Raportul dintre religie şi morală

Raportul dintre religie şi morală în general. În unele dintre capitolele anterioare am văzut că unii filozofi au voit să reducă religia la morală sau chiar să le identifice pe acestea. Am menţionat atunci că, deşi există o legătură între ele, sfera religiei o depăşeşte cu multe pe cea a moralei, întrucât morala poate fi cel mult o parte a religiei. Rămâne acum să examinăm mai îndeaproape care este raportul dintre religie şi morală.

Din capitolul introductiv s-a putut vedea că între Dogmatică şi Morală este o strânsă legătură, cea dintâi având menirea să expună în mod sistematic învăţătura de credinţă sau dogmele acesteia, iar cea de a doua să arate cum pot fi transpuse în viaţă aceste învăţături, în scopul mântuirii credincioşilor, fără încă ca Dogmatica – cu toate că ea condiţionează Morala – să anuleze independenţa acesteia. Căci aşa cum credinţa condiţionează faptele, adică viaţa şi activitatea creştinilor, la fel şi Dogmatica condiţionează Morala.

Fiind însă vorba despre raportul dintre Dogmatică şi Morală, echivalent celei dintre credinţă şi fapte, acest raport trebuie analizat şi pe un plan mai vast, deoarece atunci când vorbim despre el, nu avem în vedere numai două discipline teologice, dintre care una se ocupă cu expunerea învăţăturii de credinţă, iar cealaltă cu normele de purtare în viaţă, ci raportul dintre două funcţii ale vieţii sufleteşti a omului, precum şi de manifestările şi exteriorizările acestora. totodată, remarcăm faptul că atunci când vorbim despre raportul dintre credinţă şi morală, nu considerăm credinţa numai din punct de vedere formal şi deci ca o simplă funcţie de cunoaştere a sufletului omenesc, şi nici numai ca pe o virtute teologică, ci o privim îndeosebi sub aspectul ei obiectiv, deci cu privire la conţinutul său la cuprinsul ei, înţelegând prin credinţă totalitatea adevărurilor revelate care constituie însăşi esenţa religiei şi a teologiei creştine. Aşadar, vorbind despre raportul dintre credinţă şi morală, în realitate vorbim despre raportul dintre religie şi morală. Dar mai înainte de a vorbi despre acest raport în cadrul religiei creştine, e necesar să vorbim despre el în general, atât sub aspect istoric, cât şi psihologic.

Cercetările făcute la sfârşitul veacului trecut şi la începutul veacului nostru, de către numeroşi sociologi şi etnologi (Durkheim, Levy, Bruhl, Waitz, Frazer şi alţii) asupra vieţii unor popoare primitive (necivilizate) se pare să au avut darul să sonfirme teza şcolii sociologice franceze, anume că originea moravurilor – şi deci şi a moralei – trebuie săutată în religie. Religia conţine în germeni

– zice Durkheim – toate elementele din care, prin disociere, prin determinare, apar diferitele manifestări ale vieţii colective. Atât dreptul, cât şi morala s-au născut din precepte rituale. Potrivit acestei teze, conştiinţa oamenilor primitivi sau necivilizaţi nu face deosebire între normele morale şi cele religioase, orice transgresiune sau încălcare faţă de legea morală fiind considerată ca un păcat împotriva divinităţii. De aceea, normele morale pe care conştiinţa le impune popoarelor primitive provin din miturile şi practicile religioase. Aşadar, după această teză se poate afirma că pe treptele inferioare ale societăţii omeneşti, religiile sunt singurele purtătoare ale ideilor morale şi prin aceasta, prescripţiile morale dobândesc pecetea şi autoritatea poruncilor şi legilor divine.

