ALCHIMIA FERICIRII Al-Ghazali

Să știi, o, preaiubite, că omul nu a fost creat în glumă sau la întâmplare, ci a fost făcut într-un fel minunat și pentru un țel înalt. Chiar dacă nu a existat dintotdeauna, el trăiește veșnic; și chiar dacă trupul său este slab și pământesc, spiritul îi este măreț și dumnezeiesc. Când este curățat de pornirile cărnii în creuzetul abstinenței, el țintește către cele înalte și, în loc să fie robul poftelor și al mâniei, ajunge să fie înzestrat cu trăsături îngerești. Ajungând la această stare, el își găsește bucuria în contemplarea Frumuseții Eterne și nu o mai caută în plăcerile trupești. Alchimia spirituală care înfăptuiește această schimbare în el, asemenea celei care transformă metalele inferioare în aur, nu este ușor de aflat și nici nu se găsește pe toate drumurile. Autorul a început lucrarea de față, numită Alchimia Fericirii, pentru a explica această alchimie spirituală și metodele prin care ea operează. Această alchimie trebuie căutată in vistieriile lui Dumnezeu, adică în inimile profeților, iar cel care va căuta altundeva va fi și mâhnit și falit în ziua judecății, când va auzi rostite cuvintele: „Am ridicat vălul de pe ochii tăi,iar vederea îți este astăzi limpede.“

Dumnezeu a trimis pe pământ o sută douăzeci și patru de mii de profeți1 care să îi învețe pe oameni legea acestei alchimii și felul în care să-și curețe inima de trăsături inferioare în creuzetul abstinenței. Această alchimie poate fi descrisă pe scurt ca fiind îndepărtarea de lume și apropierea de Dumnezeu. Părțile ei sunt în număr de patru:

1. Cunoașterea de sine;

2. Cunoașterea lui Dumnezeu;

3. Cunoașterea lumii așa cum este ea cu adevărat;

4. Cunoașterea lumii de apoi așa cum este ea cu adevărat.

Vom detalia aceste patru părți în cele ce urmează.Cunoașterea de sine

Cunoașterea de sine este cheia pentru cunoașterea lui Dumnezeu, după cumspune și proverbul „Cel ce se cunoaște pe sine, îl cunoaște pe Dumnezeu“2 și după cum se arată și în Coran: „Le vom înfățișa semnele noastre în lume și

în ei înșiși și astfel adevărul le va fi limpede.“ Așadar, nimic nu este mai aproape de tine decât tu însuți, și dacă tu nu te cunoști pe tine însuți cum ai putea cunoaște altceva? Dacă tu răspunzi, „Mă cunosc pe mine însumi“, gândindu-te la forma ta exterioară, la trup, la față, la membre și așa mai departe, o asemenea cunoaștere nu poate fi vreodată cheia către cunoașterea lui Dumnezeu. De asemenea, în cazul în care cunoașterea despre cele de dinăuntru este aceea că atunci când îți este foame mănânci șiatunci când ești furios ataci pe cineva, vei putea oare merge mai departe pe această cale, știind că vei fi asemănător doar animalelor? Adevărata cunoaștere de sine stă în a cunoaște următoarele: Ce ești tu în tine însuți și de unde ai venit tu? Încotro te îndrepți, pentru ce ai venit pentru o vreme în această lume și în ce stau cu adevărat fericirea și nefericirea ta? Unele dintretrăsăturile tale sunt comune cu ale animalelor, altele sunt comune cu ale cu diavolilor, iar altele sunt comune cu ale îngerilor, iar tu trebuie sa afli care dintre acestea sunt accidentale și care sunt esențiale. Până nu vei cunoaște acestea nu vei putea să știi în ce stă cu adevărat fericirea ta. Animalele doar se hrănesc, dorm și se luptă; dacă te consideri un animal, îngrijește-te doar de acestea. Diavolii se ocupă doar de stârnirea neînțelegerilor, de înșelătorie și de minciuni, iar dacă tu crezi că vă asemănați, trebuie să faci aceleași fapte ca ei. Îngerii contemplă frumusețea lui Dumnezeu și nu au nicio trăsătură animalică; dacă ai o natură angelică, trebuie să te îndrepți spre aceasta și astfel vei putea cunoaște și contempla pe Cel Mai Înalt și vei puteafi scos de sub robia poftei și a mâniei. De asemenea, este necesar să afli de ce ai fost creat cu aceste două instincte animalice: dacă trebuie ca ele să te supună și să te țină rob sau dacă tu ar trebui să le supui pe ele și să faci, în timp ce înaintezi, din una armăsarul tău, iar din cealaltă o armă.

