PETRE ANDREI

Problema Fericirii

Fundamentul său etico-sociologic

Editura „Viaţa românească” S.A., Iaşi, 1921, p.145

„Iată un moment în care cerul frumos, aerul răcoritor, soarele mângâietor, sănătatea ce

curge vie şi puternică în corpul tău, te fac să te simţi fericit. Dar, în apus de soare, în mijlocul

aceloraşi binefaceri ale firei, îţi simţi sufletul cuprins de vagă melancolie. Cu fiecare rază ce

păleşte, o umbră întunecată se strecoară în suflet. De ce? E oare numai un regret pentru

momentul plăcut ce dispare? Sau e reacţiunea unei impulsiuni misterioase, care nu dă răgaz

omului să simtă complet fericirea? Aşa e constituit sufletul nostru: două forţe îl mână în

direcţii contrare, fiecare vrea să-l atragă cu totul către sine, iar lupta lor e zbuciumul nostru

sufletesc, e necontenită fugă de durere şi tendinţa către fericire”1

Petre Andrei s-a născut la data de 29 iunie 1891, în oraşul Brăila. Studiile superioare

le-a urmat la Universitatea din Iaşi, Facultatea de Litere şi Filosofie. În Primul Război

Mondial se oferă voluntar şi, pentru merite deosebite, este decorat cu „Steaua României”,

„Crucea de Război” şi „Coroana României”. După război, pleacă în Germania pentru a se

specializa la Universitatea din Berlin, aici urmează un curs de logică şi istoria filosofiei.

Lucrarea Filosofia valorii este susţinută ca teză de doctorat în 1918, la Iaşi, cu profesorii

Dimitrie Gusti şi Ion Petrovici. În anul 1922 este numit profesor titular la Catedra de

Sociologie a Universităţii din Iaşi. Face politică. Este reprezentant al Partidului Naţional

Ţărănesc şi ocupă funcţia de deputat între anii 1928-1933, iar în anul 1938 este numit ministru

al Educaţiei Naţionale. 1940 este anul în care Carol al II-lea renunţă la tron. Evenimentele

istorice trăite în toamna acelui an, au urmări ireversibile asupra lui Petre Andrei. Odată cu

îndepărtarea sa din funcţia ministerială, datorită schimbării regimului politic, va fi înlăturat şi

din învăţământul superior. În ziua de 4 octombrie 1940, s-a stins din viaţă subit, la doar 49 de

ani, sub presiunea unor acţiuni in extremis... Urma să fie arestat de legionari. A fost ales

membru post-mortem al Academiei Române, în anul 1991.2

Există „în cutele sufletului omenesc, atât de greu încercat, o urmă a dorului de

seninătate şi mulţumire, de iubire şi fericire, care va da forţa de înfrângere a pornirilor rele, a

plăcerilor răzbunătoare, care va căuta un izvor durabil de bucurie interioară” (p.1). Speranţa

ne răscoleşte, „ne mişcăm necontenit între bucurie şi durere, aşa că în fapt în faţa noastră se

1 Petre Andrei, Problema Fericirii, Editura „Viaţa românească” S.A., Iaşi, 1921, p.1252 Petre Andrei, www. Wikipedia, enciclopedia libera

1

deschid în orice moment două drumuri şi nu întotdeauna putem merge pe calea cea mai

plăcută. Dacă am putea trăi independenţi de ceea ce ne înconjoară, atunci ne-am îndrepta,

după voie, oriunde am dori. Dar nu aceasta este realitatea, căci adesea ne este impusă calea pe

care trebuie s-o urmăm” (p.3).

