Lykeion REVISTĂ DE ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ

ANUL I, NR. 1, 2009

Lykeion REVISTĂ DE ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ

ANUL I, NR. 1, 2009

Mediaș 2009

COLECTIVUL DE REDACȚIE

Dr. Vasile Mărculeț (redactor-șef); profesor de istorie, G.S.I.U Mediaș

Dr. Dan Sima (redactor-șef adjunct); profesor, de socio-umane, G.S.I.U Mediaș

Elena Hulpuș (secretar de redacție; responsabil de număr); profesor de științe socio-

umane, gr. I, Liceul Teoretic Axente Sever”, Mediaș

Drd. Helmuth Julius Knall; profesor de științe socio umane, Liceul „St. L. Roth” Mediaș

Drd. Mihai Chiriac; profesor de istorie,. Șc. „M. Eminescu” Mediaș

Dănilă Cozmescu; profesor de filosofie și istoria artelor, gr.I (pensionar)

Drd. Diana Streza; profesor de limba și literatura română, Liceul Teoretic „Axente Sever”,

Mediaș

Aura Lăpădat (corector); profesor de limba și literatura română, gr. I, Liceul Teoretic

„Axente Sever”, Mediaș

Elena Jampa, profesor de limba franceză, gr. I, (pensionar)

Tehnoredactare: Cosmin Tătaru Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor.

ISSN 2066 – 3013

4

ARGUMENT

ARGUMENT

Lykeion, apărută din iniţiativa unui colectiv de cadre didactice de la liceele medieşene, este, așa

cum sugerează titlul, o revistă deschisă tuturor profesorilor și altor categorii de intelectuali care vor să se

afirme prin actul de cultură şi cercetare ştiinţifică.

Apariţia sa a devenit o necesitate în condiţiile intesificării fenomenului cultural şi a cercetării

ştiinţifice la nivel local în ultimul timp, precum şi a stabilirii şi strângerii legăturilor cu alte centre de

cultură şi cercetare istorică din ţară. În consecinţă, revista are ca obiectiv să creeze cadrul necesar

publicării rezultatelor acestor demersuri culturale şi ştiinţifice şi, implicit să asigure punerea lor în

circulaţie. Plecând de la aceste considerente, Lykeion își propune să mențină un standard înalt în ceea ce

privește calitatea și originalitatea ideatică.

Prin tematică și problematică, revista urmăreşte să realizeze un schimb de idei valoroase în

domeniile istorie, științe socio umane și literatură. În consecinţă, ea rămâne deschisă tuturor celor care

doresc să publice articole din domeniile mai sus menționate sau în relație de interdisciplinaritate cu

acestea.

Mai 2009

Colectivul de redacție

5

ISTORIE

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND CARACTERUL COLONIZĂRII DACIEI ROMANE

Drd. Mihai Chiriac

Summary. Few short considerations about the colonisation character of roman Dacia. The literary

sources as Eutropius, Lucian for Samosata or Statilius Crito spoke about an extermination of the dacians.

An important clue to the character of these massive losses is ofered by the descriptions of both Eutropius

and Crito. Both historians speak about men when they describe the losses suffered by the dacians in the

wars. On the other hand, other evidence concerning the native presence in Dacia can provide insights into

the information given by the literary tradition. Firstly, it is suggestive that very few dacian names appear in

inscriptions. According to a study by Russu, only 3% of the antroponyms attested epigraphically in Dacia

are thraco-getic, most being of S danubian origin.The paucity of dacian names must be explained not by the

absence of the indeginous inhabitans of the province but by their social status. As shown Mocsy, the

population groups that erect inscribed monuments represent the socially and politically active stratum of a

province. In the case of roman Dacia, the epigraphy suggests that this stratum is formed exclusivelly of

colonists. This means that the upper stratum of indigenous society, the one which normally would have been

the first to be co-opted into the roman administrative system, and which would have formed part of the

socially and politically active class (like in Pannonia, Moesia Superior, Moesia Inferior, Noricum, Raetia or

even Dalmatia) is missing.

Cuvinte cheie: colonizare, epuizare demografică, civitates, principes, romanizare.

Izvoarele literare ne arată că proporţiile

pierderilor populaţiei dacice au fost neobişnuite şi

că ele au rămas în memoria contemporanilor ca

amintirea unor mari masacre. Sursele care se

referă la caracterul acestor pierderi Criton1 şi

Eutropius2, dar şi Lucian din Samosata

3 amintesc

cuvântul bărbaţi, ceea ce sugerează pierderi

umane datorate luptelor şi nu un proces de

exterminare a populaţiei civile4, aşa cum au

susţinut unii dintre cercetătorii neavizaţi care au

interpretat ad literram pasajele din Eutropius şi

informaţia dată de împăratul panegirist Iulian

Apostatul cum că Traian a nimicit neamul geţilor5.

Ea se referă deci la pierderi de luptători pe care

1 I. I. Russu, Getica lui Statilius Crito, în St. Cl., 14, 1985,

p. 111-128. 2 Eutropius, Istoria Romană, Bucureşti, 1923, p. 120.

3 H. Rabe, Scholia Lucianum, Leipzig, 1906, p. 24.

4 D. Ruscu, The supposed extermination of the Dacians: the

literary tradition, în Roman Dacia – The Making of a

Provincial Society, ed. de W. S. Hanson şi I. P. Haynes,

Portsmouth, 2004, p. 77-82. În acest sens un rol foarte

important l-au avut foarte probabil şi campaniile

generalilor romani purtate înainte de conflictele dacilor cu

romanii din vremea lui Domiţian şi din epoca războaielor

daco-romane, mă refer în principal la campaniile purtate

de generalii romani Aelius Catus şi Tib. Plautius Silvanus

Aeliuanus care au avut ca efect strămutarea unui număr

însemnat de daco-geţi la sud de Dunăre. 5 M. Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Bucureşti, 2007, p.

219.

dacii le-au suferit în cursul celor două războaie şi

care trebuie să fi fost într-adevăr mari, de vreme

ce un alt scriitor antic, Ioannes Lydos6, evaluează,

după Criton, la 50.000 numărul prizonierilor daci

duşi la Roma cu întregul lor arsenal militar.

Epuizarea demografică a Daciei în urma

războaielor lui Traian arată că o serie de realităţi

ce se constată în situaţia provinciei se explică prin

maniera cuceririi. În acest sens atrage atenţia

faptul că numele dacice care apar în inscripţii sunt

în număr extrem de redus (3%) în onomasticonul

profesorului I.I. Russu, faţă de cele 1920 (74%) de

tip italic, sau chiar de cele 343 greceşti (13%) şi

110 ilire (4%)7. Cercetările ulterioare pentru

principalele comunităţi din Dacia oferă un tablou

asemănător, astfel la Ulpia Traiana

6 Ibidem. În acest sens foarte edificator este şi faptul că

avem atestate un număr de 15 trupe auxiliare formate din

daci; ori acest lucru nu ar fi fost posibil dacă Dacia, la

terminarea războaielor daco-romane ar fi fost golită de

bărbaţi. Astfel începând cu ala I Ulpia Dacorum şi cohors

I Ulpia Dacorum recrutate încă din timpul lui Traian şi

terminând cu cohors II Augusta Dacorum pia fidelis

miliaria equitata, trupele auxiliare formate din daci sunt

menţionate în marea majoritate a provincilor imperiului

roman din Cappadocia şi Siria până în Pannonia şi

Britania, vezi op. cit., p. 226-227. 7D. Ruscu, op. cit., p. 216.

6

ISTORIE

Sarmizegetusa8, singura colonie deducta, doar 0,4

% din cognomina atestate epigrafic sunt de origine

traco-dacică, iar la Apulum9 cel mai important

centru economic al provinciei raportul este de

1,8% nume traco-dacice. O situaţie foarte

problematică se regăseşte şi la Potaissa unde

numai 10 din cele 288 de antroponime cunoscute

sunt de origine traco-dacică.10

De asemenea este

foarte important şi greu totodată de știut dacă

aceste nume atestate din punct de vedere epigrafic

în diferitele centre urbane şi militare ale provinciei

traiane pot fi atribuite populaţiei indigene daco-

getice sau aparţin unor colonişti romani de origine

traco-getică veniţi din sudul Dunării, cel mai

probabil din Moesii. Această situaţie se explică nu

prin absenţa efectivă a populaţiei dacice băştinaşe,

ci prin prisma situaţie sociale a păturilor autohtone

din provincia Dacia; astfel grupurile de populaţii

care ridică monumente epigrafice reprezintă

pătura activă social şi politic, cu potenţă

financiară, ori în cazul Daciei romane ea este

alcătuită exclusiv din colonişti. În acest sens

atrage atenţia faptul că aristocraţia autohtonă care

era cea care în mod normal trebuia să fie prima

cooptată în sistemul administrativ roman şi să

constituie clasa activă social şi politic lipseşte. De

aici şi aspectul aparte al organizării Daciei după

cucerire care se abate de la regula obişnuită:

civitates peregrinae autohtone11

. Putem, în acest

sens, să ne referim la provinciile romane

învecinate cu Dacia traiană unde s-a aplicat cu

succes acest model, ca de exemplu în Noricum,

Pannonia şi Moesia Inferior12

.

În Noricum, unde anexarea acestui teritoriu

s-a făcut pe cale paşnică aristocraţia tribală celtică

şi-a manifestat încă de la bun început ataşamentul

faţă de Imperiu. Drept dovadă a acestei atitudini

8 I. Piso, Die soziale und ethnische Zussamensetzung der

Bevolkerung in Sarmizegetusa und Apulum, în W. Eck

(ed.), Prosographie und Sozialgeschichte, Koln, 2003, p.

331. 9 I. Piso, op. cit., p. 333.

10 M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Turda, 1994,

p. 53-57. 11

D. Ruscu, op. cit., p. 78-79. C. Opreanu, Particularităţile

modelului de urbanizare în Dacia Romană, în Studii de

Istorie Antică – Om. Glodariu, 2001, p. 433; Idem,

Colonisation et Acculturation En Dacie. Les Mecanismes

de L’ integration dans le monde Romain, în Orbis

Antiquis – St. Hon. I. Pisonis, Bibliotheca Musei

Napocensis, XXI, Cluj-Napoca, 2004, p. 651-662. 12

D. Ruscu, op. cit., p. 79-80.

stau inscripţiile ridicate la Magdalensberg de cele

opt triburi noricane. Lipsa opoziţiei este

demonstrată în Noricum şi de faptul că nu s-a

considerat necesară slăbirea capacităţii militare

prin recrutări în unităţi auxiliare ca în provincia

vecină Raetia. Dealtfel, atât în Noricum cât şi în

Raetia, romanizarea populaţiei locale poate fi

sesizată pe baza evoluţiei numelor, deci în cadrul

evoluţiei onomastice13

.

În Pannonia politica romană după cucerire

este aceea de a dispersa triburile puternice care au

opus rezistenţă în primul rând prin constituirea

unui număr important de civitates peregrinae, de

obicei mai multe pe teritoriul unui trib, puse sub

comanda unor praefecti civitates (ofiţeri romani).

Se constată însă în acelaşi timp menţinerea

organului reprezentativ de conducere al tribului,

adică a Sfatului tribal, ai cărui membri se numesc

principes. Sub dinastia Flavia (69-96) unele dintre

aceste civitates obţin autonomia chiar dacă rămân

sub conducerea unor praefecti, iar sub Traian (98-

117) principes încep să poarte titlul de decuriones

ceea ce indică o amplă transformare în direcţia

unor comunităţi cu statut municipal14

. Unele

dintre aceste comunităţi, amintite mai jos, vor

obţine acest statut oficial sub domnia nepotului lui

Traian, şi anume Hadrian (117-138), iar pătura

superioară a noilor municipii va fi constituită din

foştii principes.

În ceea ce priveşte Moesia Superior

integrarea acestei provincii danubiene în sistemul

roman începe după constituirea acesteia ca

provincie, sub împăratul Tiberius (14-37), mai

precis în anul 15 când apare menţionat de istoricul

roman Tacitus în lucrarea acestuia Annales, I, 80,

primul guvernator consular în persoana lui C.

Poppaeus Sabinus.15

Totuşi, primele colonii vor

apărea în contextul războaielor cu dacii din

vremea împăratului flavian Domitian (81-96) -

Scupi şi Traian – Ratiaria16

. Ca şi în celelalte

provincii dunărene şi în Moesia Superior

comunităţile indigene sunt organizate în civitates

13

Ibidem, p. 79. 14

Ibidem. 15

Doina Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a

Daciei: legiunea a VII – Claudia şi legiunea a IIII-a

Flavia, Cluj-Napoca, 1983, p. 19 şi E. Nemeth, Relaţii

politice şi militare între Pannonia şi Dacia în epoca

romană (Publicaţiile Institutului de Studii Clasice, 8,

2007), Cluj-Napoca, 2007. 16

D. Ruscu, op. cit., p. 79.

7

ISTORIE

peregrinae însă romanizarea elitelor locale este

mult mai anevoioasă, mai greoaie decât în

Noricum. Ca urmare transformarea acestor

civitates peregrinae în municipii are loc destul de

lent, primul asemenea caz fiind înregistrat abia

sub Hadrian.17

În provincia vecină Moesia Inferior există o

situaţie aparte dată pe de o parte pentru că este

marcată de coloniile greceşti de pe litoralul Mării

Negre, iar, pe de altă parte datorită faptului că este

o provincie militară. Ca urmare în această

provincie avem o situaţie asemănătoare cu cea a

Daciei traiane întrucât multe dintre aşezările cu

statut superior, de municipiu sau colonie, se vor

naşte din aşezările civile aflate în proximitatea

castrelor militare – vici şi canabae.

Aceste exemple ilustrează existenţa unui

anumit model în procesul de integrare a

comunităţilor indigene din provinciile danubiene.

Conform acestuia, forma de integrare a

comunităţilor autohtone în sistemul administraţiei

romane este aceea a organizărilor după principiile

unor comunităţi tipic romane (civitates)18

. Aceste

civitates indigene sunt integrate în stufosul sistem

al administraţiei romane prin intermediul unor

supervizori aleşi dintre centurionii unităţilor

militare din zona învecinată, aşa numiţii prefecti

civitatis. A doua etapă a integrării o constituie

acordarea unui grad mai mare de autonomie,

respectiv civitatis fiind puse sub conducerea

propriei aristocraţii, acei principes civitatis.

Această elită indigenă este cea care se

romanizează prima şi care în faza a treia când

respectivele comunităţi primesc statutul municipal

primesc ordoul. Dacia nu se încadrează acestui

model pentru că pătura conducătoare a societăţii

dacice preromane, atât clasa politică cât şi cea

religioasă, a fost anihilată după cucerire la fel cum

s-a întâmplat cu preoţii cartaginezi ai zeului punic

Tanit, cu druizii celţi sau cu preoţii iudaici cărora

le-a fost distrus templul lui Iahve odată cu

ocuparea Ierusalimului de către viitorul împărat

flavian Titus (79-81) în anul 7019

. Prin urmare,

consecinţa a fost modul diferit de organizare a

provinciei Dacia în care structurile sociale şi

municipale se bazează exclusiv pe colonişti iar

17

Ibidem. 18

Ibidem. 19

Ibidem, p. 81

comunităţile autohtone sunt împinse la periferia

locuirii romane.

Dar ce sunt, de fapt, aceste civitates? Pentru

a putea lămuri această problemă trebuie să facem

o scurtă precizare a noţiunilor şi a terminologiei

de specialitate. Astfel, unităţile provinciale din

lumea romană pot fi conduse atât în mod direct de

către statul roman, cât şi prin intermediul unor

mici state autonome, subordonate autorităţii

centrale, şi cunoscute sub numele generic de

civitas20

. La fel ca şi poleis, în lumea greco-

elenistică, civitas asigură administrarea unui

teritoriu în care se află capitala, alte mici centre

zonale, precum şi multe alte locuiri rurale.

Locuitorii unei civitas pot fi cetăţeni romani sau

simpli supuşi - incolae. Gradul de autonomie al

unei civitas putea fi foarte variabil, el fiind dat de

decizia administraţiei municipale care îl putea

modifica existând astfel mai multe tipuri de civitas

cu statut juridic diferit21

. Principalele categorii de

civitas peregrina întâlnite la nivelul Imperiului

Roman sunt: civitates foederate (cetăţi aliate) pe

baza unui tratat de alinaţă (foedus); civitas liberas

et imunes (cetăţi libere şi scutite de taxe) – calitate

care se putea obţine numai printr-un decret emis

de Senat sau împărat şi civitas stipendiariae

(cetăţi supuse la dări) provenind din cetăţile

supuse în războaie alcătuind, dealtfel, cea mai

numeroasă categorie22

. Dar, oricare asemenea

comunitate autonomă trebuia să aibă atât un

centru mai dezvoltat din punct de vedere

urbanistic, cât şi un teritoriu propriu-zis. În acest

sens trebuie amintit faptul că coloniile şi

municipiile reprezintă doar forma superioară,

privilegiată a acestei forme de autonomie locală

romană. Există şi alte aşezări cu statut juridic

inferior, precum pagus23

sau vicus24

care puteau

de asemenea constitui centrul unei civitas.

În ceea ce priveşte civitates atestate în Dacia

informaţiile cu privire la acest subiect sunt

aproape infime. Astfel o singură dată, şi anume la

Romula în anul 248, în vremea împăratului Filip

Arabul (244-249), apare pentru oraşul Romula

20

R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia Romană,

Timişoara, 1998, p. 90. 21

Ibidem. 22

D. Tudor (coord.), Enciclopedia Civilizaţiei Romane,

Bucureşti, 1982, p. 192. 23

R. Ardevan, op. cit., p. 91. 24

Ibidem.

8

ISTORIE

formula civitas coloniae suae atunci când sunt

refăcute zidurile aşezării avansată foarte probabil

la statutul de coloniae25

. Alte două atestări provin

din afara Daciei dar şi ele fac referire tot la oraşe

de tip roman, şi anume inscripţia din Hispalis26

care pomeneşte despre un civitas Romulensium

Malvensium în anii domniei lui Marcus Aurelius

(161-180) şi Lucius Verus (161-168), deci când

oraşul avea statutul de municipium şi inscripţia de

la Nedinum, din Dalmaţia unde este menţionată o

civitas Paralisensium, făcând aluzie, cel mai

probabil, la oraşul Porolissum27

.

Deşi s-a susţinut existenţa unor civitates

autohtone în Dacia romană, acest lucru nu se

poate dovedi nici epigrafic şi nici arheologic28

,

chiar dacă de un real folos ne este studiul realizat

de Ioana Bogdan Cătăniciu29

aupra datelor

furnizate de Ptolemeu cu privire la aceste forme

de organizare specific romane; nu trebuie uitat

însă faptul că datele pe care ni le transmite

Ptolemeu datează din primele decenii ale

existenţei provinciei iar organizarea ulterioară a

Daciei trebuie să fi suferit modificări. Acest lucru

nu se poate presupune nici măcar în cazul oraşului

Napoca unde teritoriul probabil al municipiului nu

se suprapune decât parţial cu aria de locuire a

presupusei unuiuni tribale a dacilor Napocenses30

.

25

M. Macrea, op. cit., p. 107. 26

D. Tudor, Localizarea Daciei Malvensis, în MI, 3, 1969,

p. 3-4. 27

R. Ardevan, op. cit., p. 92. 28

Ibidem, p. 93-94; Coriolan Opreanu, Partcticularităţile.,

p. 430; D. Ruscu, op. cit., p. 80. 29

Ioana Bogdan Cătăniciu, Despre apariţia oraşelor şi

statutul acestora în Dacia Romană, în EN, 3, 1993, p.

203-226. vezi de asemenea Ibidem, Daci şi Romani –

Aculturaţie în Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 55-60. 30

E. Chirilă, I. Chifor, în Acta MP, 3, 1979, p. 75-76.

Dealtfel problema continuităţii aşezărilor urbane romane

pe teritoriul unor presupuse aşezări de epocă preromană

dacică a fost parţial soluţionată de R. Ardevan care arată

pe baza unor dovezi de natură arheologică şi epigrafică

următoarea situaţie prezentă la nivelul stadiului actual al

cercetărilor: la Romula pomeriumul (fortificaţia centrală a

aşezării) se pare că a înlăturat vechea aşezare dacică peste

care a venit un grup de colonişti latinofoni instalaţi în

apropierea unei garnizoane, la Drobeta doar vicusul aflat

în vecinătatea castrului pare să fi dislocate locuirea

autohtonă anterioară deoarece apar frecvent urme dacice,

care însă par a fi încadrate mai ales în epoca romană (în

acest caz avem de a face cu o convieţuire între populaţia

dacică şi cea romană), la Dierna nu se cunoaşte nimic

despre o locuire preromană pe acest sit, la Napoca se pare

că oraşul roman nu se suprapune decât parţial presupusei

Mai mult decât atât este sigur faptul că

colonizarea intensă şi noul mod de viaţă introdus

de către cuceritorii romani au avut un impact

puternic asupra populaţiei autohtone care şi-a

pierdut identitatea şi structurile ei tradiţionale.

În concluzie nu avem nici o dovadă în Dacia

despre perpetuarea vreunei civitates autohtone în

epoca romană, nici despre evoluţia ei spre un

statut urban superior aşa cum istoricul britanic M.

Millet a propus pentru provincia Britannia în

cadrul unui model de receptare de către populaţia

celtică a civilizaţiei romane31

. În schimb dacă

existenţa unor civitates indigene în Dacia romană

este nedovedită din punct de vedere istoriografic,

epigrafic sau arheologic, aceasta nu înseamnă că

nu ar fi existat şi alte forme de civitates care

puteau apare atât prin colonizare cât şi prin

destrămarea triburilor indigene şi înlocuirea lor cu

structuri teritoriale, cel puţin în primii ani de după

cucerire. O modalitate de a sesiza prezenţa unor

asemenea civitates o constituie şi evidenţa

epigrafică a unor denumiri de unităţi teritoriale,

altele decât colonia şi municipium32

, sau a unor

magistraţi locali. Astfel, dintre magistraţii locali,

conducători ai unor asemenea entităţi umane, nu

dispunem decât de patru atestări ale unor

principes, care nu pot fi puși în legătură cu vreo

comunitate indigenă daco-getică, ci mai degrabă

uniuni tribale a dacilor Napocenses iar în cazul oraşelor

romane Tibiscum, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Apulum

(cele două oraşe), Ampelum sau Potaissa deşii numele

acestora este unul dacic nu se cunosc vestigii arheologice

sau alte mărturii din epoca preromană.Doar la Porolissum

avem o locuire anterioară dealul Măgura, în vecinătatea

castrului şi a oraşului roman, care însă îşi încetează

existenţa odată cu cucerirea romană, vezi R. Ardevan,

op.cit., p.32-67. 31

M. Millet, The Romanization of Britain. An Essay in

Archaeological Interpretation, Cambridge, 1992. Istoricul

britanic propune un model teoretic de romanizare a

Britanniei subliniind continuitatea sistemului politic al

societăţii locale a epocii fierului la care se adaugă

centralizarea introdusă prin intermediul sistemului roman

de taxe şi impozite. Modelul postulat de renumitul istoric

englez se bazează pe idea unei continuităţi perfecte a

societăţii celtice din Britannia şi pe idea că Imperiul a

incorporate sistemele sociale existente înainte de ocuparea

insulei de către Roma în vremea cezarului Claudius (41-

54). 32

Trebuie totuşi amintite şi cele 11-12 aşezări urbane

(colonii sau municipii) întemeiate în provincia nord-

dunăreană, vezi printre altele R. Ardevan, op. cit., p. 28-

60 ; Ioana-Bogdan Cătăniciu, Daci, p. 55-60.

9

ISTORIE

cu un grup de colonişti imigraţi în provincia

traiană. Cele patru exemple de principes sunt

următoarele : un princeps de origine maură ? la

Tibiscum33

, un princeps dalmatin atestat la

Ampelum34

, un posibil princeps de origine

palmyreană la Porolissum35

şi un princeps a cărui

origine este necunoscută la Micia36

. Cu referire la

unităţile teritoriale, singurele care apar în

provincie sunt vicus şi territorium, fiecare doar o

singură dată, în ambele cazuri este vorba despre

entităţi de tip roman, civitates, existente abia în

secolul III. Nu discutăm aici problema posibilelor

autonomii comunale din Dacia deoarece consider

că tema studiului nostru nu este aceasta,

mulţumindu-ne doar să le amintem în cele ce

urmează, şi anume: Territorium Sucidavense

identificat în a doua jumătate a secolului III în

cadrul aşezării de la Sucidava ( azi Celei)37

,

territorium Acrobadarense38

identificat, pe baza

unei inscripţii, cu aşezarea romană rurală de la

Ilişua, unde activa şi un castru, Aquae39

identificată cu vasta aşezare rurală de la Cioroiu

Nou, Malva unde avem referirea colonia

Malvensis ex Dacia40

, Sighişoara pe valea

Târnavei Mari41

, la Brucla localizată astăzi cel

mai probabil cu oraşul Aiud, pe valea Mureşului,

la Cristeşti42

în aşezarea civilă de lângă castrul

roman identificat aici, la Bologa43

şi la Samum44

,

actuala localitate Căşeiu45

. Ca o completare la cele

spuse mai sus trebuie făcute mai multe distincţii

33

I.I.Russu, M. Dusanic, N. Gudea, V. Wolmann, IDR, III-

1, Bucureşti, 1977, p. 145. 34

R. Ardevan, op. cit., p. 95. 35

Ibidem. 36

Ibidem. 37

Ibidem.; D. Tudor, Sucidava, Craiova, 1974, p. 9-20.; O.

Toporu, C. Tătulea, Sucidava-Celei, Bucureşti, 1987, p.

60-80 şi p.80-96. 38

S. Nemeti, M. Bărbulescu, Territorium Arcobadarense, în

EN, 16-17, 2006-2007, p. 107-118. 39

Ibidem, p. 96. 40

Ibidem, p. 98-99. 41

R. Ardevan, op. cit., p. 101. Vezi A.Husar, Celţi şi

Germani în Dacia Romană, Cluj-Napoca, 1999; I.

Mitrofan, Gh. Moldovan, Castrul roman de la Sighişoara,

în Acta MN 5, 1968, p. 99-109; Idem, Inscripţiile de la

„Pârâul Hotarului” (Sighişoara), în Acta MN, 18, 1981,

p. 99-109; I.I. Russu, IDR, III-4, Bucureşti, 1988, p. 142-

158. 42

Ibidem, p. 101-125. 43

R. Ardevan, op. cit. p. 102-103. 44

Ibidem. 45

S. Nemeti, M. Barbulescu, op. cit., p. 107-118.

între aceste autonomii: astfel unele dintre acestea

au statut municipal, ca de exemplu oraşul Malva,

iar altele sunt aşezări cu caracter rural precum

Cristeşti, Sighişoara sau Samum având un statut

juridic inferior. De asemenea unele dintre aceste

autonomii comunale sunt atestate epigrafic, cum

ar fi: Territorium Sucidavense (trebuie precizat că

nu cunoaştem dimensiunile acestui teritoriu),

Territorium Arcobadarense sau colonia Malvensis

ex Dacia, iar altele sunt doar presupuse pe baza

concentrării descoperirilor arheologice,

numismatice sau epigrafice, cum este cazul

Sighişoarei.

Abrevieri

Om. Glodariu = Omagiu profesorului I. Glodariu,

în Studii de Istorie Antică, Bibliotheca Musei

Napocensis, XX, Cluj-Napoca, 2001.

St. Hon. I. Pisonis = Studia in Honorem Ioannis

Pisonis, în Orbis Antiquis Bibliotheca Musei

Napocensis XXI, Cluj-Napoca, 2004.

10

ISTORIE

TERITORIILE BIZANTINE DE LA DUNĂREA DE JOS ÎN SECOLUL AL XI-LEA. Scurte consideraţii

Dr. Vasile Mărculeţ

Résumé. L’organisation des territoires byzantins du Bas-Danube au XIe siècle: le thème Paristrion-

Paradounavon. Dans l’an 1018, au bout d’une lonque guerre (976/1018), l’empéreur Basil II le Macédonien,

supprima le Tzarat Bulgar, ses territoires soyant incorporés dans l’Empire Byzantin. Après la victoire, l’empéreur a

établi l’organisation complète de la moitié nordique de la Péninsule Balkanique, entrée sous la complète possession

de l’Empire Byzantin. Après 1018 ou, plus préciséments, entre 1018-1020, dans les territoires conquis ont été

organisé des nouveaux thèmes, parmi lequel cel du Bas-Danube – le thème Paristrion ou Paradounavon (Παπιζηπíον-

Παπαδοςναβον). Son processus d’organisation, dans la forme finale, a été réalisé ayant comme noyan l’ancien

stratégat de Dristra-Dorostolon (Silistrie), reconstitué après l’an 1000, au fur et à mesure de la reconquête

progressive par le Byzance des territoires de la Bulgarie danubienne, jusqu’à Vidin. La résidence du nouveau thème a

été établie à Dristra. Dans sa composition entraient les territoires limités par les Bas-Danube, en amont de Vidin

jusqu’aux bouches, les montagnes Balkans, et la mer Noire, des bouches du Danube jusqu’au sud de Varna. Au

premier rang se trouvait un gouverneur, qui cumulait, autant les prérogatives civiles, mais aussi celles militaires de la

fonction, et portait le titre de katepano (καηεπάνω), de duc (δούξ) ou d’archonte (άπσων). Dans sa forme finale

d’organisation, le thème Paristrion-Paradounavon a eu dans sa composition plusieurs sous-divisions administratives-

territoriales nomées tourmai (ηοςπμαι). Chaque tourma était dirigée par le commandament d’un échelon de rang

inférieur, sous-ordonné au gouverneur, nommé tourmarchos (ó ηοςπμαπσηρ). Très probablement, les nombre de

tourmai a été de trois (La traduction par Elena Jampa).

Cuvinte cheie. Dunărea de Jos, Imperiul Bizantin, Thema Paristrion-Paradounavon, katepano, duce,

arhonte, tourma, tourmarchos.

În primii ani ai secolului al XI-lea,

confruntarea bizantino-bulgară, reluată după anul

976, înregistrează o evoluţie complet diferită faţă

de cea din ultimul sfert al secolului precedent.

Imperiul Bizantin, care reuşise să depăşească cu

succes problemele interne şi externe, îndeosebi

din Asia, de la începutul domniei împăratului

Vasile II Macedoneanul (976-1025), – răscoalele

generalilor Bardas Skleros şi Bardas Phokas, din

976-979 şi 987-989; luptele cu arabii, în cursul

cărora, în 995 basileul îl zdrobeşte pe califul

fatimid la Alep – abandonează defensiva şi preia

complet şi definitiv iniţiativa militără în conflictul

cu Ţaratul Bulgar. În noile condiţii, ofensiva

bizantină împotriva Bulgariei lui Samuel

Comitopulul (991/997-1014) atinge apogeul.

Recucerirea bizantină de la începutului

secolului al XI-lea. Nu vom insista în mod

deosebit asupra derulării conflictului bizantino-

bulgar, întrucât acest lucru este, în general, bine

cunoscut. Ca urmare, ne vom limita să înregistrăm

succint principalele sale momente de la începutul

secolului al XI-lea. În 1003 basileul întreprinde o

expediţie în Macedonia în cursul căreia ocupă

Berroia şi Servia, deschizându-şi drum spre nordul

Greciei. Thessalia, care trecuse de partea ţarului

bulgar, este readusă la ascultare. Revenind în

Macedonia, împăratul cucereşte Vodena

apropiindu-se de centrul puterii lui Samuel. În

anul următor, după un asediu de opt luni, forţele

bizantine luau cu asalt Vidinul desăvârşind

cucerirea Bulgariei dunărene. Revenit în

Macedonia, Vasile II îl învinge pe Samuel în

apropiere de Skoplje ocupând oraşul şi regiunea

Macedoniei de Jos şi de Mijloc (1007). Cucerirea

Ţaratul Bulgar, prins în cleştele bizantin, devenise

doar o chestiune de timp. Confruntările bizantino-

bulgare continuă cu aceeaşi violenţă şi între 1007-

1014. La sfârşitul acestei perioade, victoriile

bizantine reduseseră statul bulgar la regiunea

marilor lacuri, munţii Albaniei şi valea

Stymonului (Strumei), obligându-l, totodată, la o

disperată luptă pentru supravieţuire. La 29 iulie

1014, în pasul Kimba Longos (Κíμβα Λóγγος),

basileul repurta o victorie decisivă asupra forţelor

bulgare care încercau să-i împiedice pătrunderea

în Macedonia occidentală. Cei 14.000-15.000 de

prizonieri bulgari (sursele istorice oscilează între

cele două cifre), trataţi ca supuşi rebeli, au fost

orbiţi şi trimişi ţarului. Spectacolul tragic oferit de

soldaţii săi mutilaţi, a grăbit sfârşitul lui Samuel

care, la 6 octombrie 1014 a încetat din viaţă; i-a

succedat, pentru scurt timp, fiul său, Gabriel

Radomir (1014-1015). Dezastrul de la Kimba

11

ISTORIE

Longos, urmat de moartea ţarului Samuel, au

însemnat începutul agoniei Ţaratului Bulgar.

Anarhia din statul bulgar, generată de luptele

pentru putere cărora le-a căzut victimă Gabriel

Radomir, ucis de vărul său Ioan Vladislav (1015-

1018), care ocupă tronul, insuccesele militare

înregistrate în confruntările cu Bizanţul, epuizarea

populaţiei, sătulă de război după patru decenii de

lupte, au slăbit dramatic poziţiile facţiunii

antibizantine, facilitând ofensiva imperiului;

acţiunea de cucerire a Bulgariei intra în faza sa

finală. În toamna anului 1016, Ochrida, noua

reşedinţă a ţarilor bulgari, este ocupată de forţele

bizantine. După ce la sfârşitul anului 1017 Ioan

Vladislav suferă o grea înfrângere la Perlagonia,

moartea sa, în februarie 1018, la asediul oraşului

Dyrrachion, clarifica definitiv situaţia. În acelaşi

an, basileul întreprindea ultima sa campanie în

Macedonia, împotriva Bulgariei. În

cursul acesteia, – un adevărat marş

triumfal până la Ochrida şi Prilep –

ţarina văduvă Maria şi fiii săi,

familia lui Gabriel Radomir,

mitropolitul Bulgariei, David, şi

principalii fruntaşi bulgari i se supun

împăratului. Forţele bizantine

anihilează ultimele rezistenţe

bulgare. Ţaratul Bulgar îşi înceta

existenţa1.

Organizarea teritoriilor

nord-balcanice. După victorie,

împăratul a stabilit deplina

organizare a jumătăţii nordice a

Peninsulei Balcanice, intrate sub deplina stăpânire

a Imperiului Bizantin. După 1018 sau, mai sigur,

între 1018-1020, în teritoriile cucerite au fost

organizate noi theme, între care şi cea de la

Dunărea de Jos – thema Paristrion sau

Paradunavon (Παριστρíον-Παραδουναβον).

Numărul şi ariile de jurisdicţie ale themelor au

reprezentat subiectul altor dispute în istoriografie.

Nicolae Bănescu, a susţinut vreme îndelungată că

1 Pentru ultimele lupte bizantino-bulgare, vezi: Georgii

Cedrenii, Historiarum Compendiun, în Georgius

Cedrenus, Ioannis Scylitzae ope ab Immanuele Bekkero,

suppletus et emendatus, tomus II, Bonnae,

MDCCCXXXIX, p. 467-470 (în continuare: Cedrenus,

II); Cf. N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. II:

Imperiul Bizantin clasic (610-1081), Bucureşti, 2003, p.

533-538.

Vasile II a constituit doar două theme – Paristrion

sau Paradunavon şi Bulgaria – acceptând, totuşi,

şi constituirea, prin 1152-1153, de către Manuel I

Comnenos (1142-1180), a unui ducat sau a unei

theme în regiunea Sirmium-Belgarad2. Opinia sa

se va dovedi însă, parţial eronată. Pe baza unor

descoperiri sigilografice neutilizate de alţi

cercetători, istoricul francez Vitalien Laurent a

demonstrat existenţa şi a celei de-a treia theme

bizantine, situate în zona Savei şi a Dunării –

thema Sebiei sau Sirmium – încă din deceniul 3 al

secolului al XI-lea3. În ceea ce ne priveşte,

considerăm că începuturile themei Sirmium se

datează în aceeaşi perioadă cu cele ale themelor

Paristrion şi Bulgaria, respectiv în anii 1018-1020.

Ne bazăm această concluzie pe câteva informaţii

existente în lucrările lui Georgios Kedrenos şi

Ioan Skylitzes. Aceştia consemnează faptul că

după supunerea Bulgariei şi a

croaţilor, doar „comandantul de

Sirmium […], Sermon, nu voi să se

supună. Constantin Diogenes,

comandantul părţii vecine, e trimis

sol la dânsul. Diogenes îl suprimă şi

este pus să conducă ţinutul, în locul

lui”4. Unificarea regiunii

Sirmiumului ce cea învecinată, prin

1018-1019, sub guvernarea lui

Constantin Diogenes, ducele

Thessalonikului, reprezintă în opinia

noastră, actul de naştere a themei

Sirmium sau Serbia. De altfel, la mai

puţin de un deceniu de la această

dată, existenţa themei Sirmium primeşte o nouă

confirmare din partea surselor bizantine. Relatând

evenimentele din anul 1027, legate de o invazie

pecenegă, Georgios Kedrenos şi Ioan Zonaras, îl

menţionează pe acelaşi Constantin Diogenes, în

calitate de „arhonte de Sirmium”, respectiv

„guvernator de Sirmium”, cumulând în condiţiile

excepţionale create de invazia barbară şi funcţia

de „duce al Bulgariei”5. Revenind la problema

2 N. Bănescu, Les duchés byzantins de Paristrion

(Paradounavon) et de Bulgarie, Bucureşti, 1946, p. 42-44

(în continuare: Les duchés byzantins); Idem, în AARMSI,

s. III, t. XXVI, 1943-1944 (1944), p. 66; Idem, ARBSH,

X, 1923, p. 49-57. 3 V. Laurent, în REB, 15, 1957, p. 187-195.

4 Cedrenus, II, p. 470.

5 Ibidem, p. 483; Ioannis Zonarae, Epitome Historiarum,

edidit Ludovicus Dindorfius, vol. IV, Lipsiae,

12

ISTORIE

organizării teritoriilor cucerite de Vasile II în

Peninsula Balcanică, constatăm că teza cu privire

la împărţirea teritoriilor în mai multe theme fusese

exprimată încă din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea de istoricul rus N.A. Skabalanovic.

Acesta a susţinut existenţa a trei theme: thema

Bulgaria, thema „oraşelor de la Dunăre şi, la vest

de aceasta, „de-a lungul Dunării şi pe Sava,

următoarea themă bizantină, cu oraşele Sirmium

şi Belgrad” care ar fi putut purta „numele unuia

sau al celuilalt din aceste oraşe”6. Istoricul bulgar

Petăr Mutafciev a susţinut o şi mai mare diviziune

a teritoriului bulgar. În opinia sa, se va dovedi, de

altfel, cea mai apropiată de realitate, Vasile II a

organizat în teritoriile cucerite, patru theme:

thema Bulgaria, thema Dyrrachion, thema Srem şi

thema „oraşelor de la Dunăre” sau Paristrion7.

Concluzii asemănătoare, cu privire la organizarea

teritoriilor bizantine, vor exprima, ulterior, şi alţi

specialişti, din rândul cărora reţinem pe H.

Grégoire, G. Ostrogorsky, D. Obolensky, sau T.

Wasilewski. Opiniile lor vor aduce clarificările şi

completările de rigoare, permise de evoluţia

cercetărilor în domeniu 8

. Există însă şi o categorie

de istorici care, într-o formă mai mult sau mai

puţin directă, au afirmat continuitatea unităţii

teritorial-administrative a Bulgariei sub stăpânire

bizantină. În lucrarea sa conscrată istoriei

Bulgariei (1876), istoricul ceh C. Jirecek a

formulat teza că după cucerire, teritoriile fostului

Ţarat Bulgar au fost împărţite în theme

administrative, fiecare condusă de câte un strateg

MDCCCLXXI, p. 126-127; Cf. T. Wasilewski, în

Zbornik, VIII, 1964, 2, p. 474, şi nota 49 (în continuare:

Zonarae); Cf. Idem, în CIEB XIVe, II, p. 642, unde

remarcă un sigiliu al lui Constantin Diogenes cu titlul de

„ducele Thessalonikului, Bulgariei şi Serbiei”. 6 N.A. Skabalanovic, Vizantijskoe gosudarstvo i cerkov v XI

veke (ot smerti Vasilija II Bulgarobojcy do Alekseja I

Komnina), St. Petersburg, 1884, p. 219-220, 227-230. 7 P. Mutafciev, Bulgaers et Roumains dans l’histoire de

Pays danubiens, Sofia, 1932, p. 30. 8 H. Grégoire, The Amorians and Macedonians 842-1025, în

The Cambridge Medieval History, vol. IV: The Byzyntine

Empire, part I: «Byzantium and its Neihbours»,

Cambridge, 1966, p. 189; G. Ostrogorsky, Geschichte des

Byzantinischen Staates, München, 1963, p. 258-259; D.

Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul.

Europa de Răsărit, 500-1453, Bucureşti, 2002, p. 232-

233; T. Wasilewski, în Zbornik, VIII, 1964, 2, p. 465-479;

Idem, în CIEB XII, II, p. 233 şi următoarele; Idem, în

CIEB XIV, II, p. 641-645.

sau de câte un duce, care concentra în mâinile sale

autoritatea civilă şi militară, avându-şi reşedinţa în

unul din oraşele importante ale themei. Conform

aceluiaşi istoric, aceştia erau subordonaţi unui

comandant suprem care rezida la Skoplje9. În

ultimă instanţă, opinia lui Jirecek susţinea indirect

teza menţinerii unităţii teritoriale a Bulgariei şi

sub stăpânire bizantină. La începutul anilor ’30 ai

secolului al XX-lea, istoricul grec S. Kyriakides

relua, într-o formă uşor modificată şi nuanţată,

teza lui Jirecek cu privire la organizarea

administrativă a teritoriilor stăpânite de Bizanţ.

Conform teoriei sale, themele bizantine

importante aveau în frunte duci sau katepani şi

erau divizate în alte subunităţi administrativ-

teritoriale de dimensiuni mai reduse, numite tot

theme, conduse de strategi10

. Tezele cu privire la

divizarea teritoriului Bulgariei în mai multe theme

au fost combătute cu vehemenţă, în prima

jumătate a secolului al XX-lea, de istoricul bulgar

V.N. Zlatarski. Adept convins al teoriei conform

căreia unitatea administrativ-teritorială a Bulgariei

a fost menţinută şi sub stăpânire bizantină,

istoricul bulgar a căutat, cu obstinaţie, să

demonstreze veridicitatea tezei sale. Forţat de

evidenţe, el a acceptat, totuşi, existenţa themei

Sirmium, cu reşedinţa la Belgrad, şi a themei

Paristrion, dar numai de la mijlocul secolului al

XI-lea, şi dependente de thema Bulgariei, opinie

apropiată de cea a lui Jirecek11

. Concluziile

istoricului bulgar au fost combătute, cu argumente

solide, de numeroşi specialişti. De-a lungul

timpului s-au angajat în disputa cu cercetătorul

bulgar sau cu adepţii tezei sale, Fr. Dölger, N.

Bănescu sau G. Ostrogorsky12

. Adept al tezei care

susţinea menţinerea unităţii administrativ-

teritoriale a teritoriilor Bulgariei sub stăpânire

bizantină a fost şi istoricul rus A.A. Vasiliev. „În

1018, – susţine el – Ţaratul Bulgar înceta să mai

existe: el era transformat într-o provincie

bizantină, în fruntea căreia era instalat un

9 K.J. Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p. 194-

197. 10

Pentru opinia lui S. Kyriakides, vezi: N. Bănescu, Les

duchés byzantins, p, 38. 11

V.N. Zlatarski, , în SK, IV, 1931, p. 49-67. 12

Fr. Dölger, BZ, 31, 1931, p. 443-445; N. Bănescu, Les

duchés byzantins, p. 10-38; G. Ostrogorsky, op. cit., p.

259.

13

ISTORIE

guvernator imperial. Totodată, ea îşi păstra, într-

o anumită măsură, autonomia sa internă”13

.

Thema Paristrion-Paradunavon. Revenind la fazele de început ale themei

Paristrion sau Paradunavon, considerăm că două

aspecte – momentul constituirii sale şi organizarea

sa – este necesar a fi cât mai bine elucidate. La

rezolvarea acestor probleme vom căuta să ne

aducem şi propria contribuţie pe parcursul

prezentului studiu. În ceea ce ne priveşte, pe

temeiul analizei informaţiilor de care dispunem,

că procesul său de constituire, în forma sa finală,

s-a realizat în intervalul 1018-1020 având ca

nucleu vechiul strategat al Dristrei, reconstituit

după anul 1000, pe măsura recuceririi progresive

de către Bizanţ a teritoriilor Bulgariei dunărene,

până la Vidin. Reşedinţa noii theme a fost stabilită

la Dristra. În compunerea sa intrau teritoriile

limitate de Dunărea inferioară, din amonte de

Vidin până la guri, Munţii Balcani şi Marea

Neagră, de la gurile Dunării până la sud de Varna.

Nu avem, în schimb, nici o dovadă că Bizanţul ar

mai fi păstrat sub control capetele de pod de pe

malul stâng al Dunării inferioare. În fruntea sa se

afla un guvernator, care cumula, atât prerogativele

civile, cât şi militare ale funcţiei, şi purta titlul de

katepan (καηεπάνω), duce (δούξ) sau arhonte

(άπσων). Un sigiliu, publicat recent, datat la

începutul secolului al XI-lea, îl menţionează pe un

Constantin, polites, patrikios şi katepano. Din

numele provinciei guvernate de el s-au păstrat

doar literele „” care pot proveni, fie din

Δπíζηπαρ, fie, cel mai probabil din Παπιζηπιος14

.

Existenţa acestui katepan de Dristra sau de

Paristrion, în persoana lui Constantin, polites şi

patriciu, este, după părerea noastră, o dovadă

temeinică în susţinerea opiniei exprimate anterior

cu privire la momentul aproximativ al constituirii

themei Paristrion-Paradunavon15

. Dacă opinia

formulată de noi se confirmă, atunci Constantin

poate fi considerat printre primii guvernatori ai

13

A.A. Vasiliev, Histoire de l’Empire Byzantin, tome I:

(324-1081), Paris, 1932, p. 423-424. 14

J. Nesbitt, N. Oikonomides, Catalogue of Byzantine seals

at Dumbarton Oaks and in the Fogg Museum of Art, vol.

I: Italy, North of the Balkans, North of the Black Sea,

Dumbarton Oaks, Washington, 1991, p. 150. 15

Cf. Al. Madgearu, în Byzantinoslavica, XL, 1999, 2, p.

422, unde datează guvernarea lui Constantin, pe care îl

consideră katepan de Dristra, în prima sau a doua decadă

a secolului al XI-lea.

themei Paristrion-Paradunavon. Trei sigilii de

plumb, primul descoperit în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea la Istanbul, al doilea în 1927

la Preslav, iar al treilea în 1951 la Dinogetia-

Garvăn, îl menţionează pe „Symeon, vestes şi

katepanο de Paradunavon”, care, după părerea

noastră, a ocupat acestă funcţie după 1025 sau

chiar după 103016

. Din aceeaşi perioadă datează,

se pare, şi sigiliul unui nenominalizat „duce de

Paristrion”, publicat de istoricul francez G.

Schlumberger17

. Menţionarea primilor katepani,

de Dristra, respectiv de Paristrion-Paradunavon,

prin 1018-1020, este un indiciu irefutabil că thema

bizantină de la Dunărea de Jos era constituită în

forma sa definitivă. În acest context, nu credem a

fi lipsită de importanţă constatarea că titlurile

guvernatorilor themei de la Dunărea de Jos, atâţia

câţi cunoaştem între 1000/1001 şi 1018 – David,

Theodoros, Kli[…]anus, Ioan Maleses şi

Tzitzikios – sunt acelea de „strateg de

Dorostolon” sau „strateg de Dristra”, funcţie, în

primul rând, militară, fapt absolut normal în

condiţiile de război în care se derula procesul

treptat de constituire, în forma sa definitivă, a

unităţii administrativ-teritoriale din regiune18

.

Între 1018/1020 şi 1093/1094, toţi guvernatorii

themei Paristrion-Paradunavon – cei care au

ocupat cu certitudine funcţia – poartă, fără

excepţie, titlurile de duce, katepan sau arhonte,

ceea ce înseamnă că odată cu încheierea

războiului bizantino-bulgar (1018) şi a procesului

de constituire a noii theme şi a instituţiilor sale

16

Cf. N. Bănescu, Les duchés byzantins, p. 70: „Σςμεών

βεζηη καì καηεπάνω ηοΰ Παπαδοςνάβος”, a cărui

guvernare o datează după 1020-1025. Pentru aceeaşi

opinie, vezi: I. Barnea, în Gh. Ştefan şi colab., Dinogetia,

I, Bucureşti, 1967, p. 332-335; Idem, în Dacia, II, 1958, p.

473; Idem, în Byzantina, 1, 1980, p. 272; Idem, în SCIV,

4, 1953, 3-4, p. 646; Cf. A. Madgerau, Byzantinoslavica,

XL, 1999, 2, p. 424, 430-431, unde datează guvernarea lui

Symeon, „vestes şi katepanο de Paradunavon”, în „jur de

1060-1070”, mai exact în intervalul 1065-1072,

considerând că acesta „ar putea fi acelaşi cu un anume

Symeon, vestarchos şi katepano al Adrianopolului şi

Messembriei, datat în anii ’70”. 17

G. Schlumberger, Sigillographie de l’Empire Byzantin,

Paris, 1884, p. 239. 18

Pentru organizarea şi funcţionarea Strategatului de

Dristra-Dorostolon, vezi recent: V. Mărculeţ, Stăpânirea

bizantină la Dunărea de Jos în secolele X-XII, Mediaş,

2006, p. 48-56; Idem, în Peuce, s.n., III-IV, 2005-2006, p.

305-316.

14

ISTORIE

(c.1018-1020), s-a realizat şi unificarea atribuţiilor

militare şi administrative ale guvernatorilor19

. Un

fapt relevant, din acest punct de vedere, este, după

părerea noastră, dispariţia termenului strateg din

titlurile guvernatorilor themei Paristrion-

Paradunavon, câţi cunoaştem că şi-au exercitat

efectiv funcţia. Excepţia pare a fi făcută doar de

Georgios Euphorbenos, pe care în anul 1087, în

timpul răzbiului cu pecenegii, împăratul Alexios I

Comnenos (1081-1118), „numindu-l comandant

(hegemon-ηγεμóνα) l-a trimis, pe mare, la

Dristra”20

. Foarte probabil, acesta a rămas

titularul nominal al acestei funcţii până în jurul

anului 1091, la sfârşitul războiului bizantino-

peceneg. Afirmăm că Georgios Euphorbenos a

fost doar titularul nominal al funcţiei de

guvernator al themei Paristrion-Pardunavon,

întrucât ştim cu certitudine, din informaţiile

transmise de Anna Comnena, că acesta nu şi-a

exercitat nici un moment funcţia la Dristra.

Cetatea nu a putut fi smulsă din mâinile unei

căpetenii pecenege, Tatos (Tatous, Tatrys), şeful

unei formaţiuni politice locale, care o stăpânea

încă din anul 1072, din timpul revoltei

antibizantine a oraşelor paristriene21

.

În forma sa finală de organizare, thema

Paristrion-Paradunavon a avut în compunere mai

multe subunităţi administrativ-teritoriale numite

tourmai (ηοςπμαι). Fiecare tourma era condusă de

comandantul unui eşaloan de rang inferior,

subordonat guvernatorului, numit tourmarchos (ó

ηοςπμαπσηρ). Ne bazăm această opinie pe

existenţa unui sigiliu descoperit la Istanbul, datat

în prima jumătate a secolului al XI-lea, aparţinând

19

V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale

republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în

secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 14. 20

Ana Comnena, Alexiada, ed. Marina Marinescu şi N.Ş.

Tanaşoca, Bucureşti, 1977, VII, II, 1. Pentru considerarea

lui între guvernatorii Paristrionului, vezi: M. Şesan, în

RESEE, XVI, 1978, 1, p. 47-48.

21 Ibidem, VII, III, 23. Pentru contextul ocupării Dristrei de

către Tatos, vezi: Ioannis Scylitzae curopalatae, Excerpta

ex Breviario Historico. Excipientia ubi Cedrenus desinit,

în Georgius Cedrenus, Ioannis Scylitzae ope ab

Immanuele Bekkero, suppletus et emendatus, tomus II,

Bonnae, MDCCCXXXIX, p. 719; Michaelis Attaliotae,

Historia, opus a Wladimiro Bruneto de Presle, Instituti

Gallici Socio, inventum descriptum correctum, recognovit

Immanuel Bekkerus, Bonnae, MDCCCLIII, p. 205;

Zonarae, p. 223.

unui „Ioan tourmarchos de Paradunavon”22

.

Foarte probabil, numărul tourmelor a fost de

trei23

. În această structură, thema Paristrion-

Pardunavon şi desfăşurat existenţa, cel puţin, până

la sfârşitul secolului al XI-lea.

