CALEA CREŞTINĂNr.12; Anul: 6; decembrie - 2015

Moto-ul revistei:

„Dar unii s-au împietrit şi nu au crezut, vorbind de rău Calea înaintea mulţimii; depărtându-se de ei, el a despărţit discipolii de ei, discutând zilnic în şcoala lui Tyrannos” – Fapte 19:9, Scripturile Calea Creştină.

„...Apoi au rămas cu ei un an întreg să se ducă împreună cu ei în adunare, şi să înveţe o mulţime multă. şi întâia dată discipolii au fost numiţi: creştini în Antiohia” – Fapte 11:26, Scripturile Calea Creştină.

CUPRINS:

Diakonii și diakonițele, cine sunt ei? Cum au ajuns Atenienii să se închine

unui Dumnezeu necunoscut? Ce înseamnă aceste nume ale celui rău:

Beelzebul și Beliar? 1Ioan 5:18 – Cine este Cel născut din

Dumnezeu? Erau Adam și Eva perfecți atunci când

au păcătuit? Îmbucurați-vă în Dumnezeu și în

Domnul Isus Legenda crăciunul contrazice Biblia! Anul nou, după Biblie sau după păgânii

idolatrii? Rugăciunea de Mijlocire. Ce însemnă că Dumnezeu a creat toate

PRIN Fiul și Spiritul Sfânt? Chei ale credinței. De ce oamenii părăsesc religiile? Care

este soluția? Despre Stăpân, sclavul credincios şi

servitorii casei.

Diakonii și diakonițele, cine sunt ei?

Diakoni:În limba greacă în care a fost scris Noul Testament, verbul ,,diakoneo”, este folosit de 37 de ori, iar substantivele: ,,diakonos” (slujitor, servitor), de 30 de ori iar ,,diakonia” (serviciu, serviciu), de 34 de ori.

În greaca profană cuvântul ,,diakonos”, numea pe cei care serveau la masă sau se ocupau de grijile casnice, sau desemna pe cei care serveau o cauză publică, cum ar fi gestionarea milosteniilor pentru cei săraci, pe cei ce erau: ospătari, mesageri, administratori sau simpli servitori.

În Noul Testament, aceste cuvinte desemnează servirea la mese într-o casă sau adunare (Marcu 1:31; Luca 10:40; Fapte 6:1), sau la a colecta fonduri (Romani 15:25; 2Corinteni 8:19), aceasta mai desemna şi serviciu sfinţilor sau o servire generală.

Astfel după cum am văzut cuvântul: ,,servitor” în greacă ,,diakonos”, are un sens general care se aplică în multe situaţii şi se aplică la toţi creştinii, căci toţi sunt chemaţi să slujească ca şi Isus (Marcu 10:45).Dar totuşi există un sens mai restrâns al acestui cuvânt în Biblie, cu referire la un serviciu (slujbă) în adunare (1Timotei 3:8; Filipeni 1:1). Acest serviciu a apărut la o nevoie a adunării din Ierusalim unde văduvele de limba greacă au fost trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor, astfel apostolii pentru o mai bună organizare şi împlinire a nevoilor a numit şapte bărbaţi, care să slujească în acest domeniu (Fapte 6:1-6). Mai târziu acest serviciu sa răspândit în toate adunările. Dar cu ce scop?

Ce rol are un diakon?

Scopul diaconilor este de a sluji Domnului prin a conduce lucrarea de îngrijire a bisericii - făcând lucrarea de binefacere, de vizitare a bolnavilor, a administra şi a sluji în partea materială a adunării - eliberând pe apostoli, profeţi şi pastori pentru a se concentra asupra rugăciunii şi a slujirii Cuvântului, astfel facilitând răspândirea evangheliei, a învăţăturii curate şi promovarea unităţii în biserică.

[Continuarea pe pagina 2]

1

Diakonii și diakonițele, cine sunt ei?[continuarea articolului de pe pagina 1]

Însuşi denumirea de ,,serv”, „servitor”, implică că aceştia pot face orice este necesar în adunare (vezi şi Fapte 6:1,2; 1Timotei 3:10), astfel diakonii în prezent pot servii ca casieri, uşieri sau oameni de ordine, în organizarea ajutoarelor materiale, în administrarea sălii de închinare dacă adunarea are una (curăţenie, întreţinere, etc.), servirea la mesele agape, la Cina Domnului, ducerea cinei acasă la cei bolnavi, la curăţenie, la biblioteca adunării, vizitarea bolnavilor, sonorizare, şi la orice este nevoie, pentru că slujind bine dobândesc un loc de cinste, şi mai târziu e posibil ca unii dintre aceştia să fie promovaţi în alte slujbe (1Timotei 3:13). De pildă, Ştefan a slujit întâi la mese, apoi Spiritul Sfânt la chemat la lucrarea de vestire a lui Cristos şi a murit ca prim martir pentru Domnul (Fapte cap 6). Tot aşa Filip care iniţial a fost dintre cei şapte diakoni, mai târziu a ajuns „Filip evanghelistul” (Fapte 21:8). Bineînţeles nu toţii diakonii vor ajunge ulterior păstori, evanghelişti, etc. Şi nici nu este necesar ca toţii păstorii să fie iniţial diakoni, ei pot primi darul şi numirea de păstori fără a fi diakoni ca apoi să devină păstori, deoarece nu găsim în Biblie o asemenea regulă.Deşi serviciu de diakon nu pare important, este totuşi indispensabilă adunării, şi chiar nu oricine poate fi numit ca diakon, ci trebuie să îndeplinească unele criterii.Conform istoriei: ‚Din al doilea până în al cincilea secol, diaconii erau agenţii reali a actelor de generozitate oferite prin biserică, purtând de grijă văduvelor şi orfanilor. Ei vizitau pe cei bolnavi şi la începutul secolului al treilea, aveau planuri de diacon ce slujea familiei. Ei îi vizitau pe martirii din închisori. Diaconii ajutau la pregătirea noilor convertiţi. Ei vegheau asupra membrilor bisericii, raportând episcopilor de oricare ce părea că se depărta. Ei încercau să-i restaureze pe cei excomunicaţi. Diaconii duceau atribuţiile administrative date lor de către episcopi şi se întâlneau zilnic pentru a primi instrucţiuni de la el. Eşecul în îndeplinirea atribuţiilor lor era cauza schimbării lor. Dacă ei aveau autoritate de la un episcop şi un presbiter sau un episcop era prezent, ei puteau să boteze. Ei asistau şi cu Cina Domnului.’ (Compilat din cartea The Emerging Role of Deacons [Rolul aparent al diaconilor] a lui Charles W. Deweese, Broadman Press, 1979, p. 12-15).

Ce calităţi trebuie să aibă un diakon?

Diakonul trebuie să aibă darul spiritual al slujirii (Romani 12:6,7; 1Petru 4:10,11), pentru că înainte ca cineva să fie numit diakon, el trebuie pus la probă mai întâi şi numai dacă serveşte bine şi se achită fidel de responsabilităţi, este numit diakon (1Timotei 3:10).

Calificări pentru serviciu de diakon:Calificări personale: cinstiţi, serioşi, vrednici de cinste (stimaţi, oameni respectabili, demni), nu cu

două feţe (ne-făţarnic), nu băutor de mult vin, deci fără înclinaţie la băutură, nu doritor de câştig mârşav (adică nu cu o dorinţă nesăţioasă de îmbogăţire), păstrând taina credinţei într-un cuget curat, adică să adere la convingerile creştine atât în trăire cât şi în depunerea de mărturie, şi să-şi facă serviciu cu conştiinciozitate.

Calificări familiale: să fie soţ al unei singure soţii (adică cu sensul de soţ al primei soţii), să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele.Procedura de rânduire (hirotonire): 1. Studierea în prealabil de către adunare a calităţilor pe care trebuie să le aibă aceştia descrise în Fapte 6:3; 1Timotei 3:8-13. 2. Recomandarea (alegerea) prin vot public a oamenilor potriviţi de către membrii adunării, în adunarea generală (comp. cu Fapte 1:20-26; 6:1-6). 3. Iar apostolii (Fapte 6:1-6; 1Timotei 3:8-13), fiind în acord cu alegerea adunării şi sub putere şi călăuzire divină ei rânduiesc (ordinează, hirotonisesc) prin rugăciune şi punerea mâinilor, prin care le transmit acest dar spiritual la aceşti bărbaţi spirituali (Fapte 6:6). Astfel aceştia sunt numiţi ca servitori, slujitori, servi sau diakoni ai adunării şi vor ajuta „ceata bătrânilor” (1Timotei 4:14), în bunul mers al adunării.

Diakoniţe:Există un singur text unde apare cuvântul „diaconiţă” (Romani 16:1). La ce se referă el? În armonie cu întreaga Biblie putem înţelege pasajul din Romani 16:1, că se referă la un serviciu kharismatic, adică o slujire pe baza darului harului primit, dar NU un serviciu prin ordinare cu punerea mâinilor!În literatura creştină din primele secole, această serviciu a femeilor nu este pomenit decât în două lucrări, în scrisoarea lui Pliniu guvernatorul Bitinei care i-a scris lui Traian în anul 112 d.C. de două creştine ca fiind diakoniţe în adunare. Iar în secolul III d.C. în scrierea numită „Didaskalia”, diakoniţele aici sunt recunoscute ca o categorie de slujitoare sau ajutoare ale adunării, care trebuiau să fie fecioare, sau văduve, care au fost căsătorite o singură dată în viaţă, să fie fidele şi vrednice de cinste. Datoria lor era să dea ajutor femeilor la botez, adică să le instruiască pentru botez, să viziteze pe cei bolnavi, să servească celor aflaţi în nevoie şi pe cei în convalescenţă după boală.În concluzie: femeile pot sluji ca diakoniţe, ele vor fi recunoscute după munca şi slujirea depusă, fără a fi numite în mod public prin punerea mâinilor. Astfel când o soră este fecioară sau văduvă (adevărată văduvă –

2

1Timotei 5:9,10), care slujeşte bine, este: serioasă, ne-defăimătoare, cumpătată, credincioasă (1Timotei 3:11), poate fi considerată de conducerea adunării şi de adunare, că are serviciu sau lucrarea de diakoniţă şi i se pot da anumite responsabilităţi în adunare, dar nu cele ce implică învăţarea şi predarea Cuvântului în adunare (1Timotei 2:11,12).De ce doar cele necăsătorite şi văduvele pot deveni diakonițe? Pentru că cele căsătorite nu au timp atât de mult liber, şi ele sunt sfătuite de Cuvânt: „să-şi iubească bărbaţi şi copiii; să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu”. Cele căsătorite trebuie să-şi folosească timpul şi energia în slujirea familiei, în timp ce cele necăsătorite şi văduvele pot sluji fără piedică: adunarea.

Care este diferența dintre diakoni și diakonițe?Diferența principală dintre aceste două servicii este: autoritatea! Diakonii având autoritate mai mare datorită faptului că sunt bărbați, fiind astfel capul femeii (1Corinteni 11:3), și datorită faptului că sunt rânduiți cu punerea mâinilor de către apostoli (Fapte 6:1-6). Da, și diakonii și diakonițele slujesc lui Dumnezeu și fraților, surorilor de credință, dar diakonii o fac dintr-o poziție mai mare de autoritate. Astfel diakonițele vor colabora cu ei, sub conducerea: apostolilor, profeților, păstorilor, învățătorilor și Evangheliștilor (comp. Filipeni 1:1 cu Efeseni 4:11).