Sociologul Petre Andrei dezbate problema fericirii accentuând punctele de vedere ale

unor remarcabili filosofi, teologi, oameni de ştiinţă şi scriitori. În acest mod, reuşeşte să

creeze o reprezentativitate conceptuală complexă, provenită din culturi şi civilizaţii diferite ca

spaţiu şi timp. Cartea Problema Fericirii este structurată în cinci capitole: I - Izvoarele

psihologice ale fericirii; II - Concepţia optimismului asupra fericirii; III - Concepţia

pesimismului asupra fericirii; IV - Concepţia meliorismului asupra fericirii; V - Fundamentul

social-etic al fericirii.

Perspectiva fericirii are o proiecţie în planul interior - individual, în fapt subiectivitatea

noastră, iar în planul exterior fiinţei se conturează obiectivitatea, ceea ce este în afara noastră,

produs al mediului extern. Fericirea ţine de voinţa fiecăruia, „nu avem decât fericirea pe care

o simţim, pe care o înţelegem, pe care vrem să o avem” (p.11), sufletului îi este dat să

ostenescă căutând izvorul fericirii – „eternul dor de mai bine” (p.10).

Concepţiile subiectiviste sunt emanaţii ale raţiunii, sentimentului şi voinţei

individuale. Aristotel, Platon, Spinoza, Leibniz sunt adepţii concepţiei intelectualiste asupra

fericirii, „o fericire intelectuală rezultată din bogăţia minţii, din raţionament” (p.15). Raţiunea

este suportul cunoaşterii adevărului, „adevărul ne produce plăceri intelectuale, dar poate fi

dureros uneori pentru noi” (p.15). Afectivitatea susţinută de sănătatea fizică şi psihică, creează

acea dispoziţie sufletească generatoare de „iubire dezinteresată, înfrângere a pornirilor

personale” (p.18).

Adam Smith pune la originea fericirii „simpatia morală activă” (p.18), „sentimentele

se transmit uşor de la o persoană la alta şi împing către acţiuni”. Fericirea implică uniunea

sentimentului cu inteligenţa, altfel „inteligenţa fără sentiment e rece” şi „sentimentul fără

inteligenţă e orb” (p.19). Omul prin excelenţă este o fiinţă activă. Sociologul Max Weber

consideră că acţiunea socială permite raportarea noastră la comportamentul celorlalţi astfel

existând posibilitatea realizării unor „acorduri intersubiective” în dimensiunea

comprehensivă. „Prin voinţa exercitată putem evita durerea, ne putem făuri o lume specială

proprie, în care nemulţumirea să fie cât mai mică... înţelegerea durerii înseamnă micşorarea,

dacă nu dispariţia ei” (p.21). Energia pozitivă, speranţa, vine din sentimente şi idei ce

„trebuiesc oarecum controlate, coordonate de către voinţă” (p.22), astfel reuşim să ne întărim

sufleteşte şi prindem curaj.

2

„Suntem un fel de coardă care vibrează plăcut sau dureros după împrejurările

exterioare” (p.22), este reacţia noastră sufletească la acţiunea mediului în care trăim. Emile

Durkheim consideră individul un produs exclusiv social. Omul este „supus încă de la naştere

unor norme pe care nu el le alege, dar treptat le individualizează, personalitatea omenească

devine un adevărat selector şi transformator al împrejurărilor, realitatea exterioară nu are

putere absolută”(p.26). Constrângerea socială este limitată de voinţa individuală, omul alege

valorile societăţii, bineînţeles, funcţie de experienţa de viaţă, educaţie, ereditate etc.

Din perspectiva teologică, fericirea se obţine prin extazul divin, acea revărsare a

dragostei dumnezeieşti asupra noastră. „Extazul religios este predominat de iubire, este starea

în care se poate prinde unitatea în diversitatea lucrurilor, se distinge dualismul dintre eu şi

non-eu, se înlătură graniţele spiritului individual” (p.24).

Idealul fericirii se realizează prin armonizarea şi echilibrarea, subiectivităţii cu

obiectivitatea, la realizarea acestui ideal se impune o încadrare corectă a aspiraţiilor

individuale în mediul moral-social. Petre Andrei defineşte fericirea: „Mulţumirea durabilă a

voinţii prin îndeplinirea dorinţelor şi realizarea scopurilor” (p.29).