Consideraţii finale. În anul 1018, la capătul

unui îndelungat război (976-1018), împăratul

Vasile II Macedoneanul, desfiinţa Ţaratul Bulgar,

teritoriile sale fiind încorporate Imperiului

Bizantin. După victorie, împăratul a stabilit

deplina organizare a jumătăţii nordice a Peninsulei

Balcanice, intrate sub deplina stăpânire a

Imperiului Bizantin. După 1018 sau, mai sigur,

între 1018-1020, în teritoriile cucerite au fost

organizate noi theme, între care şi cea de la

Dunărea de Jos – thema Paristrion sau

Paradunavon (Παπιζηπíον-Παπαδοςναβον).

Procesul său de constituire, în forma sa finală, s-a

realizat având ca nucleu vechiul strategat de

Dristra-Dorostolon, reconstituit după anul 1000,

pe măsura recuceririi progresive de către Bizanţ a

teritoriilor Bulgariei dunărene, până la Vidin.

Reşedinţa noii theme a fost stabilită la Dristra. În

compunerea sa intrau teritoriile limitate de

Dunărea inferioară, din amonte de Vidin până la

guri, Munţii Balcani şi Marea Neagră, de la gurile

Dunării până la sud de Varna. În fruntea sa se afla

un guvernator, care cumula, atât prerogativele

civile, cât şi militare ale funcţiei, şi purta titlul de

katepan (καηεπάνω), duce (δούξ) sau arhonte

(άπσων). De-a lungul existenţei sale, thema

Paristrion-Paradunavon a cunoscut puţine şi

nesemnificative modificări administrativ-

teritoriale. În forma sa finală de organizare, thema

Paristrion-Paradunavon a avut în compunere mai

multe subunităţi administrativ-teritoriale numite

tourmai (ηοςπμαι). Fiecare tourma era condusă de

comandantul unui eşalon de rang inferior,

subordonat guvernatorului, numit tourmarchos (ó

ηοςπμαπσηρ). Foarte probabil, numărul tourmai-lor

afostdetrei.

22

I. Barnea, în SCIVA, 37, 1986, 3, p. 269: „’Ιωαννη

ηοςπμαπσ(η) ηος Παπαδοςωαβος”. 23

Ibidem.

15

ISTORIE

MOLDOVA ŞI VENEŢIA ÎN SEC. XV- ÎNCEPUTUL SEC. XVI. RELAŢII POLITICE

Dr. Vasile Mărculeţ

Résumé. La Moldavie et la Venise en XV

e siècle et le début du XVI

e siècle. Les relations politiques. Dans le

cadre de la politique extérieure de la Moldavie, de XVe siècle et les premiers ans du XVI

e siècle (1504), les relations

avec la Venise occupe un lieu distincte, même s’ il n’en est pas de première importance. Les relations politiques de

la Moldavie avec la Venise, instituées avec certitude en décennie 4 du XVe siècle ont connu leurs maxime ampleur

pendant le dernier quart de du même siècle et les premièrs ans du XVIe siècle.

Cuvinte cheie: Moldova, Veneţia, Serenissima, Senat, Ştefan cel Mare, Paolo Ognibene, Emmanuele

Gerardo, Cetatea Albă, Moncastro, Chilia.

În cadrul politicii externe a Moldovei, din

secolul al XV-lea şi primii ani ai secolului al XVI-

lea (1504), legăturile cu Veneţia, au ocupat un loc

distinct, chiar dacă nu unul de primă importanţă.

Relaţiile politice ale Moldovei cu Veneţia,

stabilite, cu certitudine în deceniul 4 al secolului

al XV-lea au cunoscut maxima lor amploare în

ultimul sfert al aceluiaşi secol şi în primii ani ai

secolului al XVI-lea.

Debutul relaţiilor moldo-veneţiene. Momentul de început al relaţiilor politice moldo-

veneţiene este greu de stabilit cu exactitate pe

baza informaţiilor controversate de care dispunem

în prezent. Sursele interne şi externe ce fac referiri

la aceste relaţii permit mai degrabă formularea

unor ipoteze, şi acestea foarte variate, decât a unor

concluzii certe.

Unele izvoare otomane tardive, din secolele

XVI-XVII, îndrumă spre concluzia că o

colaborare conjuncturală moldo-veneţiană s-a

realizat încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în

contextul luptei antiotomane a popoarelor din

Balcani. Mai mulţi cronicari turci – Idris Bitlisi,

Sa’adeddin Mehmed, Mehmed bin Mehmed,

Kodja Husein – enumeră în cadrul coaliţiei

creştine, care a încercat în 1389, la Kossovopolje,

sub conducerea cneazului Lazăr (1371-1389), să

oprească ofensiva otomană, alături de sârbi,

unguri, munteni, veneţieni şi pe moldoveni

(Bogdan)1. Fără îndoială, aceste afirmaţii

reprezintă exagerări evidente, fără nici un temei

real. Dacă participarea muntenilor sau a unor

unităţi de mercenari veneţieni la bătălia de la

1 Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase. Vol. I:

Sec. XV-mijlocul sec. XVII (M. Guboglu, M.A. Mehmed),

Bucureşti, 1966, p. 155, 301, 401, 441 (Cronici turceşti,

I).

Kossovopolje rămâne o problemă discutabilă, dar

nu imposibilă, cea a moldovenilor este categoric

exclusă. Am ţinut însă să reţinem ştirile

cronicarilor otomani întrucât acestea rămân

interesante, în primul rând, prin ineditul lor. Acest

lucru nu exclude însă, în totalitate, posibilitatea

stabilirii unor contacte politice moldo-veneţiene

încă din epoca respectivă, asupra cărora, cel puţin

deocamdată, nu avem informaţii.

Ştiri certe cu privire la tentativa stabilirii

unor legături politice moldo-veneţiene datează

abia din deceniul 4 al secolului al XV-lea.

Documentele referitoare la această problemă, puse

în circulaţie şi analizate îndeosebi de N. Iorga2 în

istoriografia românească, ne permit formularea

concluziei că iniţiativa a aparţinut domnului

Moldovei, Ştefan II (1433-1447, cu întreruperi) şi

a avut la bază, foarte probabil, raţiunea limitării

preponderenţei comerciale genoveze din comerţul

de tranzit ce se derula prin Moldova, îndeosebi pe

drumul Nistrului.

În condiţiile unei noi crize a sistemului

colonial genovez din Marea Neagră, survenite la

mijlocul deceniului 4 al secolului al XV-lea, un

„domino Maurocastri”, nimeni altul decât Ştefan

II, se adresa, prin intermediul pârcălabului său de

la Cetatea Albă, autorităţilor Veneţiei cu

propuneri de colaborare. Conform unui act

veneţian din 17 aprilie 1435, domnul Moldovei

promitea, autorităţilor Serenissimei, în schimbul

colaborării politice, să asigure accesul larg

negustorilor şi cetăţenilor republicii în centrul de

la limanul Nistrului3. Pentru cercetarea situaţiei la

2 N. Iorga, Noi descoperiri privitoare la istoria românilor, în

idem, Studii asupra Evului Mediu românesc, Bucureşti,

1984, pp. 223-227 (Noi descoperiri).

3 Ibidem, pp. 226-227, doc. I.

16

ISTORIE

faţa locului, Senatul veneţian hotăra, la aceeaşi

dată, ca „una ex tribus galeis viagii Romanie que

hoc anno armabuntur vadat ad Maurocastrum”4.

O dispoziţie similară era dată la 27 aprilie 1435

bailului de la Constantinopol, Marino Zane:

„Insuper pro informatione materie suprascripte

vobis declaramus quod nobilis vir ser Marinus

Zane, precessor vester, nostro dominio denotavit

quod, dum esset baiulus Constantinopolis, pater

illius qui dominatur Maurocastro, qui caloierus

est, fuit ad eum in secreto et sibi dixit et instetit ut

vellet apud nostrum dominium intercedere ut

alique ex galeis viagii nostri Romanie ad

Maurocastrum accederet”5.

Informaţiile de care dispunem confirmă

faptul că autorităţile veneţiene au găsit atractive

condiţiile oferite de domnul Moldovei şi au

acţionat în consecinţă. La 15 aprilie 1436, dată la

care Cetatea Albă se afla exclusiv sub stăpânirea

lui Ştefan II, – după înţelegerea cu fratele său Iliaş

(1432-1442, cu întreruperi) din anul precedent

acesta stăpânea jumătatea meridională a

Moldovei, – Senatul veneţian îl numea pe

Francesco Duodo „viceconsul in Maurocastro”6,

tocmai ca o intenţie clară de a constitui un

stabiliment propriu aici şi de a stabili legături

comerciale şi politice cu Moldova.

Legăturile stabilite între Veneţia şi Moldova

cu acest prilej au fost însă de scurtă durată, ele

întrerupându-se brusc la mijlocul anului 1439.

Încetarea relaţiilor moldo-veneţiene în această

etapă este consemnată de Cronaca Magno care

relatează că în vara anului 1439 un vas veneţian

urma să se deplaseze la Cetatea Albă, în baza

înţelegerii din 1436, când, „la 2 iulie s-a revocat

permisiunea de a merge la Moncastro (a di luglio

fu revocado la gratia deputada andor a

Mocastro)”7. După această dată nici viceconsulul

veneţian de la Cetatea Albă nu mai apare

menţionat, ceea ce înseamnă, cu certitudine, că el

a fost retras de Veneţia.

Eşuarea tentativei Moldovei de a se apropia

de Veneţia a avut indiscutabil determinări politice

şi raţiuni economice. Care au fost acestea? Mai

multe ipoteze pot fi formulate în încercarea de a

găsi o explicaţie cât mai apropiată de realitate la

4 Ibidem, pp. 227, doc. I.

5 Ibidem.

6 Ibidem, pp. 227, doc. II.

7 Ibidem, p. 224 şi n. 7.

acestă problemă. Una dintre ele ar putea fi aceea

că pe fondul crizei politice din Moldova,

concretizată, în primul rând, în decăderea excesivă

a autorităţii domneşti, genovezilor de la Cetatea

Albă, care nu numai că deţineau aici poziţii solide

din punct de vedere comercial, dar dispuneau şi de

o largă autonomie politico-administrativă, le va fi

revenit un rol decisiv în torpilarea firavelor

legături politice moldo-veneţiene, recent stabilite.

Fără îndoială, actul genovez a vizat eliminarea din

relaţiile cu Moldova a principalilor lor concurenţi,

veneţienii, acţiune încheiată în această epocă cu

un succes deplin. O altă ipoteză, ar fi aceea că în

urma noii înţelegeri survenite între Iliaş şi Ştefan

II în cursul anului 1439, ultimul va fi anulat

probabil unele acte de politică externă iniţiate

anterior fără concursul fratelui său, ce aveau

consecinţe şi în aria de jurisdicţie a acestuia, între

care şi cele privind legăturile politice și

comerciale cu Veneţia.

Absenţa oricăror informaţii ne determină să

credem că după această dată, legăturile politice

moldo-veneţiene s-au întrerupt pentru câteva

decenii. Ele vor fi reluate abia în deceniul 8 al

secolului al XV-lea, în cotextul angajării celor

două ţări în lupta antiotomană.

Moldova şi Veneţia în lupta antiotomană. Reluarea relaţiilor politice moldo-venețiene în

deceniul 8 al secolului al XV-lea se realiza în

condiţii interne, complet schimbate în ceea ce

priveşte Moldova, şi internaţionale de o gravitate

extremă. Departe de a fi fost „întâmplătoare”,

cum le caracteriza N. Iorga8, ele au avut la bază

importante determinări de ordin politic, strategic

şi militar; determinările de natură economică au

lipsit aproape cu desăvârşire în noua conjunctură.

În noua etapă, relaţiile politice moldo-

veneţiene au fost, în primul rând, rezultatul

cadrului internaţional în care s-au derulat şi ale

constrângerilor exercitate de acesta asupra celor

două state angajate în lupta antiotomană: Veneţia

din 1463, Moldova din 1470/1473. Nevoia de

aliaţi a Veneţiei, în conflictul cu turcii, venea în

8 idem, Veneţia în Marea Neagră. III. Originea legăturilor

cu Ştefan cel Mare şi mediul politic al dezvoltării lor, în

idem, Studii asupra Evului Mediu românesc, Bucureşti,

1984, p. 230 (Veneţia, III); Cf. E. Denize, Ţările Române

şi Veneţia. Relaţii politice (1441-1541). De la Iancu de

Hunedoara la Petru Rareş, Bucureşti, 1995, p. 79.

17

ISTORIE

întâmpinarea acţiunilor şi a politicii lui Ştefan cel

Mare (1457-1504) de a-şi asigura un sprijin extern

eficient în tentativa întreprinsă. În consecinţă,

colaborarea moldo-veneţiană a reprezentat o

constantă a politicii externe a celor două state în

perioada luptelor cu turcii. Desigur, atenţia arătată

de Veneţia, pe cale să devină o superputere a

vremii, relaţiilor cu Moldova a fost subordonată în

întregime intereselor sale politice9.

Momentul de început al relaţiilor moldo-

veneţiene, în această etapă, se plasează, aşa cum

am arătat, cel mai probabil, la începutul deceniului

8 al secolului al XV-lea, în condiţiile stabilirii

unor legături politice între Veneţia şi hanul

turcoman al statului Akkoyunlu, Uzun-Hassan

(1453-1478), principalul adversar al Imperiului

Otoman în Asia Mică. În câteva rânduri,

ambasadorii celor două părţi au tranzitat Moldova,

prilej cu care, fără îndoială, ei au avut contacte şi

cu autorităţile politice de la Suceava.

Un prim contact cu Veneţia este foarte

posibil să se fi realizat prin intermediul solilor lui

Uzun-Hassan şi ai Georgiei, în drum spre cetatea

lagunelor. În ianuarie 1471, un sol turcoman şi

unul georgian, în drum spre Italia, treceau prin

Cetatea Albă şi Moldova spre Krakowia, de unde,

cu sprijin polonez, ajungeau la Roma şi Veneţia10

.

Nu este deci deloc exclus ca prin intermediul

acestora să se fi adresat şi domnul Moldovei

Serenissimei, căreia să-i fi făcut cunoscute

intenţiile sale politice şi să-i fi propus colaborarea.

Un astfel de demers este cu atât mai posibil cu cât

încă din 1470, odată cu deschiderea conflictului cu

Radu cel Frumos (1462-1475, cu întreruperi),

interpusul turcilor, pentru scoaterea Ţării

Româneşti din sfera de influenţă otomană, el se

angajase, practic, în lupta antiotomană.

Anul 1472 a reprezentat o perioadă de

acalmie în confruntarea dintre cei doi domni

români, dar şi momentul în care Ştefan a intrat, cu

certitudine, în legătură cu Veneţia, prin

intermediul lui Isak beg, solul lui Uzun-Hassan la

Veneţia şi Roma. Demersurile lui Ştefan nu se

făceau însă pe un teren nepregătit, deoarece în

9 V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale

republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în

secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 216 (Relaţiile).

10 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, pp.

134-135 (Ştefan cel Mare).

Italia, la Milano, se ştia despre pregătirile sale încă

din 1471 când, într-un proiect de cruciadă

antiotomană, se spunea, între altele: „Po ancora el

Re de Ungaria sollicitare li Valachi, li quali

voluntere se levano contra el Turco, quando

vedano el Re d’ Ungheria havere uno exercito”11

.

Această cunoaştere a intenţiilor sale sporea

considerabil şansele de reuşită ale demersurilor

domnului Moldovei. Totodată, prin acţiunile sale,

Moldova nu numai că înceta să mai fie un obiect

de dispută între puternicii săi vecini, ci, prin

transformarea sa în subiect al relaţiilor

internaţionale, „devenea acum un factor activ al

politicii europene”12

.

În septembrie 1472, solul lui Uzun-Hassan,

medicul Isak beg, de „natione hispanus, fide

antem Hebreus”, împreună cu tălmaciul veneţian

Cattarino Zeno, sosea la Veneţia, fiind purtătorul

unei scrisori a hanului turcoman către Senatul

republicii, din 30 mai acelaşi an13

. Sosirea în

Europa a lui Isak beg, care a trecut probabil prin

Caffa şi Cetatea Albă, prin iunie 1472, a marcat,

pe lângă debutul legăturilor cu Uzun-Hassan, şi

stabilirea relaţiilor politice dintre Ştefan cel Mare

şi Veneţia. Este greu de crezut că domnul

Moldovei nu s-a folosit de ocazie pentru a

transmite un mesaj Senatului Veneţiei prin care

să-şi arate disponibilitatea pentru o alianţă

antiotomană. Cunoaştem de altfel faptul că,

informat asupra intenţiilor lui Ştefan, Uzun-

Hassan i-a adresat acestuia o scrisoare similară

celor trimise principilor apuseni, datată de N.

Iorga în 147414

.

Foarte probabil, la întoarcere, spre sfârşitul

anului 1472 sau la începutul anului 1473, Isak beg

s-a oprit la Buda, Krakowia, Suceava şi Vaslui, la

curtea lui Ştefan, pentru a-i aduce acestuia un

răspuns de la Veneţia, fiind foarte posibil ca solul

turcoman să fi rămas mai mult timp pe lângă

domnul Moldovei15

. Tot la începutul anului 1473

un alt sol al Serenissimei, Paolo Ognibene, în

drum spre Caffa şi spre hanul turcoman, a trecut la

rândul său prin Moldova16

. În sfârşit, un anume

11

E. Denize, op. cit., p. 138, n. 118. 12

Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei. 1457-

1504, Bucureşti, 1990, p. 42. 13

N. Iorga, Veneţia, III, p. 234. 14

Ibidem, p. 234, n. 33; cf. E. Denize, op. cit., p. 100. 15

E. Denize, op. cit., p. 100-101. 16

N. Iorga, Veneţia, III, p. 242.

18

ISTORIE

Antonio Gislardo, din Vicenza, reprezentant al

Veneţiei la tratativele cu Marele Cnezat al

Moscovei şi cu Hanatul Tătar de pe Volga, încă

din 1471, purtate cu scopul atragerii celor două

puteri eurasiatice în frontul antiotoman, trecând în

decembrie 1474 prin Moldova, în drum spre

Rusia, este foarte probabil să fi avut, la rândul său,

contacte diplomatice cu Ştefan. Dar planul

conceput de Veneţia, ce ar fi inclus, în caz de

reuşită, şi Ţările Române în această largă alianţă

antiotomană, nu s-a realizat însă17

.

Prezenţa acestui mare număr de diplomaţi,

trimişi cu diverse misiuni de Veneţia, sau la

Veneţia de către aliaţii republicii, la curtea lui

Ştefan, ar rămâne greu de explicat în absenţa unui

cadru politic propice derulării misiunilor lor

diplomatice. Or credem noi, acest cadru politic

favorizant era creat de înseşi relaţiile politice

stabilite, sau în curs de stabilire, între Moldova şi

Serenissima republică.

Cu certitudine, informat de Isak beg,

îndeosebi, atât asupra preparativelor de război ale

lui Uzun-Hassan, cât şi asupra celor veneţiene,

care pregăteau o acţiune militară concertată

împotriva Imperiului Otoman, Ştefan s-a angajat

decis în lupta antiotomană. Refuzul plăţii

tributului şi a cedării către Imperiul Otoman a

cetăţilor sale de la mare, precum şi intervenţia în

Ţara Românească au constituit primele semne atât

ale noului curs al politicii externe urmate de

Ştefan, cât şi ale angajării Moldovei ca „al treilea

element major al coaliţiei antiotomane”18

.

Intrarea lui Ştefan în lupta antiotomană s-a

dovedit deosebit de importantă pentru Veneţia,

care primea astfel un ajutor nesperat într-un

moment extrem de dificil pentru ea, tocmai când

se vedea atacată de turci în posesiunile sale

balcanice. Primul efect pozitiv al acţiunii

domnului Moldovei l-a constituit ridicarea de

către forţele otomane a asediului cetăţii Scutari

(Skodra), posesiune veneţiană din Albania, atacată

în vara anului 147419

. În august 1474, Süleymân

paşa, beylerbey-ul Rumeliei, abandona asediul

cetăţii, început în iunie, şi se îndrepta în fruntea

trupelor sale spre Moldova.

17

Ibidem, pp. 242-243. 18

E. Denize, op. cit., p. 101. 19

N. Iorga, Veneţia, III, p. 254, doc. VIII; Cf. A. Decei,

Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Bucureşti, 1978,

p. 120.

Înainte de confruntarea cu turcii, la 29

noiembrie 1474, Ştefan îl primea din nou la Vaslui

pe Paolo Ognibene, solul veneţian care revenea

din misiunea sa de pe lângă Uzun-Hassan, pe la

Caffa aducând domnului Moldovei câte o

scrisoare de la hanul turcoman şi de la consulul

genovez din Crimeea. Hanul îl informa despre

confruntarea sa pierdută cu sultanul Mehmed II

(1451-1481) şi despre hotărârea sa nestrămutată

de a continua lupta în alianţă cu puterile creştine,

ştire transmisă apoi de Ştefan la Roma prin

intermediul aceluiaşi sol20

.

Profitând de prezenţa lui Paolo Ognibene în

Moldova, Ştefan l-a rugat să-i caute un medic

pentru boala sa de picior, evoluată în urma rănii

primite în 1462 la asediul Chiliei. I-a înmânat

probabil şi o scrisoare către Senatul veneţian,

precum şi o alta adresată papei Sixtus IV, datată

29 noiembrie 1474, prin care se arăta gata să lupte

cu turcii, din toate puterile sale, pentru

creştinătate: „Quamobrem Sanctitati Vestre

certificamus quod nos semper omni cum potentia

nostra quam nobis omnipotens Deus attribuit

omni cum affectu paratissimi sumus, intendentes

pro Christianitate totis nostris viribus debellare”,

solicitând, în schimb, suveranului pontif să

intervină pe lângă „alijs potentissimis regibus et

principibus” pentru a-i acorda „adiutorio eorum

principum, debellare valeamus”21

.

Paolo Ognibene se afla la Buda, la sfârşitul

lui ianuarie 1475, când în capitala Ungariei a sosit

vestea despre marea victorie de la Vaslui din 10

ianuarie. La 7 februarie acesta ajungea cu

informaţia, deformată cu vădite exagerări, la

Veneţia unde anunţa că Ştefan, „cu ajutor de la

unguri, boemi şi ruşi”, a învins „90.000 de turci,

dintre care 40.000 au pierit şi 4.000, între care un

paşă şi un fiu al sultanului sunt prinşi”22

.

Curând sosi în Apus şi cunoscuta scrisoare a

lui Ştefan, redactată la 25 ianuarie 1475, care

20

Hurmuzaki, VIII, p. 5, doc. XII. Pentru conţinutul scrisorii

lui Uzun-Hassan către Ştefan şi Mathias Corvin, vezi:

Hurmuzaki, II/2, p. 124-125, doc. CIII. 21

N. Iorga, Veneţia, III, p. 255, doc. XI; I. Bogdan,

Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913,

pp. 318-319, doc. CXLI (Documentele, II).

22 Idem, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor

adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol.

III, Bucureşti, 1897, p. 84 (Acte şi fragmente, III).

19

ISTORIE

clarifica ştirile ajunse aici şi în care, cu mândria la

care îi da dreptul marea sa biruinţă, domnul

Moldovei relata că în faţa agresiunii otomane „am

luat sabia în mână şi cu ajutorul domnului

Dumnezeul nostru atotputernic am mers împotriva

duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat

în picioare, şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul

sabiei noastre”23

. Conştient de importanţa

geopolitică a ţării sale, dar şi de responsabilitatea

ce îi revenea, Ştefan cerea din nou ajutor din

Apus, deoarece „dacă această poartă [a

creştinătăţii], care e ţara noastră, va fi pierdută

[...] atunci toată creştinătatea va fi în mare

primejdie”24

.

Autorităţile veneţiene erau perfect

conştiente de importanţa victoriei lui Ştefan pentru

situaţia republicii şi de avantajele politice pe care

aceasta i le aducea. Însuşi Paolo Ognibene

sublinia faptul că înfrângerea suferită de turci în

Moldova îl va determina pe sultan să-şi angajeze

toate forţele împotriva lui Ştefan, oferind astfel

Veneţiei un moment de respiro25

. La rândul său,

Domenico Malipiero consemna ştirea că la 6

aprilie 1475, solul Serenissimei la Poartă,

Girolamo Zorzi, informa autorităţile republicii că

a aflat că înfrângerea suferită de forţele lui

Mehmed II în Moldova l-a făcut pe sultan mult

mai deschis dialogului şi negocierilor de pace cu

Veneţia26

.

O întrebare care se naşte în acest punct al

cercetării este legată de atitudinea Veneţiei faţă de

Moldova. A fost Serenissima aliata fidelă şi

sinceră a Moldovei în această etapă a relaţiilor

dintre ele? La această problemă vom încerca să

răspundem printr-o digresiune pe care o vom face

în continuare. Ceea ce se poate afirma cu

certitudine este faptul că Veneţia, în ciuda

promisiunilor făcute, nu l-a ajutat cu nimic pe

Ştefan, în această fază a conflictului acestuia cu

turcii, la fel cum procedase altădată şi cu Uzun-

Hassan.

Poziţia Serenissimei ar putea fi explicată

prin doi factori: unul obiectiv, de natură

economică; altul subiectiv, de ordin politic. În

primul rând, adevărul este că, obligată să

23

I. Bogdan, op. cit., p. 319, doc. CXLI. 24

Ibidem. 25

E. Denize, op. cit., p. 105. 26

N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 84; E. Denize, op. cit.,

p. 105, 140, n. 136.

cheltuiască circa 1.200.000 ducaţi pe an pentru

susţinerea propriilor operaţiuni militare,

ameninţată cu ruina economică de îndelungatul

război cu turcii, Veneţia era în imposibilitatea de

a-l ajuta eficient pe domnul Moldovei. Din punct

de vedere politic, pentru Veneţia, acţiunea lui

Ştefan era importantă atâta timp cât diversiunea

întreţinută de el la Dunăre l-ar fi determinat pe

sultan să accepte o pace onarabilă pentru

republică, în condiţiile în care câştigarea victoriei

devenise imposibilă27

.

Pentru a-şi atinge scopurile, Veneţia era

dispusă să-şi trădeze toţi aliaţii, inclusiv pe Ştefan.

În ciuda celor care, invocând intrarea lui în război,

căutau să împiedice începerea tratativelor cu

turcii, autorităţile veneţiene acceptau propunerea

făcută, la 6 ianuarie 1475, de sultan, prin solul său

la Veneţia, pentru deschiderea acestora.

Pentru tratativele, derulate la Istanbul

(Constantinopol), Senatul l-a delegat pe Girolamo

Zorzi care reuşea să obţină un armistiţiu de câteva

luni, suficient turcilor pentru a ocupa Caffa, Tana

şi ultimele stabilimente italiene din nordul Mării

Negre. În aceste condiţii, propunerile de pace

făcute de sultan, găsite inacceptabile de către

Veneţia, au dus la suspendarea tratativelor cu

Poarta, în august, şi, în final, la respingerea păcii

propuse de turci, la 6 octombrie 1475. La scurt

timp erau reluate operaţiunile militare dar acestea

au fost de mică intensitate28

. Care va fi poziţia

Veneţiei în relaţiile internaţionale în urma acestui

eşec politico-diplomatic? Cum va influenţa el

raporturile politice dintre Serenissima republică şi

Moldova? Sunt doar câteva probleme majore

asupra cărora ne vom opri şi cărora vom încerca

să le găsim un răspuns în continuare.

Pe toată durata trativelor cu turcii, Veneţia a

desfăşurat, în paralel, şi o activitate diplomatică

intensă pentru a-şi determina aliaţii să continue

acţiunile antiotomane, văzute ca un factor de

presiune necesar republicii pentru obţinerea unei

păci onorabile. Domnului Moldovei, biruitor în

prima sa mare confruntare cu Imperiul Otoman, i

s-a acordat o atenţie aparte. Eşuarea tratativelor cu

turcii avea să determine o schimbare completă, în

sens pozitiv, a atitudinii Veneţiei faţă de Moldova.

Pe măsură ce eşecul tratativelor de pace cu

27

Cf. E. Denize, op. cit., p. 105-106. 28

Ibidem.

20

ISTORIE

Imperiul Otoman era tot mai evident, Veneţia s-a

transformat în susţinătorul cel mai fidel al lui

Ştefan, poziţie explicabilă, fără îndoială, prin

faptul că domnul Moldovei se dovedise singura

personalitate capabilă să se opună cu succes,

politic şi, mai ales, militar, expansiunii otomane.

La 6 martie 1475 Senatul veneţian transmitea

papei, prin ambasadorul său de la Roma, mesajul

domnului Moldovei, adus de Paolo Ognibene.

Cu acest prilej, i se trasa ca sarcină

ambasadorului să recomande suveranului pontif să

trimită un legat al său cu un mesaj de încurajare în

Moldova, spre a-l determina pe Ştefan să continue

lupta. Totodată, în răspunsul la scrisoarea lui

Ştefan din 25 ianuarie 1475, formulat la aceeaşi

dată, domnul Moldovei era elogiat pentru victoria

obţinută şi i se recomanda să continue rezistenţa.

Senatul hotăra, de asemenea, să-l trimită din nou

în misiune diplomatică în Moldova pe Paolo

Ognibene, însoţit de acestă dată şi de medicul

solicitat de Ştefan, în persoana lui Baldasare di

Perugino29

.

La rândul său, dând curs cererilor Veneţiei,

papa Sixtus IV îi răspundea lui Ştefan la 31 martie

1475, lăudându-l pentru sacrificiile făcute în

sprijinul cauzei creştinătăţii şi încurajându-l să

continue lupta. Pentru moment, suveranul pontif îl

înştiinţa însă pe domnul Moldovei că nu-i poate

acorda ajutoarele financiare solicitate pe motiv că

tezaurul papal era gol ca urmare a subsidiilor

acordate Rhodosului şi Ungariei. Totuşi, pentru a

îndulci refuzul şi a-i da lui Ştefan noi speranţe, în

finalul scrisorii menţiona: „Avem totuşi în cuget

[...], şi nu pregetăm [a da] cât ne priveşte, partea

noastră, la care s-au adaos şi daniile celorlalţi

principi creştini şi pe acestea ne silim a le strânge

în toate zilele, cinstindu-ţi vrednicia şi slăvindu-te

cu mari laude”30

.

În ciuda elogiilor aduse şi a angajamentelor

de ajutor militar şi financiar asumate de puterile

creştine, în momentul noii confruntări cu turcii,

Moldova şi domnul său au rămas tot singuri.

Veneţia, epuizată de pierderea insulei Negroponte

(Eubeea) şi de eforturile financiare făcute în

campania din 1473, nu dispunea de nici un mijloc

pentru a-l ajuta direct pe Ştefan. Strâmtorile fiind

29

N. Iorga, Veneţia, III, pp. 257-259, doc. XVI, 245, n. 123;

Hurmuzaki, VIII, pp. 6-7, doc. XIII.

30 Hurmuzaki, II/1, p. 8. doc. IX.

închise de turci, flota sa se afla în imposibilitatea

de a pătrunde în Marea Neagră spre a angaja aici

lupte navale cu turcii sau de a pătrunde pe Dunăre

spre a asigura flancul sudic al domnului Moldovei.

În ceea ce priveşte forţele sale terestre, acestea,

reduse numeric, abia puteau apăra poziţiile

republicii de pe litoralul Adriaticii, astfel că orice

tentativă de a face joncţiunea cu forţele lui Ştefan

ar fi fost complet nerealistă, chiar dacă s-ar fi dorit

realizarea sa, ea fiind de la început sortită

eşecului. Singurul ajutor eficient, este meritul

Veneţiei de a nu fi precupeţit nici un efort spre a i-

l oferi lui Ştefan, a fost acela de a căuta aliaţi

pentru domnul Moldovei.

În acest scop, diplomaţia republicii a

determinat angajarea în frontul antiotoaman, în

anii 1475-1476, a regelui Ungariei, Mathias

Corvin (1458-1490). Sprijinul acestuia a fost însă

redus, limitându-se doar la unele operaţiuni

militare de mică amploare, în Bosnia. Rezultatul

concret a fost acela că Ştefan s-a aflat, practic,

singur în faţa agresiunii otomane, ceea ce explică,

după părerea nostră, şi faptul că la sfârşitul anului

1474 şi la începutul lui 1475, cetăţile de la mare,

Chilia şi Cetatea Albă, au fost, se pare, cucerite

pentru scurt timp de turci31

.

Ocuparea stabilimentelor italiene din nordul

Mării Negre a fost urmată imediat de o nouă

tentativă otomană de cucerire a Chiliei (vara

1475). Anticipată de Ştefan, acţiunea otomană a

fost respinsă. O scrisoare, adresată la 31 iulie 1475

de despotul Leonardo III Tocco dogelui Veneţiei,

Pietro Mocenigo, confirmă, fără dubii, acest nou

eşec militar otoman în Moldova32

.

31

Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1997, p.

48; Cf. N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii-

Albe, Bucureşti, 1899, pp. 140 (Chilia şi Cetatea-Albă). 32

A. Pippidi, Lettres inédites de Leonardo III Tocco, în

R.É.S.E.E., XXXII, 1994, 1-2, p. 72, doc. III, în care se

arată: „Avixo la vostra III-ma Sig. hoci adi ultimo de luio

hebi nova che havendo prexo larmata del Turcho Caffa,

vene a Chelli et lochus barchae con quatro bombarde

grosse et fran grota de zente et quelli de Carabogdan no li

lasaro sbarchare et sbarchati che furono li assaltaro de

notte e hanno li data una male ramenata et amaçaro gran

frota de quelli et pigliaro anche da loro 4 bombarde, in

mondo che li fecero imbarcharse per força; et havuta che

hebero rotta, larmata se partì da lì et fece la via de

Constantinopoli. Lo campo Turchescho è congregato et

sta ale confini de la Vlachia et è uno grande esercito.

Ducesse etsi che Carabogdano se trova con gran frota de

zente et intendesse secho con li hungari”.

21

ISTORIE

Căderea Caffei, Tanei şi a ultimelor

stabilimente italiene din nordul Mării Negre,

precum şi a castelului Illice (Lerici) de la vărsarea

Niprului, stăpânit de Ştefan, sub stăpânire

otomană, în vara anului 1475, a provocat o

puternică impresie la Veneţia. Serenissima a

replicat printr-o amplă campanie diplomatică

menită să întărească alianţa antiotomană. În acest

context, relaţiilor politice cu Ştefan, în scopul

menţinerii Moldovei în frontul antiotoman, le-a

fost acordată o atenţie aparte.

Atenţia şi importanţa acordată de diplomaţia

veneţiană acestor raporturi rezidă, în primul rând,

în numeroasele intervenţii făcute între anii 1475-

1478 de autorităţile republicii, direct pe lângă

Ştefan, sau în diverse capitale europene, unde au

pledat pentru obţinerea de sprijin material şi

militar pentru domnul Moldovei. Astfel, încă la 1

septembrie 1475, în scrisoarea adresată

ambasadorului republicii la Buda, Sebastiano

Badoer, autorităţile veneţiene îi cereau acestuia să

se informeze asupra situaţiei lui Ştefan şi a

raporturilor sale cu regele Cazimir IV al Poloniei.

Totodată, Veneţia a început să exercite presiuni la

Roma, cerându-i papei să intervină în sprijinul lui

Ştefan. În scrisoarea din 19 decembrie 1475,

adresată suveranului pontif, se arăta că timp de 13

ani republica a cheltuit pentru susţinerea luptelor

cu turcii între 600.000 şi 800.000 ducaţi anual, în

consecinţă, i se cerea papei să intervină pe lângă

principii creştini pentru a sprijini Moldova şi spre

a împiedica, prin mijloacele sale, un asalt otoman

asupra Italiei însăşi. Consecventă, Serenissima

continua politica de întărire a legăturilor cu

Ştefan. În acest scop, în decembrie 1475,

Bartolomeo di Brandis, secretar al ambasadorului

veneţian de la Buda, era trimis în misiune în

Moldova. La scurt timp urmau să sosească la

Suceava şi Paolo Ognibene şi medicul Baldasare

di Perugino33

. Concomitent, erau continuate

tratativele cu Moscova şi tătarii de pe Volga care,

conform planului conceput, în momentul când

sultanul, angajat în luptele cu Mathias Corvin, s-ar

fi aflat în dificultate, ar fi intrat în acţiune „per

oram Maris Euxini ad Danubium”34

.

La presiunile Veneţiei, papa i-a solicitat în

repetate rânduri lui Mathias Corvin să intervină în

33

N. Iorga, Veneţia, III, p. 245. 34

Ibidem, p. 246 şi n. 130.

sprijinul domnului Moldovei. La 3 noiembrie

1475, în răspunsul dat insistenţelor papei Sixtus

IV de a porni, cu toate forţele sale, în ajutorul lui

Ştefan, Mathias Corvin îi prezintă suveranului

pontif pregătirile sale militare între care şi

constituirea „unei flote pe Dunăre”. Speculând

situaţia creată de eşecul turcilor în Moldova,

regele Ungariei nu a scăpat prilejul de a-şi aroga

toate meritele victoriei obţinute de Ştefan

susţinând că la vestea pregătirilor sale militare,

Mehmed II „s-a retras din Ţara Românească şi a

renunţat la invadarea Moldovei”35

.

Ştefan, la rândul său, prin misiuni

diplomatice în Apus, a căutat să sensibilizeze

curţile europene, să le facă să renunţe la

promisiuni deşarte, şi să le determine să intervină

mai eficient şi, mai ales, mai consistent în sprijinul

Moldovei, conştient de faptul că, după înfrângerea

din 1475, Mehmed II îşi va angaja toate forţele

împotriva sa. Ca urmare, la începutul anului 1476,

o ambasadă moldovenească era la Roma, dar

rezultatele obţinute au fost complet

nesatisfăcătoare. La înapoiere, solii săi s-au oprit

un timp la Veneţia arătându-şi, faţă de autorităţile

republicii, profunda nemulţumire pentru faptul că

ajutoarele papale, în valoare de circa 30.000

ducaţi, au fost acordate regelui Ungariei şi nu

domnului Moldovei, angajat cu toate resursele şi

forţele sale în lupta antiotomană36

.

La 6 mai 1476, în răspunsul dat solilor

Moldovei, Senatul veneţian se angaja să continue

intervenţiile diplomatice pentru ca lui Ştefan să-i

fie acordate toate subsidiile promise. Şi ca un

semn al sincerelor angajamente asumate, încă în

aceeaşi zi, autorităţile republicii îi indicau

ambasadorului veneţian de pe lângă curia papală,

Antonio Donato, să insiste ca lui Ştefan să-i fie

trimise, de grabă, ajutoarele financiare promise,

arătându-se că solii acestuia s-au întors

nemulţumiţi de la Roma şi că în faţa Senatului

veneţian au ţinut să precizeze că domnul

Moldovei s-a angajat din proprie iniţiativă în lupta

cu turcii şi că „Vayvodam Stephanum ultro et

sponte sua bellum adversus Turcos suscepisse

essque liberum domnum status et gentium

suarum”37

.

35

Ibidem, p. 263, doc. XXI. 36

Ibidem, p. 260, doc. XX; Hurmuzaki, VIII, p. 9, doc. XIV. 37

Ibidem, pp. 261-262, 264, doc. XX, XXII; Ibidem, pp. 9-

10.

22

ISTORIE

În scrisoare se arăta, de asemenea, că

domnul Moldovei ameninţă ca în cazul în care nu

va fi suţinut, refuzându-i-se în continuare

subsidiile cerute, va fi obligat să ajungă la o

înţelegere cu sultanul. Subliniind că „nu este

nimeni care să nu înţeleagă” cât de mult pot

influenţa interesele creştinătăţii, într-un sens sau

altul, „persoana, statul şi puterile voievodului

Ştefan”, Senatul insista ca acesta să fie ajutat

pentru a fi împiedicat să facă „acest act nefast”

din care ar putea decurge „periculum

ingentissimum et detrimentum irreparabile quod

rebus omnibus chistianis”38

.

În consecinţă, se recomanda trimiterea

imediată către domnul Moldovei a unei înştiinţări

cu privire la un apropiat ajutor pentru a-l menţine

în tabăra creştină. Senatul veneţian, care

intervenea în sprijinul lui Ştefan, nu uita să-i

amintească papei, desigur ca element de presiune,

că Serenissima însăşi plătea Sfântului Scaun, din

decima şi vigesima clerului său, 26.000 ducaţi

anual pentru cruciadă39

.

În scrisoarea către Sebastiano Badoer,

ambasadorul veneţian de la Buda, expediată tot la

6 mai 1476, se specifica faptul că intervenţia

Senatului în sprijinul lui Ştefan s-a făcut şi în

intersesul Ungariei, lucru pe care ambasadorul

republicii trebuia să i-l reamintească, fără

menajamente, lui Mathias Corvin. În încheiere se

sublinia clar că domnul Moldovei, atât de implicat

în lupta antiotomană, „trebuie să fie ajutat”, şi

„sustinendus et in fide conservandus, non

reliquendus aut desperandus sit”40

.

La sfârşitul aceleiaşi luni, Senatul îl

desemna ca ambasador al Veneţiei în Moldova pe

Emmanuele Gerardo, care urma să plece spre

curtea lui Ştefan împreună cu solii acestuia,

reveniţi de la Roma. Misiunea noului sol veneţian,

pe cât de importantă pe atât de complexă, a fost

fixată în detaliu de însuşi dogele Andrea

Vendramin.

În primul rând, el trebuia să-i comunice

domnului hotărârea fermă a Veneţiei de a-l sprijini

în lupta antiotomană, precum şi faptul că

autorităţile republicii s-au străduit să obţină

ajutorarea sa financiară de către curia papală şi că

vor persevera în această acţiune. În al doilea rând,

38

Ibidem. 39

Ibidem. 40

Ibidem, p. 265, doc. XXIII.

ambasadorul trebuia să se informeze temeinic

asupra situaţiei militare şi demografice a ţării,

asupra puterii şi capacităţii domnului de a duce un

război defensiv sau ofensiv la sud de Dunăre,

asupra aliaţilor şi adversarilor lui Ştefan,

îndeosebi asupra raporturilor acestuia cu Mathias

Corvin. Gerardo avea misiunea expresă să uzeze

de toate metodele şi mijloacele diplomatice de

care dispunea pentru a-l determina pe Ştefan să

respingă o eventuală pace propusă de turci. El

trebuia, de asemenea, să sondeze opinia lui Ştefan

cu privire la tratativele republicii cu ruşii şi cu

tătarii pentru atragerea acestora în frontul

antiotoman, precum şi asupra posibilităţilor de

realizare a unei acţiuni comune împreună cu ei,

întrucât aceştia îşi menţineau angajamentul

asumat ca în momentul în care turcii erau angajaţi

în lupta cu puterile creştine „descendere per oram

Maris Euxini rippasque adherere Danubii”41

.

Importanţa pe care autorităţile veneţiene o

acordau relaţiilor cu Ştefan reiese şi din

dispoziţiile finale date de ele ambasadorului, care

avea obligaţia să le informeze permanent cu

privire la desfăşurarea evenimentelor politico-

militare din Moldova şi la mişcările politice

întreprinse de Ştefan. În consecinţă, domnul

Moldovei era supus unei veritabile supravegheri,

scop pentru atingerea căruia ambasadorului i se

spusese clar „să nu te îndepărtezi niciodată de

voievod fără nu mandat expres din partea

noastră”42

.

Săptămânile ce au premers marea

confruntare moldo-otomană din iulie 1476

consemnează o febrilă acţiune diplomatică a

Veneţiei, la curţile europene, îndeosebi la Buda, în

scopul susţinerii lui Ştefan. În iunie 1476, anterior

datei de 14, Senatul veneţian indica

ambasadorului său din Ungaria să susţină prin

toate mijloacele interesele domnului Moldovei la

curtea de la Buda. I se cerea de asemenea să

informeze autorităţile republicii cu privire la

opinia regelui în problema sprijinirii lui Ştefan,

precum şi la relaţiile sale cu domnul Moldovei

care, în noua conjunctură, apăreau ca deosebit de

importante43

. Instrucţiuni similare erau transmise

41

Ibidem, pp. 266-268, doc. XXV; Hurmuzaki, VIII, pp. 11-

14, doc. XVIII. 42

Ibidem, p. 268; Ibidem, p. 14. 43

Ibidem, p. 270, doc. XXVII.

23

ISTORIE

la 14 iunie şi noului ambasador al republicii în

Ungaria, Antonio Vetturi.

Corespondenţa autorităţilor veneţiene cu

ambasadorul lor de la Buda confirmă faptul că

relaţiile cu Ştefan ocupau încă primul plan. Din

aceste instrucţiuni rezultă clar că ambasadorul

veneţian de la Suceava, Emmanuele Gerardo, a

primit ordin să-l informeze zilnic pe cel de la

Buda asupra situaţiei din Moldova, ca pe această

bază el să poată apăra şi promova intersele lui

Ştefan în discuţiile cu regele Ungariei şi cu legatul

papal de la curtea acestuia.

În această problemă, sarcina sa era să facă

totul pentru a determina curtea regală a Ungariei şi

papalitatea să-i acorde sprijin lui Ştefan, a cărui

rămânere în frontul antiotoman era considerată, de

autorităţile veneţiene, de o importanţă decisivă.

Totodată, el trebuia să informeze Senatul asupra

situaţiei din Ungaria, Moldova, Polonia, Boemia,

Moravia şi din alte locuri „de numero scilicet

gentium, de reliquis apparatibus, de voluntate, de

dispositione, de spe, de metu, de omni practica et

tractatu, de intelligentia cum unoquoque, et

presertium cum Stephano Vayvoda [ne pax

concludatur omnimode cum Turca]”44

.

În sfârşit, la 25 iunie 1476, Senatul veneţian,

care dispunea de surse sigure de informaţii despre

intrarea turcilor în Moldova şi despre greutăţile cu

care se confrunta Ştefan, rămas din nou singur în

faţa puterii otomane, cerea ambasadorului său de

aici, acelaşi Emmanuele Gerardo, să ajungă în

Crimeea la Mengli Ghiray (1466-1515, cu

întreruperi) şi să informeze autorităţile republicii

despre atitudinea hanului tătar, cu care Veneţia

negocia o acţiune comună împotriva turcilor. Dar

în condiţiile complexe ale momentului, i se cerea

lui Gerardo să facă totul „cum participatione,

consensu, voluntate, favore et auxilio Vayvode,

quem ad hoc negotium bene fore dispositum nobis

sui affirmarunt oratores”, dar dacă domnul

Moldovei s-ar fi arătat ostil unui astfel de demers,

ambasadorul veneţian „nu trebuia să facă nimic

împotriva voinţei sale”45

. Totodată, la 18 iulie

într-o scrisoare a dogelui Andrea Vendramin

adresată lui Giovanni Battista, ambasadorul

republicii la tătari, i se indica acestuia să-l

determine pe han să intervină în sprijinul lui

44

Ibidem, p. 271, doc. XXVIII. 45

Ibidem, p. 271, doc. XXIX.

Ştefan sau, dacă nu, să asedieze Caffa şi celelalte

stabilimente italiene din nordul Mării Negre

ocupate de turci46

.

Autorităţile veneţiene au cunoscut, se pare,

îndeaproape desfăşurarea evenimentelor din

Moldova din timpul invaziei otomane din vara-

toamna anului 1476. Ambasadorul lor în

Moldova, Emmanuele Gerardo, retras la Braşov în

această perioadă, le-a informat periodic asupra

desfăşurării şi eşecului final al campaniei lui

Mehmed II împotriva lui Ştefan47

.

O ştire deosebit de interesantă, cuprinsă într-

o hotărâre a Senatului veneţian, confirmă faptul că

republica a rămas fidelă alianţei cu Ştefan chiar şi

în momentele de criză ale domniei acestuia, ce au

urmat înfrângerii de la Valea Albă (26 iulie 1476).

Conform unei hotărâri a Senatului, datată 1 august

1476, autorităţile locale şi căpitanul de Tarvisio

trebuiau să suporte cheltuielile „pro expensis

factis familie et equis Illu. Vayvode Moldavie”48

.

Emiterea unei astfel de decizii îşi găseşte

justificarea numai dacă unii dintre membrii

familiei domnitoare din Moldova s-ar fi pus sub

protecţia republicii, ceea ce nu este deloc

imposibil. După părerea noastră, ştirea conduce la

concluzia că, în condiţiile marii invazii otomane

din 1476, al cărei sfârşit era greu de anticipat,

Ştefan a cerut, şi a obţinut din partea autorităţilor

veneţiene, adăpost şi protecţie pentru o parte

membrilor familiei sale şi pentru bunurile lui.

Informaţia reprezintă, totodată, o confirmare în

plus a strânselor relaţii existente între Veneţia şi

Moldova precum şi a încrederii depline dintre

domn şi autorităţile republicii.

La sfârşitul lunii septembrie 1476 Ştefan era

deplin stăpân pe situaţie şi prelua iniţiativa în

confruntarea cu turcii. În colaborare cu forţele

maghiaro-transilvănene, comandate de Ştefan

Báthory, oştile sale au pătruns în Ţara

Românească, unde l-au reinstalat domn pe Vlad

Ţepeş. Deja la 8 octombrie, prin ambasadorul lor

în Moldova, Emmanuele Gerardo, autorităţile

veneţiene îl felicitau pe Ştefan pentru succesul

dobândit. Totodată, Senatul veneţian îşi exprima

speranţa că ajutoarele financiare pe care le va

primi îi vor permite, nu numai să-şi consolideze

46

E. Denize, op. cit., pp. 114-115. 47

N. Iorga, Veneţia, III, p. 272, doc. XXXI; Hurmuzaki,

VIII, p. 15, doc. XX. 48

Ibidem, p. 272, doc. XXX.

24

ISTORIE

situaţia, ci chiar, „împreună cu voievodul

celeilalte Valachii”, să-i alunge pe turci „ex omni

provincia ejicere”49

.

Conform informaţiilor transmise, la

insistenţele Senatului veneţian, papa, cu acordul

regelui Ungariei, „assensit ut conveniens portio

pecuniarum detur ex illa contributione

suprascripto Vayvode, sicque, cum fuerit tempus,

collectis pecunijis, fiet sine ulla dubitatione”50

.

Ambasadorul urma, de asemenea, să-şi informeze

superiorii „despre orice mişcare şi despre toată

starea lucrurilor, despre forţele şi puterea,

situaţiile favorabile şi potrivnice cu care e

confruntat voievodul în însăşi ţara sa şi din orice

parte sau latură, atât din Ungaria, cât şi din

cealaltă Valachie, din Polonia şi Scitia (Hanatul

Tătar, n.n.), cu care toate aceste neamuri se

învecinează”51

. Cunoaşterea acestor probleme îi

permitea Veneţiei conturarea unei politici externe

corespunzătoare, care să-i satisfacă în cel mai înalt

grad interesele. Este de altfel şi motivul pentru

care Senatul cerea ambasadorului său în Moldova

informaţii „pe scurt despre orice alt lucru care e

demn de cunoaşterea noastră”52

.

Contrar tuturor evidenţelor, Mathias Corvin

nu a pregetat să-şi aroge şi de această dată toate

meritele victoriei asupra turcilor, din 1476. Într-o

scrisoare adresată papei Sixtus IV la sfârşitul

anului 1476, făcând totală abstracţie de contribuţia

decisivă a lui Ştefan la obţinerea victoriei asupra

turcilor, regele Ungariei afirmă că o oaste a sa

formată din 6.000 de oameni a pătruns în Ţara

Românească alungându-l pe Laiotă Basarab

(1473-1477, cu întreruperi), interpusul turcilor.

După victorie „regnum illum, ex quo ad

Moldaviam securus Thurcis ingressus patebat,

iam ad manus meas devenit, et Dragula,

capitaneus meus, vir imprimis Thurcis

infestissimus et admodum bellicosus”53

.

Este foarte posibil ca atitudinea regelui

Ungariei, deloc dezinteresată, să-l fi nemulţumit

profund pe Ştefan şi să fi indus chiar o serioasă

tensiune în relaţiile dintre ei. Numai aşa se explică

faptul că la 7 ianuarie 1477 solul Poloniei la

49

Ibidem, p. 273, doc. XXXI; Hurmuzaki, VIII, p. 15, doc.

XX. 50

Ibidem; Ibidem. 51

Ibidem; Ibidem, p. 16. doc. XX. 52

Ibidem; Ibidem. 53

Ibidem, p. 275, doc. XXXII.

Veneţia, umanistul italian Filippo Buonaccorsi-

Callimachus, informa Senatul veneţian că Ştefan,

care sprijinise o solie a regelui polon trimisă la

sultan, „confessa et permete esser suo homo et

vassalo, jnferando che dicto Stephano sia per

esser cum luj in ogni impresa, si contra el Turcho,

come contra el re de Hungaria”54

.

Astfel de ştiri nu puteau lăsa indiferentă

Veneţia. Prima jumătate a anului 1477 a marcat un

alt moment de vârf al acţiunii diplomatice a

Serenissimei în scopul sprijinirii concrete şi

eficiente a lui Ştefan, pentru menţinerea domnului

Moldovei în frontul antiotoman. Lipsită de

posibilitatea de a-i acorda ea însăşi ajutor

financiar domnului Moldovei, dată fiind epuizarea

reală a resurselor sale, Veneţia a perseverat în

tentativa de a-i găsi lui Ştefan aliaţi puternici, care

să-l sprijine în mod real în lupta sa.