Primul pas înspre cunoașterea de sine constă în a cunoaște că ești alcătuit dintr-o formă exterioară, numită „trup“, și o entitate internă, numită „inimă“ sau „suflet“. Prin „inimă“ nu înțeleg bucata de carne aflată în stânga înăuntrul trupului, ci înțeleg a fi aceea care se folosește de toate celelalte facultăți ca de niște unelte sau ca de niște slujitori. Adevărul este că aceasta nu aparține de lumea vizibilă, ci de cea invizibilă, și a venit în această lume tot așa cum un călător umblă într-o țară străină pentru negoț urmând ca, într-un sfârșit, să se întoarcă în țara de baștină.Cunoașterea acestei entități și a atributelor sale este cheia pentru cunoașterea lui Dumnezeu.

Ne putem convinge întrucâtva de realitatea inimii sau a sufletului închizând ochii și respingând tot ce ne înconjoară, cu excepția propriei individualități. Astfel, putem obține oarece înțelegere despre natura nesfârșită a propriei individualități. Chiar și așa, o cercetare prea amănunțită a esenței sufletului

este interzisă de Lege. În Coran stă scris: „Te vor întreba despre suflet. Le vei spune: «Sufletul există prin porunca Domnului Dumnezeului meu.»“ Despre suflet știm doar că este o esență indivizibilă care aparține de lumea celor poruncite și că nu a existat dintotdeauna, ci a fost creat. O cunoaștere filosofică exactă a sufletului nu este o fază preliminară, necesară pentru a merge pe drumul religiei, fiind, mai degrabă, rezultatul autodisciplinei și perseverenței în această cale, asa cum spune și Coranul: „Pe cei care se obosesc spre acest drum, cu adevărat îi vom conduce către calea cea bună.“

Pentru a putea purta acest război spiritual prin care cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu pot fi obținute, ne putem gândi la trup ca la o împărăție, la suflet ca fiind regele acesteia, iar la diferitele simțuri și facultăți ca fiind armata. Rațiunea ar urma să fie vizirul sau prim-ministrul, pasiunea ar urma să fie cel care strânge birurile, iar mânia ar fi polițistul. Sub pretextulcă strâng birurile, pasiunile se pot deda jafului fără a da socoteală cuiva, iar resentimentul are mereu o înclinație spre asprime și spre severitate exagerată. Aceștia doi, cel care strânge birurile și polițistul, trebuie să fie mereu supuși regelui și nu trebuie uciși sau alungați, întrucât fiecare dintre eiare o sarcină de căpetenie. Căci, dacă se ajunge ca pasiunea și resentimentul să stăpânească rațiunea, putem fi siguri că sufletul va ajunge la pierzanie. Un suflet care își lasă facultățile inferioare să le stăpânească pe cele superioare este asemenea celui care lasă un înger sub stăpânirea unui câine sau un musulman sub tirania necredinciosului. Cultivarea calităților demonice, animalice sau angelice are ca rezultat producerea unor caractere corespunzătoare care, în Ziua Judecății, se vor arăta în forme vizibile, cel senzual arătând asemenea porcului, cel feroce arătând asemenea câinilor sau lupilor, iar cei puri – asemenea îngerilor. Țelul disciplinei morale este acela de a curăța inima de rugina pasiunilor și resentimentului până când, asemenea unei oglinzi curate, poate reflecta lumina lui Dumnezeu.

