PRINCIPIILE HORTICULTURII ALTERNATIVE

Obiectivele şi principiile sistemelor de producţie în

horticultura alternativă• Principalele obiective ale horticulturii alternative îmbracă

caracteristicile obiectivelor agriculturii ecologice conturate de către Fundaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică, ele fiind:- obţinerea produselor horticole cu valoare nutritivă ridicată, în cantităţi suficiente;- înlocuirea conceptului prin care omul este învăţat că domină natura cu acela prin care omul se recunoaşte ca o parte a naturii, drept pentru care învaţă să aplice metode de lucru compatibile cu mediul înconjurător ,,după natură”;- menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii solului;- potenţarea şi cuprinderea ciclurilor biologice într-un sistem în care un rol important revine microorganismelor, florei şi faunei solului;- evitarea oricăror forme de poluare ce pot rezulta din tehnicile horticole;- menţinerea diversităţii genetice a sistemelor horticole;- asigurarea pentru producătorii din horticultură a unui trai decent.

• Principiile sistemelor de producţie în horticultura alternativă, se bazează pe valorificarea la maximum a resurselor locale, cu riscuri economice şi ecologice reduse la minimum, îmbinând cunoştinţele tradiţionale cu progresul ştiinţelor în domeniul geneticii, fiziologiei, biochimiei, biofizicii, ştiinţelor solului, microbiologiei, protecţiei plantelor, tehnicilor horticole, ecologiei.

• Prin aplicarea acestor principii se urmăreşte: menţinerea fertilităţii solului, protecţia mediului înconjurător, respectul pentru sănătatea consumatorilor, viziunea globală asupra interacţiunilor din natură.

• Menţinerea fertilităţii solului – este preocuparea centrală în horticultura alternativă, solul fiind considerat ca un organism viu, complex, care interacţionează strâns cu flora şi microfauna care îl populează.

• Toate îndeletnicirile horticole: pomicultura, viticultura, legumicultura, floricultura, dendrologia, au un grad ridicat de intensivitate şi de aceea menţinerea fertilităţii solului, devine o necessitate stringentă, vizând intensificarea activităţii microbiologice a acestuia şi evitarea degradării lui, prin aplicarea lucrărilor adecvate, de mobilizare şi afânare, fertilizare, etc.

• Protecţia mediului înconjurător – reprezintă un obiectiv major, în condiţiile în care tehnicile culturale din ultimele decenii, au contribuit la eroziunea solului, degradarea sistemelor ecologice, poluarea apelor freatice şi a recoltelor cu pesticide şi nitraţi.

• Tehnicile culturale agreate de horticultura alternativă se bazează pe:- folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor minerale mai puţin solubile;- folosirea îngrăşămintelor verzi şi a composturilor;- interzicerea folosirii erbicidelor dăunătoare, fiind admise numai cele bazate pe săruri minerale simple (cupru, sulf, silicat de sodiu), extracte de plante, aplicarea metodelor termice;- alegerea acelor produse pentru combaterea bolilor şi a dăunătorilor care nu dăunează albinelor şi peştilor, nu se acumulează în sol poluându-l, nu au remanenţă în produse şi nu periclitează sănătatea consumatorilor.

Respectul pentru sănătatea

consumatorilor

• Problema calităţii totale se impune cu atât mai mult la începutul mileniului trei, consumatorii fiind vizaţi prin diferite publicaţii, radio, emisiuni TV., să consume acele produse alimentare, deci şi produse horticole care prin calităţi organoleptice, nivele ridicate de elemente biochimice: vitamine, proteine, aminoacizi esenţiali, lipide, glucide, nu dăunează sănătăţii şi sunt curate, adică fără reziduuri de pesticide sau nitriţi.

• În horticultura alternativă se pune accent pe intervenţiile omului, fără a agresa natura. De aceea, culturile horticole, reprezintă ecosisteme create de către om, în a căror exploatare se aplică principiul ecologic fundamental care se referă la interrelaţia existentă între ,,a trăi”, ,,a se hrăni şi a construi hrană pentru alte fiinţe vii”.

• Ecoferma – este concepută ca fiind o unitate funcţională a biosferei creată de om, dependentă de el, prin managementul aplicat. Ea este o unitate autocatalitică reglabilă, reprezentată de un ecosistem horticol, în care pe lângă aspecte biologice tehnice şi economice, sunt evidenţiate şi elemente juridice.