Îngrijorarea Veneţiei nu era se pare una

complet lipsită de temei. Intuind jocul puterilor

creştine şi simţindu-se trădat de acestea, Ştefan a

căutat, se pare, obţinerea unei păci avantajoase cu

Imperiul Otoman, încercând să fructifice la

maximum poziţia favorabilă pe care i-o conferea

victoria sa de la Vaslui. Ca urmare, în primăvara

anului 1476 el a trimis, în acest scop, o solie la

Istanbul. Condiţiile inacceptabile puse de sultan –

plata haraciului pe trei ani, cedarea cetăţilor sale

de la mare, Chilia şi Cetatea Albă, înapoierea

robilor genovezi făcuţi la Caffa care se salvaseră

în Moldova şi lăsarea lui Alexandru, moştenitorul

tronului Moldovei, ca ostatec la Poartă – au făcut

imposibilă încheierea păcii55

.

Tratativele de pace moldo-otomane aveau să

fie reluate după anihilarea invaziei otomane din

vara anului 1476, când jocul duplicitar al aliaţilor

săi, îndeosebi al lui Mathias Corvin, devenise

evident. La 7 ianuarie 1477, Senatul veneţian îi

cerea lui Filippo Buonaccorsi să-i pună la

dispoziţie informaţii cât mai exacte tătarii de pe

Volga. Intenţia Serenissimei, în acord cu Ştefan,

rămăsese aceea de a-i îndrepta împotriva

Imperiului Otoman. O astfel de acţiune era acum

cu atât mai dorită cu cât Emmanuele Gerardo,

ambasadorul din Moldova, confirmase recent, în

corespondenţa cu autorităţile republicii „scribente

Tartaros cinfinijs Vayvode Stephani adhesisse,

54

Ibidem, p. 275, doc. XXXIII. 55

Idem, Acte şi fragmente, III, p. 55; Cf. Idem, Ştefan cel

Mare, p. 155.

25

ISTORIE

quos idem Vayvoda amicos reputat, et de suo

descensu et ad eum appropinquatione plurimum

letari videtur sperareque et expectare ab eis

magnum contra Turchum auxilium”56

. Din păcate

însă, Polonia s-a arătat reticentă şi chiar ostilă

acestui plan.

La aceeaşi dată, Senatul veneţian îi

transmitea ambasadorului său de la Roma,

Jacoppo di Medio ultimele ştiri cu privire la

situaţia de la Dunărea inferioară şi la alungarea lui

Laiotă Basarab din Ţara Românească:

„confirmationem expulsionis Basachab ex

Valachia Maiori”, ştiri confirmate şi de

Emmanuele Gerardo, din Moldova57

. Din nou

autorităţile veneţiene solicitau papei (pentru a câta

oară?) o repartizare justă a contribuţiei financiare

destinate luptei împotriva turcilor, astfel ca efortul

antiotoman să primească un sprijin real, să

medieze o împăcare între Ungaria, pe de-o parte,

Boemia şi Polonia, pe de altă parte, precum şi o

împăcare între regele Mathias Corvin şi împăratul

Friedrich III de Habsburg. Dar mai ales i se cerea

suveranului pontif să acţioneze astfel încât

„Stephano Vaivoda et altro Vayvoda, Ladislao

Draculia, Valachiam Transalpinam nuper adepto,

ut solum Serenissimus Hungariae, sed etiam

Maiestas regis Polonie et ambo Vayvode ad

bellum et exterminium jnimici robustissime

conveniant et concurant”58

.

La 10 ianuarie 1477, când încă nu luase

cunoştinţă de revenirea lui Laiotă Basarab în Ţara

Românească, Senatul îi scria iarăşi lui Emmanuele

Gerardo, în Moldova, să-i felicite pe Ştefan, pe

Vlad Ţepeş, pe Ştefan Báthory şi pe ceilalţi

artizani ai succesului antiotoman, inclusiv pe

regele Ungariei.

În mod special i se cerea ambasadorului să-l

informeze pe Ştefan „cum Pontifice Maximo esse

operatos et obtinuisse ut cruciata in illis partibus

pro suo favore publicetur et iobileum

concedatur”59

. La aceeaşi dată, autorităţile

veneţiene luau de asemenea mai multe hotărâri,

între care: să i se răspundă solului Poloniei, să se

scrie ambasadorului trimis la tătari să le ceară să

nu provoace pagube Poloniei şi să i se solicite lui

56

Idem, Veneţia, III, p. 276, doc. XXXIV. 57

Ibidem, p. 277, doc. XXXV. 58

Ibidem. 59

Ibidem, p. 278, doc. XXXVI; Hurmuzaki, VIII, pp. 8-9,

doc. XV.

Emmanuele Gerardo să continue acţiunea cu

privire la realizarea unei alianţe între Moldova şi

tătarii de pe Volga60

.

Urmează, tot la 10 ianuarie, instrucţiuni date

de Senatul veneţian ambasadorului său din

Polonia prin care i se cerea acestuia să pledeze în

favoarea proiectului tătar şi să transmită la

Veneţia informaţii cu privire la situaţia din lumea

mongolă. Autorităţile veneţiene doreau realizarea

acestui proiect politic, cu atât mai mult cu cât,

Emmanuele Gerardo, din Moldova „scribito etiam

et declarato que gens illa que confinijs Vayvode

Stefani”61

. Planul avea însă să se prăbuşească

datorită opoziţiei Poloniei care le-a interzis

forţelor tătare să-i tranziteze teritoriile. În sfârşit,

după ce la aceeaşi dată Senatul veneţian cerea

solului său de la Buda să continue demersurile pe

lângă Mathias Corvin pe care să-l stimuleze în

continuarea luptei antiotomane „şi să-l felicite

pentru succesele din Valachia”62

, la 29 ianuarie,

autorităţile republicii confirmau ambasadorului lor

de la Roma, Jacoppo di Medio, ştirile referitoare

la succesele obţinute de forţele antiotomane la

Dunărea inferioară şi în Ţara Românească, desigur

cu scopul de a le folosi ca argumente în

intervenţiile sale la curia papală63

.

Nemulţumit că promisiunile de ajutor,

făcute de puterile apusene, nu s-au materializat în

nici un fel, Ştefan i-a cerut, se pare în termeni

ultimativi, ambasadorului veneţian la Suceava,

care se pregătea să revină în Italia, să intervină pe

lângă autorităţile republicii să acţioneze pentru

rezolvarea acestei probleme, fixându-le ca dată

limită Paştele anului 1477. Sosirea acestor veşti la

Veneţia a produs o puternică impresie autorităţilor

republicii, ceea ce a avut ca rezultat declanşarea

unei noi ofensive diplomatice în scopul sprijinirii

domnului Moldovei.

La 17 martie 1477, Senatul veneţian informa

Roma, prin ambasadorul său, Jacoppo di Medio,

că sprijinirea financiară a lui Ştefan este o

necesitate, întrucât o eventuală încetare a

războiului cu turcii de către Moldova ar fi avut

urmări dezastruoase pentru cauza creştinătăţii:

„Est enim Status illius porta comodissima ad

ingressum et invasionem utriusque renj, Polonie

60

Ibidem, p. 279, doc. XXXVII. 61

Ibidem, p. 280, doc. XXXVIII. 62

Ibidem, pp. 280-281, doc. XXXIX, XL. 63

Ibidem, p. 282, doc. XLII.

26

ISTORIE

scilicet et Hungarie, in partibus transilvanis

claudenda et obstruenda, obstructaque

validissime conservanda adversus rabiem jnimici,

et per quam, e diverso, potest status hostilis a

christianis faciliter invadi et opprimj”64

.

I se cerea din nou ambasadorului să insiste

pe lângă papă să i se trimită grabnic domnului

Moldovei „summam ducatorum Xm ad minus, pro

presenti, de pecunijs contributionis”65

. Suveranul

pontif trebuia de asemenea să-i ceară iarăşi lui

Mathias Corvin să-l sprijine pe Ştefan. Mai mult,

Serenissima se angaja ca în cazul în care curia

papală nu dispunea de 10.000 ducaţi să-i remită ea

suma spre a-i fi trimisă domnului Moldovei66

.

Demersuri similare, şi la fel de insistente, au

fost făcute şi la curtea de la Buda. La 18 martie

1477, Senatul italian cerea ambasadorului său de

aici, Antonio Vetturi, să trateze cu Mathias Corvin

problema sprijinirii financiare a lui Ştefan. În

opinia autorităţilor veneţiene, regele trebuia să-i

scrie domnului Moldovei şi să-i promită ajutor

efectiv pentru a-l menţine în lupta antiotomană.

Ambasadorului îi revenea, de asemenea, şi sarcina

să-i comunice lui Ştefan că Veneţia îl va sprijini

prin toate mijloacele disponibile şi, totodată, să le

acorde întregul său concurs solilor moldoveni,

aflaţi la Buda, în demersurile lor la curtea regală a

Ungariei67

.

În acelaşi scop, la 10 aprilie 1477, Senatul

comunica solului său de la Roma că a luat act de

poziţia papei în problema sprijinirii lui Ştefan. I se

transmiteau de asemenea ştirile îngrijorătoare

sosite din Ungaria despre „pregătirile maritime

ale turcilor” care ar intenţiona „să invadeze

provinciile noastre (ale Veneţiei, n.n.) din Grecia,

Albania, Dalmaţia, Istria, apoi Friul şi chiar

Italia”68

.

Din nou, la 18 aprilie, Senatul veneţian

făcea cunoscute ambasadorului său de la Roma

ultimele informaţii sosite din Ungaria. Totodată, îl

informa că Veneţia îşi menţine neschimbată

64

Ibidem, p. 283, doc. XLIII; Hurmuzaki, VIII, p. 19, doc.

XXIII. 65

Ibidem; Ibidem. 66

Ibidem, p. 284; Ibidem, p. 20. 67

Ibidem, pp. 285-286, doc. XLIV; Ibidem, pp. 16-17, doc.

XXI. 68

Ibidem, pp. 286-287, doc. XLV; Ibidem, p. 21, doc.

XXIV.

poziţia în problema sprijinirii materiale şi

financiare a lui Ştefan69

.

În condiţiile politice internaţionale

complexe şi nefavorabile ce se conturau la

începutul anului 1477, convins că o rezistenţă

antiotomană îndelungată era imposibilă de unul

singur, domnul Moldovei a făcut o nouă tentativă

de a obţine ajutoarele, atât de mult promise, din

Apus.

În primăvara anului 1477 o solie condusă de

„unchiul” său, după soţia Maria de Mangop, Ioan

Ţamblac, era trimisă la Veneţia şi la Roma spre a

face încă o dată cunoscute nevoile, speranţele dar

şi temerile domnului Moldovei, aflat în prima linie

a frontului antiotoman. La 8 mai 1477 ambasada

Moldovei era primită cu mult fast în cetatea

lagunelor. În aceeaşi zi, în faţa dogelui, Senatului,

şi a altor notabilităţi ale orasului, „Zuan

Zamblacho, ambassador et barba del signor

Stephano Vayvoda”, făcea o largă expunere a

situaţiei şi politicii domnului Moldovei70

. Prin

glasul solului său, Ştefan acuza faptul că a fost

indus în eroare de principii creştini, care se

angajaseră să-l sprijine în momentul în care ar fi

fost atacat de turci.

Rămas singur în faţa turcilor, tătarilor şi

muntenilor şi-a văzut ţara distrusă, populaţia

supusă la grele încercări, pentru a fi el însuşi şi

mica sa oaste înfrânţi. Mai mult, „partido

veramente lo jnimico, remaxi abandonada da ogni

socorso d’ algun christian, perche non solamente

non me hano aiutato, ma forsi alcuni hano havuto

piacer del danno fato a mi et al dominio mio da

Infideli”71

. Pentru a-şi asigura un sprijin eficient i-

a sugerat lui Mathias Corvin acordul pentru

instalarea lui Vlad Ţepeş în „l’ altra Valachia”

căruia i-a lăsat o gardă de 200 de oameni, dar

„immediate torno quel infedel Basaraba, et

trovolo solo, et amazolo, et cum lui forono morti

tuti li mei excepto diexe”, iar în prezent „re de

69

Ibidem, p. 288, doc. XLVI; Ibidem, p. 22, doc. XXV. 70

Ibidem, p. 289, doc. XLVII; Ibidem, p. 23, doc. XXVII; I.

Bogdan, op. cit., p. 342, doc. CLVI. Pentru discuţiile

asupra desfăşurării activităţii acestei ambasade, vezi: M.

Maliţa, Dialogul diplomatic dintre Suceava şi Veneţia în

timpul lui Ştefan cel Mare, în V. Cândea, D.C. Giurescu,

M. Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti,

Bucureşti, 1966, p. 88-91. 71

Ibidem; Ibidem, p. 24; Ibidem.

27

ISTORIE

Hungaria fara paxe cum la Valachia Mazor, che

sara molto pezo”72

.

Lupta sa i-a oprit timp de trei ani pe turci,

ceea ce i-a ferit pe mulţi de loviturile acestora, iar

în prezent singura sa nădejde a rămas Veneţia,

care l-a sprijinit permanent. Totodată, domnul

Moldovei informa autorităţile republicii că turcii

se pregătesc să-l atace pentru a-i lua cetăţile de la

mare, „Chieli et Monchastro, le quali li sono

molto moleste”, care „sono tuta la Valachia, el la

Valachia cum queste do terre sono un muro del

Hungaria et Pollana”, dar îşi exprima speranţa că

„se queste castelli se conserverano, j Turchi

porano perder e Caffa et Chiersonesso”73

. În

final, domnul îşi exprima temerea, justificată, că

„se Dio permettera che io non sia ajutato, duo

cosse sara: o veramente se perdera questo paexe,

o veramente saro astretto dalla necessita a

sotomettermj a Jnfedeli”74

. În rezoluţia dată în

aceeaşi zi mesajului lui Ştefan, Senatul veneţian îl

asigura de susţinerea necondiţionată a republicii şi

se angaja să sprijine demersurile sale la curia

papală.

Răspunsul dat solului a fost susţinut de 135

senatori, respins de 4, iar 5 s-au abţinut75

. Ca o

confirmare a celor decise, la 19 mai, Senatul

hotăra să-i dea solului Moldovei, care urma să

plece la Roma, dar era lipsit de mijloace, 150

ducaţi la dus şi alţi 50 ducaţi la înapoiere76

. O lună

mai târziu, la 17 iunie, Signoria confirma

ambasadorului său din Ungaria, Antonio Vetturi,

că Veneţia l-a sprijinit şi continuă să-l sprijine pe

Ştefan. Totuşi, cu ocazia primirii soliei acestuia,

autorităţile republicii nu au iniţiat noi acţiuni şi nu

s-au angajat la nimic, cum fals i s-a relatat regelui

Ungariei77

.

În a doua jumătate a anului 1477

Serenissima republică a iniţiat noi tratrative de

pace cu Imperiul Otoman. În condiţiile angajării

tratativelor de pace cu sultanul, interesul Veneţiei

pentru relaţiile politice cu Moldova înregistrează

un recul vizibil. Ce a determinat noua atitudine a

Veneţiei? Elucidarea acestei probleme ne obligă la

72

Ibidem, p. 290; Ibidem; Ibidem, pp. 342-343. 73

Ibidem; Ibidem; Ibidem, p. 345. 74

Ibidem, p. 291; Ibidem, p. 25; Ibidem, pp. 346-347. 75

Ibidem; Ibidem; Ibidem, p. 347. 76

Ibidem, p. 292, doc. XLIX. 77

Ibidem, p. 292, doc. L.

o prezentare succintă a derulării conflictului

veneto-otoman în această fază a sa.

Ofensiva otomană împotriva stăpânirilor

veneţiene a cântărit decisiv în schimbarea

orientării politice a republicii. În toamna anului

1477 turcii atacă Friul şi devastează regiunea

cuprinsă între Isonzo şi Tagliamento. În anul

următor, Serenissima pierde în Albania cetăţile

Kroja, Alessio şi Drivasto. În aceste condiţii, deja

în iunie 1478, trimisul republicii la Istanbul,

Bartolomeo Lucari, era angajat în tratative cu

reprezentanţii Imperiului Otoman78

.

La 27 octombrie 1478, Senatul veneţian îi

răspundea lui Mathias Corvin că hotărârea

republicii de a încheia un armistiţiu pe şase luni cu

turcii a fost dictată de necesitatea aprovizionării

cetăţilor veneţiene. De asemenea, i se reamintea

regelui Ungariei că Veneţia l-a sprijinit pe Ştefan

cel Mare în interesul general al creştinătăţii,

implicit al regatului maghiar, şi că a făcut acest

lucru pentru a-l menţine în frontul creştin

antiotoman79

. La 25 ianuarie 1479, Veneţia

accepta însă pacea propusă de Mehmed II,

proclamată public la 25 aprilie. Serenissima ceda

Scutari, Kroja, Alessio, Argos, Lemnos şi alte

posesiuni, se angaja să retrocedeze toate cetăţile şi

oraşele cucerite în timpul războiului şi să

plătească despăgubiri de război în valoare de

100.000 ducaţi în timp de doi ani. Republica îşi

păstra dreptul de a avea un bail la Poartă, dar

trebuia să plătească cu 10.000 ducaţi anual dreptul

negustorilor săi de a face comerţ în imperiu.

Totodată, pentru a nu trezi suspiciunile sultanului,

Veneţia îşi retrăgea ambasadorul de la Buda80

.

În noul context politic internaţional,

interesul Veneţiei pentru relaţiile cu Moldova

dispare. Semnificativ în acest sens este faptul că

după revenirea lui Emmanuele Gerardo în Italia

(1477), nu a mai fost numit un alt ambasador

veneţian în Moldova. În ceea ce-l priveşte pe

Ştefan, lipsit de orice posibilitate de a primi ajutor

de undeva, abandonat de aşa-zişii aliaţi, se vedea

obligat să încerce să încheie, la rândul său, o pace

cât mai onorabilă cu Imperiul Otoman. Tratativele

cu turcii, deschise foarte probabil în a doua

78

Ibidem, p. 293, doc. LII. 79

Ibidem, p. 294, doc. LIII; Hurmuzaki VIII, p. 26, doc.

XXVIII. 80

E. Denize, op. cit., p. 120.

28

ISTORIE

jumătate a anului 1479, erau în plină desfăşurare

în ianuarie 1480.

Pacea moldo-otomană era încheiată la o dată

cuprinsă între martie 1480-martie 148181

.

Încheiată pe baza statu-

quo-ului teritorial,

prevedea însă dublarea

haraciului ce „era în

fiecare an de trei mii de

florini frânceşti, şi

făcându-l de şase mii de

florini, în fiecare an”, în

timp ce Ştefan se angaja

să fie „prietenul

prietenilor şi duşmanul

duşmanilor” sultanului82

.

Privite retrospectiv,

păcile veneto-otomană

din 1479 şi moldo-

otomană din 1480-1481

confirmă faptul că la

capătul unor îndelungate

şi grele confruntări cu

turcii – Veneţia între

1463-1479, Moldova între 1474-1480/1481 – atât

Serenissima cât şi Moldova ieşeau înfrânte din

conflictul cu Imperiul Otoman, deşi per ansamblu

nu suferiseră pierderi mari, ireparabile.

Situaţia Moldovei avea să se agraveze însă

ca urmare a angajării Moldovei în noua coaliţie

antiotomană, iniţiată de papalitate şi Genova

(1481-1484). Pentru Moldova, denunţarea păcii cu

turcii din 1480-1481 nu se va lăsa mult aşteptată.

În iulie-august 1484, otomanii ocupau cetăţile-

porturi, Chilia şi Cetatea Albă, fără ca Ştefan să

poată interveni în ajutorul lor. Veneţia, informată

la 5 şi 6 august de această lovitură dată domnului

Moldovei, de bailul de la Istanbul, Pietro Bembo,

şi de secretarul acestuia, Giovanni Dario, nu a fost

deloc surprinsă.

Mai mult, din răspunsul dat la 16 septembrie

de Senat secretarului Giovanni Dario, reiese clar

81

Cf. Istoria românilor, IV, p. 386, unde se susţine că „cel

mai târziu în mai 1480, când Ştefan îi comunica regelui

Cazimir că Mahomed al II-lea îi ceruse să-i deschidă

calea spre Polonia, pacea era încheiată; cererea

sultanului nu era decât aplicarea uneia din prevederile

acordului moldo-otoman”. 82

Documente turceşti privind istoria României, vol. I. 1455-

1774 (ed. M.A. Mehmed), Bucureşti, 1976, p. 6, doc. 5.

faptul că interesele economice şi politice ale

republicii în Imperiul Otoman erau mai importante

decât, acum, consumata alianţă cu Ştefan, motiv

pentru care Serenissima nu a schiţat nici cel mai

mic gest în apărarea

acestuia83

.

Două decenii

mai târziu, pe fondul

unei noi crize în

relaţiile veneto-

otomane, erau reluate

şi raporturile politice

dintre Serenissima

republică şi Moldova.

Cadrul propice al

reluării relaţiilor

politice dintre Veneţia

şi Moldova l-a

constituit reizbucnirea

războiului veneto-

otoman (1499-1503).

Dacă pentru republica

italiană obiectivele

urmărite erau aceleaşi

ca şi în epoca anterioară, pentru domnul Moldovei

recuperarea cetăţilor sale de la mare, Chilia şi

Cetatea Albă, era acum principalul scop urmărit.

Deşi nu avea nici un fel de promisiuni de

ajutor din partea Veneţiei, Ungariei sau a altor

puteri creştine, implicate în conflict, Ştefan nu a

ezitat nici un moment să se angajeze din nou în

lupta antiotomană. În anul 1500, domnul

Moldovei rupea pacea cu turcii, încheiată în 1489,

iar forţele sale, comandate de vornicul Boldur,

atacau Chilia şi Cetatea Albă, care erau incendiate

cu acest prilej fără a putea fi însă cucerite84

.

Concomitent, Ştefan a concentrat importante forţe

militare în regiunea Iaşului pentru a face faţă unei

eventuale agresiuni otomane. Pregătirile militare

ale Moldovei din primăvara şi vara anului 1500

erau foarte bine cunoscute în Italia.

În mai, ambasadorii veneţieni la Buda,

Soranzo şi Giustiniani, informau în mai multe

rânduri Senatul republicii că Ştefan este pregătit

de luptă85

. Informaţii similare oferea florentinul

Octaviano Gucci care, la 27 iulie 1500, relata din

83

N. Iorga, Veneţia, III, p. 296, doc. LVI. 84

R. Rosetti, O mică întregire la istoria lui Ştefan cel Mare,

în A.A.R.M.S.I., s. III, t. XVI, 1935, pp. 45-58. 85

E. Denize, op. cit., pp. 161-162.

29

ISTORIE

Krakowia că domnul Moldovei stă gata să

intervină în orice moment cu toate forţele sale

oriunde situaţia ar fi impus acest lucru86

.

Angajat din nou în lupta antiotomană,

Ştefan a căutat să reînnoade relaţiile cu Veneţia.

La începutul anului 1501 o ambasadă a domnului

Moldovei lua drumul Veneţiei şi al Romei. În

februarie 1501, după ce trecuseră pe la Buda, cei

doi soli ai lui Ştefan, care apar în cronica lui

Marino Sanudo cu numele de Raynaldo şi

Antonio, probabil italieni în slujba sa, sau poate

chiar români, soseau la Veneţia. În faţa dogelui şi

Senatului ei au cerut un medic pentru domn, şi-au

exprimat dorinţa de a cumpăra stofe fine şi au

arătat că domnul Moldovei este gata să reia luptele

cu turcii dacă Veneţia ajunge la o alianţă cu

Ungaria87

.

Observăm acum o poziţie mult mai

rezervată a domnului Moldovei faţă de cea avută

între 1472-1479 în relaţiile cu Serenissima

republică. De altfel, răspunsurile evazive primite

la Veneţia şi la Roma, atât în privinţa reluării

luptei cât şi în cea a unui posibil sprijin, l-au

convins pe Ştefan de faptul că orice ajutor din

partea lor este exclus. O astfel de atitudine arăta

clar că atât Veneţia cât şi Roma doreau să obţină

cât se poate de mult fără a face nimic în schimb,

cu excepţia unor încurajări lipsite de orice suport

material. Cu toate acestea, la începutul anului

1502, fără a se descuraja şi pregătit pentru o

posibilă confruntare cu turcii, Ştefan a trimis un

nou sol la Veneţia, în persoana lui Demetrio

Purcivi, veneţian aflat în serviciul său, pentru a

cere un medic şi probabil pentru a se informa cât

mai exact asupra intenţiilor şi a stadiului de

pregătire militară ale republicii. Nici de această

dată nu a obţinut nimic din punct de vedere

politic, cu excepţia unor promisiuni minore.

Autorităţile veneţiene s-au limitat la a-i promite

că-i vor trimite un medic şi i-au acordat solului

moldovean titlul de „cavaler aurat”88

.

La 1 august 1502 sosea în Moldova medicul

Matteo Muriano, trimis aici în conformitate cu

promisiunile făcute de autorităţile veneţiene.

Acesta a avut, pe lângă atribuţiile sale propriu-

zise, pe care oricum nu şi le-a exercitat din cauza

86

Hurmuzaki, VIII, p. 31, doc. XXXVI; Cf. E. Denize, op.

cit., pp. 161-162. 87

E. Denize, op. cit., p. 162. 88

Hurmuzaki, VIII, p. 35, doc. XLIII-XLIV.

bolii, şi o importantă misiune politică de

informare şi, probabil chiar de spionaj. Rapoartele

expediate la Veneţia, la 7 decembrie 1502 şi la 5

ianuarie 1503, ce conţin importante informaţii

despre potenţialul militar şi economic al ţării,

despre relaţiile Moldovei cu vecinii, îndeosebi cu

Imperiul Otoman, despre cadrul internaţional din

regiune, sau despre capacitatea politică a

succesorului lui Ştefan, viitorul Bogdan III (1504-

1517), sunt revelatoare în acest sens89

. Pentru

Serenissima republică, angajată în tratative cu

Poarta, încheiate cu pacea din 14 decembrie 1502,

informaţiile primite nu mai prezentau însă o

importanţă deosebită.

În noile condiţii, Ştefan s-a văzut obligat să

negocieze, la rândul său, o nouă pace cu Imperiul

Otoman, inclusă în sistemul general conferit de

pacea ungaro-otomană, încheiată la 22 februarie

1503 şi ratificată de regele Wladislaw II (1490-

1516) la 22 august. Pacea moldo-otomană din

1503 confirma statu-quo-ul existent în momentul

declanşării ostilităţilor. Încheierea păcii cu turcii

nu a pus însă capăt legăturilor cu Veneţia, ale

căror ultime momente din timpul domniei lui

Ştefan se vor consuma la sfârşitul anului 1503 şi

la începutul anului 1504. Rolul lor politic a fost

însă unul extrem de redus. La 20 decembrie 1503

un trimis al ducelui Ioan Corvin, fiul natural al lui

Mathias Corvin, şi solul Moldovei, postelnicul

Theodor, soseau la Veneţia. Solul lui Ştefan purta

cu sine şi o scrisoare a domnului, din 11

octombrie, prin care acesta le cerea dogelui

Leonardo Loredano şi Senatului republicii să-i fie

trimis un alt medic în locul lui Matteo Muriano,

care murise la Suceava90

. Faptul că solia a avut şi

o anumită misiune politică rezidă în ampla

prezentare a situaţiei de la Dunăre şi a implicării

lui Ştefan în acţiunile antiotomane de aici, pe care

postelnicul Theodor a făcut-o, la 21 decembrie, în

faţa autorităţilor veneţiene91

.

Din cei trei candidaţi la postul de medic al

lui Ştefan – Giorgio di Piamonte, Alessandro

Veronese şi Hieronimo da Cesena – care s-au

89

Călători străini despre Ţările Române, vol. I (ed. M.

Holban), Bucureşti, 1968, pp. 148-154; Hurmuzaki, VIII,

pp. 36-37, doc. XLV. Pentru discuţiile asupra misiunii lui

Matteo Muriano, vezi: N. Vătămanu, Voievozi şi medici

de curte, Bucureşti, 1972, p. 38-39. 90

Hurmuzaki, VIII, pp. 38-39, doc. XLVI-XLVII. 91

Ibidem, p. 38.

30

ISTORIE

prezentat, alegerea celor doi soli, făcută la 28

decembrie 1503, s-a oprit asupra ultimului. Noul

medic urma să aibă un salariu anual de 500

ducaţi92

. Din păcate nu ştim însă dacă el va fi fost

investit de către autorităţile veneţiene şi cu o

misiune politică asemănătoare celei avute de

Matteo Muriano, dar foarte probabil că da. La 2

ianuarie 1504 solii Transilvaniei şi Moldovei,

împreună cu noul medic al lui Ştefan, părăseau

Veneţia93

. Misiunea lui Hieronimo da Cesena la

curtea lui Ştefan a fost însă de scurtă durată,

domnul Moldovei încetând din viaţă la 2 iulie

1504.

În încheiere, subliniem faptul că relaţiile

politice moldo-veneţiene nu s-au întrerupt la

moartea lui Ştefan cel Mare. Succesorii marelui

domn au continuat linia politică trasată de acesta

în relaţiile cu Serenissima republică continuând să

cultive aceste legături, chiar dacă ele nu s-au mai

ridicat la nivelul celor din timpul predecesorului

lor.

92

Ibidem, p. 39, doc. XLVIII. 93

Ibidem, p. 39. doc. XLIX.

31

ISTORIE

SEMNIFICAŢIILE CONCEPTELOR DE AUTONOMIE ŞI LIBERTATE

OGLINDITE ÎN MEMORANDUL DIN 1892

Drd. Răzvan Mihai Neagu

Abstract. The concepts of the meaning of autonomy and freedom depicted in 1892’s Memorandum.The

Transylvanian Memorandum was a petition sent in 1892 by the leaders of the Romanians of Transylvania to the

Austro-Hungarian Emperor-King Franz Joseph, asking for equal ethnic rights with the Hungarians and demanding

and end to the persecutions and Magyarization attempts.

Cuvinte cheie. Memorand, Transilvania, dualism, autonomie, libertate, drept. Istoriografia română mai veche şi mai recentă

acceptă în unanimitate că cel mai important

eveniment politic din a doua jumătate a secolului

XIX din istoria românilor transilvăneni, îl

constituie mişcarea memorandistă1. Această

mişcare poate fi inclusă în categoria mai largă a

petiţionalismului românesc. Memorandul poate fi

caracterizat ca un act de acuzare, ca un mijloc de

luptă legitimă

pentru apărarea

fiinţei naţionale şi

ca o acţiune

politică îndreptată

împotriva

dualismului austro-

ungar2. Acest

document

constituie şi o

sinteză succintă,

dar bine documentată şi cu argumente

convingătoare, a principalelor petiţii şi programe

ale românilor din Transilvania.

Din punct de vedere semantic, termenul de

memorand provine din latinescul memorandum

care denumeşte ceva de care trebuie ţinut seamă;

în limba franceză cuvântul înseamnă o expunere

sumară a situaţiei unei probleme care nu trebuie a

fi uitată3. Emitentul unui astfel de document

pretinde şi caută să impună prin argumente şi

persuasiune, drepturile care i se cuvin, demers

care îi facilitează şi un bun prilej de afirmare4.

1 Ş. Polverejan, Ideea de Memorand în strategia mişcării

naţionale, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria

Historia, nr.1-2, 1994, p. 117 (în continuare: Ideea de

Memorand). 2 Şt. Pascu (sub redacţia), Românii din Transilvania

înpotriva dualismului austro-unagar, Cluj-Napoca 1978,

p. 234. 3 Ş. Polverejan, Ideea de Memorand, p. 119.

4 Ibidem

Încă de la început trebuie făcută distincţia

semantică între simpla petiţie şi memorand. Petiţia

include non-violenţa, calea paşnică, dialogul şi o

adresabilitate certă în rezolvarea dezideratelor,

petiţionarul fiind încorsetat de rigorile formale

specifice genului, el asumându-şi o postură de

inferioritate în raport cu destinatarul, de al cărui

ultim cuvânt depinde5. Memorandul prin structură

şi semnificaţii

descătuşează

emitentul de

rigorile

impuse de

petiţie, lărgind

considerabil

paleta

tematică.

Noua formulă

elimină din

start plasamentul inferior al emitentului care

abordează un subiect din mai multe puncte de

vedere.

5 Ibidem, p. 118.

32

ISTORIE

Decizia de a trece de

la petiţii la memorand este

luată la Conferinţa de la

Miercurea din anul 1869

de către fruntaşii

românilor ardeleni. Unul

dintre aceştia a fost Dr.

Ioan Raţiu care a

inaugurat noua etapă a

mişcării naţionale: etapa

memorandistă care se

înscrie în prelungirea

petiţionalismului pe care îl

continuă în formă, dar nu

şi în fond6. Memorandul

din 1892 a fost precedat de

Memorialul lui George

Bariţiu din 1882, un

document care anatemiza

dualismul, fiind în acelaşi

timp şi o pledoarie în

favoarea rezistenţei

naţionale, marcând

totodată şi europenizarea

problemei românilor din

Transilvania. Acţiunea

memorandistă a fost urmată în acelaşi an (1892)

de celebra Replică a lui A.C. Popovici, un

document cu conţinut politico-juridic, pătruns de o

viziune modernă ce punea accentul pe dreptul

natural7. Memorandul din 1892 a fost conceput de

membrii Partidului Naţional Român din

Transilvania, în frunte cu Dr. Ioan Raţiu.

Documentul invocă un precedent legal pentru

satisfacerea revendicărilor naţionale ale românilor:

revenirea Transilvaniei la statutul autonom de care

s-a bucurat înainte de instaurarea regimului dualist

(1867)8. Pe de altă parte conceptul de autonomie

este cheia care descifrează întregul document:

„Contra vederilor politice dominante într-un şir de

secoli, autonomia a fost, prin uniune, nimicită într-

o formă injustă, contrară dreptului public şi

drepturilor elementelor libere care constituiesc

Transivania şi fără considerare la poziţiunea etnică

şi geografică şi la dezvoltarea ei specifică, care

6 Ibidem, p. 124.

7 Ibidem, p. 125.

8 K. Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la

românii din Transilvania 1868-1918, Cluj-Napoca, 1992,

p. 45.

toate reclamă cu insistenţă

această autonomie”9.

Reclamarea autonomiei

semnifică, de fapt,

asumarea conştiinţei de

sine a românilor ardeleni.

Doar în cadrele furnizate

de autonomie poporul

român poate evolua

natural şi firesc. Pe de altă

parte în întreaga istorie a

mişcării naţionale a

românilor ardeleni, se

poate obseva uşor o

constantă: redobândirea

libertăţii pierdute (a

autonomiei). Din punct de

vedere semantic se poate

face o echivalare între

noţiunile de libertate şi

autonomie, câmpurile lor

semantice, practic, se

suprapun. La începutul

documentului se

menţionează că românii

reuniţi în Conferinţa

electorală, au constatat nemulţumirea generală

creată de inaugurarea regimului dualist, lucru care

a determinat neîncrederea întregii naţiuni în

guvern şi dietă10

.

„Românii au întâmpinat cu îngrijorare

această reformă radicală a sistemului de

guvernare”. Din cauza acestui sistem românii se

simt nevoiţi să se abţină de la viaţa politică,

adoptând pasivismul. Acest document este emis

din necesităţi majore de forul legal al naţiunii

(conferinţa electorală) şi motivează în faţa

împăratului şi a opiniei publice europene,

comportamentul politic al românilor, pasivismul,

considerat a fi cea mai nimerită tactică de apărare

împotriva politicii de deznaţionalizare promovată

de guvernul budapestan. Demersul

memorandiştilor nu este unul solitar; el vine în

continuarea unei puternice tradiţii petiţionaliste

inaugurată de Supplex Libellus Valachorum

9 Şt. Pascu, op. cit., p. 242-243.

10 Ş. Polverejan, Ideile Memorandului, în Memorandul

1892-1894. Ideologie şi acţiune politică românească,

Bucureşti, 1992, p. 24 (în continuare: Ideile

Memorandului).

33

ISTORIE

(1791) şi de memoriile din timpul revoluţiei de la

1848-1849. În toate aceste documente se

evidenţiază individualitatea naţională a poporului

roman, căruia i se cuvin drepturi în baza

realităţilor istorice şi a importanţei sale în

Transilvania11

. Memorandul aminteşte de perioada

liberală când: „după dezvoltarea făcută în anii

1863-1865 în dreptul public, poporul roman avea

[…] suprema garanţie pentru viaţa naţională

română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale

culminau în această autonomie”12

. Memorandiştii

se referă aici la activitatea Dietei de la Sibiu din

1863 care a pus bazele autonomiei Transilvaniei

prin două legi13

: legea care recunoştea egalitatea

în drepturi a naţiunii române şi a bisericilor

ortodoxă şi greco-catolică cu a naţiunii şi a

bisericilor maghiare şi săseşti şi legea prin care

limba română devenea una din limbile oficiale ale

Transilvaniei alături de maghiară şi germană.

Libertăţile fundamentale proclamate de aceste

două legi sunt răpite de regimul dualist şi

Memorandul caută ameliorarea situaţiei românilor

din perspectivă naţională. Contestarea dualismului

nu înseamnă desfacerea monarhiei14

, Memorandul

având un caracter democratic clar. El pune în

discuţie privarea de libertăţi nu numai a

indivizilor, ci a unei întregi comunităţi etnice şi se

constituie ca o reacţie

absolut firească a unei

comunităţi private de

drepturi şi ameninţate cu

asimilarea. O minoritate

(maghiarii) uzând de

atribuţiile puterii şi de

mecanismele statului,

urmărea uniformizarea

naţională pe căi pe care

majoritatea transilvană

(românii) nu le accepta15

.

Respingerea formulei dualiste, obiectivul

principal urmărit de Memorand, data, după

afirmaţiile autorilor, încă din acei ani de început,

adică din perioada tratativelor dintre Viena şi

Budapesta. Românii văd în regimul dualist un

11

Ibidem, p. 25. 12

Şt. Pascu, op. cit., p. 242. 13

K. Hitchins, op. cit., p. 120. 14

L. Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a

petiţionalismului românesc, Bucureşti , 1992, p. 180. 15

Ibidem

adevărat regres faţă de perioada liberală şi de

aceea ei revendică autonomia de care s-au bucurat

anterior. Dualismul sfidează naţiunea română, pe

care nu o mai ia în considerare, iar dominaţia unei

singure naţiuni (maghiarii) determină injustiţie la

toate nivelele şi interpretarea unilaterală a legilor.

Memorandul a fost construit pe osatura

programului Partidului Naţional Român din

188116

. Legile luate în discuţie de acest document

constituie principalele instrumente de opresiune

ale guvernului maghiar. La nivel simbolic trebuie

să plecăm de la observaţia că fiecare lege amintită

în Memorand încalcă drepturile şi libertăţile

fundamentale ale românilor. Astfel legea

electorală încalcă dreptul la vot, legea

naţionalităţilor neagă existenţa românilor,

legislaţia şcolară şi bisericească aduc grave

prejudicii conştiinţei naţionale a românilor, legea

presei suprimă libertatea de expresie, iar legea

agrară afectează grav libertatea economică a

românilor.Legea electorală. Are la bază sistemul

votului cenzitar, fapt care generează discriminarea

politică a românilor reducându-le considerabil

şansele de a participa la viaţa parlamentară a

statului17

. Situaţia materială a întregii Transilvanii

era net inferioară celei din Ungaria propriu-zisă.

Censul era fixat la 84 florini, sumă care în

Transilvania se obţinea foarte greu. Din această

cauză cea mai mare parte a populaţiei era exclusă

de la exercitarea acestui drept democratic

constituţional, dreptul la vot. Acest fapt ridică un

serios semn de întrebare asupra caracterului

democratic al vieţii politice din Ungaria. Această

lege îi favoriza pe orăşeni, în mare parte maghiari,

saşi şi secui. Această lege, declară memorandiştii,

a fost cauza principală pentru care s-a apelat

tactica pasivistă. Finalul dezbaterii acestei legi se

constiuie într-un serios avertisment: „românii sunt

cuprinşi de o nemulţumire atât de adâncă, încât

participarea în mase a alegătorilor români la

alegerile falsificate ar putea să suscite chiar scene

revoluţionare, a căror întindere nu se poate

prevedea într-o ţară în care asupriţii sunt atât de

mulţi şi asupritorii atât de puţini şi de nechibzuiţi

ca în Transilvania”18

. „Românii pretind libertatea

de a participa la viaţa politică a ţării în baza

16

Ibidem, p. 181. 17

Ibidem, p. 182. 18

Şt. Pascu op. cit., p. 248.

34

ISTORIE

demnităţii lor şi a

dreptului constituţional

reprezentativ”19

.

Legea pentru egala

îndreptăţire a

naţionalităţilor. A fost

emisă în 1868, fiind opera

liberalilor maghiari.

Această lege ignoră

individualităţile naţionale

din Ungaria şi proclamă

un corp naţional unic.

Potrivit articolului 44 al

acestei legi toate

persoanele care locuiesc în

Ungaria, fie români,

germani sau slavi, fac

parte din naţiunea

maghiară. ,,Prin această

intenţionată confundare a

noţiunii de naţiune politică

cu noţiunea etnică a

naţiunii, legea, chiar în

prima ei frază neagă existenţa noastră ca factor

politic’’20

. Această lege decretează ca limbă

oficială a statului, maghiara. Privitor la folosirea

acestei limbi în viaţa publică, legea cuprinde

dispoziţii imperative, pe când dispoziţiile

privitoare la celelalte limbi sunt doar permisive21

.

Memorandiştii trag un semnal de alarmă privind

maghiarizarea vieţii publice. Cu toate că legea din

1868 acorda teoretic posibilitatea ca naţionalităţile

să-şi folosească limba maternă în oficiile

comitatense şi comunale, în tribunale etc., limba

maghiară este impusă prin dispoziţii

guvernamentale astfel ea dominând spaţiul public.

Legea pentru organizarea municipiilor este

un alt act de discriminare, deoarece consilierii

municipali sunt aleşi după principii şi norme

identice, după care se aleg deputaţii în Dietă.

Legislaţia şcolară şi cea bisericească.

Legile anului 1868 asigurau autonomia

bisericească, precum şi dreptul de a organiza şi

conduce învăţământul primar şi secundar de către

confesiunile care le-au înfiinţat şi le susţin. Astfel

învăţământul românesc din Transilvania funcţiona

în cea mai mare parte în cadrul bisericii, dar legile

19

Ş. Polverejan, Ideile Memorandului, p. 28. 20

Şt. Pascu, op. cit., p. 251. 21

Ş. Polverejan, Ideile Memorandului, p. 29.

Trefort (1879 şi 1883) şi

legea azilelor pentru copii

(1891) care îi obligau pe

copii ce împlineau 3 ani,

ca odată cu intrarea lor la

grădiniţă să înveţe limba

maghiară, ştirbesc profund

autonomia confesională a

bisericilor româneşti22

.

Mai mult învăţătorilor li se

impune să înveţe la rândul

lor limba maghiară până la

un termen fixat, în caz

contrar rămânând fără

post.

Memorandul nu era

împotriva învăţării limbii

maghiare; el era preocupat

doar de faptul că scopul

învăţământului a devenit

învăţarea limbii oficiale23

.

În finalul spaţiului acordat

problemelor şcolare şi

confesionale se afirma cu fermitate crezul

generaţiei care s-a validat prin Memorand şi

mişcarea generată de el: „Românii şi-au păstrat

naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor

păstra şi în luptă cu actualul sistem de

guvernământ. Lupta aceasta însă îi opreşte în

dezvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune

şi-i înstrăinează din ce în ce mai mult de

concetăţenii lor maghiari”24

. În continuare,

Memorandul dezbate Legea presei, ca expresie

firească a libertăţii de exprimare. Motivul acestei

dezbateri este faptul că această lege are unele

prevederi discriminatorii, în sensul că în

Transilvania procurorii au deplină putere

împotriva celor care scriau în ziare lucruri

necceptate de autorităţi. Mai mult la oraşe juriile

care judecau delicte de presă erau alcătuite din

oameni impuşi de guvern şi nu aleşi. Din această

cauză au existat foarte multe procese împotriva

ziarelor româneşti: Albina, Tribuna sau Gazeta

Transivaniei.

Ultima dintre problemele dezbătute de

Memorand era politica agrară a guvernelor

maghiare. Documentul sesizează un clivaj evident

22

L. Maior, op. cit., p.184 23

Ibidem, p. 185. 24

Şt. Pascu, op. cit., p. 261.

35

ISTORIE

între iniţiativa imperială de desfiinţare a iobăgiei

prin patentele din 1853 şi 1854 şi modul în care

guvernanţii maghiari înţeleg să aplice aceste

legi25

, prin tergiversarea proceselor urbariale.

Statul şi judecătorii favorizează mereu clerul şi

nobilimea. Prin această politică libertatea

economică a românilor este grav încălcată, mai

ales că guvernul nu permite românilor să se

constituie în asociaţii sau reuniuni agricole.

Înfăţişând componentele politice, culturale,

confesionale şi economice ale conceptelor de

libertate şi autonomie, Memorandul cere o

schimbare a statutului nu numai pentru români dar

şi pentru celelalte naţiuni din Austro-Ungaria26

.

În ceea ce priveşte limbajul utilizat de

memorandişti se pot desprinde câteva aspecte

semnificative. În primul rând Memorandul este

redactat în limba română, dar şi într-o serie de

limbi de circulaţie europeană: germana, franceza,

engleza şi italiana. Prin aceasta se dorea o

percepţie exactă de către opinia publică

românească şi europeană a situaţiei politice din

monarhia dualistă, dar se exprima în acelaşi timp

şi un vădit spirit de modernitate şi de apartenenţă

a civilizaţiei româneşti la valorile perene ale

culturii şi civilizaţiei europene27

.

În al doilea rând Memorandul a renunţat la

argumentaţia istorică, dar apelul la istorie se face

indirect printr-un vocabular sugestiv. Astfel prin

cuvinte ca: feudalism, timpuri feudale, cens,

nobili, dare, comitate feudale, comite, vicecomite

curie regească, tablă regească, congregaţiune,

dietă, iobagi etc. este înfăţişat caracterul retrograd

şi medieval al regimului instituit la 186728

. Un caz

interesant este cel al noţiunii de dietă. Prin acest

termen memorandiştii desemnează forul legislativ

budapestan şi-l folosesc intenţionat pentru a

accentua caracterul desuet al acestui organ29

. Este

utilizat de mai multe ori şi cuvântul Transilvania,

ceea ce denotă faptul că memorandiştii consideră

acest teritoriu o unitate geografică distinctă faţă de

Ungaria sau alte provincii ale imperiului. De

asemenea se observă şi folosirea repetată a

25

L. Maior, op. cit., p. 186. 26

I. Lumperdean, Lexicul Memorandului între tradiţie şi

inovaţia istorică, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,

seria Historia, nr.1-2, 1994, p. 132. 27

Ibidem, p. 133. 28

Ibidem. 29

Ibidem, p. 134.

noţiunilor român, români, românesc pentru a

sublinia rolul şi importanţa naţiuni române în

spaţiul central-sud-est european în perioada de

constituire şi consolidare a blocurilor politico-

militare europene30

. Aşadar cuvintele dietă,

Transilvania, român pot fi considerate concepte

cheie ale Memorandului.

În al treilea rând se poate desprinde cu

uşurinţă din text limbajul măgulitor la adresa

împăratului demonstrând faptul că „mitul bunului

împărat” încă nu a pierit din conştiinţa

românească.

În concluzie, putem afirma că Memorandul

din 1892, dominat de ideea restituirii autonomiei

Transilvaniei a reprezentat continuarea mişcării

naţionale româneşti, prelungirea programului

revoluţiei de la 1848-1849 într-o manieră eliberată

de istorism şi confesionalism. Acest act politic a

însemnat, în acelaşi timp, finalul glorios, al

petiţionalismului românesc inaugurat în secolul al

XVIII-lea31

.

30

Ibidem, p. 137. 31

L. Maior, op. cit., p.188.

36

ISTORIE

AURELIAN SACERDOŢEANU - CONCEPŢIA DESPRE ARHIVE

Vasile – Marius Burja

Abstract. Aurelian Sacerdoţeanu – The Conception about Archives. Aurelian Sacerdoteanu wanted to

organize the archives in the Balkan area, because until the modern epoch started, the manner ok keeping the papers

was realized in Justinian’s method. That’s why our great archivist sustained that the Romanian state is the result of an

historical process, process which could be much longer than other European states. The effect of Geographical

situation and the brainwash was to slow down the normal evolution of the state which suppose to take part. This

phenomenon caused a bad development and organization of archives which belong to Romanian state.

Cuvinte cheie. Aurelian Sacerdoţeanu, arhive, Peninsula Balcanică, Arhivele Statului

În istoria arhivisticii, din România, s-a

impus incontestabil Aurelian Sacerdoţeanu, acesta

a simţit nevoia organizării arhivelor, pentru că

toate popoarele antichităţii şi-au păstrat

monumentele lor aşa cum au putut, în raport cu

materialul din care au fost formate1. Cei mai bine

organizaţi au fost grecii şi romanii în Antichitate.

Mai târziu, ţări balcanice ca:

Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi

Turcia au încercat de-a lungul

timpului să-şi formeze arhive

organizate şi bogate din punct de

vedere informaţional, copiind

modul de organizare al grecilor şi

al romanilor.

Scurt istoric al arhivelor

din Peninsula Balcanică. Modul

de păstrare al actelor până la

începerea epocii contemporane s-a

realizat în mare măsură ca şi pe

vremea lui Justinian, mai ales în

spaţiul Balcanic. Pe vremea lui

Justinian şi mai precis în anul 535, acesta a

poruncit ca în fiecare oraş public să se destineze

câte o locuinţă, în care să fie închise actele, să le

păzească cineva, pentru ca actele să rămână

nevătămate şi să fie găsite repede de cercetători2.

De aceste depozite s-au ocupat arhiviştii distinşi

cu multe nume: antiquarius, archivar, registrator

etc. Sub acest regim arhivele s-au dezvoltat

pretutindeni şi s-au păstrat cu grijă toate actele3.

În această formă s-au găsit arhivele

bizantine, când au apărut formaţiunile politice

balcanice, însă structura acestor arhive nu a fost

1 A. Sacerdoţeanu, Arhivele de stat din Peninsula Balcanică,

Bucureşti, 1946, p. 437 (în continuare: Arhivele de stat). 2 Ibidem, p. 438.

3 Ibidem, p. 442.

adaptată în totalitate după sistemul arhivistic

bizantin. Arhiva bizantină a fost destul de

complexă pentru că administraţia statului,

corpurile autonome, cler, municipalităţi, şcoli ori

domenii au avut arhivele lor proprii. În această

formă de organizare au fost găsite arhivele de

către turci, când au cucerit Constantinopolul.

Marele nostru arhivist a studiat

istoria formării arhivelor din statele

balcanice şi a tras o concluzie referitor

la această problemă: faptul că arhivele

turceşti au fost cel mai bine organizate

de-a lungul timpului. Şi-a dat seama că

turcii au continuat tradiţia bizantină4,

în domeniul arhivisticii şi după căderea

Constantinopolului.

În Iugoslavia, a constatat faptul

că toate arhivele sârbeşti propriu-zise,

au numai material nou. Organizarea

acestora s-a resimţit din cauza lipsei

unui organ de directive, iar propunerile

Ministerului de Externe, pentru crearea

unei direcţii generale de coordonare şi îndrumare a

tuturor lucrărilor arhivistice n-au avut nici un

rezultat5.

Destul de important i s-a părut lui Aurelian

Sacerdoţeanu faptul că arhivele sârbeşti au avut

foarte mult de suferit în timpul Primului Război

Mondial, pentru că au fost evacuate în grabă

câteva dosare ale Ministerului de Externe şi duse

într-un loc mai ferit6, de invadatorii de la acea

vreme. Multe documente sârbeşti au fost răscolite

de austrieci în timpul războiului. După război o

parte au fost recuperate, iar o bună parte au fost

distruse. Aurelian Sacerdoţeanu a subliniat faptul

4 Ibidem, p. 445.

5 Ibidem, p. 446.

6 Ibidem, p. 447.

37

ISTORIE

că Ministerul de Externe din Iugoslavia a propus

în aprilie 1930 formarea unei direcţii generale de

coordonare şi îndrumare a tuturor lucrărilor

arhivistice.

Vecinii noştri, de peste Dunăre, bulgarii, nu

au avut arhive centrale pentru că fiecare instituţie

administrativă de stat sau autonomă şi-a păstrat

arhiva sa. Documentele care nu au mai fost

necesare administraţiilor, sau nu au prezentat un

interes istoric s-au trimis la Biblioteca Naţională

din Sofia, unde a existat un Serviciu de Arhivă şi

care s-a ocupat cu mare atenţie de fondul

arhivistic.

Aurelian Sacerdoţeanu a observat şi aici o

implicare a Ministerului Instrucţiunii Publice, care

s-au ocupat de selecţionarea documentelor. Tot

acest minister a relizat controlul asupra arhivelor

de valoare istorică şi marea Bibliotecă Naţională

din Sofia a dat o mare importanţă fondului

arhivistic7.

Arhivele greceşti sunt cele mai bogate şi

cele mai interesante din toată Peninsula

Balcanică, după relatările lui Aurelian

Sacerdoţeanu. În Grecia serviciul de arhivă a fost

bine organizat, au fost mai puţine arhive publice,

dar cele care au existat au fost păstrate în ordine

perfectă.