Cineva se poate întreba: „Dacă omul a fost creat atât cu calitățile animalice cât și cu cele demonice și cu cele îngerești, cum putem ști că cele îngerești sunt esența sa adevărată, iar celelalte două sunt doar accidentale și trecătoare?“ La aceasta răspund că esența fiecărei ființe trebuie căutată în acel ceva care este mai înalt și mai însemnat în acea ființă. Astfel, calul și măgarul sunt amândoi animale de povară, dar calul îi este superior măgarului prin faptul că este potrivit și pentru a fi folosit în lupte. Când nu este în stare de luptă, calul este degradat la statutul de animal de povară. Lafel și omul: cea mai înaltă facultate a sa este rațiunea, care îi permite să îl contemple pe Dumnezeu. Dacă rațiunea stăpânește în el, atunci când moare,el lasă în urmă toate pornirile spre pasiune și spre resentiment și ajunge să

poată sta alături de îngeri. În ceea ce privește trăsăturile animalice ale omului, el este inferior multor animale, dar rațiunea îl face superior acestora,așa cum stăscris și în Coran: „Toate cele de pe fața pământului i-au fost supuse omului.“ Dacă pornirile sale inferioare ajung să învingă, atunci, după moarte, omul va privi înapoi spre pământ și va râvni la plăcerile pământești.

Sufletul rațional din om este bogat în minuni de cunoaștere și de putere. Prin aceste minuni, omul stăpânește știința și artele, poate să treacă într-o clipită de la pământ la ceruri și înapoi, poate întocmi o hartă a cerurilor și poate măsura distanța dintre stele. Tot prin aceste minuni, omul poate prinde peștiidin mare și păsările din văzduh și poate îmblânzi în folosul său animale precum elefantul, cămila și calul. Cele cinci simțuri ale sale sunt asemănătoare cu cinci uși deschise spre lumea externă; dar, încă și mai minunat de atât, inima lui are o fereastră care se deschide spre lumea nevăzută a sufletelor. Atunci când doarme, când drumurile simțurilor sunt închise, această fereastră este deschisă, iar omul primește vestiri din lumea nevăzută și, uneori, poate întrezări viitorul. În acele momente, inima îi este ca o oglindă care reflectă ceea ce este înfățisat pe Tăblița Destinului. Totuși, chiar și în somn, gândurile la lucrurile lumești întunecă această oglindă, iar impresiile pe care le primește nu mai sunt atât de limpezi. După moarte aceste gânduri dispar, iar lucrurile sunt văzute așa cum sunt ele în realitate, împlinindu-se astfel spusa Coranului: „Am ridicat vălul de pe ochii tăi, iar vederea îți este astăzi limpede.“

Deschiderea unei ferestre în suflet către cele nevăzute are loc și în condiții apropiate de inspirația profetică, atunci când intuițiile apar în minte fără a fi trecut pe drumul vreunuia dintre simțuri. Cu cât un om se curăță pe sine de poftele trupești și își apleacă mintea spre Dumnezeu, cu atât devine mai conștient de aceste intuiții. Cei care nu le pot vedea nu au niciun drept să spună că asemenea intuiții nu există.

Aceste intuiții nu sunt limitate la cei care țin de casta profeților. Așa cum fierul, dacă este lustruit suficient, poate servi ca oglindă, orice minte care dă dovadă de disciplina cuvenită poate ajunge să aibă asemenea intuiții. La acest adevăr se gândea Profetul atunci când a zis: „Fiecare copil se naște cu o înclinație spre Islam; după aceea, părinții lui fac din el un evreu, un creștin sau unul care se închină la stele.“ Fiecare ființă omenească a auzit în adâncurile conștiinței sale întrebarea „Oare nu sunt Eu Domnul Dumnezeul tău?“ și a răspuns cu „Da“. Numai că unele inimi sunt asemenea unor oglinzi atât de pline de rugină și praf încât nu poti vedea nimic clar în ele, pe când

inimile profeților și sfinților, chiar daca sunt oameni cu pasiuni asemănătoarecu ale noastre, sunt foarte sensibile la orice urmă a divinului.

