SJ nr. 9_2015

Săptămâna Juridică

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul VII▪ Nr. 9Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţificMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterise-publishing

Din cuprinsValentin-Stelian BĂDESCU

›› Unele consideraţii privind Hotărârea din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României pronunţată de CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - MAREA CAMERĂ - Partea a II-a

›› Restituirea darurilor în cazul ruperii logodnei. Legea aplicabilă litigiului cu elemente de extraneitate

›› Cale de atac greşit menţionată în cuprinsul hotărârii. Consecinţă

›› Hotărâre a Curţii europene a drepturilor omului. Îndeplinirea obligaţiei principale stabilite în hotărâre ulterior punerii în executare a obligaţiei alternative. Consecinţe

›› Prescripţie extinctivă. Întreruperea termenului prin recunoaşterea creanţei. Condiţii şi efecte

›› Insolvenţă. Acţiune în anulare. Abuz de drept

›› Intrarea în faliment a debitoarei. Inexistenţa unor dovezi privind folosirea sumelor aferente vânzărilor pentru stingerea datoriilor debitoarei

›› Sancţiune disciplinară pentru faptă care întruneşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unei infracţiuni.

›› Aplicarea art. 6 NCP în cazul concursului de infracţiuni

2 - 8 martie 2015apare în fiecare joi

2

Cuprins IndexA

Abatere disciplinară ....................................... 16Abuz de drept ................................................. 14Acțiune în anulare .......................................... 12Acțiune în anulare .......................................... 14Acțiune în despăgubiri ..................................... 4Acțiune în restituire ....................................... 10Anchetă efectivă ............................................. 20

CCăi de atac ............................................................9CEDO ................................................................ 20Concediere ........................................................ 16Concurs de infracțiuni ..................................... 18Condamnare penală ......................................... 16Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale .......... 20Creanță recunoscută ....................................... 12

DDar ..................................................................... 4

EExtraneitate ...................................................... 4

HHotărâre arbitrală ..........................................12Hotărâre CEDO ..............................................10

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

Drept CivilRestituirea darurilor în cazul ruperii logodnei. Legea aplicabilă litigiului cu elemente de extraneitate « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 3084 din 11 noiembrie 2014 _______ 4

Drept procesual CivilCale de atac greşit menţionată în cuprinsul hotărârii. Consecinţă « Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, decizia nr. 635 din 28 iulie 2014 _______________________ 9

Drept ComercialHotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Îndeplinirea obligaţiei principale stabilite în hotărâre ulterior punerii în executare a obligaţiei alternative. Consecinţe « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 2783 din 30 septembrie 2014 ____________________________10

Prescripţie extinctivă. Întreruperea termenului prin recunoaşterea creanţei. Condiţii şi efecte « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 2487 din 27 iunie 2014 ___________12

Insolvenţă. Acţiune în anulare. Abuz de drept « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 956 din 10 aprilie 2014 _____________________________________14

Intrarea în faliment a debitoarei. Inexistenţa unor dovezi privind folosirea sumelor aferente vânzărilor pentru stingerea datoriilor debitoarei « Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, decizia nr. 557 din 11 septembrie 2014 __________________________________15

3

IInfracţiuni contra păcii şi omenirii ...............20Infracţiunile contra umanităţii ......................20Insolvență ................................................14, 15

ÎÎmprumut ......................................................... 4

LLegea penală mai favorabilă ...........................18Lichidator judiciar ..........................................15Logodnă ............................................................ 4

OObligație principală ....................................... 10Obligație subsidiară ...................................... 10

PPrescripţia răspunderii penale ...................... 20Prescripție extinctivă .................................... 12Pretenții ............................................................4Proces echitabil .............................................. 20Promisiune de căsătorie ...................................4

RRăspundere civilă delictuală ............................4

SSancțiune disciplinară ................................... 16

Cuprins (continuare)

Dreptul Muncii Sancţiune disciplinară pentru faptă care întruneşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unei infracţiuni « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă, decizia nr. 4111 din 26 iunie 2014 ______________________________________16

Drept Penal Aplicarea art. 6 NCP în cazul concursului de infracţiuni « Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 384 din 1 august 2014 _____18

Unele consideraţii privind Hotărârea din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României pronunţată de CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - MAREA CAMERĂ - Partea a II-a « Valentin – Stelian BĂDESCU ________________________________20

4 Săptămâna Juridică nr. 9/2015 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIVIL

Logodnă

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 3084 din 11 noiembrie 2014

(cuvinte cheie: acţiune în despăgubiri, promisiune de căsătorie, dar, pretenţii, logodnă,

extraneitate, răspundere civilă delictuală, împrumut)

Restituirea darurilor în cazul ruperii logodnei. Legea aplicabilă litigiului cu elemente de extraneitate

NCC, art. 266, art. 268, art. 2585

1. Logodna constituie, în viziunea noului cod civil, o relaţie cu caracter social, moral şi cultural cu po-sibile consecinţe juridice în plan patrimonial în cazul ruperii unilaterale. Astfel, în condiţiile în care lo-godna încheiată de reclamant cu pârâta a fost ruptă de aceasta din urmă, în temeiul dispoziţiilor art. 268 alin. (1) NCC, s-a născut, în favoarea reclamantului dreptul la restituirea darurilor acordate în vederea încheierii căsătoriei.

2. Având în vedere locul încheierii logodnei, respectiv pe teritoriul României, acţiunii în pretenţii formulată în temeiul art. 268 alin. (1) NCC, îi este aplicabilă legea română, fiind incidente dispoziţiile alin. (2) lit. c) ale art. 2585 NCC, chiar în condiţiile în care litigiul conţine mai multe elemente de extra-neitate, respectiv cetăţenia americană a reclamantului, faptul că părţile s-au cunoscut pe teritoriul Marii Britanii şi că a avut loc o corespondenţă electronică trimisă şi primită din mai multe ţări.

Speţa: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul R.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele I.A. şi I.S. să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 350.000 USD reprezentând contravaloarea daunelor cauzate în urma ruperii abuzive a logodnei de pârâta I.A.

În motivarea cererii, reclamantul a menţionat că a cunoscut-o pe pârâta A.I. în luna octombrie 2010 la Londra şi că în urma comunicărilor cu aceasta, după 01.01.2011 s-a deplasat în România. Cu această ocazie a cunoscut familia pârâtei A.I., fiind prezentat ca prieten şi iubit al acesteia.

Reclamantul a mai precizat că a dat curs solicitării pârâtei A.I. referitoare la suma de 7000 lire sterline pentru chiria apar-tamentului din Londra sumă din care a fost restituită numai suma de 2500 lire în mai 2011. De asemenea, cu ocazia vizitei la Londra în martie 2011, a efectuat anumite cheltuieli cu ambele pârâte având în vedere relaţiile apropiate cu pârâta A.I. şi că în perioada iunie - iulie a aceluiaşi an a vizitat pentru a doua oară România. În această perioadă a investit, la cererea A.I., sume considerabile de bani pentru construcţia unei case care urma să fie reşedinţa conjugală din România.

În septembrie 2011 pârâta A.I. a fost cerută în căsătorie, cerere ce a fost acceptată după câteva zile, fapt ce a condus la oferirea în continuare de cadouri. De asemenea, cu această ocazie i-a făcut pârâtei A.I. un cadou de nuntă un autoturism, scop în care a fost virată în contul pârâtei suma de 60.000 USD.

Reclamantul a precizat că, în perioada Crăciunului 2011 la a treia vizită în România, s-a logodit cu pârâta A.I., în prezenţa familiei acesteia, fiind oferit un inel de logodnă şi că data nunţii a fost stabilită pentru 18.08.2012. Cu această ocazie au fost virate anumite sume de bani, ce au fost folosite de pârâta A.I. în scopul de a cumpăra în coproprietate cu sora sa S.I., un apar-tament în Londra, în valoare de 157.000 lire sterline.

Reclamantul a mai arătat că în vara anului 2012 pârâta A.I. a rupt abuziv logodna fără a justifica această notificare.

Prin sentinţa civilă nr. 2220 din 19.12.2013, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Instanţa de fond a reţinut că pretenţiile reclamantului au fost solicitate în principiu, ca urmarea ruperii abuzive a logodnei cu pârâta A.I. Sub acest aspect, din răspunsurile date la interogatoriu şi din precizările invocate de părţi s-a reţinut că între reclamant şi pârâta A.I. s-a conturat o relaţie de prietenie.

Potrivit dispoziţiilor art. 266 alin. (1) NCC, logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria ca fiind supusă ace-loraşi reguli de fond pentru încheierea căsătoriei cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă. Din analiza acestor prevederi legale rezultă că logodna apare ca fiind un simplu fapt juridic care să poată să producă cel mult efecte extrin-seci căsătoriei, în cazul ruperii unilaterale şi abuzive.

5Săptămâna Juridică nr. 9/2015 » Litteris e-Publishing

Drept civil

Totodată, pentru a se putea reţine logodna, legiuitorul a prevăzut ca o condiţie esenţială existenţa unei promisiuni recipro-ce de a încheia căsătoria, aspect ce nu a fost dovedit în cauză.

În ceea ce priveşte argumentele reclamantului referitoare la împrumutul de consumaţie ce a atras calitatea procesuală pa-sivă şi a pârâtei I.S., s-au apreciat ca neîntemeiate, întrucât nu s-a făcut dovada conform art. 2158 NCC (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), în sensul încheierii unui act autentic din care să rezulte acordarea cu acest titlu a sumelor precizate de către reclamant.

Prin decizia civilă nr.272/A din 18.06.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis apelul formulat de reclamant, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea; a fost obligată pârâta I.A. să restituie recla-mantului suma de 189.995 USD; a fost respinsă în rest acţiunea formulată împotriva pârâtei I.A.; a fost păstrată soluţia de respingere a cererii formulată împotriva pârâtei I.S.

Logodna este o instituţie de drept civil cuprinsă şi tratată în noua configurare juridică a reglementărilor privind „viaţa familială” şi constă într-un legământ solemn a două persoane de sex diferit de a se căsători. Actul logodnei presupune, aşadar, o legătură între cele două persoane pentru realizarea unui scop comun, respectiv acela de a încheia căsătoria. Logodna este consensuală, în sensul că încheierea sa nu este supusă niciunei formalităţi, motiv pentru care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

În speţă, apelantul reclamant a făcut dovada că între el şi intimata pârâtă I.A. au existat promisiuni reciproce de a încheia căsătoria, în acest sens fiind mesajele trimise reciproc prin poşta electronică, în care ambele părţi se adresau cu apelativul de „viitor soţ”.

De asemenea, din conţinutul mesajelor electronice trimise reciproc de cei doi, rezultă că aceştia planificaseră să se căsăto-rească şi să aibă o viaţă împreună, apelantul reclamant aducându-i la cunoştinţă pârâtei I.A., la data de 28 octombrie 2011, că pe data de 22 decembrie, când urma să se întâlnească cu aceasta, îi va pune pe deget inelul de logodnă cumpărat.

Faţă de acestea, Curtea a apreciat că în cauză s-a făcut dovada promisiunii reciproce a reclamantului şi a pârâtei I.A. de a se căsători.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că în cazul ruperii logodnei pot deveni incidente dispoziţiile art. 268 NCC, ori dispoziţiile art. 269 NCC. În cazul prevăzut de art. 268 NCC, logodna încetează prin voinţa ambilor sau doar a unuia dintre logodnici, si-tuaţie în care darurile primite de aceştia fie cu ocazia celebrării logodnei, fie în timpul logodnei, în considerarea acestei uniuni şi în vederea căsătoriei sunt supuse restituirii logodnicului care le-a oferit.

Dispoziţiile art. 269 NCC nu devin incidente atunci când ruperea logodnei intervine prin voinţa ambilor logodnici sau doar a unuia dintre ei, ci atunci când logodna este ruptă în mod abuziv. În ceea ce priveşte caracterul abuziv, acesta trebuie să fie o înfrângere totală a bunei-credinţe. Având în vedere că buna-credinţă se prezumă, titularul acţiunii în despăgubiri solicitate în temeiul art. 269 NCC, trebuie să probeze caracterul abuziv al ruperii logodnei.

În doctrină se consideră că în aprecierea caracterului abuziv trebuie să se ţină seama de caracterul intenţional, de elemen-tul temporal (durata în timp a logodnei) şi elementul material (motivele concrete care au justificat ruperea logodnei. Spre exemplu, o logodnă ruptă la scurt timp după încheierea ei poate fi apreciată ca abuzivă, o astfel de atitudine punând în discuţie seriozitatea pe care cel pune capăt logodnei o manifestă la încheierea acesteia. De asemenea, poate fi considerată ca abuzivă ruperea logodnei cu puţin înainte de data stabilită pentru celebrarea căsătoriei, după o convieţuire faptică a logodnicilor o perioadă îndelungată de timp, după ce au fost distribuite invitaţiile de nuntă, după ce s-au efectuat cheltuielile necesare pre-gătirii nunţii, după ce au fost depuse actele la oficiul stării civile.

În speţă, nu se regăseşte niciuna dintre aceste situaţii, motiv pentru care în mod corect a reţinut instanţa de fond că recla-mantul nu a dovedit caracterul abuziv al ruperii logodnei de către pârâta I.A. Faptul că aceasta s-a distanţat de reclamant, nu poate constitui o atitudine abuzivă, care să antreneze obligaţia acesteia de plată de despăgubiri pentru ruperea logodnei. Mai mult, în cuprinsul corespondenţei electronice purtată cu apelantul reclamant, intimata pârâtă I.A. îi reproşează infidelitatea acestuia. Or, infidelitatea unuia dintre logodnici, ca şi cauză de rupere a logodnei, nu poate fi apreciată ca având un caracter abuziv.

De asemenea, din corespondenţa electronică purtată de reclamant şi intimata pârâtă rezultă că aceasta din urmă a fost deranjată de faptul că reclamantul ar fi afirmat despre ea că este prostituată. Or, răcirea relaţiei în acest context nu poate fi considerată abuzivă.

Prin urmare, Curtea a apreciat că sumele primite de intimata-pârâtă I.A. nu pot constitui obiect al restituirii către apelan-tul reclamant, decât în temeiul art. 268 NCC.


Drept civil

Având în vedere că în baza acestor dispoziţii se restituie exclusiv darurile primite în timpul logodnei şi în considerarea acestei uniuni, Curtea a apreciat că intimata pârâtă I.A. nu poate fi obligată, decât la restituirea sumelor primite din partea apelantului reclamant după data la care a intervenit logodna, care în raport de probele administrate în cauză, s-a realizat la data de 26.10.2011, când apelantul reclamant a cumpărat inelul de logodnă în valoare de 8.282 USD.

De asemenea, din mesajele trimise reciproc de către cele două părţi prin intermediul poştei electronice, rezultă că doar după această dată intimata pârâtă I.A. s-a adresat apelantului pârât cu apelativul „soţ”.

Prin urmare, Curtea a apreciat că sumele de bani primite de intimata-pârâtă I.A. după această dată se impun a fi restituite apelantului reclamant în temeiul art. 268 NCC.

Din înscrisurile depuse la dosar (ordinele de transfer bancar), rezultă că suma totală primită de intimata pârâtă, atât în contul personal cât şi în contul surorii sale, intimata pârâtă I.S., se ridică la valoarea de 181.713 USD , la care se adaugă şi valoarea inelului de logodnă de 8.282 USD.

Pentru aceste sume nu poate fi antrenată răspunderea civilă a intimatei pârâte I.S., chiar dacă parte dintre ele au fost virate în contul acesteia, întrucât virarea lor s-a realizat în considerarea logodnei reclamatului cu pârâta I.A. şi a relaţiilor de rudenie dintre cele două pârâte.

Nu vor fi supuse restituirii sumele virate anterior datei când a intervenit logodna şi nici valoarea autoturismului care, de asemenea, a fost cumpărat anterior încheierii logodnei, acesta reprezentând un dar manual, care nu este supus restituirii în baza dispoziţiilor art. 268 NCC.

În ceea ce priveşte imobilul din Londra, Curtea a constatat, din extrasul de carte funciară depus la dosar, că în registrul de sarcini este menţionată în calitate de proprietar Bank S. În raport de aceste menţiuni, Curtea a reţinut că apelantul reclamant nu face dovada că suma de bani plătită de intimata pârâtă I.A. ca preţ pentru acest imobil a fost trimisă de el, din extrasul de carte funciară putându-se desprinde ideea că imobilul a fost achiziţionat prin credit bancar contractat de intimată cu banca menţionată în registrul de sarcini.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că nu poate fi supusă restituirii, în condiţiile art. 268 NCC suma plătită de intimata I.A. pentru achiziţionarea acestui imobil.