Cum au ajuns Atenienii să se închine unui Dumnezeu necunoscut?

În relatarea despre vizita apostolului Pavel la Atena, Biblia precizează că oraşul era plin de idoli (Fapte 17:16). Dovezile istorice atestă existenţa a numeroase sanctuare şi a numeroşi idoli în Atena şi în împrejurimile ei. În Fapte 17:21, se arată că toţi atenienii şi străinii care locuiau acolo pentru un timp nu-şi petreceau timpul liber cu nimic altceva decât spunând sau ascultând ceva nou. Scrierile lui Tucidide şi ale lui Demostene vorbesc despre preocuparea atenienilor pentru discursuri şi dezbateri. Iar filozofii epicurieni şi stoici au început să discute cu Pavel în contradictoriu, chiar ducându-l la Areopag pentru a afla mai multe de la el (Fapte 17:18,19). De fapt, Atena era locul care reunea numeroşi filozofi, printre care epicurieni şi stoici. Pavel a văzut că mai exista în Atena, un altar pe care era gravat: „Agnosto Theo”, adică: „Unui Dumnezeu necunoscut“ (Fapte 17:23, GBV 2001). Iar Pavel conchide: „Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onoraţi, pe El vi-L vestesc eu” (Fapte 17:23, GBV 2001). Întrebările care se ridică sunt: Cum au ajuns atenienii să se închine la Dumnezeul vestit de Pavel? Cum au ajuns ei să facă altare la acest Dumnezeu Creator (Fapte 17:24-28), dar pe care ei nu-l cunoșteau?În secolul VI î.C., în Atena, un oraș cu multe zeități, era ciumă, era o molimă ce bântuia! Astfel atenienii au trimis după Epimenides din Creta, ce era poet, și chiar profet, pentru a găsi o soluție. Epimenides din Creta a spus că ciuma bântuia printre ei și făcea ravagii, deoarece au lăsat neonorat un Zeu pe care ei L-au ignorat! Un Zeu a cărui Nume ei nu-L cunoașteau, dar pe care ei L-au neglijat, dar care este suficient de bun și de puternic să îi ajute în privința ciumei (Vezi cartea: Veșnicia din inimile lor, capitolul 1, de Don Richardson).Epimenides din Creta a propus prin călăuzirea ce o avea, ca atenienii să aducă a doua zi niște oi albe și negre, flămânde, să fie lăsate să umble pe iarbă, dar fiecare oaie, avea să fie urmărită de un om, și așa au făcut. Epidemines sa rugat la Dumnezeu necunoscut, ca El să facă ca unele oi să nu mănânce; ci, să se întindă în iarbă, să se culce, acelea urmau să fie jertfite. Unele oi s-au răspândit mâncând căci erau flămânde, dar mai mulți berbeci și câteva oi s-au așezat întinse pe iarbă, Epimenides le-a poruncit să construiască altare pe locurile unde au șezut oile, și pe acestea să le aducă acolo ca jertfă: Dumnezeului necunoscut. Ca prin minune, a doua zi ciuma a început să slăbească în intensitate, într-o săptămână, ciuma a încetat.Apostolul Pavel prin inspirație divină, citează pe profetul Epimenides, când a scris epistola către Tit, când spune: „Unul dintre ei, un profet de-al lor, a spus: „Cretanii sunt întotdeauna mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe“.În istorie, Dumnezeu a dat darul profeției și a lucrat prin unele persoane care nu făceau parte din poporul lui Dumnezeu dar se închinau la Dumnezeul Prea-Înalt, ca de pildă: Melhisedec (Geneza 14:18-24), Ietro, socrul lui Moise din Madian (Exod 3:1; 18:1,9-10,12), etc.Dumnezeu s-a folosit de oameni care L-au păstrat pe Dumnezeul Creator în cunoștiința lor, și nu s-au dedat la practici idolatre, imorale (Romani 1:20-32), și Dumnezeu s-a putut folosi de ei, ca apoi apostolii să se folosească de fundamentul pus și de aceștia, pe lângă legea lui Moise, pentru a Îl face de cunoscut mai în profunzime pe Adevăratul Dumnezeu.

3

Ce înseamnă aceste nume ale celui rău: Beelzebul și Beliar?

Un nume descriptiv al celui rău este: Beelzebul (Matei 12:24), care este un substantiv masculin, ce provine de la o zeitate filisteană a Ecronului (comp. cu 2Regi 1:2) și însemnă: Domn al muștelor; Stăpân al muștelor casei, care în concepția păgână, chipurile ar avea puterea să alunge muștele supărătoare din casă. Acest titlu sau nume descriptiv a fost folosit pentru a desemna: căpetenia demonilor, demonii fiind simbolizați prin muște.Concepția ebraică în general era că Beelzebul este „căpetenia demonilor“ (Marcu 3:22; Luca 11:15), și că această căpetenie poate scoate demonii din oamenii, așa cum Beelzebul alunga muștele.Domnul Isus a dat un răspuns la această interpretare păgână, ce era în mintea evreilor, spunându-le: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi o casă dezbinată împotriva ei însăşi cade; iar dacă şi Satan este dezbinat împotriva lui însuşi, cum va dăinui împărăţia lui? Pentru că voi spuneţi că Eu scot demonii prin Beelzebul. Dar, dacă Eu scot demonii prin Beelzebul, fiii voştri prin cine-i scot? De aceea, ei vor fi judecătorii voştri. Dar, dacă Eu scot demonii cu degetul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Când cel tare îşi păzeşte casa înarmat, bunurile lui sunt în pace. Dar, când unul mai tare decât el, venind asupra lui, îl răpune, îi ia toată armura în care se încrezuse şi împarte prăzile luate de la el. Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine risipeşte” – Luca 11:17-23, GBV 2001.Domnul Isus știa că satan în realitate nu scoate demonii din oamenii, ci doar se preface că îi scoate, spre ai păcăli pe oameni, doar dacă cineva „mai tare decât el, venind asupra lui, îl răpune”. Și mai tare ca satan este degetul lui Dumnezeu: Spiritul Sfânt ce intervine trimis de Tatăl ca manifestare a Regatului lui Dumnezeu pe pământ! 

Un nume descriptiv al celui rău este: Beliar (2Corinteni 6:15).În greacă este Beliar, și însemnă: domnul pădurii, care domnește peste păduri și deșerturi. Conform Bibliei, deșertul unde a fost alungat țapul Azazel (Levitic 16:22), reprezintă abisul sau adâncul (comp. și cu Isaia 24:21,22) unde a fost Isus trei zile (Romani 10:7; Efeseni 4:9), și unde sunt legați o parte din demonii, faptul că el este domnul sau Stăpânul deșertului, indică de fapt că el este stăpân peste demonii legați acolo în abis, unde nu există suflete umane; ci, doar demoni legați (2Petru 2:4; Iuda 1:6).Din punct de vedere al cuvântului în ebraică: Belial, termenul: Beli-yaal, însemnă: Beli=fără; yaal=valoare, adică: fără valoare!Acest cuvânt apare de douăzeci și șapte de ori în textul ebraic masoretic, în versetele cum ar fi următoarele: Un om obraznic (ebraică: adam Beli-yaal) - Proverbe 6:12.Dintre aceste 27 de apariții, idiomul „fii ai lui Belial” (ebraică: beliyaal Beni) apare de 15 de ori pentru a indica oameni fără valoare, inclusiv idolatrii (Deuteronom 13:13), oamenii de Ghibea (Judecători 19:22; Judecători 20:13), fiii lui Eli (1Samuel 2:12), și alții.Astfel dacă termenul Beliar, desemnează un stăpân peste un loc deșertic fără viață uman, doar demoni, datorită faptul că stăpânește ființe, josnice, fără valoare, de nimic, și el este: Belial, o ființă fără valoare, josnică, de nimic, pierdută veșnic, pentru care nu există nici o răscumpărare. Valoarea unei ființe o dă apropierea de Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos, prin care să reflectăm lumina Lui, să devenim de preț în ochii Lui, și să avem numele scris în cartea vieții! Pentru noi a murit Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, astfel valoarea noastră ca ființe este dată și de prețul de răscumpărare prin care Dumnezeu ne-a răscumpărat ca să devenim comoara Lui – Maleahi 3:17.

1Ioan 5:18 – Cine este Cel născut din Dumnezeu?

Uneori la anumite versete sunt variante de manuscrise, dar traducătorii prin călăuzirea divină trebuie să poate traduce varianta originală.La fraza: „Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el”, există două variante, aceasta și varianta: „cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel rău nu se atinge de el”.Unele traduceri sugerează însă că credinciosul născut din Dumnezeu se păzeşte singur, aşa cum apare în unele manuscrise: „se păzeşte pe sine” (vezi n.s. NT - Sapienţia), aşa cum redă de pildă în BO: „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel rău nu se atinge de el”, vezi și: GBV 2001, BTF, Însă traducerea literală a celor mai bune manuscrise, este cea care susţine: „Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte”. Cu siguranţă că singuri nu putem să-l înfruntăm pe Diavol, iar în acest text se arată că o fiinţă tot

4

născută din Dumnezeu îi păzeşte pe cei născuţi din Dumnezeu. Cu siguranţă că această persoană nu poate fi decât Fiul: Isus Cristos, deoarece este pus în contrast „oricine” (orice creştin) şi „Cel”, o persoană unică, care are atât puterea să ne păzească, precum şi are însuşirea de a fi născut din (gr. ek) Dumnezeu. Nimeni în afară de Isus nu însumează ambele calităţi. Chiar dacă unele traduceri umbresc acest adevăr, există traduceri care îl redă în mod corect după cum urmează:Biblia Regele Carol II 1938: „Ştim că oricine care e născut din Dumnezeu nu păcătueşte; ci Cel ce s’a născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel viclean nu se atinge de el”.Biblia Cornilescu: „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el”.NT ’Psacal: „Ştim că cine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, căci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu-l poate atinge”.CLV (1993): „Ştim că oricine care este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu îl atinge”.Biblia - Versiunea Bartolomeu Anania: „Noi ştim: tot cel ce e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; dimpotrivă, Cel-Născut-din-Dumnezeu îl păzeşte, şi Cel-Rău nu-l atinge”.TLRM: „Noi ştim că oricine a devenit copilul lui Dumnezeu nu mai continuă să păcătuiască. Cel născut din Dumnezeu îl ocroteşte şi Cel Rău nu-l poate atinge”. [Preluat din Noul Testament în limba română modernă © 2002 by World Bible Translation Center, Inc. Folosit cu permisiune.]NTTF – 2008: „Ştim că oricine, fiind născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci, Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el”.Este interesant că traducătorii au înţeles că este vorba despre Isus Cristos şi au tradus cu „Cel” cu C mare. Iar această frază se referă la Isus Cristos care ne păzeşte, aşa cum sugerează versiunea parafrazată Ntît: „Nici un om care a devenit membru al familiei lui Dumnezeu nu face din păcat o practică, deoarece Cristos, Fiul lui Dumnezeu, îl ţine în siguranţă şi Diavolul nu poate pune mâna pe el”. În concluzie, Isus Cristos este: „gennao ek Theos” = „născut din Dumnezeu” (1Ioan 5:18), El este ‘monogenes’, unicul născut (Ioan 1:14; 3:16,18); Isus apoi a venit din cer pe pământ, fiind Cuvântul devenit carne, venit „de la un Tată”, sau ‘din partea Tatălui’ ca unic-născut (Ioan 1:14).