Omul ocupă primul loc în ierarhia celor create, nu doar din punctul de vedereal cunoașterii dobândite și intuitive, ci și din punctul de vedere al puterii. Așacum îngerii stăpânesc asupra elementelor, și sufletul stăpânește asupra membrelor trupului. Acele suflete care ajung la o treaptă specială de putere pot conduce și alte trupuri, nu doar pe al lor. Dacă vor ca un om bolnav să își revină, acesta își revine, dacă vor ca un om sănătos să se îmbolnăvească, acesta se va îmbolnăvi, dacă vor ca un om să vină lângă ei, acesta li se va alătura. Dacă efectele produse de aceste suflete puternice sunt bune, le numim „minuni“, iar dacă efectele sunt rele, le numim „vrăjitorii“. Aceste suflete sunt diferite de cele obișnuite în trei feluri: (1) cealții pot vedea doar în vise, ei văd în clipele de trezie; (2) cei obișnuiți pot dispune doar de propriul trup pe când ceilalți, prin puterea voinței, pot mișca trupuri străine de al lor; (3) cunoașterea la care unii ajung prin muncă grea, cei speciali o capătă prin intuiție.

Aceste trei trăsături nu sunt singurele care deosebesc oamenii de rând de profeți, ci sunt doar acele trăsături pe care le putem noi afla. Așa cum nimeninu cunoaște adevărata natură a lui Dumnezeu, în afară de Dumnezeu însuși, nimeni nu cunoaște adevărata natură a unui profet, cu excepția profetului însuși. Aceasta nu ar trebui să ne facă să ne minunăm, căci vedem în lucrurile de zi cu zi că este imposibil să explicăm unuia care nu este mișcat de cadență și ritm farmecul pe care îl manifestă poezia sau să arătăm unuia care este orb splendoarea culorii. Pe lângă neputință, mai sunt și alte piedici pe drumul spre adevărul spiritual. Una dintre acestea este cunoașterea obținută din exterior. Putem să ne închipuim inima ca pe o fântână, cele cincisimțuri urmând a fi cinci râuri care alimentează cu apă fântâna. Pentru a afla ce se găsește în realitate în inimă, trebuie să oprim aceste cinci râuri, cel puțin pentru o vreme, iar resturile aduse de ele trebuie să fie aruncate afară din fântână. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ajungem la adevărul spiritual pur, trebuie să dăm deoparte, cel puțin pentru un timp, cunoașterea care a fost obținută prin procese externe și care adesea devine prejudecată dogmatică de neclintit.

Greșeala de sens opus este comisă de oamenii superficiali care, repetând niște fraze auzite la învățătorii sufiți, încep să defăimeze toată cunoașterea. Asta este ca și cum cineva care nu se prea pricepe la alchimie ar spune că „alchimia este mai bună decât aurul pe care îl ai“ și ar refuza aurul care îi este oferit. Alchimia este mai bună decât aurul, dar adevărații alchimiști sunt

rari, așa cum sunt și maeștrii Sufi. Cel care cunoaște o brumă de sufism nu îi este superior unui om învățat, tot așa cum cel care a făcut doar câteva experimente în alchimie nu are temei să disprețuiască un om bogat.

Oricine va cerceta problema va putea vedea că fericirea este în mod necesarlegată de cunoașterea lui Dumnezeu. Fiecare dintre facultățile noastre se desfată îndeplinind scopul pentru care a fost creată: pofta se desfată în îndeplinirea dorințelor, furia în răzbunare, ochiul în vederea unor obiecte superbe, iar urechea în ascultarea unor sunete armonioase. Cea mai înaltă activitate a sufletului omenesc este perceperea adevărului; în aceasta sufletul își găsește cea mai aleasă încântare. Această idee ține până și în lucruri mărunte, cum ar fi învățarea șahului și, cu cât este mai elevat subiectul, cu atât este mai mare desfătarea. Omul ar fi bucuros să aibă încrederea unui prim-ministru, dar ar fi încă și mai încântat dacă ar fi confidentul intim al unui suveran, iar acesta i-ar dezvălui secrete de stat.

Un astronom care poate alcătui prin cunoașterea sa o hartă a firmamentului și poate calcula cursul stelelor dobândește o plăcere mai mare din această cunoaștere decât jucătorul de șah din cunoașterea pe care o deține. Văzând, așadar, că nimic nu este mai maiestuos decât Dumnezeu, ne putem da seama cât de mare trebuie să fie desfătarea pe care o avem cunoscându-L cu adevărat! Un om care a pierdut râvna pentru această cunoaștere se aseamănă cu cineva care nu mai are delocpoftă de mâncare sănătoasă sau cu cineva care preferă să mănânce lut în loc să mănânce pâine. Toate pornirile trupești pier în momentul morții, odată cu organele pe care le folosesc, pe când sufletul nu moare, ci păstrează cunoașterea lui Dumnezeu pe care a obținut-o; ba nu, o sporește.