Examinând susţinerile apelantului reclamant sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale pentru sumele virate inti-matelor pârâte anterior momentului în care s-a încheiat logodna cu pârâta I.A., Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 1349 NCC, care prevăd că „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Răspunderea civilă delictuală determinată de fapta proprie reprezintă, aşadar, acea formă a răspunderii civile care decurge din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale, constând în obligaţia celui care a săvârşit-o de a repara prejudiciul cauzat victimei.

În speţă, în primul rând Curtea a reţinut că apelantul reclamant nu a individualizat fapta ilicită pentru care a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatelor pârâte.

Pe de altă parte, faptul că intimatele au primit sumele de bani virate de apelantul reclamant în conturile lor, nu reprezintă o faptă interzisă sau contrară normelor juridice. Dimpotrivă, legea civilă permite predarea către o persoană a unei sume de bani de către o persoană, o astfel de operaţiune juridică purtând denumirea de dar manual, care reprezintă o varietate a con-tractului de donaţie, fiind supus aceloraşi reguli de fond ca cele cerute în cazul donaţiei.

Darul manual, ca varietate a contractului de donaţie, este reglementat în prezent de dispoziţiile art. 1011 NCC, iar potri-vit alin. (4) al acestui text „Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului”.

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în categoria darurilor manuale, intră numai bunurile corporale sau sumele de bani ce nu depăşesc suma de 25.000 lei, iar în cazul în care aceste bunuri sau sume de bani depăşesc suma menţionată expres de legiuitor nu ne mai aflăm în situaţia unor daruri manuale ci a unei donaţii pure, care trebuie să îndeplinească şi condiţia solemnităţii, forma autentică fiind cerută ad validitatem. În cauză, însă apelantul reclamant nu a prezentat un astfel de contract pentru a fi incidente dispoziţiile legale arătate.

Acesta este motivul pentru care instanţa de fond a făcut referire la dispoziţii din noul Cod Civil care reglementează con-tractul de donaţie.


Drept civil

De asemenea, având în vedere că apelantul reclamant a solicitat restituirea de către intimata pârâtă I.A. a sumelor oferite de acesta în considerarea unei căsătorii viitoare, în mod corect instanţa de fond a apreciat, faţă de dezvoltările anterioare re-feritoare la natura juridică a darurilor manuale, că o astfel de cerere ar cădea sub incidenţa dispoziţiilor art. 1030 NCC, care reglementează caducitatea donaţiilor şi care prevăd că „donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia înche-ierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie”. Însă, apelantul reclamant nu a învestit instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe aceste dispoziţii legale, pentru a fi analizate cerinţele pentru restituirea sumelor pretinse, în temeiul acestor norme.

Faţă de toate acestea, Curtea a apreciat că, în cauză, apelantul-reclamant nu a făcut dovada faptei ilicite săvârşite de către intimatele-pârâte, iar în lipsa unei fapte ilicite, cele patru condiţii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu pot fi întrunite cumulativ.

Pentru aceleaşi motive nici răspunderea pentru daune morale nu poate fi antrenată, întrucât aceasta nu operează decât pe tărâm delictual ori contractual.

Apelantul reclamant a invocat ca temei de drept al cererii sale şi dispoziţiile art. 2158 alin. (1) NCC, potrivit cărora „îm-prumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şt calitate”.

Este adevărat că împrumutul de folosinţă este un contract-consensual, întrucât legea nu impune o anumită formalitate. Prin urmare, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că dovada încheierii unui contract de împrumut de consumaţie se face doar cu un înscris încheiat în formă autentică. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că împrumutul de folosinţă este un contract unilateral, deoarece generează obligaţii contractuale doar în sarcina împrumutatului. Prin urmare, pentru a fi considerat încheiat un acord de voinţă în acest sens este necesar, în principal, ca împrumutatul să se oblige să restituie suma de bani sau bunurile primite cu împrumut. Or, din probele administrate în cauză, nu rezultă că intimatele şi-au asumat o asemenea obligaţie la momentul în care apelantul reclamant a început să le vireze bani în conturi. În aceste condiţii, nu poate fi reţinu-tă voinţa părţilor de a încheia un împrumut de consumaţie, respectiv nu poate fi reţinută existenţa unui astfel de contract reglementat de art. 2158 NCC, pentru sumele virate pârâtelor de către reclamant anterior momentului în care a intervenit logodna cu pârâta I.A.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1635 NCC, Curtea a reţinut că restituirea prestaţiilor în condiţiile acestui text legal, presupune absenţa oricărei obligaţii din partea celui care execută prestaţia. Aceasta înseamnă că cel care a executat prestaţia a avut credinţa că este debitor al persoanei în favoarea căreia a executat acea prestaţie. Dacă cel care execută o pre-staţie ştie că nu este debitor, prestaţia astfel executată poate fi interpretată ca o liberalitate.

În speţă, Curtea a reţinut că reclamantul nu avut nici un motiv să considere că are o obligaţie de întreţinere a pârâtelor, astfel încât sumele virate în conturile acestora, anterior logodnei sale cu pârâta I.A., reprezintă liberalităţi, ce nu pot forma obiect al restituirii în temeiul art. 1635 NCC.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele.

Recursul este nefondat.

Este neîntemeiată critica pârâtelor privind neaplica-rea în cauză a dispoziţiilor art. 266 şi urm. NCC (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), în raport de temeiul acţiunii introductive, dispoziţii ce reglementează insti-tuţia juridică a logodnei, pe de o parte pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile legii, iar pe de altă parte pentru că ar fi aplicabilă legea britanică.

Înalta Curte reţine că, acţiunea în pretenţii a fost for-mulată de reclamant în faţa instanţei de fond, la data de 13.01.2013, invocând în drept mai multe prevederi lega-le, printre care şi art.266-270 NCC. Aşa fiind, instanţa de apel era îndreptăţită să analizeze calea de atac formu-lată de reclamant, atât pe legalitate, cât şi pe temeinicie, în raport de dispoziţiile legale invocate ca temei al acţiu-nii deduse judecăţii.

Faptul că reclamantul a invocat mai multe temeiuri de drept, printre care şi răspunderea civilă delictuală, îm-prumutul de consumaţie sau ruperea abuzivă a logodnei nu împiedică instanţa, potrivit dispoziţiilor art. 84 C.pr.civ., să califice acţiunea şi să stabilească prevederile lega-le aplicabile litigiului.

Curtea de Apel a statuat că reclamantul şi pârâta I.A. au încheiat logodna la data de 26.10.2011, pe teritoriul României, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, deoarece faptul juridic a avut loc după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, astfel încât este neîndoielnic că atât legea aplicabilă cau-zei, cât şi lex fori sunt reprezentate de legea română.


Drept civil

În raport de aceste constatări, apare ca nefondată critica pârâtelor privind aplicarea legii britanice pentru condiţiile de fond şi de formă ale logodnei. Este adevărat că litigiul conţine mai multe elemente de extraneitate - cetăţenia americană a reclamantului, faptul că părţile s-au cunoscut pe teritoriul Marii Britanii şi că a avut loc o corespondenţă electronică trimisă şi primită din mai multe ţări - însă definitorii pentru lămurirea situaţiei ju-ridice sunt elementele clarificate în apel privind raportu-rile de drept internaţional privat, respectiv data şi locul încheierii logodnei.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2585 NCC: „Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viito-rii soţi la data încheierii promisiunii. Efectele promisiunii de căsătorie, precum şi consecinţele încălcării ei sunt guvernate de una dintre următoarele legi, în ordine: a) legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de că-sătorie; b) legea naţională a viitorilor soţi, când aceştia au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat; c) legea română, în lipsa legii naţionale comune.” Or, în speţă este evident că sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) lit. c) din articolul menţi-onat şi în mod corect a statuat Curtea de apel incidenţa legii române aplicabile litigiului dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă ale logod-nei, aşa cum acestea sunt reglementate de prevederile art. 266 alin. (3) NCC, logodna nu este supusă niciunei formalităţi, ceea ce înseamnă că în conformitate cu prin-cipiul consensualismului se poate încheia prin simplul acord ale părţilor şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Aşadar, nu este nevoie ca părţile să prezinte un document certificat de o autoritate de stat pentru a jus-tifica încheierea logodnei.

Referitor la natura juridică a logodnei aceasta este un act juridic definit ca promisiunea reciprocă de a înche-ia căsătoria, reprezentând o uniune între două persoa-ne în vederea realizării căsătoriei. Logodna se încheie între un bărbat şi o femeie, este liber consimţită şi este consensuală.

Conform art. 268 alin. (1) NCC, în cazul ruperii logod-nei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau pe durata aceste-

ia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.

Logodna constituie, în viziunea noului cod civil, o relaţie cu caracter social, moral şi cultural cu posibile consecinţe juridice în plan patrimonial în cazul ruperii unilaterale.

Instanţa de apel a statuat că logodna încheiată de re-clamant cu pârâta a fost ruptă de aceasta din urmă, ast-fel, încât în temeiul prevederilor legale menţionate s-a născut, în favoarea reclamantului dreptul la restituirea darurilor acordate în vederea încheierii căsătoriei.

Pârâta I.A. a arătat, pe larg, în cererea de recurs, faptul că voinţa sa nu a fost liber exprimată, fiind supusă unor manevre dolosive constând în daruri materiale, oferite de reclamant pentru a o constrânge la realizarea unui parteneriat civil, împreună cu sora sa, cealaltă pârâtă. S-a invocat astfel, de către pârâtă că nu a existat o pro-misiune reciprocă de căsătorie şi că ea nu şi-a exprimat acordul în acest sens, mai ales că reclamantul a avut un comportament necorespunzător, adresându-i injurii, su-punând-o hărţuirii şi şantajului.

În esenţă, s-a susţinut că nu s-a dovedit încheierea logodnei şi a existenţei unei promisiuni reciproce de a încheia căsătoria, iar instanţa a calificat greşit natura actului dedus judecăţii. Or, pentru a se stabili aspectele menţionate, înseamnă reevaluarea probatoriului admi-nistrat, chestiune legată de temeinicia hotărârii atacate.

S-a mai arătat că din probe, rezultă că reclamantul a efectuat o serie de liberalităţi, în favoarea pârâtelor, care nu sunt supuse restituirii, deoarece nu există o logodnă încheiată. Sunt nerelevante din punct de vedere juridic şi susţinerile pârâtelor că banii viraţi în conturile lor, nu mai există în materialitatea lor, deoarece au fost înapo-iaţi reclamantului la cererea acestuia, deoarece şi aceas-tă alegaţie ţine de situaţia de fapt şi de administrarea probelor.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, a respins re-cursul, ca nefondat.


Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Căi de atac

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, decizia nr. 635 din 28 iulie 2014

(cuvinte cheie: căi de atac)

Cale de atac greşit menţionată în cuprin sul hotărârii. Consecinţă

NCPC, art. 457 alin. (2), alin. (3) Regulamentul (CE) nr. 44/2001

Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege exercitată de parte în consi-derarea menţiunii inexacte din hotărârea atacată, hotărârea pronunţată va fi comunicată părţilor, iar de la data comunicării începe să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzută de lege.

Conflictul negativ de competenţă apărut între Trib. Caraş-Severin şi Jud. Reşiţa a fost soluţionat de Curtea de Apel Timişoara prin sentinţa civilă nr. 7/28.01.2014 în sensul că, în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001, în această materie competenţa de încuvi-inţare a executării silite în primă instanţă aparţine Trib. Caraş-Severin.

Ca atare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Trib. Caraş-Severin la data de 19.02.2014 şi, prin sentinţa ci-vilă nr. 238/13.03.2014, această instanţă a respins cere-rea de încuviinţare a executării silite formulată de Biroul executorului judecătoresc N.N. la solicitarea creditoarei H.M.C. împotriva debitorului H.J. În considerarea men-ţiunii făcute de către judecător în dispozitivul sentinţei civile nr. 238/13.03.3014 „cu recurs în 15 zile de la co-municare”, la data de 26.05.2014 creditoarea G.(H.)M.C. a formulat recurs împotriva menţionatei hotărâri.

Examinând acest recurs declarat de către creditoa-re în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac prin raportare la art. 457 C.proc.civ., instanţa a reţinut că speţa vizea-ză ipoteza încuviinţării executării silite pe teritoriul României a unui act juridic în temeiul Regulamentului (CE) nr. 44/2001. Cererea de încuviinţare a executării silite se introduce la tribunalul de domiciliu al părţii îm-potriva căreia se solicită executarea, conform art. 39 şi Anexa nr. II din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, iar hotă-rârea tribunalului va putea fi atacată numai cu apel con-

form art. 650 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă. Textul din Codul civil este aplicabil cu privire la denumi-rea căii de atac (apelul), deoarece prin art. 63 din Legea nr. 76/2012 au fost abrogate prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2006 care se refereau la calea de atac în această ipoteză. Termenul de apel nu va fi însă cel pre-văzut de dispoziţiile Codului de procedură civilă, ci va fi acela prevăzut la art. 43 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 deoarece dispoziţiile regulamentelor se apli-că direct situaţiilor pentru care au fost edictate. Astfel, apelul se va introduce în termen de o lună de la data co-municării hotărârii. În cauză, creditoarea, bazându-se pe menţiunea greşită din cuprinsul hotărârii pe care a înţe-les să o atace, a declarat calea de atac a recursului, cale de atac care nu este prevăzută de lege în speţă, calea de atac fiind cea a apelului, în condiţiile arătate mai sus. Potrivit art. 457 alin. (1) C.proc.civ. hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indi-ferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Ca atare, instanţa de control judiciar, în aplicarea art. 457 alin. (1) şi alin. (3) C.proc.civ. a respins ca inad-misibilă calea de atac declarată de creditoare, cale de atac neprevăzută de lege, cu menţiunea că această hotărâre va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată, iar de la data comunicării va începe să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege, respec-tiv aceea a apelului, în condiţiile arătate mai sus.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Obligaţii

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 2783 din 30 septembrie 2014

(cuvinte cheie: hotărâre CEDO, acţiune în restituire, obligaţie principală, obligaţie

subsidiară)

Hotărâre a Curţii Europene a Dreptu rilor Omului. Îndeplinirea obligaţiei prin cipale stabilite în hotărâre ulterior pu ne rii în executare a obligaţiei alterna tive. Consecinţe

În cazul în care prin hotărârea pronunţată CEDO a stabilit în sarcina Statului român o obligaţie prin-cipală, aceea de restituire efectivă a unor terenuri şi eliberarea titlurilor de proprietate aferente, fixân-du-se şi un termen în acest sens, precum şi o obligaţie alternativă, aceea de plată a unei sume cu titlu de daune materiale, în cazul în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţia principală în termenul de 3 luni sta-bilit, îndeplinirea de către Statul român a obligaţiei principale după împlinirea termenului stabilit nu îi îndreptăţeşte pe reclamanţii din hotărâre să păstreze suma ce le-a fost plătită de Statul român în execu-tarea obligaţiei alternative, întrucât astfel s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză, aceştia neputând beneficia, concomitent, atât de terenuri, cât şi de contravaloarea acestora.

Speţa: Prin decizia nr. 13 din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a fost admis apelul declarat de re-clamantul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu intimatele-pârâte I.F., N.M., G.V. şi G.A.E. împotriva sentinţei civile nr. 1553 din 27 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş pe care o schimbă în sensul că admite acţiunea în parte formulată de Statul român şi obligă pe pârâte la restituirea contravalorii în lei a sumei de 18.750 euro de către G.V. şi G.A.E. şi a câte 18.750 euro de fiecare dintre pârâtele I.F. şi N.M., precum şi la plata dobânzii legale, la sumele în lei, începând cu 17 noiembrie 2011 şi până la achitarea lor.

A fost menţinută în rest sentinţa atacată.

Curtea de Apel Piteşti a reţinut următoarele:

Reclamanţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice au chemat în judecată pe pâ-râtele I.F., N.M., G.V. şi G.A.E. (în calitate de moştenitoare ale defunctului G.I.T.), solicitând obligarea primelor două pârâte la plata sumei de câte 18.750 euro, iar a celorlalte două pârâte la plata aceleiaşi sume, cu stabilirea în sarcina tuturor şi a obli-gaţiei la majorări de întârziere, calculate în condiţiile art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, iar în subsidiar la actualizarea sumelor şi plata dobânzilor legale.