Erau Adam și Eva perfecți atunci când au păcătuit?

Există religii care susțin că Adam și Eva erau perfecți chiar în momentul păcătuirii, consumării din fructul oprit! Însă cineva perfect nu cade din prima în nelegiuire, este un proces, de la perfecțiune la subperfecțiune, și apoi la imperfecțiune, așa cum Diavolul nu a căzut din prima; ci, prima dată i s-a îngâmfat inima căci trepat, ne mai alimentându-se din Tatăl; ci, din propria imagine, el a căzut în răzvrătire (Ezechiel 28:17; vezi și Iacob 1:13-15). Întrebarea care se ridică este: au fost Adam și Eva creați perfecți sau nu? Da, ei au fost creați perfect, căci lucrarea lui Iehova este perfectă (Deuteronom 32:4). Însă orice depărtare ulterioară de la Dumnezeu, de la izvorul vieții și luminii, duce la ieșirea din perfecțiune, la imperfecțiune, şi apoi la cădere în păcat în neascultare!!! Conform Scripturilor, omul nu este nemuritor prin sine; ci, chiar cei ce vor primi viaţa eternă, ea este menţinută doar de Dumnezeu. Doar Tatăl este nemuritor prin Sine şi nu are nevoie de nimeni ca să trăiască! – 1Timotei 6:16. Chiar Fiul trăiește prin Tatăl (Ioan 6:57), iar toate celelalte creaturi trăiesc prin Fiul și din Tatăl! – Coloseni 1:15-17; Fapte 17:24-28.De aceea, chiar în Regatul cerurilor, în cetatea Noul Ierusalim, pomul vieţii dă rod în fiecare lună (Apocalipsa 22:2), ceea ce indică, că regulat oamenii răscumpăraţi, trebuie să se alimenteze din el pentru a-şi păstra nemurirea!Adam şi Eva trebuia să consume din pomul vieţii, pomul vieții a rodit cel puțin o dată din momentul facerii lor până la momentul căderii, și fructele lui țineau o lună, până la următoarea rodire, astfel când ei au păcătuit, pomul vieții avea rod, după cum este scris în Geneza 3:22-24, GBV 2001: “Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Iată, omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul. Şi acum, să nu-şi întindă mâna şi să ia şi din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască pentru totdeauna…!“ De aceea Domnul Dumnezeu l-a scos din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat”.

Astfel înainte de căderere, Adam și Eva trebuiau să se alimenteze din fructul vieții, probabil din momentul creierii lor din ziua a șasea, până în momentul căderii a trecut mai mult de o lună, astfel pomul a rodit, ei nu au mâncat din el, și astfel ei și-au pierdut treptat nivelul perfecțiunii, și au ajuns treptat la subperfecțiune, și apoi la imperfecțiune, ceea ce a condus la căderea lor.

5

Un prim motiv exterior, pentru care ei nu au mâncat din pomul vieții, era că el nu era atrăgător fizic, apoi un al doilea motiv era că el aducea o cunoştinţă ce îi transforma pe cei ce o urmau, în asemănarea Tatălui (Ioan 17:3).

Înainte ca Adam şi Eva să fi căzut în păcatul neascultării de a nu mânca din pomul oprit, ei lăuntric s-au depărtat de Dumnezeu! Orice om însetat după cele divine, după viaţă, nu ar mai sta pe gânduri şi ar alerga cât mai des la pomul vieţii, dar atunci când un om se mulţumeşte cu „o stare de bine” şi nu tânjeşte după mai bine, va cădea! Adam şi Eva erau într-o stare de bine, ei erau mulţumiţi spiritual, dar treptat ei au alunecat spre imperfecțiune pentru că nu s-au alimentat cu viață, cu “lumina vieții” (Ioan 1:4; 8:12).În momentul când satan prin șarpe i-a ademenit, ei deja erau slăbiți, erau: imperfecți, ei și-au pierdut perfecțiune deorece ei nu au mâncat la timp din pomul vieții, așa cum trebuia să mănânce, cel puțin lunar, dacă nu chiar săptămânal (comp. cu Isaia 66:22,23).Adam și Eva au devenit înfometați după cunoștință, deorece cunoștiința aduce viață (comp. cu Isaia 5:13 cu Ioan 17:3)! Satan le-a oferit o altfel de cunoștință decât cea divină, o cunoștință a binelui și răului din perspectiva propriului folos, nu din perspectiva folosului divin!Conform Bibliei, Dumnezeu a spus: „şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza 2:9 GBV 2001). Pomul cunoştinţei răului şi binelui era un pom care aducea prin consumarea fructelor lui o cunoştinţă a binelui şi răului din perspectivă egoistă nu divină. Iar în timp ce pomul cunoştinţei răului şi binelui era un pom descris de ei ca fiind: „pomul era bun de mâncat şi că era plăcut pentru ochi” (Geneza 3:6, GBV 2001), în contrast pomul vieţii nu era atrăgător, era similar cu Domnul care este descris profetic: „Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişare ca să-L dorim.” (Isaia 53:2, GBV 2001).Pomul vieţii în mod natural nu atrăgea, oricine îl privea, ştia instinctiv că îi va aduce o cunoştină sfântă, dar care îl va îndemna pe om la o viaţă de mai mari privaţiuni, de o sfinţenie ce pretinde mai mari sacrificii! De ce Adam şi Eva nu au consumat din pomul vieţii ca să trăiască etern? Nimic şi nimeni nu i-ar fi oprit, după facerea lui Adam, Dumnezeu i-a spus: „...Din orice pom din grădină poţi să mănânci în voie. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, pentru că, în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:9,16-17). Interdicţia era doar privitoare la pomul cunoştinţei nu şi la pomul vieţii! Ceea ce putem învăța noi din greșala lor, este ca cât mai des posibil, zilnic să ne hrănim din pomul vieții care este Domnul Isus, El este viața (Ioan 14:6; 1Ioan 5:11,12).Putem să ne hrănim din Isus, având credință în El și urmându-L (comp. Ioan 6:35 cu Ioan 6:53,54); Putem să ne hrănim din corpul și sângele Lui dacă suntem discipoli botezați (1Corinteni 10:2-4; 16,17); orice om se poate hrăni din Cuvântul Lui (2Timotei 3:16). Iar discipolii se pot hrăni din mana zilnică, din Cuvântul profetic pentru ziua respectivă (Deuteronom 8:3; Matei 4:4), ce le poate da tărie pentru ziua în care îl primesc ca și mana pentru evrei (Exod 16:4-21).Trebuie să știm că și în prezent există pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului! Cu cât ne vom lepăda de noi, vom lua crucea zilnic şi Îl vom urma pe Domnul Isus, cu atât vom gusta din El şi vom elimina otrava pomului interzis din noi, pe care am moştenit-o, care caută propriul folos, în loc de folosul sau gloria lui Dumnezeu pentru care am fost creați (Efeseni 1:12).

Îmbucurați-vă în Dumnezeu și în Domnul Isus

Înveseliți-vă în Iehova DumnezeuCăci El nu ne va lăsa la greu,

În El, mereu voi să vă bucurațiÎn luptă, cu bucurie voi înaintați.

Bucuria lui Iehova este tăria noastră,Bucuria Lui în noi, este puterea noastră.

Ne bucurăm prin Spirit de bucurieCăci am primit o ungerea de veselie.

Să învățăm să ne bucurăm în El,Căci bunătate și credincioșie e El.Să învățăm să ne bucurăm în IsusEl e dragoste, înțelepciune de sus.

Avem poruncă să ne bucurăm în Domnul„Bucurați-vă întotdeauna în Domnul”.

6

Chiar de suntem în necazuri și în lipsuri,Ca și apostolii ne bucurăm chiar în necazuri.

Legenda crăciunul contrazice Biblia! De cine asculți tu?De legende sau de Cuvântul lui Dumnezeu?

O privire obiectivă ne arată că multe tradiţii presupuse originare din Biblie nu sunt din Biblie. De pildă, s-a făcut un schimb de daruri când S-a născut Isus? Darurile I-au fost oferite lui Isus pentru că El fusese născut: „regele născut al iudeiilor” (Matei 2:2,11, SCC). Acesta a fost un obicei uzual când veneai în faţa unui rege, astfel magii au adus daruri potrivite pentru un rege: aur şi mirodenii preţioase. Isus singur a fost primitorul darurilor, ceilalţi nu au schimbat cadouri între ei. Magii, după cum îi descriu adesea scenele nativităţii, L-au găsit pe Isus într-o iesle. Dar nu a fost aşa în realitate. La timpul când magii au sosit, la câtva timp după naşterea lui Isus, familia lui Iosif locuia deja într-o casă, vezi: Matei 2:11. Au considerat autorii celor patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) că naşterea lui Isus să fie unul dintre cele mai semnificative evenimente pentru creştini pe care să-l recunoască şi să-l sărbătorească? Marcu şi Ioan nici măcar nu menţionează evenimentul: nașterii Domnului; ci, încep narațiunea cu botezul și începutul lucrării lui Isus. Deşi Matei şi Luca îl menţionează, nici unul nu dă ziua, luna, anul, data exactă pentru o eventuală celebrare, și nici nu susține vreo poruncă pentru sărbătorirea nașterii, și nici un exemplu în acest sens!!! Toți care o sărbătoresc au ca temelie tradițiile omeneștii combinate cu obiceiuri păgâne.Ne-a spus cumva Isus Cristos să-I sărbătorim ziua Lui de naştere? NU. De fapt, NICI UNUL dintre scriitorii Bibliei nu spun nimic despre comemorarea naşterii lui Cristos. Totuşi El a lăsat instrucţiuni explicite cum urmau discipolii Lui să-i sărbătorească mortea Sa pe cruce ca jertfă până va venii El (1 Corinteni 11:23-26). Însă care a fost situația în primele secole de după Cristos:Într-o altă lucrare se spune: „Primilor Creştini ideea de a sărbători ziua de naştere a unei figuri religioase ar fi părut în cel mai bun caz ciudată, şi în cel mai rău hulitor. Fiind născut în această lume nu este nimic de sărbătorit. Ceea ce contează este să părăseşti această lume şi să intri în lumea cealaltă într-o condiţie plăcută lui Dumnezeu. Când primii Creştini asociau o zi de sărbătoare cu o persoană specifică, cum ar fi un episcop sau un martir, era de obicei data morţii acelei persoane…Dacă vrei să cauţi prin lumea Noului Testament pentru oameni care au ataşat semnificaţie zilelor de naştere, cercetarea ta ar fi repede limitată la păgâni. Romanii sărbătoreau naşterea lui Cezar, şi religiile Mediteraneene necreştine, ataşau importanţă sărbătorilor de naştere unui panteon de figuri supranaturale. „Dacă Isus a fost născut în Betleem şi scopul venirii Lui a fost ceea ce era aşteptat, atunci prin sărbătorirea naşterii lui în fiecare an creştinii fac un deserviciu, nu îi aduc cinstire memoriei Lui. Pentru că în sărbătorirea unei naşteri, noi susţinem exact tipul de tradiţie pe care sosirea Lui a avut menirea s-o înlăture” (Tom Flynn, Problema cu Crăciunul [The Trouble with Christmas], 1993, p. 42). Însă treptat sărbătoarea nașterii, influențată de dorința de a sărbători, de a avea sărbători prin care să-i asimileze mai bine pe păgâni în cult, a dus inițial la lupte cu unii care și-au dat seama de pericolul păgânizării! Astfel, Enciclopedia Britanică adaugă: „Întemeietorii secolelor 2 şi 3, aşa cum este Clement din Alexandria, Origen, şi Epifamus, au afirmat, că Crăciunul nu era decât o copie a unei sărbători păgâne” (ediţia 15cea, Macropedia, vol. IV, p. 499, „Creştinismul”). Decizia ca să se celebreze naşterea lui Hristos pe 25 decembrie a fost departe de a fi acceptată universal. „Creştinii din America şi Siria i-au acuzat pe creştinii din Roma de închinare la soare pentru celebrarea Crăciunului pe 25 decembrie…Papa Leo cel Mare, din secolul 5, a încercat să scoată anumite practici din Crăciun pe care le-a considerat identice cu închinatul la soare” (Robert Myers, Celebrări: Cartea Complectă a Sărbătorilor Americane [Celebrations: The Complete Book of the American Holidays], 1972, p. 310).