O parte însemnată a ceea ce cunoaștem despre Dumnezeu își are sursa în studiul și contemplarea propriilor trupuri care ne dezvăluie puterea, iubirea șiînțelepciunea Creatorului. Puterea Sa, prin aceea că a creat minunata formă omenească dintr-o singura picătură; Înțelepciunea Sa ne este dezvăluită în complexitățile și în adaptabilitatea reciprocă a părților trupului; iubirea Sa ni se arată nu doar prin aceea că ne-a dăruit organele necesare vieții, cum ar fi inima, ficatul și creierul, ci și pe cele care nu sunt absolut necesare, cum ar fimâna, piciorul, limba și ochiul. Tuturor acestora le-a adăugat ca podoabe negrul părului, roșeața buzelor și curbura sprâncenelor.

În mod cu totul potrivit, omul a fost numit „microcosmos“, adică o lume micșorată în ea însăși, iar structura corpului său ar trebui studiată nu doar decei care vor să devină doctori, ci și de către cei care vor să ajungă la o

cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu, așa cum studiul riguros al subtilităților și nuanțelor limbajului dintr-un mare poem ne arată geniul autorului său.

Cu toate acestea, la o cântărire atentă, ne dăm seama cum cunoașterea sufletului are un rol mai important în a ne apropia de cunoașterea lui Dumnezeu decât cunoașterea trupului și a funcțiilor acestuia. Trupul poate fi comparat cu un armăsar, iar sufletul cu călărețul; trupul a fost creat pentru suflet, sufletul pentru trup. Dacă un om nu își cunoaște propriul suflet, care îi este mai aproape decât orice altceva, la ce îi folosește să spună că știe altele? E ca și cum un cerșetor care nu are ce să mănânce ar începe să se laude că poate hrăni un oraș întreg.

În acest capitol am încercat pe cât este posibil să descriem în amănunt măreția sufletului omenesc. Acela care îl neglijează și îi lasă darurile să ruginească sau să degenereze va pierde în mod necesar și în această lume șiîn lumea viitoare. Adevărata măreție a omului stă în posibilitatea de a înaintacontinuu, și asta în ciuda sferei temporale, unde omul este una dintre cele mai firave ființe, supus fiind foamei, setei, căldurii, frigului și mâhnirii. Lucrurile care îl încântă cel mai mult sunt adesea și cele care se dovedesc a fi cele mai dăunătoare, pe când lucrurile care îi sunt de cel mai mare folos nupot fi găsite fără muncă și osteneală. În ceea ce privește mintea, o ușoară încurcătură în substanța din care este alcătuit creierul este îndeajuns pentru a-l distruge sau a-l înnebuni; în ceea ce privește puterea, înțepătura unei viespi îl lasă fără liniște și fără somn; în ceea ce privește stăpânirea de sine, pierderea unei monede mărunte îl supără; în ceea ce privește frumusețea, omul nu este nimic mai mult decât o materie dezgustătoare acoperită de o piele cu aspect plăcut. Dacă nu se spală des, devine cu totul respingător și dizgrațios.

În această lume, omul este cu adevărat extrem de slab și vrednic de dispreț. Abia în lumea cealaltă va putea avea însemnătate, și asta doar dacă se ridicădin rândul animalelor în rândul îngerilor cu mijloacele „alchimiei fericirii“. Altfel, starea lui va fi mai rea decât a sălbăticiunilor care pier și ajung țărână.Așadar, este nevoie ca omul să fie conștient atât de superioritatea sa, ca ființa cea mai aleasădin întreaga creație, cât și de neputința sa, aceasta din urmă fiind și ea una dintre căile spre cunoașterea lui Dumnezeu.Cunoașterealui Dumnezeu