Este în puterea omului să cunoască adevărata fericire? Da, va răspunde optimistul şi

va dori să-l convingă de asta şi pe amărâtul de pesimist aflat lângă el. Stările sufleteşti se

transmit atunci când sunt intense, pasionale, un optimism sănătos şi realist face bine oricui.

Petre Andrei analizează amănunţit influenţa optimismului asupra realizării stării de fericire.

„Optimismul e o dispoziţie sentimentală de a vedea totul în bine, de a trece peste urât şi

dureros, de a păstra încrederea în bine şi frumos” (p.30) şi, din convingere filosofică

optimistă, se recunoaşte „valoarea vieţii, triumful dreptăţii şi fericirii” (p.30). Platon,

Aristotel, Giordano Bruno, Sf. Augustin, Leibniz, Francis Galton, Nietzsche, iată numai

câţiva filosofi cu opinii remarcabile în ceea ce priveşte optimismul fericirii.

Conform optimismului teologic, susţinut de Sf. Augustin, Civitas Dei este cetatea lui

Dumnezeu, loc în care justiţia este virtute, iar omul este liber prin credinţa în Dumnezeu. Este

liber pentru că nu are frică, nu are frică pentru că Dumnezeu este mereu în inima sa...

Leibniz e de părere că „dacă nu ar fi urâtul şi dizarmonia nu am putea aprecia binele”

(p.36), rostul suferinţelor în lume fiind de a reliefa frumuseţea vieţii. Vorbim de contrastul

vieţii care ne solicită, ne pune la încercare voinţa, de fapt este modul în care natura ne

constrânge să evoluăm prin bine. Fericirea socială este legată de activitate. Omul este o fiinţă

care a progresat, în primul rând, datorită simţului practic. Pentru Adam Smith binele

predomină asupra răului şi, fiind un optimist cu simţ practic, „chiar încercă să stabilească un

raport matematic, că ar exista cam un nefericit la 20 de fericiţi” (p.34)! Optimismul practic-

3

social consideră fericirea „produs al eticii sociale” (p.36). Se face distincţie de optimismul

individual care ţine de dispoziţie (temperament) şi, mai mult, Ludwig Stein ia în seamă

pesimismul individual calificându-l drept „o boală” (p.36). Optimismul social poate fi sub trei

forme: biologic, moral, economic, deosebite prin criteriile sau mijloacele de realizare a binelui

social. Nietzsche, adept al optimismului social biologic, se remarcă prin ideea radicalităţii

supraomului: comandă, impune, trece peste ceea ce este slab. Francis Galton susţinător al

eugeniei - ştiinţa îmbunătăţirii însuşirilor unei rase - afirmă principiul conform căruia

„progresele vitale, sănătatea poporului, condiţionează morala şi fericirea, dezvoltând forţa

activă în om” (p.38-39). Optimismul biologic se realizează prin intermediul unei „igiene

cultural-socială şi prin antropologia socială” (p.39).

Idealul unei societăţi sănătoase este moralitatea. Individul „este purtătorul totului

social” (p.41), face parte dintr-o naţiune care aparţine umanităţii. Prin socializare omul a

evoluat de la starea primitivă, brutală, către starea de uniune, de solidaritate. „Sufletul devine

mai larg, mai moral prin evoluţie” spune Auguste Comte (p.41). Omul trebuie să înveţe că

„fericirea nu e mulţumirea egoistă a unuia, ci realizarea moralei sociale” (p.41). Socialul

începe cu instituţia familiei şi continuă prin integrarea noastră în societate.

Karl Kautsky, susţinător al socialismului, afirmă că „prin îmbunătăţirea stării

economice, prin creşterea forţei şi importanţei sale, omul de azi devine un supraom”(p.44).