De ce Isus Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie: Istoria arată convingător că 25 decembrie a fost popularizată ca dată pentru Crăciun, nu pentru că Hristos s- ar fi născut în acea zi, dar pentru că era deja populară în celebrările religioase păgâne ca ziua de naştere a soarelui. Dar este posibil ca 25 decembrie să fie ziua naşterii lui Isus? Nu!„Lipsindu-le orice indicaţii scripturale pentru ziua de naştere a lui Hristos, învăţătorii creştini de la început au sugerat date din tot cuprinsul calendarului. Clement…a ales 18 noiembrie. Hippolytus…a socotit că Hristos trebuia să fi fost născut într-o miercuri…Un document anonim considerat a fi fost scris în Africa de Nord în jurul anului 243 A.D. a pus naşterea lui Isus la 28 martie” (Joseph L. Sheler, U.S. News and World Report, „În căutarea Crăciunului [In Search for Chrismas],” 23 Dec., 1996, p. 58). O analiză atentă a scripturilor, totuşi, indică clar că 25 decembrie nu poate fi data nașterii pruncului Isus! Iată două din multele motive: În primul rând, ştim că păstorii erau pe câmp păzind turmele lor la timpul

7

când s-a născut Hristos (Luca 2:7-8). Păstorii nu erau pe câmp în timpul lui decembrie.

Conform cu Comentariul Interpretului în un volum [The Interpreter’s One-Volume Comentary] zice că acest pasaj pledează „împotriva naşterii lui Hristos pe 25 decembrie pentru că vremea nu ar fi permis” ca păstorii păzească turmele în câmp, noaptea. Al doilea, părinţii lui Isus veniseră la Betleem ca să se înregistreze în recensământul roman (Luca 2:1-4). Asemenea recensăminte nu se făceau iarna, când temperaturile adesea scădeau sub nivelul îngheţului iar drumurile erau în condiţii foarte proaste. A face recensământul în aceste condiţii ar fi fost neproductiv și i-ar fi așâșat pe evrei și mai mult la revoltă.

Crăciunul din păgânism!!!Noi nu trebuie să uităm că Crăciunul este înrădăcinat în obiceiuri şi practici religioase străvechi care nu au nimic de a face cu Creştinismul sau Biblia. Tom Flynn însumează chestiunea: „Un număr enorm de tradiţii pe care noi le asociem acum cu Crăciunul îşi au originea în tradiţii religioase păgâne pre-Creştine. Unele dintre acestea au conotaţii sociale, sexuale sau cosmologice care ar putea conduce pe cei moderni educaţi, senzitivi culturali, să renunţe la aceste tradiţii odată ce au înţeles mai bine rădăcinile lor” (Flynn, p. 19). Date fiind dificultăţile şi dorinţa de a aduce cât mai mulţi păgâni la creştinism, „factorul important pe care te-am rugat să-l ţii clar în minte, este că fixarea datei de 25 decembrie a fost un compromis cu păgânismul” (William Walsh, „Povestea lui Moş Crăciun” [The Story of Santa Klaus], 1970, p.62 ). Iniţial intenţionată ca să uşureze tranziţia noilor convertiţi dela închinarea păgână la Creştinism, celebrarea sărbătorii în anii mai recenţi a fost determinată de forţe economice. Enciclopedia Britanică observă că sărbătorile tradiţionale Creştine „au suferit un proces de izbitoare desacralizare şi, în special Crăciunul, comercial. Fundaţia Christologică a Crăciunului a fost înlocuită de mitologicul Moş Crăciun [Santa Klaus]” (ediţia 15, Macropaedia, vol. IV, p. 499, „Creştinismul”). Chiar şi cu lipsurile sale, Crăciunul rămâne o tradiţie stabilită. Deşi unii recunosc caracterul păgân intrinsec al sărbătorii, ei cred că sunt liberi să-şi stabilească zilele lor proprii de închinare. Alţii se agaţă de credinţa naivă şi fără suport biblic că cele mai populare sărbători păgâne au fost convertite de Creştinism şi deci sunt acceptabile lui Dumnezeu. Dând de o parte raţionalizarea omenească, noi trebuie să considerăm părerea lui Dumnezeu asupra acestor sărbători. Noi trebuie să căutăm în Cuvântul lui Dumnezeu să vedem cum priveşte El amestecarea practicilor şi obiceiurilor păgâne cu închinarea Lui. Un alt motiv este pentru a nu face un compromis cu lumea sau cu închinarea falsă. Creştinii nu ar trebui să se lasă dirijaţi/influenţaţi/învăţaţi de lume în ce priveşte sărbătorile creştine, deoarece lumea este sub stăpânirea celui rău (1Ioan 5:19).Unii ar putea spune însă că aceste obiceiuri sunt frumoase chiar dacă ele reprezintă obiceiuri păgâne sau datini care deformează adevărul Biblic, şi că astfel ar trebui ţinute de dragul frumuseţii lor. Ei uită însă că etalonul adevăraţilor creştinii nu stă în frumuseţe; ci, în Cuvântul Adevărului (Ioan 17:17). Şi viţelul de aur făcut de Aron a fost frumos, şi ţinerea acelei sărbători „pentru DOMNUL”, a fost frumoasă din punct de vedere uman (Exod 32:1-6), însă Dumnezeu a spus altceva în Exod:32:7: „poporul…s-a stricat”. Valorile lui Dumnezeu nu sunt aceleaşi cu valorile umane, ce considerăm noi frumos poate fii o urâciune în faţa lui Dumnezeu (Luca 16:15). Biblia ne învaţă clar: „ce legătură are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul?…De aceea ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice DOMNUL; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi” (2Corinteni 6:14-17).Pavel avertizează în 1Timotei 4:7: „Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios”. (Vezi şi Tit 1:14).Însă noi ca oameni ai adevărului şi ca „fii ai luminii”, trebuie să cercetăm ceea ce este plăcut înaintea Domnului şi să luăm decizia să nu luăm parte de loc la lucrările neroditoare ale întunericului şi mai degrabă să le dezaprobăm (Efeseni 5:9-20).

Anul nou, după Biblie sau după păgânii idolatrii?

În această dată de 1 ianuarie ca zi a anului nou, nu este nici o logică, căci logic ar fi ca anul nou să fie ziua când se termină un anotimp şi începe altul! Nu în 1 ianaurie la 8 zile după ce a început iarna (23 decembrie)! De fapt, Creatorul a poruncit evreilor ca prima lună din an, să fie luna nisan (Estera 3:7), sau abib (Exod 34:18), care corespunde în calendarul nostru cu lunile: martie – aprilie (Neemia 2:1, n.s. GBV 1989). Astfel 1 Nisan = martie-aprilie, era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (22 martie). Luna Nisan este prima a calendarului din legea dată de Dumnezeu prin interemdiul lui Moise, deoarece în aceasta lună s-a produs

8

Exodul din Egipt şi a avut loc practic formarea poporului evreu. Prima porunca adresata de Dumnezeu evreilor (chiar înainte de Exod şi de Muntele Sinai!) a fost de altfel aceea de a începe calendarul iudaic cu luna Nisan. În Exodul 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. Este şi logic ca prima zi a anului să fie prima zi de primăvară, căci cel mai logic ar fi ca un an să conţină un ciclu complet de anotimpuri în ordinea normală: primăvară, vară, toamnă şi iarnă, astfel anul nou ar trebui să cadă prin 23 martie în prima zi de primăvară!

Dar să revenim la întrebarea: De ce celebrează oamenii anul nou pe 1 ianuarie?

Chiar dacă data aceasta nu are nici o logică, ea provine de la faptul că  în anul 46 e.n. a fost fixată la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie. În The World Book Encyclopedia se spune despre originea Anului Nou: „Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”. În anul 46 e.n., Iulius Caesar introduce calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 e.n. După o săptămâna de la Saturnalii urma cea mai vestita sărbătoare în lumea romană: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului. Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Astfel: prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume. A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Ciclul păgân al sărbătorilor romane de iarna, al cărui nucleu îl constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţa popular şi în Dacia datorita intensei circulaţii a oamenilor: legionari în armata romana, negustori, funcţionari. Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul. Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre. Deşi unele practici specifice Calendelor lui Ianuarie au migrat la sărbătorile în vecinătate (Crăciun, Boboteaza), cele mai multe au rămas aici: uratul de viaţă lungă şi noroc; colindatul, al cărui mobil principal este uratul (Pluguşorul din ajun, Semănatul, Sorcova si Vasilca din dimineaţa Anului Nou). Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene. Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte. Aşadar, obiceiurile de Anul Nou au la bază tradiţii păgâne nu biblice!!!  Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare.

Însă ce s-a întâmplat ulterior?

În The World Book Encyclopedia (1982), vol. 14, pagină 237, se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou: „În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.” Deci reţineţi, s-a introdus sărbătorea anului nou doar în anul 487 e.n., dată la care majoritatea celor care se numeau „creştini”, erau doar cu numele, fără a fi creștini în realitate, căci ei s-au abătut de la credinţa sfinţilor dată în primul secol pentru totdeauna (Iuda 1:3), și au adoptat tradiţi şi obiceiuri străine de Biblie.

De aceea, iubite cititor, întreabă-te, în mod sincer: de cine asculţi tu? De Cuvântul lui Dumnezeu sau de păgânii idolatrii care au înființat această sărbătoare? Problema nu este de a ţine sau nu o sărbătoare, problema este:  de cine asculţi tu? De lumea lui satan sau de Dumnezeu? De Biblie sau de oameni?!? Ţi-ai croit viaţa după Cuvântul divin şi călăuzirea lui Dumnezeu sau după obiceiurile şi învăţăturile oamenilor idolatrii? Cine este autoritatea ta în materie de sărbători: Cuvântul lui Cristos sau lumea păgână?