Una dintre zicerile foarte cunoscute ale Profetului este aceea după care „Cel care se cunoaște pe sine îl cunoaște pe Dumnezeu“; adică, prin

contemplarea propriei ființe și a propriilor atribute, omul poate ajunge la o oarecare cunoaștere a lui Dumnezeu. Însă, mulți dintre cei care se contemplăpe sine nu îl găsesc pe Dumnezeu, de unde rezultă că trebuie să fie vorba deun soi special de contemplație. În fapt, se poate ajunge la o asemenea cunoaștere în două moduri, dar unul dintre ele este atât de obscur încât nu poate fi înțeles de mințile obișnuite și e mai bine să nu fie explicat. Celălalt mod se prezintă astfel: când omul se cercetează pe sine, constată că a existat un interval de timp în care el nu era, după cum ne spune Coranul: „Oare omul nu își dă seama că a fost o vreme în care el nu era deloc?“ Mai departe, omul știe că a fost făcut dintr-o picătură de apă în care nu exista nici minte, nici auz, nici văz, nici cap, nici mâini, nici picioare etc. De aici ne este clar că, indiferent de gradul de perfecțiune la care a ajuns, omul nu s-a făcut pe sine și nu poate crea nici măcar un fir de păr.

Cât de neputincios trebuie să fi fost omul atunci când era doar o picătură de apă! Astfel, după cum am văzut în primul capitol, omul găsește în propria ființă puterea, înțelepciunea și iubirea Creatorului reflectate în miniatură, ca să spunem așa. Dacă toți înțelepții din lume ar fi adunați la un loc, iar viața lor ar fi prelungită la infinit, ei nu ar putea să gândească sau să înfăptuiască vreo îmbunătățire la vreo parte a trupului omenesc.

De exemplu, în adaptarea dinților din față și din lateral pentru mestecarea mâncării și în alcătuirea limbii, a glandelor salivare și a gâtului pentru înghițirea acesteia, găsim o lucrare pe care nu avem cum să o îmbunătățim. La fel, dacă ne gândim la mână, cu cele cinci degete de lungimi diferite, patru dintre acestea cu câte trei articulații și degetul mare doar cu două articulații, și felul în care aceasta poate fi folosită pentru a apuca, pentru a căra sau pentru a lovi, va trebui să recunoaștem degrabă că oricâtă înțelepciune omenească am folosi, nu am putea să o îmbunătățim, nici prin schimbarea aranjamentului degetelor, nici prin creșterea numărului de degete, nici prin alte mijloace.

Gândindu-ne mai departe la felul în care diferitele noastre nevoi, de hrană, de adăpost, etc. sunt îndestulate din cămările creației, ne dăm seama că mila lui Dumnezeu este la fel de mare ca puterea și înțelepciunea Sa, după cum El Însuși ne spune – „Mila mea este mai mare decât mânia mea“ – și după spusa Profetului: „Dumnezeu este mai grijuliu față de slujitorii săi decâteste o mamă față de copilul ei.“ Astfel, din însuși faptul că a fost creat, omul ajunge să cunoască existențaDumnezeu, din minunata alcătuire a trupului său ajunge să cunoască puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, din numeroasele bogății create pentru nevoile sale felurite ajunge să cunoască

dragostea lui Dumnezeu. În felul acesta, cunoașterea de sine devine o cheie pentru cunoașterea lui Dumnezeu.

Pe lângă faptul că trăsăturile omului oglindesc atributele lui Dumnezeu, modul în care se manifestă existența sufletului omenesc ne permite să înțelegem ceva despre modul în care se manifestă existența lui Dumnezeu. Astfel, atât Dumnezeu cât și sufletul sunt entități invizibile, indivizibile, prezente în afara timpului și spațiului, în afara categoriilor de calitate și cantitate; iar ideile de formă, mărime sau culoare nu li se aplică. Oamenilor lise pare greu să se gândească la asemenea realități lipsite de calitate și cantitate etc., dar ne întâlnim cu un obstacol asemănător atunci când ne gândim la emoțiile din viața de zi cu zi cum ar fi mânia, durerea, plăcerea sau dragostea. Acestea sunt concepte mentale și nu au vreo relație cu simțurile; pe de altă parte, cantitatea și calitatea sunt concepte senzoriale. La fel cum urechea nu poate cunoaște culoarea și ochiul nu poate cunoaște sunetul, în cunoașterea realităților ultime, Dumnezeu și sufletul, ne aflăm pe un teren în care conceptele senzoriale nu au niciun rol de jucat. Totuși, putem vedea că Dumnezeu este Conducătorul universului și că, fiind El Însușidincolo de spațiu, timp, calitate și cantitate, cârmuiește totuși lucrurile care sunt condiționate de toate acestea la fel cum sufletul cârmuiește trupul și membrele acestuia, fiind el însuși invizibil, indivizibil și necircumscris unui locanume în trup. Căci, cum ar putea indivizibilul să se afle în ceea ce este divizibil? Din toate acestea, putem vedea cât de adevărată este spusa Profetului: „Dumnezeu l-a creat pe om după asemănarea Sa.“