Se arată că prin hotărârea C.E.D.O. în Cauza Giuglan şi alţii împotriva României, Statul Român a fost obligat să restituie pârâtelor terenurile indicate în sentinţa civilă nr. 10882/1992 pronunţată de Judecătoria Târgovişte şi să elibereze titluri de proprietate pentru aceste suprafeţe şi pentru parcela de 11485 mp în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În caz de neexecutare, Statul Român avea obligaţia de a achita reclamanţilor suma de 75.000 euro, cu titlu de daune ma-teriale. Hotărârea C.E.D.O. a rămas definitivă la 2 martie 2009, aşa încât termenul de executare era 2 iunie 2009 şi, cum în ciuda demersurilor făcute pentru punerea efectivă în posesie, aceasta nu s-a putut realiza datorită existenţei unor litigii, agentul guvernamental a considerat că este necesară demararea procedurii de efectuare a plăţii, ceea ce s-a realizat la data de 9 iunie 2009.

Ulterior, în urma finalizării litigiilor, Comisia Locală de Fond Funciar Voineşti a procedat la punerea efectivă în posesie pentru suprafaţa de 2,2728 ha, emiţând şi titlul de proprietate şi îndeplinind obligaţia stabilită pentru suprafaţa de 49183 mp, din totalul de 53.325 mp. În ceea ce priveşte diferenţa de 4142 mp pentru care s-a emis titlul de proprietate la data de 21 octombrie 2010, se reţine că acesta face obiectul unor litigii.

Reclamanta a solicitat în repetate rânduri pârâţilor să restituie sumele primite, solicitare la care a răspuns doar G.D.

Prin sentinţa civilă nr. 1553/2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea, reţinând că la 1 iulie 2009 hotărârea C.E.D.O. nu fusese pusă în aplicare, astfel încât, în mod corect, pârâtele au fost despăgubite pecuniar.

Prin decizia nr. 13 din 24 aprilie 2013, instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamantul Statul român, prin M.F.P., a schimbat sentinţa instanţei de fond în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele să restituie contravaloarea în lei a sumelor primite, precum şi dobânda legală începând cu 17 noiembrie 2011 şi până la achitarea lor. De asemenea, au fost admise cererile de intervenţie accesorii formulate de Comisia Locală de Fond Funciar Voineşti şi G.D.; a fost respins apelul declarat de reclamantul M.F.P., în nume propriu.

Împotriva deciziei din apel au formulat recurs ambele părţi.

Recursul nu este fondat.


Drept comercial

În ceea ce priveşte recursul declarat de către recla-manţi ambele motive de recurs vizează natura juridică a obligaţiilor stabilite în sarcina statului român prin ho-tărârea C.E.D.O., calificarea acestor obligaţii şi efectele juridice ale acestora.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotă râ-rea din 2 decembrie 2008 pronunţată în Cauza Giuglan şi alţii împotriva României a hotărât, urmare a încălcării art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1:

a) ca statul român să restituie în mod efectiv recla-manţilor terenurile precizate în sentinţa definitivă din 23 noiembrie 1992 şi care nu le-au fost încă restituite părţilor interesate şi să le elibereze titlurile de proprieta-te aferente, precum şi titlul pentru parcela în suprafaţă de 11.485 mp, în cel mult 3 luni de la data rămânerii de-finitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. (2) din Convenţie;

b) ca, dacă nu efectuează aceste operaţiuni, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 75.000 euro, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune materiale;

c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească fiecăruia dintre reclamanţi suma de 5.500 euro cu titlu de daune morale şi să le plătească împreună reclamanţilor suma de 200 euro cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi;

d) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;

e) ca, începând de la expirarea termenului menţio-nat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Central Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.

CEDO a hotărât, în principal, obligarea statului ro-mân la restituirea terenurilor precizate în hotărârea ju-decătorească din 23 noiembrie 1992, terenuri care nu au fost restituite până la acel moment, obligarea la eli-berarea titlurilor de proprietate aferente, stabilind şi un termen până la care această obligaţie trebuia executată, respectiv cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii.

În cazul în care statul nu efectuează aceste operaţiuni acesta era obligat, în acelaşi termen de 3 luni stabilit pen-tru executarea obligaţiei principale, să plătească recla-manţilor suma de 75.000 euro cu titlu de daune materiale.

Dispozitivul hotărârii nu lasă loc vreunei interpretări, fiind neechivoc în sensul că în sarcina Statului român a

fost stabilită o obligaţie principală, aceea de restituire efectivă a terenurilor şi eliberarea titlurilor de proprie-tate aferente (de altfel acesta fiind şi motivul pentru care reclamanţii s-au adresat instanţei europene), fixându-se şi un termen în acest sens, precum şi o obligaţie alterna-tivă, aceea de plată a unei sume cu titlu de daune mate-riale, în cazul în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţia principală în termenul de 3 luni stabilit.

În considerentele hotărârii C.E.D.O., la paragraful 30, se arată că suma de 75.000 euro este acordată cu titlu de daune materiale reprezentând o sumă care să corespun-dă valorii terenurilor nerestituite.

Faptul că statul român nu a reuşit să-şi respecte prin-cipala obligaţie, aceea de restituire efectivă a terenurilor şi de eliberare a titlurilor de proprietate reclamanţilor în termenul de cel mult 3 luni de la data rămânerii de-finitive a hotărârii C.E.D.O. (2 martie 2009), adică data de 2 iunie 2009 l-a determinat pe acesta să îşi execute obligaţia subsidiară stabilită în sarcina sa, aceea de plată a sumei de 75.000 euro, în cote egale către cei trei recla-manţi, în echivalent lei.

Ulterior executării obligaţiei subsidiare de natură pecuniară, statul român, prin autorităţile locale compe-tente, a reuşit să îşi îndeplinească şi obligaţia principală la care fusese obligată de către instanţa europeană, pu-nându-i în posesie şi eliberând titlurile de proprietate pe numele reclamanţilor.

Ca atare, în prezent, recurenţii sunt beneficiarii atât ai terenurilor, cât şi a contravalorii acestora, primind astfel o dublă compensaţie.

Suma de 75.000 euro la care a fost obligat statul ro-mân nu are valoarea unei sancţiuni astfel încât să în-dreptăţească recurenţii să beneficieze de ea şi să refuze restituirea atâta vreme cât debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa la termenul prevăzut, ci reprezintă contravaloarea terenurilor nerestituite.

Este evident că există o îmbogăţire fără justă cauză a recurenţilor care nu pot dispune, concomitent, atât de terenuri, cât şi de contravaloarea acestora.

Singurele sume de care pot beneficia recurenţii şi care pot fi cumulate sunt daunele morale în sumă de 5.500 euro şi orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către aceştia, sintagma folosită de Curtea eu-ropeană la pct. 3 lit. c) din dispozitiv fiind clară: „în orice caz”, statul să plătească daune morale, sintagmă care nu se regăseşte în alineatele anterioare atunci când se vor-beşte de obligaţia de executare în natură ori de cea în echivalent bănesc.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Prescripţie

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 2487 din 27 iunie 2014

(cuvinte cheie: prescripţie extinctivă, acţiune în anulare, hotărâre arbitrală, creanţă recunoscută)

Prescripţie extinctivă. Întreruperea ter me nului prin recunoaşterea cre anţei. Condiţii şi efecte

Decretul nr. 167/1958, art. 16, art. 17

Un act de recunoaştere a creanţei, care produce efecte juridice, trebuie să provină de la administratorul statutar, întrucât acesta este abilitat să exprime voinţa societăţii, iar nu de la un prepus al acesteia.

Nu constituie un act de recunoaştere a creanţei actul material prin care se comunică cifre citite din registrul comercial al societăţii de către o persoană din cadrul departamentului de contabilitate, care nu are dreptul de a manifesta voinţa societară, în lipsa unei împuterniciri exprese, şi, ca atare, în această situaţie, nu este incident art. 16 din Decretul nr. 167/1958 pentru a se considera că termenul prescripţiei a fost întrerupt.

Speţa: Prin sentinţa arbitrală nr. 159 din 05.07.2011 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi, pe cale de consecinţă, a fost anulată cererea prin care reclamanta SC S. România SRL, prin mandatar SC E.K. România SRL, a solicitat obligarea pârâtei SC S. SRL la plata sumei de 1.337.526,12 lei, cu titlu de contravaloare servicii de mentenanţă.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 124 din 08.11.2013, prin care a admis acţiu-nea în anulare, a anulat sentinţa arbitrală nr. 159 din 05.07.2011 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi, judecând în limitele convenţiei arbitrale, a respins cererea ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâta a distribuit către diverşi clienţi finali – în speţă, B.C.R. SA – produse software ale reclamantei, inclusiv servicii de mentenanţă.

Astfel, a notat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor facturi emise pentru prestarea unor servicii de mentenanţă pretins prestate prin contractul de întreţinere nr. 10214454/01.09.2002, prin contractul de software SAP nr. 10290216/16.04.2004, prin contractul MySAP Business Suite Licence Agreement identificat de părţi cu nr. 10328350, 10328352 şi 10328353 din 31.05.2005, toate încheiate între SAP O. GmbH Viena şi SC S. SRL, în beneficiul B.C.R. SA; de asemenea, a mai reţinut că părţile nu contestă că au încheiat contracte de novaţie prin care drepturile şi obligaţiile SAP O. GmbH Viena derivate din toate contractele evocate mai sus au fost preluate de către SC S. România SRL.

Prima instanţă a mai notat că, la data de 28.10.2005, pârâta a solicitat reclamantei întreruperea contractului de software în raport cu clientul final, B.C.R. SA, motivat de faptul că acesta nu mai dorea să achiziţioneze licenţele pentru fazele a doua şi a treia şi nici serviciul de mentenanţă, dar şi că, începând cu aceeaşi dată, reclamanta nu a mai furnizat servicii de mente-nanţă către Bancă, aşa încât facturile care fac obiect al litigiului nu sunt datorate, pentru că ele nu acoperă un serviciu prestat; curtea de apel a subliniat că asupra acestor susţineri, reclamanta a tăcut.

În continuare, instanţa de fond a observat că suma de 1.418.068,70 lei, invocată de reclamantă ca fiind cea datorată de pârâtă, reprezintă contravaloarea a 15 facturi, dintre care doar şase, cele în dispută, au fost emise în perioada 01.03.2006-04.04.2007 pentru plata serviciului de mentenanţă în favoarea clientului final B.C.R. SA, celelalte (emise în cursul anului 2009) vizând alţi beneficiari, aşa încât ele nu au legătură cu plata pretinsă. Cum fiecare din cele şase facturi a fost emisă în executarea unui drept de creanţă distinct, pentru plata unor prestaţii periodice de mentenanţă, iar acţiunea a fost formula-tă la data de 03.01.2011, curtea de apel a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit.

În acest context, a înlăturat susţinerile vizând întreruperea termenului de prescripţie, reţinând că ipotezele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) şi c) din acelaşi decret nu sunt incidente.

Astfel, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a), prima instanţă a apreciat că schimbul de corespondenţă electronică dintre doi prepuşi ai părţilor, prin care cel al pârâtei a informat că soldul facturilor emise de către SC S. România SRL către SC S. SRL


Drept comercial

este, la data de 31.10.2009, de 1.447.587,05 lei, nu constituie o recunoaştere a creanţei – aceasta trebuind să provină de la administratorul statutar, care are abilitarea de a exprima voinţa societăţii.

Aşa fiind, instanţa de fond a considerat că simpla citire a cifrelor din registrul comercial şi comunicarea lor ulterioară nu pot valora decât o informare cu privire la suma citită, dar, în niciun caz, nu pot semnifica un act juridic de recunoaştere a creanţelor. De asemenea, a mai subliniat că aceeaşi valoare de fapt material o are şi menţionarea olografă pe o corespondenţă transmisă prin fax, în care acelaşi prepus, d-na economist M.G., a consemnat la 30.11.2008 soldul pârâtei.

Pe de altă parte, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din Decret, prima instanţă a notat că extrasele de cont ale reclamantei nu pot să reprezinte o recunoaştere a creanţei de către pârâtă şi nici o plată parţială, deoarece niciuna dintre plăţi nu a fost făcută în executarea vreuneia dintre cele şase facturi în dispută, ci în contul unora ulterioare, din anul 2009. Cu toate că reclamanta a încercat să creeze aparenţa unei creanţe unice plătite parţial, curtea de apel a subliniat că fiecare factură a fost emisă în executarea unei prestaţii periodice şi doar plata uneia dintre acestea ar fi putut avea aptitudinea întreruperii cursului prescripţiei.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie nu a fost întrerupt, aşa încât dreptul la acţiune a fost stins prin prescripţie, motiv pentru care a respins cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, SC S. România SRL a declarat recurs.

Recursul nu este fondat.

Recurenta a apreciat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a susţinut că în jurisprudenţa sa, instanţa su-premă a statuat că art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu conţine cerinţa unei recunoaşteri exprese, ea putând fi şi tacită.

O asemenea afirmaţie este, desigur, justă, însă curtea de apel nu a reţinut că împrejurările cărora recurenta le acordă valoare de recunoaştere de datorie nu ar avea o atare semnificaţie pentru că recunoaşterea ar fi tacită, ci pentru că actele nu provin de la reprezentantul statutar al intimatei pentru a putea fi angajată voinţa societăţii.

Într-adevăr, după cum în mod legal a reţinut şi prima instanţă, un act de recunoaştere a creanţei, care produce efecte juridice, trebuie să provină de la administratorul statutar, întrucât acesta este abilitat să exprime voinţa societăţii, nu de la un prepus al acesteia; în speţă, acte-le considerate de recurentă ca fiind întreruptive de pre-scripţie nu sunt decât simple acte materiale, prin care se comunică cifre citite din registrul comercial, de către o persoană din cadrul departamentului de contabilitate, care nu are dreptul de a manifesta voinţa societară, în lipsa unei împuterniciri exprese.

Recurenta a mai arătat că în mod greşit a reţinut cur-tea de apel că plăţile ar fi fost efectuate de intimată în

contul stingerii datoriilor rezultate din facturile emise în anul 2009, dar nu a prezentat în concret nicio critică la adresa acestui considerent. De altfel, o asemenea critică nici nu relevă un aspect de nelegalitate, ci de eventuală netemeinicie, care însă scapă examinării instanţei supre-me, a cărei analiză este circumscrisă, de chiar conţinutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar motivelor de ne-legalitate. Oricum, nu a fost prezentat niciun argument care să conducă spre concluzia nelegalităţii consideren-tului prezentat de prima instanţă, potrivit căruia niciu-na dintre plăţi nu a fost făcută în executarea vreuneia dintre cele şase facturi în dispută, ci în contul unora ul-terioare, din anul 2009, iar reclamanta-recurentă pare că a încercat să creeze aparenţa unei creanţe unice plătite parţial.

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958, întrucât documentele prin care intimata i-a comunicat recurentei suma datorată, precum şi plăţile făcute, nevizând facturile în litigiu, nu se constituie în acte de recunoaştere a datoriei, apte să întrerupă cursul prescripţiei.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 956 din 10 aprilie 2014

(cuvinte cheie: insolvenţă, acţiune în anulare, abuz de drept)

Insolvenţă. Acţiune în anulare. Abuz de drept

Se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia, cu rea credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui, dirijându-l spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege. Consideră Curtea, ca şi judecătorul fondului, că formularea unei contestaţii la cererea de deschidere a procedurii introduse de către creditori nu reprezintă, prin ea însăşi, un abuz de drept procesual, astfel cum acesta a fost definit în considerente anterioare. Contestaţia este reglementată de dispoziţiile legii speciale, iar formularea acesteia nu a determinat, în mod direct, amânarea momentului deschiderii pro-cedurii. Debitoarea era îndrituită să îşi formuleze apărări, bazate pe contestarea creanţelor ce făceau obiectul unor litigii (a se vedea decizia nr. 615), iar împrejurarea că aceste apărări au fost calificate de către instanţa de recurs ca nefondate nu poate determina concluzia că ne aflăm în prezenţa unui abuz de drept procesual.

Problema supusă cenzurii are în vedere, în principal, circumscrierea acţiunii debitoarei care, în opinia recla-mantului recurent, a întârziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenele la care se referă art.79 şi 80 din Legea nr.85/2006, prin abuz de drepturi procesuale.