În cartea: „Catehism creştin ortodox”, de mitropolitul Antonie al Kievului, tipogr. Mănăstirii Neamţu 1925, în româneşte de Econ. T.P. Ţincoca. pag. 133-134, se avertizează: „Sfântul Apostol Pavel îi previne pe creştini

9

despre aceasta: ,luaţi seama fraţilor să nu vă amăgească cineva cu filozofia şi cu înşelăciune deşartă după tradiţia omenească, după datinile lumii, iar nu după Hristos" (Col. 2,8).” Degeaba recunosc aceasta clericii, căci cu fapta ei tăgăduiesc acest adevăr (comp. cu Tit 1:16). În legea lui Dumnezeu se spune clar: „Ascultă şi împlineşte toate poruncile acestea pe care ţi le dau eu astăzi, ca să-ţi fie bine în veci, ţie şi copiilor tăi şi bine-ţi va fi de vei face cele bune şi plăcute înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău. Când Domnul Dumnezeul tău va pierde de la faţa ta popoarele la care mergi, ca să le cuprinzi, şi după ce le vei cuprinde şi te vei aşeza în pământul lor, Atunci să te păzeşti ca să nu cazi în cursă şi să le urmezi lor, după ce le vei pierde de pe faţa pământului, şi să nu cauţi pe dumnezeii lor, zicând: Cum au slujit popoarele acestea dumnezeilor lor, aşa voi face şi eu. Să nu faci aşa Domnului Dumnezeului tău, căci aceia fac dumnezeilor lor toate de care se îndepărtează Domnul şi pe care le urăşte El; aceia şi pe fiii şi pe fiicele lor le ard pe foc înaintea dumnezeilor lor. Toate câte vă poruncesc siliţi-vă să le împliniţi şi nici să adaugi şi nici Să laşi ceva din ele” - Deuteronom 12:28-32, Biblia Ortodoxă.

Iată! Dumnezeu ne poruncește ca să ascultăm și să împlinim toate poruncile, rezultatul: “ca să-ţi fie bine în veci, ţie şi copiilor tăi şi bine-ţi va fi de vei face cele bune şi plăcute înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău”, în caz contrar va fi rău! Avertismentul divin cuprindea și ca oamenii lui Dumnezeu să se păzească de a cădea în cursa de a urma obiceiurile popoarelor păgâne, ei nu trebuiau să facă așa ca și păgânii; ci, dimotrivă să se silească să nu adauge la poruncile divine, ci să le împlinească, fără adaos din altă parte! Însă, Cultul ortodox dar și cele catolice, uneori și cele protestante și neoprotestante, în multe cazuri nu țin cont de această poruncă, multe dintre sărbători, obiceiuri, datini, provin din păgânism, multe sunt adăugiri la Cuvânt, și ei urmează obiceiurile păgâne, fără jenă, ei se cred mai înțelepți ca Dumnezeu modificând învățătura Lui!!! Ei sunt ca evreii care au adăugat zeci de tradiții la legea divină, distrosionând calea lui Dumnezeu!

În cartea: „Istoria biblică. Noul Testament”, vol. V de Prof. A.P.Lopuhin, traducere de Nicodim, patriarhul BOR. Bucureşti 1946. pag. 381,382, se recunoaște: „Când Sfânta Scriptură şi tradiţia s-au dovedit în dezacord între ele, atunci importanţa cea mai mare s-a dat acestei din urmă. Fariseii proclamară pe faţă aceasta şi după sentinţa evanghelică şezură pe scaunul lui Moise, înlăturând pe marele legiuitor (Mat. 23,2).” Iar la pag. 384: „Astfel, le observa Iisus, aţi înlăturat porunca lui Dumnezeu prin tradiţia voastră. Făţarnicilor - cu indignare exclamă El,demascând goliciunea lor internă -bine a proorocit de voi Isaiazicând: ,oamenii aceştia se apropie de Mine cu buzele lor şi Mă cinstesc cu limba, iar cu inima sunt departe de Mine.”

Iubite cititor, provocarea pentru tine este: vei urma tradițiile omenești sau pe Dumnezeu și învățătura Lui?

Fie ca acest articol să te încurajeze să mergi pe calea strâmtă care merge la viaţă pe care merg puţini, fie ca şi tu să te alături acestor puţini spre viaţă veşnică (Matei 7:13,14; Galateni 5:19-26; Efeseni 5:3-21).

Rugăciunea de Mijlocire

Conform Bibliei mai întâi de toate disciplinele creștine este rugăciunea, una din tipurile de rugăciune fiind: rugăciunea de mijlocire. Atunci când Pavel îi scrie lui Timotei, el îl învață cum să se comporte în casa lui Dumnezeu (1Timotei 3:15). Și prin inspirație divină el îl sfătuiește astfel: “Îndemn deci, întâi de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” – 1Timotei 2:1, GBV 2001. Se ridică câteva întrebări:

Ce este rugăciunea de mijlocire?Rugăciunea de mijlocire este rugăciunea în cadrul căreia stai la mijloc între o persoană, adunare, popor, și te rogi la Dumnezeu pentru ei (Ezechiel 22:30; Ieremia 7:16). Este rugăciunea în care intervini pentru o cauză, o problemă care nu este a ta și a altcuiva. Este a duce povara altcuiva (Galateni 6:2).

Cine poate mijlocii?Orice om poate mijlocii limitat, de pildă pentru familia lui, uneori pentru rude sau prieteni. Adunarea ca întreg, poate mijlocii pentru toți oamenii (1Timotei 2:1).Discipolii individuali, pot mijloci pentru: localitatea lor, adunarea din care face parte, deoarece a mijlocii însemnă a lupta, și doar cei care sunt pe calea Domnului pot lupta cu arme de atac și apărare împotriva demonilor teritoriali, mai mult decât raza familiei! Unii lucrători pot mijlocii pentru un județ, pentru o regiune, iar unii de pildă: apostolii pot mijlocii pentru țară și națiunea din care fac parte (comp cu Romani 9:1-4), sau pentru națiunea în care lucrează pentru Evanghelie (Romani 1:8-10,14). Fiecare trebuie să mijlocească pentru câmplul de lucru pe care i l-a dat Dumnezeu! Iehova

10

Dumnezeul măsurii a însemnat un câmp de lucru pentru fiecare soldat al Lui (2Corinteni 10:13-18), astfel mijlocirea nu este dincolo de câmpul de lucru și ea se încadrează în acest teritoriu, cu sufletele arondate în grijă.A trece dincolo de chemarea noastră, într-un alt câmp, denotă: mândrie și asta va duce la cădere (Proverbe 16:18), căci ne implicăm într-o luptă dincolo de limitele noastre spirituale!

Cum se poate mijlocii?Oamenii care Îl cunosc pe Dumnezeu din creație (Romani 1:19,20), sau care au noțiuni puține despre Dumnezeu, pot mijlocii din inimă, atunci când văd anumite nevoi ale familiei lor.Dar creștinii trebuie să mijlocească călăuziți de Spiritul Sfânt (Romani 8:14), peste ei trebuie să vină Spirit de rugăciune (Zaharia 12:10), împinși de Spiritul! Chiar dacă ei văd anumite nevoi mai bine ca alții, ei nu se bizuiesc pe înțelepciunea lor (Proverbe 3:5,6); ci, se bizuiesc pe dragostea și planul Tatălui, ei știu că nu-i iubesc pe semenii lor mai mult decât îi iubește Dumnezeu! Aria mijlocirii lor este aria lucrării divine, nu trecând dincolo de hotarul divin, printr-o milă firească!

Cât trebuie să mijlocim?Creștinii vor mijlocii atâta cât este nevoie, cât îi va conduce spiritul de îndurare și rugăciune (Zaharia 12:10). Uneori este suficient o singură dată să mijlocim pentru o cauză, altatădată poate trebuie să insistăm în rugăciune (Efeseni 1:15-20; Filipeni 1:3-9; Coloseni 1:9,10).

Pentru cine trebuie să mijlocim? Noi putem mijlocii pentru cei care au harul să primească sprijinul nostru în rugăciune, indiferent că sunt creștinii sau nu, rude sau străini, președinți sau primari (Psalmul 35:13; 1Timotei 2:1,2). Însă cei ce au insultat Spiritul harul (comp. cu Evrei 10:29), nu ne putem ruga.Biblia ne învață că pentru anumiți oameni ne putem ruga, dar pentru alții nu! În 1Ioan 5:16,17, GBV 2001: “Dacă îl vede cineva pe fratele său făptuind un păcat care nu este spre moarte, să ceară, iar El îi va da viaţă, pentru cei care nu păcătuiesc spre moarte. Este un păcat spre moarte: despre acela nu spun să se roage. Orice nedreptate este păcat; şi este un păcat care nu este spre moarte”.Păcatul care nu duce la moarte este păcatul iertat! Pentru oamenii care au păcătuit dar se căiesc, ne putem ruga, dar pentru cei care nu se căiesc rămânând în păcat nu ne putem ruga!Spiritul Sfânt va mijlocii pentru oamenii care se lasă convinși de El că sunt păcătoși (Ioan 16:8), care se căiesc în urma convingerii Lui (Fapte 2:38), dar oamenii care resping Spiritul, nu putem să ne rugăm pentru ei, căci aceasta ar duce la a ispitit pe Spiritul Sfânt! Cum? Încercând să-L aducem într-un loc unde El nu este, unde a fost alungat de neascultarea și răzvrătirea omului!În loc să ne rugăm pentru oamenii care se împotrivesc adevărului, mai bine ne-am ruga pentru lucrătorii lui Dumnezeu! – Coloseni 4:2,3; 2Tesaloniceni 3:1,2.Uneori avem impresia că ei se descurcă și fără ajutorul nostru, fără rugăciunile noastre, dar și ei sunt oameni! Și decât să ne implicăm în cauze care sunt ca niște saci fără fund, în care tot investești dar nimic nu se adună, mai bine ai investi în cei care dau rod, ca ei să aducă și mai mult rod (Ioan 15:2).

Ce însemnă că Dumnezeu a creat toate PRIN Fiul și Spiritul Sfânt?

Conform Bibliei, agenții de care s-a folosit Dumnezeu Tatăl pentru a crea atât lumea spirituală, cât și lumea fizică au fost: Fiul și Spiritul Sfânt!Biblia învață clar:Coloseni 1:13-17, GBV 2001: „…Fiului…El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din întreaga creaţie; pentru că toate au fost create prin El, cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El şi pentru El. Şi El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El”.Evrei 1:1,2, GBV 2001: „Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin profeţi, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul – pe care L-a rânduit moştenitor a toate, prin care a făcut şi lumile”.Evrei 11:3, GBV 2001: “Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată”. Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul care a devenit carne (Ioan 1:14).Astfel, în început, după ce s-a născut din Tatăl, Fiul lui Dumnezeu este numit: „Cuvântul” (Ioan 1:1,2; 1Ioan 1:1-3), El era Cuvântul deoarece împlinea poruncile Tatălui (Ioan 17:4; Apocalipsa 19:13), privitoare la Creație (Ioan 1:1,2,14).

11

Ulterior şi pentru că a comunicat Cuvântul Tatălui: oamenilor (comp. Isaia 6:1-3,8, cu Ioan 12:38-41). Dumnezeu comunicând cu omenirea prin Cuvântul Său (comp. cu Apocalipsa 1:1).A mai fost numit: „înţelepciunea” (Proverbe 8:12,22-30 comp. cu 1Corinteni 1:24), „priceperea” (Proverbe 8:1; Ieremia 10:12; 51:15). Deoarece pentru a împlini poruncile, după placul lui Dumnezeu şi pentru binele creaţiei, era nevoie de înţelepciune şi pricepere (Proverbe 8:1,14-16; 32-36). El era brațul lui Dumnezeu (Isaia 40:10; 53:1), pentru că de El se folosea Tatăl în lucrarea creației ca agent puternic, ca un braț al Lui (Ioan 1:3; Coloseni 1:15-17). Dumnezeu a creat toate prin El (Evrei 11:3; Ioan 1:2,3; Coloseni 1:15-17).