Pe măsură ce înaintăm în cunoașterea atributelor și esenței lui Dumnezeu prin contemplarea atributelor și esenței sufletului, începem să înțelegem felul în care Dumnezeu lucrează, cârmuiește și dă puteri îngerilor etc. observând felul în care fiecare dintre noi își cârmuiește mica împărăție a trupului. Un mic exemplu: să presupunem că cineva vrea să scrie numele Domnului. Prima dată, dorința ia naștere în sufletul său, este apoi trimisă creierului de către spiritele vitale, forma cuvântului „Dumnezeu“ ia naștere însala gândirii din creier, de acolo călătorește prin canalele nervoase, pune în mișcare degetele, care la rândul lor pun în mișcare penița și astfel cuvântul „Dumnezeu“ este reprodus pe hârtie exact cum a fost gândit de mintea celui care scrie. Asemenea, când Dumnezeu voiește un lucru, acesta apare pe tărâmul spiritual, pe care Coranul îl numește „Tronul“3, de la Tron trece printr-un curent spiritual către un tărâm aflat dedesubt, tărâm care se numește „Jilțul“4, apoi forma sa apare pe „Tăblița Destinului“5 de unde, prin mijlocirea puterilor numite „îngeri“, îmbracă haina realității și apare pe pământ sub formă de plante, copaci și animale, reprezentând vrerea și

gândul lui Dumnezeu, așa cum literele scrise reprezintă dorința apărută în inimă și forma prezentă în creierul scriitorului.

Un rege poate fi înțeles doar de un alt rege; de aceea Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare dintre noi regi în miniatură, regi asupra unui regat care este o copie infinit mai mică a Împărăției lui Dumnezeu. În împărăția cârmuită de om, „Tronul“ luiDumnezeu este sufletul, Arhanghelul este inima, „Jilțul“ este creierul, iar „tăblița“ este vistieria gândului. Sufletul, indivizibil și necircumscris unui loc anume, cârmuiește trupul precum Dumnezeu cârmuiește universul. Pe scurt, fiecărui om i-a fost încredințată o mică împărăție și i s-a pus în vedere să nu fie delăsător în îngrijirea ei.

În ceea ce privește recunoașterea providenței divine, avem mai multe grade de cunoaștere. Fizicianul este asemenea unei furnici care, mergând pe o foaie de hârtie și văzând literele negre împrăștiate pe aceasta, ar concluziona că singura cauză a scrisului este penița. Astronomul este asemenea unei furnici cu o cuprindere ceva mai largă, putând să vadă degetele care mișcă penița în timpul scrisului, i.e., el știe că natura este sub puterea stelelor, dar nu știe că stelele sunt sub puterea îngerilor. Astfel, dată fiind măsura în care oamenii pot observa, apar polemici inevitabile atunci când se încearcă stabilirea cauzelor pornind de la efecte. Cei ai căror ochi nu reușesc să vadă dincolo de lumea fenomenelor sunt asemenea celor care confundă servitorii cei mai de jos cu regele. Pentru a putea exista știință, trebuie ca legile care conduc fenomenele să fie constante; dar este o mare greșeală să confunzi sclavii cu stăpânul.