• Organigarea ecofermei, este focalizată pe respectarea strictă a legilor biosferei, avându-se în vedere tot timpul, că indicatorul sintetic al unei bune gospodăriri îl constituie ,,conservarea şi sporirea fertilităţii solului”.

• Pilotarea ecofermelor, este în fapt un management creativ: ecologic, economic, informaţional şi cibernetic, ceea ce presupune o activitate interdisciplinară, o permanentă colaborare a tehnologului de ecosistem cu biologul, ecologul, pedagogul, geneticianul, protecţionistul, matematicianul, informaticianul, juristul.

Secvenţe tehnologice cadru practicate

în horticultura alternativă • Un prim pas al horticultorului spre stabilirea relaţiilor de

într-ajutorare cu natura, se realizează prin aplicarea conceptului ,,producţie integrată”.

• ,,Producţia integrată” îşi propune următoarele obiective:- Promovarea producţiei care respectă mediul, este viabilă

economic şi susţine multiplele funcţii ale agriculturii, respectiv horticulturii, pe plan social, cultural şi recreativ;

- Obţinerea de produse sănătoase cu reziduuri minime de pesticide;

- Protejarea sănătăţii fermierilor şi a tuturor celor care manipulează produse agrochimice;

- Promovarea şi menţinerea la un nivel ridicat a biodiversităţii în agroecosisteme şi în arealul înconjurător;

- Acordarea priorităţii cunoaşterii şi folosirii mecanismelor naturale de reglare a funcţiilor agroecosistemelor;

- Ridicarea şi prezervarea pe termen lung a fertilităţii solului;

- Minimizarea poluării apei, solului şi a aerului.

• Secvenţele tehnologice cadru admise în horticultura alternativă bazată pe conceptul ,,producţie integrată” se referă la:

managementul solului; controlul buruienilor; udatul raţional; protecţia fitosanitară; cultura soiurilor rezistente la boli şi dăunători; rotaţia şi asocierea culturilor; semănatul sau plantatul la epoca optimă; tehnologiile pre şi post recoltă.

Managementul solului în sistemul integrat

• Managementul solului în sistemul integrat, presupune: controlul calităţii solului, corectarea reacţiei solului, îmbunătăţirea structurii şi texturii acestuia, sporirea conţinutului în humus, îngrăşarea cu îngrăşăminte naturale şi mulcirea solului.

Controlul calităţii solului

• Menţinerea sănătăţii solului este o condiţie de bază pentru ca generaţia actuală să asigure un viitor generaţiilor următoare.

• Sănătatea solului se conservă prin asigurarea nivelelor ridicate ale însuşirilor de calitate ale acestora, nivele ce se verifică prin controale anuale şi speciale, de către specialişti în agrochimie şi pedologie în laboratoare speciale ale oficiilor judeţene de agrochimie, a universităţilor de ştiinţe agronomice şi a institutului de pedologie şi agrochimie.

• Controlul anual al calităţii solului se efectuaează toamna după recoltarea culturilor prin luarea de probe de sol pentru a se determina: reacţia solului (pH), conţinutul în humus, gradul de aprovizionare cu azot (N), fosfor (P) şi potasiu (K), activitatea biologică, structura şi textura solului şi emiterea buletinului de analiză cu recomandările de rigoare.

• Determinarea pH-ului este destul de simplă şi constă în recoltarea a câtorva grame de sol, care se pun în contact cu un reactiv special component al trusei de determinare. Reactivul se colorează diferit în funcţie de pH-ul solului. Comparându-se culoarea reactivului cu o scală standard existentă în trusă, se obţine valoarea pH-ului de la bazic 4-7 până la acid 7-9.

• Conţinutul în humus, respectiv materia organică existentă în sol, în stratul de până la 60 cm, se poate aprecia vizual sau se poate determina exact prin analize de laborator.

Aprecierea vizuală a conţinutului în humus se realizează în funcţie de culoarea solului. Pentru aceasta, se recoltează probe de sol cu cazmaua, de la 0 la 20 cm adâncime, pentru plantele ierboase şi de la 0 la 60 cm în cazul plantelor lemnoase. Probele de sol se întind pe o foaie de hârtie albă, apreciindu-se conţinutul în humus astfel:

Culoarea cenuşiu deschis până la gălbui, atrage atenţia asupra unui conţinut scăzut în humus, de mai puţin de 2%;

Culoarea brun-cenuşie până la brun, este asimilată cu un conţinut de humus moderat, de 2-5%;

Culoarea cenuşiu negricioasă până la brun închis îndreptăţeşte aprecierea unui conţinut bogat în humus, de 5-7%;

Culoarea brun-negricioasă până la negru demonstrează un conţinut foarte bogat în humus, de peste 7%.