Ce înseamnă că Dumnezeu a creat PRIN Fiul?Aceasta însemnă că Dumnezeu Tatăl a gândit și a plănuit: creația, apoi la timpul potrivit a poruncit, a vorbit: “Să fie”, iar Cuvântul (Fiul) a împlinit, și astfel “a fost”! Așa a venit în existență creația, relatarea biblică ne spune, că ca urmare a cuvântului rostit de Dumnezeu: “Să fie”... Fiul a împlinit, și astfel: “a fost”! De pildă Tatăl a poruncit: „Să fie lumină!“ Iar Fiul a făcut astfel: „Şi a fost lumină” (Geneza 1:3). Vezi și Geneza 1:6,7,14,15.Cuvântul rostit de Dumnezeu, nu se întorcea lângă Tatăl fără rod, fără a împlini cuvântul rostit de Tatăl (Isaia 55:10,11), căci Fiul care era în sânul Tatălui (Ioan 1:18) auzeau primul acest Cuvânt și repede Îl împlinea ca Fiu ascultător (Ioan 5:19,30; 8:55; 10:37,38; 12:49,50). Astfel, Dumnezeu “trimite porunca Sa pe pământ, Cuvântul Său aleargă foarte repede” (Psalm 147:15).

Ce înseamnă că Dumnezeu a creat prin Spiritul Sfânt?Dar chiar și Spiritul sau Duhul Sfânt a participat la creație:Psalm 33:6, GBV 2001: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui”. În acest pasaj Cuvântul este Fiul (comp. Ioan 1:1 cu 1:14), iar Suflarea este Duhul Sfânt (vezi: Iov 32:8; 33:4; 34:14). Geneza 1:2, GBV 2001: „Şi pământul era pustiu şi gol; şi întuneric era peste suprafaţa adâncului. Şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste suprafaţa apelor” (Vezi și Geneza 2:7). Iată că Spiritul lui Dumnezeu este activ la creație chiar din prima zi! El le pregătea spirit de viață după măsura fiecărei vietăți marine care urma să fie creată în mări (Genez 1:20), de aceea El “Se mişca peste suprafaţa apelor”.Dumnezeu la Fiul i-a poruncit, iar Fiu ca Cuvânt (purtător de Cuvânt) i-a transmis porunca: Duhul Sfânt. Duhul Sfânt a fost un agent al creației, folosit de Tatăl prin Fiul, pentru că Tatăl trimite Duhul în Numele Fiului (Ioan 14:26), sau prin Fiul! (vezi și Ioan 16:13-15).Spiritul Sfânt este un agent al vieții (Psalmul 104:30), prin El creația primește viață (Geneza 7:15), și este susținută viața (Fapte 17:25). Așa cum Fiul în ziua Pentiostei a trimis Duhul Sfânt de la Tatăl (Ioan 15:26), ca să facă prin discipoli o lucrare (Fapte 2:4), așa a trimis Fiul în cele 6 zile ale creației Duhul Sfânt pentru anumite lucrări în special cele legate de a da și a susține viața în animale acvatice și terestre; precum și în primii oamenii (Geneza cap. 1; 2:7; 7:22).Dumnezeu să fie glorificat prin Fiul și prin Duhul Sfânt, căci prin Fiul și Duhul avem acces la Tatăl, deoerece prin ei am fost creați și ca oameni și ca copii ai lui Dumnezeu, după cum spune și apostolul Pavel: „Căci prin El [Cristos, v.12] şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh” (Efeseni 2:18, GBV 1989).

Chei ale credinței

Să nu privești nici când la probleme,Ci să privești la Cel ce rezolvă probleme.

Să ne uităm la Cel care are autoritate.Cel ce este, Domn și Stăpân peste toate.

Dacă cu Cuvântul divin te vei hrăniCredința ta mult ea se va întării,

Căci în Cuvântul vieții, tu vei găsi,Putere, și glasul Domnului, vei auzii.

Când vei auzi vocea lui Dumnezeu,Și În El, tu te vei încrede mereu,

Atunci, Îl vei crede pe Dumnezeu pe cuvântBazându-te pe promisiuni vei urma drumul sfânt.

12

Iar ce ți-a promis Adevăratul DumnezeuEl va împlini, e Credincios mereu.

Tu să crezi, Cuvântul: că deja ai primit,Și poți să-i mulțumești pentru lucru primit.

Să folosești credința este o cheie vitală,Dacă vrei ca ea să crească, și să nu moară.Începe să-acționezi în virtutea credinței,

Și astfel vei face fapte ale credinței.

Tu trebuie Cuvântul să Îl mărturisești,Căci doar așa Credința ai s-o sporești.

Să biruiești pe demoni, Satan și a lui oștiTu trebuie constant, credința s-o mărturisești.

Învață ca credința constant să ți-o mențiiPrivind mereu la Domnul, de El tu să te ții.

Nu privi nici la tine, nici la împrejurări,Gândește la planul veșnic, nu la împrejurări.

De ce oamenii părăsesc religiile? Care este soluția?

Conform sondajelor, tot mai mulți oameni părărsesc religiile, cultele, denominațiile, și tot mai mulți se declară atei, agnostici, fără interes față de religie!!! De ce?Deoarece religiile nu răspund cu adevărat la nevoile lor, și în primul rând, la cele spirituale! Ei leagă în mod ușuratic rana poporului (Ieremia 8:11), ei nu văd adevăratele cauze la probleme, și de fapt îngăduința care au avut-o până în prezent se stinge!Deorece liderii religioși sunt tot mai corupți, cazurile de ipocrizie (comp. cu Matei 23:13-33), pedofilie, înșelăciune, hoție, escrocherie, cresc!Deorece oamenii caută lucrurile materiale, plăcerile și nu pe Dumnezeu! După cum a fost prezis în 2Timotei 3:1-5. Oamenii de sute de ani s-au obișnuit cu formă de evlavie dar tăgăduind adevărata putere a devoțiunii, urmând niște ritualuri fără viață, și acum se culeg roadele formei superficiale de evalvie, în care oamenii fără cunoștință exactă a adevărului (2Timotei 3:5-7), aleargă după plăceri nelegiuite care să le aducă chipurile o alinare în suflet, când de fapt îi secătuiește tot mai mult –Proverbe 31:3; Matei 16:25.Voi prezenta în continuare câteva sondaje:

AUSTRALIA: Conform sondajelor, aproape 50% dintre locuitori afirmă că nu sunt religioşi. Alţi 10% se declară „atei convinşi”. În 2010, un membru al clerului a spus că, „în ultimii 40 de ani, s-a înregistrat un abandon în masă al credinţei creştine”.

FRANŢA: Doar 37% dintre respondenţi s-au declarat religioşi. Restul fie sunt atei, fie nu sunt religioşi. Conform revistei The Economist, în unele regiuni ale ţării, odinioară bastion al catolicismului, această religie este „în pragul colapsului”.

IRLANDA: Un număr fără precedent de irlandezi îşi pierd credinţa. Aproape 45% dintre cei care au participat la sondaj au spus că nu sunt religioşi, iar alţi 10% s-au declarat atei. Conform statisticilor, Irlanda este printre primele zece ţări cu populaţie atee. Presa vorbeşte despre „sfârşitul Irlandei catolice”.

JAPONIA: Doar 16% dintre japonezii intervievaţi au spus că sunt religioşi; 62% au declarat fie că nu sunt religioşi, fie că sunt atei.

AFRICA DE SUD: Între 2005 şi 2012, numărul respondenţilor sud-africani care s-au declarat religioşi a scăzut cu 19 procente.

13

STATELE UNITE: Din 2005 încoace, numărul celor care se declară persoane religioase a scăzut cu 13%. Aproximativ 1 din 5 respondenţi nu are o afiliere religioasă. În cazul adulţilor cu vârsta sub 30 de ani, proporţia a fost 1 din 3. Mii de biserici se închid în fiecare an.

VIETNAM: Între 2005 şi 2012, numărul persoanelor intervievate care afirmau că sunt religioase a scăzut de la 53% la doar 30%.

ROMÂNIA:Conform unui sondaj de opinie realizat de Gallup, numarul romanilor religioși a scăzut la 77% în 2014 față de 85% în 2005.

Datele statistice pentru toate ţările prezentate, au fost luate din Global Index of Religion and Atheism pe 2012, publicat de Gallup International.

Care este soluția?Soluția este: Intervenția divină!!! Doar prin intervenția lui Dumnezeu, mulți vor fi putea fi treziți spiritual spre adevăr și salvare, spre religia curată și neîntinată – Iacob 1:27. Doar la timpul potrivit când, Dumnezeu va interveni prin ridicarea poporului Său, dar și prin evenimente modiale care vor împlini profețiile biblice prezise (vezi Apocalipsa 6:3,4).Soluția este ca adunarea lui Dumnezeu în Cristos, să fie ridicată de Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, și prin lucrările miraculoase ale darurilor harului, date prin intermediul lui Isus Cristos (Efeseni 4:7,11-15), astfel va fi ridicat: cortul căzut al lui David care reprezintă: adunarea creștină (Fapte 15:14-17).Este timpul de strigarea: „iată mirele! Ieşiţi în întâmpinare!” (Matei 25:6, SCC, vezi și Apocalipsa 22:17), să se audă, și ca efect la această strigare, fecioarele (mare parte a creștinilor) care dorm să se trezească! Este timpul ca Dumnezeu să trimită foametea în țară, după cum este scris în Amos 8:11, NTR: „Iată, vin zile, zice Stăpânul DOMN, când voi trimite foamete în ţară, dar nu foame după pâine şi nu sete după apă, ci după auzirea cuvintelor DOMNULUI ”.Pe lângă toatea acestea, este timpul ca Dumnezeu să adeverească pe adevărații slujitori ai Lui așa cum i-a adeverit în primul secol (1Corinteni 1:4-7; Evrei 2:2-4).Chiar în prezent, Dumnezeu are o rămășiță credincioasă, așa cum a avut în toate timpurile (Romani 9:27-29), de ei Dumnezeu se va folosi ca antemergători ai Mirelui și care vor striga: „iată mirele! Ieşiţi în întâmpinare!” Însă doar dacă ești “din adevăr” vei auzi glasul Mirelui prin ei (Ioan 18:37).Analizează-te, ești tu “din adevăr”?!?

Despre Stăpân, sclavul credincios şi servitorii casei

Matei 24:45-47, SCC: “Cine este aşadar sclavul credincios şi chibzuit; pe care l-a pus domnul său peste servitorii casei lui; ca să le dea hrana la timp? Fericit este sclavul acela; pe care domnul lui, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă zic: Peste toate averile lui îl va pune”.

Marcu 13:34-37, SCC: “Este ca şi cu un om plecat din ţară; lăsând casa lui şi dând autoritatea sclavilor lui, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit ca să vegheze. Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi când vine domnul casei; sau seara, sau la miez de noapte, sau la cântat de cocoş, sau dimineaţa; ca nu cumva, venind curând, să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!”