Este o idee a optimismului social-economic, explicată sugestiv şi frumos astfel: „un supraom

care nu va găsi mulţumire în afirmarea prăpastiei dintre el şi cei mici, ci care va fi mare între

cei mari, fericit cu fericiţii, care nu are sentimentul de forţă din faptul că se ridică pe trupul

celor sfâşâiaţi, ci din faptul că unirea cu cei ce tind spre acelaşi lucru, îi dă curajul să se

încumete la rezolvarea problemelor celor mai mari”(p.44). Este liderul charismatic care

reuşeşte schimbarea socială prin mobilizarea maselor de oameni, este puternic prin cei din

jurul său. Umanitatea a dat şi cred că va mai da astfel de oameni.

Fericirea are criteriile ei: plăcere, înţelepciune, virtute, conştiinţă, perfecţiune, iubire.

Eudemonismul este optimismul care deduce fericirea din plăcere. În antichitate a fost o

doctrină susţinută de cirenaici şi epicurei. Aristipp, reprezentant al şcolii cirenaice, dă un sfat :

omul „trebuie să calculeze întotdeauna dacă mijloacele, care duc la plăcere, costă mai mult

sau mai puţin ca plăcerea însăşi, ca să ştie să prefere” (p.45-46). Asemănător acestei gândiri,

în sec. XIX filosoful englez J. Bentham afirmă că „arta de a trăi se rezolvă într-o artă de

măsură sau de calcul” (p.46). Inteligenţa folosită pentru a obţine plăcerea, conduce la fericire.

Filosoful Epicur înţelege plăcerea prin lipsa de suferinţă şi satisfacerea trebuinţelor naturale-

absolute (condiţionează existenţa), convenţionale (ţin de viaţa socială) şi intelectuale. Liniştea

4

calmă şi absolută este idealul fericirii, Epicur o numeşte ataraxia. Materialiştii secolului al

XIX-lea sunt iniţiatorii unui eudemonism care ia forma utilitarismului şi evoluţionismului.

Acest tip de eudemonism „contribuie la afirmarea vieţii practice-active, care este motorul

întregii civilizaţii” (p.48). Jeremy Bentham defineşte o metodă aritmetică de stabilire a

gradelor de plăcere: să fie intense, durabile, imediate, pure şi fecunde, pe scurt aritmetica

plăcerilor. „Totul se reduce la plăcerea derivată din utilitate” (p.49) mai mult, „simpatia

adeseori oscilează după satisfacerea sau nesatisfacerea intereselor (...) este o dispoziţiune a

sufletului omenesc, care este universală.” (p.49). Utilitarismul urmăreşte maximizarea binelui,

binele e plăcere, plăcerea este fericirea. Cunoscutul sociolog şi psiholog englez Herbert

Spencer, susţinător al eudemonismului evoluţionist, are în vedere plăcerea rezultată din

adaptarea la mediu. Spencer explică evoluţionismul uman al fericirii astfel: „plăcerile iniţiale

ale omului erau pur egoiste, căci instinctele egoiste sunt înnăscute, dar mai în urmă, prin

convieţuirea cu ceilalţi oameni, s-au dezvoltat şi sentimente altruiste, care s-au transmis prin

ereditate din generaţie în generaţie. Astfel de la fericirea egoistă, pe care o putea simţi la

început omul, s-a ridicat el la o plăcere superioară, altruistă.” (p.50). Petre Andrei

concluzionează că eudemonismul nu poate da un criteriu valabil pentru fericire, „ plăcerea nu

e în sine un bun, ci un semn al unui bun ajuns ” (p.51), punctul său de vedere e clar: „fericirea

nu poate fi întemeiată pe plăcere”(p.52).