Pe de altă parte, se poate însă vorbi şi despre o influenţă a moravurilor respective, a moralei, a moralei asupra religiei, acest fapt putându-se constata mai ales la popoarele antice. Astfel, cine cunoaşte istoria poporului grec nu poate să nu-şi dea seama că, la origine, divinităţile greceşti nu erau decât forţe sau puteri îndumnezeite ale naturii şi numai mai târziu, sub influenţa moravurilor, ele au primit calităţi şi defecte morale pur omeneşti. Se cunoaşte bunăoară infidelitatea conjugală a lui Zeus, gelozia Herei, sentimentul de răzbunare ca un fapt comun atribuit zeilor, eroismul semizeilor şi opunerea lor la capriciile olimpienilor etc. Aşadar, în general, zeii greci erau departe de a reprezenta personificări ale idealului moral, ceea ce i-a făcut pe filozofi să-şi piardă credinţa în ei. Însă încetul cu încetul, zeii arbitrari şi răzbunători „se umanizează”, adică se moralizează, primind o coloratură morală mai pozitivă, însuşirile lor apropiindu-se de reprezentarea idealului moral din societatea acelor vremuri. Nu este de mirare să numeroşi filozofi, ca Socrate, Xenefan, Platon şi alţii, au văzut în zei simple creaţii omeneşti şi au ajuns la concepţia unei divinităţi unice, care trebuie să exceleze îndeosebi prin calităţi morale. Creşterea în moralitate a omenirii vechi a făcut deci necesară apariţia unor divinităţi noi, lipsite de defecte morale ale vechilor divinităţi, iar alături de aceşti zei, semizeii sau eroii sunt creaţii mitice în care se personifică numeroase virtuţi, pe care societatea acelor vremi le preţuia mai mult.

Religia şi morala sub aspect psihologic. Cercetarea raportului dintre religie şi morală sub aspect psihologic apare cu atât mai necesară, cu cât în epoca noastră s-au înmulţit încercările de a se întemeia sisteme de morală fără vreun fundament religios. Căci, deşi se vorbeşte curent despre strânsa legătură dintre religie şi morală, totuşi se poate constata că aceste două realităţi pot

exista şi independente, în sensul că există religii în care viaţa morală se situează la un nivel inferior, după cum există o viaţă morală remarcabilă în concepţii filozofice lipsite de elementele religioase.

Dacă ne referim la fiinţa religiei, rămâne un fapt îndoielnic că religia se leagă de necesitatea şi tendinţa sufletului omenesc de a se pune în legătură cu fiinţa superioară, absolută, cu Dumnezeu. Religia ne apare astfel ca legătură liberă şi conştientă dintre om şi Dumnezeu, omul menţinând această legătură prin diferite practici de cult, care în ansamblul lor nu sunt decât manifestarea în exterior a credinţei şi trăirii lui religioase. Desigur, nevoia legăturii cu Dumnezeu nu e simţită de toţi oamenii în acelaşi fel şi nici cu aceeaşi intensitate. Datorită acestui fapt, există oameni puţin religioşi sau chiar nereligioşi, după cum există oameni religioşi, unii ajungând până la un misticism bolnăvicios, ori la bigotism. Această nevoie subiectivă de a se pune în legătură cu Fiinţa supremă se întemeiază însă pe fapte şi raporturi obiective, de un rezultă că religia nu poate fi explicată numai ca un produs psihologic subiectiv.

Dar în afară de această manifestare a fiinţei omeneşti, există şi o alta, şi anume faţă de persoanele, fiinţele şi lucrurile din lumea înconjurătoare în care trăim. Această manifestare constituie obiectul de cercetare al Moralei, disciplină teologică ce ne arată modul în care trebuie să ne comportăm în viaţa noastră zilnică.

Putem deci spune că religia şi morala provin fiecare, sub aspect psihologic, din două nevi deosebite ale sufletului omenesc: cea dintâi, din nevoia de a ne pune în legătură cu fiinţa supremă şi cu lumea celor nevăzute, iar cea de a doua, din nevoia de a fi în legătură cu lumea în care trăim, cu semenii noştri, cu societatea din care facem parte.