Observă Curtea că recurentul se limitează a descrie si-tuaţia de fapt care, de altfel, a fost reţinută în mod corect de către judecătorul sindic, subliniind faptul că împotri-va SC M.C.R. SRL a fost formulata o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei la data de 10.02.2010 ce a făcut obiectul dosarului xxx/3/2010, in care debitoarea a con-testat in mod nereal starea de insolventa, prin sentinţa 4820 din 25.06.2010 fiind respinsa cererea creditori-lor ca neîntemeiată; se arată că împotriva sentinţei s-a formulat recurs, care a fost admis prin decizia comerci-ala nr. 615R/07.04.2011 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, constatându-se ca debitoarea se afla in stare de insolventa la data de 25.06.2010.

Prin urmare, reclamantul recurent consideră că for-mularea contestaţiei de către debitoare cu referire la cererea de deschidere a procedurii introduse de SC M C R SRL reprezintă abuz de drept procesual atât timp cât, prin decizia comercială nr.615R/7.04.2011 Curtea de Apel Bucureşti a constatat starea de insolvenţă.

Reţine Curtea că, potrivit art. 85 alin. 4 din Legea nr.85/2006, prezumţia de fraudă se păstrează şi în cazul în care, prin abuz de drepturi procesuale, debitorul a în-târziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenele la care se referă art.79 şi art.80. Dispoziţiile se referă la situaţia în care actul anulabil a fost încheiat la un moment la care actul ar intra, după caz, în perioadele

de timp la care se referă art.79 sau art.80 dacă deschide-rea procedurii ar interveni în condiţii normale dar, prin abuz de drept procesual, debitorul reuşeşte să tergiver-seze deschiderea procedurii astfel încât data încheierii actului respectiv rămâne în afară, în urma perioadelor de timp prevăzute de art.79 sau art.80 şi, prin urmare, deşi în privinţa celorlalte condiţii ar putea fi anulat, acţiunea nu mai poate fi admisă pentru că nu mai este îndeplinită şi condiţia referitoare la perioada suspectă. Totuşi, pen-tru a fi asimilată această perioadă cu cea caracterizată de lege ca fiind suspectă, este necesară constatarea abu-zului de drept procesual în concordanţă cu dispoziţiile art.723 din Codul de procedură civilă.

În opinia Curţii recurentul nu a probat nici în fond, dar nici în calea de atac, abuzul de drept procesual, astfel cum acesta şi-a găsit definirea în doctrină.

Se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titu-larul acestuia, cu rea credinţă, îl deturnează de la finali-tatea lui, dirijându-l spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege. Consideră Curtea, ca şi judecătorul fondului, că formularea unei contestaţii la cererea de deschidere a procedurii intro-duse de către creditori nu reprezintă, prin ea însăşi, un abuz de drept procesual, astfel cum acesta a fost definit în considerente anterioare. Contestaţia este reglemen-tată de dispoziţiile legii speciale, iar formularea acesteia nu a determinat, în mod direct, amânarea momentului deschiderii procedurii. Debitoarea era îndrituită să îşi formuleze apărări, bazate pe contestarea creanţelor ce făceau obiectul unor litigii, iar împrejurarea că aceste apărări au fost calificate de către instanţa de recurs ca nefondate nu poate determina concluzia că ne aflăm în prezenţa unui abuz de drept procesual.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, decizia nr. 557 din 11 septembrie 2014

(cuvinte cheie: insolvenţă, lichidator judiciar)

Intrarea în faliment a debitoarei. Inexistenţa unor dovezi privind folosirea sumelor aferente vânzărilor pentru stingerea datoriilor debitoarei

Legea nr. 85/2006

Cu prilejul preluării actelor societăţii debitoarei, actualul lichidator a constatat că, până la momentul înlocuirii recurentei pârâte, au fost înstrăinate bunuri din patrimoniul debitoarei, fiind încasate sume de bani aferente vânzării acestora, fără a fi fost întocmite planuri de distribuţie şi rapoarte asupra fon-durilor încasate. Verificările extraselor de cont de la [...] SA fac dovada că suma încasată de societatea debitoare în cuantum total de 82.411,50 lei nu a fost distribuită către creditorii înscrişi la masa credală, ci a fost încasată de fostul lichidator judiciar (recurent în prezenta cauză).

Instanţa a fost învestită la data de 12.12.2013, de in-timata reclamantă [...] Bucureşti, în calitate de lichida-tor judiciar desemnat la debitoarea SC [...] SA Baia, cu soluţionarea acţiunii având ca obiect: - obligarea pârâtu-lui [...] în calitate de coordonator al [...] la restituirea în contul debitoarei a sumei de 82.411,50 lei, reprezentând sume încasate de [...] din contul de lichidare, cu încălca-rea normelor speciale prevăzute de Legea nr. 85/2006; - instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului judiciar asupra bunurilor pârâtului până la concurenţa sumei de 82.411,50 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 644/21.03.2014 Trib. Tulcea a admis acţiunea dispunând obligarea pârâtului la res-tituirea în contul debitoarei SC [...] SA Baia a sumei de 82.411,50 lei, reprezentând sume încasate de către [...]. (actual [...]) din contul de lichidare, instituind totodată sechestru asigurator asupra bunurilor pârâtului, până la concurenţa sumei de 82.411,50 lei, cu motivaţia sus rele-vată, acestea fiind condiţiile în care a fost dedus judecăţii prezentul recurs:

Reluând asupra motivului de recurs invocat, Curtea reţine următoarele:

Probatoriul administrat în cauză face dovada de ne-contestat că, prin încheierea nr. 1935/07.10.2005, tri-bunalul a dispus intrarea în faliment a debitoarei SC [...] SA Baia, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar [...], ce ulterior şi-a schimbat denumirea şi forma de or-ganizare în [...], care în prezent poartă denumirea de [...], ce a fost înlocuit, aşa după cum rezultă din încheierea nr. 8412/14.12.2012, cu lichidatorul judiciar [...] Bucureşti, care a dedus judecăţii prezenta acţiune. Cu prilejul prelu-ării actelor societăţii debitoarei, reţine Curtea că actua-lul lichidator a constatat că, până la momentul înlocuirii recurentei pârâte, au fost înstrăinate bunuri din patri-moniul debitoarei, fiind încasate sume de bani aferen-te vânzării acestora, fără a fi fost întocmite planuri de distribuţie şi rapoarte asupra fondurilor încasate, după

cum urmează: - s-a valorificat terenul în suprafaţă de aproximativ 2,8 ha la preţul de 10.300 lei; - s-a valorifi-cat terenul în suprafaţă de 7.057 mp la preţul de 600 lei.

Că sus menţionata situaţie de fapt este cea reală, reţine Curtea a rezulta fără putinţă de tăgadă din con-ţinutul Raportului de activitate publicat în BPI nr. 15292/31.10.2012, precum şi din Raportul de activitate nr. 414/23.02.2012, ce face referire la faptul că fostul li-chidator judiciar – recurent în prezenta cauză – a orga-nizat licitaţia din 11.05.2011 întocmind procesul-verbal nr. 1641 din aceeaşi dată, din care rezultă că a adjudecat la preţul de 37.550 lei bunul „Amenajare interioară de iri-gaţii SPP 4 către [...] – Baia”, în favoarea SC [...] SRL Baia, societate ce până la data de 23.02.2012 nu a achitat în totalitate contravaloarea bunului adjudecat, rămânând o diferenţă de 9.133 lei. În egală măsură, reţine Curtea a rezulta că verificările extraselor de cont de la [...] SA fac dovada că suma încasată de societatea debitoare în cuan-tum total de 82.411,50 lei nu a fost distribuită către cre-ditorii înscrişi la masa credală, ci a fost încasată de fostul lichidator judiciar recurent în prezenta cauză, fapt ce, de altfel, rezultă şi din decontul depus la dosar de recurent.

În atare situaţie, Curtea apreciază că toate susţinerile recurentului privind „lipsa unor informaţii privind com-punerea cuantumului sumei reţinute în sarcina sa”, „pri-pirea instanţei în pronunţarea sentinţei”, sau orice alte aspecte de fapt, sunt nefondate, urmând a fi respinse, odată ce întreg materialul probator administrat în cauză face dovada că recurentul în calitate de coordonator al activităţii [...], care în prezent poartă denumirea de [...], în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 85/2006, a valorificat bunuri din patrimoniul debitoarei, fără însă a produce dovezi privind folosirea sumelor aferente vân-zărilor pentru stingerea datoriilor debitoarei.

Pentru considerentele expuse, Curtea a respins recur-sul ca nefondat.


Dreptul muncii

DREPTUL MUNCII

Concediere

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă, decizia nr. 4111 din 26 iunie 2014

(cuvinte cheie: concediere, sancţiune disciplinară, condamnare penală, abatere

disciplinară)

Sancţiune disciplinară pentru faptă care întruneşte în acelaşi timp ele mentele constitutive ale unei infracţiuni

C. muncii, art. 248 lit. f) NCPP art. 28 alin. (1)

NCC, art. 1365

Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte vinovăţia autorului faptei ilicite; în schimb, este legată în ceea ce priveşte fapta şi vino-văţia autorului în cazul unei hotărâri penale definitive de condamnare.

Nu poate fi reţinută teza adoptată de prima instanţă în sensul că ar exista dubii că intimatul-contes-tator ar fi autorul abaterii disciplinare descrise în cuprinsul deciziei. Dimpotrivă, respectiva faptă întru-neşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unor infracţiuni pentru săvârşirea cărora contestatorul a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii. Ar fi nerezonabilă şi contradictorie aplicarea unei alte sancţiuni disciplinare decât cea prevăzută de art. 248 lit. f) din Codul Muncii (fost art. 264) în ipoteze precum cea din speţă, în condiţiile în care contestatorul-intimat a fost condamnat penal în mod definitiv, iar sancţiunea penală aplicată a fost şi ea drastică (închisoarea).

Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulată de contestatorul I.F.M.

În consecinţă, s-a dispus anularea deciziei nr. XXXX/30.12.2009 emisă de intimata S.R.R.; reinte-grarea contestatorului pe funcţia avută anterior; obli-garea intimatei să-i plătească o despăgubire egală cu sa-lariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data con-cedierii şi până la efectiva reintegrare. În final, intimata a fost obligată şi la 1000 lei cheltuieli de judecată.

Intimata a declarat recurs, criticând sentinţa suscitată.

Recursul este fondat.

Soluţia Tribunalului este greşită, bazându-se pe o in-corectă stabilire a situaţiei de fapt ce trebuia reţinută în cauză, dar şi pe o eronată interpretare şi aplicare a dispo-ziţiilor legale relevante.

Prin decizia nr. 1327/30.12.2009 emisă de recuren-ta-intimată, s-a aplicat intimatului-contestator sanc-ţiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă în conformitate cu prevederile art. 61 lit. a), art. 263, art. 264 lit. f) şi 266-268 C. muncii.

Din conţinutul acestei decizii reiese că intimatu-lui-contestator i s-a imputat săvârşirea la data de 05.12.2009 a unei grave abateri disciplinare, constând în încărcarea pe serverul sistemului R. a unui fişier audio alterat, cu conţinut politic, de campanie electorală, în ve-derea difuzării acestuia în ziua alegerilor prezidenţiale, când este interzisă prin lege difuzarea unor asemenea

materiale; fişierul audio a fost difuzat pe postul Radio R. A. la data de 06.12.2009, în cadrul emisiunii „Xy” şi conţine informaţia privitoare la ultima scriere, respectiv 05.12.2009, ora 10:55:02, de pe staţia de lucru cu adresa IP 10.103.60.57 şi numele RMPROD 45; fapta s-a petre-cut în timpul serviciului intimatului-contestator şi în condiţiile în care acesta era singura persoană care avea acces, în perioada vizată şi la ora menţionată, în cabina nr. 45, la staţia de lucru cu adresa IP 10.103.60.57 şi nu-mele RMPROD 45.

În decizie s-a mai arătat că sancţiunea disciplinară a fost aplicată pentru deteriorarea informaţiilor aflate în patrimoniul, locaţia şi folosinţa SRR, faptă care a avut ca rezultat introducerea unei secvenţe pirat într-o emi-siune difuzată de SRR, pentru care a fost sancţionată cu somaţie publică din partea Consiliului Naţional al Audiovizualului şi care a afectat negativ şi în mod per-ceptibil activitatea şi imaginea instituţiei, fiind încălcate astfel prevederile art. 70 lit. l), m) şi o) din Regulamentul Intern al SRR.

Prima instanţă a reţinut că decizia în discuţie, ce este contestată în pricina de faţă, respectă condiţiile de for-mă impuse de art. 268 din Codul Muncii (devenit în pre-zent art. 252), înlăturând toate afirmaţiile în sens con-trar formulate de autorul acţiunii.

Instanţa de fond a concluzionat că intimatul-contes-tator nu este autor al faptei ce i se impută, situaţie în care nu i se poate aplica vreo sancţiune disciplinară.


Dreptul muncii

Însă, această concluzie a Tribunalului este contra-zisă de considerentele şi dispozitivul unei hotărâri penale definitive. Este vorba despre sentinţa penală nr. 1179/17.12.2013 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 547 din 24 apri-lie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, prin sentinţa penală amintită s-a reţinut că „fapta inculpatului I. F. – M., constând in aceea ca, la data de 05.12.2009, a alterat, modificat datele informa-tice, reprezentând conţinutul real al emisiunii „Xy” si le-a urcat fără drept, prin depăşirea limitelor atribuţiilor de serviciu, pe serverul R., in vederea difuzării la data de 06.12.2009, întruneşte atât sub aspectul laturii obiec-tive cât şi sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 42 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) din Legea 161/2003”.

Drept urmare intimatului-contestator i s-a aplicat o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea celor două infracţiuni. Altfel spus, prin hotărâre penală definitivă s-a statuat că intimatul-contestator este autorul infrac-ţiunilor pentru săvârşirea cărora a fost trimis în judeca-tă penală şi condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, fapte ce constituie în acelaşi timp şi abaterea disciplinară gravă pentru care, prin decizia contestată, i s-a aplicat sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului indivi-dual de muncă.

Potrivit art. 28 alin. (1) NCPP, „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o”. Aceeaşi reglementare exista şi în vechiul Cod de procedură pe-nală în vigoare la data săvârşirii faptei ce i se reproşează contestatorului-intimat [este vorba de dispoziţiile art. 22 alin. (1)].

Aceste texte legale trebuie privite în coroborare cu dispoziţiile art. 1365 din noul C.civ., fiind aplicabile şi în materia dreptului muncii în conformitate cu prevederile art. 278 din Codul Muncii, dat fiind rolul lor de drept comun.

Din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a tuturor acestor norme juridice se desprinde ideea potri-vit căreia instanţa civilă este ţinută de hotărârea penală definitivă de condamnare cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei persoanei pe care a săvârşit-o. Altfel spus, instanţa civilă nu poate contrazice sub aspectele menţi-onate cele ce rezultă dintr-o hotărâre penală definitivă de condamnare.

Interpretarea „per a contrario” a art. 1365 NCC con-duce la aceeaşi concluzie: instanţa civilă nu este legată de

hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a proce-sului penal în ceea ce priveşte vinovăţia autorului faptei ilicite; în schimb, este legată în ceea ce priveşte fapta şi vinovăţia autorului în cazul unei hotărâri penale defini-tive de condamnare. Prevederile art. 28 alin. (1) NCPP vin să confirme cele de mai sus.

Având în vedere toate aceste elemente de fapt şi de drept, Curtea se vede pusă în situaţia de a reţine că deci-zia contestată este legală şi temeinică.

Cât priveşte chestiunea temeiniciei deciziei, după cum s-a arătat anterior, dat fiind conţinutul sentinţei penale nr. 1179/17.12.2013 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 17179/299/2012, rămasă de-finitivă prin decizia penală nr. 547 din 24 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală, nu poate fi reţinută teza adoptată de prima in-stanţă în sensul că ar exista dubii că intimatul-contesta-tor ar fi autorul abaterii disciplinare descrise în cuprin-sul deciziei. Dimpotrivă, respectiva faptă întruneşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unor infracţiuni pentru săvârşirea cărora contestatorul a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii.

Prin acţiunea pe care a formulat-o, intimatul-contes-tator a susţinut, pe lângă aspectele de nelegalitate ale deciziei (înlăturate de Tribunal), împrejurarea că sancţi-unea disciplinară ce i-a fost aplicată a fost prea drastică, angajatorul neţinând seama de prevederile art. 266 din Codul Muncii, devenit art. 250 la momentul actual.