Ce este înţelepciunea? Cine este înţelept? „Înţelepciunea este o puternică conştiinţă de

sine însuşi, prin care îşi alcătuieşte omul o viaţă interioară constantă”(p.53). Arthur

Schopenhauer afirmă : „cu cât cineva are mai mult în sine, cu atât îi trebuie mai puţin din

afară şi cu atât pot fi şi ceilalţi de mai puţină importanţă. Viaţa aceasta interioară, bogată, şi-o

alcătuieşte înţeleptul din elemente simple, pe care le coordonează laolaltă” (p.53). Adevărata

înţelepciune, deplină raţiune şi voinţă, purifică durerea „o priveşte în faţă şi trage învăţăminte

din ea” (p.54). E bine să evităm pe cât posibil situaţiile supărătoare, „înţeleptul înlătură cât

mai mult apropierea de sursa durerilor sau nu le ia în seamă” (p.54). „Trebuie să găsim în cele

mai simple lucruri motive de bucurie, să ne mulţumim cu puţin pentru noi şi apoi să tindem

către fericirea mai mare pentru noi şi pentru ceilalţi” (p.55). Înţelepciunea este o judecată

puternică şi clară, stăpână pe sentimente.

Virtutea este împlinirea datoriei către oameni şi societate, a fost un ţel în viaţă pentru

Socrate, care a murit cu seninătate, după ce a băut zeamă de cucută, conversând. N-a lăsat

nimic scris, dar a rămas exemplu al virtuţii. Virtutea nu acceptă compromisuri.

Spinoza consideră că perfecţionând inteligenţa se poate ajunge până la „cunoştinţa

exactă a lucrurilor şi a cauzei prime”(p.58). Leibniz identifică fericirea cu virtutea şi virtutea

5

cu perfecţiunea, astfel perfecţiunea poate ajunge să ridice pretenţia atributelor divine prin

virtutea fericirii.

Fericirea întemeiată pe iubire „poate fi umană, iubirea de oameni în gradul cel mai

mare, aşa cum a predicat-o Christos” şi „divină, iubirea şi încrederea în Dumnezeu unită cu

credinţa religioasă” (p.59). Creştinismul are ca şi ideal confundarea individului cu umanitatea

prin iubire, Lev Tolstoi proclamă „iubirea infinită de aproapele, fie chiar vrăjmaş” (p.59).

Idealul de fericire prin iubire este atacat de Friedrich Nietzsche, numindu-l „ideal al turmei”

datorat nerezistenţei la rău, într-o astfel de iubire omul nu ar mai avea o valoare activă.

Puterea iubirii nu trebuie exagerată, iubind sincer şi sănătos în sufletul nostru se creează un

echilibru normal între iubirea de sine şi iubirea de aproapele, este modul natural de a fi al

omului, fără artificii sau constrângeri emoţionale.

Concepţia pesimistă neagă fericirea, pesimiştii văd totul în negru şi trăiesc convinşi că

în univers predomină răul şi durerea. Hegesias recomandă sinuciderea, de altfel a fost numit şi

„Pisithanate - cel care predică moartea” (p.63). Alţi pesimişti au fost: Seneca, Epictet, Marc

Aureliu, Erasm, Diderot, Shakespeare, Shehly, Lord Byron, Goethe, Giacomo Leopardi,

Puskin, Gogol, Schopenhauer. Un pesimist dezinteresat, eteric, a fost Mihai Eminescu, acesta

„numeşte viaţa - o baltă de vise rebele, iar moartea - un haos, o mare de stele” (p.65).

Petre Andrei explică permanentizarea pesimismului în sufletul omului astfel: „după o

experienţă dureroasă mai îndelungată dispare încrederea în fericire, viitorul nu mai e privit cu

încredere, ci cu spaimă” (p.85). „Schopenhauer spune: în tinereţea mea când cineva bătea la

uşă, mă apuca bucuria şi-mi ziceam: acuma vine! Dar mai târziu, mă apuca un fel de spaimă şi

mă întrebam: ce mai vine?” (p.85-86). Blaise Pascal „nu ajunge în niciun caz la pesimism,

pentru că admite, în ultimă instanţă, un adevăr sigur, acel revelat de Dumnezeu” (p.104).