Activitatea biologică a solului, cu cât este mai intensă cu atât conferă acestuia calitatea de viu şi sănătos, dezvoltându-se în voie microflora şi microfauna utilă.

• Cel mai simplu mod de a aprecia activitatea biologică a solului este prin determinarea frecvenţei râmelor din sol.

• Luna septembrie este în majoritatea anilor perioada optimă pentru a aprecia activitatea biologică a solului, lucrarea efectuându-se astfel:

pe 4 suprafeţe dreptunghiulare cu laturile de 50-100 cm curăţate de buruieni şi netezite cu mâna se aşează 20 paie cu lungimea de 5 cm, la distanţele de 2-3 cm între ele apăsându-se uşor cu mâna în sol, pentru a nu fi luate de vânt. În dimineaţa următoare se vor număra câte paie au fost mişcate de râme şi se face media aritmetică (paie mişcate/4) după care se pot face următoarele clasificări:

media de 0-5 paie mişcate este echivalentă cu o activitate biologică redusă datorată populaţiei foarte mici de râme;

media de 6-10 paie mişcate reliefează o activitate biologică slabă, populaţia de râme fiind mică;

11-15 paie mişcate, conduc la aprecierea că populaţia de râme este suficientă pentru a imprima o activitate biologică normală a solului;

16-20 paie mişcate, ne îndreptăţesc să apreciem o populaţie de râme foarte mare şi o activitate biologică intensă.

Structura şi textura solului, sunt caracteristici ale calităţii solului, care contribuie la menţinerea unui regim optim de hrană, apă şi aer pentru plante.

• Pentru aprecierea structurii acestuia, metoda cea mai simplă la îndemâna oricărui horticultor, constă în recoltarea unor calupuri de pământ cu dimensiunile de 30/18/15 cm, pentru plantele ierboase, recoltate din diferite puncte ale terenului. Pentru plantele lemnoase, calupurile se recoltează şi de la adâncimea de 20-60 cm.

• Pe o foaie albă de hârtie se analizează structura particulelor rezultate prin zgârierea calupului de pământ cu ajutorul unui dispozitiv cu ghiare sau a particulelor rezultate prin sfărâmare.

• Pot rezulta agregate de diferite forme, de la mărimea unui bob de orez, până la mărimea unei alune şi aceasta înseamnă că solul este bine structurat.

• În alte situaţii poate rezulta praf, mai mult decât agregate, şi atunci solul din care au fost luate probele este fără structură. Între aceste două tipuri de sol, există categorii intermediare.

• La început, când se înfiinţează o exploataţie horticolă precum şi după câţiva ani de recoltă, este recomandată prelevarea de probe de sol după o tehnică specială, pentru a fi analizate şi interpretate de către laboratoarele specializate de agrochimie şi pedologie.

• Pentru recoltarea probelor se sapă în locul cel mai reprezentativ al grădinii un profil de sol (o groapă) în trepte de 120 cm lungime şi adâncime şi 50 cm lăţime, calculându-se pentru fiecare 5000 m2 un profil.

• Probele de sol, cu greutatea de 1 kg se recoltează de la adâncimea de 0-20 cm şi de la 20-60 cm. Se introduc în pungi de plastic, se etichetează, înscriindu-se adresa proprietarului, adâncimea şi data recoltării.

• Rezultatele analizelor vor fi prelucrate de către specialişti în pedologie şi agrochimie care vor fi în măsură să elaboreze hărţile de cartare a solurilor şi să ofere soluţiile necesare aplicării unor secvenţe tehnologice, care să asigure nivele maxime ale parametrilor exploataţiilor horticole fără a dăuna mediului înconjurător.

Corectarea pH-ului solului

• Solurile prea acide cu pH-ul peste 7, necesită corectarea reacţiei către neutru, respectiv pH 6-7.