Luca 12:40-44, SCC: “ Deci, şi voi, fiţi gata; pentru că Fiul Omului vine la ora ce nu vi se pare. Dar Petru I-a zis: Doamne! Către noi zici parabola aceasta, sau către toţi? Şi Domnul a zis: cine este atunci administratorul credincios, cel chibzuit; pe care îl va pune domnul peste servitorimea lui, pentru a da la timp măsura de grâu? Fericit este sclavul acela pe care, venind, domnul lui, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă zic: îl va pune peste toate averile lui”.

Textele Biblice despre: ‘sclavul credincios’, le găsim în Evanghelii, respectiv: Matei 24:42-47; Marcu 13:32-37; Luca 12:36-44. Este important să identificăm corect prin călăuzirea lui Dumnezeu următoarele aspecte: Cine este Stăpânul? Cine este scalvul credincios? Cine sunt servitorii casei? Care este hrana? Care este

14

responsabilitatea administratorului credincios, dar cea a servitorimii? În ce context are loc venirea Stăpânului? Care este îndemnul lui Iesus pentru toți?Să luăm pe rând aceste întrebări și pe baza textului să aflăm răspunsul:

Cine este Domnul?Analizând cu atenţie relatările, observăm că în Evanghelii se face legătura dintre parabola cu servitorii care veghează şi aşteaptă pe domnul lor, cu învăţătura despre ‘sclavul credincios şi chibzuit’ care este doar o continuare a ilustrării cu hoţul care vine pe neaşteptate şi care reprezintă venirea lui Isus pe neaşteptate (Matei 24:42-44). În acest context se vorbeşte de venirea Fiului Omului ca Stăpân al casei, nu de venirea lui Dumnezeu Tatăl. Ori este clar că Domnul Isus este Fiul Omului (Matei 16:13).

Apoi, observăm din relatarea din Marcu 13:34, că Stăpânul este descris ca fiind: „un om plecat din ţară”, astfel este clar că Cel care a venit pe pământ şi a plecat, după ce a dat autoritate sclavilor Săi, este Isus (comp. cu Matei 25:14-30).

Iar sclavul nu poate fi Isus, cum interpretează unii, căci acest sclav din ilustrare are posibilitatea să devină rău (Matei 24:48-51) şi apoi acesta este pedepsit cu mortea, este clar că nu putem aplica aceasta la Isus. Domnul Cristos are nemurirea (comp. cu Romani 6:9). Este clar atunci, că domnul din ilustrare reprezintă pe Domnul Isus!

Cine este scalvul credincios?

Conform cu relatarea paralelă din Marcu 13:34, acest sclav mai este numit şi ‚portar’, iar în Luca 12:42: ‚administrator’. Dar să vedem:

Cum putem identifica: sclavul, portarul sau administratorul?Relatarea din Matei în context ne ajută să identificăm sclavul:Matei 24:43-47, SCC: “Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Aceea însă să cunoaşteţi: că, dacă ştia stăpânul casei în ce strajă vine hoţul; el veghea, şi nu lăsa să fie spartă casa lui. De aceea, şi voi fiţi gata; pentru că la ora la care nu vi se pare, Fiul Omului vine! Cine este aşadar sclavul credincios şi chibzuit; pe care l-a pus domnul său peste servitorii casei lui; ca să le dea hrana la timp? Fericit este sclavul acela; pe care domnul lui, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă zic: Peste toate averile lui îl va pune”. Domnul Isus vorbea cu apostolii pe Muntele Măslinilor (Matei 24:3), lor Isus le spune aceste cuvinte, pe ei îi îndemnă la a veghea și a fi gata, folosind termenul explicit: “voi”, mai departe arătând responsabilitatea lor de a veghea prin faptul că dau hrană la timpul potrivit, ajutându-I astfel și pe servitorimea casei să vegheze!Astfel din context reiese clar, că sclavul credincios în acel moment erau: apostolii. Același adevăr reiese din relatarea după Marcu:Marcu 13:32-37, SCC: “Dar, despre ziua aceea, şi ora, nici unu nu ştia; nici îngerii în cer, nici Fiul, decât Tatăl. Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; pentru că nu ştiţi când este timpul. Este ca şi cu un om plecat din ţară; lăsând casa lui şi dând autoritatea sclavilor lui, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit ca să vegheze. Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi când vine domnul casei; sau seara, sau la miez de noapte, sau la cântat de cocoş, sau dimineaţa; ca nu cumva, venind curând, să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” La cine le spune în primul rând, Domnul ca să vegheze și să se roage? La apostolii cu care vorbea (Marcu 13:1-3), și în această relatare face o departajare între portar (sclavul credincios) și ceilalți creștini, când spune: “Iar ceea ce vă zic vouă [apostolilor] , zic tuturor: Vegheaţi!”În relatarea din Luca, contextul ne ajută cel mai mult să identificăm cine este sclavul fidel:Luca 12:36-44, SCC: “Iar voi, asemănători unor oameni aşteptând pe domnul lor când are să se întoarcă de la nunţi; ca venind, şi bătând, ei să deschidă îndată. Fericiţi sunt sclavii aceia, pe care, venind, domnul îi va găsi veghind. Adevărat vă zic: El se va încinge, şi îi va aşeza la masă; iar apropiindu-se, îi va servi. Şi dacă are să vină la a doua, sau la a treia strajă, şi are să îi găsească aşa; fericiţi sunt aceia. Dar acestea să cunoaşteţi: dacă ştia stăpânul casei, la ce oră vine hoţul, veghea şi nu lăsa să fie spartă casa lui. Deci, şi voi, fiţi gata; pentru că Fiul Omului vine la ora ce nu vi se pare. Dar Petru I-a zis: Doamne! Către noi zici parabola aceasta, sau către toţi? Şi Domnul a zis: cine este atunci administratorul credincios, cel chibzuit; pe care îl va pune domnul peste servitorimea lui, pentru a da la timp măsura de grâu? Fericit este sclavul acela pe care, venind, domnul lui, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă zic: îl va pune peste toate averile lui”.Domnul vorbeşte cu apostolii Săi (Luca 12:22), El pe aceşti discipoli, îi numeşte: „turmă mică” (Luca 12:32), lor le spune să vegheze, așa cum niște administratori vegheează după domnul lor venind de la nunți, sau ca niște stăpâni ce veghează asupra casei ca să nu li se spargă casa, concluzia la aceste două parabole este: “Deci, şi voi, fiţi gata; pentru că Fiul Omului vine la ora ce nu vi se pare”. Expresia “voi” se referă la apostoli!Apostolul Petru nu înțelege și Îl întreabă pe Domnul: “Doamne! Către noi zici parabola aceasta, sau către toţi?” Răspunsul lui Isus este printr-o întrebare retorică: “cine este atunci administratorul credincios, cel

15

chibzuit; pe care îl va pune domnul peste servitorimea lui, pentru a da la timp măsura de grâu? Fericit este sclavul acela pe care, venind, domnul lui, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă zic: îl va pune peste toate averile lui”. Este evident că administratorul erau ei, fiind distincți de servitorime, și ei trebuiau să de-a hrană la timpul potrivit motivându-i și ajutându-i pe toți să vegheze! Învățătura Domnului este numită învățătura apostolilor (Fapte 2:42). Noi credem în Isus pe baza Cuvântului lor (Ioan 17:20), Evanghelei lor (1Corinteni 15:1,2). Ei au fost rânduiți ca să de-a hrană sau grâu spiritual servitorimii în primul secol d.C.Chiar concluzia discuției este: “Iar oricui căruia i-a fost dat mult, va fi cerut mult de la el; şi căruia i-au încredinţat mult, vor cere mai mult de la el” (Luca 12:48, SCC).Este deci evident că administratorul credincios nu pot fi toți creștinii, căci nu l-a toți li s-a încredințat mult! La apostoli li s-a “încredințat mult”, iar ulterior la bătrânii din Ierusalim li s-a „dat mult”, fiind două categorii de frați cu responsabilități mari, în echipa: administratorului credincios și chibzuit (vezi: Fapte 15:2,23).

Când a fost pus “sclavul credincios” peste servitorime?

În relatarea din Matei şi Marcu, învățătura despre ‚sclav’ este în contextul vorbirii lui Isus pe muntele Măslinilor în faţa Templului cu: Petru, Iacob, Ioan şi Andrei (Marcu 13:3), relatarea din Luca este în alt context.

Astfel Isus în două ocazii diferite a vorbit de acest ‘sclav credincios’, în două contexte diferite! O altă diferenţă este că în relatarea din Luca se spune că Stăpânul: „va pune” (la viitor) pe sclav să dea hrană la timp, în timp ce în cea din Matei, Isus se exprimă că „la pus”. Evenimentul cu discuţia lui Isus cu discipolii din Matei și Marcu, are loc ulterior cele din Luca, mai exact cu două zile înainte de ultimul paște (Matei 26:1,2).Astfel când spune prima dată parabola despre „administratorul fidel, cel prevăzător”, acesta nu era pus peste ceilalţi sclavi, dar când spune a doua oară această parabolă, în Matei 24:44, deja, sclavul era pus (numit) peste servtorii Stăpânului! Astfel, în timpul serviciului pământesc al Domnului, El a ales dintre mulții discipoli pe care îi avea: 12 apostoli (Luca 6:12-16), apoi văzând credincioșia apostolilor în încercare (Ioan 6:67-71), Isus a decis ca aceștia să fie puși ca: “sclavul credincios” peste servitorii Stăpânului. Lucru care a avut loc, înainte de intrarea în Ierusalim. Prin parabola cu minele, Domnul le-a făcut de cunoscut că El va pleca într-o țară îndepărtată (la cer) și atunci le-a dat responsabilitatea lor ca sclavi credincioși să se ocupe de averea Lui (Luca 19:11-19), să devină administratori al minelor încredințate, cu 6 zile înainte de a muri (comp. Ioan 12:1, cu Luca 19:29-48)!Dacă în primă fază, apostolii erau “sclavul credincios” (Fapte 1:20-26), ulterior la apostolii în cadrul: ‚sclavului credincios’, s-au adăugat bătrânii din Ierusalim (Fapte 15:2).