Diferite păreri cu privire la raportul dintre religie şi morală. Întrebarea care se pune şi la care trebuie să răspundem acum este: dacă religia şi morala provin din două nevoi deosebite ale sufletului omenesc şi ca atare sunt două manifestări deosebite, care este raportul dintre ele? Oare o persoană care este într-adevăr religioasă, manifestându-se ca atare, prin aceasta este ea o persoană morală şi viceversa?

La această întrebare s-au dat diferite răspunsuri. Unii au spus că religia implică în sine şi moralitatea, alţii că religia este identică cu morala, iar alţii că deşi sunt deosebite una de alta, totuşi se influenţează în mod reciproc, ori că derivă una din alta (fie morala din religie, fie religia din morală). În sfârşit, alţii au spus că poate exista religie fără morală şi morală fără religie, şi că deci n-ar exista în mod necesar o legătură între ele.

Din varietatea acestor opinii privitoare la raportul dintre religie şi morală se pot reţine următoarele:

Exceptând părerea că religia şi morala sunt acelaşi lucru, pe care o respingem de la început ca falsă, nu se poate nega faptul că ele n-ar fi realităţi de sine stătătoare, deoarece există oameni religioşi şi fără să fie morali, după cum există oameni cu manifestări de cea mai înaltă moralitate, fără a fi nicidecum religioşi. De asemenea, în istorie există perioade în care religia decade, fără a decădea moralitatea şi invers. dar acest lucru îşi are întotdeauna motivarea sa, căci dacă uneori religia poate exista fără moralitate, de asemenea, viaţa morală fără religie, nu înseamnă că aceasta e starea firească în care se află omul care trăieşte în deplină libertatea. Este posibil atât pentru individul izolat, cât şi pentru societate, să ducă o viaţă morală corespunzătoare, chiar dacă credinţa religioasă a dispărut.

Această situaţie nu e însă de durată, fiind numai o stare trecătoare, în curând putându-se ajunge la un adevărat declin moral. Chiar în lumea greco-romană se poate constata că atunci când morala s-a desprins de religie, decăderea moravurilor a dus societatea la prăbuşire. Mai degrabă se poate afirma că religia şi morala au o soartă comună, pe de o parte ambele având să lupte împotriva unor duşmani comuni, ca pornirile josnice ale omului şi concepţiile decăzute, iar pe de alta, amândouă având să promoveze o serie de valori comune, ca libertatea, personalitatea, responsabilitatea şi aspiraţia omului spre desăvârşire. De aceea, ambele sunt sortite să triumfe sau să decadă împreună.

Raportul dintre religie şi morală în concepţia creştină. Adevăratul raport dintre religie şi morală este exprimat în concepţia creştină şi el se poate rezuma în următoarele:

Deşi religia şi morala sunt două manifestări deosebite ale sufletului omenesc, ele se întregesc una pe alta, se implică una pe alta, presupunându-se şi condiţionându-se în mod reciproc. Mai mult, s-ar putea spune că ele sunt două aspecte, două feţe ale aceleiaşi realităţi spirituale nedespărţite. Noi le separăm din punct de vedere logic, dar ele rămân unite şi nedespărţite în unitatea conştiinţei personale. Ele se află într-o strânsă legătură, pentru că omul religios simte nevoia şi imboldul de a realiza în propria sa viaţă concepţia sa despre lume şi despre om, la formarea căreia religia şi-a dat o importantă contribuţie, şi de a-şi conforma conduita potrivit acestei concepţii. Fiind două manifestări deosebite, dar care stau într-o strânsă legătură, ele se condiţionează şi se întregesc reciproc, ca expresie a aceleiaşi tendinţe: de a ne pune în legătură cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

Dacă în concepţia creştină întreg edificiul ordinii morale din lume are la temelie voinţa lui Dumnezeu, atunci respectarea acestei ordini înseamnă cinstirea şi preamărirea lui Dumnezeu, ceea ce constituie o parte însemnată a religiei. De aceea, religia şi morala, credinţa şi moralitatea constituie un tot organic şi inseparabil. Deci se poate spune că ele stau în aceeaşi relaţie ca rădăcinile cu pomul pe care-l nutresc, de aceea, fără religie adevărată nu poate exista moralitate adevărată.