Sub domnia lui Othon (1827-1841) s-a

format Depozitul de Arhive, dar la scurt timp,

fondurile arhivistice au fost lăsate de izbelişte,

apoi date în paza Curţii de Conturi, care le-a

împrăştiat8. În anul 1914 s-a format serviciul de

Arhive Generale, care a încercat să adune cea mai

mare parte din arhivele greceşti, însă multe piese

au dispărut definitiv. Tot din acest an în Grecia s-

au făcut eforturi mari pentru adunarea tuturor

materialelor arhivistice şi organizarea Arhivelor

Statului.

Aurelian Sacerdoţeanu a ajuns la concluzia

că arhivele balcanice, în afară de de cele turceşti

au material foarte redus cantitativ, însă a precizat

faptul că există mult material la particulari, la

instituţii autonome, la municipalităţi şi mai ales la

congregaţiile bisericeşti9.

Prezentarea situaţiei arhivelor de pe

teritoriul ţării noastre. Arhivele studiate mai

amănunţit de către Aurelian Sacerdoţeanu de pe

7 Ibidem, p. 448.

8 Ibidem, p. 449.

9 Ibidem, p. 451.

teritoriul ţării noastre au fost cele din Ţara

Românească pentru că au avut o istorie mai

completă şi mai reprezentativă decât cele din

Transilvania şi Moldova. Aşa cum se ştie,

arhivele noastre de Stat, din Ţara Românească au

luat fiinţă prin Regulamentul Organic din 1831.

Regulamentul Organic al Moldovei a

prevăzut şi el înfiinţarea unei Arhive de Stat la

Iaşi, care a şi luat fiinţă în ianuarie 1832.

Elementele de conducere au fost aceleaşi ca şi în

Ţara Românească, însă documentele

moldoveneşti păstrate au fost mai puţine.

Cele două arhive de stat au funcţionat în

paralel aproape treizeci de ani. Unindu-se cele

două ţări în anul 1859 a dus la hotărârea înfiinţării

Arhivelor Generale ale Statului, la data de 4 aprilie

1862. Arhivele de la Bucureşti au devenit Direcţie

Generală, iar cele de la Iaşi, sucursală10

.

În mai 1831, Arhiva din Ţara Românească a

avut câteva camere la Mitropolia din Bucureşti,

unde au fost aşezate documentele11

. Acest loc nu a

fost unul potrivit pentru a fi aşezate materialele

arhivistice şi de aceea în anul 1837 s-a luat

hotărârea să fie mutată, o parte dintre ele la

mănăstirea Mihai Vodă, unde cu câtva timp în

urmă a existat o arhivă rusească. În 7 aprilie 1937,

depunera lor acolo nu a rezolvat problema

depozitării acestora, pentru că era un spaţiu foarte

mic12

.

O parte a documentelor de la Mitropolie a

fost mutată într-o pivniţă la mănăstirea Antim13

,

unde a început să putrezească o parte a

materialului. Aşadar materialul arhivistic a fost

purtat dintr-o parte în cealaltă, fără a reuşi să se

conserve starea documentelor, ci dimpotrivă,

mutatul excesiv dintr-un loc în altul a dus la

deteriorarea unei bune părţi a materialului

arhivistic.

Ca urmare, s-a propus găsirea unei case care

să adăpostească documentele, însă a fost reluată în

discuţie posibilitatea de a fi mutate în diferite

lăcaşuri. În faţa trecutelor încercări de găsire a

unei locaţii sigure a Arhivelor Statului, s-a luat în

10

Idem, Îndrumări în cercetările istorice, Bucureşti, 1943,

p. 319 (în continuare: Îndrumări). 11

Idem, Ahiva generala la Mitopolie, Rev. Arhiv., 1946-

1947, 7, nr. 2, p. 393-394. 12

Idem, O lămurire despre rătăcirile depozitelor noatre

arhivistice, Bucureşti, 1939, p. 3. 13

Idem, Instrucţiuni arhivistice, Bucureşti, 1948, p.13.

38

ISTORIE

seamă cea dintâi hotărâre, ce data din anul 1832 şi

anume realizarea unui proiect14

de construire a

unei clădiri, care să elimine acest neajuns.

Proiectul a fost încredinţat arhitectului

Salman, nu s-a realizat pentru că arhitectul Salman

nu a reuşit să-l realizeze. El s-a adresat unui alt

arhitect să îl ajute, împreună reuşind să finalizeze

lucrarea ce ţinea de proiectul propriu zis. Până au

reuşit cei doi să termine lucrarea ce ţinea de

proiect s-a reluat în discuţie posibilitatea de a muta

materialul arhivistic la mănăstirea Mihai Vodă.

Localul primit la mănăstirea Mihai Vodă a fost

impropriu şi s-au cheltuit mulţi bani pentru

reamenajarea acestuia. Cu toată investiţia realizată

nu s-a putut folosi acest spaţiu pentru a deveni

depozitul de arhivă mult dorit.

În anul 1882 s-a instituit o comisie, compusă

din Gr. Bengescu, Gr. N. Manu, Al. Săvulescu şi

G. Muntureanu care au trebuit să studieze

problema referitoare la viitorul spaţiu ce avea să

devină Palatul Arhivelor. Toţi cei care au făcut

parte din această comisie au ajuns la concluzia că

ar trebui să se costruiască o nouă clădire pentru a

deveni Palatul Arhivelor.

Problema construirii clădirii s-a amânat, iar

în anul 1890 s-a format o nouă comisie compusă

din B. P. Haşdeu, Gr. N. Manu şi N. Cerkez care

să evalueze posibilităţile de construire a Palatului

Arhivelor Statului. Cei trei au decis ca arhitectul

Iulius Magni să realizeze proiectele, iar Palatul să

se ridice lângă biserica Mihai Vodă.

În anul 1896 s-au terminat planurile în

amănunt pentru construcţie care au costat 25.000

lei, iar realizarea construcţiei propriu-zise costa

1.200.000 lei. În acel moment suma totală

disponibilă a fost de 362.628 lei, din suma de

400.000 lei alocaţi prin buget. Cu această sumă nu

s-a putut săvârşi întreaga lucrare, dar era posibil

lucrul în etape, fapt care a fost acceptat şi de

arhitect.

În această situaţie, ministrul Cultelor şi al

Instrucţiunii Publice, Spiru Haret în loc să se

ocupe de pornirea lucrărilor, la data de 10 iunie,

1897 a întocmit un jurnal al Consiliului de

Miniştri prin care a interzis lucrarea şi a anulat

14

Idem, Proecte pentru Palatul Arhivelor Statului.

Contribuţie la istoria arhitecturii noastre în secolul XIX,

Bucureşti, 1940, p. 4-5. (în continuare: Proecte).

licitaţia care s-a făcut pentru construirea unei părţi

a localului15

.

În acest timp, depozitele au continuat să se

distrugă, ba chiar, mai mult, s-a conturat riscul să

se dărâme, punând în primejdie viaţa personalului

din depozite. În felul acesta şirul repetatelor

stăruinţe cu privire la împlinirea nevoilor

Arhivelor Statului, iar realizările celor mai

cunoscuţi arhitecţi ai vremii au rămas în domeniul

amintirilor16

.

La sfârşitul anului 1918 după ce se unesc cu

România provinciile româneşti de peste munţi,

Transilvania şi Banatul, foste provincii ale

Monarhiei Austro-Ungare, Aurelian Sacerdoţeanu

relatează faptul că arhivele au fost organizate pe

baza principiului centralist. S-au adunat la Viena

sau la Budapesta majoritatea documentelor. În

aceste oraşe au trebuit să se concentreze şi arhivele

transilvănene. În anul 1920, Consiliul Dirigent a

luat hotărârea să se înfiinţeze o arhivă la Cluj, care

a început să funcţioneze de la 1 aprilie acelaşi an,

apoi s-a continuat să se lucreze la Sibiu unde s-au

strâns o bună parte din fondurile arhivistice17

.

După 65 de ani de chinuri, Arhivele Statului,

din punct de vedere al localului au rămas în stadiul

de început, copleşite de tot felul de probleme. Abia

Dimitrie Onciul a fost în măsură, să remedieze tot

răul şi să facă posibilă viaţa arhivelor în situaţia pe

care o au şi acum, primejduită neîncetat de

intrusiuni ilegale18

.

Relatând ideile privitoare la neîmplinitul

plan al Palatului Arhivelor Statului, reproducând

planurile aflate în păstrare la Direcţia Generală,

Aurelian Sacerdoţeanu a reuşit, în opinia mea, să

pună în circulaţie material preţios şi să aducă o

contribuţie importantă la istoria arhitecturii din

ţara noastră. Prezentându-l Aurelian Sacerdoţeanu

nu şi-a pierdut nădejdea că va putea fi realizat

atunci când există înţelegera necesară pentru

valorile noastre culturale.

Reputatul nostru arhivist a crezut că o mai

bună cunoaştere a informaţiilor dintr-o arhivă a

popoarelor balcanice va rămâne în sarcina

viitorului. Pentru a se ajunge la această idee a sa a

subliniat faptul că va fi nevoie să se facă mai întâi

cunoscute arhivele înseşi, cu fondurile care se

15

Ibidem, p. 5. 16

Ibidem, p. 7. 17

Idem,Îndrumări, p. 317. 18

Idem, Proecte, p. 4-5.

39

ISTORIE

găsesc atât în peninsulă cât şi în afara acesteia. De

aceea a încurajat o colaborare sinceră şi ştiinţifică

în acest domeniu a tuturor naţiunilor balcanice, ca

să reuşească împreună să inventarieze toate acele

fonduri europene care cuprind acte privitoare la

Balcani, acestea pentru a ştii ce există şi ce valoare

au documentele, care au ajuns în altă parte decât

pe pământurile instituţiilor despre care deţin

informaţii19

.

Din toată această reţea arhivistică balcanică,

spunea Aurelian Sacerdoţeanu că: ,,noi cunoaştem

sau vom ajunge să cunoaştem foarte puţine

lucruri, pentru că s-au abătut asupra acestor

arhive tot felul de distrugători precum: invaziile

popoarelor migratoare, focurile, asediile şi

jafurile oamenilor” 20

. Dacă nu vom reuşi să ne

sporim interesul pentru astfel de lucruri arhivele

vor începe să se facă tot mai puţin cunoscute.

Poporul român s-a dezvoltat în trei

organizări politico-statale deosebite, două de sine

stătătoare, Muntenia şi Moldova, iar a treia

Transilvania autonomă sub coroana maghiară, sub

dominaţia turcească şi sub Imperiul german. Din

această cauză a spus Aurelian Sacerdoţeanu că:

,,este normal să găsim forme absolut identice şi

unele organizaţii administrative deosebite, ca

formă şi dată a creaţiei şi duratei lor” 21

.

Această întreită evoluţie a observat-o

arhivistul nostru şi în ceea ce priveşte organizarea

arhivelor, datorită principiilor călăuzitoare ale

fiecărui Stat în parte. De aceea Aurelian

Sacerdoţeanu a susţinut că statul român este

rezultatul unui proces istoric, mult mai îndelungat

decât al altor State europene. Situaţia geografică şi

influenţele, care au exercitat asupra întregului

teritoriu au fost de aşa natură încât au încetinit

evoluţia normală a formei de stat pe care trebuia să

o aibă22

. Acest fenomen a dus şi la proasta

dezvoltare şi organizare a Arhivelor Statului din

România.

Concluzii. Realizarea prezentului studiu ne

permite formularea următoarelor concluzii:

Aurelian Sacerdoţeanu a expus problemele

arhivelor din Peninsula Balcanică, în special a

celor de pe teritoriul ţarii noastre. A propus

soluţionarea acestor probleme, pentru că erau într-

19

Idem, Arhivele de Stat, p. 440. 20

Ibidem, p. 443. 21

Ibidem, p. 445. 22

Idem, Îndrumări, p. 315.

o stare avansată de degradare. Ne-a relatat

importanţa materialului arhivistic, pe care îl

deţinem în depozite şi a subliniat faptul că arhivele

au fost desconsiderate din punct de vedere al

importanţei acestora. Prin încercările sale, de a

soluţiona aceste probleme, ale arhivelor, a reuşit

într-o anumită măsură să rezolve aceste probleme.

40

ISTORIE

CULTUL REFORMAT (CALVINIST) DIN TRANSILVANIA

ÎN PERIOADA 1930-2002 – ASPECTE ISTORICO-DEMOGRAFICE

Drd. Ioan Mărculeț

Résumé. Le culte réformé (calviniste) de Transylvanie entre 1930-2002 – aspects historique-

démographiques. La religion réformée on calviniste de Jean Calvin (1509-1564) a pénétré sur le territoire de la

Transylvanie (province historique située au centre de la Roumanie) en 1550 et a été vite adoptée par une partie de la

noblesse hongroise et par le patriciat urbain. En XXe siècle et au début du XXI

e siècle, les croyants réformés étaient

nombreux au centre, au nord-ouest et au sud-est de la province, dans les départements (Mureş, Cluj, Covasna, Sălaj

et Harghita) et appartennoient à deux diocèse: Piatra Craiului, avec siège à Oradea et de l’Ardeal, ayant le siège à

Cluj.

Cuvinte cheie. populaţie, repartiţie teritorială, mediul rura, mediul urban, cultul reformat, Transilvania,

România.

Religia reformată sau calvinistă, fondată

de Jean Calvin1, prezentă în mai multe state din

Europa (Elveţia, Ungaria, Marea Britanie ş.a.),

recunoşte doar două sacramente (taine) – botezul

şi comuniunea (împărtăşania) – şi respinge dogma

prezenţei reale a „trupului şi sângelui Domnului”

în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia

episcopatului ş.a.2 Predicatorii cultului sunt aleşi

de credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste

este condusă spiritual de un consiliu ales.

Pe teritoriul Transilvaniei – provincie

istorică situată în partea centrală a României,

atestată documentar sub numele de Terra

Ultrasylvana – religia reformată a pătruns în anul

1550, unde a fost repede adoptată de o parte a

nobilimii maghiare şi de patriciatul orăşenesc. 1 Jean Calvin s-a născut la 10 iulie 1509 la Nozon (în

Picardia) şi a fost considerat de dascălii săi drept

„remarcabil de religios”. În 1532 a devenit doctor în drept

la Orleans şi, influenţat de opiniile lui Martin Luther

(1483-1546), trece la protestantism. În 1536 a publicat la

Basel prima ediţie a Instituţiilor sale. Refugiat la Geneva –

după ce a fost alungat din Franţa unde fusese considerat

factor generator de tulburări religioase –, Calvin a

continuat să fie un viguros predicator. A murit la 27 mai

1564 şi a fost înmormântat în cimitirul des Rois din

localitate, pe piatra sa de mormânt fiind scrise doar

iniţialele numelui: J.C. (G. Tudor, 10 iulie 1509 – S-a

nascut Jean Calvin, http://www.revistamagazin.ro)

2 Reformaţii au doar cinci sărbători religioase: 1. Adventul;

2. Crăciunul; 3. Intrarea în postul Paştelui; 4. Paştele; 5.

Rusaliile (M. Vasileanu, Biserica Reformată (Calvină),

Adevărul, 2 mai 2006, f. p.,

www.adevarul.ro/articole/2006)

Însă, aici aceasta a intrat în concurenţă cu religia

luterană (evanghelică) la care a aderat, în primele

decenii ale secolului XVI, un număr substanţial de

saşi. Totuşi, în anul 1558, pastorul Péter Meliuz

Juhárez reuşeşte să determine clerul din Cluj să

adopte religia calvinistă, aceasta devenind în scurt

timp religia unei mari părţi a populaţiei maghiare

şi secuieşti din principat. În 1564, la sinodul care a

avut loc în Aiud, cele două culte protestante din

Transilvania – calvinist şi luteran – s-au despărţit

definitiv. Ca urmare, a luat fiinţă Episcopia

Reformată a Ardealului, cu sediul iniţial la Aiud,

limba utilizată în cadrul instituţiei (la serviciile

divine şi în administraţie) fiind cea maghiară.3

În evoluţia sa istorică, de la înfiinţare până

în prezent, Biserica Reformată de pe teritoriul ţării

noastre a purtat mai multe denumiri: Evangelico

Reformată, vulgo Calviniana, Helvet Hitvallasu

Evangeliumi Reformatus Egyhaz (Biserica

Evanghelică Reformată de Confesiune Helvetică),

Reformatus Egyhaz (Biserica Reformată) şi Cultul

Reformat Calvin.4

3 J. Nouzille, Transilvania – zonă de contacte şi conflicte,

Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 136-141. Autorul

francez (p. 140), care-l citează pe Kálmán Benda, cu

lucrarea Magyarország történeti kronológiája, Budapesta,

1986, p. 395, afirmă că, în 1564, Coresi a publicat prima

carte de cântare reformată în limba română din

Transilvania.

4 Guvernul României, Hotărâre privind recunoaşterea

Statutului Bisericii Reformate din România,

www.culte.ro.

41

ISTORIE

În perioada interbelică, după Marea Unire

din 1 Decembrie 1918, Biserica Reformată din

România a fost organizată în două episcopii:

Episcopia Ardealului, constituită în secolul XVI,

când protestantismul a devenit religia dominantă a

maghiarilor din Ardeal, cu sediul în Cluj şi

Episcopia de Piatra Craiului, înfiinţată în anul

1920, pentru credincioşii din vestul României, cu

sediul în Oradea.

În anul 1930, numărul locuitorilor de

religie reformată din România se ridica la 710.706

persoane (3,9% din totalul populaţiei ţării,

respectiv locul patru între celelalte confesiuni)5 şi

erau concentraţi predominant în Transilvania

(497.861 de persoane) unde reprezentau 15,5%

din populaţia provinciei.

Dintre judeţele Transilvaniei cu pondere

mai ridicată a reformaţilor se detaşau: Trei-Scaune

(40,6%), Odorhei (37,4%), Mureş (30,3%), Sălaj

(24,5%), Cluj (21,7%), Târnava Mică (16,6%),

Turda (14,4%) şi Someş (12,8%) (Vezi harta:

5Conform Recensământul general al populaţiei României

din 29 decembrie 1930, vol. IX – partea 7, Imprimeria

Naţională, Bucureşti, 1938, p. 440-442, în celelalte

provincii istorice numărul reformaţilor era de: 177.522

persoane în Crişana-Maramureş, 20.937 în Banat, şi

10.257 în Muntenia 1.402 în Moldova, 843 în Dobrogea,

727 în Basarabia, 623 în Oltenia şi 534 în Bucovina.

Ponderea populaţiei reformată în judeţele României în

anul 1930). 6

Structura pe medii de viaţă a reformaţilor

din provincie evidenţiază faptul că 79,3%

(394.852 persoane) locuiau în mediul rural şi

20,7% (103.009 persoane) în cel urban, iar

distribuţia pe judeţe a celor din mediul rural era

următoarea: 11.032 persoane în Alba, 4.528 în

Braşov, 1.310 în Ciuc, 43.194 în Cluj, 1.375 în

Făgăraş, 11.014 în Hunedoara, 72.108 în Mureş,

4.222 în Odorhei, 78.249 în Sălaj, 1.699 în Sibiu,

23.103 în Someş, 6.218 în Târnava Mare, 21.943

în Târnava Mică, 48.091 în Trei-Scaune şi 20.210

în Turda.7

Judeţele cu pondere semnificativă a

reformaţilor în mediul urban erau: Braşov

(64,5%), Sibiu (60,0%), Făgăraş (45,1%), Cluj

(40,6%), Ciuc (32,3%), Târnava Mare (32,3%) şi

Alba (30,8%), iar între oraşele Transilvaniei în

care comunitatea reformată deţinea procente

ridicate în structura confesională se plasau: Zalău

(56,7%), Huedin (48,6%), Sfântu Gheorghe

6Recensământul din 1930, p. 464-465; I. Mărculeţ, V.

Mărculeţ, Modificări în structura confesională a

populaţiei Transilvaniei între anii 1930 şi 2002, Analele

Universităţii „Spiru Haret”, Seria geografie, Nr. 9, 2006,

Bucureşti, p. 165-167. 7 Ibidem, p. 443-444.

42

ISTORIE

(47,3%), Târgu Secuiesc (39,9%), Aiud (38,7%),

Târgu Mureş (35,1%) şi Turda (30,9%).8

Politica de îngrădire a cultelor declanşată de

regimul comunist ajuns la cârma României în anul

1948, s-a concretizat prin desfiinţarea Episcopiei de

Piatra Craiului. Au protestat atât episcopul de

Piatra Craiului, István Sulyók, cât şi cel al

Ardealului, Károly Nagy. Aceştia considerau

politica regimului instaurat la cârma ţării ca fiind

discriminatorie şi fascistă. În perioada comunistă,

cu toate protestele, Biserica Reformată din

România şi-a pierdut cea mai mare parte a

patrimoniului.9

După înlăturarea regimului comunist din

România, în decembrie 1989, a fost reînfiinţată

Episcopia de Piatra Craiului, iar în Sesiunea I a

Sinodului din 5 decembrie 2007 a fost adoptat

statutul Bisericii Reformate din România.

Din punct de vedere administrativ intern, în

anul 1992, ca şi în prezent10

, credincioşii reformaţi

de pe teritoriul României, grupaţi pe parohii şi

protopopiate, erau arondaţi celor două eparhii:

Episcopia Ardealului11

, cu sediul la Cluj-Napoca, şi

8 Ibidem, p. 466, 469-470.

9 http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Reformata.

10 În prezent, conform statutului adoptat la 5 decembrie

2007, în şedinţa a II-a din Sesiunea I a Sinodului, în

Biserica Reformată din România, parohiile, protopopiatele

şi eparhiile sunt persoane juridice cu drept de

autoguvernare. Înfiinţarea parohiilor se face doar prin

voinţa exprimată a credincioşilor care trăiesc pe un anumit

teritoriu administrativ bine delimitat, cu aprobarea

forurilor bisericeşti superioare, iar desfiinţarea, în cazul în

care nu îşi mai pot îndeplini scopul pentru care au fost

înfiinţate, se face prin hotărârea membrilor Adunării

Generale Parohiale. Patrimoniul acestora va fi preluat de

parohia la care credincioşii au fost repartizaţi. Înfiinţarea,

desfiinţarea sau schimbarea delimitării teritoriale a

protopopiatelor se face prin hotărârea Adunării generale

eparhiale, iar cea a eparhiilor se face prin hotărârea

Sinodului Bisericii Reformate din România

(www.culte.ro). 11

Conform Ministerului Culturii şi Cultelor –

Departamentul Culte, eparhia este împărţită în 16

protopopiate – Aiud, Braşov, Călata (Huedin), Cluj-

Exterior, Cluj, Dej, Gurghiu (Reghin), Hunedoara, Mureş,

Mureş-Câmpie, Odorheiul Secuiesc, Sfântu Gheorghe,

Târnăveni, Târgu Secuiesc, Turda şi Baraolt – care

grupează cele 506 parohii şi 96 filii, deservite de 490 de

preoţi

(http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1732).

Episcopia de pe lângă Piatra Craiului12

, pentru

provinciile istorice Crişana, Maramureş şi Banat,

cu scaunul la Oradea.

Următorul recensământ care a vizat şi

situaţia confesională a populaţiei a avut loc în anul

1992. La acea dată reformaţii numărau 802.454

persoane şi reprezentau 3,51% din populaţia

României.13

Prin această pondere populaţia

reformată se plasa pe locul trei în structura pe

religii a României, după cea ortodoxă (cu

aproximativ 87%) şi romano-catolică (5%). Şi în

anul 1992, ca şi în 1930, concentrări mai mari ale

credincioşilor reformaţi se înregistrau în

Transilvania: 66,86% din întreaga populaţie

calvinistă a ţării (536.595 persoane). Prin numărul

mai ridicat al acestora se detaşau judeţele din

centrul, sud-estul şi nord-vestul provinciei: Mureş,

cu 174.616 de credincioşi reformaţi (28,62% din

locuitorii judeţului), Cluj, cu 103.837 (14,10%),

Covasna, cu 79.802 (34,21%), Sălaj, cu 54.175

(20,30%) şi Harghita, cu 44.558 (12,79%)14

,

acestea fiind şi judeţele în care maghiarii deţineau

ponderi semnificative: 41,3% în Mureş, 19,8% în

12

Ibidem. Episcopia are în compunere 274 parohii şi 44 filii,

grupate în 9 protopopiate – Bihor, Baia Mare, Satu Mare,

Carei, Eriu (Marghita), Arad, Timişoara, Şimleul Silvaniei

şi Zalău – şi deservite de 260 de preoţi. 13

Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie

1992, I, C.N.S., Bucureşti, p. 760-761. 14

Ibidem.

Evoluţia numerică a populaţiei reformate din

Transilvania (1930-2002)

440000

450000

460000

470000

480000

490000

500000

510000

520000

530000

540000

550000

1930 1992 2002an

reformaţi

43

ISTORIE

Cluj, 75,2% în Covasna, 23,7% în Sălaj şi 84,6%

în Harghita.

Populaţia reformată din judeţele Transilvaniei

în anul 199215

Tabelul 1

JUDEŢUL TOTAL RURAL URBAN

Alba 17.673 8.686 8.987

Bistriţa-

Năsăud

16.739 10.210 6.529

Braşov 18.891 5.423 13.468

Cluj 103.837 35.647 68.190

Covasna 79.802 38.718 41.084

Harghita 44.558 20.374 24.184

Hunedoara 15.534 867 14.667

Mureş 174.616 97.920 79.696

Sălaj 54.175 20.967 33.208

Sibiu 10.770 1.886 8.884

TOTAL 536.595 240.698 298.897

Faţă de anul 1930, la recensământul din

1992, 53,4% din populaţia calvinistă din

Transilvania locuia în mediul urban (298 897

credincioşi) şi doar 46,6% în cel rural (240 698

credincioşi). Creşterea substanţială a ponderii

populaţiei reformate din mediul urban se explică

prin dezvoltarea fără precedent a sistemului urban

din România şi implicit din Transilvania. Dintre

judeţe, ponderi semnificative ale populaţiei

calviniste din mediul urban s-au înregistrat în:

Hunedoara (94,4%), Sibiu (82,4%), Braşov

(71,2%) şi Cluj (65,6%).16

La recensământul din anul 2002, numărul

adepţilor Bisericii Reformate din provincia

analizată era de 476.481 persoane (11,1% din

întreaga populaţie a Transilvaniei), valoare uşor

mai coborâtă faţă de cea din anul 1930 (497.861

persoane). Această reducere produsă în intervalul

1992-2002 a fost cauzată atât de bilanţul natural

negativ al populaţiei României cât şi de intensa

emigrare a populaţiei (inclusiv cea maghiară) spre

Europa Occidentală şi Ungaria.

În anul 2002, distribuţia reformaţilor în

judeţele Transilvaniei era următoarea: 157.046

credincioşi locuiau în Mureş, 86.811 în Cluj,

74.312 în Covasna, 48.452 în Sălaj, 41.269 în

Harghita, 14.805 în Alba, 14.489 în Braşov, 15

Ibidem, p. 760-765. 16

Ibidem, p. 762-763.

14.398 în Bistriţa-Năsăud, 11.466 în Hunedoara şi

8.073 în Sibiu. În structura confesională a

judeţelor, ponderi peste media populaţiei

calviniste din Transilvania (11,1%) se găseau în:

Covasna (33,4%), Mureş (27,0%), Sălaj (19,5%),

Harghita (12,6%) şi Cluj (12,3%)17

(Vezi harta:

Repartiţia populaţiei reformate în judeţele

Transilvaniei în anul 2002. Ponderea în cadrul

judeţelor). Un număr mai ridicat al locuitorilor de

confesiune reformată se înregistra în oraşele:

Târgu Mureş (45.104 credincioşi), Cluj-Napoca

(38.779), Sfântu Gheorghe (22.804), Odorheiu

Secuiesc (11.138), Zalău (9.591), Braşov (7.193),

Reghin (7.188) şi Covasna (5.246)18

.

Concluzii. Din cele prezentate mai sus –

referitoare la evoluţia numerică şi repartiţia

teritorială a populaţiei reformate din Transilvania,

în intervalul 1930-2002 – se desprind următoarele

concluzii:

a) în perioada interbelică, ca şi în anul

2002, cele mai mari concentrări ale credincioşilor

reformaţi se găseau în judeţele din centru, nord-

vestul şi sud-estul Transilvaniei: Mureş, Cluj,

Sălaj, Covasna şi Harghita.

b) reducerea numerică, de la 497.861

persoane în anul 1930, la 476.481 persoane în

2002, din cauza sporului natural negativ

înregistrat după anul 1990 – care nu este un proces

specific confesiunii calviniste, fiind prezent în

cadrul majorităţii comunităţilor religioase – şi a

emigraţiei spre statele din centrul şi vestul

Europei;

17

Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 18 martie

2002. Populaţia după religie, Bucureşti, Tabel 6, p. 3-4. 18

http://recensamant.referinte.transindex.ro

44

ISTORIE

c) modificarea repartiţiei credincioşilor pe

medii de habitat, de la circa 21%, câţi locuiau în

mediul urban în anul 1930, la aproximativ 53%, în

anul 2002;

45

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

DE RERUM NATURA. ÎNTRE MATERIALISMUL EPICUREIC

ŞI POEZIA SOLIDARITĂŢII UMANE

Viorica Vincze

Abstract. De rerum natura is a first century BCE poem by the Roman poet and philosopher Lucretius with the

goal of explaining Epicurean philosophy to a Roman audience. The poem is divided into six books, and concentrates

heavily on Epicurean physics. It deals with the principles of atomism; the nature of the mind and soul; explanations of

sensation and thought; the development of the world and its phenomena; and explains a variety of celestial and

terrestrial phenomena. The poem grandly proclaims the reality of our role in a universe which is ruled by chance,

with no interference from gods. It is a statement of personal responsibility in a world in which everyone is driven by

hungers and passions with which they were born and do not understand.

Cuvinte cheie: Lucretius, De rerum natura, Epicur, teoria atomista, solidaritate umană, poezie, materialism.

Trăind într-o epocă zbuciumată şi plină de

contradicţii, Lucretius, fără să participe direct la

viaţa politică, ne oferă, în poemul didactico –

filosofic De rerum natura, tabloul unui suflet

zbuciumat şi frământat de mari contradicţii.

Pornind la lupta împotriva nefericirii

oamenilor, pricinuite, după părerea autorului, de

teama de zei şi de feluritele patimi ale societăţii

romane din partea a doua a secolului I a.Chr.,

Lucretius adoptă, ca arma de luptă, sistemul

materialist al lui Epicur.

Materialist în fizică, în cosmologie şi

meteorologie, el este idealist în explicarea

aprigelor conflicte sociale care măcinau republica

romană aflată în cea mai gravă criză instituţională,

spre sfârşitul secolului I a.Chr. Cu toate acestea,

majoritatea exegeţilor operei lucreţiene au

interpretat mesajul poetic, ca şi pe cel filosofic al

poemului De rerum natura ca fiind unul pornit

dintr-un profund sentiment de compasiune şi

solidaritate faţă de semenii săi, aflaţi în mare

suferinţă morală pricinuită, pe de o parte, de teama

de zei şi de chinurile după moarte, iar pe de altă

parte, de viaţa cotidiană, dominată de teroarea

încăierărilor de stradă şi de luptele civile dintre

patricieni şi plebe, dar şi din sânul păturii

aristocratice, între optimaţi şi populari.

Profund impresionat, îndurerat şi dezgustat

de asasinatele în masă, jafurile şi de cele mai

variate forme de dezlănţuire a patimilor omeneşti,

Lucretius pare a fi fost chinuit de două întrebări

esenţiale: De ce toate acestea? şi, Nu este cu

putinţă ca oamenii să-şi făurească altă viaţă?

Spirit reflexiv şi inimă plină de dragoste

pentru om, Lucretius a găsit răspunsurile în

sistemul filosofic al lui Epicur. Teama de zei şi de

moarte, spune poetul, este prima cauză care-i

împinge pe oameni în iadul dezlănţuirii tuturor

patimilor şi al celor mai nesăbuite acţiuni. Pentru

distrugerea acestei temeri, Lucretius porneşte

sistematic lupta, folosind fizica, cosmogonia,

teoria asupra sufletului şi cunoaşterii, cosmologia,

antropologia şi meteorologia lui Epicur.

Proiectul de a compune un poem didactic cu

subiect filozofic nu avea în vremea aceea la Roma

nimic straniu. Poemul lucreţian nu apare izolat în

istoria gândirii şi literaturii antice. Alături de

Empedocle, a cărui operă urcă în secolul al V-lea

a. Chr., Lucretius l-a avut ca model şi pe poetul

Ennius, ceea ce conferă uneori stilului său o

culoare epică şi arhaică, în armonie cu

solemnitatea subiectului, naşterea universului.

Poemul lui Lucretius, intitulat De rerum

natura, în traducere aproximativă Despre felul în

care există lucrurile sau Despre natură sau

Despre natura lucrurilor, a stârnit mai multe

controverse în rândurile traducătorilor, dar şi ale

exegeţilor operei lucrețiene. Astăzi, pare

neîndoielnic faptul că Lucretius i-a dat poemului

său un titlu care trebuia să corespundă titlului:

„περι φσσεως” întâlnit la Epicur şi Empedocle,

principalii săi maeştri.

Cele şase cânturi ale poemului sunt grupate

două câte două, după o ordine corespunzătoare

celor trei mari momente ale demonstraţiei.

46

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

Cântul I porneşte de la premisa că existentul

este un absolut, imuabil, că nu poate apărea brusc

din neant nici să dispară în el. Aceasta este

condiţia pentru ca o ordine a lumii să fie posibilă,

iar această ordine există şi este evidentă atât în

timp, cât şi prin stabilitatea speciilor. Pentru că

fiinţele individuale apar şi

dispar înseamnă că sunt

formate dintr-o substanţă

neperisabilă care se pretează la

combinaţii variabile. O astfel

de substanță o reprezintă

atomii, elemente de materie

insecabile şi indestructibile,

care scapă simţurilor noastre,

dar pe care spiritul le poate

concepe.

În univers sunt suficiente

două principii pentru ca

lucrurile să se poată naşte şi

exista: existenţa atomilor, care

garantează stabilitatea

universului, şi existenţa

vidului, sau a nonfiinţei care

determină şi întreţine mişcarea

şi devenirea.

Cântul al II-lea expune

proprietăţile pe care trebuie să

le posede atomii. Dat fiind că

au greutate, fără ea, lucrurile nu ar avea stabilitate,

atomii cad în vid la nesfârşit, sau cel puţin aşa s-ar

întâmpla, dacă unii nu ar avea puterea să îşi

modifice uşor traiectoria şi să cadă oblic. Este

fenomenul numit „clinamen„ deviaţia, graţie

căreia se putea justifica nu numai apariţia

lucrurilor (atomii deviaţi se ciocnesc cu alţii, se

combină cu ei şi dau naştere înlănţuirilor de

substanţe din care sunt alcătuite lucrurile), ci şi

libertatea umană, căci deviaţia priveşte şi atomii

ce formează spiritul uman, permiţându-i să

eludeze determinismul.

Fiecare corp conţine mai multe categorii de

atomi, niciodată una singură. Faptul acesta explică

de ce Pământul poate să formeze şi să hrănească

fiinţe atât de diverse. Tot ceea ce există este

alcătuit din atomi diferiţi, grupaţi în combinaţii

primare, caracterizate prin forma atomilor şi prin

mişcarea care-i agită.

Cântul al III-lea studiază natura sufletului.

Ea este materială, alcătuită din atomi grupaţi în

patru „elemente”: «un suflu» („aura”),

«căldură» („vapor”), «aer» („aer”) şi o a patra

substanţă, („quarta natura”), care este

insesizabilă prin ea însăşi, fluiditatea ei făcând să

ne scape simţurilor; ea produce gândirea, ea este

însăşi gândirea. Sufletul, astfel alcătuit, nu poate

exita fără corp. În consecinţă, moartea este pentru

fiecare fiinţă în parte, un sfârşit

absolut. De aici rezultă că nu

trebuie să ne temem de moarte,

deoarece cunoaşterea adevărului

ne eliberează de teama ce

ameninţă toate plăcerile vieţii.

Totodată, cunoaşterea face

posibilă fericirea, aşa cum o

defineşte Epicur: absenţa

absolută a tulburării,

„ataraxia”.

Cântul al IV-lea este

consacrat manifestării spiritului

uman. După părerea lui

Lucretius, obiectele emit nişte

simulacre, („simulacra”), niste

membrane uşoare, care le

pastrează forma, detaşându-se

de obiecte şi izbindu-ne pivirea.

În continuare sunt studiate

auzul şi fenomenele conexe,

apoi ecoul. De fiecare dată,

poetul arată că tot ceea ce auzim

se explică în mod natural, că divinităţile nu au nici

un amestec.

Cântul se încheie cu analiza sentimentului

erotic şi a pericolului pe care îl reprezintă pentru

suflet.

Cântul al V-lea este o cosmogonie.

Lucretius afirmă că zeii nu au intervenit niciodată

în creaţia lumii, că lumea este perisabilă, deci nu

divină.

Sunt explicate în continuare apariţia cerului

şi a astrelor, mişcarea care animă astrele, dar şi

fenomenele ca eclipsele.

Se ajunge ulterior la explicaţia apariţiei

plantelor, a animalelor, a omului însuşi şi, în

sfârşit, la formarea şi evoluţia societăţilor.

Este evocată rasa primilor oameni, mai înalţi

şi mai robuşti, cu modul lor de viaţă primitiv, în

cadrul natural. Aceştia, ca şi contemporanii săi au

cunoscut durerea, suferinţa şi moartea, dar nu

strângeau armate ca să se masacreze între ei.

Ultima parte a cântului este o scurtă istorie a

culturii, descoperirea limbajului şi a artelor, a

47

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

metalurgiei, a agriculturii, dar şi a originilor

religiei şi spaimelor pe care ea le provoacă.

Această evoluţie are drept cauză „usus”, adică în

acelaşi timp necesitatea şi utilitatea, una

corespunzând celeilalte.

Cântul al VI-lea tratează fenomenele

meteorologice şi cauzele lor. Toate acestea nu au

nimic miraculos sau divin, în special trăsnetul,

fiind produse de căldura care se acumulează în

nori. Urmează explicarea furtunilor, erupţiilor

vulcanice, a creşterilor Nilului, a diverselor

manifestări telurice şi o lungă explicaţie a

magnetizării.

Lucretius arată în continuare că trupul

nostru este sensibil la anumite substanţe, ceea ce îl

conduce spre prezentarea bolilor şi a epidemiilor.

Cântul se încheie cu descrierea ciumei

răspandite cândva la Atena, tablou înspăimântător,

care îl lasă pe cititor într-o stare de tulburare, chiar

la sfârşitul poemului, fapt ce-i atrage, adesori, lui

Lucretius acuzaţia de poet pesimist.

Demonstraţia lucretiana legată de

materialitatea universului este punctată de

prologuri, plasate la începutul fiecarui cânt.

Prologul propriu cărţii I expune întenţia

poetului de a arăta că tot ceea ce există se supune

unor legi pur fizice si de a elibera, pe aceasta cale,

spiritul uman de spaimele provocate de „religio”

– ideile şi practicile general admise privitoare la

divinităţi. Epicur este cel care a repurtat victoria

asupra acestei „religio”, învăţătură sa eliberând

oamenii.

În prologul cărţii a II-a este exaltată puterea

filosofiei, singura care le oferă oamenilor pacea

sufletului, o seninatate imposibil de procurat prin

bogăţii sau prin satisfacerea ambiţiilor.

Cântul al III-lea începe cu un elogiu al lui

Epicur, realizat sub forma unei invocaţii, Epicur al

cărui glas a risipit tenebrele sufletului şi i-a

vindecat pe oameni de groaza morţii.

O glorificare similară a lui Epicur întâlnim

şi în cărţile a V-a şi a VI-a, care debutează în

acelaşi mod, adăugându-se şi elogiul Atenei,

patria lui Epicur.

Prologul cărţii a IV-a nu mai conţine elogiul

filosofului, ci al poetului însuşi, care îşi justifică

forma aleasă de el pentru expunere, poezia.

Această justificare este necesară, dacă avem în

vedere condamnarea de principiu adusă de Epicur

poeziei, pe care o consideră o sursă de tulburare

pentru suflet.

Din perspectiva lui Lucretius, versurile

reprezintă un mijloc redutabil de răspândire a

adevărului. Ele cuceresc sufletul şi îl încântă, mult

mai sigur decât raţionamentele cele mai subtile.

Pentru poet, arta poeziei este ca mierea care

înlesneşte luarea unei băuturi amare. În cazul

lucrării sale, poezia are mierea care este menită să

înlesnească amarul efort de înţelegere a ideilor

abstracte, filosofice, pentru care romanii nu erau

pregătiţi. Iata propriile cuvinte ale poetului în

această privinţă:

„id quoque enim non ab nulla ratione videtur;

nam vel uti pueris absinthia taetra medentes/

cum dare conantur, prius oras pocula circum

contingunt mellis dulci flavoque liquore,

ut puerorum aetas inprovida ludificetur

labrorum tenus, interea perpotet amarum

absinthi laticem deceptaque non capiatur,

sed potius tali facto recreata valescat,

sic ego nunc, quoniam haec ratio plerumque

videtur

tristior esse quibus non est tractata, retroque

volgus abhorret ab hac, volui tibi suaviloquenti

carmine Pierio rationem exponere nostram

et quasi musaeo dulci contingere melle;”

(De rerum natura, 4, 10-22, )

(„Fără temei nu pare-a fi aceasta.

Căci tot aşa cum medicii, când cearcă

Să dea absintul cel greţos copiilor,

Ung înainte buzele paharului

Cu-a mierii dulci licoare aurie,

Pentru ca ei, nebăgători de seamă

Şi de dulceaţă amăgiţi, să-nghită

Până la fund amara băutură,

Şi, înşelaţi fiind, nu prinşi în cursă,

Ei mai curand să se-ntremeze iară,

Și eu acum, deoarece această

Învăţătură li se pare-amară

Acelor care n-o cunosc, şi vulgul

Şi-ntoarce capul de la ea cu groază.

Şi eu am vrut să ţi-o dezvălui ţie

În graiul dulce-al Muzelor, şi astfel

S-o îndulcesc cu mierea dulce-a poeziei.)”

(Poemul naturii, 4,10-22, traducere de D.

Murăraşu)

Ca surse ale plăcerii, versurile intră în logica

universului epicureic, în cadrul căruia toate

fiinţele au ca mobil căutarea plăcerii, „voluptas”,

sub dubla ei înfăţişare, a plăcerii în repaus,

„ataraxia” care presupune absenţa tulburării, dar

48

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

şi a plăcerii în mişcare, ceea ce se înţelege prin

sensul propriu al termenului de plăcere.

Viziunea lumii, aşa cum apare ea la

Lucretius, este în esenţă, poetică. Ea constă în a

imagina ceea ce, în sine, scapă simţurilor.

Într-o serie întreagă de tablouri din viaţa

omului şi din natură în care se întrupează

sentimentele fundamentale care îl însufleţesc pe

poet în faţa existenţei, uimirea şi entuziasmul în

faţa forţei creatoare nesfârşite a naturii şi adânca

dragoste pentru om, îndurerarea la tristele

spectacole pe care le oferă adesea viaţa, din

pricina ignoranţei, a lăcomiei şi a temerilor

nejustificate se regăseşte, în ceea ce se numeşte

„mierea poeziei lui Lucretius”.

Cuprins de o nestrămutată admiraţie faţă de

natură, uimit parcă necontenit de perfecta ei

ordine, poetul vrea să alunge din sufletul

semenilor săi, cu ajutorul filosofiei epicureice,

nefericitele zbuciumări şi să-l ridice, arătându-i

calea vieţii simple şi conforme cu natura, la

contemplarea senină a măreţiei universului.

Bibliografie:

N.I. Barbu, Istoria literaturii latine, I: (de la

origini până la sfârşitul republicii), Bucureşti,

1964.

Titus Lucretius Carus, De rerum natura, ed.

Cyrillus Bailley, Oxonii (Oxford), 1992.

Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, trad. de D.

Murăraşu, Bucureşti 1981.

P. Grimal, Literatura latină, trad. de Mariana şi L.

Franga, Bucureşti, 1997.

I. Fischer, Sensul titlului „De rerum natura”, în

Studii clasice, Bucureşti, 1959.

49

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

O SUCCINTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA CONCEPTULUI DE „DREPTATE”

Elena Hulpuş

Résumé. BRÈVE INCURSION DANS L’HISTOIRE DU CONCEPT DE „JUSTICE”. L’article suit

l’évolution du concept de justice depuis l’Antiquité jusqu’ au XX-ième siècle, tant de la perspective morale que du

point de vue de la philosophie politique. Dans la dernière partie on présente parallèlement la conception paternaliste

sur l’Etat de John Rawls et la conception libertarienne sur le statut minimal de Robert Nozick.

Cuvinte cheie: Virtuţi, Bine, Rău, Dreptate, Nedreptate, voinţă bună, stat minimal, stat paternalist.

Cercetătorii de filosofie clasică ai antichităţii

greceşti au tratat conceptul de dreptate în corelaţie

cu Binele şi Răul, ca virtuţii şi principii. Dar

limbajul etic a preluat termenul din limba latină,

nu din greacă sub formă de discurs, însemnând „în

linie dreaptă”, adică în acord cu normele morale,

aceasta fiind dreptatea morală, sau cu cele

juridice, adică dreptatea legală.

Primul care s-a ocupat explicit de conţinutul

acestui concept a fost Platon, în dialogul

Republica, considerând că ideea de dreptate a

apărut atunci când, prin convenţie, oamenii au

stabilit că obiceiul de a face nedreptăţi este un

bine, iar a îndura nedreptăţi este un rău. Ei au

trecut la aşezarea dreptăţii între două extreme: cea

bună, care permite să faci nedreptăţi fără a fi

pedepsit şi cea rea, când eşti nedreptăţit fără

putinţa de răzbunare. Aflându-se între aceste două

extreme, dreptatea “este cinstită, nu ca un bine, ci

din pricina slăbiciunii de-a făptui nedreptăţi.

Fiindcă cel în stare să le înfăptuiască, bărbatul

adevărat, n-ar conveni cu nimeni, nici că nu le va

face, nici că nu le va îndura. Căci, altminteri, ar

însemna că şi-a pierdut minţile. Mai târziu,

dezvoltă explicaţiile dreptăţii în cadrul statului

ideal1.

Socrate, care este vocea lui Platon va

formula principiul dreptăţii criticând abuzuri ale

nedreptăţii, precum dreptatea celui puternic,

dreptatea bogatului, dreptatea faptului împlinit şi

mai ales vechea lege a taliornului, remarcând

tendinţa generală de a fi mai degrabă nedrept

decât drept.

Aristotel susţine că dreptatea este măsură

pusă între cele două extreme ale nedreptăţii, pe

care le numeşte cu termenii egalitatea între inegali

şi inegalitatea între egali. Din punct de vedere

juridic, ce este legal este şi drept, întrucât legile

1 Platon, Republica, Opere vol.V, Bucureşti 1986, p122, 359

a, b

depind de constituţii, care sunt diferite. Faţă de

Platon, care pleda pentru caracterul absolut al

dreptăţii, Aristotel remarcă relativitatea dreptăţii

juridice. Însă, precizează ca “dreptatea este

singura dintre virtuţi ce pare a fi un bine pentru

altul”2, adică acea calitate a ei de a fi altruistă. El

mai defineşte şi dreptatea socială sau distributivă,

adică ceea ce i se cuvine cuiva sub formă de

beneficii şi poveri, altele decât pedepsele, şi

dreptatea coercitivă, adică ceea ce i se cuvine unei

persoane ca pedeapsă.

Ulterior, gândirea creştină va sublinia un

principiu nou: să nu răspunzi la nedreptatea

suferită cu o nouă nedreptate, să nu răspunzi la rău

cu rău. Nu presupune să se tolereze nedreptatea, ci

cere ca ea să fie judecată şi sancţionată încât să

ducă atât la reparaţii spirituale şi materiale, cât şi

la perfecţionarea conştiinţei oamenilor şi a vieţii

lor spirituale.

Gânditorii antici au tratat conceptul dreptăţii

în relaţie reciprocă cu corelativul acestuia, care

este echitatea. Aceasta este o formă mai concretă a

dreptăţii morale, care se manifestă la nivelul

caracterului uman, fiind mai curând informală

decât formală.

Logica şi filosofia juridică contemporană, de

factură informală insistă ca înţelegerea şi

interpretarea legilor juridice să se facă atât în

litera, cât şi în spiritul lor, care este şi de natură

morală. Or, năzuinţa de a judeca echitabil este una

dintre aspectele principale de a fi în spiritul legii.

Corelaţia dreptate-echitate, presupune două

concepte de responsabilitate: juridică şi morală.

Se remarcă însă că dificultăţile în explicarea

dreptăţii provin tocmai din corelaţia ei cu

echitatea, în special cu cele două forme ale ei:

dreptatea socială sau distributivă şi dreptatea

coercitivă. Aşa se explică controversele între

2 Aristotel, Etica Micomahică, Bucureşti, 1988, pag 106,

1130a

50

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

diferitele concepţii despre echitate şi dreptate,

precum şi pluralismul drepturilor ce derivă din

aplicarea dreptăţii în gândirea secolelor XX-XXI.

Astfel, gânditorii socalişti liberali, invocă

rolul tradiţiilor, al comunităţilor în activitatea de

distribuire a dreptăţii; utilitariştii susţin că

distribuirea dreptăţii generează atât avantaje cât şi

daune; neomalthusienii se pronunţă pentru sistarea

transferurilor financiare de la bogaţi la săraci,

astfel săracii nu vor mai face copii pe care nu mai

pot întreţine, crescând nejustificat populaţia care

se complace într-o “cultură de dependenţă”;

pragmatiştii definesc drepturile ca revendicări

adresate de cei care au nevoi şi consideră că

trebuie găsiţi şi purtătorii de obligaţii; libertarienii

consideră că cea mai bună caracteristică a dreptăţii

este nu de a redistribui, ci de a dezvolta

proprietatea şi comerţul liber; adepţii dreptăţii

compensatorii susţin că săracii au drepturi

speciale, pentru că sunt victime ale

colonialismului, care i-a jefuit şi exploatat.

Tipuri de dreptate

Deşi există atât de multe controverse, în

timp s-au cristalizat următoarele forme de

dreptate:

Dreptatea procedurală: decizia

privind dreptatea depinde de respectarea unor

strigenţe procedurale, privind procedura de

obţinere a bunurilor. Idealul de dreptate

procedurală se leagă de idealul statului minimal,

care nu ar avea alt rol decât acela de asigurare a

respectării legii, a drepturilor legale ale unei

persoane, precum: libertatea personală,

proprietatea, demnitatea şi echitatea.

Dreptatea distributivă, care se

referă la corectitudinea accesului la resurse, la

poziţii în societate, la distribuirea unor avantaje şi

obligaţii între persoane.

Dreptatea coercitivă se referă la

repararea nedreptăţii şi la corectitudinea

răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.

Teorii despre dreptate şi drepturile

omului în secolul XX-XXI

În epoca modernistă în care trăim, limbajul

drepturilor a devenit singurul vocabular comun şi

intelegibil pentru toţi oamenii atunci când discută

despre bunuri şi scopuri finale sau colective, care

dau substanţă în special discursului politic. Se

poate vorbi în decursul ultimei generaţii despre o

inflaţie a drepturilor: dreptul la viaţă, dreptul la

moarte, drepturile acuzaţilor şi ale victimelor,

drepturile femeilor, drepturile copiilor, drepturile

homosexualilor etc.

Pentru filosofii politici clasici, precum

Platon şi Aristotel, limbajul drepturilor era în

legătură cu binele uman şi fericirea omenească

precum şi cu virtuţiile şi îndatoririle necesare

pentru a le obţine. Folosirea modernă a termenului

“drepturi” este mai săracă fiindcă nu cuprinde aria

de scopuri omeneşti superioare avută în vedere de

filosofii clasici, dar este în acelaşi timp mai

democrată şi mai universală. Cuvântul dreptate şi

drept al omului implică o judecată morală şi

constituie calea principală pentru o discuţie despre

natura dreptăţii.

Gânditorii care au fost preocupaţi de această

problemă remarcă trei surse posibile: drepturile

divine, drepturile naturale, drepturile pozitive

contemporane. Deci, drepturile pot emana de la

Dumnezeu, de la natură şi de la omul însuşi.

Drepturile derivate din religia relevată nu

formează astăzi baza recunoscută a drepturilor

politice în nici o democraţie liberală. Liberalismul

contemporan elimină religia ca temei explicit al

ordinii politice. Problema a fost remarcată întâi de

John Locke, care sesiza că este extrem de dificil să

ajungi la un consens politic în privinţa unor

chestiuni care implică religia.

Natura umană, ca sursă posibilă a drepturilor

omului, a fost criticată din secolul XVIII până în

prezent. Astăzi, în gândirea anglo-saxonă se

susţine, de exemplu, că natura umană nu poate

oferi o bază filosofică justificatoare pentru

drepturi, moralitate sau etică.