Ar fi nerezonabilă şi contradictorie aplicarea unei alte sancţiuni disciplinare decât cea prevăzută de art. 248 lit. f) din Codul Muncii (fost art. 264) în ipoteze precum cea din speţă, în condiţiile în care contestatorul-intimat a fost condamnat penal în mod definitiv, iar sancţiunea penală aplicată a fost şi ea drastică (închisoarea).

Nu poate fi omis faptul că în conformitate cu pre-vederile art. 8 din Codul Muncii, raporturile de muncă se întemeiază pe principiul bunei credinţe. Or, de bună credinţă trebuie să dea dovadă atât angajatorul cât şi sa-lariatul pe tot timpul derulării acestor raporturi. În mă-sura în care una dintre părţile contractului individual de muncă îşi încalcă în mod flagrant această obligaţie (cazul contestatorului), relaţiile de muncă nu mai pot fi menţi-nute, cu toate consecinţele decurgând de aici.

În raport de toate cele ce preced, este necesară admi-terea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sen-sul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, întrucât decizia de sancţionare disciplinară contestată apare ca fiind le-gală şi temeinică.


Drept penal

DREPT PENAL

Legea penală mai favorabilă

Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 384 din 1 august 2014

(cuvinte cheie: legea penală mai favorabilă, concurs de infracţiuni)

Aplicarea art. 6 NCP în cazul con cursu lui de infracţiuni

NCP, art. 6, art. 39

În cazul concursului de infracţiuni aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la pedepsele defi-nitive presupune, spre deosebire de cea din cursul procesului, o analiză în două etape, fiindcă existenţa pluralităţii de infracţiuni este o realitate juridică care a impus, la data condamnării făptuitorului un anume tratament juridic ce nu poate fi ignorat deoarece, indiferent de modificările din legile succesive, activitatea inculpatului a constituit la momentul desfăşurării sale un concurs de infracţiuni care a impus un anume mecanism de stabilire a pedepsei tocmai în considerarea acestei realităţi juridice. Aşadar, după verificarea limitei maxime de pedeapsă pentru fiecare dintre infracţiunile din legea nouă în raport de pe-deapsa aplicată efectiv prin hotărârea definitivă pentru fiecare dintre acestea, instanţa de fond trebuia să verifice şi pedeapsa rezultantă, iar atunci când şi aceasta depăşeşte limita maximă la care s-ar putea ajunge potrivit tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni din legea nouă, ea trebuie redu-să până la acest maxim.

Speţa: Prin sentinţa penală pronunţată de tribunal la data de 25.04.2014, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 s-a admis sesizarea Comisiei pentru evaluarea dosarelor constituită la nivelul Penitenciarului T., cu privire la condamnata R.I. în prezent aflată în Penitenciarul T. şi a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C.pen., aplicată prin sentinţa nr. 25/21.02.2012 a Trib. Călăraşi, rămasă definitivă la 31.05.2012 prin decizia nr. 1865/2012 a ICCJ, Secţia penală, în pedepsele componente, de 5 ani şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 329 alin. (1) şi (2) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. şi art. 3201 alin. (1)-(4) şi (7) C.proc.pen. fapta din 2006-2009 şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptu-rilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a C.pen. şi lit. b) C.pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale; 5 ani şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prevăzute de art. 7 alin. (1) din Lg. 39/2003, cu aplicarea art. 3201 alin. (1)-(4) şi (7) C.proc.pen. fapta din 2006-2009 şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a C.pen. şi lit. b) C.pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 6 alin. (1) NCP, raportat la art. 367 alin. (1) NCP, s-a redus pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închi-soare aplicată condamnatei pentru comiterea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., art. 37 lit. b) C.pen. şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 fapta din perioada 2002-2005, la 5 ani închisoare. În baza art. 36 alin. (2), art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C.pen., au fost contopite pedepsele mai sus arătate, după reducerea dispusă condamnata urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C.pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. S-a menţinut aplicarea pedepsei accesorii prevăzute de art. 71,art. 64 lit. a), b) C.pen., cu excepţia dreptului de a alege. În temeiul art. 36 alin. (2) C.pen. şi art. 88 C.pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată reţinerea preventivă, arestul preventiv şi perioada executată de la 1.06.2012-la zi. S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei de condamnare menţionate anterior. S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 51/2012 din data de 1.06.2012 emis de Trib. Călăraşi în dosarul nr. 20/116/2012 şi emiterea unui nou mandat de executare. În baza art. 275 alin. (3) NCPP, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Împotriva acestei sentinţe au exercitat contestaţii Parchetul de pe lângă I.C.C.J. – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti şi condamnata R.I.

Contestaţia a fost admisă.

Condamnata R.I. execută în Penitenciarul T. o pe-deapsă privativă de libertate de 5 ani şi 6 luni închisoare stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa fon-dului, prin sentinţa penală nr. 25/21.02.2012 a Trib. Călăraşi, rămasă definitivă la 31.05.2012 prin decizia penală nr. 1865/2012 a ICCJ – Secţia penală, condam-


Drept penal

natei i-a fost aplicată această pedeapsă rezultantă ce se compune din pedepsele componente principale şi cele complementare menţionate mai sus. Pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare este cea în executarea căreia se afla condamnata R.I. la data de 1.02.2014 când a intrat în vigoare noul Cod penal.

În acord cu instanţa fondului, Curtea reţine că ambele legi penale succesive adică atât Codul penal anterior cât şi cel intrat în vigoare la data de 1.02.2014 au la bază principiul legalităţii pedepselor care impune obligaţia ca orice sancţiune să-şi găsească temei în lege atât în mo-mentul pronunţării cât şi pe întreaga durată a executării pedepsei pentru că dacă legea nouă modifică în favoarea inculpatului cuantumul pedepselor, acesta beneficiază de reducerea stabilită de legiuitor aflându-se în cursul ju-decăţii la data legii mai favorabile, pe când condamnatul definitiv la data intervenirii legii mai favorabile, ar tre-bui să execute şi plusul de pedeapsă deşi acesta nu mai este prevăzut de legea nouă. Reglementarea prevăzută de art. 6 NCP, citată şi aplicată parţial corect de instanţa fondului se referă numai la legile succesive interveni-te după rămânerea definitivă a condamnării şi până la executarea integrală a pedepsei şi care sancţionează în limite diferite infracţiunea comisă, dacă aceasta este in-criminată şi în legea nouă.

Pentru a decide dacă art. 6 NCP se aplică sau nu trebu-ie comparată sancţiunea efectiv aplicată şi care este in-trată în autoritatea lucrului judecat cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune şi dacă pedeapsa aplicată îl depăşeşte, cuantumul ei trebuie re-dus până la acest maxim. În cazul concursului de infrac-ţiuni însă, aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la pedepsele definitive presupune, spre deosebire de cea din cursul procesului, o analiză în două etape, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, fiindcă existenţa plurali-tăţii de infracţiuni este o realitate juridică care a impus, la data condamnării făptuitorului un anume tratament juridic ce nu poate fi ignorat deoarece, indiferent de mo-dificările din legile succesive, activitatea inculpatului a constituit la momentul desfăşurării sale un concurs de infracţiuni care a impus un anume mecanism de stabi-lire a pedepsei tocmai în considerarea acestei realităţi juridice.

Drept urmare, infracţiunile concurente comise de inculpată au determinat cu putere de lucru judecat, un

anume tratament sancţionator constând în contopirea pedepselor aplicate în condiţiile legii în vigoare la acea dată ca sancţiune pentru persoana ce comite o pluralita-te de fapte penale spre deosebire de cea care săvârşeşte doar o singură faptă penală ori este neînscrisă în cazierul judiciar. Aşadar, după verificarea limitei maxime de pe-deapsă pentru fiecare dintre infracţiunile din legea nouă în raport de pedeapsa aplicată efectiv prin hotărârea de-finitivă pentru fiecare dintre acestea, instanţa de fond trebuia să verifice şi pedeapsa rezultantă, iar atunci când şi aceasta depăşeşte limita maximă la care s-ar putea ajunge potrivit tratamentului sancţionator al concursu-lui de infracţiuni din legea nouă, ea trebuie redusă până la acest maxim. În acest sens a decis şi instanţa supremă în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia penală nr. 1/14.04.2014 obligatorie pentru instanţele judecătoreşti în conformitate cu art. 447 alin. (3) C.proc.pen.

Nesocotind această decizie, tribunalul a omis să veri-fice incidenţa art. 6 C.pen. în raport de prevederile art. 39 lit. b) din acelaşi cod potrivit cu care atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Aplicând acest trata-ment sancţionator în cauza de faţă Curtea constată că la pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare (redusă la limita maximului special din legea nouă) trebuia adău-gat ipotetic sporul de o treime din cealaltă pedeapsă de 5 ani (de asemenea redusă la limita maximului special din legea nouă) adică 1 an şi 8 luni închisoare ceea ce face ca pedeapsa rezultantă la care s-ar ajunge potrivit legii noi, aceea de 6 ani şi 8 luni închisoare să fie mai mare de-cât cea pe care condamnata R.I. o execută efectiv, aceea de 5 ani şi 6 luni închisoare. În aceste condiţii, sesizarea Comisiei trebuia respinsă cum în mod corect a susţinut contestatorul parchet.

Pentru considerentele care preced, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) C.proc.pen., Curtea a admis con-testaţia formulată de Parchetul de pe lângă I.C.C.J. – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti împotriva sen-tinţei penale nr. 450/25.04.2014 de tribunal pe care a desfiinţat-o în totalitate şi pe fond a respins ca neînte-meiată sesizarea Comisiei pentru evaluarea dosarelor constituită la nivelul Penitenciarul T. privind pe con-damnata R.I.


Drept penal

DREPT PENAL

Unele consideraţii privind Hotărârea din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României pronunţată de CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - MAREA CAMERĂ[*]

dr. Valentin – Stelian BĂDESCU[**]

Partea a II-a

5. Opinia concordantă a domnului judecător Pinto de Albuquerque, la care aderă domnul judecător Vueiniae

5.1. Chestiuni prealabile

În prezenta opinie vom observa că aceasta urmăreşte în principal să clarifice termenii destul de rezervaţi utilizaţi de Marea Cameră din hotărârea sa. Referitor la faptul că urmărirea penală pentru încălcările masive ale drepturilor omului, survenite în România în cursul perioadei de tranziţie către democraţie - în special cele săvârşite în iunie 1990 - nu s-a prescris şi că trebuie aşadar să se continue anchetarea din oficiu a acestor încălcări şi sancţionarea acestora în conformitate cu normele de drept internaţional şi intern. Mai clar, prescripţia penală împiedică urmărirea penală şi condamnarea in-culpaţilor, precum şi executarea pedepselor impuse persoanelor condamnate printr-o hotărâre defi-nitivă. Aceasta nu constituie doar un mijloc de apărare procedural, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Aceasta se juxtapune, cu o forţă egală, condiţiilor de existenţă a infracţiunii penale. De aceea, aceasta are natura materială a elementelor constitutive ale infracţiunii şi conduce, în mod logic, la deplina aplicabilitate a art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în special în ceea ce priveşte principiul interpretării stricte a regimului prescripţiei, al interdicţiei de aplicare retroactivă a normelor privind prescripţia defavorabilă inculpatului şi al obligaţiei de aplicare retroactivă a nor-melor privind prescripţia care îi sunt favorabile acestuia. Cu alte cuvinte, din perspectiva Convenţiei, prescripţia are o dublă natură, fiind în acelaşi timp atât procedurală, cât şi materială [1].

Teoretic, doar un sistem penal pur retributiv, care ar viza pedepsirea cu orice preţ a autorului infracţiunii, nu ar prevedea nicio normă privind prescripţia. În schimb, sistemele penale întemeiate pe prevenirea specială pozitivă (reintegrarea socială a condamnatului), care vizează să pregătească autorul infracţiunii ca, după eliberarea acestuia, să ducă o viaţă în care să respecte legea în cadrul societăţii, favorizează soluţia opusă [2]. În ceea ce priveşte acest obiectiv, este contraproductiv să fie aplicată o sancţiune penală autorului unei infracţiuni după mulţi ani de la săvârşirea faptelor, atunci când situaţia personală a acestuia s-a schimbat. În plus, pedepsirea tardivă a inculpatului este în sine incompatibilă cu obiectivul prevenirii speciale negative (neutralizarea autorului infracţiunii), care constă în a împiedica recidiva, prin excluderea condamnatului din societate. În plus, aceasta nu are

[*] Publicată în Monitorul Oficial nr. 944 din 23 decembrie 2014. [**] Autorul este lector univ. dr. la Universitatea Europei de Sud-Est LUMINA Bucureşti şi cercetător ştiinţific asociat al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române.

[1] A se vedea hotărârile K.-H.W. împotriva Germaniei [(MC), nr. 37.201/97, pct. 107-112, CEDO 2001-II şi Kononov împotriva Letoniei [(MC), nr. 36.376/04, pct. 228-233, CEDO 2010], precum şi opinia parţial separată a judecătorilor Pinto de Albuquerque şi Turkoviae, anexată la Hotărârea Matytsina împotriva Rusiei (nr. 58.428/10, 27 martie 2014). Pentru doctrină, a se vedea Delmas-Marty, La responsabilite penale en echec (prescription, amnistie, immunites), în Cassese şi Delmas-Marty, Crimes internationaux et juridictions internationales, 2002, p. 617.

[2] În Cauza Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 66.069/09, 130/10 şi 3.896/10, pct. 113-118, CEDO 2013], Curtea a aderat la consensul internaţional cu privire la obligaţia de a lua măsuri pentru reintegrarea condamnaţilor la pedepse cu închisoarea, care se bazează, între altele, pe art. 10 alin. 3 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art. 5 alin. 6 din Convenţia americană a drepturilor omului şi art. 40 alin. 1 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului.


Drept penal

un efect disuasiv asupra potenţialilor infractori şi, cu atât mai puţin, un impact asupra consolidării autorităţii sociale a normei încălcate. Trecerea timpului are drept consecinţă nu numai diminuarea efectului disuasiv al unei sancţiuni, ci chiar anularea acestuia. Aşadar, nici prevenţia generală pozitivă (consolidarea normei încălcate), care vizează în-tărirea acceptării normei încălcate şi respectarea acesteia de către societate, nici prevenţia generală negativă (efectul disuasiv asupra potenţialilor infractori) nu justifică impunerea unei sancţiuni pentru o infracţiune pe o perioadă nedeterminată.

Dacă scopurile legitime ale sancţiunii penale într-o societate democratică sunt incompatibile cu însăşi noţiunea de infracţiune imprescriptibilă, principiul securităţii juridice, care constituie esenţa oricărui sistem juridic într-o socie-tate democratică, merge şi mai departe şi impune ca, după o anumită perioadă, suspectul să nu mai fie tulburat şi să fie eliminată ameninţarea permanentă a acţiunii publice care îl apasă. Indiferent de gradul de răspundere a statului în întârzierea unei anchete penale, dreptul societăţii de a urmări penal suspectul îşi pierde legitimitatea la un moment dat. În caz contrar, acesta ar deveni un simplu obiect al puterii executive, sacrificat pe altarul unei justiţii absolute şi iluzorii, care nu ar reflecta decât un retributism orb. Orice atingere adusă libertăţii de către stat trebuie să fie li-mitată de principiile proporţionalităţii şi necesităţii, corolarul acestora fiind principiul minimei intervenţii. Vânarea permanentă a unui suspect depăşeşte cu mult această limită şi reprezintă, în principiu, o ingerinţă disproporţionată în dreptul la libertate.

În cele din urmă, urmărirea penală şi condamnarea unui suspect după mulţi ani de la săvârşirea actelor de care este acuzat sunt extrem de problematice din perspectiva principiului procesului echitabil, în principal din cauza dificul-tăţilor practice insurmontabile pe care le cauzează trecerea timpului în ceea ce priveşte fiabilitatea probelor. Aceste dificultăţi probatorii compromit nu numai urmărirea penală, dar şi posibilitatea de construire a unei apărări eficiente. Pe scurt, principiile securităţii juridice, procesului echitabil şi reintegrării condamnaţilor nu sunt compatibile cu po-sibilitatea de a urmări penal şi pedepsi infracţiunile penale pe o perioadă nedeterminată. În consecinţă, infracţiunile trebuie să fie urmărite penal şi pedepsite în termene rezonabile. Având în vedere că principiul securităţii juridice şi al reintegrării condamnaţilor, menţionate anterior, sunt aplicabile în cazul hotărârilor definitive, pedepsele trebuie să fie puse în executare într-un termen rezonabil după ce a fost pronunţată condamnarea definitivă. Termenele apli-cabile urmăririi penale a infracţiunilor şi executării pedepselor trebuie să fie proporţionale cu gravitatea infracţiunii. Evident, cursul prescripţiei poate fi suspendat în cazul în care este imposibil să se stabilească persoanele responsabile şi nu există nicio cale de atac judiciară efectivă [1]. Anumite acte de procedură, precum notificarea inculpatului cu pri-vire la acuzaţiile care i se aduc, pot chiar să întrerupă cursul termenului de prescripţie. Într-un astfel de caz nu este luat în considerare timpul care s-a scurs şi un nou termen de prescripţie începe să curgă începând cu data întreruperii. În orice caz, legea trebuie să prevadă o durată maximă a prescripţiei, aplicabilă indiferent de numărul de întreruperi şi suspendări.

