii cererii de abţinere, a participat la mai multe termene de judecată în apel, în cadrul cărora au fost administrate probe, sunt incidente dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., decizia instanţei de apel fi ind supusă casării, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În materia incompatibilităţii, Codul de procedu-ră penală a suferit modifi cări succesive prin Legea nr. 281/2003 și prin Legea nr. 356/2006.

Potrivit art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., astfel cum a fost modifi cat prin art. l pct. 22 din Legea nr. 356/2006, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă „a pus în mișcare acţiunea pena-lă sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţio-nat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale.”

Asigurarea imparţialităţii judecătorului instanţei în procesul penal se realizează, printre altele, și prin regle-mentarea expresă a cazurilor de incompatibilitate, dis-poziţiile art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. interzicând cumulul de funcţii judiciare (urmărire penală/instrucţie/judecată; luarea/prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale/judecarea cauzei, în persoana aceluiași judecător).

Se impune a se observa, cu privire la cazul de incom-patibilitate prevăzut în art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., că legiuitorul folosește sintagma „incompatibil de a judeca”, fără a face distincţie dacă ne afl ăm în prezenţa judecării unei cauze în fond, apel sau recurs.

Prin urmare, situaţia reglementată de text, în lipsa unor dispoziţii contrare, nu poate fi limitată doar la ju-decarea cauzei în fond, ci și în căile de atac.

Astfel, judecătorul care în cursul urmăririi penale a soluţionat propunerea de arestare preventivă, indiferent că a dispus arestarea preventivă a învinuitului sau incul-patului și indiferent de soluţia dată (admiterea sau res-pingerea propunerii) nu mai poate participa la judecarea cauzei în fond, apel sau recurs.

O astfel de interpretare se impune și prin prisma dis-poziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană

a Drepturilor Omului, dar și prin prisma jurisprudenţei Curţii.

Concluzionând, ori de câte ori judecătorul soluţionea-ză propunerea de arestarea preventivă în cursul urmă-ririi penale, acesta nu mai poate participa la judecarea cauzei în fond, apel, recurs; în caz contrar hotărârea pro-nunţată este lovită de nulitate absolută.

În speţă, din actele cauzei rezultă că unul dintre mem-brii completului, învestit cu judecarea cauzei în apel, a dispus în faza de urmărire penală luarea măsurii arestă-rii preventive a inculpaţilor D.D. și L.C.

Acesta se afl a în stare de incompatibilitate, având obli-gaţia să formuleze cerere de abţinere de la primul termen de judecată, asigurând inculpaţilor dreptul la un proces echitabil și împiedicând administrarea de probe de către o instanţă asupra căreia plana lipsa de imparţialitate.

În cauză, instanţa de apel a acordat succesiv mai mul-te termene de judecată procedându-se la audierea incul-paţilor, pronunţându-se asupra probatoriului și mai apoi judecătorul cauzei a formulat cerere de abţinere înteme-iată pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care a fost admisă.

În atare condiţii, hotărârea instanţei de apel este lo-vită de nulitate absolută, prevăzută în art. 197 alin. (2) teza 4 C. proc. pen., fi ind supusă casării cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel.

Întrucât casarea deciziei a fost determinată de încăl-carea dispoziţiilor ce reglementează compunerea instan-ţelor de judecată, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu va menţine niciun act de procedură efectuat de instanţa de apel, (astfel cum prevăd dispoziţiile art. 38517 alin. 4 raportat la art. 383 alin. 3 C. proc. pen.), judecata în apel urmând a fi reluată de la început, cu respectarea tuturor regulilor de procedură aplicabile judecării cauzei în apel.

Litteris e-publishing

Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61Mobil: 0745.327.443Email: [email protected] [email protected]

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie și în luna August va apărea câte un singur număr

Litterise-publishing

Săptămâna Juridică

SJ nr. 22_2013

Documents

Transcript of SJ nr. 22_2013