Fiecare filosof tradiţionalist prekantian a

dezvoltat o teorie implicită sau explicită a naturii

umane, aşezănd anumite dorinţe, nevoi, emoţii şi

sentimente mai presus de celelalte, considerându-

le mai importante pentru calitatea noastră de

oameni. Astfel, Th. Hobbes formulează dreptul

fundamental la viaţă pe o teorie explicită a naturii

umane, care presupune că

teama de moarte violentă

este cea mai puternică

emoţie umană.

Negarea naturii ca

sursă a drepturilor omului

a apărut mai întâi la J.J.

Rousseau şi mai ales la

Kant. Rousseau, Hobbes şi

Locke au caracterizat

51

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

omul în starea sa naturală, dar au susţinut că

fiinţele umane sunt perfectibile, adică au

capacitatea de a-și modifica natura în timp.

Perfectibilitatea a fost germenele ideii kantiene

despre lumea noumenală, lumea sustrasă

cauzalităţii naturale, idee care stă la baza

imperativului categoric, care detaşează întreaga

moralitate de orice concept al naturii. Astfel,

acţiunea morală nu poate fi produsul unei voinţe

sau al unui instinct natural, ci ar trebui să

acţioneze împotriva dorinţei naturale pe baza a

ceea ce raţiunea singură dicteaza a fi drept.

Declaraţia lui Kant din Întemeierea metafizicii

moravurilor sună aşa: ”Din tot ceea ce este posibil

de conceput în această lume, ba în genere şi în

afara ei, nimic nu ar fi considerat bun fără nici o

restricţie, decât numai voinţa bună”3.

Aristotel şi tradiţia tomistă medievală au

susţinut că virtutea se construieşte pe ceea ce ne-a

oferit natura, neexistând un conflict între ceea ce

este plăcut de la natură şi ceea ce este drept. În

etica lui Kant apare perspectiva conform căreia

binele este o chestiune de înfrângere a naturii

decătre voinţă.

Mulţi filosofi occidentali au urmat drumul

deschis de Kant. Teoreticienii ontologiei

drepturilor omului pornesc de la premisa că nu

poate exista o teorie viabilă a scopurilor omeneşti,

indiferent dacă acesta ar izvorî din natura umană

sau din orice altă sursă. De exemplu, filosoful

politic american John Rawls susţine că într-un stat

liberal”sistemele de scopuri nu sunt ordonate

valoric”, “planurile de viaţă se pot distinge prin

raţionalitatea lor mai mare sau mai mică, dar nu şi

prin natura ţelurilor scopurilor pe care le propun”.

Rawls evită explicit orice discuţie despre natura

umană şi caută să stabilească un set de reguli

morale minime aplicabile la orice grup de agenţi

raţionali şi bazate pe aşa zisa poziţie originară.

Adică, oamenii trebuie să selecteze regulile

dreptei distribuţii din spatele unui “văl de

ignoranţă”, unde ei nu-şi pot cunoaşte adevărata

poziţie în societate.

În epoca postmodernistă în care trăim,

idealurile utopice ale anticilor despre adevăruei

universal aplicabile, lasă loc unor opinii locale

descentrate sau provizorii, fiind subiecte ale

interpretării sau reinterpretării. De la Nietzsche

3 Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor,

Bucureşti, 2007, II pag. 77

provine ideea că “omul este un creator capabil să

dea viaţă unor valori prin propria sa voinţă,

pronunţând cuvintele bun şi rău şi aplicându-le la

lumea din jur. Ridicând autonomia morală la

rangul de drept uman, (pe linia gândirii lui Kant)

democraţiile contemporane consideră că nici

filozofii, nici societatea, prin instituţia statului

liberal, nu vor impune cum să-şi trăiască viaţa

indivizii, ci vor lăsa pe fiecare să decidă. Statul va

stabili doar reguli procedurale pentru a se asigura

că planul de viaţa pe care şi-l alege fiecare nu

interferează cu planurile de viaţă ale celorlalţi

cetăţeni. Deci, indivizii sunt total liberi să-ţi

creeze proprile valori, indiferent dacă sunt

împărtăşite şi de alţi indivizi din societate.

Una dintre temele cele mai des întâlnite în

epoca postmodernistă este tema jocurilor,

aplicabilă în

toate domeniile

societăţii. Se

sugerează că

adevărul poate

fi înţeles prin

conexiuni,

interacţiuni şi

alunecari de

planuri. Tema

îşi are rădăcina

în filozofia lui

L. Wittgenstein,

fiind folosită în

economie în

mod explicit de

John Nash.

Aplicată

teoriilor politice contemporane, teoria jocurilor se

poate urmări şi cu referire la problema dreptăţii

distributive, făcându-se o comparaţie între statul

liberal minimal şi statul paternal. Concepţia

liberală despre statul minimal porneşte de la două

presupoziţii: presupoziţia individului raţional şi

individualismul. Pentru a înţelege mai bine

concepţia liberală despre rolul statului şi

împărţirea dreptăţii, se poate porni de la analogia

societăţii cu un joc, iar a cadrului, cu regulile

jocului. În cadrul jocului, indivizii interacţionează

având drept scop câştigul. În timpul jocului,

fiecare individ face calcule, elaborează strategii

pentru a urma calea cea mai simplă spre câştig. La

fel şi în societate, există reguli, legi ce trebuie

respectate. Individul îşi face calcule pentru a

52

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

câştiga, respectând cadrul legal. Pentru a face

calcule şi a elabora strategii de viaţă, individul

trebuie să fie raţional şi să urmărească permanent

maximizarea utilităţii. Dar individul este şi egoist

şi tinde spre ceea ce este mai bun. Ca jocul să nu

implice violenţa, statul va elabora reguli şi se va

asigura că indivizii să le respecte. Statul va juca

rol de arbitru, adică nu va favoriza pe nici un

jucător, dar îi va sancţiona pe cei care nu respectă

regulile jocului.

Deci, în cadrul grupului

(jocului), individul: este

raţional, respectiv îşi va

asigura câştigul prin propriile

forţe; îşi cunoaşte interesul

propriu şi foloseşte cele mai

eficiente mijloace pentru a-l

obţine. Instituţiile de stat sunt

ineficiente, nu cunosc

interesele individului, iar

atunci când intervin, o fac

greoi din cauza birocraţiei.

Rezultă că intervenţia statului

nu se justifică şi nu este

eficientă, iar individul îşi

maximizează singur utilitatea

dintr-un impuls natural.

Sintetizând,

liberalismul răstoarnă modul

în care este privit omul în

societăţile tradiţionaliste.

Astfel, la începutul epocii

moderne, gândirea politică se

afla încă sub influenţa teoriei

aristotelice, conform căreia

individul nu poate fi

conceput în afara statului.

Gândirea tradiţionalistă se

sprijinea mai mult pe

argumente metafizice sau religioase, decât politice

susţinând importanţa întregului faţă de parte,

bunăstarea societăţii ca întreg, iar apoi binele

individual. Ori, liberalismul consideră că prin

natura sa omul este mai întâi o fiinţă individuală şi

apoi membru al unei comunităţi. În felul acesta se

modifică perspectivele asupra intereselor în

societate. O altă consecinţă a acestei interpretări

este faptul că liberalismul urmăreşte să prevină

abuzul de putere şi coerciţia practicată de statul

paternal. Nu instituţiile sunt pe primul plan, ci

interesele individului. Deci, liberalii pledează

pentru subordonarea statului faţă de individ şi nu a

individului faţă de stat.

De asemenea, statul liberal urmăreşte să

întărească autoritatea legislativă şi executivă a

instituţiilor statului. Individul se bucură de

libertate şi drept de autoguvernare atât timp cât

respectă legea. Când acţiunile individului sunt în

afara legii, statul trebuie să intervină pentru a-l

pedepsi. Liberalii tind astfel să reducă rolul

statului doar la a asigura

buna desfăşurare a jocului.

De exemplu, J.St.

Mill porneşte de la ideea că

orice individ care se bucură

de facilităţile societăţii are

datoria să respecte o

anumită linie de conduită,

pentru a nu produce daune

intereselor celorlalţi.

Societatea civilă poate

impune indivizilor să-şi

respecte îndatoririle, iar

intervenţa statului este

legitimă pentru că ea nu

priveşte respectarea

libertăţilor tuturor în dauna

intereselor particulare ale

unora de a le încălca.

Această intervenţie nu

afectează libertatea

individuală, decât pe a

aceluia care prin acţiunea sa

a dăunat sau vătămat

libertatea şi drepturile

celorlalţi.

O altă problemă a

gândirii liberale este

bunăstarea. Liberalii

consideră că binele

individului este o problemă necondiţionată de

bunăstarea generală. Dacă statul va asigura cadrul

legal necesar desfăşurării jocului şi prin aceasta

şanse egale participanţilor, nu există niciun motiv

să credem că individul nu-şi va maximiza

uitilitatea, pentru că acesta este un instinct care se

manifestă necondiţionat în fiecare individ.

Deci, rolul statului în gândirea liberală nu se

referă la exercitarea autorităţii de orice fel, ci

numai la prevenirea cazurilor de abuz. De

asemenea, prin minimizarea rolului statului se

încearcă maximizarea rolului indivizilor.

53

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

Dintre gânditorii liberali şi neoliberali

contemporani îi amintim pe J.St. Mill, Milton

Friedman, Friedrich von Hayek, David Friedman,

Robert Nozick, John Rawls.

Dintre aceştia se remarcă Rawls şi Nozick,

consideraţi şi oponenţi, deşi până la un punct

teoriile lor susţin aceleaşi idei.

În concepţiile lui Rawls, dreptatea este

prima virtute a instituţiilor sociale. De asemenea,

orice persoană posedă inviolabilitate bazată pe

dreptate, care nu poate fi atinsă în nici un fel, nici

măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de

eficiente şi bine organizate ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi

reconstruite potrivit celor două principii ale

dreptăţii menţinute de Rawls4, şi anume:

1. Fiecare persoană să aibă un drep

egal la cea mai mare libertate compatibilă cu o

libertate similară pentru alţii;

2. Inegalităţile sociale şi economice să

fie reglementate în aşa fel încât:

Să aducă folosul maxim celor care sunt mai

dezavantajaţi;

Să fie legată de poziţii sociale şi de slujbe

deschise tuturor, în condiţii de autentică egalitate a

şanselor.

El critică ideea liberală tradiţională după

care distribuirea bunurilor trebuie să aibă loc în

condiţiile unei pieţe libere determinată de cerere şi

ofertă şi care trebuie reglementată doar prin câteva

proceduri legale, puţine şi simple. Un astfel de

sistem ar fi nedrept pentru că e determinat în

punctele cheie de factori care sunt din punct de

vedere moral arbitrari. Dezvoltarea capacităţilor

naturale a individului s-ar explica în mare măsură

prin factori sociali, de aceea, el nu poate afirma că

are vreun merit. Distribuirea bunurilor ţine mai

mult de o loterie genetică, de unde ideeaconform

căreia, caracteristicile şi capacităţile naturale sunt

o avere comună, colectivă. Înseamnă că aceia care

au noroc trebuie să-şi împartă avantajele cu cei

care au mai puţin noroc. De asemenea meritul

moral nu poate determina distribuirea bunurilor,

mai mult, acesta trebuie considerat ca bazându-se

pe colaborarea socială, care este reglată de

principiile dreptăţii.

Astfel Rawls schimbă imaginea liberală

tradiţională a individualistului care prin forţe

4 Filosofia sec XX, coordonatori Anton Hügli, Paul Lübcke,

vol II, pag 321

proprii dobândeşte un drept de dispoziţie suveran

(cum susţine R.Nozick), asupra a ceea ce el a

produs. În locul acesteia ia naştere ideea unei

filosofii radicale a egalităţii. Egalitatea este adusă

în discuţie indirect, prin ideea unei stări originare,

în care oamenii sunt eliberaţi de toate diferenţele

individuale şi caracteristicile accidentale sub

forma cerinţei ca toţi să aibă acces la aceeaşi

influenţă asupra instituţiilor şi la aceeaşi atenţie

din partea acestora.

Liberalul egalitarist Rawls fondează astfel

bazele statului providenţă şi al liberalismului

egalitarist prin concilierea economiei de piaţă şi

asistenţialismului, a libertăţii personale cu

echitatea celor ajutaţi în nevoi, a economiei

burgheziene cu liberalismul.

Lucrarea lui Rawls, O teorie a dreptăţii a

fost criticată de R. Nozick în Anarhie, stat şi

utopie. Acesta expune o concepţie libertariană

care intră în conflict cu dreptatea ca echitate. O

societate este dreaptă atunci când toţi cetăţenii pot

stăpâni bunurile legale pe care le deţin. Intervenţia

statului pentru o repartiţie a bunurilor înseamnă

violarea unor drepturi. “Statul minimal” este statul

cu cele mai extinse atribuţii care pot fi justificate.

Orice stat cu atribuţii mai extinse violează

drepturile oamenilor. Statul minimal înseamnă

piaţă liberă, liber schimb, un sector public practic

nul.

Din această paralelă rezultă că J.Rawls este

orientat mai mult spre gândirea statului

paternalist, care se distinge prin următoarele

caracteristici:

Societatea cuprinde şi indivizi care sunt

într-o poziţie defavorizată. Dacă statul nu se

implică, aceştia vor fi în pericol, iar statul într-o

situaţie neplăcută;

Pentru gândirea de stânga, generalul

primează particularului. Se reproşează liberalillor

că privesc societatea doar prin prisma alcătuirii ei

organice, nu funcţionale. Statul are mai multe

mijloace de a rezolva dificultăţile decât un singur

individ. Pentru liberali fiecare ar trebui să se

descurce pe cont propriu, întrucât individul este

raţional. Pentru gândirea paternalistă, statul, prin

mijloacele pe care le deţine (subvenţii, diminuarea

impozitelor, creşterea salariilor) ar trebui să

rezolve situaţiile dificile.

În ceea ce priveşte bunăstarea generală,

gânditorii de stânga propun o bunăstare egală,

adică o egalitate de venituri. Pornind de la ideea

54

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

liberală de proprietate, ei susţin că proprietatea

este un semn al inegalităţii, că este comună şi

aparţine tuturor.

S-ar putea concluziona următoarele:

Gândirea liberală, prin concepţia statului

minimal nu răspunde la întrebarea: Cine stabileşte

regulile jocului?

Poziţiile radicale de stânga, prin

accentuarea bunăstării generale, ar putea duce la o

tiranie a majorităţii.

Rămâne de meditat asupra grupurilor

defavorizate, dacă acestea sunt majoritare, nu pot

fi ignorate, din cel puţin motivul interesului

electoral.

Bibliografie generală

Platon, Republica, în Opere, vol V ESE,

Bucureşti, 1986

Aritotel, Etica Nicomahică, ESE, Bucureşti 1988

Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii

moravurilor, Humanitas, Bucureşti, 2007

Nozick, Robert, Anarhie, stat şi utopie,

Humanitas, Bucureşti, 1997

“Elemente kanteiene la Rawls şi Nozick”, Revista

de Filosofie Analitică, vol II, 1⁰, Ianuarie-Iunie,

2008, pp 46-67, Socaciu, Emanuel, Univ.

Bucureşti,

Filosofia sec XX, coordonatori Anton Hügli, Paul

Lübcke, vol II, Editura All, 2003.

Internet: www.srfa.ro/rfa/pdf/rfa

55

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

IDEI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR

Tiberiu Tibori

Abstract. Ideas for the social protection of the unemployed. This work is a comparison between the main

characteristics of social politics regarding the labour market in the euro area states and Eastern Europe, and also an

attempt to provide solutions to the expected economical crisis.

Cuvinte-cheie: protecție socială, șomeri, angajare, muncă.

Începând cu anii 1990 dorinţa de globalizare

a unor conducători din ţările dezvoltate a prins

fortă, mai ales prin atragerea statelor aflate până

atunci sub influenţa sovietică, care visau la

bunăstarea occidentului european. Pentru aceasta

s-a aplicat factorul economic – politica dolarului –

, adică exact ceea ce doreau aceste state. Primul

pas important a fost creearea unei pieţe comune

prin mărirea schimburilor, investiţiilor și a

fluxurilor de capital spre zonele din sfera

comunistă, pînă atunci ocolite de investitori. Unul

din efecte s-a manifestat pe pieţele de muncă

naţionale. Astfel, competiţia globală existentă și

înainte, a devenit o ameninţare pentru statele cu

sisteme sociale dezvoltate, pentru că taxele din

care se subvenţionează politicile sociale sunt

obstacole pentru economie dacă nu există

beneficii suficiente.

Comparând două pieţe de muncă imense,

UE şi cea asiatică, se observă că piaţa muncii din

UE are probleme serioase, situîndu-se în urma

unor ţări la fel de dezvoltate cum ar fi Coreea de

Sud și Japonia. Situaţia ţărilor dezvoltate din UE

nu e omogenă, diferenţele dintre ratele de angajare

sunt destul de mari. Deosebirea esenţială între ele

constă în flexibilitatea pietii muncii, care în ţările

membre UE e destul de redusă. Economiile

europene sunt protejate împotriva pierderilor de

slujbe şi de venituri prin programe de protecţie și

de legislaţie, care sunt considerate a fi

responsabile pentru rigidizarea pieţii muncii și a

şomajului ridicat1. Studiul numeroaselor încercări

de adaptare a politicilor sociale l-a făcut pe Ulrich

Walwei, să definească factorii unei politici de

succes astfel:

abordare globală pe întreaga economie;

politică de deficit fiscal temporar, cauzată de

concesii către afaceri, încurajarea initiaţivei

1 H. Gansmann, Labour market flexibility, social protection

and unemployment.

particulare în investiţii și consum, pentru

îmbunătăţirea climatului economic;

politică de subvenţii controlate de lungă

durată;

diferenţieri de subvenţii asupra tipului de

muncă efectuat;

forme mai flexibile de muncă (part time,

etc.);

stimulente pentru angajare2.

Studiile arată că aplicarea acestor măsuri în

ţările dezvoltate nu a avut contraefecte dar

strategiile nu pot fi copiate pur și simplu, ele

trebuie văzute în contextul problemei naţionale.

Exemplul Danemarcei și Olandei care au putut fi

revitalizate prin aplicarea lor, ar conduce la

concluzia că creşterea economică şi echilibrul

social sunt compatibile. Rolul statului social s-a

definit astfel şi prin redistribuirea resurselor

obţinute prin taxe în asemenea mod încât nu a

împiedicat competitivitatea și nu a descurajat

iniţiativa. Este admis faptul că statul social este

important deoarece conduce la eliminarea sărăciei

și a excluderii, şi influenţează dorinta de a munci.

În urma experienţei ţărilor scandinave care arată

că nu există o contradicţie de termeni între

economie flexibilă și securitate socială, ideea de

schimbare se referă la modernizarea modelului

statului social si nu la abandonarea lui.

Dezavantajele acestor măsuri se reflectă în

somajul de lunga durată, care constituie una dintre

cele mai presante probleme ale pieții muncii.

Diferenţele între ratele de şomaj din ţările

dezvoltate sunt mari- 21% în Danemarca şi 61%

în Italia, unde s-a observat că există o corelare

între durata şomajului şi cererile serviciului.

În societăţile moderne, fenomenul şomajului

este privit ca un risc major. Analizarea lui

generează opinii diverse, mergând de la

acceptarea lui ca o necesitate în creşterea

2 U. Walwei, High employment and social security. Vision

or illusion in a globalised world.

56

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

eficacităţii economiei pînă la tratarea lui ca un

fenomen colateral negativ. Problema şomajului

are multe aspecte, printre care rolul femeilor în

economie, rol care face obiectul unor controverse

legate de diferenţele de gen pe piaţa muncii. Este

recunoscut faptul că bărbaţii şi femeile sunt diferit

afectaţi de sistemele de securitate socială,

diferenţe explicate prin inegalităţile de gen din

sfera securităţii sociale3. Egalitatea de gen este

recunoscută ca fiind un drept fundamental, o

valoare comună, şi o condiţie necesară pentru

atingerea obiectivelor statelor UE în dezvoltare,

piaţa muncii și coeziune socială. Cu toate ca in

Europa s-au inregistrat progrese in promovarea

egalităţii de gen, inegalităţile au rămas, datorită

lipsei de flexibilitate a pieţei muncii şi a serviciilor

de îngrijire, a persistenţei stereotipurilor de gen şi

a unei împărţiri inegale a responsabilităţilor cu

bărbaţii în familie. În acest moment progresele

obţinute de femei nu sunt reflectate pe piaţa

muncii, ceea ce este o pierdere de capital uman pe

care UE nu şi-o poate permite. Obiectivele

summitului de la Lisabona cer o rată de

angajabilitate de 60% pentru femei în 2010 în

conditiile în care, în 2006 era de 55.7% în țările

dezvoltate, şi mult mai scăzută pentru femeile în

vârstă (31%). Femeile înregistrau o rată a

şomajului mai mare decat bărbatii - 9.7% faţă de

7.8%, dar angajabilitatea lor poate creşte în

condiţiile acceptării legislaţiei de tratament egal

cu folosirea mai eficientă a fondurilor de

structurare. Femeile constituie 30% dintre

întreprinzătorii din UE, dar ele se confruntă cu

greutăţi mai mari decat bărbaţii în afaceri, acces la

fonduri și pregătire. Recomandările Planului de

Acţiune Managerială se referă la creșterea

posibilităţilor de pătrundere a femeilor în viaţa

economică activă prin accesul la finanţe şi la

dezvoltarea reţelelor atreprenoriale4. În analiza

inegalităţilor de gen, diferenţele cele mai

importante se referă la standardele de viaţă, care

diferă de multe ori şi în multe ţări, în funcţie de

gen5.

Necunoscut ca şi fenomen de masă pînă în

1990, în societăţile est europene, şomajul a

3 S. Steinhilber, Gender dimensions of social security

reforms in transition economies. 4 A roadmap for equality between women and men – 2006-

2010. 5 W. Korpi, Faces of inequality: Gender, Class, and

Patterns of inequality in different types of welfare states.

reprezentat un şoc. Conducătorii statelor din

această zonă nu şi-au alcătuit o viziune clară

asupra evoluţiei temporale şi prin urmare,

măsurile adoptate de ei au fost numai pentru

rezolvarea situaţiilor de moment. A rezultat un şir

de bîlbâieli legislative care, sub presiunea

maselor, în unele cazuri au agravat situaţia (ex.

plăţile compensatorii pentru concedierile colective

ale minerilor in România). Rata şomajului în ţările

est europene a variat în funcţie de condiţiile

specifice acestor ţări, condiții care cuprind nivelul

de dezvoltare economică, nivelul de

descentralizare, momentul acceptării ideii de

reformă, modul și strategiile fiecarei ţări de a o

aplica, și viteza cu care a fost aplicată. Prin

comparaţie între Bulgaria și Polonia, în cea din

urmă, dacă aplicarea politicilor de reforme în

prima fază a produs dificultăţi, continuarea lor a

avut ca rezultat ameliorarea situaţiei pe piaţa

muncii6. În Bulgaria, stagnarea transformării

economice a produs în timp efecte negative,

aceeaşi situaţie găsindu-se şi în România. În ce

priveşte diferenţele de gen din spaţiul ex

comunist, variaţia dintre ţările respective este

clară, dar nu suficient de semnificativă pentru a

permite trasarea unei linii de evoluţie generală.

Statisticile arată de la o situaţie defavorabilă

femeilor în Polonia, la una uşor favorabilă în

Ungaria. În domeniul muncii, procesul excluderii

de la angajare a afectat grupuri de populaţie şi au

apărut noi nevoi de securitate socială odată cu

reformele economice. Astfel, un grup numeros de

femei şi-au pierdut o parte din drepturi sociale

prin ieşirea de pe piaţa muncii. Un alt motiv de

discriminare este diferenţa de salarii, de

aproximativ 20-25% dintre bărbaţi şi femei, cu

efecte asupra beneficiilor sociale şi a pensiilor7, în

ciuda legislaţiei referitoare la plata egală a

femeilor si a barbaţilor.

Durata şomajului în ţările est europene este

influenţată de caracteristicile sistemului de

protecţie socială, care depind de politicile

naţionale. Acestea sunt caracterizate de lipsa

cvasitotală a programelor active, mai ales în cazul

grupurilor vulnerabile. În România, aspectul

legislativ referitor la asigurările sociale este

6 L. Popescu, Politicile est-europene între paternalism de

stat şi responsabilitate individuală, Cluj-Napoca, 2004, p.

159 şi urm. 7 S. Steinhilber, op. cit.

57

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

reglementat prin legea 76/20028, unde sunt

prevăzute posibilităţi de stimulare a reîncadrării în

muncă a şomerilor, însă practic fondurile alocate

sunt foarte puține. În sistemul asigurărilor de

şomaj din mai multe ţări, principiile de bază

aplicate la criteriile de eligibilitate variază

semnificativ de la o ţară la alta şi chiar de la o

regiune la alta, în cadrul aceleiași ţări – ex.

Polonia, România. Principalele caracteristici ale

protecţiei şomerilor în Romănia arată că sistemul

românesc se află printre cele mai restrictive în

privinţa perioadei minime de contribuţie, cu toate

că rata contribuţiei atinge cel mai înalt nivel din

regiune. La baza cuantumului prestaţiei stă

salariul minim pe economie din care se acordă

75% tuturor şomerilor iar cuantumul plăţilor

compensatorii echivalează cu salariul mediu net

pe economie9. Apare astfel un sistem cu standard

dublu. De asemenea politicile sociale

discriminează asiguraţii cu vechime mare prin

uniformizarea prestaţiei de şomaj, lucru care

contravine filosofiei asigurării10

. Deşi se

urmăreşte, în teorie, dezvoltarea măsurilor active

care urmăresc revenirea rapidă a beneficiarilor pe

piata muncii, în calea atingerii acestui obiectiv

există însă două obstacole majore: cheltuielile

foarte reduse pentru măsurile active şi plăţile

compensatorii acordate persoanelor devenite

şomere în urma concedierilor colective, măsuri

care nu au avut nici un rezultat benefic pe termen

lung11

.

Studiu de caz. Maria M., o femeie de 40 de

ani, a lucrat timp de 20 de ani într-o întreprindere

de aparate electrice, după care a fost

disponibilizată şi a intrat in sistemul de protecţie a

şomerilor. Datorită vechimii neîntrerupte în

muncă, cuantumul ajutorului de şomaj în cazul

Mariei este 75% din salariul minim pe economie

plus 7%, adică 82% din salariul minim, pe o

durată de 12 luni12

. Maria are un copil de 14 ani,

este divorţată şi încearcă cu disperare să reintre pe

piaţa legală a muncii, dar meseria de bobinator pe

care o cunoaşte foarte bine nu se mai caută în

oraş. Deoarece odată cu disponibilizarea, în

bugetul familiei s-a făcut simţită şi mai pregnant

sărăcia, ea şi-a gasit un post de vînzătoare la piaţa

8 Monitorul Oficial, nr. 103/2002.

9 L. Popescu, op. cit., p. 161 şi urm.

10 Ibidem.

11 Ibidem.

12 Legea 76/2002, în Monitorul Oficial nr103/2002.

de legume, plătit la negru, pe durata căutării altui

loc de muncă mai convenabil. Pentru că legea îi

asigură posibilitatea recalificării profesionale prin

cursuri de pregătire, Maria s-a înscris la un curs de

coafeze. În acelaşi timp s-a îndreptat spre un ONG

care desfăşoară activităţi de jobseeking. Aici a

învăţat să coase la maşină, la sfatul jobseekerului

(asistent pentru angajare), care i-a spus că în acel

moment se caută cusători la maşină pentru

confecţii încălţăminte. Centrul nu are acreditarea

necesără eliberării unei diplome, dar jobseekerul a

asigurat-o că pe patroni îi interesează mai puţin

diploma cît îndemanarea ei.

Acest caz se mulează pe zeci de mii de

situaţii frapant de asemănătoare, care arată

insuficienţa cuantumului ajutorului de şomaj,

generator de sărăcie, şi, mai mult, de natură sa

aducă la disperare mase mari de şomeri decît să-i

stimuleze să reintre pe piaţa legală a muncii, cum

spune Heiner Ganßmann13

. De asemenea, arată

lipsa de soluţii active de reintegrare pe piaţa

muncii, şi un început de activitate a ONG-urilor în

domeniul muncii.

Sistemul de protecţie socială a şomerilor

este o necesitate umană si o componentă

instrumentală a statului social şi încearcă să

suplinească riscurile economiilor libere, de piaţă.

În România sistemul are multe lacune care ţin in

parte de proasta coordonare a economiei şi

contribuie la generarea de fenomene nedorite:

emigrare, migraţia forței de muncă (căpşunarii),

etc. Acestea, la rîndul lor, pe lîngă faptul că susţin

artificial o economie îndreptată, aş zice cu buna

ştiinţă, spre stadiul de piaţă de desfacere a UE,

provoacă şi ele dereglări economice, de exemplu

creşterea anormală a preţurilor la locuinţe şi la

terenuri şi concentrarea fondului funciar în mânile

străinilor. În această lumină, directivele de la

Bruxelles mi se par foarte greu de realizat

deoarece – în cazul Romaniei – le cam lipsete

realismul.

Concluzie. Crearea de locuri de muncă e o

prioritate pentru orice economie dar, în cazul

grupurilor aflate în dificultate, există teama că s-ar

putea perturba echilibrul social. Pentru evitarea

dezechilibrului se pot aplica două teorii

alternative:

13

H. Gansmann, op. cit.

58

ȘTIINTE SOCIO-UMANE

1. Crearea de mai multe locuri slujbe

calificate, care oferă posbilitatea celor calificaţi

să-şi caute locuri de muncă mai bune si lasă

opţiunea angajării persoanelor mai puţin pricepute

pe fostele lor locuri. Graţie perfecţionărilor, va fi

mai multă populaţie calificată. Numai că nu e

deajuns să ajutăm persoanele fără loc de muncă,

iar strategiile pasive de reducere a şomajului

(pensionarea) nu sunt realiste.

2. O mai bună împărţire a veniturilor poate

dezvolta serviciile şi păstra locurile de muncă.

Daca acestea se vor realiza cu ajutorul măsurilor

de redistribuire, cel puţin cei mai capabili dintre

cei defvorizaţi vor reuşi integrarea socială prin

muncă. Angajarea statului la subsidii masive şi

apelarea la împrumuturi externe ca o alternativă la

reducerile de personal sunt periculoase deoarece

riscă apariţia şomajului pe termen lung şi mărirea

datoriei publice a statului. Toate acestea cer un

stat social angajat, care poate oferi soluţii în

măsura gradului de implicare şi responsabilitate a

conducătorilor lui.

59

LITERATURĂ

DESPRE INTERFERENŢELE LITERARE ROMÂNO-MAGHIARE

Drd. Nagy Imola Katalin

Summery: On parallelisms between Romanian and Hungarian prose The topic of this study is the

interferences and mutual influences between Romanian and Hungarian prose writers, with reference to aesthetic and

cultural affinities and parallelisms. Transylvania is one of the areas of multicultural crossings that has given birth to

numerous cultural and literary communicational corridors that have produced similar textual constructions. We aim

to make a short overview of possible parallels between Romanian and Hungarian prose writers and texts, without

attempting to make an indepth analysis of these.

Cuvinte cheie: interferenţe, comunicare interculturală, paralelism tematic, proză.

Dacă studiem istoria şi evoluţia relaţiilor şi

conexiunilor dintre literaturile Europei Centrale şi

de Est, putem lesne observa o tendinţă destul de

pronunţată de cunoaştere şi de apropiere către

fenomenul literar al celorlalte popoare, de

identificare a punctelor de convergenţă şi de

căutare a interferenţelor şi paralelismelor care-şi

au rădăcinile, de cele mai multe ori, în devenirea

şi evoluţia similară, în cadrele aceluiaşi spaţiu

geografic, istoric şi cultural.

Aşa cum formulează Victor Neumann, „când

vorbim de centrul şi de sud-estul european, cred

că avem în faţă una dintre acele zone care

incumbă cele mai interesante convergenţe de pe

continent.”1. În zona de convergenţă culturală care

este Transilvania, este firesc ca cele două culturi -

română şi maghiară - să se fi aflat şi să se afle încă

în cele mai complexe şi interesante relaţii de

influenţare şi îmbogăţire reciprocă. Că există

fenomene literare paralele, confluenţe evidente

între cele două culturi, nu este o noutate. S-au

făcut numeroase încercări de cartografiere a

acestora, s-au scris pagini multe despre toposuri

comune, amiciţii literare şi opere sau scriitori

dintr-un spaţiu literar influenţând - direct sau

indirect - opere sau scriitori din celălalt spaţiu.

Fenomenul este însă mult prea complex şi se află

încă departe de a fi fost pe deplin lămurit. Iată de

ce studiul interferenţelor literare româno-maghiare

se impune, mai ales în această eră a galopului

globaliza(n)t. Condiţii socio-istorice asemănătoare

pot genera construcţii textuale asemănătoare, căci

ele exprimă conştiinţa unei epoci anume. Se spune

1 Neumann, Victor, Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza

ideilor moderne în Europa centrală şi de sud-est, Editura

All, Bucureşti, 1993, p.5.

că literatura este răspunsul pe care un popor îl dă

istoriei, iar. din acest punct de vedere,

paralelismele sunt cu atât mai interesante.

Influenţa sau contactele directe între scriitori,

afinităţile culturale, estetice dintre ei, rolul

amiciţiilor literare, felul în care un scriitor este

receptat sau interpretat în literatura unui alt popor,

prelucrarea sau transformarea productiv-creatoare

a unei opere, în perspectivă intertextuală,

paralelismele şi interferenţele - sunt tot atâtea

fenomene de cercetat şi în ceea ce priveşte relaţia

dintre literatura română şi cea maghiară. Dacă ar

fi să facem un inventar al interferenţelor în

domeniul prozei - domeniu de altfel destul de

puţin cercetat – nu putem să nu amintim un caz

interesant de interferenţă, amintit de Gáldi László

încă în 1935, între Tragedia omului şi romanul

Adam şi Eva de Liviu Rebreanu. Prozatorul român

trebuie să fi cunoscut opera lui Madách, căci

aceasta figura ca lectură obligatorie în programa

şcolară a timpului, programă după care studia şi

Rebreanu la Şcoala Civilă de Băieţi din Bistriţa.

Constituit din şapte povestiri în ramă, Adam şi

Eva e un roman de dragoste prin secole. Cuplul

erotic din poemul sociogonic maghiar este văzut,

la fel, traversând Istoria. Eroul lui Rebreanu,

Toma Novac descoperă în Ileana femeia ideală,

complementul său metempsihotic din reîncarnările

anterioare. În India veche el era păstorul Mahavira

şi o iubea pe Navamalika. În epoca Egiptului, cei

doi se numesc Unamonu şi Isit, în era asiro-

chaldaică, reapar sub chipul lui Gungunum şi

Hamma, în cea romană, sunt Axius şi Sevilia, în

Evul Mediu, Adeodatus şi Margareta, în vremea

revoluţiei franceze, Gaston şi Yvonne, ca apoi, să

cunoască ultima reîncarnare ca Toma şi Ileana.

Mircea Zaciu operează o apropiere a lui Tamási

Áron de Liviu Rebreanu: „Comună le este

60

LITERATURĂ

conştiinţa tiranică a unei ascendenţe rurale:

scriitorul aparţine cu toată fiinţa lui lumii satului,

de matca aceasta el n-avea să se despartă spiritual

niciodată....” 2. Amândoi sunt nişte alienaţi,

dezrădăcinaţi, pentru care satul natal rămâne un

„cuib al visurilor”. Identificăm aici una din

componentele spiritului transilvan, comuniunea cu

pământul, un mit al pământului: „senzaţia unei

dezrădăcinări e la fel de puternică la Tamási ca la

marii săi confraţi români: Octavian Goga, Ion

Agârbiceanu, Lucian Blaga, Rebreanu. Precum la

acesta din urmă, satul natal rămâne şi la Tamási

un cuib al visurilor... Solidarităţii cu pământul îi

corespunde alta, mai neliniştită, cu cerul şi

ancestralitatea, cu semnele, prevestirile, minunile

topite în acel abur de mituri pe care o parte a

prozei lui Tamási o respiră în ritm egal cu Pavel

Dan, Victor Papilian, sau V. Voiculescu”3. De

asemenea, Mircea Zaciu observă şi că „evocările

istorice de anvergură ale lui Kós Károly amintesc

de eposul sadovenian, iar proza de coloratură

simpatetică a lui Karácsony Benő, cea incisivă a

lui Kuncz Aladár, Nagy István, Asztalos István,

Kacsó Sándor constituie adesea documentul

autentic al realităţii ardeleneşti, analogă celei

surprinse, tot atunci, de Ion Agârbiceanu, Pavel

Dan sau V. Papilian şi Ion Vlasiu”4 . Kakassy

Endre, unul din exegeţii preocupaţi de opera lui

Sadoveanu, semnala din 1958 (în Sadoveanu és

magyar olvasói, în Utunk , 1958, nr. 19), posibile

interferenţe cu opera lui Gárdonyi Géza, Móricz

Zsigmond sau Móra Ferenc. Dincolo de aceste

nume, cine l-a citit pe Sadoveanu şi pe Mikszáth

Kálmán, nu poate să nu observe plăcerea lor

comună de a degusta vorbele, de a povesti. Galeria

de personaje pitoreşti, la fel, îi uneşte: amândoi

creează o lume a ţăranilor, a funcţionarilor, a

boierilor sau baronilor mici sau mari, a păstorilor

sau a altor suflete aparţinând unor tărâmuri rar

frecventate de oameni. Relaţia operelor lui

Sadoveanu şi Mikszáth merită cercetată în

amănunt, după cum s-ar putea cerceta şi înrudirea

scriitorului român cu Jókai Mór, prin elementele

de origine romantică din opera celor doi. O altă

temă, larg dezbătută de Sadoveanu este aceea a

târgului de provincie, în prezentarea căruia a

2 Zaciu, Mircea, , Ca o imensă scenă. Transilvania, Editura

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p 72. 3 Ibidem, p 72.

4 Ibidem, p. 29.

excelat şi contemporanul său maghiar, Petelei

István. Toate aceste confluenţe pot fi rezultatul

mai multor factori: lectura operei, afinităţi de

gândire, concepţii estetice şi artistice înrudite,

experienţe asemănătoare, aceleaşi gusturi tematice

sau aceeaşi sursă de inspiraţie. Acest din urmă caz

intră în discuţie şi dacă încercăm o alăturare

Sadoveanu - Tamási Áron.

„Substanţial înrâurirea de timbru a prozei lui

Kós Károly cu viziunea istorică a lui Sadoveanu e

izbitoare”5, scrie Mircea Zaciu. Dârzenia eroică a

peisajului de munte, alternanţa de umbre grele şi

lumini tremurătoare, stilul eliptic cu iz arhaic sunt

elemente ce leagă romanul lui Kós, A Varjú

nemzetség-Neamul Varju de trilogia istorică

sadoveniană Fraţii Jderi. Dacă acest din urmă

roman urmăreşte destinul familiei Jderilor, legaţi

de Ştefan cel Mare, Neamul Varju ( 1925) este

romanul unei alte familii, legată de tradiţiile

principelui Bethlen Gábor şi surprinsă în furtuna

tragică a Transilvaniei ajunsă sub mâna lui

Rákóczi György al doilea. „Există la Kós Károly

aceeaşi pasionantă melodie a unei naturi

grandioase, peste care se prăvălesc ninsorile şi

apele dezgheţului, o voce a confesiunii şi

simplităţii, descoperind un suflet (cel popular) şi

un duh al trecutului ce refuză să moară. Dar mai

este în proza lui, în admirabilele portrete de ţărani

români-gornici, pădurari, plăieşi, solomonari - şi

în dezvăluirea conflictelor şi patimilor ascunse,

mocnind sub tăcerea pădurilor şi a munţilor, o

intimă înrudire cu Slavici”6. Iată aici un alt posibil

paralelism, sugerat de Mircea Zaciu, între Kós

Károly şi marele prozator şirian. Este vorba de

aceeaşi dramă a iubirii şi a neputinţei, a ursitei din

Pădureanca. Chiar şi tehnica alternării,

cinematografice aproape, a planurilor, a

imaginilor este aceeaşi. Lumea lui Sadoveanu se

întemeiază pe realitate, romantismul transpare

uneori, iar un rol primordial revine naturii, cadru

în care omul se desfăşoară, comunicând perpetuu

cu sine şi cu lumea, prin filtrul catalizator al

acestei naturi. Între aceleaşi coordonate evoluează

şi lumea lui Tamási. „Lumea, viaţa... pot fi

înfrumuseţate nu numai de munţii încununaţi de

păduri, de pâraiele de munte învolburate, de

luncile bogate, ci şi de simţămintele paşnice din

5 Ibidem, p. 265.

6 Ibidem, p. 266.

61

LITERATURĂ

inima oamenilor, de sentimentul constructiv al

frăţietăţii, de înţelegerea reciprocă”7. Ceea ce este

şi mai interesant, e faptul că în opera celor doi

apare un personaj comun, inspirat de o persoană

reală, un preot ortodox care s-a perindat în

biografia celor doi scriitori. E vorba de preotul

Isidor Vlad, personaj ce apare atât în nuvela lui

Sadoveanu Modoraş (apărută în 1940, descriind

un episod dintr-o călătorie a scriitorului în

Secuime), cât şi în romanul de inspiraţie

autobiografică a lui Tamási Áron, Abel în codru (

1932)8. Nuvela este o scriere captivantă despre un

preot vânător din Valea Răcoroasă, care avea un

urs blând, pe nume Musu, care-şi urma stăpânul

până în amvon, şi o mistreaţă alintată Griţa,

obişnuită să i se ofere în fiecare zi, la oră fixă, câte

un corn proaspăt. Pe acelaşi preot faimos, îl

aminteşte şi Abel din roman. Relaţia lui Ion Luca

Caragiale cu literatura maghiară a debutat sub

semnul scandalului plagiatului: în 1901, un anume

Caion l-a acuzat pe Caragiale că ar fi plagiat

drama Năpasta din opera unui scriitor maghiar,

Kemény István. Era vorba de o piesă, A

szerencsétlenség-Nenorocirea, a cărei acţiune s-ar

fi desfăşurat în mediu unguresc, şi ar fi fost

tradusă în româneşte de un anume Al. Bogdan, la

Braşov, în 1848. Acest scandal de presă a fost

urmat de un proces, care a dat câştig de cauză lui

Caragiale şi datorită scrisorilor trimise de doi

specialişti maghiari, Bayer József şi Jancsó

Benedek, care au arătat fără drept de apel că

Năpasta nu are nici o replică maghiară şi că

scriitorul menţionat Kemény István nici nu a

existat vreodată. Piesa Năpasta, cu tot acest

interludiu penibil pentru Caragiale, a fost

receptată cu interes de către publicul maghiar,

fiind prezentată încă în 1903 pe scena Teatrului

Poporului din Budapesta. S-ar putea schiţa o

paralelă Caragiale-Ady, nu doar din cauza

apartenenţei lor la aceeaşi familie spirituală – fiind

amîndoi suflete încătuşate care se zbăteau sub

povara prejudecăţilor patriotarde ce le dominau

epoca - ci şi datorită proiectelor dramatice

7 Endre, Kakassy, Mihail Sadoveanu, Editura Irodalmi

Könyvkiadó/ Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964, p.

178. 8 Károly, Köllő, Confluenţe literare. Studii de literatură

comparată româno-maghiară, Editura Kriterion, Bucureşti,

1993.

asemănătoare. Caragiale intenţiona să scrie o piesă

despre relaţiile între români şi maghiari, iar

acţiunea fragmentului dramatic Urak-felperzselt

várban-Domni-într-o cetate pârjolită a lui Ady „ar

fi să se desfăşoare pe timp de răzvrătire şi

revoluţie... poate fi imaginată şi într-o epocă

Horia-Cloşca, în ea mulţi oameni vieţuiesc, se

adună, ucid şi mor, dar eroii principali ai dramei

sunt domnii, slugile şi trupeţii de ordine”9. De

altfel, Ady a menţionat concret trei creatori

români pe care-i aprecia în mod deosebit:

Eminescu, Coşbuc şi Caragiale. Relaţia lui

Caragiale cu societatea maghiară avea trei puncte

cardinale: drama Năpasta, călătoriile sale destul

de numeroase în Ungaria, precum şi dorinţa sa de

a promova apropierea între români şi maghiari,

prin mijlocirea artei. Moştenirea caragialiană în

literatura maghiară transpare atât prin alegerea

subiectelor, cât şi prin structura unor nuvele.

Trebuie amintit, în acest sens, numele unei

scriitoare, acum uitată, Julia Hrabovszky

Muntureanu, care, cu siguranţă, s-a inspirat din

Caragiale în volumele sale Keleti Párizs-Bukaresti

történetek-Parisul răsăritului-Povestiri din

Bucureşti, 1897, Asszonyszerelem-Dragoste de

femeie, 1898, Apró történetek a nagyvilágból-Mici

istorioare din lumea mare, 1902. Înrudirea cu

scriitorul român trebuie căutată în descrierea

mediului, a societăţii clevetitoare, a high-life-ului

fără principii morale, plină de comercianţi

înavuţiţi, bancheri, boieri risipitori, cucoane

distinse care fug cu primul ofiţer ce le iese în cale,

o lume în care se trimit - ca şi la Caragiale -

scrisori anonime.Un alt autor cu care Caragiale ar

putea fi pus în relaţie este Arany János,

considerând aici nu atât poeziile, cât povestirile

acestuia. Kántor Lajos observa identităţi între

basmul A Jóka ördöge-Diavolul lui Joka al lui

Arany şi nuvela Kir Ianulea de Caragiale. Ambele

îşi au izvorul în colecţia de basme hinduse

Povestirile unui papagal (Sukasaptati), intrată în

folclorul european prin filieră persană. Arany a

prelucrat un basm popular maghiar, Caragiale a

re-creat, după Machiavelli, povestea, transpusă în

mediu românesc, a diavolului înspăimântat de

9 Breazu, Ion, I. L. Caragiale şi Transilvania.,in Studii de

literatură română şi comparată, Editura Dacia, Cluj, 1973,

p. 281.

62

LITERATURĂ

muierea sa inimă-rea. Agârbiceanu, plasat între

două din monumentele prozei româneşti - Slavici

şi Rebreanu - e mai îndrăzneţ prin proiectele epice

decât primul, dar mai puţin adânc în sondajele

psihologice decât cel de-al doilea. Ceea ce-l

preocupă este viaţa satului ardelean, în realitatea

ei morală, pe fundalul căreia o pleiadă de destine

se desfăşoară implacabil. Există câteva coordonate

comune între opera lui Agârbiceanu (prin

Arhanghelii, dar nu numai) şi romanul lui

Kemény János A viziboszorkány-Vrăjitoarea

apelor, din mai multe puncte de vedere: variatele

forme de reprezentare thanatică - în special în

prozele scurte ale lui Agârbiceanu, preocuparea

pentru condiţiile răsturnării vechilor relaţii,

dispariţia unei lumi şi apariţia unei noi orânduiri,

voinţa de a prezenta instinctele, patimile,

conflictele şi dramele dezlănţuite de posedarea

banului, puterea pervertitoare a acestuia,

modificarea comportamentelor şi a mentalităţilor.

Dacă Arhanghelii urmăreşte decăderea unui

bărbat, notarul Iosif Rodean, prins în mirajul

aurului din mina cu acelaşi nume, romanul

autorului maghiar urmăreşte destinul unei femei şi

transformarea unei tinere frumoase (fiica unui

pădurar-tată tiranic, simbolic fiica munţilor) într-o

bătrână „vrăjitoare”, o afaceristă cu plutele, care

exploatează comorile munţilor atât de iubiţi (tăind

şi vânzând copacii, nu scoţând aur). Romanul

urmăreşte schimbarea unei lumi rurale, aflată la

graniţa sălbăticiei - a purităţii morale şi a miturilor

– deci într-o comunitate a civilizaţiei

semiurbanizate şi a tehnologiei. Eroina lui

Kemeny se înscrie, de altfel, în galeria de

personaje feminine tipice literaturii ardelene,

puternice şi voluntare, adevărate monumente de

energie, atât de bine circumscrisă de Mara lui

Slavici sau Francisca lui Breban. Există multe

paralelisme în ceea ce priveşte destinul, experienţa

de viaţă şi devenirea unor scriitori. Un exemplu ar

putea fi, în acest sens Agârbiceanu şi Tamási.

Amândoi provin din zone puternic marcate de

vechimea experienţei populare, au o copilărie ce

prezintă unele asemănări - anii gimnaziului

petrecut de Agârbiceanu la Blaj, de Tamási la

Odorhei, amândoi debutează cu proză

portretistică. Există în nuvelele lui Tamási un

mesianism ţărănesc, dar cu puternice accente ale

conflictului social. O asemenea optică funciar

ţărănească, o credinţă într-un spirit popular

indestructibil, în pofida mutaţiilor aduse de

urbanizare este exprimat şi de nuvelele lui

Agârbiceanu (ciclul Dezamăgire, de exemplu).

Această optică despre ţărănime este, de altfel, un

topos extrem de rezistent în literatura ardeleană.

Apoi Tamási, tânăr, este recrutat şi trimis la şcoala

de ofiţeri din Alba Iulia, experienţă ce aminteşte

de Rebreanu. Soluţia lui Abel, retragerea din lume

în natură aminteşte de regresiunea figurilor lui

Sadoveanu către aceleaşi spaţii neprihănite.

Una din cele mai importante opere scrise de

Tamási este Czimeresek-Blazonarzii (1931).

Romanul surprinde un moment de criză din viaţa

protipendadei ardelene maghiare. Lumea

moşierilor, cavalerilor de industrie, a afaceriştilor,

intelectualilor sau a militarilor, prinşi în vârtejul

Istoriei, trăieşte într-un prezent al simţurilor şi

poftelor. În vreme ce întregul sistem, întreaga lor

lume se dă peste cap, ei se străduiesc să-şi

continue existenţa ca şi cum nimic nu s-ar

întâmpla. Situaţia aminteşte înspăimântător de cea

din Răscoala lui Rebreanu. Nu este singurul punct

comun cu romanul rebrenian. Figura Tildei

Csetneky, o fiinţă posedată de o adevărată

demonie erotică, cu ambiţia de a-l seduce pe unul

din fiii conţilor Ercsei, numai pentru a ajunge

contesă cu moşii întinse, îşi găseşte o replică

perfectă în Nadina Iuga, chiar şi în modul în care

cele două sfârşesc. Lumea evocată în roman - o

lume opulentă, trivială, coruptă a rechinilor de

război, aminteşte de simbolul Întunecării de Cezar

Petrescu. Climatul, atmosfera, problematica

primului război mondial şi a întâmplărilor care i-

au urmat constituie subiect pentru mai multe

romane, născute în ambele literaturi.

Problematica, conflictul tragic al povestirii Erdélyi

csillagok-Stele ardelene de Tamasi îşi găseşte

ecoul în micul roman Cei doi în dreptul Ţebei de

D. R. Popescu. La Tamási, într-un sat din

Secuime, după primul război mondial, un jandarm

român se îndrăgosteşte de o localnică, şi, în ciuda

protestelor paterne, o ia de soţie. În ziua de după

nuntă, cineva dă foc casei în care cei doi se aflau,

din cei doi îndrăgostiţi provenind din comunităţi

etnice învrăjbite nerămânând decât cadavrul lor

carbonizat . În micul roman al lui D. R. Popescu,

Ilie şi Ilona se iubesc, şi, pentru a scăpa de mânia

lui Tibi, fratele fetei, fug în pădure, unde trăiesc

sub ochii binevoitori ai unui bătrân utopist,

Gălătioan (interesantă pare alegerea numelui fetei,

63

LITERATURĂ

Ilona părând să fie cel mai popular nume feminin

maghiar dat personajelor din operele româneşti).

Tibi îl găseşte pe Ilie şi cei doi vor muri legaţi de

o salcie în timpul unui bombardament. Faptele se

petrec pe vremea războiului într-un sat ardelean

multinaţional, iar morala povestirii este aceeaşi ca

şi la Tamási - atrocităţile războiului catalizează

orgoliile naţionaliste, ceea ce produce tragedii

absurde. D.R. Popescu merge mai departe,

prezentând două scene simetrice, prima în care un

preot ortodox este crucificat şi torturat diabolic de

nişte adolescenţi care n-au conştiinţa cruzimii

faptei lor, apoi, după ce satul este ocupat de

armata română, alţi adolescenţi îl răstignesc pe

popa catolic, umflându-i burta cu pompa de

bicicletă. Cei doi preoţi vor sta apoi părăsiţi, faţă-n

faţă, ca nişte figuri cristice, ucise crud şi grotesc.

Romanul Vakvágányon-Pe linie moartă de

Kacsó Sándor surprinde anii 1920, reluând parcă

firul narativ din Blazonarzii lui Tamási. Avem de-

a face aici cu un roman al devenirii individuale,

afirmării şi educaţiei lui Bartók Béni, un tânăr

venit la studii la universitatea clujeană. El trece de

la iluzii la amăgiri, de la aspiraţii utopice la

trezirea la realitate în faţa contradicţiilor lumii

postbelice. Experienţa lui patetică aminteşte de

cea, analogă, a lui Radu Comşa din Întunecarea

lui Cezar Petrescu: amândoi împărtăşesc

confruntarea, eşuată, cu lumea magnaţilor, a

bancherilor şi a ariviştilor. Amândoi trăiesc

reîntoarcerea la satul natal, experienţă care nici ea

nu aduce liniştirea. Soluţia reîntoarcerii

dezrădăcinatului la matca ţărănească este comună

mai tuturor creatorilor ardeleni.