Religiile umanităţii - creştinism, budism, iudaism - au rostuit viaţa omului tocmai pentru al

păzi de deznădejdea pricinuită de suferinţele lumeşti. Graţia divină aduce optimismul

transcendent.

Jean-Jacques Rousseau este adept al pesimismului practic-social. El consideră că

„nefericirea individului în societate e datorită civilizaţiei, care a adus neegalitatea oamenilor”

(p.108), „inegalitatea consacrată în stat, în instituţii condamnă pe om pentru totdeauna la

suferinţă” (p.109), iar despre viaţa socială afirmă că ar fi „onoare fără virtute, raţiune fără

înţelepciune, plăcere fără fericire”(p.110). Rousseau crede într-un ideal democratic, al

reîntoarcerii la natură, la singurătate. Scriitorul rus Lev Tolstoi îşi trăieşte propria doctrină:

mesianismul slavofil - Rusia e Mesia Europei. Pe de altă parte, sociologul englez Herbert

Spencer prevede că „socialismul de stat va determina o sclavie viitoare, producătoare de

6

nefericire, căci va înăbuşi aspiraţiunile şi idealurile celor buni, în favoarea celor slabi şi

leneşi”(p.119).

Viaţa este „succesiunea de fenomene, unele plăcute, altele dureroase, după diferite

împrejurări” (p.125). Meliorismul este modalitatea de a trece, prin voinţă şi activitate, de la

starea rea la mai bine, la fericire. „Deci lumea aceasta nu e bună, nici rea, ea se poate

îmbunătăţii treptat” (p.125). Meliorismul respectă legea relativităţii. Toate transformările

sociale sunt în funcţie de acţiune, „iar acţiunea depinde de sufletul omenesc, de aceea

valoarea tuturor transformărilor va depinde de progresul culturii spirituale a omului”(p.128).

Maeterlinck crede că „fericirea se poate învaţa foarte uşor” şi „indică drept mijloc pentru

realizarea ei făurirea unei vieţi interioare proprii” (p.129). O astfel de soluţie este frumoasă ca

formă, dar vagă, căci nu arată ce trebuie să înţelegem prin această viaţă interioară proprie.

Omul nu poate trăi izolat, „singur - şi dorind singurătatea - el îşi va purta paşii trişti, străin

poate de durerile mulţimii, dar desigur departe şi de bucuriile ei”(p.130). „Fericirea nu poate

avea un fundament subiectiv, absolut individual, ci numai unul social-etic” (p.130). „Individul

se simte fericit sau nefericit prin comparaţia pe care o face el între sine şi ceilalţi semeni ai

săi, cu care trăieşte laolaltă”(p.131). Societatea dă posibilitate individului să aibă „plăcerea

morală a altruismului” ori „puterea idealului intelectual, artistic”, dar tot în societate se duce

şi lupta pentru existenţă sau cu egoismul altora. Plăcerea şi durerea sunt constitutive vieţii

sufleteşti. „Fericirea nu depinde numai de mărimea cantitativă a valorilor realizate, ci şi de

conştiinţa cu care au fost ele înfăptuite. De aceea adeseori valori mici sunt foarte importante,

produc mai multă fericire fiind realizate din conştiinţă curată”(p.137).

„Nu trebuie să ne închipuim fericirea ca o stare psihică, în care nu ar exista absolut

nici o durere, căci asta ar fi o iluzie, ci să vedem realitatea, să considerăm suferinţa numai ca

un semn al piedicilor, care se pun în drumul spre ideal”(p.139). „Bucuria şi durerea, fericirea

şi datoria, totul e în dependenţă de marele ideal – Umanitatea” (p.140). Fericirea nu este o

bănuială, este concretă şi sesizabilă. Seninătatea omului fericit se vede şi se simte.

Autor: Angela Mateescu

7