• Pentru creşterea pH-ului se foloseşte în general piatră de var măcinată, cantităţile folosite pentru creşterea cu o unitate depinzând de textura solului, după cum urmează:

• Sol nisipos: 26 kg/100 m2; 2,6 t/ha; 260 g/m2.• Sol nisipo-lutos: 30 kg/100 m2; 3 t/ha; 300 g/m2.• Sol luto-nisipos: 35 kg/100 m2; 3,5 t/ha; 350 g/m2.• Sol luto-argilos: 40 kg/100 m2; 4 t/ha; 400 g/m2.

• Pentru creşterea pH-ului se mai pot folosi ca amendamente:– Var ars (nestins):

• cantităţile se micşorează cu 80%;• are o acţiune rapidă şi este recomandat numai pentru

terenuri grele.– Var stins:

• cantităţile se micşorează cu 20%;• are o acţiune rapidă.

– Dolomita:• cantităţile se micşorează cu 35%;• are o viteză de acţiune mijlocie.

– Spuma de defecaţie (reziduuri de la fabricile de zahăr):

• dozele se măresc cu 35%;• are o viteză de acţiune rapidă.

– Marne calcaroase:• dozele de aplicare se măresc cu 50% faţă de piatra de var

măcinată;• viteza de acţiune este mijlocie.

• Scăderea pH-ului poate fi realizată prin amendarea solului cu:

o Pulbere de sulf muiabil – cantităţile folosite pentru fiecare unitate pH scăzută fiind mai mici cu 1/3 faţă de piatra de var măcinată.

o Gips – are acţiune rapidă, dozele fiind cu 100% mai mari faţă de sulf muiabil.

o Fosfogips (reziduuri de la fabricile producătoare de fosfat trisodic) – are acţiune rapidă iar dozele sunt cu 120% mai mari faţă de sulful muiabil.

o Praf de lignit – are acţiune lentă, dozele mărite cu 500% faţă de sulful muiabil.

Acţiunea amendamentelor calcaroase este eficientă când se folosesc concomitent îngrăşăminte naturale cu reacţie alcalină pe o perioadă de 2-3 ani.

Aceste îngrăşăminte pot fi:• Făina lui Thomas (reziduuri de la fabricarea oţelului) – are

acţiune rapidă, dozele folosite fiind de 300-500 g/m2; 4-6 kg/m3 de compost.

• Cenuşa de lemn – are acţiune rapidă, doza folosită este de 50-100 g/m2; 3-5 kg/m3 de compost.

• Făina de dolomită – are viteză de acţiune mijlocie doza folosită este de 100-200 g/m2; 4-6 kg/m3 de compost.

• Făina de bazalt - are viteză de acţiune mijlocie doza folosită este de 100-200 g/m2; 4-6 kg/m3 de compost.

• Compost fermentat – acţiune lentă, dozele fiind de 6-12 kg/m2.

Acţiunea amendamentelor acidifiante este susţinută de folosirea îngrăşămintelor naturale cu reacţie fiziologică acidă, de tipul:– Must de gunoi de grajd – acţiunea este rapidă; doze: 30-40

l/m2.– Urină de animale diluată cu apă 1:2 – acţiunea este rapidă;

doze: 30-40 l/m2.

În ambele situaţii de amendare, poate fi folosit ca îngrăşământ gunoiul de grajd, ce are o reacţie neutră.

Îmbunătăţirea structurii şi texturii solului se realizează prin:

• evitarea tasării solului;• lucrarea solului, numai atunci când umiditatea este

optimă;• mulcirea solului;• îmbogăţirea solului în humus, prin:

- folosirea îngrăşămintelor organice pe termen lung;- folosirea îngrăşămintelor verzi, ca una dintre cele mai rapide metode, folosindu-se specii leguminoase cum sunt: lupin galben (Lupinus leteus), lupin albastru (Lupinus angustifolius), măzăriche păroasă (Vicia vilosa), trifoi roşu (Trifolium pratense), sulfină (Melilotus officinalis), trifoi mărunt (Medicago lupulina), sparceta (Onobrychis sp.), precum şi speciile neleguminoase – hrişca (Fagopyrum sagittatum), floarea-soarelui (Helianthus annuus), facelia (Phacelia lancetifolia), muştar alb (Sinapis alba), rapiţă (Brassica alba), rapiţa mare (Brassica napus), secara (Secale cereale).

Momentul optim al încorporării îngrăşămintelor verzi în sol, este la înspicat, la înflorit sau la formarea păstăilor. Înainte de încorporare, plantele se cosesc lăsându-se câteva zile să se ofileasscă, după care se încorporează în sol la adâncimea de 15 cm.