Interferenţele culturale şi literare dintre

literatura română şi cea maghiară sunt numeroase

şi diverse. Aşa cum formulează Nicolae Balotă în

introducerea cărţii sale Scriitori maghiari din

România, „scriitorii români şi maghiari trăim în

acelaşi spaţiu cu determinări istorice şi culturale

comune. Desigur, literele române, pe de-o parte, şi

cele maghiare, pe de altă parte, îşi au, cum bine

ştim, propriile tradiţii; factori diverşi au operat în

evoluţia lor. Specificităţile nu pot fi ignorate. Dar

atunci când se creează o comunitate de destin

istoric, cum există între literaturile de diferite

limbi din ţara noastră, nici o diferenţiere existentă

nu trebuie să împiedice comunicarea între ele. Iar

la temeiul oricărei comunicări este cunoaşterea”10

.

Apropierea, cunoaşterea, comunicarea îşi au

originea în ideea de interferenţă, una din puţinele

care au exercitat rolul extraordinar de pol

aglutinator al umanităţii. Un sensus communis se

poate obţine doar studiind comunicările

interculturale sau, restrângând aria cercetării, cele

literare.

Bibliografie: Balotă, Nicolae, Scriitori maghiari din România.

1920-1980, Editura Kriterion, Bucureşti, 1981..

Breazu, Ion, Studii de literatură română şi

comparată. Cluj. Editura Dacia, 1973.

Kakassy Endre, Mihail Sadoveanu, Editura

Irodalmi Könyvkiadó/ Editura pentru literatură,

1964.

Köllő Károly, Confluenţe literare. Studii de

literatură comparată româno-maghiară. Editura

Kriterion, Bucureşti, 1993.

Neumann, Victor, Tentaţia lui Homo Europaeus.

“Geneza ideilor moderne în Europa centrală şi de

sud-est.” Ediţia a doua revăzută. Editura All,

1993.

Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă. Transilvania,

Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.

10

Balotă , Nicolae, Scriitori maghiari din România, Editura

Kriterion, Bucureşti, 1981, p. 6.

64

LITERATURĂ

ETIC ŞI ESTETIC ÎN MĂRTURIILE ASUPRA DETENŢIEI COMUNISTE.

„NARCISISMUL” ISTORIEI

dr. Iulia Pop

Résumé: L’Étique et l’esthétique dans les aveux sur la détention communiste. ,,Le

Narcicssisme’’de l’histoire. L’histoire peut être conçue comme une relation entre subjectivité et objectivité,

entre mémoire, biographie, temps, language et texte. On peut textualiser l’histoire, en lui donant, à côté de

la dimension étique implicite, une dimension esthétique. Le résultat en est le pacte qui s’établit entre

l’auteur, le narrateur, le personnage, d’où, biensûr l’émotion du lecteur, car le texte mémorialistique‚est

une écriture de frontière.

Cuvinte cheie: istorie, pluriperspectivism, repere, memorie, discurs, biografie, timp.

1.Istoria între obiectiv şi subiectiv.

Problema obiectivităţii şi/sau a subiectivităţii în

istorie nu reprezintă o noutate în istoriografie şi,

deşi se recunoaşte rolul subiectivităţii în

cercetarea istorică focalizată pe „imediat”, pe

evenimentele din proximitatea prezentului,

dimensiunea subiectivităţii şi recunoaşterea

limitelor obiectivităţii sunt încă privite cu

suspiciune. Deoarece cunoaşterea istorică trimite

spre cunoaşterea trecutului uman, ea „pretinde

corelarea între subiectivitate şi obiectivitate, în

măsura în care ea pune în relaţie, din iniţiativa

istoricului, trecutul oamenilor de odinioară şi

prezentul celor de astăzi”1. Pentru istoria

contemporană, cercetarea documentelor (demers

obiectiv) trebuie confruntată şi dublată de

scrutarea memoriei celor vii (demers ce vizează

subiectivitatea).

Termenii „obiectiv” şi „subiectiv”, care se

răsfrâng asupra cunoaşterii, comportă mai multe

accepţii: Obiectiv Subiectiv

-este considerat obiectiv ceea

ce există în afara

individualului, independent de

voinţa lui

-este subiectiv tot ceea ce

reprezintă un produs al

individualului

-este obiectiv ceea ce rămâne

valabil pentru toţi indivizii,

independent de orizontul lor de

cunoaştere

-este subiectiv tot ceea ce nu

implică universalitatea

-este obiectiv tot ceea ce nu

implică ataşament emoţional

-este subiectiv tot ceea ce

păstrează atingeri emoţionale

părtinitoare

-este obiectiv tot ceea ce există

independent şi fără implicaţii

individuale

-este subiectiv tot ceea ce

implică o conştiinţă

individuală bazată pe afecte

Cunoaşterea obiectivă, oricât de

nepărtinitoare ar fi, necesită o răsfrângere activă

1 Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Timişoara,

Amarcord, p. 411.

asupra individualului, pentru că, altfel,

cunoaşterea (obiectul) nu mai are o ţintă de

acţiune (subiectul) şi ar fi de natură „extra-

umană”. Mai exact, nu poate exista cunoaştere

fără a exista un subiect asupra căruia să se exercite

procesul. Mai importantă este, însă,

conştientizarea nivelului de subiectivitate a

subiectului, care este rolul său în procesul de

cunoaştere şi cât anume se implică în acest proces

pentru a preîntâmpina deformările sau infuziile

speculative. Judecăţile de valoare pe care le emite

instanţa subiectivă, explicaţiile de natură cauzală,

ierarhiile pe care le induce subiectul ca actor sau

observator al istoriei sunt câteva dintre modurile

de interferenţă ale subiectului în procesul de

cunoaştere. Deşi se pleacă de la premisa unei

imparţialităţi obligatorii în cercetarea faptului

istoric, odată ce subiectul ia o anumită atitudine

faţă de eveniment, el nu mai poate fi imparţial,

pentru că emite un punct de vedere. Numai

evenimentul şi demersurile pentru înţelegerea

acestui eveniment rămân imparţiale, câtă vreme

ele rămân ştiinţifice şi nu contractează implicaţii

personale (de ordinul simpatiilor sau

animozităţilor, al prejudecăţilor şi părtinirilor

revanşarde).

În vederea „activării” procesului de

cunoaştere, care se poate face numai de un

subiect, subiectivitatea acestuia este una benefică

şi obligatorie, deoarece excluderea individualului,

a subiectului (aşa cum o cere un demers obiectiv

prin definiţie) văduveşte procesul de cunoaştere de

însuşi motorul lui structurant; implicaţia

individuală, emiterea de puncte de vedere sunt

obligatorii în acest proces, deşi definiţia unui

demers obiectiv le interzice. Punctul de vedere al

lui Adam Schaff, în ceea ce priveşte dihotomia

65

LITERATURĂ

obiectivitate/subiectivitate este unul extrem de

pertinent: „dacă obiectivitatea cunoaşterii ar trebui

să însemne excluderea tuturor proprietăţilor

individuale ale personalităţii umane, dacă

parţialitatea ar trebui să constea în a emite judecăţi

renunţând la propriul punct de vedere şi la

propriul sistem de valori, dacă valabilitatea

universală a judecăţilor ar trebui să constea în

eliminarea tuturor diferenţelor individuale şi

colective, obiectivitatea ar fi pur şi simplu o

ficţiune”2. În opinia lui Adam Schaff,

subiectivitatea nu trebuie redusă doar la amprenta

personală, ci se integrează cunoaşterii multiple,

câtă vreme istoricul vizează o sinteză a impactului

evenimenţialului într-o anume epocă. Această

sinteză nu se poate defini decât în măsura în care

se iau în calcul şi evenimentele particulare ale

epocii, impactul faptelor istorice asupra

individului, înţelegerea comportamentelor umane.

Evident că numai acestea luate în considerare,

reflectă adevăruri parţiale, incomplete, dar care

cumulate cu cadrele ideologice, pot împlini,

plurivalent, realitatea epocii sub studiu.

Pluriperspectivismul permite o viziune de

ansamblu asupra obiectului, proces benefic nu

numai individului, ci devine, prin cumulare, un

câştig social.

Pe de altă parte, una din limitele factorului

subiectiv este tendinţa deformatoare pe care acesta

tinde s-o afişeze, rezultat al determinismului

social, al părtinirilor sau prejudecăţilor etc.;

conştientizarea necesităţii controlării acestor

atitudini, precum şi a parţialităţii/relativităţii

adevărurilor poate fi realizată prin capacitatea de

autoreflexie şi de selecţie, precum şi ancorarea în

realitatea obiectivă. Activitatea de selecţie

vizează, însă, şi ea un relativism, pentru că se vor

avea în vedere faptele care sunt importante

subiectului, ceea ce atrage un alt tip de

subiectivitate, numit de J.H. Randall, „relativism

obiectiv”3, datorat influenţelor epocii. Astfel,

cunoaşterea istorică „poate fi obiectivă într-un caz

şi nu va fi în altul”4, în funcţie de reperele alese.

Ieşirea din impas, pe care o propune Randall este

necesitatea fixării unor obiective (objectives) la

care să se raporteze procesul de selecţie a

2 Adam Schaff, Istorie şi adevăr, Bucureşti, Editura politică,

1982, p. 328. 3 J.H. Randall Jr., „Nature and Historical Explanation”,

Apud Adam Schaff, Op. cit., p. 349. 4 Adam Schaff, Op. cit., p. 350.

adevărurilor, iar obiectivitatea (objectivity) se va

reflecta în demersul de permanentă raportare la

aceste obiective bine fixate. În acest sens,

adevărurile eroizante sau ”hiper-personale” se

selectează, autoeliminându-se, ele însele.

Subiectivitatea memoriei transpusă în mărturii

orale sau în memorii scrise, atât de „acuzată” şi

pentru caracterul ei selectiv, şi pentru lipsa de

credibilitate, trebuie înţeleasă ca factor

determinant pentru o întregire a istoriei, nu în ce

priveşte faptele trecutului, pentru care există alte

tipuri de atestări, ci pentru mecanismul

construcţiei de semnificaţii ale trăirii acestor fapte,

modalitatea de percepere a lor şi impactul pe care

îl au pentru cei care le-au trăit.

Cunoaşterea istorică primeşte caracterul

unui proces care se construieşte pornind de la

perceperea cognitivă din diverse unghiuri,

acumulând realităţi parţiale, care, de multe ori,

schimbă viziuni deja construite. Pe măsură ce

sursele se înmulţesc şi unghiul de abordare a lor

este din ce în ce mai larg, competitivitatea este din

ce în ce mai antrenantă. În acest proces se

urmăreşte, desigur, configurarea unui adevăr

general, înspre care se ajunge prin acumularea de

adevăruri parţiale. Un fapt istoric nu ajunge

niciodată să fie cercetat în forma lui „pură”,

pentru că istoricul nu este contemporan cu

evenimentul; noi avem acces numai la reprezentări

ale acestuia, la reflectările sale în conştiinţa

umană, de aceea toate sursele vor purta o

amprentă „personalizată”. Cercetarea se va raporta

mereu la obiectivele stabilite şi va purta mereu

amprenta evoluţiei, „istoricul va scrie totdeauna

istoria în funcţie de rezultatul final al evoluţiei”5.

2. Istorie şi memorie. Istoria şi memoria se

află într-o strânsă interdependenţă, în măsura în

care memoria reprezintă obiectul de cercetare al

istoriei, iar istoria furnizează acesteia fapte şi

evenimente ce vor fi stocate. Istoria reprezintă un

produs al memoriei, fie ea oficială, „a

documentului”, sau personală, reflectând modul în

care individul trăieşte evenimentele, biologice sau

istorice. Semnificaţiile istorice nu pot fi

recepţionate prin „etimologii istorice”; ceea ce nu

este reţinut în memorie dispare, inevitabil, prin

uitare, în cel mai simplu caz, sau nu a fost reţinut

5 M.J. Dhout, „Histoire et reconstitution du passé” în Ch.

Perelman (ed.), Raisonnement et démarches de l’historien,

(Bruxelles, 1963), Apud, Adam Schaff, Op. cit., p. 318.

66

LITERATURĂ

niciodată; de aceea, memoria nu e doar obiectul

istoriei, ci şi subiectul ei.

Henri Bergson subliniază în Materie şi

memorie: „Conştiinţa înseamnă memorie”. Acest

lucru înseamnă că omul trăieşte tot atâta timp cât

îşi aminteşte. Amintirea, din perspectiva

prezentului, activează timpul trecut, eliberându-l

de greutatea simplei stocări în „palatele

memoriei”. Pentru toţi, trecutul e un „determinant

pentru ceea ce suntem acum”6 şi ne defineşte. În

funcţie de evenimentele particulare trăite, sau ale

comunităţii, şi de impactul lor asupra conştiinţei

noastre, amintirile poartă amprente puternice sau

doar tuşe, de ordin emoţional: nostalgie, plăcere,

resemnare, furie, regret, sfială etc.

Discursurile autobiografice, la nivelul

percepţiilor, sunt construite pe eşafodajul a trei

verbe ordonatoare: „a vedea”, „a simţi”, „a auzi”.

În memorialistica despre detenţie, spre exemplu,

contactul cu universul carceral se realizează

senzorial: pentru că văzul este pus sub interdicţie

(arestarea se face noaptea, deplasarea se realizează

cu ochelarii opaci, celula este cufundată în

întuneric etc.) şi nu poate fi activat, reprezentările

spaţiale care ar fi putut fi percepute prin organul

vizual, sunt reţinute în alte tipuri de memorie,

elementare: memoria olfactivă (mirosul fetid din

celule), memoria tactilă (paturile-mormânt, zidurile

reci), memoria auditivă (zgomotele-semnale

metalice din calorifere sau surde din ziduri). Şi cea

vizuală e activată, dar la antipozi: celula de

pedeapsă e neagră, deoarece e în întuneric şi neagră

prin activarea celorlaltor simţuri, pentru a o

configura. Amintirile rămân trainice nu doar pentru

că sunt legate de fapte, ci pentru că rememorează şi

stări emotive; întorcându-se, în procesul de

rememorare, la statutul de deţinut, memorialistul

retrăieşte afectiv consecinţele arestării: „îmi

amintesc cum m-am simţit”.

În opinia lui Ticu Constantin, amintirile se

pot clasifica în funcţie de repere autobiografice

(spre exemplu amintiri ce marchează etape ale

devenirii umane, care pot să coincidă sau nu cu

vârstele biologice: copilăria, adolescenţa,

tinereţea, perioada detenţiei, sau a exilului, a

rezistenţei în munţi, senectutea etc., ori efectul

„prima dată”: prima iubire, prima întâlnire, prima

arestare, prima anchetă, primul copil, primul

6 Ticu Constantin, Memoria autobiografică, Iaşi, Institutul

European, 2004, p. 5.

salariu etc.) sau repere-limită, ce contribuie la o

distribuţie clară a amintirilor, de tip „ante”şi

„post” (înainte/după război, înainte/după august

1944, înainte/după arestare, înainte/după 1989

etc.). Ca şi cele autobiografice, amintirile de

graniţă îşi păstrează acurateţea peste ani, însă

impactul asupra celui care îşi aminteşte este mult

mai acut.

Amintirile „traumatice” fac parte din această

categorie şi provin din incidente sau ameninţări la

integritatea fizică sau morală a celui care îşi

aminteşte; ele provoacă emoţii pe care, în funcţie

de trauma suferită (fizică sau morală), ori de

reacţiile colectivităţii, individul încearcă să le uite

sau să le ascundă. Bătaia are un impact imediat

asupra corpului uman şi amintirea ei provoacă

reiterarea suferinţei, însă aceasta este mai puţin

dureroasă decât o traumă morală (agresiunea

verbală, desconsiderarea umană, anularea

statutului etc.) care are consecinţe pe termen lung;

în funcţie de intensitatea ameninţării (cauza),

reacţiile umane în momentul reactualizării sunt

diferite: abundenţa detaliilor în descrierea

efectului (trauma propriu-zisă) trimite înspre o

detaşare afişată, astfel că amintirile sunt „prea

accesibile”, iar refuzul amintirii sau a detaliilor nu

înseamnă întotdeauna uitare, ci o activare a unui

autocontrol printr-o amnezie ce indică încă

prezenţa ameninţării, deci amintirile sunt „prea

inaccesibile” (e aici cazul multora dintre foştii

deţinuţi trecuţi prin reeducarea de tip Piteşti). Din

perspectiva psihanalizei, Freud opinează că

verbalizarea experienţelor traumatice are un efect

terapeutic, însă purtătorul este atacat din două

părţi: din exterior, prin reactualizarea

evenimentului şi din interior, efectul de traumă

este retrăit. Se activează mecanisme de apărare,

concretizate uneori prin blocaje verbale („a fost

greu”, „nici nu se poate povesti”, „nu am cuvinte

să spun” etc.) faţă de rememorarea traumei: nu se

poate vorbi despre eveniment şi consecinţele lui

pentru că amintirile sunt fie „foarte bine reţinute”,

fie „puternic respinse”7. Când discursul totuşi se

construieşte (din nevoia de vindecare morală sau

ca demers restitutiv), aceşti purtători de traume îşi

revendică dreptul de a fi ascultaţi, pentru că,

asemenea tuturor discursurilor memorialistice, el

nu e unul autoadresat. În ciuda traumelor

acumulate în memorie, care structurează povestea

7 Ticu Constantin, Op. cit., p. 163.

67

LITERATURĂ

despre sine, tonalitatea discursului nu e una

negativă, ci se pozitivează prin depăşirea

handicapului respingerii lor; verbalizate, deşi vor

persista într-o memorie dureroasă şi remanentă,

ele îşi vor pierde din intensitate. Povestind /scriind

despre cauza şi efectele traumei, ea este depăşită,

dar numai relaţionată cu anumite „elemente de

siguranţă” (spaţiul de origine, familia, Dumnezeu,

speranţa etc.) care se configurează în momentul

derulării poveştii: „rugăciunile mamei m-au

ajutat”, „n-am uitat de Dumnezeu”, „credinţa m-a

ţinut în viaţă”, „am ştiut că o să scap” etc.

La polul opus acestora se situează, în opinia

lui Ticu Constantin, amintirile „vivace”, care

„luminează” trecutul şi cărora, în acord cu

devenirea ulterioară sau în contextul în care se

provoacă rememorarea, tindem să le acordăm un

plus de valoare. Această redimensionare,

pozitivare, câtă vreme nu se manifestă ca un cult

al personalităţii, nu înseamnă neapărat o

falsificare a amintirii, pentru că evenimentul de

bază nu e distorsionat, ci doar detaliile sunt

„îmbunătăţite”, ca urmare a influenţelor media, a

laturii social-umane etc. Exemple ale acestui tip

de amintiri sunt reflectate în tendinţele de

autoeroizare observabile în unele texte

memorialistice, în care autorul-narator-actor se

plasează mereu în „centrul evenimentelor”, ori

mărturiseşte caracterul de lider al comunităţii, sau

în contaminările post-eveniment (mărturisite, gen

„aşa cum s-a spus la televizor”, „au mai spus-o şi

alţii”, sau nemărturisite) pe care cel care îşi

aminteşte şi le însuşeşte pentru că a trăit în

contexte similare.

Amintirile de tip „flash” sunt foarte intens

reactivate pentru că prezintă o importanţă

deosebită pentru cel care îşi aminteşte. Ele se

manifestă cu prioritate în cadrul altor amintiri, fără

a fi invocate (rememorarea momentului arestării,

spre exemplu, atrage şi amintirea unor detalii

vestimentare, sau ale stadiului vegetal – „atunci

pomii erau în floare”, ori cu privire la contexte

chiar accidentale – „atunci era la noi în vizită...”)

şi implică şi alţi actori sau observatori.

Din acest punct de vedere, în amintirile

considerate personale îi implicăm şi pe ceilalţi,

astfel că graniţele între o memorie personală,

autobiografică şi cea socială sunt aproape

întotdeauna încălcate. Din punctul de vedere al

gradului de implicare într-un eveniment, amintirile

sunt stocate fie într-o memorie personală (dacă

cel care rememorează îşi asumă statutul de actor),

fie într-o memorie socială (dacă participarea este

indirectă, mediată de presă sau de amintirile

altora, spre exemplu), ori într-o memorie istorică

(dacă nu se pot trasa linii de contemporaneitate

între eveniment şi narator). La fiecare nivel, se

observă o continuă mişcare regresivă înspre trecut,

cu scop recuperator şi apoi o mişcare progresivă,

de raportare a informaţiilor la perspectiva

prezentului. Încadrarea, de multe ori procustiană,

a informaţiilor în cadre teoretice stabilite, în

nevoia de obiectivitate, angajează într-o singură

direcţie cercetarea, astfel că evenimente

înregistrate de memoria personală ca fapte

cotidiene, „mici”, sunt ignorate, deoarece sunt

prea „lente” şi greu de reperat într-o istorie

„rapidă”. Ignorarea provine şi dintr-o prejudecată

a necesităţii distanţării faţă de eveniment, pentru

a-l putea evalua obiectiv, invocându-se aici şi

limitele unei abordări subiective: memoria umană

este selectivă şi suspectă de contaminări chiar

involuntare; mai mult, există riscul ca amintirile

unui martor să nu se plieze pe amintirile altuia

(sau să nu se potrivească cu voinţa lui de

amintire), provocând reproşuri sau

susceptibilităţi8. Se configurează astfel o stare

conflictuală între istorie şi memorie, mai degrabă

între adevărurile furnizate de acestea: adevărul

istoric şi adevărul afectiv, impunându-se

necesitatea unei etici a memoriei.

Noile orientări ale istoriei secolului al XX-lea

propun o abordare a „ansamblului părţii terminale

a istoriei contemporane”9 prin apelul la memoria

activată prin verbalizarea ce generează naraţiuni

istorice; experienţa proprie a evenimentului,

calitatea de actor sau martor al faptelor istorice

oferă avantajul trăitului, al „originalului”,

permiţând pluriperspectivismul, oferind privilegiul

unei relaţionări cu memoria personală, nu

numai/neexcluzând raportarea la prezent sau la

informaţiile documentare recunoscute ca oficiale.

În acest fel, pornind de la premisa unui demers

obiectiv, apelând la surse subiective, e adevărat,

dar „calde”, nu este nevoie de o distanţare

temporală pentru a obţine un adevăr obiectiv.

Singularul (evenimentul asupra căruia se

8 Vezi Ruxandra Cesereanu, „Poetica amintirii” în „Steaua”

nr. 1-2/2005. 9 Este definiţia pe care J.F. Soulet o dă conceptului de

„istorie imediată”, în Istoria imediată, Bucureşti, Corint,

2000, p. 7.

68

LITERATURĂ

focalizează istoricul) este exploatat din

perspective multiple (surse documentare, istoria

oficială, dar şi resurse umane), astfel că

evenimentul se întoarce la individ, cel care l-a

înfăptuit. Acesta restituie propria istorie, ce,

cumulată cu altele, intră în conjuncţie cu

informaţiile obţinute din sursele „reci”,

documentare, din interpretarea cărora s-a născut o

istorie oficială.

Pentru cazul particular al celor 50 de ani de

comunism românesc, însă, istoria oficială este cel

puţin viciată, oferind numai perspectiva

învingătorului, departe de a fi una obiectivă.

Avantajul aplecării imediate asupra acestei

perioade este posibilitatea sondării memoriei

personale a celor care au trăit cu intensitate aceşti

ani, din perspectiva învinsului (oponenţi, urmăriţi,

arestaţi, torturaţi etc.) încă supravieţuitor; în mod

evident, fiecare va reconstrui, apelând la memoria

autobiografică, o istorie personală, unică, valabilă

sie însuşi, dar capacitatea de selecţie a istoricului

şi obiectivitatea demersului său, raportat mereu la

obiectivele propuse, poate conjuga naraţiunile

obţinute în scopul restituirii unei realităţi

obiective, chiar pornind de la argumente

subiective. Trecutul personal (my past) s-a

transformat, prin etuva totalitară, în trecutul

poporului (our past), uniformizat, iar istoria

personală (my history) a devenit istoria poporului

(our history). Într-o continuare a terminologiei, se

impune „joncţiunea” dintre „my memory” şi „my

past” reflectate în „my story”. Iar acest „my story”

relaţionează implicit şi profitabil cu „history”,

situat la antipozi faţă de „our history”; „his story”

(povestea învinsului) se intersectează cu „my

story” (obnubilată de totalitarism) şi devine

„history” (istorie, ce conjugă un eveniment reţinut

în memorie personală şi apoi activat prin discurs,

prin releul dimensiunii orale). Se realizează astfel,

prin limbajul ce verbalizează şi articulează

amintiri ce pot părea disparate, ideea continuităţii

trecut-prezent, şi, mai mult, se pot observa

discrepanţele frapante dintre o istorie contrafăcută

(oficială) şi una trăită (nonconformă), de cele mai

multe ori retezată procustian.

3. Istorie şi biografie. Statutul omului ca

(purtător de) memorie îi creează acestuia şi

sensibilitatea crescută înspre tentaţia povestirii, un

veritabil homo narrativus10

. Acest tip de

sensibilitate este utilă din perspectiva istoriei

orale, care „profită” de eternele „obsesii ale

discursului istoriografic de a reconstitui obiectiv,

veridic trecutul”11

. Discursul despre sine (în forma

orală ca rezultat al interviului biografic, ori în

forma scrisă a memoriilor-mărturii) relaţionează

evenimentele mari ale trecutului cu percepţia

individuală asupra lor, reliefând (într-un timp al

povestirii) impactul pe care acestea le-au avut (în

timpul trăirii) asupra individului. Astfel,

profitabil, un timp istoric se filtrează într-unul

biografic şi, în acelaşi timp, parcursul individual

devine oglindă a devenirii unei naţiuni. Se

construieşte astfel o „istorie în istorie”12

, unde

„rama” („istoria mare”) este alcătuită de o sumă

de „istorii mici”, fără de care configuraţia ei n-ar

exista.

În mod evident, întâlnirea dintre istorie şi

destin personal, reflectat fie în discurs oral

(provocat în interviu), fie în discurs consemnat

(text despre sine), este marcată şi în puncte de

convergenţă şi în puncte divergente. „Memoria

mică” (a datelor, mai ales şi a locurilor uneori)

poate fi inexactă, în schimb cea „mare” (a

impresiilor şi a consecinţelor) e mai veridică,

deoarece se articulează pe propria subiectivitate.

Acestui tip de subiectivitate trebuie să-i fie

acordată credibilitate (deci premisa obiectivităţii),

în ciuda insistențelor invocări ale limitelor

surselor memorialistice. Liniile mai accentuate

care construiesc impactul evenimentului istoric

asupra naratorului alternează cu crochiurile

deconcentrate referitoare la apelul evenimenţial

propriu-zis. Însă şi memoria datelor, a numelor,

locurilor se sedimentează cu ajutorul unor

conexiuni ce ţin de o logică interioară; datele sunt

reţinute în relaţie cu o memorie a sărbătorilor

(spre exemplu: „am fost arestat cu câteva zile

înainte de/după ...” - o sărbătoare creştină: Paşte,

Crăciun etc.), numele şi locurile sunt relaţionate

cu identităţi sau alterităţi din orizontul familial sau

comunitar (spre exemplu: „aici era sărăcie, nu ca

la noi” – despre spaţiul de domiciliu obligatoriu

etc.). Exactitatea evenimenţială, mai mult sau mai

10

Ion Vlad, Aventura formelor, Bucureşti, Editura Didactică

şi Pedagogică, 1996, p. 107. 11

Doru Radosav, „Biografie şi istorie (sec. XX). Moş

Ivănescu din Rusca”, în „Anuarul de Istorie Orală” (AIO) I,

Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 38. 12

Doru Radosav, Loc cit., p. 38.

69

LITERATURĂ

puţin conformă cu realitatea, este reţinută în

funcţie de gradul de participare a naratorului la

acest eveniment sau de impactul direct sau

indirect al acestuia asupra

individului/familiei/comunităţii, generând astfel

reprezentări graduale. În tuşe mai pronunţate sau

înspre marginal, dar oricum marcate, istoria

contemporană îşi găseşte reprezentări în memoria

personală. Depinde de gradul de interacţiune al

individului cu această „mare istorie”.

Biografia furnizează informaţii despre „cine

este” omul care participă la istorie, dincolo de un

discurs filozofic („ce este” omul) mai puţin

profitabil din punctul de vedere al relaţionării cu

istoria, pentru că rămâne neancorat într-o realitate

diacronică. Unicitatea discursului despre sine nu

izolează individul, ci îl pune în relaţie cu alte

biografii, sugerând interacţiuni umane. Hannah

Arendt13

sugerează că „viaţa individuală poate fi

povestită şi reprezintă condiţia prepolitică şi

preistorică a istoriei” (t.n.). Mai mult, Adriana

Cavarero opinează că aceste condiţii transpuse în

naraţiuni sunt prioritare politicii şi istoriei. Astfel,

biografia devine importantă, în esenţă, nu pentru o

istorie a faptelor, ci pentru una a oamenilor, iar

„problema” subiectivităţii trebuie redimensionată

în oportunitatea descoperirii „fragilităţii unicităţii”

fiecărei biografii în parte, care se reflectă în

unicitatea discursului despre sine care luminează

existenţe unice.

De actualitate acută în domeniul istoriei

orale, relaţia dintre biografie şi marea istorie

revelează modul în care individul (prin viaţa sa,

unică) se raportează la istorie, fundamentată ca

ştiinţă care studiază dezvoltarea complexă a unei

societăţi, într-un proces unitar, fundamentat.

Biografiile individuale ies din acest „unitar”

instituţionalizat, oficial şi colectiv, dezvăluind,

deopotrivă, modul în care istoria este „trăită la

persoana I singular”14

şi influenţa istoriei asupra

modulaţiilor biografice individuale. Cu alte

cuvinte, individul acţionează asupra istoriei (cel

puţin pentru că e actorul ei), iar istoria „lucrează”

asupra propriului său destin; se observă astfel o

dublă poziţie a individului: e un subiect activ, câtă

13

În The Human Condition, Chicago, University of Chicago

Press, 1957, p. 181, Apud Adriana Cavarero Relating

Narratives, Routledge, London, 1997, p. X („Translation’s

Introduction”). 14

Doru Radosav, „Editorial” în „Anuarul de Istorie Orală”

(AIO) V, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 9.

vreme construieşte istoria, dar şi suportă (e subiect

„pasiv”) efectele propriilor acţiuni (într-un efect

de „bumerang”). Astfel, discursul istoric se

construieşte şi din biografii individuale, situate,

într-o premisă restitutivă, fericit, într-un punct de

întâlnire cu marile fapte care au devenit

evenimente istorice. Mai mult, participarea

individuală constructivă la aceste fapte le-a

conferit dimensiunea istorică.

4.Istorie şi timp. Literatura memorialistică,

deşi porneşte de la premisa unei memorii

personale, ce dezvăluie emoţii şi istorii

particulare, „con-centrează” timpul individual şi

timpul istoric, faţă de care se raportează mereu

actorul/martor al evenimentelor. Pe de altă parte,

mărturisitorul pendulează mereu între alte două

valenţe temporale, ale discursului: timpul

povestirii angajează un timp al trăirii. Astfel, din

ambele perspective, individul este ancorat în

comunitate, istoria „invadează” intimitatea, fără a

se diminua personalitatea individuală.

Pe lângă existenţa unor repere nucleu

(copilăria, adolescenţa, arestarea, ancheta,

închisoarea, eliberarea, reintegrarea în societate

etc.) a căror repetabilitate în discursurile despre

detenţie asigură coerenţa traseului propus, textele

memorialistice permit descoperirea a două tipuri

de mişcări: una circulară, a „timpului mic”, intim,

personal, reprezentat prin conectori temporali de

tipul: „dimineaţa”, „la prânz”, „seara”, „la 5”, „la

10”, „o jumătate de oră”, ce segmentează

existenţa, sincopând-o, şi o mişcare liniară, „ce

asigură (s)curgerea într-un „timp mare” (în

accepţia bahtiniană), istoric, ireversibil, marcat

discursiv prin date calendaristice, ani, perioade de

detenţie, succesiuni ale spaţiilor de detenţie etc.

Conectarea celor două timpuri dezvăluie relaţii

tensionate ale individului cu societatea şi asigură

relaţionarea cu istoria15

. Pentru majoritatea

memorialiştilor, a relata despre ei înşişi înseamnă

a relata despre întreaga lor generaţie, luminând

spiritual o epocă apusă şi sedimentată deseori într-

o memorie dureroasă.

Deşi aproape toţi memorialiştii aleg să

respecte regula calendarităţii lui M. Blanchot,

timpul nu (mai) respectă cronologia, ci

intensitatea trăirii, care va ordona devenirea eului.

Rememorarea reclamă alte amintiri, în tehnica

15

Vezi Virgil Şoptereanu, Timpul artistic şi poetica

memoriei, Bucureşti, Paideia, 2006.

70

LITERATURĂ

„ramei”: se ating aproape simultan timpuri şi

epoci diferite, eul narator invocând diverse alte

ipostaze proprii, dar din alte contexte istorice. În

opinia lui Virgil Şoptereanu, aceste abateri de la

linearitatea discursului ca premisă de construcţie,

demonstrează o abandonare benefică,

multidirecţională, şi reprezintă semne ale

modernităţii; o modernitate proustiană ce atinge,

am spune, fulgurant, postmodernismul16

.

Experienţa umană se va reda, din punctul de

vedere al compoziţiei, în două moduri: povestirea,

derulată într-un tempo adesea rapid şi descrierea,

care suspendă timpul, memorialistul orientându-se

asupra spaţiului.

Ioan Holban17

opinează că scrierile

subiective propun intersecţia mai multor timpuri:

un timp al lecturii, care se verifică de multe ori

prin introducerea cititorului în discurs, chiar de

către naratorul-actor, prin „Cuvântul înainte”,

formulele de adresare directă („stimate cititor”),

„Introduceri” sau „Cuvânt lămuritor”. Aceste

fragmente devin de multe ori pretexte pentru a

potenţa scopul scrierii, valoarea documentară a

textelor restitutive, pentru a accentua adevărul

faptelor narate, ca prim obiectiv al demersului,

memorialistul deplasând, de multe ori, accentul,

de la importanţa propriei persoane (într-un exces

de modestie) în favoarea unei categorii sociale şi a

unei epoci; persoana I singular se deplasează

înspre un plural al apartenenţei, „noi”. Prin acest

timp al lecturii, secvenţele evenimenţiale ale

textului memorialistic se leagă retoric între ele şi

stabilesc, totodată, un contact direct cu cititorul.

Al doilea timp al scrierilor memorialistice

este cel al scriiturii, definit de Ioan Holban ca o

„categorie temporală purtătoare a pactului

autobiografic şi îl presupune în mod necesar pe

destinatarul mesajului, ca subiect al lecturii”18

.

Pactul autobiografic, în accepţia lui Philippe

Lejeune, verifică identitatea Autor = Narator =

Personaj/Actor. Pe lângă acesta, se impune şi

prezenţa unui alt pact, referenţial, care verifică

„realul” prin materialul scris: prezentul verbelor,

date calendaristice, martori, terţi. Pactul referenţial

poate dubla realul unui text memorialistic de tipul

memoriilor, prin ocurenţa descrierilor aceloraşi

16

Vezi, în acest sens, construcţia compoziţională a

memoriilor Ana-Mariei Marin. 17

Ioan Holban, Literatura subiectivă, Bucureşti, Minerva,

1989. 18

Ioan Holban, Op. cit., p. 218.

spaţii (spre exemplu, închisorile sunt descrise în

termeni asemănători, respectând un fişier al

înfiinţării lor, până la prezentul intrării în ea), în

aceleaşi perioade temporale, confruntându-se cu

aceleaşi condiţii etc., în cadrul mai multor scrieri

de acelaşi gen. Mai mult, memorii diferite reţin,

desigur, în funcţie de capacitatea de stocare şi de

bagajul cultural al manierei de redare prin limbaj,

aceleaşi întâmplări-cheie marcante pentru actorii

care fie s-au întâlnit în acelaşi timp al faptelor în

acelaşi spaţiu, fie nu. Un exemplu concludent este

ocurenţa iterativă a „întâmplărilor” din detenţie

(revolte, evadări), sau a persoanelor, mai ales cu

portrete negative (gardieni, anchetatori, colegi de

celulă), care au marcat memoria deţinuţilor-

memorialişti în timpul faptelor, fie ca actori, fie ca

observatori, fie ca receptori ai unor cutume. Spre

exemplu, memorialistica Aiudului punctează o

încercare de evadare, întâmplare trăită sau auzită

obligatoriu, memorialistica Gherlei aminteşte

celebra întâmplare a adolescentei care trimitea

semnale din faţa închisorii, memorialistica

Piteştiului nu poate ocoli perioada reeducărilor

etc. Sunt timpuri-ancoră comune care se

evidenţiază în toate mărturisirile de detenţie ale

acestor spaţii, indiferent de timpul fizic al

„locuirii”.

Cel de-al treilea timp subliniat de I. Holban,

este cel al amintirii, şi care, spre deosebire de

timpul lecturii ce vizează cititorul, aparţine eului

care rememorează şi care se regăseşte prin apelul

la persoana I a verbului la indicativ imperfect. Eul

narator devine contemporan cu timpul trăirii,

replasându-se în „timpul acţiunii”: „în momentul

rostirii memoriei, eul narator se defineşte în raport

cu acel timp şi cu acel sine-în-act”19

. Timpul

evenimenţial este subliniat printr-un prezent

ireductibil al evenimentului, în care cronologia

dispare. Prin aspectul emotiv pe care rememorarea

nu îl poate ocoli, se pot observa depăşiri ale

limitei actului povestirii şi o întoarcere în

evenimenţial, printr-o abolire a distanţei

temporale. Întoarcerea în evenimenţial, percepţia

şi capacitatea de narativizare a lui sunt condiţiile

scrisului istoric.

5. Istorie şi limbaj. Prin actul vorbirii, omul

evocă, deci actualizează etape şi evenimente ale

trecutului său, fie că este vorba de un trecut al

19

Ioan Holban, Op. cit., p. 222.

71

LITERATURĂ

faptelor, fie al emoţiilor20

. Memoria

evenimenţială, înmagazinată secvenţial, se

activează prin dimensiunea narativă a limbajului.

Discursul narativ, ca formă de manifestare a

limbajului, mediază interferenţa a două forme de

experienţe umane: trăirea în universul senzorial şi

expunerea bagajului informaţional receptat în

universul reprezentărilor. În accepţia lui Paul

Ricoeur, limbajul devine pivotul între cele două

experienţe subiective. Prin dinamica amintirii,

evenimente din trecut devin disponibile pentru

individul care îşi aminteşte şi le articulează, prin

limbaj, făcându-le disponibile lui şi celorlalţi într-

o formă discursivă canonică (cronologică) sau

necanonică (articulate coerent în funcţie de

anumiţi centri de interes istoric sau emoţional).

Revizitarea acestor centri în forma diegesis-ului

permite purtătorului noi experienţe perceptive

(„acum, când îmi amintesc că...”, „atunci nu

realizam că...”, „abia mai târziu mi-am dat seama

că...” etc.) ce ies din itinerarul propus, deschizând

alte experienţe faptice sau emoţionale.

Dinamismul limbajului ce poate verbaliza „din

mers” noi fapte conferă purtătorului de memorie

„vocaţia povestitorului”, care se ambiţionează să

coaguleze două valenţe: cea de estetician, prin

„expunerea unor diagrame sufleteşti” şi cea de

istoric, actor/observator al unor evenimente

purtătoare de istorie21

.

În opinia lui Paul Zumthor, istoria, care se

hrăneşte din memoria vie, există numai în/prin

povestire, un „loc lingvistic care înlesneşte orice

schimb între mine şi celălalt”22

. Prin intermediul

limbajului, istoria nu mai rămâne doar la nivelul

de eveniment, ci este mereu ancorată la prezentul

spunerii – de multe ori articularea se face prin

apelul la un invariabil prezent, ce trimite înspre

atemporalitate, sau imperativ explicit ori implicit,

care conotează densitatea emoţională a unei clipe

trecute, dar redirecţionată tot înspre prezent;

imperfectul proiectează înspre trecut orice acţiune,

după cum tot atât de bine o întinde înspre

prezentul povestirii; din acest punct de vedere,

20

Elisabeta Nicolau, Le temps autobiographique. Ètude

narratologique, pragmasémantique et de linguistique

textuelle sur la temporalité autobiographique, Bucureşti

Editura Universităţii, 2006, p. 132. 21

Vezi Ion Vlad, „În zonele interferenţelor”, în Aventura

formelor, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996. 22

Paul Zumthor, Babel sau nedesăvârşirea, Iaşi, Polirom,

1998, p. 114.

istoria este mereu contemporană, aşa cum afirma

Benedetto Croce.

D. Bertaux afirmă că există trei dimensiuni

ale realităţii cu care operează purtătorul de

memorie: o realitate istorică propriu-zisă, care

însumează faptele cu caracter obiectiv, realitatea

semantică ce denumeşte evaluările, judecăţile de

valoare existente post-eveniment, realitatea

discursivă, adică ceea ce se formulează în

discursul autoreferenţial despre parcursul propriei

vieţi, asamblând realitatea istorică, obiectivă şi

realitatea semantică, ce presupune raţionalizările

subiective. Realitatea discursivă, reuneşte aşadar,

prin verbalizare, obiectivul şi subiectivul, cele

două dimensiuni ale limbajului fiind activate

dinamic: latura tranzitivă revelă fapte şi întâmplări

personale şi sociale, latura reflexivă permite

reflexii, evaluări, perspective despre experienţele

cu care ne confruntăm direct sau indirect, ca

actori/observatori. La nivelul investirii cu sens,

două verbe ordonează realitatea discursivă: „a

avea” şi „a fi”. Amândouă se concretizează atât la

polul negativ, cât şi la cel pozitiv: „noi am pierdut

totul” (prin arestare, confiscare etc.) este sintagma

cu care se schimbă spaţiul libertăţii de afară, cu

cel al închisorii; statutul de om (liber) este

violentat, de asemenea, prin denominaţiile

frecvente ale deţinuţilor înşişi („schelete

ambulante”, „robi” etc.), sau ale aparatului

opresiv: „banditule”, „duşman al clasei

muncitoare”, apelarea cu un indicativ, ca să nu

mai pomenim diversele inovaţii lexico-sexuale ce

atentează la intimitatea umană etc. Pozitivarea se

realizează la nivelul experienţelor de viaţă

acumulate în închisoare („anii de închisoare m-au

împlinit”) şi în discursurile post-detenţie, după

perioada de acomodare cu lumea aşa-zis liberă:

„copiii noştri s-au realizat”, „au de toate”, „am

reuşit să mă angajez/să-mi continuu studiile” etc.

În orientările actuale, „cuvintele se

identifică cu evenimentele, felul în care ele

definesc cadrul enunţiativ al epocii şi devin, prin

chiar rostirea lor, eveniment”23

. Michel Tournier

apropie şi mai mult istoria de limbaj, considerând

că, de fapt, „istoria se constituie şi se restituie”

prin cuvinte, ele nefiind doar urme ale trecutului,

ci şi sursă şi produs în acelaşi timp al trecutului24

.

23

Delia Marga, Analiza discursului în istorie, (Teză de

doctorat), p. 283. 24

Michel Tournier, „Mots”, nr. 35/iunie 1993, Apud Delia

Marga, Op. cit., p. 286.

72

LITERATURĂ

6. Istorie şi text (despre istorie). Adrian

Marino afirmă că „scrierea este paznicul fidel al

amintirilor şi faptelor trecute”25

. Această punere

„la adăpost” a amintirilor prin semne grafice, care

modifică modul de transmitere a amintirilor (de la

discurs oral la text scris), nu se rezumă doar la

modificarea canalului de comunicare: „În realitate,

fixarea este doar aparenţa exterioară a unei

probleme mult mai importante care se referă la

toate proprietăţile discursului”26

. Evenimentele

consemnate în scris, au, pe lângă rol de fixare, şi

responsabilitatea întâlnirii cu lectorul. În ideea

acestei posibile confruntări, informaţiile sunt

exacte, memorialistul oferind detalii, toponime,

nume de alţi martori care pot oferi garanţia

veridicităţii; deseori, informaţia nu e doar

consemnată, ci se împleteşte cu interpretarea

faptelor, proprie sau a comunităţii; tehnica

detaliului, a descrierii atente, deoarece pentru

mulţi minuţia echivalează cu proba, angajează

ochiul, ca organ de cunoaştere, şi care e parcă

forţat să intre în memoria celui care scrie prin

parcurgerea textului. Evident că posibila întâlnire

cu cititorul, presupunând că unul din obiectivele

consemnării scrise este şi tipărirea, determină şi

acribia redactării, de la respectarea normelor

gramaticale, până la cele ale coerenţei şi coeziunii

textuale.

Însă, gradul autenticităţii creşte tocmai

atunci când intenţia de literatură a textului

memorialistic scade, în favoarea caracterului de

mărturie, de document al acestuia. De multe ori,

memorialistul, deşi se află sub „protecţia

evenimentului”, din dorinţa mărturisirii, adesea se

plasează singur „sub auspiciile creativului”27

.

Problema interferenţelor realitate – ficţiune

în memorialistică e una care suscită un permanent

interes, deopotrivă în tabăra istoricilor şi a

literaţilor. Orientările actuale înspre o istorie

deschisă (depăşind pragul tradiţional al

evenimentului ca rezultat final, şi coborând înspre

latura individuală, a percepţiei despre „facerea”

istoriei, din perspectiva „celor mici”, din afara

25

Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, I, Cluj-

Napoca, Dacia, 1991, p. 40. 26

Paul Ricoeur, Apud Otilia Hedeşan, „Când ţăranii încep să

scrie...”, în Ciprian Vâlcan, Ilinca Ilian (coord.), Cultura

memoriei în Europa Centrală, Timişoara, Editura

Universităţii de Vest, 2005. 27

Vezi Aurel Podaru (ed.), Carnetele de la Beclean 5.

Memorialistica între realitate şi ficţiune, Beclean, Clubul

Saeculum, 2005, p. 12.

sferei politicului) suscită, din ce în ce mai intens,

reevaluarea graniţelor trasate de orientările

tradiţionaliste dintre istorie şi speciile

memorialistice, între realitate şi strategii

ficţionale. În fapt, această graniţă este una ipotetic

trasată, câtă vreme aplecarea înspre „ trecutul

imediat” necesită „întoarcerea la autor”, adică

tocmai la cel care are conştiinţa apartenenţei la

imediat, din perspectiva participanţilor şi/sau a

martorilor. Modul în care evenimentul istoric este

receptat şi apoi reprezentat într-o formă discursivă

de aceştia este relativ; reconstituirea trecutului va

trece mereu prin „furcile caudine” ale

imaginarului. În reconstituirea istorică, fie că

apelăm la documentul scris sau la cel oral,

adevărul este unul relativ, de fapt e alcătuit dintr-o

sumă de adevăruri, perfect valabile, din

perspectiva celui care le susţine. Accesul la istorie

se face numai prin izvoarele ei, fie ele tradiţionale,

ale „istoriei tari” sau complementare, specifice

istoriei orale. Pentru că istoria este „făcută” de

oameni, şi izvoarele istorice sunt produse de ei,

oferind reprezentări ale evenimentului, aşa cum

sunt percepute în imaginar.

Orice document istoric (scris sau

iconografic), învestit cu un plus de obiectivitate,

nu e un produs al istoriei, ci al oamenilor, nu poate

fi identic cu evenimentul pe care îl reprezintă; el e

o replică sintetică, la scara cea mai redusă, dar o

realitate „secundă”, construită prin mijloacele care

îi stau la îndemnă „constructorului” şi în funcţie

de scopul propus: observarea documentului sau

analiza lui şi emiterea unor judecăţi de valoare

implicit pătrunse de subiectivitate, cunoaşterea

egocentristă sau diseminarea informaţiilor

obţinute prin apelul la reprezentări, iconice sau

lexicale (vocabularul poate fi şi el ideologizat sau

uzual, depinzând de zona de „centru” sau

„periferie”, deşi Centrul se plasează mai degrabă

acolo unde vrem noi să-l plasăm).

Adevărul (obiectivitatea) şi frumosul (ca

mod de reprezentare a obiectivităţii ţine de

literaritate, orice am spune, deci de imaginar) se

întâlnesc într-un punct Zero: strategiile ficţiunii

pot aduce istoriei o valoare morală, în timp ce

„stilizarea” surselor istorice nu înseamnă neapărat

diluare. Limitele de acţiune ale surselor istorice şi

ale memorialisticii sunt mişcătoare. Conştienţi sau

nu, memorialistul estetician şi istoricul au

ascendente comune. Literatura memorialistică se

construieşte pe fundaţia dată de memorie, care e

73

LITERATURĂ

factuală, concretă. Procesul de amintire este unul

selectiv şi subiectiv, potenţat de afecte. Realităţile

reţinute în memorie sunt exteriorizate prin limbaj

(în forma discursului oral despre sine) şi prin

semn lingvistic (textul despre sine) într-un mod

subiectiv, pentru că realitatea înmagazinată în

timpul trăirii este re-prezentată într-un text/discurs

despre. Şi istoria e, în sine, o categorie

memorialistică, pentru că intră în conjuncţie cu

memoria şi manifestă tendinţa de a interpreta

datele, fenomenele recuperate în funcţie de

obiectivele, interesele celui care o scrie,

relaţionându-le cu realitatea prezentă.

Indiferent din ce punct de vedere este privită

(literar, istoric, sociologic, filozofic etc.),

memorialisticii îi rămân comune „obiectivele

restauratoare” (Silvian Iosifescu), „finalitatea

restitutivă” (Henri Zalis), „natura testimonială”

(Alexandru Paleologu)28

. Depăşind revendicările

convenţiilor, textele memorialistice rămân în

permanenţă valide prin natura lor documentară, fie

că este vorba despre documente istorice,

existenţiale sau respirări/(cu)tremurări ale

sufletului.

Bibliografie:

Cesereanu, Ruxandra „Poetica amintirii” în

„Steaua” nr. 1-2/2005.

Constantin, Ticu, Memoria autobiografică, Iaşi,

Institutul European, 2004, p.

Holban, Ioan, Literatura subiectivă, Bucureşti,

Minerva, 1989.

Hedeşan, Otilia „Când ţăranii încep să scrie...”, în

Ciprian Vâlcan, Ilinca Ilian (coord.), Cultura

memoriei în Europa Centrală, Timişoara, Editura

Universităţii de Vest, 2005.

Marga, Delia, Analiza discursului în istorie, (Teză

de doctorat).

Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură, I,

Cluj-Napoca, Dacia, 1991

Nicolau, Elisabeta, Le temps autobiographique.

Ètude narratologique, pragmasémantique et de

linguistique textuelle sur la temporalité

autobiographique, Bucureşti Editura Universităţii,

2006.

Podaru, Aurel (ed.), Carnetele de la Beclean 5.

Memorialistica între realitate şi ficţiune, Beclean,

Clubul Saeculum, 2005.

28

Vezi Caietele de la Beclean 5.

Ricoeur, Paul Memoria, istoria, uitarea,

Timişoara, Amarcord.

Schaff, Adam, Istorie şi adevăr, Bucureşti,

Editura politică, 1982.

F. Soulet, Istoria imediată, Bucureşti, Corint,

2000.

Şoptereanu, Virgil, Timpul artistic şi poetica

memoriei, Bucureşti, Paideia, 2006.

Vlad, Ion ,Aventura formelor, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1996.

Zumthor, Paul, Babel sau nedesăvârşirea, Iaşi,

Polirom, 1998.

74

LITERATURĂ

ADRIAN MANIU– EXPRESIONISM CHTONIC

Drd. Streza Diana

Résumé: Adrian Maniu – expressionisme chtonic Adrian Maniu écrit une poésie qui s’intégre également en

deux directions esthétiques: modernisme et traditionalisme. Au début, Adrian Maniu s’oriente vers le symbolisme.

Puis, ses yeux regardent vers la terre natale; ce thème est traité en apparence à la manière du traditionalisme, parce

que l’interprétation des vers rélevent les traits de l’expressionisme: l’attitude par raport à une guerre absurde, le

sentiment apocalyptique, le bucolique stylisé, la peinture ingénue, la vue totalitaire de la réalité.

Cuvinte cheie: război, apocalipsă, element chtonic, expresionis.

Deşi a debutat înainte de primul război

mondial (1912 - Figurile de ceară) - când numele

său apare alături de întemeietorii primelor grupări

avangardiste -, continuându-şi activitatea

scriitoricească după sfârşitul celei de-a doua

conflagraţii mondiale (1965 -Cântece tăcute şi

Versuri în proză – rescrieri ale unor texte mai

vechi; 1968 – Scrieri, I-II – revizuirea întregii

creaţii lirice), totuşi, Adrian Maniu se înscrie,

datorită părţii celei mai substanţiale a operei sale,

în perioada interbelică, atunci când înfiinţează

revista „Gândirea” împreună cu Cezar Petrescu,

Lucian Blaga, Gib I. Mihăiescu, Emil Isac, Radu

Dragnea, pictorul Demian, D. Tomescu, D. I.

Cucu. Cu toate acestea, opera sa literară nu se

înscrie în ideologia gândiristă, Adrian Maniu

colaborând (scria cronica de artă, pledând

deopotrivă pentru cauza artei populare şi pentru

meritele marilor pictori români) la „Gândirea” în

periaoda începuturilor eclectice, când încă nu se

imprimase revistei spiritul doctrinar.