5.2. Obligaţia internaţională de a pedepsi crimele împotriva umanităţii fără termen de prescripţie

Este unanim acceptat faptul că principiul potrivit căruia pedepsirea crimelor împotriva umanităţii nu face obiectul unei prescripţii poate fi considerat un principiu de drept cutumiar internaţional care se impune tuturor statelor. Acest principiu de drept penal internaţional este enunţat la art. 29 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale (1998) [2], dispoziţie care se inspiră din norme similare din Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (1968) [3], din Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împo-triva umanităţii şi a crimelor de război (1974) [4] care afirmă „principiul imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii” în dreptul internaţional şi solicită insistent tuturor statelor să „ia toate măsurile ne-cesare pentru a împiedica aplicarea prescripţiei în cazul crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii”.

[1] A se vedea art. 17 alin. (2) din Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate, adoptată prin Rezoluţia nr. 47/133 a Adunării Generale din 18 decembrie 1992, şi principiul 23 din Setul de principii actualizat pentru protecţia şi promovarea drepturilor omului prin com-baterea impunităţii (E/CN.4/2005/102/Add.1, 8 februarie 2005).

[2] Acest statut a fost adoptat la 17 iulie 1998 de Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale şi a fost deschisă spre semnare în aceeaşi zi. A intrat în vigoare la 1 iulie 2002. România l-a semnat la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat la 11 aprilie 2002. În prezent numără 122 de state membre.

[3] Convenţia a fost adoptată la 26 noiembrie 1968 prin Rezoluţia nr. 1968 2391 (XXIII) a Adunării Generale. A fost ratificată de România la 15 septem-brie 1969 şi a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970. În prezent are 54 de state membre.

[4] Convenţie a fost deschisă spre semnare la 25 ianuarie 1974 şi a intrat în vigoare la 27 iunie 2003. România a semnat-o la 20 noiembrie 1997 şi a ratificat-o la 8 iunie 2000. În prezent are 7 state membre. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1968 prevede aplicarea sa retroactivă, în vreme ce Convenţia europeană din 1974 şi Statutul de la Roma au optat pentru soluţia opusă.


Drept penal

După ce au manifestat unele ezitări în cursul anilor ‚70 şi ‚80, la sfârşitul secolului al XX-lea, statele au aderat masiv la principiul imprescriptibilităţii crimei de genocid şi a crimelor împotriva umanităţii [1]. Carta de la Nurnberg şi Carta de la Tokyo, Statutele tribunalelor ad hoc şi Tribunalul Special pentru Sierra Leone nu prevăd nicio regulă privind prescripţia. Art. 29 din Tratatul de la Roma are drept precedent art. II alin. (5) din Legea nr. 10 a Consiliului de Control, care prevedea în mod expres că „inculpatul nu poate beneficia de nicio prescripţie în ceea ce priveşte perioada 30 ianuarie 1933-1 iulie 1945”. În ultimii ani, practica statală a confirmat alegerea făcută la Roma, având în vedere că au fost introduse clauze similare în art. 17.1 din Regulamentul 2000/15 al Administraţiei tranzitorii a Naţiunilor Unite în Timorul de Est (UNTAET) potrivit căruia urmărirea penală a infracţiunii de genocid, a crimelor de război, a crimelor împotriva umanităţii şi a torturii este imprescriptibilă, în art. 17 d) din Statutul Tribunalului Special Irakian (2003) [2], precum şi în art. 4 şi 5 din Legea privind înfiinţarea unor camere extraordinare în cadrul tribunalelor din Cambodgia pentru judecarea crimelor săvârşite în perioada Kampuchiei Democratice (2004) conform căreia urmări-rea penală a infracţiunii de genocid şi a crimelor împotriva umanităţii este imprescriptibilă. Termenele de prescripţie aplicabile infracţiunilor de omor, tortură şi persecuţie religioasă se prelungesc cu douăzeci de ani.

Principiul care rezultă de aici are un dublu corolar. În primul rând, statele au obligaţia de a coopera cu instanţele internaţionale sau mixte, în special Curtea Penală Internaţională, la urmărirea penală a unor astfel de infracţiuni şi nu pot să invoce norme interne privind prescripţia pentru a se opune trimiterii unui inculpat în faţa unei instanţe internaţionale sau mixte ori să refuze solicitările de asistenţă ale acesteia [art. 93 alin. (3) din Statutul de la Roma)]. În al doilea rând, acestea trebuie să elimine din dreptul lor intern prescripţiile incompatibile cu principiul imprescrip-tibilităţii genocidului, a crimelor împotriva umanităţii şi a unor crime de război [3]. Acestea trebuie să facă tot posibilul pentru a-şi alinia normele de drept cu obligaţiile lor internaţionale şi nu se pot ascunde în spatele acestor norme, neţinând seama de aceste obligaţii.

Statele sunt mai rezervate în ceea ce priveşte chestiunea foarte controversată a imprescriptibilităţii torturii. Acest lucru se datorează nu numai unor considerente care ţin de echilibrul care trebuie păstrat între, pe de o parte, princi-piul securităţii juridice, principiul unui proces echitabil şi scopurile unei sancţiuni penale şi, pe de altă parte, necesi-tatea unei politici penale ferme de pedepsire a torturii, dar şi incertitudinii graniţelor conceptuale ale infracţiunii de tortură, în special în raport cu noţiunea de tratamente inumane şi degradante. Deşi existenţa unui consens universal cu privire la incriminarea torturii este indiscutabilă, încă nu s-a stabilit în dreptul internaţional că pedepsirea acestei infracţiuni nu se prescrie. Doar art. 8 alin. (2) din Carta Arabă a Drepturilor Omului prevede principiul imprescriptibi-lităţii torturii. Principiul 6 din Principii fundamentale şi directive privind dreptul la un recurs şi la reparaţii al victime-lor încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului şi încălcărilor grave ale dreptului internaţi-onal umanitar, adoptate de Adunarea Generală în Rezoluţia 60/147 din 16 decembrie 2005, prevede că „prescripţia nu se aplică încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului şi încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar care constituie infracţiuni de drept internaţional”, care pot include tortura. Comitetul împo-triva torturii a subliniat de mai multe ori că, potrivit Convenţiei împotriva torturii [4], această infracţiune ar trebui să fie imprescriptibilă. Comitetul ONU pentru Drepturile Omului împărtăşeşte această poziţie [5]. Raportorul special al Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cadrul luptei împotriva terorismului (2010), raportorul special al Naţiunilor Unite împotriva torturii (2009) şi expertul indepen-

[1] Acest lucru este valabil şi pentru crimele de război, cel puţin unele dintre ele. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) a prezentat în 2005 un studiu privind dreptul internaţional umanitar cutumiar [Henckaerts şi Doswald-Beck (ed.), Drept internaţional umanitar cutumiar, 2 volume, Cambridge University Press & CICR, 2005]. Acest studiu cuprinde o listă cu regulile de drept internaţional umanitar cutumiar. Regula 160 este intitulată „Crimele de război nu se prescriu”. Rezumatul care o însoţeşte precizează că, potrivit practicii statelor, această regulă constituie o normă de drept internaţional cutumiar aplicabilă crimelor de război săvârşite în cadrul conflictelor armate internaţionale şi noninternaţionale.

[2] Urmărirea penală a infracţiunii de genocid, a crimelor împotriva umanităţii, a crimelor de război şi a încălcărilor anumitor legi irakiene enumerate la articolul 14 din prezentul statut este imprescriptibilă.

[3] La punctul 4 din Rezoluţia 2005/81, Comisia pentru Drepturile Omului „constată că, în Statutul de la Roma, nu există nicio prescripţie pentru geno-cid, crimele împotriva umanităţii şi crimele de război şi că urmărirea penală iniţiată împotriva persoanelor acuzate de aceste infracţiuni nu este însoţită de nicio imunitate şi solicită statelor, în conformitate cu obligaţiile care le revin în temeiul dreptului internaţional aplicabil, să elimine prescripţiile care mai pot fi aplicate acestor infracţiuni şi să se asigure că, ţinând seama de obligaţiile care le revin în temeiul dreptului internaţional, imunităţile oficiale rationae materiae nu se aplică în cazul acestora.

[4] Convenția a fost adoptată de Adunarea Generală în rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. Aceasta a intrat în vigoare la 26 iunie 1987, a fost ratificată de România la 18 decembrie 1990 şi are în prezent 155 de state membre.

[5] În ceea ce priveşte tortura şi tratamentele crude, inumane sau degradante similare, execuţiile sumare şi arbitrare, dispariţiile forţate şi crimele împotriva umanităţii, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a adoptat o poziţie mai nuanţată, pe care a expus-o după cum urmează, în Observaţia Generală nr. 3 (CCPR/C/2 1/Rev. 1/Add. 13, pct. 18): «este necesar, de asemenea, să fie eliminate alte obstacole în calea stabilirii răspunderii juridice, precum un mijloc de apărare bazat pe argumentul privind executarea ordinelor de la superiori sau termene de prescripţie excesiv de scurte, în cazurile în care sunt admisibile astfel de termene de prescripţie».


Drept penal

dent al ONU responsabil cu actualizarea Setului de principii pentru combaterea impunităţii (2005) împărtăşesc acest punct de vedere. Unele lucrări ale doctrinei preconizează imprescriptibilitatea torturii, în special Principiul 7 din Principiile de la Bruxelles împotriva impunităţii şi pentru justiţia internaţională, adoptate de „Grupul de la Bruxelles pentru justiţia internaţională” (2002) [1], şi Principiul 6 din Principiile de la Princeton privind competenţa universală (2001). În această privinţă, Înaltul Comisar al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului a preconizat recunoaşterea unui drept la adevăr, concluzionând că „dreptul la adevăr în ceea ce priveşte încălcările flagrante ale drepturilor omului şi încălcările grave ale dreptului referitor la drepturile omului este un drept inalienabil şi auto-nom”, că acesta „ar trebui să fie considerat un drept intangibil şi nu ar trebui să facă obiectul niciunei limitări” şi că, în consecinţă, „amnistiile sau măsurile similare şi restricţiile aplicate dreptului de a solicita informaţii nu trebuie să fie utilizate niciodată pentru a limita sau nega dreptul la adevăr, nici pentru a aduce atingere acestuia” [2].

În spaţiul juridic european şi american, aceste instrumente fără caracter obligatoriu sunt susţinute de hotărârile pronunţate de instanţele regionale pentru protecţia drepturilor omului. Mai multe hotărâri ale Curţii şi ale Curţii Interamericane a Drepturilor Omului reiterează faptul că, în materie de tortură, procedura penală şi condamnarea ar trebui să fie imprescriptibile. Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie s-a pronunţat, de asemenea, în acest sens. În lumina acestei jurisprudenţe şi a dispoziţiei menţionate anterior din Carta Arabă a Drepturilor Omului, se poate considera că principiul imprescriptibilităţii infracţiunii de tortură sa cristalizat într-o obligaţie convenţiona-lă internaţională în cadrul a trei sisteme regionale - sistemul arab, cel european şi cel american - dar fără să fi obţinut încă forţa obligatorie a dreptului internaţional cutumiar fiind cu atât mai dificil ca acest principiu să ajungă la rang de normă universală cutumiară, cu cât noţiunea de tortură nu are exact acelaşi conţinut în aceste trei sisteme. În plus, sistemele penale interne care incriminează tortura ca atare prezintă diferenţe majore în ceea ce priveşte prescripţia aplicabilă. Majoritatea din ele preferă termene lungi de prescripţie imprescriptibilităţii [3].

În ceea ce priveşte, aplicarea în speţă a dreptului penal de către autorităţile naţionale, România recunoaşte că infracţiunile referitoare la decesul prin împuşcare al domnului Mocanu sunt imprescriptibile, în temeiul art. 121 paragraful 2 lit. b) din Codul penal: «Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei». În plus, acesta nu contestă concluziile Camerei privind durata procedurii iniţiate de asociaţia reclamantă în calitate de parte civilă [4]. Autorităţile de ur-mărire penală şi judiciare naţionale nu au reuşit să ajungă la un consens cu privire la încadrarea juridică a actelor de represiune săvârşite în 1990. Autorităţile de cercetare interne au stabilit încadrări foarte diverse pentru aceste acte: subminarea puterii de stat, acte de diversiune, propagandă pentru război, genocid, instigare sau participare la un omor deosebit de grav, tratamente neomenoase, tortură, represiune nedreaptă, şantaj, abuz în serviciu contra intere-sului public, în forma consecinţelor grave, tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, comportament abuziv, anchetă abuzivă, abuz de putere împotriva unor interese private, loviri şi alte vătămări, vătămare corporală, distrugerea de bunuri, furt, violare de domiciliu, neglijenţă în serviciu şi viol.

În cele din urmă, Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală, pronunţată la 17 iunie 2009, pe motiv că elemen-tele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase nu erau întrunite în speţă, deoarece adversarii forţelor de ordine şi ai minerilor - adică manifestanţii - fuseseră deja eliminaţi sau neutralizaţi la 14 iunie 1990, este în totală contradicţie cu realitatea faptelor. Aceste contradicţii şi omisiuni inadmisibile impun o reexaminare a cauzei din per-spectiva obligaţiilor internaţionale care îi revin statului pârât.

Referitor la aprecierea faptelor din perspectiva dreptului internaţional, represiunea îndreptată împotriva societăţii civile româneşti în perioada 13-15 iunie 1990 a fost sălbatică şi barbară, numeroşi manifestanţi, trecători şi locuitori ai oraşului Bucureşti au fost ucişi şi alţii au fost grav maltrataţi, iar elementele de masacru, tortură, persecuţii şi acte inumane săvârşite împotriva unor victime civile au fost prezente în speţă [5]. Guvernul român a planificat minuţios şi a aplicat sistematic o politică de represiune îndreptată împotriva manifestanţilor şi opozanţilor care solicitau o refor-

[1] A se vedea, pentru detalii Opinia concordantă a domnului judecător Pinto de Albuquerque, la care aderă domnul judecător Vueiniae, publicată în Monitorul Oficial nr. 944 din 23 decembrie 2014, în continuare, Opinia.

[2] A se vedea „Studiul privind dreptul la adevăr”, E/CN.4/2006/91, 2006.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Omorul, tortura, persecuţia şi actele inumane au fost considerate întotdeauna elemente constitutive ale noţiunii de crimă împotriva umanităţii: art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internaţional (TMI), art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient (TMIEO), art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10 a Consiliului de Control, art. 5 din Statutul TPII, art. 3 din Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda (TPIR), art. 18 din proiectul de Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii din 1996 şi art. 7 alin. (1) din Statutul Curţii Penale Internaţionale (Statutul de la Roma). Statutul de la Roma a adăugat la lista clasică infracţiunile de natură sexuală - altele decât violul -, precum şi dispariţiile forţate şi apartheidul.


Drept penal

mă politică în 1990. Brutalitatea represiunii a fost subliniată de numeroase hotărâri interne şi de către Curte („atac brutal”, „lovituri aplicate la întâmplare”, „arestare brutală” „acte de violenţă şi agresiune de natură psihică, fizică şi sexuală” [1]. Această politică represivă a fost desfăşurată cu participarea poliţiei, armatei şi a unor civili mobilizaţi, folosindu-se tancuri şi muniţie grea, deşi manifestaţiile aveau obiective politice nonviolente [2]. Mobilizarea, trans-portarea şi cazarea în Bucureşti a 5.000 de mineri şi alţi muncitori înarmaţi cu topoare, lanţuri şi cabluri metalice reprezentau partea principală a acestui plan. Existenţa unei politici de stat represive generalizate şi sistematice este dovedită în speţă [3].