Serviciu de supraveghere peste poporul lui CristosAdunarea lui Cristos a început să existe o dată cu primii discipoli ce s-au botezat în apă în Numele Lui (Ioan 3:23,29; 4:1,2). În timpul lucrării Sale publice, Cristos a rânduit doisprezece apostoli din rândurile discipolilor Săi (Luca 6:13-16), în adunarea ce deja a fost formată din discipolii lui Isus, și Îl avea pe El ca Conducător.Apostolii, au primit: „supravegherea” (Fapte 1:20, SCC), sau serviciul de supraveghere peste poporul lui Dumnezeu, slujba avută şi de Iuda, conform cu Fapte 1:20, iar Iuda a fost înlocuit cu Matia în aceast serviciu de supraveghere (Fapte 1:15-26).Chiar dacă au existat mai mulți apostoli (vezi: Luca 10:1; Fapte 14:14; Romani 16:7; 1Tesaloniceni 1:1; 2:6), doar cei 12 apostoli care au fost trimişii lui Isus Cristos şi care au primit şi serviciu de supraveghetor, (Fapte 1:20) peste adunarea creştină, pot fi considerați conducerea centrală a întregului popor a lui Dumnezeu, nu doar a unei adunări locale!Adunarea este zidită, în primul rand pe Cristos, şi în al doilea rând pe apostoli (Efeseni 2:20-22), este clar că cei 12 apostolii erau o structură de conducere centrală a poporului Domnului, peste conducerea locală a adunării. În situaţia când s-a creat tulburarea cu circumcizia în adunarea din Antiohia, Pavel a apelat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim pentru clarificarea acestei probleme ridicate de iudaizanţi. Cu toate că era apostol şi a întemeiat mai multe adunării fiind îngerul acestora (supraveghetorul lor), el a apelat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim, ca sfat suprem (Vezi: Fapte 15). Găsim scris apoi, că apostolii şi bătrânii au luat decizia prin Spiritul Sfânt, de a le scrie o epistolă către adunarea din Antiohia (Fapte 15:22,23), cu sfaturi doctrinare.Iată, apostolii şi bătrânii din Ierusalim, au hotărât pentru adunarea din Antiohia Siriei, care era la cca. 300 km de Ierusalim! Dacă adunarea din Antiohia ar fi funcţionat pe „principiul democraţiei autonome”, aşa cum funcţionează astăzi multe culte, Pavel nu ar fi apelat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim!Mai târziu găsim scris următoarele: „În timp ce treceau prin cetăţi, ei îi îndemnau pe fraţi să păzească hotărârile care fuseseră luate de apostolii şi bătrânii din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi” (Fapte 16:4,5). Iată adunările locale trebuiau să păzească hotărârile luate de apostolii şi bătrânii din Ierusalim, efectul: „Bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi”.

16

În primul secol, criteriul pentru care, cei 12 au fost rânduiți ca apostoli cu serviciu de supraveghere este descris în Fapte 1:21,22: „Trebuie, deci, ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi,  cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit, unul care sã ne însoţească drept martor al învierii Lui.” Deci criteriul a fost clar: şi anume să fie bărbat, şi să fie dintre cei ce l-au însoţit pe Domnul Isus cu începere de la botezul lui Ioan. Scopul acestei apostolii, era să fie martorii ai învierii lui Isus şi să aibă serviciu de supraveghere peste turma lui Dumnezeu (Fapte 1:20). Bineînţeles că în zilele noastre martoriii învierii Domnului, nu pot fi decât cei care au viziuni cu Domnul Isus: viu, și îi aud glasul, asemănător cu viziunea lui Saul pe drumul Damascului (Fapte 26:12-19), care a devenit Pavel, apostolul națiunilor (Romani 11:13). Doar cei ce Îl văd și aud (Ioan 14:19), pot să mărturisească cu putere despre: Isus Cel înviat, din postura de: martori al învierii Lui, adeveriți de Tatăl care le dezvăluie lor pe Fiul Său (Matei 16:16-19) și astfel, pot devenii și ei ca Petru: piatra pe care Domnul să-și zidească adunarea, în calitate de apostoli cu serviciu de supraveghere!În plus, acel apostol va avea semenele unui apostol descrise în 2Corinteni 12:12, SCC: “Într-adevăr, semnele apostolului au fost lucrate între voi; prin orice: răbdare, şi prin semne, şi prin minuni, şi prin lucrări de putere”.

De ce sclavul trebuie să vegheze?Sclavul credincios și chibzuit trebuie să vegheze, câteva motive importante în acest sens sunt:1. El are răspunderea servitorilor din casa Stăpânului (Luca 12:42). Ne-vegherea administratorului, va duce ca și cei mai mici din casa Stăpânului, să devină neglijenți, lumești, ne-veghetori! Dacă administratorul se dovedește a fi veghetor, treaz și lucrător, atunci acesta va fi o pildă de urmat pentru servitorimea casei Stăpânului (Marcu 13:37).2. El dacă nu veghează poate deveni sclav rău (Matei 24:48-51)! Sclavul cel rău, nu are răbdare să Îl aştepte pe Stăpân, fiind în contrast cu un apostol veritabil a cărui semn este răbdarea! El nu are simțul timpului potrivit ca și un om înțelept sau chibzuit (Ecleziast 8:5,6), de aceea sclavul rău crede, că Stăpânul întârzie!

Apoi sclavul rău, începe să facă El pe stăpânul, şi chiar să înceapă să bată, pe ceilalţi sclavi prin faptul că are o poziţie de autoritate, astfel sclavul rău nu conclucrează cu Domnul în ce privește conducerea sclavilor; ci, ca un bădăran, ca un pastor fals se folosește de bătaie ca să intimideze servitorimea ca să i se supună (comp. cu 3Ioan 1:9,10).

El cade în capcana a diferite vicii, mănâncă și bea cu bețivii, el a părăsit calea Domnului, căci ne-mai având speranţă că Stăpânul se întoarce și nu întârzie, sclavul rău se agaţă tot mai mult de lucrurile pământeşti, carnale, de plăcerile acestei lumi şi face din libertate un pretext pentru o conduită libertină şi pentru a trăi pentru pofte carnale (vezi şi 2Petru 2:18,19; Iuda 4).

Un astfel de exemplu este Iuda, care a fost printre cei 12 apostoli care aveau „supravegherea” - Fapte 1:20, SCC), și pentru bani L-a trădat pe Fiul lui Dumnezeu.Pe parcursul istoriei au fost unii chemaţi de Dumnezeu să dea hrană, şi au ajuns să înveţe lucruri stricate pe oameni şi să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20:29-30).3. Dacă sclavul nu veghează, venirea Domnului îl va lua prin surprindere, pe nepregătite, ceea va face ca să piardă răsplata, Regatul cerurilor (Luca 12:35-40). Un astfel de sclav care doarme la venirea Domnului, nu poate fi numit: bun și credincios, nici un sclav care este leneș, și nu lucrează cu talanții sau minele încredințate, ei vor fi aruncați în întunericul de afară (Matei 25:30).

Cine sunt servitorii casei? Din Matei 24:45, SCC, reiese clar, aici se spune: “l-a pus domnul său peste servitorii casei lui”, deci servitorii casei sunt servitorii Domnului, o data ce domnul din parabola îl reprezintă pe Domnul Isus.La fel, în Luca 12:42, SCC “îl va pune domnul peste servitorimea lui”, este vorba de servitorimea Lui, adică de toți creștinii! Și servitorimea și administratorul sunt tot sclavi ai Domnului, dar El alege ca administratorul să-l pună “peste servitorimea lui”, și îi dă astfel o poziție de conducere, administrare, hrănire spirituală, peste poporul lui Isus Cristos.

Care este responsabilitatea administratorului credincios, dar cea a servitorimii?În vechime, administratorul era deseori un sclav de încredere, căruia stăpânul îi dăduse în grijă: casa,

afacerile sale. El avea o mai mare autoritate decât servitorimea în general, astfel, el administra bunurile şi banii stăpânului şi-i supraveghea pe ceilalţi sclavi.

17

Un exemplu în acest sens este Eliezer, administratorul averii lui Avraam. El a fost cel pe care Avraam l-a trimis în Mesopotamia să caute o soţie pentru fiul său Isaac. Această responsabilitate a fost, cu siguranţă, foarte importantă şi a avut implicaţii profunde (Geneza 13:2; 15:2; 24:2-4). Iosif, fiul lui Iacob, a fost administratorul casei lui Potifar (Genez 39:1,2). La rândul său, Iosif a ajuns să aibă propriul administrator, un om de încredere ‘numit peste casa lui’, care i-a primit cu ospitalitate pe fraţii lui Iosif şi s-a ocupat de ei. Apoi, la porunca stăpânului său, a regizat aşa-zisul furt al cupei de argint. Într-adevăr, stăpânii aveau mare încredere în administratorii lor (Geneza 43:19-25; 44:1-12). Un administrator al casei Domnului, are repsonsabiloitatea ca personal să vegheze asupra venirii Domnului, să de-a celorlalți servitori hrană spirituală la timpul potrivit, și în general ceea ce se cere de la un administrator este să fie credincios în toate față de Stăpânul Lui (1Corinteni 4:1,2).Responsabilitatea din prezent a sclavului este aciași cu cea din primul secol, dar mai mult chiar, căci ea trebuie să restabiliească: „credinţa care a fost dată sfinţilor dată o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3), acel ansamblu de convingerii pe care Domnul Isus le-a dat apostolilor Săi, acea unică credință (Efeseni 4:5), care să ducă la un popor credincios, plin de zel pentru lucrări bune (Tit 2:14).

Una din responsabilitățile servitorimii, este să recunoască conducerea Domnului prin sclavul rânduit de El, să se supună lor ca și lui Cristos (Luca 10:16). Să fie la zi cu hrana ce o primește de la Stăpân prin administratorul Lui (Luca 12:42), să persevereze în învățătura apostolilor (Fapte 2:42), să urmeze hotărârile apostolilor (Fapte 16:4,5).

În ce context are loc venirea Stăpânului?Biblia vorbeşte doar de două veniri ale Domnului (Ioan 14:2,3; Evrei 9:28) nu de mai multe. Prima: când s-a născut din Maria, şi a doua: în viitor când va răsplăti pe cei drepţi şi va nimic pe cei răi la Armeghedon (Apocalipsa 16:14-16; 2Tesaloniceni 1:5-9). Iar această venire are loc la sfârştul necazului cel mare nu „în timpul marelui necaz.” Învăţătura Bibliei este simplă: „tot aşa şi Cristos a fost oferit ca jertfă doar o dată, ca să poarte păcatele multora. Iar a doua oară când va apărea, nu va avea legătură cu păcatul, ci va fi văzut de cei care îl aşteaptă cu nerăbdare pentru salvare.” – Evrei 9:28 NW. Iar această apariţie a doua oară pe pământ, pentru salvare, are loc după necaz nu în timpul necazului, căci în Marcu 13:24-26 NW, Domnul precizează: „Dar în zilele acelea, după acest necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea din cer, iar puterile care sunt în ceruri vor fi zguduite. Atunci îl vor vedea pe Fiul omului venind în nori cu mare putere şi glorie”.

Concluzie:În concluzie, sclavul credincios este mijlocul Domnului de a-și conduce poporul de pe pământ, iar orice: profet, păstor, învățător, evanghelist, dintr-o adunare locală, se va supune hotărârilor apostolilor, pentru ca: „toate să fie făcute cuviincios şi în ordine” (1Corinteni 14:40, SCC).O organizare bună este o funcţionare bună a corpului lui Cristos care funcţionează după legea Lui şi nu în neorânduială, dezorganizat, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, El „nu este al dezordinii, ci al păcii; ca în toate adunările sfinţilor” – 1Corinteni 14:33, SCC.Astfel, considerăm acest “sclav credinios”, un instrument, un aranjament, o manifestare a înţelepciunii lui Dumnezeu pentru oamenii Lui, dat „pentru desăvârşirea sfinţilor...pentru zidirea trupului” (Efeseni 4:7-13), pentru ca nu dezordinea să domnească printre noi; ci, „buna rânduială” (Coloseni 2:5), spre gloria Dumnezeului măsurii şi al ordinii, a căruia să-I fie gloria în prezent şi pentru totdeauna, amin (1Corinteni 14:33,40; 2Corinteni 10:13).

Puteţi să contactaţi, redacţia, CALEA CREŞTINĂ:

E-mail: caleacrestina.ro@gmail.com

18

www.caleacrestina.ro

19