Credinţa religioasă deschide moralei creştine o înaltă perspectivă, o zonă luminoasă, oferindu-i în acelaşi timp un temei sigur şi o încoronare, pe care aceasta nu le poate afla în altă parte. „Conştiinţa religioasă închide ca într-un cerc şi întregeşte conştiinţa morală a creştinului de jur împrejurul întregului orizont al vieţii sale, plutind peste întregul câmp al datoriei, aşa cum cercul înconjoară pământul” (I. Mihălcescu). Avându-şi fiecare fiinţa sa proprie, ele pot trăi şi fiecare în parte, dar nu pot ajunge la plenitudinea şi la scopul existenţei lor decât în convieţuirea armonioasă dintre ele. „Una fără alta este ca lumina lunii care nu încălzeşte, sau ca şi căldura sobei care încălzeşte, dar nu luminează; ca inteligenţa lipsită de braţul voinţei, sau ca voinţa lipsită de lumina inteligenţei; ca teoria rămasă nepusă în practică, sau ca practica făcută la voia întâmplării fără lumina teoriei” (I. Mihălcescu).

Desigur, în cercetarea raportului dintre religie şi morală, în majoritatea cazurilor s-a insistat mai mult asupra aportului pe care religia îl aduce moralei, deci asupra influenţei religiei asupra moralei. Dar nu-i mai puţin adevărat că se poate vorbi în general şi de influenţa moralei asupra religiei, ca despre o realitate de necontestat. Precum afirmă teologul ortodox Andrutsos, e un lucru evident că religia se reliefează şi se preamăreşte prin morală. De aceea, dacă religia este o forţă spirituală considerabilă, acest fapt se datoreşte, în parte – şi îndeosebi în epoca modernă – conţinutului ei moral, ea devenind astfel, prin pedepsirea răului şi răsplătirea binelui, protectoare şi apărătoare vieţii morale. Fără forţa moralităţii, religia devine o superstiţie, iar Dumnezeu, o fiinţă arbitrară şi imorală. Aceasta explică, în parte, de ce a încercat Kant să fundamenteze religia pe morală, inversând astfel adevăratul raport ce există între ele.

Rezumând cele ce se desprind din expunerea anterioară cu privire la raportul dintre religie şi morală, se pot desprinde următoarele.

1. Religia şi morala sunt două realităţi deosebite, având fiecare esenţa sa proprie. Datorită strânsei legături dintre ele, s-ar

putea spune că ele sunt două aspecte ale aceleiaşi realităţi, care însă nu se pot identifica.

2. Legătura, sau raportul dintre ele, nu e nici numai de simplă coordonare, fiindcă ele nici nu progresează, nici nu regresează în mod egal şi uniform, dar nici de subordonare, în sensul că una s-ar cuprinde sau ar deriva din cealaltă.

Adevăratul raport dintre ele este înfăţişat în concepţia creştină, după care ambele se implică, se condiţionează, se presupun şi se influenţează reciproc. În creştinism, religia şi morala – deşi deosebite una de alta- există în mod inseparabil, religia fiind totuşi fundamentul moralei.

Din această relaţie dintre religie şi morală, desigur cea care câştigă mai mult este morala, deoarece noţiunile fundamentale ale acesteia dobândesc prin această relaţie un caracter oarecum sacru. Astfel, conştiinţa morală devine „glasul lui Dumnezeu” în om, caracterul moral şi tendinţa spre desăvârşire o năzuinţă de asemănare cu Dumnezeu, legea morală o expresie a voinţei divine, iubirea faţă de binele moral devine iubire faţă de Binele suprem, Dumnezeu.