Dar elementul crucial este faptul că această represiune, care a necesitat mijloace umane şi materiale considerabi-le, a fost pregătită şi „planificată” în cadrul unor reuniuni la care au participat cele mai înalte autorităţi ale statului. Acestea din urmă au decis să instituie o politică ce viza suprimarea opoziţiei cu orice preţ şi pe care au aplicat-o cu sânge rece. Atacul barbar asupra unor civili, care a urmat după aceste reuniuni, nu numai că a fost prevăzut de autorii acestei politici, dar a fost conceput ca mijloc de a-i permite elitei aflate la putere la acea vreme să îşi atingă obiectivele politice şi să îşi asigure supravieţuirea. În speţă, nu poate fi pusă la îndoială existenţa elementului subiectiv al crimei împotriva umanităţii [4]. Independent de încadrarea lor juridică în dreptul intern la momentul faptelor, evenimente-le menţionate anterior reprezintă încălcări în masă ale dreptului la viaţă, dreptului la integritatea fizică şi sexuală, dreptului la proprietate şi ale altor drepturi fundamentale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice române, victime ale politicii de represiune a statului, îndreptate împotriva opozanţilor Guvernului de la acea vreme. În terminologia juri-dică nu există decât o singură încadrare aplicabilă faptelor în cauză: evenimentele din iunie 1990 constituie o crimă împotriva umanităţii, săvârşită în cadrul unui atac generalizat şi sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile.

În privinţa respectării obligaţiile internaţionale ale Statului Român, la 7 iulie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre - exemplară din punct de vedere al respectării statului de drept - prin care s-a confir-mat o decizie privind aplicabilitatea art. 358 din Codul penal în privinţa arestării unui adversar politic al regimului comunist şi decesului acestuia, care a avut loc în 1948. În această hotărâre, instanţa a declarat că «tratamentele neo-menoase» trebuiau să fie interpretate ca fiind tratamente «dificil de suportat din punct de vedere fizic şi umilitoare». Autorităţile competente trebuie să dea dovadă de acelaşi angajament şi în ceea ce priveşte prezenta cauză, în care faptele în litigiu sunt mult mai grave şi în privinţa cărora statul pârât nu şi-a îndeplinit încă obligaţiile internaţionale în ciuda unor declaraţii lăudabile făcute de autorităţile de urmărire penală şi de autorităţile judiciare române nu s-a făcut încă dreptate.

[1] Pentru o descriere a perioadei de tranziţie trăite de populaţia României în perioada decembrie 1989 - septembrie 1991, a se vedea Şandru şi alţii şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii, citate anterior, şi Crăiniceanu şi Frumuşanu împotriva României (nr. 12.442/04, 24 aprilie 2012), care fac referire la o „utilizare masivă a forţei letale împotriva populaţiei civile” în cursul „manifestaţiilor antiguvernamentale care [au] preceda[t] tranziţia de la un regim totalitar la un regim mai democratic”.

[2] Revendicările manifestanţilor vizau în esenţă aplicarea „Proclamaţiei de la Timişoara”, în special a unuia din principalele sale obiective, şi anume excluderea din viaţa politică a foştilor conducători ai regimului comunist. Guvernul a reacţionat brutal la nişte manifestaţii paşnice, cu caracter politic, recurgând la arme.

[3] Condiţia privind caracterul general şi/sau sistematic al atacului, care presupune existenţa unui plan, a unui complot, a unei acţiuni organizate, fusese deja considerată ca fiind un element al noţiunii de crimă împotriva umanităţii în „procesul de la Constantinopol” din 1919, înainte de a fi preluată în art. 3 din Statutul TPIR, art. 18 din proiectul de Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii din 1996 şi art. 7 alin. (1) din Statutul de la Roma. Noţiunea de atac nu se limitează la utilizarea forţei militare, extinzându-se la toate relele tratamente aplicate populaţiei civile (camera de apel a TPIR, cau-zele Dusko Tadiae, 15 iulie 1999, IT-94-1, pct. 251, şi Dragoljub Kunarac et al., 12 iunie 2002, IT-96-23&23/1, pct. 86). Condiţia privind caracterul general se referă la faptul că atacul trebuie să fie de mare amploare şi să cauzeze un număr mare de victime - fie prin efectul cumulativ al unei serii de acte indi-viduale, fie prin efectul singular al unui singur act de mare amploare -, dar exclude, în principiu, un act izolat, cu excepţia cazului în care acesta se înscrie în cadrul unui atac mai general (a se vedea, între altele, Dusko Tadiae, 7 mai 1997, IT-94-1, pct. 648, Tihomir Blaskiae, 3 martie 2000, IT-95-14, pct. 206, Dragoljub Kunarac et al., 22 februarie 2001, IT-96-23&23/1, pct. 429, Jean-Paul Akayesu, 2 septembrie 1998, ICTR-95-1, pct. 123, şi George Rutaganda, 6 decembrie 1999, ICTR-96-3, pct. 69). Condiţia privind caracterul sistematic necesită un grad minim de planificare şi organizare a atacului, fără însă a impune ca planificarea atacului să fie declarată în mod expres şi nici măcar să fie enunţată în mod clar şi precis, planificarea putând să fie dedusă dintr-un ansamblu de fapte, precum mobilizarea de forţe armate, dar exclude, în principiu, actele de violenţă fortuite sau spontane . Deşi aceste caracteristici ale atacului se prezintă sub forma unei alternative în art. 7 alin. 1 din Statutul de la Roma, lit. a) de la al doilea alineat al acestui articol insistă pe existenţa unei legături cu o „politică” în ambele cazuri („în temeiul sau în vederea îndeplinirii politicii unui stat sau a unei organizaţii care vizează un astfel de atac”).

[4] Această condiţie subiectivă a crimei împotriva umanităţii implică faptul că autorul unei astfel de crime trebuie să înţeleagă contextul general în care se înscrie atacul şi legătura care există între actele sale şi contextul în cauză, dar nu şi faptul că autorul trebuie să cunoască pe deplin toate circumstanţele atacului (a se vedea Kayishema şi Ruzindana, 21 mai 1999, ICTR-95-1, pct. 133, Dragoljub Kunarac et al., 22 februarie 2001, IT-96-23&23/1, pct. 592, Germain Katanaga şi Mathieu Ngudjolo Chui, 30 septembrie 2008, ICC-01/04-01/07, pct. 417, şi Omar Al Bashir, 4 martie 2009, ICC-02/05-01/09, pct. 87). Elementele de probă de la dosarul prezentei cauze demonstrează că membrii Guvernului şi înalţii responsabili militari care au fost implicaţi în pregă-tirea şi executarea atacului lansat asupra Pieţei Universităţii, asupra sediului partidelor de opoziţie şi al altor instituţii, precum şi asupra altor cartiere din oraş au acţionat în cunoştinţă de cauză şi au desfăşurat în mod deliberat acest atac împotriva populaţiei civile. De altfel, acţiuni violente similare fuseseră deja săvârşite de mineri în Bucureşti cu puţin timp înainte de evenimentele din iunie 1990 şi, prin urmare, autorităţile ştiau foarte bine ce s-ar întâmpla dacă aceştia ar fi „mobilizaţi” din nou. Trebuie subliniat că, după ce i-a invitat să „coopereze cu forţele de ordine şi să restabilească ordinea”, şeful statului de la acea vreme le-a adresat „mulţumirile” sale, la 15 iunie 1990, şi că acesta le-a dat „permisiunea” să părăsească oraşul (pct. 61 şi 69 din hotărâre). Aceste cuvinte vorbesc de la sine şi indică urbi et orbi cine exercita un control efectiv asupra comportamentului minerilor.


Drept penal

România a ratificat Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii la 15 septembrie 1969. Această convenţie a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970. În consecinţă, la momentul faptelor în litigiu, România avea deja o obligaţie internaţională care îi impunea eliminarea prescripţiei aplicabile crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii. De la intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, obligaţia în cauză a fost întărită de obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 şi 3 ale acestui instrument. Acum este necesară încadra-rea corectă a faptelor din speţă în dreptul penal, ceea ce nu au făcut cele mai înalte autorităţi judiciare şi de urmărire penală interne. Manipularea încadrării juridice a evenimentelor în litigiu, astfel încât acestea să facă obiectul unor termene de prescripţie, care nu ar fi fost aplicabile dacă aceste evenimente ar fi fost încadrate corect, contravine însuşi obiectului şi scopului art. 2 şi 3 din Convenţie şi art. 1 din Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii. Este vorba aici despre elementul crucial al cauzei. Astfel cum am arătat anterior, toate probele de la dosar indică faptul că sunt întrunite elementele constitutive ale unei crime împotriva umanităţii - săvârşită de conducători ai statului român, în special de membri ai Guvernului de la acea vreme şi de ofiţeri superiori ai armatei. Statul trebuie să îşi îndeplinească obligaţia pe care i-o impune dreptul internaţional şi îi să aducă în faţa justiţiei pe responsabilii pentru atacul general şi sistematic lansat împotriva populaţiei civile române, în special pe cei care au săvârşit această crimă în exerciţiul unor funcţii civile sau militare de conducere. În plus, în vederea executării depline şi în întregime a hotărârii Marii Camere, statul pârât trebuie să instituie un mecanism de despăgubire efici-ent, destinat să repare prejudiciile suferite de victime şi familiile respective ale acestora din cauza încălcărilor în masă ale unor drepturi ale omului, care au avut loc în cursul perioadei de tranziţie, ţinând seama de numeroasele cereri pendinte în faţa Curţii şi de numărul considerabil al altor victime ale încălcărilor în cauză [1].

6. Opinia parţial separată a judecătorului Silvis, la care aderă şi judecătorul Streteanu

Ce este însă o opinie separată? Pe scurt, potrivit chiar ghidului CEDO, „judecătorii pot, dacă doresc, să redacteze opinii asupra cazurilor, opinii ce vor fi anexate la decizie. In general, ei explică de ce au votat cu majoritatea (opinie concurentă) sau, dimpotrivă, de ce nu au fost de acord cu majoritatea (opinie divergentă)”. Ce este semnificativ diferit în această opinie? Răspunsul comportă mai multe abordări.

Întâi, Camera care a judecat cauza a considerat că, aşa cum este imperativ ca autorităţile interne competente să deschidă o anchetă şi să adopte măsuri de îndată ce le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile de rele tratamente, la fel şi reclamanţii au obligaţia să dea dovadă de diligenţă şi iniţiativă. De asemenea, aceasta a precizat că poate accepta ca, în situaţii de încălcare în masă a unor drepturi fundamentale, să se ia în considerare vulnerabilitatea victimelor, în special incapacitatea lor, în anumite cazuri, de a face plângere, de teama represaliilor, dar că, în speţă, nu găseşte ni-ciun argument convingător care să justifice faptul că reclamantul a rămas pasiv şi a aşteptat unsprezece ani înainte să depună plângere în faţa autorităţilor competente. În consecinţă, Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenţie. În schimb, Marea Cameră a apreciat că vulnerabilitatea reclamantului şi sentimen-tul de neputinţă al acestuia, pe care îl avea în comun cu numeroase alte victime care, la rândul lor, aşteptaseră mult timp înainte să depună plângere, constituiau o explicaţie plauzibilă şi acceptabilă pentru inactivitatea acestuia din perioada 1990-2001.

În cazul în care este necesară promptitudinea pentru soluţionarea problemelor unei cauze, reclamantul are obliga-ţia să se asigure că formulează capetele sale de cerere în faţa Curţii cu celeritatea necesară pentru ca acestea să poată fi soluţionate în mod corect şi echitabil. Acest lucru este valabil în special în privinţa unor capete de cerere referitoare la o obligaţie impusă de Convenţie de cercetare a unor fapte. Având în vedere că elementele de probă se deteriorează în timp, trecerea timpului influenţează nu numai capacitatea statului de a-şi îndeplini obligaţia de anchetare, dar şi capacitatea Curţii de a efectua o examinare pertinentă şi eficientă. Aici, judecătorul nu împărtăşeşte opinia conform căreia lipsa de promptitudine în introducerea unei cereri poate fi justificată în cazul în care se constată, a posteriori, că este probabil ca tardivitatea acesteia să nu fi afectat calitatea examinării Curţii.

Curtea a respins ca fiind tardive cereri ai căror autori aşteptaseră prea mult sau fără motiv pentru a sesiza Curtea, după ce şi-au dat seama sau ar fi trebuit să îşi dea seama de lipsa iniţierii unei anchete, de stagnarea sau ineficienţa acesteia, precum şi de faptul că nu exista, indiferent de caz, nicio şansă reală ca pe viitor să fie desfăşurată o anche-tă eficientă. Este de înţeles că reclamantul se afla într-o asemenea stare de suferinţă, după evenimentele din iunie 1990, încât i-a fost teamă, la început, de autorităţile represive. Totuşi, motivul reţinut pentru a justifica nedepunerea

[1] În cauza Asociaţia «21 Decembrie 1989 şi alţii» (citată anterior, pct. 194), Curtea deja obligase statul pârât să «pună capăt situaţiei constatate în speţă, considerată de aceasta ca fiind contrară Convenţiei, în ceea ce priveşte dreptul a numeroase persoane afectate, precum reclamanţii individuali, la o anchetă efectivă, care să nu se încheie prin intervenţia prescripţiei răspunderii penale, ţinând seama, de asemenea, de importanţa pentru societatea românească de a cunoaşte adevărul cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Statul pârât trebuie aşadar să furnizeze o reparaţie corespunzătoare, astfel încât să respecte cerinţele art. 46 din Convenţie». Această concluzie se aplică, de asemenea, evenimentelor din iunie 1990.


Drept penal

plângerii la autorităţile interne în perioada ulterioară anului 1994, când a intrat în vigoare Convenţia în privinţa României, era neîncrederea în eficienţa anchetei în curs. O astfel de situaţie ar fi trebuit, în principiu, să declanşeze începerea termenului de şase luni acordat justiţiabililor pentru a introduce o cerere în faţa Curţii. Judecătorul repro-şează Curţii faptul că, având în vedere circumstanţele speţei, aceasta nu a putut concluziona decât că, în situaţia în care se afla reclamantul, nu era nerezonabil ca acesta să aştepte o evoluţie care trebuia să permită clarificarea unor chestiuni factuale sau juridice cruciale iar o astfel de concluzie nu este compatibilă cu gradul de diligenţă de care trebuie să dea dovadă reclamanţii şi nici că aceasta favorizează o examinare pertinentă şi eficientă în astfel de cauze.

7. Opinia parţial separată a judecătorului Wojtyczek

Opinia separată este un drept refuzat judecătorilor în multe sisteme juridice – inclusiv în ţări precum Italia sau Franţa – dar care există nu doar la CEDO, ci şi în România. In cazul de faţă este vorba despre o opinie parţial separată: judecătorul este de acord cu decizia, însă o consideră că ea trebuie să aibă consecințe mai ample, adică să se redeschidă ancheta în cazul Mineriadei. De altfel, în acelaşi dosar au existat şi opinii divergente ale unor judecători, printre care şi Florin Streteanu, magistratul numit de partea română. Ce efecte are o asemenea opinie separată asupra părţilor din dosar? Nici unul. România trebuie să aplice strict decizia CEDO, adică să plătească despăgubirile, dar nu are nicio obligație să demareze o nouă ancheta asupra Mineriadei. In cel mai bun caz, opinia parţial separată poate fi folosită ulterior în elaborarea jurisprudenţei Curţii Europene; însă ea nu are nicio consecinţă directă asupra cazului judecat atunci când a fost exprimată. Este, un exerciţiu de imagine şi o dovadă a implicării personale a magistratului în cauză. Sau cum se mai spune pe la noi, în vocabularul nu tocmai academic al confraţilor avocaţi, „a pipăit dosarul”.