Începuturile. Poet, prozator, dramaturg,

autor de cronică plastică, Adrian Maniu, născut la

Bucureşti din părinţi de origine ardeleană, se

dovedeşte a fi un fiu fidel al Poeziei, aceasta

lăsându-şi amprenta asupra întregii sale creaţii. Ca

elev, debutează în revista liceului, „Răsăritul”

(1906), apoi, în revista „Insula”, publică poemul

în proză Primăvară dulce (1912) şi, tot în acelaşi

an, debutează editorial cu volumul Figurile de

ceară (1912), care cuprinde „poeme în proză

macabro-baudelairiene”1, regăsindu-se aici

întreaga paletă a decadentismului alături de

distanţarea ironică, marca viitoare a lirismului său.

Prin urmare, începuturile sale poetice stau sub

semnul simbolismului târziu, care conferă

1 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele

două războaie mondiale, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti,

1974, p. 125.

primatul ironiei, sarcasmului şi măştii hâde a

caricaturalului, scriitorul plasându-se, „încă de la

debut, pe orbita demitizărilor”2. La Adrian Maniu,

ca şi la toţi simboliştii, acest curent estetic

înseamnă parcuri, havuzuri, nevroze, nopţi

furtunoase, instrumente muzicale, sinestezii (Se

înmormântează seara. Din flori înlăcrămate/

Miresme luminate – se-nalţă-n legănări – Litanii

II, în „Seara”, 21.VII.1914). Modelul este

Minulescu, corporalizat în adoptarea unui lirism

declamatoriu semănat cu remarci ironice, în

opţiunea pentru abuzul de neologisme, pentru

desacralizarea sentimentului prin apelul la

cotidian, pentru livresc prin citarea unor personaje

în situaţii caricaturale (Poema mâinilor goale/

Săpun pentru Ladi Macbeth/ Obscene brăţări de

opale/ Voinţa ucisă-n regret. – Poema mâinilor

tale, în „Seara”, 22.VII.1913); influenţa lui

Minulescu se observă şi în abordarea

comparaţiilor multiple (Cu ochii galbeni, cu

priviri rebele,/ Erai un crin – lumină trâmbiţată,/

Erai o rimă pentru niciodată,/ Erai o fantezie de

dantele/ O, fluturi, ochi nervaţi în peruzele. –

Jucărie, în „Seara”, 20.I.1914). Pe aceeaşi linie, se

situează şi poemul Salomeea sau urmările unei

proaste educaţiuni (1915), reprodus în Drumul

spre stele. Se reia, aici, un subiect cultural spre a

fi tratat parodic, în spirit modern, şi este, în esenţă,

o pleiadă de stări lirice. Maniera folosită este

împrumutată de la născocitorul poeziei

improvizate, Laforgue, şi se caracterizează printr-

un amestec de sentimentalitate lacrimoasă cu

ironie, de romanţă cu parodie, de poetic cu

prozaic. De fapt, prin Adrian Maniu „se produce,

de altminteri (la noi), o notabilă modificare a

structurii universului de imagini, supraîncărcat (în

ciuda revoluţiei romantice, de mult consumate

2 Martin, Aurel, Poeţi contemporani, vol. I, Editura pentru

Literatură, Bucureşti, 1967, p. 29.

75

LITERATURĂ

pragmatic) cu vocabule frumoase şi cu un sistem

de referinţe alcătuit pe criterii exclusiviste.”3; este

vorba despre anticalofilism (precedându-l, în acest

sens, pe Camil Petrescu).

De sub tutela simboliştilor şi a

decadenţiştilor iese curând, afirmându-şi

originalitatea prin consacrarea lirismului abia

şoptit parcă; poetul va păstra însă luciditatea şi

ironia, care vor deveni cele două constante ale

liricii sale. Tot de acum, se observă cultul pentru

imagine (opţiune a pictorului reorientat, ce preferă

cuvântul), încadrându-se astfel lumii moderne,

postsimboliste, care pune accentul pe elementul

vizual. Deci, se pune semnul egalităţii între lume

şi imagine (universul vizibil este alcătuit din

„imagini ce pot doar să aproximeze mai mult sau

mai puţin realitatea modelelor lor”4), ceea ce

coincide cu „laicizarea”5 poeziei – un „imperativ

antiorfic”6 pentru Adrian Maniu. Eroul liric va

apărea drept ins a cărui identitate se pierde în

anonimat datorită îndoielii născute în suflet şi de

aceea nu se va sfiii „a apela la un comportament

clovnesc”7. Despre textele lirice scrise în perioada

antebelică,vorbeşte D. Micu, punctând toate

elementele definitorii ale acestui tip de lirism:

„Mijloacele acestui poet sunt nu numai moderne,

ci moderniste la modul extrem, el fiind în deceniul

al doilea unul din corifeii avangardei, insurgent

radical, iconoclast dintre cei mai fără măsură. [...]

Sfidând toate convenţiile literare, dând cu tifla,

ostentativ, oricărui academism, Adrian Maniu

profesează printre cei dintâi, versul abrupt, cu

timpul renunţând [...], înaintea lui Blaga, şi la

rimă, adoptă atitudini cinice, persiflează totul, ia

în derâdere reculegerea, extazul, varsă acizii

ironiei peste efluviile sentimentale, peste

momentele solemne, peste gesticulaţia

ceremonioasă, depozitează în poeme resturi de

proză, introduce neologisme stridente în contexte

improprii, face, într-un cuvânt, pe bufonul: fără

convingere, evident, însă cu o capacitate

disimulatorie extraordinară.”8.

3 Ibidem, p. 31.

4 Peters, Francis E., Termenii filosofiei greceşti, trad. Drăgan

Stoianovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 178. 5 Grigurcu, Gheorghe, De la Mihai Eminescu la Nicolae

Labiş, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 159. 6 Idem, p. 159.

7 Idem, p. 160.

8 Micu, D., „Gândirea” şi gândirismul, Editura Minerva,

Bucureşti, 1975, pp. 420-421.

Maturitatea literară. Apoi, brusc, fără nici

o explicaţie, cel care s-a ridicat împotriva idolilor

devine un reprezentant al tradiţionalismului.

Totuşi, o motivaţie ar putea fi dată de trăirea

perioadei primului război mondial, experienţă ce-i

orientează privirea spre ţinuturile natale. Pasul de

trecere este realizat de ciclul poetic Războiul,

publicat între 1921-1922 în „Gândirea” şi semnat

astronim, „***”; versurile, de esenţă

expresionistă, aduc, pentru prima oară în lirica

românească, o viziune tragică asupra conflagraţiei

şi exprimă „revolta pe care i-o trezeşte un război

nimicitor şi suferinţele celor din tranşee”9: Cum

din distrugere ţările se măresc?/ Eu moarte văd,

şi mă trudesc/ Să văd mai mult pentru fiecare

popor/ Din cuşca groapei de observator,/n lumea

asta dată tuturor./ Cei care rămân merită jertfa

celor ce nu mai sunt?/ Răspunde-mi, pământ,/

Răspunde-mi, pământ...// Pentru toate ţările

victoriile ce sunt?/ Pământ-mormânt./ Pământ.

Cuvânt, ca şi când de foame s-ar ucide,/ Îi cerem

viaţa, pentru că viaţa închide./ Pământ, care te

măreşti numai pre cât îţi dăm morţi./ Pământul

care azi pe cizme îl porţi,/ Pământul care o să fie

al tău sau al lui,/ După ce l-a spurcat sau l-a

sfinţit jertfa sângelui,/ Dar care oricât de rodnic

în bucate/ Nu o să preţuiască viaţa unui frate.

(Observator). „Încleştarea, despuiată de nimbul

eroismului de paradă, apare [ca] un asasinat de

dimensiuni stihnice”10

: O grindină însângerând

câmpia omenească,/ rostogolindu-se în urmăriri,

necontenită,/ apropie osânda fâlfâită./ Sfârşitul

care nu vrea să sfârşească. (Toamna).

9 Lăzărescu, Gheorghe, Adrian Maniu, Editura Albatros,

Bucureşti, 1985, p. 87. 10

Petroveanu, M., Studii literare, Editura pentru Literatură,

Bucureşti, 1966, p. 17.

76

LITERATURĂ

Reeditându-şi opera, după patru decenii,

Adrian Maniu afirmă despre textele din acest

ciclu, inclus în Cartea păcii: „Mănunchiul

versurilor împotriva războiului – carte din cartea

de poezie – cuprinde un aspru material omenesc

cules în primul război mondial, însemnări dintr-un

autentic carnet de luptă al unui frate bun. Numele

lui e figurat, odată, pe lista oficială a răniţilor;

materialul brut mi l-a încredinţat la întoarcere, cu

dorinţa expresă ca să-l folosesc în lupta socială.

Am cules din scrisul lui, cum ai ridica o armă de

pe câmp, la înaintare. Cartea, în alcătuirea ei

actuală, cuprinde multe

amintiri directe,

începând din 1913,

unele – însuşite, reluate

şi desăvârşite subt

experienţa anilor, altele

– pe care le-am trăit, de

bunăvoie, abia alături de

trupele care sfârşeau al

doilea război mondial,

luptând pentru

eliberarea omenirii.//

Am smuls de

pretutindenea, ca orice

scriitor, materialul

sângerat de viaţa celor

mulţi, alcătuind cartea,

plumbul literei de tipar

înlocuind pe al

gloanţelor.”11

. Diferenţe

există între poeziile

publicate în „Gândirea”

(1921-1922) şi cele

revizuite ulterior şi

subintitulate Cartea

păcii. De exemplu,

Când ştiu că peste front

e casa mea apărută în

„Gândirea”: Când ştiu

că peste front e casa

mea,/ Şi, nu ştiu dacă

cineva mai este,/ Îmi pare tot războiul o poveste,/

Un vis adânc – o soartă rea. – accentul cade pe

voinţa eului de a trăi într-un plan ireal, anulând

astfel aspectele crude ale realităţii - şi varianta

ulterioară din Cartea păcii: Când ştiu că peste

11

Maniu, A., Simplă adnotaţie lămuritoare, în Versuri în

proză, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 209.

front e casa mea,/ dar nu ştiu dacă cineva în

viaţă-mi este,/ îmi pare tot măcelul că se

prelungeşte fără noimă,/ searbădă poveste,/ o

născocire de urât,/ un vis amărât,/ de care,

fiecare, fără apărare, se temea. – accentul se

deplasează pe labilitatea destinului uman,

meditaţia fiind mai profundă. Acelaşi lucru se

poate urmări şi în cazul poeziilor: Observator,

Duel de artilerie, Refugiaţii sau altele inspirate din

carnetul fratelui său, Horia Maniu. Unele sunt

scrise în urma experienţei proprii dobândite după

participarea efectivă la cel de-al doilea război

mondial; ilustrativ este

textul Duel de artilerie,

unde ochiul surprinde,

asemeni unei camere de

filmat, aspecte

fragmentare ale realităţii

(Poruncă să se tragă-n

inamic!/ Amin – îşi face

fiecare cruce. şi A

început...!/ un şuierat

aproape mut şi

explodarea/ un bum şi-

apoi alt bum./ Jur

împrejur/ avuze-din fum

de obuze). De acest

spaţiu dominat de

moarte, sentimentele

combatantului sunt

dependente. Uneori,

speranţa dată de venirea

primăverii este anulată

de măcelul provocat de

tun: E primăvară –

libertatea firii/ Şi mâine

pomii vor fi albi – ca

pacea./ Dar tunul îşi

târăşte carapacea - /

Nu-i încă învierea

omenirii. Alteori,

invocarea prăpădului

cunoaşte inflexiunile

unui blestem înfricoşător, purificator în negativ:

Doamne! stârneşte un vârtej puternic/ Nu să

aplece fânu peste cei ce moartea i-a cosit,/ Ci să

rupă cerul – celor ce vieţuiesc nemernic/ Omoară

pe orfan – omoară şi pe îmbogăţit./ Ridică furtuna

roşie şi mare/ Să astupe cetăţile blestemate/ Să

înnece întreaga mare/ Fiindcă numai în Rău e

dreptate. Întotdeauna, sunt notate situaţii diverse

77

LITERATURĂ

din timpul războiului, participarea afectivă fiind

sinceră: zugrăvirea unei seri negre (Sat împresurat

de haraci,/ Salcâmii ţăndiriţi dintr-o dată,/

Coperişuri pe unde a pâlpâit şindrilă,/ Smerită

biserică dărâmată,/ Sătuţule, soborul berzelor ce

mai cată?// Câini urlând a pustie s-au repezit/

Atac în pântecele unui cal putrezit,/ Sub coaste

botul şi labele au săoat,/ Curând ciolane albe au

lăsat,/ Iar căpăţâna lungă şi albă a rânjit.// Se-

ntunecă-noapte liniştită,/ Vechiul joc/ pic-poc/ în

toată împrejurarea părăginită... – Seară neagră),

prezentarea unor refugiaţi (Babe, muieri bocind,

câini,/ Surori mici ce se ţin de mâini/ Cu priviri ce

nu înţeleg încă./ Îşi şterg îngheţată sudoarea-

ngrămădiţi se usucă./ Unii dorm în dura stâncă,/

Încă aşteptând să plece, neştiind unde să se ducă.

- Refugiaţii), consemnarea sentimentelor de

compasiune pentru cei căzuţi în luptă (O, mulţi

până la porşile cereşti/ [...]/ Dar rayele

Dumnezeirii/ îi curăţau de ţărna amintirii/ Şi îi

vedeam cum urcă în neştire/ Din sutele de mii de

cimitire/ De pe planeta noastră blestemată. –

Soldatul Cristea). „Insul e retrograd pe scara

zoologică”12

, fiind supus, chiar şi departe de front,

foametei, mizeriei: În drum a născut o femeie.

Lăzuza,/ lângă un coş cu păsări, picioarele-şi

strânge./ Un alt copil/ roade o turtă de spuză./ Şi

o droaie se uită la urmele de sânge/ şi la pipţii

maicii – desagi goi./ Astfel noul Crăciun a venit

pentru noi. (Refugiaţii).

Adrian Maniu nu cântă eroismul, el prezintă

doar aspectele crude ale conflagraţiei, transmite

„privelişti ale suferinţei umane”13

şi condamnă

estetic această manifestare crudă (utilizând

normele expresionismului), la fel ca şi Ion Vinea

(Război) şi Tristan Tzara (Furtuna şi cântecul

dezertorului), îndepărtându-se astfel de literatura

tradiţională, care elogia vitejia afişată în luptă

(asemeni lui Vasile Alecsandri, George Coşbuc).

Ceea ce atrage atenţia este autenticitatea trăirilor

combatantului (apropieri se pot face de Ciclul

morţii al lui Camil Petrescu, dar lui Adrian Maniu

îi lipseşte frenezia), ce-şi trăieşte destinul la limita

absurdului şi al cărui liber arbitru a fost anulat de

soarta făurită de alţii; când Omul îşi trăieşte

destinul creat de om şi nu de divinitate, existenţa

lui devine absurdă şi revolta este iminentă (poeţii

îşi exprimă nemulţumirea prin cuvânt). Aceştia

12

Petroveanu, M., op. cit., p. 17. 13

Micu, D., op. cit., p. 424.

sunt termenii care au stat la baza expresionismul

activist.

Războiul (poezie cu implicaţii sociale) îl

vindecă aparent de nonconformism şi Adrian

Maniu îşi îndreaptă privirile spre popor, fiind

considerat un reprezentant de seamă al

tradiţionalismului, căruia îi pretindea autenticitate,

„condamnând formulele în artă şi criticând goana

după un specific naţional artificializat”14

. În

concepţia lui, tradiţionalismul este contaminat de

elemente moderne: „Azi deasupra artei româneşti

pluteşte reţeta tradiţionalismului modern ca un fel

de împăcare a caprei cu varza. Bine nu se

specifică de unde începe tradiţia – de la ce an sau

ce producţie, «noaptea istorică» fiind pentru

asemenea circumstanţă foarte comodă.”15

.

Tradiţionalismul poetului se defineşte pornind de

la legătura sa cu satul văzut în complexitatea sa

spirituală (credinţe superstiţioase, practici magice,

stilizare iconografică): „Dacă nu ştii să aţipeşti la

umbra unui zid de biserică, între cruci de lemn şi

măceş veşted, ascultând subpământeanul cosaş, nu

ai să înţelegi cât de firesc creşte şi se desfoaie în

nemărginire tot rostul traiului nostru.”16

. Gustul

extatic pentru absolut este comun stilului bizantin

şi expresionismului. Deşi Adrian Maniu se poate

„să nu fi citit nimic din literatura expresionistă;

grafica şi pictura cu un asemenea caracter, fără

îndoială, însă, că le-a cunoscut şi că ele

răspundeau anumitor gusturi ale sale”17

; stilizarea

iconografică practicată în poezie corespundea

bizantivismului „Gândirii”, care, până la un punct,

a coincis cu expresionismul proiectat pe anumite

realităţi autohtone. Expresionist este şi elementul

„chtonic” aflat la îndemâna stihiilor primordiale.

Ilustrative sunt volumele Lângă pământ (1924) şi

Cartea ţării (1934) - o „frescă”18

a României, o

culegere de imnuri închinate provinciilor ţării.

Versurile acestea se construiesc ca reprezentări ale

universului rural (peisaje de ţară, tradiţie populară

conservată în mituri, rituri şi eresuri, descriere a

vietăţilor – se utilizează tehnica reportajului,

cultivându-se elemente banale), spaţiu în care

14

Lăzărescu, Gheorghe, op. cit., p. 95. 15

Maniu, A., Tradiţionalism modern, în Rampa, an XIV, nr.

3564, p. 169. 16

Idem, Început de vară, în Focurile primăverii şi flăcări de

toamnă, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1935,

p. 40. 17

Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română şi

expresionismul, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 84. 18

Petroveanu, M., op. cit., p. 68.

78

LITERATURĂ

palpită energiile latente ale lumii sublunare. „Prin

această poartă deschisă spre tărâmul magic al

chtonismului, «elementarul», «cosmicul»,

«nevăzutul» năvălesc în literatura lui Adrian

Maniu, alungă stilizarea «secesionistă» şi aduc o

alta, «expresionistă», dictată de «duhurile» şi

«stihiile» primordiale.”19

Imaginea unui poet

chtonic i-o construieşte criticul literar Ov. S.

Crohmălniceanu. Pe de altă parte, Pompiliu

Constantinescu observă caracterul tradiţional

(aflat în acord cu directivele „Gândirii”: poezie de

inspiraţie uneori rurală şi folclorică, alteori

naţională şi ortodoxă) al acestei poezii:

„Tradiţionalismul d-lui Maniu este un material din

care scoate mai ales sensuri vizibile; de asemenea,

ortodoxismul său nu este un punct programatic, ci

numai un mijloc de expresie plasticizată,

dexteritate artistică de giuvaiergiu minuţios.”20

.

Reprezentativă este poezia Crucile fântânilor

(volumul Lângă pământ), unde versurile sunt,

parcă, o transcriere din limbaj pictural a unui

peisaj rural, în care ochiul surprinde deopotrivă

cireada şi icoana, ambele elemente ale decorului:

Sătulă stă cireada sură, îngenunchiată la

fântână;/ boi mari, în freamătul de iarbă, închid

grei ochii fumurii,/ izbind cu cozile în muşte;

tălăncile domol se-ngână,/ stol, graurii, scântei de

soare, s-au fugărit pe bălării.// Vechi aur picură-n

găleată; încovoiată, ziua moare.../ Un taur se

ridică negru în seara galbenă, mugind,/ frecându-

şi rapănul de crucea tremurător scânteietoare,/ cu

un Hristos ce-n zugrăveală se strâmbă schilav,

suferind. Asemănător este şi textul Lângă pământ,

un poem chtonic, închinat spaţiului sublunar,

văzut ca emanaţie a puterilor unor zei

subpământeni, care îşi întind dominaţia asupra

teluricului şi tind a cunoaşte generalul din tăriile

cerului: Deschide sperietoarea, spre cer, braţe

greoaie;/ de dangăte de clopot, lung bălţile

vuiesc,/ se ghemuie subt glugă încinse şiri de

paie,/ a scăpărat, albastru, luceafăr ciobănesc.

Lumea se supune unui proces de valorizare

negativă prin trecerea spre arhaitate, când

tenebrele nasc fiinţe infernale, inscrise într-un joc

diabolic: Au tras cu puşca-n stele, sus, de la vii,

pândarii;/ morţi, paznicii şi câinii au amuţit în

arii;/ trişti greieri la întreceri sfârşesc ţârâitori,/

19

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele

două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., p. 134. 20

Constantinescu, Pompiliu, Poeţi români moderni, Editura

Minerva, Bucureşti, 1974, p. 168.

când diavolii scot limbă de flăcări pe comori.

Imaginea păgână a acestui tablou expresionist

închide în primitivitate o lume prăbuşită în

propriu-i abis, ce îşi refuză privirea spre înaltul

celest. De aici, derivă sentimentul de solitudine,

tristeţea „care nu e nici organică (Bacovia), nici

metafizică (Blaga), nici estetică (Vinea), ci

morală”21

, purtând pecetea declinului.

Acest grupaj de texte prezintă un univers ai

cărui piloni de susţinere sunt spaţiul (rural), timpul

(toamna) şi imaginile chinestezice regresive spre

sfârşit – elemente constitutive ale peisajului plin

de „semne”, „bântuit”, marcat de „o viaţă

misterioasă şi neliniştitoare, pe care o anunţă

ceasul”22

. Mişcarea, în volumul Lângă pământ,

cunoaşte foarte puţin dialectica ascensiunii, nu

tinde spre împlinire morală şi spirituală, nu

deschide căi de pătrundere a luminii în lume;

mişcarea creează, la Adrian Maniu, fisuri pe unde

se poate prelinge dezechilibrul infernului. În acest

context, mişcarea este reflux, năruire, regres şi se

întrupează în zgomote stridente: chiote argintii

(Scăldătoarea), tăcerea ţipă (Noptare), bubuie

puşca haiducului (Poveste tăinuită), ca din ţâţâni,

ţipa prelung stolul cocorilor (Furtună de toamnă),

greierul pentru-mpărat/ îşi scârţâia, neîncetat,/

puţinul învăţat (Glumă de toamnă). Chiotul, pe

care expresioniştii îl pun la bazele universului,

este condensarea energiei logosului, este

Principiul ce stă la temelia Lumii, este, datorită

nearticulării, ceea ce e perceput înainte de formă

şi, de aceea, este germenle manifestării. Prin

urmare, lumea nu apare numai ca o viziune a

raţiunii creatoare, ci ca o percepţie auditivă a

ecourilor Începutului. La Adrian Maniu, chiotul

devine ţipăt şi este tânguirea, dezarticularea

limbajului şi manifestarea durerii pământului în

faţa morţii. Suferinţa izbucneşte în clocotul sonor

al vieţii (Noptare, Însemnări, Rătăcire, Pasărea şi

floarea, Drum de sânge) dispersat în ambient.

Natura este imagine într-un tablou, ea „nu are

nimic natural: ea este o compoziţie, pe care poetul

o analizează liric”23

, metoda folosită fiind, în

concepţia lui Nicolae Manolescu, aceea a unui

„impresionist, căci «tabloul» se recompune din

21

Negoiţescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru

Literatură, Bucureşti, 1966, p. 155. 22

Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română şi

expresionismul, ed. cit., p. 86. 23

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura

pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 27.

79

LITERATURĂ

infinite nuanţe, lipsit de orice atmosferă de

ansamblu”24

. Modelul acestei organizări a

imaginii este „covorul românesc”25

unde „omul,

motivele florale şi animaliere, realul şi fictivul

stau pe acelaşi plan, cu aceleaşi dimensiuni, într-o

vecinătate cordială, care nu merge niciodată până

la contopire indistinctă”26

. Viziunea ornamentală

se împleteşte cu vibraţia lirică („Peisajele lui

Maniu sunt oglinzi dinăuntru”, afirmă

Perpessicius), apropieri existând de mozaicul

bizantin caracterizat de M. A. Alpatov: „Fiecare

pată de culoare nu desemnează doar un simplu

obiect şi nu este determinată numai de impresia

generală cromatică, ci exprimă totodată şi emoţia,

scopul sacru din sufletul omului.”27

.

În esenţă, descrierile universului bucolic

împrumută doar aparent tehnica pastelului

(seninătatea patriarhală); de fapt, ele sunt

„viziuni” expresioniste ale unui suflet anxios, ce

simte spasmele destinului aflat în declin.

Sentimentul unei prăbuşiri cosmice este poetizat

în aproape toate textele volumului, deşi nu se

întâlnesc dezvoltări a temelor cosmice, ci „doar

apariţii întâmplătoare ale lumii astrale, în chip de

imagini ale cadrului sau cu funcţiuni decorative,

de obicei stilizate în spiritul general al modului

său de creaţie”28

. Reprezentativ este textul Fata

Morgana. Aici, se descrie cetatea apusurilor

moarte, aflată sub semnul stihialului ipostaziat în

invocaţia sfârşitului: o sută de guşteri şi scorpii în

paitră umflate,/ cântând şi cerşind prevestiri de

furtună; fiara (guştera şi scorpia în Fata

Morgana) este unul dintre simbolurile centrale ale

Apocalipsei: „Ea reprezintă marele principiu de

sminteală şi hulă... principiu demonic de rătăcire a

colectivităţilor umane care însoţeşte întreaga

istorie religioasă a omenirii.”29

. Dar, la Adrian

Maniu, apocalipsa nu are conotaţii religioase (aşa

cum se întâmplă la ceilalţi gândirişti), ci traduce

sentimentul de spaimă universală datorat

instaurării incoerenţei, care se defineşte ca

permanenţă din moment ce haosul a pus stăpânire

pe frâiele lumii (Scâncind, începe nevăzutul să se

24

Ibidem, p. 28. 25

Petroveanu, M., op. cit., p. 49. 26

Ibidem, p. 49. 27

Alpatov, M. A., Istoria artei, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1962, p. 229. 28

Dima, Al., Viziunea cosmică în poezia românească,

Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 105. 29

Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de

simboluri, vol. 1, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 118.

vaite sau Au început în ţârâiala toamnei nesfârşite

ploi – Vreme stricată). Când cetatea se năruie,

totul se prăbuşeşte şi viaţa pâlpâie firavă în umbre

apocaliptice: ard cuiburi de ciori şi de porumbei,

Dumnezeu trânteşte fulgere peste cetate, Soarele a

scăpătat în ruină (Fata Morgana). Ascuţitele

limbi de foc ale repaosului final dizolvă

încorporarea generalului în formele variate ale

particularului şi haosul anulează ordinea: Cerul

îngroapă/ stele ce scapă./ [...]/ Luna – o gheară./

Noaptea se zbate/ şi ne-mpresoară.// Pomii

nebuni/ cresc în furtuni.../ Cerul s-a-ncins...

(Privelişte blestemată). Lumea nu mai vieţuieşte

coordonată de un centru racordat la sacru, căci În

inel de piatră sură, apa cercuieşte unde (Amurg);

întoarcerea la elementar este privită ca regresiune

spre tăcerea negurilor (umbra s-a întins peste

pământ – Întâiele stele), ca fenomen natural

devastator (Copacii roşcaţi cu freamăte s-au

despuiat – Furtună de toamnă), ca implementare a

răului în toate coardele universului (Fulgere verzi

spărgeau în ţăndări iadul norilor. – Furtună de

toamnă). Teluricul este sterp, incapabil de a se

mai primeni, întrucât florile au Rod îngheţat pe

totdeauna (Florile ucise de ger), mirişti[le sunt]

ţepoase (Ciobanul bătrân) şi seara cade [...] cu

croncănit din crâng (Rătăcire), iar vremelnicia-n

toate pieire întrupează (Rătăcire). Toate aceste

elemente îşi găsesc punctul comun în Privelişte

blestemată, descriere expresionistă a instalării

treptate a sfărşitului: Cerul îngroapă/ stele ce

scapă./ Clopotul bate/ ruga de seară/ iară şi

iară.../ Luna – o gheară./ Noaptea se zbate/ şi ne-

mpresoară.// Pomii nebuni/ cresc în furtuni.../

Cerul s-a-nchis.../ Ultimul vis/ calea coboară/

dreaptă, uşoară,/ până-n abis. Acesta este

„«infernul» poeziei lui Adrian Maniu”30

, despre

care G. Gheorghiţă afirma că „e [...] un fascinant

repertoriu de atitudini, stări şi tehnici moderne”31

.

30

Gheorghiţă, G., Postfaţă. Poezia lui Adrian Maniu – o

sinteză, în Adrian Maniu, Versuri, Editura Minerva,

Bucureşti, 1979, p. 331. 31

Ibidem, p. 331.

80

LITERATURĂ

Anotimp apocaliptic,

toamna pictează natura în

culori însângerate sau aurii,

glasul ei traducând resemnarea

(Linişte în ogorul unde

sămânţa veghează,/ linişte în

sufletul învins,/ linişte în foile

ce s-au desprins,/ şi steaua

care stă să cază. – Glas de

toamnă), care se instalează în

urma bubuitului de puşcă ce

Sfâşie aerul zbor, măcăitul

sugrumă (26 August) şi este

un semn al târziului (Stelele

au plâns./ E prea târziu.../

Întregul cer e vioriu. -

Vânătoarea). Soarele, raţiune

a fiinţelor vii, în răsărit,/ se

teme (26 August) sau în

amurg, coboară-ntr-una

(Amurg). Deseori, natura este

demonizată şi acest duh îşi

construieşte traseul de la

teluric spre cer, posedând atât

începutul, cât şi sfârşitul şi

întrupându-se în chipurile

felurite ale toamnei şi iernii (Lângă pământ,

Scăldătoarea, Noptare, Amurg, Furtună de

toamnă, Vedenie de toamnă).

Inedite ca formulă, sunt cele două Balade,

care prezintă, în spatele aparenţei unui discurs

narativ, meditaţiile eului obiectivat asupra

instalării nemişcării totale. Balada I-a prezintă o

situaţie petrecută pe stânci,/ deasupra râpelor

adânci, într-un mediu existenţial propice revelării

absolutului, dar versurile descriu o lume

desacralizată, aflată la îndemâna forţelor prăbuşirii

într-un vuiet asurzitor: calul negru bate din

copite:/ stele rătăcite, Oşteanul [...]/ merge

spintecându-şi umbra pe cer, Vulturi [...] rup

ţipete, Plâng izvoarele. Sunt manifestări ale

incoerenţei, ale descentrării. Balada II-a, cu

aceeaşi temă, prezintă, la fel, paralel cu nararea

unui eveniment din viaţa unei domniţe, meditaţiile

acesteia asupra deşertăciunii vieţii umane: «Gând

deşert, în zadar te alint...», «Gând pustiu, a trecut

un an...», «Dor fugar, ăsta ţi-a fost felul...»,

«Stinse, vorbele, până la urmă, mint...», «Rupt-am

floarea ca să piară rodul...» «Toată viaţa-i în

deplin deşartă...». Destinul ursit a fi înfloritor,

viaţa trăită fără nici o grijă materială, spaţiul

paradisiac destinat

plimbărilor zilnice nu

conferă fiinţei statut

excepţional, pentru că, în

singurătate, gândul aduce în

suflet ideea finitudinii,

unica sursă a suferinţei, şi

ideea egalităţii destinelor în

faţa morţii. Omul se

dovedeşte a fi străin, un

oaspete al trecerii; când

această stare este

conştientizată, universul

interior se prăbuşeşte şi

fibrele nesiguranţei

învăluiesc întreaga fiinţă.

Înstrăinarea este trăită de

eul liric la limita absolută

negativă: nu-mi mai găsesc

nici viaţa, nici morţii nu-mi

mai sunt (Rătăcire), gândul

de-acum – val moleşit/ [...]/

Totu-i sfârşit. (Alt cântec).

De aici, derivă tragismul

vieţii născut „în sfera

dialogului dintre conştiinţă

şi limită”32

.

Drumul spre stele (1930) se află pe aceleaşi

coordonate cu Lângă pământ: „demonizarea [...]

expresionistă, pe care elementul chtonic o

imprimă naturii”33

(Vrajă), materialul ortodox

(Înviere) şi elementul pictural (Iarnă, Decembrie),

„privitivism naiv”34

şi „rafinament estetic”35

, dar

„convulsia stihială se stinge treptat şi odată cu ea

notele expresioniste ale operei scriitorului”36

.

Perpessicius afirmă că tema principală a acestui

volum este moartea („totul se petrece sub zodia

morţii”37

), iar Vladimir Streinu observă o

concepţie materialistă a morţii văzute ca

nemişcare totală. Eul liric simte că lumea sa este

populată de prezenţa celor morţi, reveniţi prin

puterea amintirii: Îmi e dor, de cei ce nu mai sunt./

32

Liiceanu, Gabriel, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi

depăşirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 63. 33

Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română şi

expresionismul, ed. cit., p. 87. 34

Constantinescu, Pompiliu, op. cit., p. 165. 35

Ibidem, p. 165. 36

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele

două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., pp. 140-141. 37

Perpessicius, Menţiuni critice, Editura Albatros,

Bucureşti, 1976, p. 83.

81

LITERATURĂ

Chipul lor dinainte,/Îl chem din minte,/ Şi din

pământ./ Cu morţii trăim, tot ce-am pierdut,/

Dezgropând amintirile./ Adevărate, iubirile,/

Răsar din trecut. (Semne în noapte) În

Sărbătoarea, concepţia materialistă şi cea creştină

despre moarte se confruntă în dialogul dintre fiu,

care agonizează în noaptea de Înviere, şi tată,

care-şi veghează fiul; despre moarte vorbeşte şi

textul Lumină vie (blajinii cunosc veşnicia în

noaptea de Înviere). Un alt poem dramatizat,

Înmormântarea feciorului de Domn, propune

imaginea omului (feciorul de împărat este, de fapt,

orice muritor) aflat în faţa morţii: Singur ai pornit

în pustietatea drumului,/ cu norocul frânt, ca o

lance frântă. Lângă moarte prezintă înscrierea pe

ultimul drum ca un lucru firesc: vedeţei cum

moare! Deşteptaţi-o iar!// Ei au zâmbit. Eu am

tăcut, pe urmă,/ au încercat s-mi dovedească în

blândeţe,/ că e firească toată întâmplarea....

Tristeţea metafizică îşi găseşte

corporalizarea şi în Cântece de dragoste şi de

moarte (1935), a căror substanţă este alcătuită din

glasul elegiac al eului liric, care nu e bântuit de

nelinişti metafizice, ci trăieşte tristeţea la cote

minime, cenzurându-şi parcă efluviile emoţionale.

Totuşi, o singură dată, conştientizarea zădărniciei

umane este transcrisă într-un ton grav: Se stinge

gândul, putrezeşte mâna./ Sângele inimei îngraşe

ţărâna./ Cine rămâne, vadă întreaga zădărnicie./

Nici măcar suflet să nu fie?// De ce am cântat, la

ce am suferit,/ am păcătuit, am iubit,/ m-am trudit

şi m-am zbuciumat?/ Cât am înţeles n-am aflat.

(Încheiere).

Textele, un mănunchi de atitudini diverse,

sunt elogii ale vieţii în multitudinea aspectelor ei

coloristice şi surprind „aproape toate aspectele

cunoscute ale poeziei lui Adrian Maniu”38

. Unele

sunt „idile patetice”39

: Cântec de dragoste moartă

(Credeam că suntem înţeleşi în veşnicie,/ [...]// De

mult în tine dragostea s-a stins... pe când în mine

creşte.../ Mormânt îi creşte depărtarea şi

tăcerea.), Cântec de noapte la mare (Când,

mincinoasă, dragostea dezamăgeşte din târziu,/

înalt nemărginirea înstelează timpul argintiu./

Clipa fugind, rămâne visul viu.). Altele traduc

tristeţea, tipic expresionistă, a celui aflat la

îndemâna perisabilului şi „sentimentul mai grav al

38

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele

două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., p. 146. 39

Streinu, Vladimir, Pagini de citică literară, vol. I, Editura

pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 52.

morţii, care respinge gluma lirică de pe

vremuri”40

: Mângâiere (Pentru deşertăciune

visarea este vană/ iar pentru vis mormântul se

sapă în cuvânt.), Viaţa asta trece (Viaţa asta

trece, ca o zi/ [...]/ Viaţa asta cade, ca un zbor/

[...]/ Viaţa asta piere, ca un foc.), Vedenie (gândul

trăieşte doar pierzarea, cum stăruie să se zbată,/

în brazda ruginie de pluguri răsturnată; tăcerea

meditativă este spartă de ţipătul imaginaţiei: Într-o

penumbră verde, o hârcă rău ştirbită/ în tremur

scârţâieşte cântarea repezită,/ pe o vioară neagră,

cu un arcuş de os.). Câteva texte reflectă o

atmosferă macabră: Bal mascat (atmosfera festivă

de bal este anulată de moartea unei fecioare:

Blegiţi, invitaţii din negrul salon/ privesc, plini de

groază, prin măşti de carton./ [...]// Întinsă pe

targă, cu faţa de ceară,/ Frumoasa-i purtată-n

cavou”), Cules târziu. Alteori, se versifică

elemente de superstiţie populară: Blestem (Să nu

pricepi niciodată frumuseţea,/ nici adevărul, nici

jertfirea pentru gând,/ să-ţi fie tinereţea

cumpănită şi nebună bătrâneţea,/ să dispreţuieşti

dragostea, să nu ai prilej să fii blând.) sau

elemente de pictură iconografică naivă

(Primăvară deşartă, Târziu de tot). Aproape toate

textele versifică descompunerea lumii aflate în

năruire, dar disputa dintre fiinţă şi nefiinţă nu

atinge profunzimea forţei vizionare precum la

Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. La Adrian Maniu,

extincţia haosului „se infiltrează într-o perspectivă

de înţelepciune blândă”41

, de înţelegere resemnată

a destinului uman supus unei realităţi fizice,

dependente de materie: Marie, nu-ţi mai căuta

băiatul./ Fiul tău a murit pentru noi toţi,/ din

mormânt nu poţi să-l mai scoţi,/ nici tu, nci altul,

că aşa e datul... (Târziu de tot).

Întreaga materie din Lângă pământ, Drumul

spre stele, Cântece de dragoste şi de moarte, deşi

construieşte o atmosferă tradiţionalistă, este a unui

artist de avangardă: „Mimând infantilismul, poetul

practică notaţia discontinuă, stângăcia voită,

poticneşte ritmurile dinadins, desenează naiv cu

deliberare, cultivă linia tremurândă.”42

. Această

naivitate căutată, simplificarea, elementaritatea

sunt mărci ale expresionismului, pe care Adrian

Maniu îl „autohtonizează [...], anticipând în

această privinţă, parţial, creaţia lui Blaga şi, în

40

Idem, p. 56. 41

Petroveanu, M., op. cit., p. 66. 42

Micu, D., op. cit., p. 428.

82

LITERATURĂ

orice caz, concurând-o”43

. Voinţa de originalitate,

efortul de obiectivare a sentimentelor lirice,

stilizarea căutată (viziune proaspătă, notaţie

neaşteptată, prozaism voit, expresie spontană, vers

liber) întâlnite în textele sale antebelice sunt

specifice şi acum, deosebirea constând în

utilizarea altor mijloace potrivite unui poet ce

versifică manifestările naturii. Tehnica folosită

este vizuală şi presupune însuşirea universului

prin percepţia ochiului: decor, ornamentică,

gesticulaţie, procese. Aceeaşi tehnică este folosită

şi în cazul prozei (Din paharul cu otravă – 1919,

Jupânul care făcea aur – 1930, Focurile

primăverii şi flăcări de toamnă – 1935) sau al

teatrului (Meşterul Manole – 1922, Rodia de aur –

1923, Tinereţe fără bătrâneţe – 1925, Lupii de

aramă - 1929).

Concluzie. Adrian Maniu este un scriitor

proteic, care scapă încadrărilor stricte într-un

anumit curent literar. Critica a operat însă astfel de

clasificări, observând că opera sa devine o sinteză

originală între tradiţionalism, modernism şi

elemente ale folclorului, lucru afirmat de Al. Piru:

„Ca şi Arghezi şi Blaga, pe care-i precedă şi chiar

îi anticipează, Adrian Maniu face însă din

tradiţionalism şi modernism o sinteză originală

rămânând ca orice mare poet mai presus de orice

şcoală sau, după cum s-a recunoscut, creând el

însuşi o şcoală”44

. Din acest motiv, Adrian Maniu

a fost revendicat când de modernişti45

, când de

tradiţionalişti46

. Pe de altă parte, unii critici literari

observă în creaţia lui Adrian Maniu două vârste

lirice: una a începuturilor aflată sub semnul

simbolismului şi alta tradiţionalistă, al cărei punct

de plecare este volumul Lângă pământ (1924).

Alţi critici consideră importantă o singură

orientare: G. Călinescu47

îl încadrează în capitolul

„Moderniştii” al „Istoriei” sale; E Lovinescu îl

include, la început, în cadrul moderniştilor

(capitolul „Falsul simbolism” din „Critice”,

volumul IX, 1923, şi capitolul „Poezia

modernistă” în „Evoluţia poeziei lirice”, volumul

43

Idem, p. 429. 44

Piru, Al., Varia II, Studii şi observaţii critice, Bucureşti,

Editura Eminescu, 1973, p. 340. 45

Vinea,I., în „Contimporanul”, an II, nr. 29, 1923. 46

Bădăuţă, Al., Cronica literară 1924, în „Gândirea”, an IV,

nr. 7, 1924, pp. 217-218..

47 Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până

în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 822-826.

III din „Istoria literaturii române contemporane”,

1927), iar, apoi, îl consideră tradiţionalist

(capitolul „Tradiţionaliştii” din „Istoria literaturii

române contemporane (1900-1937)”, 1937);

Vladimir Streinu48

afirma, în 1938, când scria

despre ediţia definitivă de „Versuri”, că în lirica

lui Adrian Maniu nu se poate vorbi despre două

etape distncte deoarece elemente folclorice,

motive peisagiste şi biblice apar chiar şi în

perioada denumită „modernistă”, iar volumul

clasificat drept „tradiţionalist”, Drumul spre stele,

conţine textul Salomeea; Ovid S. Crohmălniceanu

îl cuprinde în capitolul „Poezia chtonică”,

afirmând că „n-a venit [...] din cercurile literare

tradiţionaliste”49

. Pornind de la elementul chtonic,

se pot identifica trăsături ale expresionismului:

atitudinea faţă de un război absurd, sentimentul

apocaliptic, bucolismul stilizat, pictura

simplificată, viziunea simultaneistă şi totalitară a

realităţii. Expresionismul, la acest poet, se naşte

din zbuciumul unui suflet conştient de tragedia

deşertăciunii şi nimicniciei umane.

Oricare ar fi încadrarea estetică, se poate

afirma că poezia lui Adrian Maniu stă sub egida

acelei „estetici a diferenţierii”50

(E. Lovinescu), a

originalităţii căutate conştient prin depăşirea

valorilor consacrate. Într-un interviu din 1967,

poetul declară: „Am putea prea bine să afirmăm că

în căutarea desăvârşitei exprimări de gând, fiecare

doreşte să îşi găsească exprimarea lui personală şi

că adevărata poezie va fi întotdeauna unică fără de

asemănare cu altă poezie, înnoindu-se şi fiind

totdeauna veşnică, întocmai sufletului omenesc.

[...] // Fiecare poet îşi creează un grai personal pe

linia însă a graiului poporului din care face parte.

Şi fiecare în acest timp se străduieşte să

îmbogăţească exprimarea cu frumuseţi de gândire

ce reînnoiesc literatura universală.”51

.

Bibliografie:

Alpatov, M.A., Istoria artei, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1962.

48

Streinu, Vladimir, Poezie şi poeţi români, Antologie,

postfaţă şi bibliografie de George Munteanu, Editura

Minerva, Bucureşti, 1983, p. 306. 49

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele

două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., p. 124. 50

Lovinescu, E., Critice, vol. IX, Poezia nouă, Editura

Ancora, Bucureşti, 1923, p. 111-112. 51

Maniu, A., Cronica artistică. Expoziţia Oficială a

Ministerului de Instrucţie publică, în „Noua revistă

română”, vol. XIV, nr. 6, 26.V.1913, pp. 91-94.

83

LITERATURĂ

Bădăuţă, Al., Cronica literară 1924, în

„Gândirea”, an IV, nr. 7, 1924..

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la

origini până în prezent, Editura Minerva,

Bucureşti, 1982.

Chevalier, J., Gheerbrant, A., Dicţionar de

simboluri, vol. 1, Editura Artemis, Bucureşti,

1993.

Constantinescu, P., Poeţi români moderni, Editura

Minerva, Bucureşti, 1974.

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între

cele două războaie mondiale, vol. II, Editura

Minerva, Bucureşti, 1974.

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română şi

expresionismul, Editura Eminescu, Bucureşti,

1971.

Dima, Al., Viziunea cosmică în poezia

românească, Editura Junimea, Iaşi, 1982.

Gheorghiţă, G., Postfaţă. Poezia lui Adrian Maniu

– o sinteză, în Adrian Maniu, Versuri, Editura

Minerva, Bucureşti, 1979.

Grigurcu, Gheorghe, De la Mihai Eminescu la

Nicolae Labiş, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.

Lăzărescu, Gh., Adrian Maniu, Editura Albatros,

Bucureşti, 1985.

Liiceanu, G., Tragicul. O fenomenologie a limitei

şi depăşirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

Lovinescu, E., Critice, vol. IX, Poezia nouă,

Editura Ancora, Bucureşti, 1923.

Maniu, A., Cronica artistică. Expoziţia Oficială a

Ministerului de Instrucţie publică, în „Noua

revistă română”, vol. XIV, nr. 6, 26.V.1913.

Maniu, A., Început de vară, în Focurile primăverii

şi flăcări de toamnă, Fundaţia pentru Literatură şi

Artă, Bucureşti, 1935.

Maniu, A., Simplă adnotaţie lămuritoare, în

Versuri în proză, Editura pentru Literatură,

Bucureşti, 1965.

Maniu, A., Scrieri, 2 vol. Editura pentru

Literatur[, Bucure;ti, 1968.

Maniu, A., Versuri, Editura Minerva, Bucureşti,

1979.

Maniu, A., Tradiţionalism modern, în Rampa, an

XIV, nr. 3564.

Manolescu, N., Metamorfozele poeziei, Editura

pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

Martin, A., Poeţi contemporani, vol. I, Editura

pentru Literatură, Bucureşti, 1967.

Micu, D., Gândirea şi gândirismul, Editura

Minerva, Bucureşti, 1975.

Negoiţescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru

Literatură, Bucureşti, 1966.

Perpessicius, Menţiuni critice, Editura Albatros,

Bucureşti, 1976.

Peters, F.E., Termenii filosofiei greceşti, trad.

Drăgan Stoianovici, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2007.

Petroveanu, M., Studii literare, Editura pentru

Literatură, Bucureşti, 1966.

Piru, Al., Varia II, Studii şi observaţii critice,

Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.

Streinu, Vl., Pagini de critică literară, vol. I,

Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

Streinu, Vl., Poezie şi poeţi români, Antologie,

postfaţă şi bibliografie de George Munteanu,

Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

Vinea,I., în „Contimporanul”, an II, nr. 29, 1923.

84

LITERATURĂ

OBICEIURI ŞI FOLCLOR LA VALEA VIILOR

Elena Jampa

Résumé. Traditions et folklore à Valea Viilor. Dans la commune Valea Viilor, le département Sibiu, habitée

jusqu’avant 20 ans par des Allemands et des Roumains, les traditions roumaines, liées aux plus importants moments

de la vie de l’homme, ont été assez souvent influencées par les coutumes allemandes. Le costume traditionnel roumain

semble à celui de Mărginimea Sibiului et le folklore local est pareil à celui des vallées des Târnave. Bien que les

villageois vivent dans les conditions modernes du XXI-e siècle, les traditions sont encore présérvées et la jeune

génération essaie à transmettre ce trésor, en train de disparition.

Cuvinte cheie : tradiții, obiceiuri, folclor, Valea Viilor.

Obiceiuri tradiţionale la români

Obiceiurile prilejuite de celebrarea celor mai

importante evenimente din viaţa omului: naşterea,

căsătoria, moartea, chiar dacă au pierdut culoarea

şi parfumul de odinioară, în comunităţile rurale se

încearcă păstrarea şi transmiterea lor generaţiilor

viitoare.

Nunta (ospăţul) era precedată de pregătiri:

alcătuirea zestrei miresei, chemarea invitaţilor,

prepararea mâncărurilor, împodobirea locuinţelor

mirilor, pregătirea spirituală a acestora.

Chemătorii, tinerii care aveau misiunea de a-

i invita pe nuntaşi, mergeau într-o duminică după-

amiază pe la aceştia ducând cu ei o ploscă cu

rachiu şi purtând un steag făcut din năframe

(baticuri) viu colorate, legate pe o furcă cu o

panglică roşie, formând în vârf o moaşcănă (un

nod), la care se ataşau clopoţei şi busuioc. Steagul

era în permanenţă zăngănit (agitat), pentru a se

auzi clopoţeii. Dacă trebuiau să ajungă în satele

vecine, chemătorii mergeau călări. Caii erau

împodobiţi cu ţoluri (covoare) pe spate şi la urechi

cu cănaci (ciucuri) roşii, de lână şi aveau cozile

ţesălate, împletite sau înnodate. Prietenii mirilor

aveau obligaţia să le împodobească porţile şi

casele. Poarta se împodobea cu crengi de brad, cu

şiruri de coji de ouă, cu pamblici (panglici) din

hârtie creponată, capete de cocoş (la mire) şi de

găină (la mireasă). Pe faţada casei se atârna

steagul de nuntă, făcut dintr-o furcă cu tulpan

(lalea), pe care se prindea o faţă de masă

ţărănească mare, cu ciucuri. Peste aceasta se

puneau, oblic, două basmale, pe ambele părţi. Din

panglică sau din hârtie creponată se alcătuiau

iniţialele tinerilor căsătoriţi, care se coseau pe

basmale. Steagurile arătau nuntaşilor unde stau

mirii, sau unde să vină la ospăţ, când acesta avea

loc în casa unuia dintre ei. Alaiul de nuntă era

precedat de căruţe cu ziţ (jilţ, scaun tapiţat),

împodobite cu covoare, care-i duceau pe nuntaşii

care veneau din alte sate sau pe muzicanţi. Carul

cu zestrea miresei era învelit cu o lepedeauă

85

LITERATURĂ

(cearceaf mare), cu model ţesut în pânza din

bumbac, festonat cu cipcă (dantelă) şi în care era

amenajat un pat cu perne. Mirii erau îmbrăcaţi în

portul popular tradiţional, mireasa având în plus o

coroniţă albă şi voal din dantelă. Pe lângă cununa

miresei atârnau, până în josul laibărului (cojocel,

vestă), mai multe fire din metal alb argintiu. La

gât purta un şirag din mărgele albe, perle. Mireasa

şi nănaşa (naşa) aveau buchete din flori naturale.

Mirele şi nănaşul (naşul) purtau pe piept flori

albe. Cavalerii de onoare îi urmau călări, pe cai

frumos împodobiţi. Mâncarea era pregătită de

druşte (bucătărese). Se serveau ca aperitive: ţuică,

lichie, cozonac, apoi supă de pasăre cu tăiţei, vin,

friptură din carne de pasăre sau porc, sarmale şi ca

desert, cozonac şi prăjituri. Ospăţul se organiza în

locuinţa unuia din miri sau în zalul rumânilor

(Căminul Cultural al românilor), începea duminica

pe la orele 14–15 şi se termina lunea dimineaţa.Cu

câteva zile înaintea nunţii mirii păstrau câteva zile

de post şi se spovedeau la biserică. Înaintea

cununiei religioase mirii îşi luau iertăciuni de la

părinţi, erau luaţi de nănaşi, cavalerii de onoare şi

nuntaşi şi conduşi la biserică, apoi la locul

ospăţului. În prag erau întâmpinaţi de o femeie

gureşă, care oferea nănaşei o găină friptă pe tavă,

ce trebuia răscumpărată. Totul era însoţit de

chiuituri şi strigături. Cinstea se strângea la miezul

nopţii, după care urma dansul miresei1.

Înmormântarea. Ca odinioară bărbaţii

vecinătăţii ajută familia mortului: sapă groapa,

asigură vesela şi feţele de masă pentru pomană şi

duc mortul la groapă. Femeile din vecinătate ajută

la pregătirea mâncării şi la servirea pomenei. În

timpul slujbei de îngropăciune se dă peste ladă

(sicriu) de pomană unui om mai sărac o haină de

la decedat. La cimitir, corul de femei al bisericii

cântă câteva strofe improvizate verşuri, în care

sunt evocate momente importante din viaţa

mortului. După ceremonial o mare parte a

comunităţii participă la pomană şi tot la o cină de

pomenire sunt chemaţi, a doua seară, vecini,

prieteni de acelaşi sex cu decedatul. În primele trei

dimineţi femei din familia mortului merg să

tămâieze mormântul şi zic ,,Tatăl nostru”.

Crăciunul. În după-amiaza de ajun, copiii pleacă

la colindat în grupuri de 3-4 şi primesc bani şi

prăjituri. Cei mai mărişori umblă cu ,,Craii”

(teatru popular religios), pregătindu-şi din timp

1 Informaţii de la Dan Ana, 70 ani, Valea Viilor.

vestimentaţia şi prestaţia scenică. Când se lasă

noaptea pornesc grupurile de tineri şi de căsătoriţi.