Judecătorului Wojtyczek nu împărtăşeşte opinia majorităţii conform căreia Curtea este competentă ratione tem-poris pentru a se pronunţa cu privire la capetele de cerere formulate din perspectiva aspectului procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie. În opinia sa, aceste două capete de cerere nu intră în sfera de aplicare temporală a Convenţiei şi capătul de cerere întemeiat pe aceste două articole ar fi trebuit declarat inadmisibil din acest motiv. În consecinţă, nu este necesar să fie respinse, nici măcar să fie examinate, excepţiile ridicate de Guvern. Având în vedere că art. 2 şi 3 din Convenţie nu se aplică în speţă, statul pârât nu a putut încălca aceste dispoziţii. În plus, având în vedere că nu a fost încălcată Convenţia, nu există niciun motiv pentru a se acorda vreo despăgubire cu acest titlu. Mai mult, opinează că faptele stabilite de Curte în prezenta cauză constituie încălcări foarte grave ale drepturilor omului şi că aceste încăl-cări nu trebuie, în niciun caz, să rămână nepedepsite. Urmărirea penală a vinovaţilor nu este numai o datorie morală, ci şi o obligaţie legală în temeiul dreptului naţional. În plus, constat că România a ratificat Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice la 9 decembrie 1974. Diversele capete de cerere formulate intră sub incidenţa domeniului de aplicare temporal al acestui pact. Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este competentă să asigure respectarea acestui pact, nici pentru a se pronunţa cu privire la eventualele încălcări ale dispoziţiilor sale, se poate constata, în cadrul unei opinii separate, că faptele stabilite în prezenta cauză constituie o încălcare a obligaţiilor care rezultă din acesta. Totuşi, aceste diverse norme de drept internaţional nu pot extinde, în sine, domeniul de aplicare temporal al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În continuare, potrivit opiniei sale, ar fi necesare câteva precizări suplimentare cu privire la această chestiune. Mai întâi, se impune să se facă o distincţie între două noţiuni: domeniul de aplicare temporal al unui tratat (altfel spus, sfera sa temporală) şi competenţa ratione temporis a organului responsabil cu verificarea respectării acestuia. Domeniul de aplicare temporal al unui tratat ţine de dreptul material, în vreme ce întinderea competenţei ratione temporis a unui organ internaţional este reglementată de normele privind competenţa. Competenţa ratione tem-poris a unei instanţe internaţionale nu coincide în mod necesar cu domeniul de aplicare temporal al tratatului care trebuie aplicat de aceasta. O normă de drept care defineşte întinderea competenţei unei instanţe internaţionale poate într-adevăr să limiteze această competenţă în privinţa faptelor care intră sub incidenţa domeniului de aplicare tempo-ral al tratatului a cărui respectare trebuie asigurată de aceasta. Ar fi mai corect să fac referire, la pct. 1 din dispozitiv, la noţiunea de domeniu de aplicare temporal al Convenţiei [1].

Curtea a afirmat de mai multe ori, în mod întemeiat, că această Convenţie nu funcţionează într-un vid juridic şi că aceasta trebuie să fie interpretată în contextul altor norme de drept internaţional. Diversele norme care alcătuiesc contextul extern de interpretare a unui tratat nu au toate aceeaşi importanţă şi nici acelaşi rol în sistemul de drept internaţional. În fapt, normele din dreptul tratatelor ocupă un loc special, în măsura în care au un caracter metanor-mativ şi asigură coerenţa dreptului internaţional. Înainte de a apela la normele de fond aplicabile în speţă, în scopul interpretării şi aplicării Convenţiei, ar fi trebuit, în primul rând, să se ţină seama de diversele metanorme care regle-

[1] Pentru detalii, a se vedea, opinia parţial separată a domnului judecător Wojtyczek, anexată, în conformitate cu art. 45 par. 2 din Convenţie şi art. 74 par. 2 din Regulament Hotărârii din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României.


Drept penal

mentează tratatele, în special cele referitoare la intrarea lor în vigoare, forţa lor obligatorie, interpretarea şi aplicarea lor, precum şi sfera temporală şi teritorială de aplicare a Convenţiei.

Principalele norme ale dreptului tratatelor au fost codificate de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor. Chiar dacă acest tratat nu se aplică, ca atare, Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-mentale, acesta codifică normele de drept internaţional cutumiar aplicabile în speţă. Art. 28 din Convenţia de la Viena enunţă principiul neretroactivităţii tratatelor după cum urmează: „Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ce priveşte un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat faţă de această parte sau în ce priveşte o situaţie care încetase să existe la acea dată”. Deşi efectul neretroactiv al tratatelor nu este un principiu absolut, voinţa părţilor de a conferi un caracter retroactiv unei norme convenţionale trebuie să fie exprimată suficient de clar. În plus, trebuie subliniat faptul că sensul exact al principiului neretroactivităţii în drept poate fi discutabil şi că aplicarea normei impuse la art. 28 din Convenţia de la Viena nu este întotdeauna uşoară în practică.

Curtea a recunoscut explicit principiul neretroactivităţii Convenţiei şi l-a aplicat mulţi ani în mod coerent [1]. Abordarea s-a schimbat complet odată cu Hotărârea Silih care admite parţial aplicarea retroactivă a Convenţiei în pri-vinţa unor fapte anterioare datei ratificării acesteia de către statul pârât, stabilind principiul conform căruia Convenţia impune, în anumite condiţii, obligaţia de cercetare a unor astfel de fapte. În acest context, este clar că jurisprudenţa constantă a Curţii, menţinută până la Hotărârea Silih, a determinat statele să aibă o aşteptare legitimă privind de-finiţia domeniului de aplicare temporal al Convenţiei. Acest caracter constant al jurisprudenţei a creat, în relaţiile dintre înaltele părţi contractante şi Curte, o situaţie comparabilă, deşi diferită în anumite privinţe, cu aşteptările protejate din relaţiile interstatale în temeiul principiului estoppel-ului. Statele care au ratificat Convenţia înainte de data pronunţării Hotărârii Silih au luat în considerare faptul că nu vor trebui să răspundă pentru încălcările comise înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa lor şi că aceasta nu le impunea obligaţia de a cerceta eveni-mentele anterioare acestei date. În această situaţie s-a aflat în special România, care a ratificat Convenţia la 20 iunie 1994. Statele părţi au putut, în consecinţă, să îşi planifice acţiunile pentru a asigura protecţia drepturilor omului, în special prin stabilirea priorităţilor şi alocarea resurselor necesare. Până la Hotărârea Silih era imposibil ca înaltele părţi contractante să prevadă că răspunderea lor putea fi angajată pentru acţiuni şi omisiuni în materie de cercetare a unor fapte anterioare datei intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa lor. Hotărârea Silih a condus la o situaţie de angajare a răspunderii statelor pentru acţiuni şi omisiuni care fuseseră considerate ca fiind excluse din domeniul de aplicare temporal al Convenţiei, astfel cum fusese interpretată şi aplicată la momentul acestor acţiuni şi omisiuni [2].

Adepţii unei abordări care permite acceptarea unor excepţii de la principiul neretroactivităţii Convenţiei pun ac-cent pe necesitatea unei interpretări evolutive a Convenţiei, astfel încât să fie extinsă progresiv protecţia drepturilor omului. Totuşi, chestiunea conţinutului drepturilor protejate este complet diferită de chestiunea sferei lor de aplicare temporală. De asemenea, interpretarea în sens larg a conţinutului drepturilor protejate şi extinderea protecţiei aces-tor drepturi în trecut nu sunt comparabile. Modificările jurisprudenţiale ale sferei de aplicare temporale a unui tratat, care vizează să îi confere un efect retroactiv, au implicaţii grave în ceea ce priveşte eficienţa dreptului internaţional.

Principiul neretroactivităţii normelor de drept este o garanţie esenţială a securităţii juridice şi o condiţie funda-mentală a încrederii în lege şi a unei politici raţionale de protecţie a drepturilor omului. Trebuie respinsă ideea con-form căreia protecţia securităţii juridice în dreptul internaţional ar trebui să servească doar persoanelor particulare, nu şi statelor. O protecţie eficientă a drepturilor omului în Europa necesită un nivel minim de încredere în relaţiile dintre state şi organismele internaţionale însărcinate cu punerea în aplicare a tratatelor în acest domeniu. De ase-menea, aceasta necesită loialitatea acestor organisme. Atribuirea jurisprudenţială a unui efect retroactiv unui tratat, după multe decenii de jurisprudenţă consacrată care confirmă principiul neretroactivităţii acestuia, în conformitate cu dreptul tratatelor, poate submina încrederea necesară funcţionării eficiente a acestui instrument internaţional. Statele ale căror acţiuni sau omisiuni nu erau considerate, la momentul faptelor, ca fiind contrare Convenţiei sunt, în prezent, trase la răspundere pentru acestea. O astfel de abordare nu încurajează statele să respecte dreptul interna-ţional. De asemenea, aceasta ridică problema legitimităţii instanţei internaţionale, expunând-o criticilor - legitime - ale activismului judiciar. Trebuie adăugat că poziţia adoptată în Hotărârea Silih nu a fost niciodată explicată şi nici justificată din perspectiva normelor dreptului tratatelor. Această jurisprudenţă contribuie la fragmentarea dreptului internaţional, criticată de doctrină. În plus, aici fragmentarea nu priveşte dreptul material, ci afectează metanormele

[1] Decizia nr. 41.138/98 şi 64.320/01, 13 martie 2001.

[2] Pentru detalii, a se vedea, opinia parţial separată a domnului judecător Wojtyczek, anexată, în conformitate cu art. 45 par. 2 din Convenţie şi art. 74 par. 2 din Regulament Hotărârii din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României.


Drept penal

fundamentale ale dreptului internaţional şi poate conduce la dezvoltarea unor regimuri derogatorii de la dreptul universal al tratatelor [1].

Judecătorul „dizident”, Wojtyczek acceptă ideea că obligaţiile procedurale sunt un instrument de punere în aplica-re a obligaţiilor materiale şi nu pot produce efecte decât pentru fapte ulterioare datei intrării în vigoare a Convenţiei, iar dacă aspectul procedural ar fi într-adevăr total independent de aspectul material şi dacă obligaţia de a cerceta fapte anterioare datei intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa statului pârât nu ar ridica nicio problemă în ceea ce priveş-te principiul neretroactivităţii tratatelor, atunci de ce să fie stabilite toate aceste rezerve şi să fie enumerate diversele condiţii pentru obligaţia în cauză?

Este întru totul de acord cu ideea conform căreia crimele săvârşite de regimurile totalitare şi autoritare trebuie să fie urmărite penal şi vinovaţii să fie aduşi în faţa justiţiei, dar i se pare prea rigidă poziţia adoptată de majoritate în prezenta cauză cu privire la chestiunile prescripţiei. Categoria „rele tratamente” cuprinde acţiuni foarte diferite. Considerente legitime ce ţin de politica penală raţională pot justifica prescripţia, cel puţin pentru actele mai puţin grave.

În fine, pentru judecătorului Wojtyczek, „protecţia drepturilor omului în temeiul Convenţiei pentru apărarea drep-turilor omului şi a libertăţilor fundamentale are limitele şi lacunele sale care le putem regreta, dar trebuie să le ac-ceptăm; numai statele - părţi contractante sunt cele care trebuie să le corecteze prin adoptarea unor noi tratate” [2].

Concluzii

Trecerea timpului poate aduce uitarea, dar nu scuteşte statul român de respectarea obligaţiilor sale internaţionale şi nici autorii încălcărilor de răspunderea penală individuală a acestora. Obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 şi 3 din Convenţie impun desfăşurarea unui proces echitabil pentru a judeca responsabilii pentru crimele împotri-va umanităţii, săvârşite împotriva unor civili români în cursul perioadei agitate de tranziţie către democraţie. Deşi este imposibilă pedepsirea fiecărui autor al acestor crime împotriva umanităţii, organizarea unor procese penale, în special împotriva persoanelor care ocupau funcţii ce implicau exercitarea unei autorităţi civile sau funcţii militare de conducere, demonstrează maturitatea puterii judecătoreşti şi capacitatea acesteia de a îndrepta greşelile din trecut şi, astfel, de a-şi consolida reputaţia în faţa cetăţenilor şi organizaţiilor internaţionale. Nu este vorba numai despre a face dreptate doamnei Mocanu, al cărei soţ a fost ucis, deşi nu era înarmat şi nici măcar nu participase la manifesta-ţii, şi ai cărei doi copii, în vârstă de două luni şi, respectiv, doi ani, la momentul faptelor, nu şi-au cunoscut tatăl, sau domnului Stoica, un simplu trecător, calificat în cadrul procedurii interne drept victimă a infracţiunii de „tratamente neomenoase”, pentru care cinci ofiţeri de rang superior au fost cercetaţi şi inculpaţi, şi, nu în ultimul rând, asociaţiei reclamante, al cărei sediu a fost vandalizat şi ale cărei bunuri şi documente au fost confiscate fără să fie respectată nicio procedură legală. Chestiunea este mult mai vastă: este vorba despre a le face dreptate tuturor cetăţenilor români care, pentru instaurarea unui regim politic pe deplin democratic, au fost nevoiţi să îndure, din partea statului, o re-presiune organizată şi inumană, în cursul unei perioade de tranziţie dificile.

Mai ales, acum, în contextul în care dreptul european şi dreptul internaţional au acordat o importanţă tot mai mare luptei împotriva impunităţii în materie de tortură, tratamente şi pedepse crude, inumane sau degradante, precum şi recunoaşterii dreptului victimelor la un recurs efectiv şi la reparaţii. Avem în vedere liniile directoare ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei în ceea ce priveşte eliminarea impunităţii pentru încălcările grave ale drepturilor omului (adoptate la 30 martie 2011) conform cărora, „faptul că victima nu doreşte să depună plângere în mod oficial sau hotărăşte ulterior să retragă plângerea sau să înceteze urmărirea penală nu scuteşte autorităţile de obligaţia de a desfăşura o anchetă efectivă, dacă există motive să se creadă că a avut loc o încălcare gravă a drepturilor omului. Ar mai fi de adăugat că şi Comitetul pentru drepturile omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite împărtăşeşte această poziţie în ceea ce priveşte încălcările flagrante ale unor drepturi fundamentale şi că respectivul comitet a precizat, de asemenea, că imprescriptibilitatea ar trebui să se aplice şi în cazul altor forme de rele tratamente.

Despre încadrarea juridică a faptelor celor vinovaţi, apreciem că a fost o acţiune de represiune în numele unor interese politice. De aceea, victimele sunt politice, nu de drept comun, iar infracţiunea corectă pentru încadrarea fap-telor comise de cei vinovaţi este: infracţiuni contra umanităţii. Mai mult, absenţa unei reacţii din partea autorităţilor publice şi absenţa unei anchete efective imediate au pus în pericol însăşi existenţa democraţiei şi a statului de drept,

[1] Ibidem.

[2] Ibidem.


Drept penal

iar cei care au ţinut în loc dosarele „Mineriadei” pot fi consideraţi complici la infracţiuni contra umanităţii. Pentru această faptă încadrarea poate fi pedeapsa pe viaţă şi România este obligată să continue investigaţiile în dosarul „Mineriadei”, chiar dacă Curtea nu a afirmat răspicat că anchetarea încălcărilor pe scară largă a drepturilor omului comise în Romania în perioada de tranziţie la democraţie, inclusiv cele din iunie 1990, nu are nicio limitare în timp şi respectivele încălcări trebuie să fie anchetate în continuare din oficiu si pedepsite confirm reglementarilor naționale şi legilor naţionale. Repetăm, decizia este corectă, dar timidă şi susţinem ideea că este în sarcina statului nostru să îşi îndeplinească obligaţia de a-i aduce în faţa justiţiei pe cei responsabili pentru atacul extins şi sistematic asupra popu-laţiei civile, în special pe cei care au comis aceste crime în exercițiul autorităţii lor civile sau militare. Mai mult, pentru a implementa în întregime decizia Marii Camere, statul ar trebui să stabilească şi un mecanism oficial eficient de compensaţii pentru cei care au căzut victime violărilor drepturilor omului şi familiile lor în timpul perioadei de tran-ziție, dat fiind numărul mare de cazuri în curs de soluționare la Curte şi a numărului considerabil al altor victime ale aceloraşi evenimente întrucât timpul nu exonerează nici statul român, nici pe făptuitorii individuali de răspundere. Obligațiile procedurale derivând din articolele 2 si 3 ale Convenției impun un proces corect în cazul celor răspunzători de crime împotriva umanităţii comise împotriva civililor într-o perioadă complicată de tranziţie către democraţie. Chiar dacă e imposibil să fie pedepsiţi toți cei care au comis crime împotriva umanității, procesele în astfel de cazuri, mai ales cele implicând persoane care dețineau funcţii de conducere militare sau civile, demonstrează maturitatea unui sistem judiciar şi capacitatea sa de a rezolva erorile din trecut”. În fine, statul român, iar nu România, a mai bifat un dosar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar va rămâne şi cu un alt capitol confuz în cărţile sale de istorie.

Litteris e-publishing Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61 Mobil: 0745.327.443Email: [email protected] [email protected]

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie şi în luna August va apărea câte un singur număr

Litterise-publishing

Săptămâna Juridică

SJ nr. 9_2015

Documents

Transcript of SJ nr. 9_2015