Până după cel de-al doilea război mondial

societatea tinerilor necăsătoriţi ,,Sf. Gheorghe”,

marele grup format din toţi junii mergea la

colindat prin tot satul. În prima zi de Crăciun, la

biserică, erau şi mai sunt cântate cele mai

frumoase colinde, se interpretează ,,Craii” în jurul

bradului, iar comitetul bisericesc îl colindă acasă

pe preot.

Pomenirea morţilor se face în duminica

Floriilor în jurul mormintelor curăţate şi

împodobite cu rămurele de salcie, iar după model

săsesc şi unguresc şi de ziua morţilor la 1

noiembrie.

Paştile. După slujba de Înviere, în prima

zi, se merge la miruit la biserică, se lasă un ou

vopsit şi acasă se serveşte un prânz în care

predomină carnea de miel, ouăle vopsite cu frunze

de ceapă sau alte plante, lichiile şi cozonacii. De

vreo 50 de ani s–a preluat de la saşi şi unguri

obiceiul ca a doua zi de Paşti bărbaţii şi băieţii să

meargă la stropit cu parfum femeile şi fetele.

Românii aveau obiceiul să ude fetele cu găleţi de

apă în ziua de Sf .Gheorghe.

Rusaliile. Cu prilejul acestei sărbători satul se

umple de armindeni, copăcei de mesteacăn şi de

plop, care se pun în faţa locuinţelor fetelor

îndrăgite. Se oficiază slujba religioasă lângă

holde, pentru a avea recolte bogate şi sătenii se

întorc acasă cu rămurele de salcie.

Ziua Crucii. În ziua de 24 iunie se pun pe porţi

cununiţe sau cruci din flori de sânziene, care mai

demult se aruncau peste casă, pentru a purta

noroc acelei locuinţe.

În comunitatea satului un rol de seamă îl

au încă vecinătăţile, asociaţii de familii de pe

aceeaşi stradă. Membrii ei se ajută în cazuri de

deces, de nuntă, la efectuarea unor lucrări ce

necesită mai multe braţe de muncă şi colectează

din toamnă, într-un butoi, vinul ce va băut cu

ocazia Cârnilejului (lăsatul Postului Mare).

Vecinătatea îşi alege anual câte un tată.

Transmiterea ştirilor se face cu ajutorul unei

tăbliţe, ce trebuie să ajungă la toţi vecinii. Cu

prilejul lăsării postului Paştelui, de lăsatul secului,

adulţii organizează o petrecere (cârnilej) în

locuinţa tatălui de vecinătate şi un carnaval2.

2 Elena Jampa, Valea Viilor, Motiş, Monografie, CRISSERV

Mediaş, 2006, p. 109-118, ISBN 973-87431-9-2 ; D. Chiriţă,

Monografia Vorumloc, manuscris, 1944, p.29; T.Hentea, I.

86

LITERATURĂ

Portul tradiţional românesc

Portul tradiţional românesc seamănă cu cel din

Mărginimea Sibiului, deşi între aceste zone este o

distanţă de zeci de kilometri. El mai este rareori

purtat doar la mari sărbători religioase şi la

festivităţi organizate la nivelul comunei. Nici

confecţionarea lui nu mai constituie preocuparea

fetelor şi femeilor, care se adunau în şezători, în

lungile seri de iarnă, să povestească, să coasă, să

toarcă sau să ţeasă. Modernizarea obiceiurilor a

eliminat, aproape total, portul popular, ce pare

desuet. În ultimii ani s-a încercat reactualizarea

unor obiceiuri de iarnă în cadrul Festivalului de

datini organizat în Valea Viilor de câţiva ani, care

i–au făcut pe tinerii participanţi să caute prin lăzile

bunicilor.

Costumul femeiesc este alcătuit dintr–o iie

(bluză) din pânză de bumbac, albă, cu croială

simplă, cu mâneci ample, strânse la încheietura

mâinii, decorată cu broderii negre în jurul unor

câmpuri verticale (şnur, şnoare, cheiţă) lucrate din

arnici negru. Între cele trei şnoare lungi, care

ajung până la capătul mânecii, sunt cusute capete

de flori, cu model mic (puişori). Mâneca este

încreţită, terminându–se cu fodorei (volănaşe) şi

cu cipcă (dantelă) neagră. Pe pieptul iei există trei

rânduri de cheiţe. La gât, materialul este încreţit,

peste care este aplicată o beată (bentiţă) cu flori

negre şi are o deschidere pentru cap, într-o parte.

De la talie în jos se poartă poale, o fustă largă din

pânză de bumbac, albă, încreţită sau plisată în

părţile laterale, ce coboară până la jumătatea

gambei. Poalele pot avea intercalate o zonă ajurată

sau să se termine cu cipcă. Pe sub poale, pentru că

iia este ciupagă (scurtă), se poartă poale strâmte,

care asigură decenţă purtătoarei în timpul

dansului. Peste poale se poartă crătinţe (cătrinţe),

două foi dreptunghiulare din postav negru, brodate

cu fir de mătase şi ţesute cu fir de sârmă aurie.

Cătrinţele au lungimea poalelor şi au pe margini

cipcă din aţă neagră, iar cea din faţă are ciucuri

lungi de circa 10 cm din mătase neagră. Iarna

poalele erau înlocuite de o rochie din pănură,

stofă groasă neagră, iar iia de o bluză groasă din

barchet(catifea). Femeile bătrâne aveau în locul

cătrinţelor o şurţă (şorţ) din postav negru, mai lat,

făcut din două bucăţi de stofă, în care se ţesea o

Hentea, L. Cristian, Monografia Valea Viilor, manuscris,

Bucureşti, 1999, p. 47; Informaţii de Dan Ana (77 ani ); soţii

Vasile Mohan (86 ani) şi Maria Mohan (84 ani), Valerica

Mohan (82 ani) din Valea Viilor.

broderie din aţă neagră şi care avea pe margini

cipcă din mătase neagră, cu modelul creasta

cocoşului şi, jos, franjuri. Dacă şorţul din stofă era

purtat peste rochia neagră din stofă, în spate nu se

mai punea şorţ. Când şorţul lat era purtat peste

poalele albe, în spate se punea şi o cătrinţă îngustă

ţesută, dar fără franjuri. Peste iie se poartă un

laibăr (o vestă) din catifea neagră, cu două rânduri

de nasturi şi cu copci. Nasturi din sticlă sau

îmbrăcaţi în catifea neagră împodobesc partea

superioară a gulerului laibărului. Laibărul este

căptuşit cu o stofă subţire, călduroasă. Pe timp

rece se purta un pieptar scurt din blană albă de

miel, cu broderii colorate şi având nasturi în faţă.

Peste laibăr sau pieptar se purta o jachetă

ţărănească din postav negru, cu buzunare costişe

(laterale), care avea decoraţiuni din catifea neagră

la mâneci, buzunare şi guler.

Încălţămintea este compusă din păpuci

ţărăneşti (ghetuţe), cu carâmbii înalţi, cu un mic

toc şi cu broderii în piele. Se poartă ciorapi lungi

negri. Pe cap, indiferent de vârstă, se poartă o

năframă (un batic) neagră din ,,păr”sau din

mătase, cu broderie şi cu ciucuri din mătase

neagră. Aceasta nu se confecţiona în casă, ci se

cumpăra de la boldă (magazin). Vara, pentru e se

feri de soare, se purta o pălărie din paie (un

comănac) împodobită cu o dantelă neagră, lată de

circa 5 cm, încreţită în volănaşe. La spatele

pălăriei atârnau două panglici mai lungi, din

aceeaşi dantelă. Părul se pieptena în două cozi,

care se legau la ceafă într-un conci (coc), peste

care se punea năframa.

Costumul bărbătesc este alcătuit dintr-o

cămeşă (cămaşă) din pânză albă de bumbac,

terminată cu un fel de guler îngust, o biată, o

beată, lucrată din aţă neagră, cu modelul de la iia

femeiască. Cămaşa lungă până la baza şezutului

are la poale un rând de cipcă măruntă albă şi la

spate este încreţită. Deschiderea pentru cap are

flori pe margine şi are la bază un model în formă

de cruce şi trei şnoare- rânduri negre. Mânecile

lungi şi largi au pe margine un rând de floricele şi

sunt prevăzute cu clini la subţiori, pentru a avea

amploare. Ornamentele cămăşii sunt foarte

discrete.

Cioareci (pantalonii) sunt confecţionaţi din

pănură–stofă albă ţesută în casă şi îndesată la piuă.

Pantalonii foarte strâmţi se poartă în cizme înalte

din piele neagră, iar când sunt purtaţi cu bocanci

au marginea de jos îndoită ca o manşetă. Vara

87

LITERATURĂ

pantalonii sunt din pânză albă. Cămaşa, care se

poartă peste cioareci, se încinge cu un şerpar lat

de circa 12–15 cm, un brâu din piele şi cu model

imprimat, având numeroase buzunăraşe. Peste

cămeşă se poartă un laibăr din postav negru, mai

jos de talie, cu buzunare laterale şi unul mic, sus.

Gulerul şi clapele buzunarelor sunt din catifea

neagră. Iarna se poartă un pieptar din piele albă,

cu broderii colorate din piele. Peste pieptar se ia

un bubou (o haină din pănură groasă neagră), cu

guler din blană neagră de astragan (astrahan). Pe

cap, vara bărbaţii poartă o pălărie din paie,

împodobită cu o panglică, iar pe timp rece o

căciulă neagră din blană de astrahan, îndoită în

partea dreptă. Ficiorii (tinerii) chemători la nuntă

îşi înviorau căciulile cu o frunză, o panglică din

mătase roşie ce se lega aproape de baza căciulii,

sau o piană, o rămurică de brad şi o mică floare.

Încălţămintea se compunea, cândva, din opinci,

apoi din cizme înalte din piele neagră sau din

bocanci din piele.

După moda saşilor, la lucru, românii au înlocuit

portul popular, prea sobru, cu o ţinută mai uşoară:

cămăşi colorate şi cu mâneca scurtă, pantaloni de

culoare închisă, un şorţ mare şi o şapcă. Sătenii ce

merg acum la câmp au adoptat moda orăşenească,

portul popular rămânând doar în lada de zestre a

bunicilor3.

Folclor românesc La hora duminicală, ce se desfăşura în şura

de lângă Biserica Ortodoxă sau în Zal, sau cu alte

prilejuri vesele, românii jucau şi mai joacă

învârtita în trei (două fete şi-un fecior), haţegana

în doi (o fată şi-un fecior) şi baraboiul (o fată şi-

un fecior). Acest ultim dans era însoţit de

versurile :

,,Baraboi, baraboi,

Şi la dreapta câte doi.

Baraboi, baraboi,

Ăsta-i jocu’ pe la noi.

Şi te du că alta vine

Mai frumoasă decât tine“.

Valerica Mohan, în vârstă de 82 de ani, îşi

mai aminteşte Cântecul Titanicului, învăţat la

şcoală după scufundarea vasului, dar şi un cântec,

pe două voci, care, zic localnicii, ar putea fi

3 Ilie Moise, Horst Klusch, Portul popular din jud. Sibiu, p.

19-21; Informaţii de la Ana Dan, Valea Viilor; D. Chiriţă,

op. cit., p. 29.

originar din această comună - ,,În temeiul codrului

“:

În temeiul codrului

Unde nici cărare nu-i

Şi de-a fost cândva vreo

cale

Ea s-a prefăcut în vale.

Sau de este undeva

Nu o ştie nimenea.

Nici cucu’, nice doru’,

Nici fecioru’ vânătoru’.

Valerica Mohan a auzit de la mama ei

Cântecul Unirii din 1918, învăţat de aceasta pe

când a participat, împreună cu tatăl său, primar şi

alţi fruntaşi ai satului la Marea Adunare de la Alba

Iulia de la 1 Decembrie 1918:

,,Frunzuţă verde din vie

Avut-am o bucurie

Când foile le scria

Lucaci din America.

Doctor Lucaci din

Şişeşti

Le-a trimăs la

Bucureşti.

Să reprezinte ţara

Ardealul şi Bucovina.

Bănatul, Bucovina

Voieşte-a le libera

Tisa, Dunărea şi Oltul

Să fie rumâni cu totul.

Munteni şi voi

moldoveni,

Hai, cu toţi mâna s-o

dăm!

Să trăim în desfătare

Într-o Românie Mare!

Hura, hura, să trăiască

Toată Ţara Românească!”.

Tot Valerica Mohan ştie, de când era elevă,

cântecul ,, Căpitanul Dan”4:

,,Pe drumul ce vine

Din Munţii Balcani O fată–ntâlneşte

Un domn căpitan.

De unde vii tu oare,

Mândre căpitan?

De pe front, din luptă,

Din Munţii Balcani.

N-ai văzut tu, oare,

Mândre căpitan,

Un sergent ce poartă

Numele de Dan

Ba, am văzut fetiţo,

Chiar el m-a servit

Şi-n această luptă

Pe front a murit.

De ce-ntrebi fetiţo,

De sergentul Dan?

Am fost a lui mireasă

Domnu’ căpitan.

Nu voieşti fetiţo,

Să fii a mea mireasă,

Că-n câteva zile

Devii căpităneasă?

Chiar şi maioreasă

Să ştiu că devin,

Altuia mireasă

Nu vreau să mai fiu!”

4 Informaţii de la Valerica Mohan, Valea Viilor.

88

LITERATURĂ

În monografia lui T. Hentea regăsim

aceleaşi cântece şi strigături ca în lucrarea lui

D.Chiriţă, culese în anul 1943 de la Maria Grecu,

76 de ani, analfabetă5.

Doina ,,De când badea m-o lăsat”:

,,De când badea m-o

lăsat,

Multe lacrimi am

vărsat.

Şi din câte am vărsat,

În fântâna cu trei

izvoare,

Cine bea din ea să

moară!

Să crape inima-n el!”

Iar de bea bădiţ-al meu,

Să mi-l ţână

Dumnezeu!

Iar de bea duşmanca

mea,

Să-i crape inima-n ea!

Iar de-a bea duşmanul

meu,

Cântecul ,,În deal la cucă”:

,,M-aş sui în deal la cucă,

Să văd mândra unde lucră.

La amiază und’ se culcă.

Să mă duc să-i fac o umbră,

Să n-o ardă soarele,

Că-i albă ca doamnele”.

Cântecul ,, Ionele, păr negruţ”:

,,Ionele, păr negruţ

De trei ani mi-ai fost

drăguţ

De trei ani şi şase luni,

M-ai purtat tot cu

minciuni

Cu minciuni şi cu

scrisori

Şi acum, hoţule, te-

nsori!

Însoară-te cu

Dumnezeu,

Că mie nu-mi pare rău,

Nice rău, nice bine nu-

mi pare,

Fără inima mă doare.

Ionele, păr frizat,

Peste pălărie dat

Ionele, taie-ţi păru’!

Că mi-ai secat sufletul.

Mândro, chiar de te-oi

oftica,

Părul tot nu l-oi tăia!”

Strigături ce se auzeau la nunţi :

,,Harnică-i mândra ca

cucu,

Dar nu-i place deloc la

lucru.

C’o cântat când s-o

sculat,

C’o mâncau muştele-n

pat!”

,, La mândruţa jucăuşă,

Stă gunoiul după uşă.

Pune-ţi boii la tânjală

Şi scoate-ţi gunoiu-

afară!

Am o mândră ca o

cioară.

Nu ştiu ce i-aş da să

5 T. Hentea, op. cit., p. 47.

,, Am o mândră ca o

cruce,

Dar la lucru nu se duce.

Dimineaţa-i rouă mare,

Peste zi – căldură mare

“

,, Dragu’ mi-i cu cine

joc,

Că miroase-a busuioc.

Şi cu cine mă-nvârtesc,

Că miroase-a lemn

domnesc”.

moară!

I-aş da frunzuţă de vie,

Să moară, dar iar să-

nvie!”

Nu gândi mândro că-mi

placi,

Că numai păcate-ţi faci!

Nu gândi că mi-ai

plăcut,

Că păcate ţi-ai făcut!”

89

RECENZII

Daniel Pennac - Necazuri cu şcoala

Premiul Renaudot 2007

Ana Boariu

Editura POLIROM, 2008. Traducere din limba franceză şi note de Ileana Cantuniari.

Motto:”Pe scurt, ne metamorfozăm. Dar nu ne

schimbăm chiar atât de mult. Lucrăm folosindu-ne

de ceea ce suntem”

[Daniel Pennac]

Ca să-i înţelegem pe

elevii noştri (şi, implicit, „să-i

salvăm”), trebuie fie să fim

nişte buni psihologi (ceea ce

nu este întotdeauna uşor), fie –

mai simplu - să ne amintim de

noi înşine când eram în bănci,

de temerile şi de aşteptările

noastre. O terapie prin

recuperarea memoriei, acesta este exerciţiul pe

care îl propune cartea lui Daniel Pennac, o carte

cu dublă direcţie, care te trimite atât în prezentul

profesorului în care eşti bine (?) instalat, cât şi -

iar miza aceasta cred că este - în timpul trecut,

prezentul copilăriei şi al adolescenţei pe băncile

şcolii. Acest timp retrăit poate să aducă plusul de

înţelegere necesar pentru a nu-i condamna

definitiv pe cei slabi, aneantizându-i.

Întoarcerea spre sine – copil - pentru a-i

înţelege pe tineri din postura de profesor, se face

progresiv, de-a lungul a şase capitole, în care

baricadele pe care urcă protagonistul alternează:

este, pe rând, copilul slab, loaza lipsită de orice

viitor, dar şi adultul care reflecteză asupra sinelui

şi asupra pedagogiei actuale (cu

disfuncţionalităţile sistemului de învăţământ, cu

rolul uneori duplicitar al familiei, cu teribilismul

specific adolescenţei, cu efectele televiziunii şi,

mai ales, ale publicităţii care converteşte...).

Ceea ce caracterizează cartea lui Pennac este

sinceritatea, expunerea nudă, directă a experienţei

autentice, fără fard şi false pudori, fără

menajamente, dar cu o profundă înţelegere atât a

dramei copilului slab care se închide în el,

punându-şi singur zăvorul fricii şi al singurătăţii,

cât şi a celui care se află la catedră.

Portretul elevului slab se construieşte în

carte cu minuţie, de la sentimentul de deşeu, la

singurătatea elevului slab cuprins de ruşinea că

niciodată nu face ce trebuie, la refugiul în gaşcă,

simţind plăcerea de a te dizolva în ea, senzaţia că

te afirmi. Ce frumoasă amăgire asupra identităţii.

Pentru aceşti elevi, şcoala este un club foarte

închis în care îşi interzic singuri să pătrundă. Cu

ajutorul câtorva profesori uneori, iar existenţa lor

se desfăşoară între ură, minciună şi nevoia de

afecţiune, sub spectrul viitorului interzis, viitorul

ca pedeapsă. Asemeni unei cepe, ei sunt formaţi

din câteva straturi de supărare, frică, nelinişte,

pizmă, invidii nesatisfăcute, renunţare furioasă,

acumulate pe fondul unui trecut ruşinos, unui

prezent ameniţător, unui viitor condamnat. Or, în

societatea în care trăim, spune Pennac, un

adolescent instalat în nulitatea lui este o pradă.

Pendulând cu umor, cu ironie şi compasiune

între trecutul îndepărtat al copilăriei, trecutul

recent al profesorului şi prezentul scriitorului care

âîşi ia substanţa din toate celelalte timpuri, Pennac

pune sub lupă familia adolescenţilor (timorată,

îngrijorată, exasperată, complice), pe profesorii

aflaţi faţă în faţă cu propriul eşec profesional

ilustrat în loaz (angoasele şi insatisfacţiile lor), dar

şi societatea. Nu sunt uitate tarele sistemului

educaţional (una fiind greşeala de-a le induce

elevilor dorinţa de-a fi neapărat vioara întâi, în loc

să fie membri ai unei orchestre), vinile aruncate

reciproc...

Întreaga carte poate fi considerată o iniţiere

pe multiple voci a celui care este/ va fi profesor.

Fiecare pagină este memorabilă şi ne oferă cu

generozitate o lecţie cu caracter de permanenţă.

Pornind de la propria existenţă, scriitorul

dezvăluie singura cale de ieşire din labirint:

iubirea, perseverenţa şi devotamentul

„salvatorilor”, a celor care nu s-au preocupat de

originile infirmităţilor lor şcolare: Erau nişte

adulţi confruntaţi cu nişte adolescenţi în pericol.

Şi-au spus că este o urgenţă. S-au aruncat cu

90

RECENZII

capul înainte. Nu m-au prins. Au plonjat din nou,

zi după zi, iarăşi şi iarăşi... Până la urmă m-au

scos de acolo. Şi pe mulţi alţii odată cu mine. Pur

şi simplu ne-au pescuit din nou. Le datorăm viaţa.

Cred că această carte este unul dintre cele

mai utile ghiduri şi unul dintre cele mai frumoase

elogii aduse memoriei, lecturii (Căci mai era şi

lectura. Pe atunci nu ştiam că ea mă va salva...

Citind, m-am instalat fizic într-o fericire care

durează şi acum), şcolii, profesorilor, acestor

veşnici elevi ce suntem.

Nu întâmplător, capitolul final poartă titlul

Ce înseamnă a iubi.

91

RECENZII

Gaston Bachelard și Geologie a literaturii:

Pământul și revenirile voinței

Drd. Nagy Imola Katalin

Gaston Bachelard (1884-1962) fizician şi

filosof francez, a publicat în special lucrări de

poetică şi de filosofia ştiinţei. În acest din urmă

domeniu, a introdus conceptele de obstacle

epistemologique şi rupture epistemologique.

Lucrările, Le nouvel esprit scientifique şi La

formation de l’esprit scientifique, se bazează pe

concepţiile sale despre epistemologia istorică

percepută ca un fel de psihanaliză a spiritului

ştiinţific. Aici, el dezvoltă ideea potrivit căreia

progresul în ştiinţă poate fi blocat de anumite

pattern-uri mentale, creând astfel conceptul de

obstacol epistemologic. Una din funcţiile

epistemiologiei ar fi tocmai descoperirea acestor

pattern-uri mentale care operează în ştiinţă, pentru

a facilita depăşirea obstacolelor ce se interpun în

faţa cunoaşterii. Bachelard opunea cunoaşterea

ştiinţifică cunoaşterii obişnuite, spunând că

eroarea, greşeala este doar negativitate sau iluzie.

Opera lui Bachelard atinge şi alte subiecte,

el scriind lucrări care dezbat aspecte legate de

problemele poeticii, a viselor, a psihanalizei sau a

imaginarului. Printre operele cele mai importante

amintim: La psychanalyse du feu, La philosophie

du non, L’eau et les reves, L’air et les songes, La

terre et les reveries du repos, La terre et les

reveries de la volonte, La poetique de l’espace, La

poetique de la reverie, La flame d’une chandelle.

Poetica spaţiului (1957) este un studiu sistematic

asupra spaţiului, asupra imaginarului spaţial,

asupra psihodinamicii imaginii literare. Orice

lucrare a lui Bachelard trebuie citită având în

vedere strânsa relaţionare a omului de ştiinţă şi a

poeticianului.

Bachelard a iniţiat o serie de studii, de

investigaţii asupra sensurilor psihice ale celor

patru elemente - apa, aerul, focul şi pământul,

elemente care, spune el, se constituie în repertoriul

reveriei poetice. Încă în Psihanaliza focului,

Bachelard lansează ideea că poetica şi ştiinţa se

opun una celeilalte, iar un liant între cele două ar

putea fi filosofia. Rolul pe care-l joacă obstacolul

epistemologic în domeniul ştiinţelor

experimentale este luat, în domeniul literar, de

imaginea poetică. Imaginea poetică autentică

apare dintr-o formă de necunoaştere sau de uitare,

care nu sunt însă altceva decât o transcendere

dificilă a cunoaşterii. Imaginea poetică, crede

Bachelard, nu poate fi complet explicată nici în

termeni istorici, nici în termeni psihologici.

Unitatea dintre ştiinţă şi poezie este combinaţia

între legile abstracte şi imaginaţie - o poezie

conţine atât o structură fixă şi rigidă, dar conţine şi

imagini materiale. Imaginarul se construieşte din

intuiţii, din ideile poetului, care conţin structura

întregii opere. Imaginea materială determină

conţinutul poemului, dar legile poetice sunt

necesare pentru a reda viziunea poetică într-o

formă mai clară. Bachelard crede că există, în

fiecare poem, o dialectică între imaginea materială

şi ştiinţă. Ştiinţa este un mijloc pentru a

perfecţiona poezia. Astfel, universal imaginar este

structurat în două perspective contrare - cea

ştiinţifică şi cea poetică. Perspectiva ştiinţifică

vizează purificarea poeziei prin organizarea

elementelor haotice.

După Bachelard, felul în care o imagine

poetică apare în mintea creatorului determină

universul imaginar al acestuia. Fiecare poet îşi

formează propriul său univers de imagini şi

simboluri. Poezia (poeticul, deci) nu poate fi pe

deplin înţeleasă, crede Bachelard, fără înţelegerea

poiesisului, a facerii, a procesului prin care poezia

se naşte. Imaginea poetică este acea „funcţie a

irealului, care este fizic la fel de utilă ca funcţia

atât de des evocată de psihologi pentru a

caracteriza adaptarea unui spirit la o realitate

marcată de valorile sociale”. Termenul de

ontologie dispersată este folosit de Bachelard

pentru a sublinia apropierea între creaţie şi

metafizică. Imaginaţia este o modalitate de a

descrie transcendenţa, de a accede la Fiinţă, de a

turna în cuvânt simbolismul fenomenelor.

Dialectica poezie-metafizică, des întâlnită în

scrierile lui Bachelard, îşi găseşte un sens în

procesul de transformare a imaginilor în

simboluri.

Imaginea este o formulă poetică ce conţine o

analogie cu obiectul fizic desemnat; simbolul este

o formulă metafizică, care nu mai ţine de

92

RECENZII

constrângerile cotidianului, ci se integrează

ciclului universal. Imaginile poetice construiesc

universul imaginar în conformitate cu datele

conştiinţei celui care creează, iar inconştientul

colectiv participă la acest proces, prin relevarea, în

conştiinţa creatorului, de imagini poetice.

Imaginea poetică are şi capacitate de a accede la

originea fiinţei, la arhetipul cuprins în inconştient.

Relaţia omului cu sacrul, cu divinitatea se

restabileşte tot prin poezie, prin limbajul poetic.

Cuvintele exprimă o relaţie sacră pierdută,

reactualizată însă prin imagini poetice. Imaginaţia

este instrumentul care formează imaginile poetice,

corespunzând diverselor tipuri de personalităţi

artistice. Imaginile poetice reflectă elanul vital pe

care artistul îl posedă. Poetica stabileşte relaţiile

dintre imaginile poetice şi simbolurile literare, iar

metafizica permite observarea naturii,

fenomenelor care construiesc universul imaginar.

Bachelard aplică legile poeticii la metafizică, şi, în

urma acestui demers, toate elementele fizice –

apa, aerul, focul şi pământul - îşi găsesc un

corespondent în psihicul artistului. Formarea

temperamentului unui artist, crede Bachelatd,

depinde în mare măsură de elementele

primordiale, de corespondenţa natură-psihic.

Fenomenologia imaginarului se bazează pe

convingerea că fiecare creator aparţine unui tip-

tipologia, evident, fiind stabilită în funcţie de

prezenţa sau mai bine zis preponderenţa unui

element în structura sa psihică.

După ce în cărţile anterioare Bachelard a

analizat, pe rînd, imaginile focului, ale apei şi ale

aerului, în Pământul şi reveriile voinţei, imaginile

materiei terestre devin obiectul analizei. Trebuie

să remarcăm faptul că imaginile poetice

corespondente elementului pământ sunt imagini

dure, brute, solide. Studiul imaginilor legate de

pământ revelează un număr remarcabil de

dificultăţi şi paradoxuri. Bachelard îl citează pe

Baudelaire: „Cu cât materia este, în aparenţă, mai

pozitivă şi mai solidă, cu atît munca imaginaţiei

este mai subtilă şi mai trudnică”1. Filosoful

francez încearcă să combată teza conform căreia

perceperea imaginilor este cea care determină

procesele imaginaţiei- văzul precede imaginaţia.

După Bachelard, imaginea percepută şi imaginea

creată sunt două instanţe psihice diferite.

1 G. Bachelard, Pământul şi reveriile voinţei, traducere de

Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 6.

„Imaginaţia creatoare are cu totul alte funcţii decît

imaginaţia reproducătoare Ei îi aparţine acea

funcţie a irealului care este psihic la fel de utilă ca

şi funcţia realului, atât de des evocată de psihologi

pentru a caracteriza adaptarea unui spirit la o

realitate marcată de valorile sociale. Tocmai

această funcţie a irealului va regăsi valorile

singurătăţii. Comuna reverie este unul dintre

aspectele ei cele mai simple”2. Relaţia dintre

real(itate) şi imaginar cunoaşte o altă evoluţie:

imaginile imaginate sunt mai curând „sublimări

ale arhetipurilor decât reproduceri ale realităţii”3.

Imaginea, după Bachelard, are un aspect dual, are

o realitate psihică şi una fizică. Prin imagine,

fiinţa care imaginează şi fiinţa imaginată se află în

cea mai mare apropiere. Bachelard se reclamă, în

acest sens, de la o descendenţă jungiană.

Lucrarea dedicată imaginarului pământului

se împarte în două cărţi, prima dedicată

imaginaţiei extravertite - reveriilor active

(Pământul şi reveriile voinţei), şi cea de-a doua,

imaginaţiei introvertite, reveriilor interiorizării, ale

involuţiei (Pământul şi reveriile repaosului).

Prima dintre acestea, Pământul şi reveriile voinţei,

este subdivizată în trei capitole mari. În primul

capitol, sunt prezentate aspecte legate de

dialectica materiei dure şi moi. Primul subcapitol

este dedicat pământului ca lume rezistentă, cel de-

al doilea materiilor dure, cel de-al treilea

metaforelor durităţii, capitolul IV se ocupă de

imaginile pastei, apoi următoarele două dezvoltă

imaginarul materiei moi (noroiul), respectiv

materiei forjate, fierului (meseria cea mai

completă, masculină fiind, după Bachelard, cea a

fierarului). Partea a doua dezvoltă imagini în care

fiinţa care imaginează se angajează mai puţin-

stânca, pietrificarea, metalismul, mineralismul,

cristalele, apoi roua şi perla. Partea a treia se

compune dintr-un singur capitol Psihologia

greutăţii, tratând tema zborului şi cea a căderii, a

zborului în jos.

Există la Bachelard un timp al granitului, al

materiei dure, un timp al muncii „un ritm natural,

un ritm bine condiţionat ... lupta muncii este cea

mai strânsă dintre lupte, durata gestului celui care

munceşte este cea mai plină dintre durate”4.

Munca are puteri onirice. Fiecare muncă îşi are

onirismul ei, fiecare materie prelucrată îşi are

2 Ibidem, p. 6.

3 Ibidem, p. 7.

4 Ibidem, p. 21.

93

RECENZII

propriile reverii intime. Literatura este un mijloc

de recuperare a acestor reverii. Imaginile

materiale proiectează un imago al energiei

noastre. Prin muncă, omul se situează în centrul

unui univers, al unei Geneze. „Ea recreează în

imaginaţie, prin imaginile materiale care o

însufleţesc, însăşi materia care se opune

eforturilor sale. Lucrând materia, homo faber nu

se mulţumeşte cu o gândire geometrică de

ajustare, el se bucură de soliditatea intimă a

materialelor de bază”5.

Reveriile voinţei sunt, de fapt, reverii ale

omului angajat într-o activitate, reverii cu unelte.

Bachelard oferă o clasificare a materiilor a priori,

anterioare angajării în era distructivă a ştiinţei şi

tehnicii. Există astfel materii solide stabile (piatră,

os, lemn), solide semiplastice (metale), solide

plastice (ceramică, lacuri, cleiuri), solide suple

(piele, ţesături). El propune, de asemenea, o

ierarhie a uneltelor - ciocanul fiind unealta

supremă a reveriilor voinţei. Unealta poate

structura temporalitatea. „Uneltele, adevărate teme

de intenţionalitate, ne fac să trăim timpuri

instantanee, timpuri alungite, timpuri ritmate,

timpuri agresive, timpuri răbdătoare”6.

Metoda de lucru a lui Bachelard este aceea

de a-şi fundamenta o teză pe cazuri, pe exemple

precise. Exemplele sunt însă alese după o metodă

destul de greu descifrabilă, între textele ilustrative

citate de el regăsindu-se autori din domenii şi

registre foarte diferite - de la poeţi romantici la

filosofi, romancieri, psihologi, oameni de ştiinţă

sau autori cvasinecunoscuţi. Un neajuns al

metodei este insuficienta argumentare şi

arbitrariul categorisirii unui autor sau altul drept

tip de autor apă/ aer/ foc sau pământ. Numele

Virginei Woolf este des citat în Pământul şi

reveriile voinţei drept exemplificare a

imaginarului durităţii, a solidităţii. Prin alte

pagini, însă autoarea s-ar putea la fel de bine

încadra şi la o altă categorie.

Reveria supremă a voinţei în literatură este

fierăria. Tabloul literar al fierăriei se înalţă la

imagini cosmice (focul-soare). Exemplele citate

sunt numeroase - Thomas Hardy, E. Zola, D. H.

Lawrence ş.a. „Din punctul de vedere al

imaginaţiei elementelor, meseria de fierar apare ca

o meserie completă, a masculinităţii. Ea implică

5 Ibidem, p. 28.

6 Ibidem, p. 43.

reverii privitoare la metal, la foc, la apă şi la aer:

„... să iei în posesie lumea prin mijlocirea celor

patru elemente ale sale înseamnă să te institui ca

demiurg, ca semizeu”7.

În partea a doua a cărţii Bachelard dezvoltă

onirismul imaginarului stâncii, al pietrei. Formele

stâncii se proiectează la distanţă, prin recul.

Imaginarul stâncii este extrem de complex - este,

în acelaşi timp un spaţiu al izolării, al distanţării,

al ostilităţii, un maestru al curajului, al

permanenţei fiinţei, un limbaj al duratei şi al

durităţii. Numeroasele reverii legate de stîncă au

un rol important în educaţia voinţei. Un suflet

moale, crede Bachelard, nu poate imagina o

materie dură. Reveria literară, crede Bachelard,

continuă totdeauna un vis normal. Există imagini

atît de puternice în fiecare operă care „ne îngăduie

să desemnăm pentru totdeauna psihismul unui

scriitor”8. Fenomenologia lui Gaston Bachelard, şi

în această carte, ar putea fi rezumată astfel:

scriitori se împart în patru temperamente

imaginative, în funcţie de materia care le

structurează imaginaţia. Fiecare scriitor se înscrie,

aşadar, într-o descendenţă a scriitorilor apă/

aer/foc/ pământ.

Concluzia care se desprinde din paginile

dedicate imaginilor materiale este că acestea sunt

atât de complexe, încât se desprind abia la o a

doua lectură. „Nu există literatură decât la o a

doua lectură”9. Bachelard face diferenţa dintre

imaginile pitoreşti, facile, care au menirea de a-l

surprinde pe cititor şi imaginile materiale care îl

trimit pe acesta în regiunile vieţii inconştiente

„unde imaginaţia şi voinţa îşi împletesc rădăcinile

adânci”10

. Partea finală a cărţii propune, în

termeni bachelardieni, mitul lui Atlas ca mit al

muntelui. Bucuria poverii, a ridicării greutăţii, a

autorealizării în ipostaza de Atlas este strâns

legată de satisfacerea orgoliului. „Complexul lui

Atlas ... reprezintă ataşamentul faţă de forţe

enorme spectaculare şi - caracteristică foarte

particulară - faţă de forţe enorme inofensive”11

.

Omul, coloana şi muntele sunt termenii

fundamentali ai ecuaţiei reveriilor cosmogonice.

Spre deosebire de psihologi, care consideră

imaginaţia o facultate de a se iluziona, de a minţi

7 Ibidem, p. 143.

8 Ibidem, p. 165.

9 Ibidem, p. 197.

10 Ibidem, p. 197.

11 Ibidem, p. 268.

94

RECENZII

deci, Bachelard spune că imaginaţia este o

facultate a fiinţei total angajate într-un demers

indisolubil legat de nevoia de sinceritate. „De

aceea, noi nu ezităm să spunem că imaginaţia este

o funcţie primă a psihismului uman, o funcţie de

vârf, cu condiţia de a considera imaginaţia cu

toate caracteristicile ei... formală, materială şi

dinamică. Aşa cum spune Leo Frobenius o operă

nu se naşte numai dintr-un punct de vedere, ci şi

dintr-un joc de forţe. Ea trebuie, deci, să fie

contemplată atât în liniile, cât şi în tensiunile sale,

în elanurile şi în greutatea ei, cu un ochi care

ajustează suprafeţele şi un umăr care poartă pe el

volumele, pe scurt, cu toată fiinţa noastră”12

.

Pentru Gaston Bachelard, momentul origo al

creaţiei este constituirea imaginii poetice. Lumea,

universul Poeziei se construieşte din cele patru

elemente fundamentale - apă, aer, foc, pământ.

Aceste elemente structurează temperamentele

scriitoriceşti, orice poet, orice autor aparţinând, în

mod firesc, la una dintre aceste categorii

temperamentale. În viziunea imaginativă a fiecărui

poet, predomină unul din aceste elemente,

independent de devenirea biografică, istorico-

socială a acestuia. Fenomenologia imaginarului

este, în concepţia lui Bachelard, studierea

fenomenului imaginii poetice atunci când

imaginea se iveşte în conştiinţă ca un produs

direct al inimii, al sufletului, al fiinţei omului,

luată în actualitatea ei. Imaginea poetică este o

sinteză a fiinţei în totalitatea ei, emergentă din

structurile subconştiente unde sălăşluiesc

arhetipurile.

Neajunsurile demersului analitic propus de

Bachelard rezidă, deci, în următoarele:

considerarea Poetului rupt de contextul socio-

istoric în care evoluează (ignorând faptul că omul

este prin excelenţă condiţionat cultural),

considerarea imaginilor poetice uneori desprinse

din totalitatea textului poetic (luând fraza,

sintagma izolată de corpusul textului), utilizarea

constantă a sintagmei imagine poetică (nu literară

sau artistică), în ciuda faptului că multe, foarte

multe exemple citate de el nu aparţin genului liric,

caracterul arbitrar al afilierii unor autori în diferite

tipuri de temperamente imaginative.

Importanţa fenomenologiei lui Bachelard,

contribuţia ei la o filosofie a literaturii este însă

una capitală. Aşa cum spune Pierre Quillet,

12

Ibidem, p. 290.

Bachelard ne învaţă o magie adevărată. El

îmbogăţeşte viitorul, conferindu-i o voinţă de

putere încercată. În acest fel, legătura între voinţa

de putere şi voinţa de cunoaştere devine strânsă şi

durabilă. Alchimia despre care e vorba aici nu e

fundalul legendar, secular al ştiinţei, ci

dinamismul obscur, etern ca şi inconştientul

căruia i se abandonează reveria elementară,

atunci când e tentată să locuiască o lume.

Ceea ce ne învaţă Bachelard este un nou tip

de lectură, o altfel de abordare a fenomenului

literar. O a doua lectură, după care, spune el,

începe adevărata literatură.

95

RECENZII

De la polemică la confluențe

Ionel Popa

Universitarul băimărean, Florin Roatiş, ne oferă sub

titlul Confluenţe

filozofico-literare,

Ed. Casa Cărţii de

Ştiinţa, Cluj, 2008, o

culegere de studii şi

recenzii grupate în

patru secţiuni:

Marginalii la

polemicile lui

Lucia Blaga;

Consideraţii

inconfortabile;

Studii şi eseuri;

Despre autorii

cărţii.

O primă constatare în urma lecturii:

caracterul polemic privind rigurozitatea

informaţiei şi soliditatea argumentaţiei din unele

studii şi carţi pe care d-l Roatiş le comentează.

Prima secţiune a volumului cuprinde pagini

referitoare la polemicile lui Lucian Blaga cu Dan

Botta, Constantin Rădulescu-Motru şi Marin

Popescu.

În mod justificat sunt paginile care mi-au

trezit cel mai mare interes. Autorul volumului

Confluenţe… aduce cateva clasificări şi precizări

în legatură cu subiectul polemicilor. În general d-l

Roatiş e obiectiv, dar totuşi se simte o undă

antiblagiană fără o motivare întemeiată. În ceea ce

priveşte polemica la care a fost provocat Blaga,

lăsând la o parte modestia, trebuie să mă citez: în

cazul Botta, Blaga are de partea sa toate atuurile

de cronologie şi originalitate [Ionel Popa, Glose

blagiene I, Ed. Ardealul, Târgu Mureş, 2003], iar

în ceea ce privește polemica cu “filozoful,

stiinţific” Constantin Rădulescu-Motru, am

formulat câteva opinii şi nuanţări de rigoare în

cronica la vol. lui Mircea Popa, Blaga şi

contemporanii sai, publicată în rev. “Acasa” nr.

4/ 2008.

După părerea mea, studiile d-lui Roatiş,

chiar cu unda de antiblagism, se termină în coadă

de peşte. Prin urmare, nu mai insist, dar remarcăm

paginile din Petru P. Ionescu şi Lucian Blaga:

de la admiraţie la contestare pentru valoarea lor

documentară şi analitică. De altfel, lucrarea lui

Petru P. Ionescu consacră un studiu de

reconsiderare chiar în volumul pe care îl

comentăm. Important şi valoros prin clarificarea

unor probleme de istorie a filozofiei româneşti şi

de lamurire punctuală a unor aspecte legate de

conţinutul şi ţinta articolului polemic al lui Blaga:

Săpunul filozofic din “Seculum”, nr. 4 /1943,

Florin Roatiş demonstrează că cel vizat este Marin

Ștefănescu, profesor de filosofie la Universitatea

clujeană. Blaga nu e unicul care a luat poziţie

critică faţa de lucrurile “filosofului” Marin

Ștefănescu.

Atitudini de dezavuare au avut în epocă şi

N. Bagdasar, I. Zamfirescu, D.D. Roşca, E.

Speranția şi Anton Dumitru. Cunoscând obiectul

polemicii nu putem decât accepta ieşirea polemică

a lui Blaga, de fapt, cel mai îndreptăţit. Din

păcate, d-l Roatiş nu subliniază acest aspect. Mai

mult, d-l Roatiş se desfășoară oarecum aleatoriu şi

aduce într-o discuţie polemică “Biografia” lui

Blaga, semnată de Ion Bălu.

Desigur că eronările de istorie, având în

vedere studiul cercetărilor, sunt de înţeles, iar

interpretările sunt de acceptat sau nu, dar asta nu

justifică tonul polemic prea apăsat. Așa cum

domnia sa are dreptul de a fi antiblagianist, așa şi

Ion Bălu are dreptul să fie un fan al lui Blaga,

filosoful şi poetul, dar să revenim la subiect.

Blaga a avut toate motivele intelectuale şi

spirituale pentru a fi polemic la adresa “operei”

filosofice a lui Marin Ștefănescu. D-l Roatiș mai

trebuia să sublinieze puterea de generalizare a

articolului polemic al lui Blaga. Poate de aici

“inexactităţile” invocate de domnia sa. Revenind

la polemica Blaga–Botta, trebuie să menţionăm că

d-l Roatiş nu este primul care cade victimă unor

lacune, obiective, de informare, chiar dacă domnia

sa e un as în domeniu. În acelaşi păcat a căzut şi

Ion Simuț. În acest punct, vrând-nevrând, trebuie

din nou să mă citez: polemica Blaga-Botta am

abordat-o analitic cu textele puse pe două coloane

paralele, ajungând la concluzia, fără dubii, că

adevarul e de partea lui Blaga. Pentru a corecta şi

96

RECENZII

nuanţa anumite opinii ale

d-lui Simuţ exprimate într-

un serial din Romania

literară, numerele din

martie 2005; am intervenit

cu o notă într-un nr.

consecutiv celor

menţionate. În paginile d-

lui Roatiş nici o noutate,

paginile respective nefiind

decât un inventar de

informaţii incomplete.

Volumul d-lui Roatiş, e

valoros prin conţinutul său

documentar, prin

formularea unor teme de

studiu, prin informaţiile de

ultimă oră, dar tonul

polemic şi orientarea lui nu

sunt totdeauna justificate

mai ales că uneori sunt

orgolioase. Eu sunt un

blagian, dar această postură

nu cred că mi-a amorţit

spiritul critic. De aceea mă

îintreb: de ce d-l Roatiş

este polemic (justificat sau nu) cu toţi blagienii,

indiferent de culoarea lor. Justificarea conform

căreia ar vrea să ducă dezbaterea în echilibru în

numele obiectivitaţii nu ţine. Dacă d-l Roatiş, e

polemic de ce să-l acuzăm pe Blaga că e polemic

cu x sau y ?!

Într-o cronică la cartea Martei Petreu,

Filozofii paralele (de fapt răspuns la o cronică a

d-lui Roatiş la cartea respectivă publicată în “ID”-

de ce nu e reluată în volumul pe care îl discutăm?)

publicată în “Caietele de la Mediaş” nr.1-2, mai

2008, printre altele am subliniat respectabil:

prestaţia documentară. Această prestație

documentară binevenită e ilustrată convingător şi

cu folos de secţiunea a doua a volumului pe care îl

recenzăm. Când e vorba de instrumentele de lucru,

precum dicţionarele literare, de care am cam dus

lipsă multă vreme, d-l Roatiş are tot dreptul să fie

polemic. Nu sunt de acceptat promisiunile şi

greşelile documentare mai ales când sunt şi

grosolane. Consecinţele lor negative devin grave

prin perpetuare, prin multe alte lucrări. Pornind de

la aceasta, afirmăm că d-l Roatiş e un bun

documentarist, o adevărată bancă de date. Chiar

dacă autorul afirmă că ”intervenţia mea nu se vrea

demolatoare”, totuşi, tonul

polemic nu e totdeauna

binevenit.

Afirm aceste lucruri

pornind de la avântul

polemic la adresa

Dictionarului bibliografic

al literaturii române semnat de Aurel Sasu, Ed.

Paralela 45, București,

2006, tot de la o problemă

de documentare şi

asimilare a bibliografiei

porneşte şi articolul

polemic Horia Roman

Patapievici - sau despre

insuportabila absență a

dialogului. În multe

aspecte suntem de acord cu

d-l Roatiş. Constantin

Noica şi Nae Ionescu e o

cronică la cartea-exegeză a

Laurei Pamfil, Noica

necunoscut, Ed. Apostrof,

Cluj, 2007. Întreaga

cronică e axată mai mult pe

problema documentaţiei şi mai puţin pe

problematica cărţii. Ceea ce e de reţinut din

paginile respective este idea: o cultură fără nu-uri

dacă nu piere atunci sigur va deveni o legumă. În

acelaşi spirit polemic referitor la corectitudinea și

exactitatea informaţiei este scrisă şi cronica la

Istoria logicii românești a autorilor Al. Surdu şi

Dragoș Popescu, apărută la Ed. Tehnică,

București, 2006.

Secțiunea trei cere câteva “studii și eseuri”

este cea mai consistentă şi în sensul că revelează

calităţile de istoric și interpret al fenomenului

filosofic românesc. Noi, cei ignoranţi în anumite

domenii din varii cauze, avem ocazia, prin

paginile d-l Roatiș, să acoperim anumite pete albe

din harta noastră intelectuală. De la d-l Roatiş

aflăm că Petre Dultu “povestitorul popular”, e şi

un exceptional pedagog şi un bun filosof.

Interesante şi valoroase sunt şi paginile despre

eseistica filosofică a lui Petre P. Ionescu - aproape

un necunoscut astăzi. Dacă, referindu-ne la

secțiunea întâi şi a doua a volumului, îi reproşam

tonul polemic uneori exagerat sau inadecvat,

mâhnit, în cazul secţiunii a treia, îl putem acuza de

unele entuziasme. În orice caz lectura paginilor

97

RECENZII

despre Petre P. Ionescu m-a dus la următoarea

întrebare: pe când o antologie cuprinzătoare a

eseisticii filosofice româneşti din perioada

interbelică, în cea mai mare parte inaccesibilă? O

astfel de antologie ar fi un instrument de lucru

care ar înlătura scrisul și vorbitul după ureche sau

pe acela ineficient apud și cf. Poate că d-l Roatiş

ne va furniza surpriza!

Secţiunea a patra reuneşte 12 cronici. De

reţinut evantaiul larg din care alege carţile; de la

“Două cărți despre islam la Al husar sau

tinereţea eseului”. Totdeauna cronicarul spune

esenţialul despre carte şi autorul ei așezând-o

exact pe locul valorii meritat.

Lectura volumului ne-a condus la

convingerea că d-l Roatiş e un bun istoric al

filosofiei româneşti și o bancă de date de toată

încrederea, care nu-și înşeală clienţii şi nici nu va

da faliment. Confluențe filozofico-literare se

citeşte cu folos si plăcere amintindu-ne şi de

Pledoarie pentru filozofia românească.

Mediaş, februarie, 2009

98

CUPRINS

ARGUMENT 4

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND CARACTERUL COLONIZĂRII DACIEI ROMANE 5

TERITORIILE BIZANTINE DE LA DUNĂREA DE JOS ÎN SECOLUL AL XI-LEA 10

MOLDOVA ŞI VENEŢIA ÎN SEC. XV- ÎNCEPUTUL SEC. XVI. RELAŢII POLITICE 15

SEMNIFICAŢIILE CONCEPTELOR DE AUTONOMIE ŞI LIBERTATE 31

AURELIAN SACERDOŢEANU - CONCEPŢIA DESPRE ARHIVE 36

CULTUL REFORMAT (CALVINIST) DIN TRANSILVANIA ÎN PERIOADA 1930-2002 –

ASPECTE ISTORICO-DEMOGRAFICE ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.

DE RERUM NATURA. ÎNTRE MATERIALISMUL EPICUREIC ŞI POEZIA SOLIDARITĂŢII

UMANE 45

O SUCCINTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA CONCEPTULUI DE „DREPTATE” 49

IDEI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR 55

DANIEL PENNAC - NECAZURI CU ŞCOALA 89

DESPRE INTERFERENŢELE LITERARE ROMÂNO-MAGHIARE 59

ETIC ŞI ESTETIC ÎN MĂRTURIILE ASUPRA DETENŢIEI COMUNISTE. „NARCISISMUL”

ISTORIEI 64

ADRIAN MANIU– EXPRESIONISM CHTONIC 74

OBICEIURI ŞI FOLCLOR LA VALEA VIILOR. 84

GASTON BACHELARD ŞI O GEOLOGIE A LITERATURII: PĂMÂNTUL ŞI REVERIILE

VOINŢEI 91 DE LA POLEMICĂ LA CONFLUENȚE ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.

99

CONDIȚII DE PUBLICARE A MATERIALELOR PENTRU

REVISTA “LYKEION”

Condiţii de publicare a materialelor pentru revista „LYKEION”,

a profesorilor din Medias

Revista LYKEION, ce urmează să pară bi-anual publică studii şi articole din următoarele domenii:

- Istorie şi ştiinte auxiliare, arheologie;

- Ştiinţe socio-umane;

- Literatură: exclusiv eseu şi critică literară;

- Recenzii de carte din orice domeniu.

Materialele se tehnoredactează la un rând (rând la rând), aliniate stanga dreapra (Justified), astfel:

1. Titlul, centrat, se scrie cu majuscule, bolduit, urmat de prenume şi nume, aliniate dreapta, scrise cu

caractere mici, bolduite (Times New Roman, marimea 12).

Exemplu: PAGINI DIN ISTORIA MEDIAŞULUI

Gheorghe Popescu

2. Titlul, scris cu litere mici bolduite, şi un rezumat,de maximum 10 rânduri într-o limbă străină (Times New Roman,

marimea 11).

3. Cuvinte cheie, nu mai mult de 10.

Exemplu:

Cuvinte cheie: Mediaş, Sfânta Margareta, Turnul Trompeţilor; castelul.

4. Textul articolului (Times New Roman, marimea 12)

5. Notele de subsol se pun automat nu manual si se redactează astfel: Numele autorului (scris normal), titlul lucrării

(scris cu litere italice), locul de apariţie al lucrării (scris normal), anul de apariţie, pag. (Times New Roman, marimea

10)

Exemplu:

N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, p. 25-26.

Daca se face trimiterea la un articol publicat într-o revistă se indică autorul, numele publicaţiei, dacă este cazul

abreviat, anul/tomul, anul de aparitie, nr. şi pag.

Exemplu:

N. Iorga, AARMSI, XXVI, 1914, 12, p. 587-590.

6. Se utilizează abrevierile acreditate de Academia Româna, orice alte abrevieri se precizează.

7. Materialele să nu depăşească 10-12 pagini tehnoredactate.

8. Materiale se pun la dispoziţia Comitetului de Redacţie într-un exemplar tipărit şi pe un CD.

9. Materialele care nu respectă condiţiile precizate nu vor fi incluse.

Notă: Autorii interesaţi să publice îşi vor trimite materialele în format electronic la adresa office@cr3ativ.ro , până la data de

31 martie, pentru numărul 1, respectiv până la data de 30 octombie a fiecărui an, pentru numărul 2.