Atâta vreme cât vor exista diferențe între percepțiile a diferiți observatori, polemicile vor continua. Este ca și cum niște orbi care aud că în orașul lor a sosit un elefant se duc să îl vadă și să îl cerceteze. Singurul simț prin care pot afla ceva despre acesta este cel al pipăitului: unul atinge piciorul animalului, altul cercetează fildeșul, un altul urechea și, după percepțiile fiecăruia, îl asemuiesc unei coloane, unui fus sau unei pături, fiecare încurcând partea cu întregul. Așa ajung fizicianul și astronomul să confunde legile pe care le observă cu Legiuitorul. Coranul ne spune că Avram a făcut o greșeală asemănătoare, și anume, a încercat să se închine pe rând la stele, la Lună și la Soare până când, devenind din ce în ce mai conștient de Cel care le-a creat pe acestea, a strigat: „Nu iubesc pe cele ce apun.“

Un exemplu comun al confuziei între Cauza Primă și cauzele secundare îl găsim în cazul așa-ziselor boli. De exemplu, dacă un om încetează a mai fi interesat de cele pământești, lucrurile plăcute încep să-l scârbească și pare

mereu a fi cuprins de deznădejde, doctorul o să zică: „Acesta este un caz de melancolie, e nevoie de cutare și cutare medicamente.“ Fizicianul o să intervină: „Aceasta este o uscăciune a creierului, e provocată de vremea fierbinte și nu va trece până nu crește umezeala din aer.“ Astrologul va pune boala pe seama vreunei conjuncții sau opoziții a planetelor. „Înțelepciunea lor nu poate merge mai departe de atât“, ne învață Coranul. Niciunul dintre aceștia nu se gândește la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat: Atotputernicul se îngrijește de bunăstarea acelui om și a poruncit suspușilor săi, planetele șinatura, să dea naștere unei împrejurări astfel încât acest om își va întoarce fața de la ele spre Creator. Cunoașterea acestui fapt este o perlă strălucitoare din oceanul cunoașterii descoperite, față de care celelalte formede cunoaștere sunt ca insulele față de mare.

Doctorul, fizicianul și astrologul au fără îndoială dreptate, fiecare în propriul domeniu de cunoaștere, dar ce nu reușesc ei să vadă este că boala ar fi, ca să zicem așa, o legătură de dragoste prin care Dumnezeu îi apropie de Sine pe sfinții cărorale-a zis: „Am fost bolnav, dar voi nu m-ați căutat.“ Boala însăși este una dintre acele forme ale experienței prin care omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, așa cum El ne-a spus prin gura Profetului Său: „Bolile înseși sunt slujitoarele mele și îi însoțesc pe cei pe care I-am ales.“

Considerațiile anterioare ne ajută să ne apropiem de sensul mai multor ziceriaflate mereu pe buzele credincioșilor : „Dumnezeu este Sfânt“, „Lăudat fie Domnul“, „Nu este alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu“, „Dumnezeu este mare“. În legătură cu ultima remarcă putem spune că nu înseamnă că Dumnezeu este mai mare decât creația, deoarece creația este felul în care Elni se face cunoscut, așa cum lumina ne face cunoscut soarele, și nu ar avea sens să spunem că soarele este mai mare decât lumina sa. Această remarcă spune că măreția lui Dumnezeu transcende nemăsurat facultățile noastre de cunoaștere, iar ideea despre măreția Domnului pe care mintea noastră o formează este ștearsă și imperfectă. Dacă un copil ne cere să-i spunem care este plăcerea în a ne stăpâni, îi putem răspunde că este asemănătoare plăcerii din jocul cu mingea, deși cele două nu au în comun nimic altceva decât faptul că intră în categoria plăcerilor. Astfel, exclamația „Dumnezeu e mare“ ne spune că măreția Sa depășește în întregime toată puterea noastră de înțelegere. Mai mult, deși cunoașterea despre Dumnezeu pe care o obținem este atât de imperfectă, ea nu trebuie privită ca fiind o cunoaștere speculativă banală, ci trebuie însoțită de rugăciune și închinare. După moarteomul rămâne singur cu Dumnezeu și, atunci când trebuie să locuim alături de cineva, măsura fericirii noastre depinde de măsura în care ținem la acea persoană. Dragostea este sămânța fericirii, iar dragostea de Dumnezeu este

ocrotită și împlinită de închinare. Asemenea închinare și aducere aminte de Dumnezeu implică o anumită asprime și o anumită stăpânire a poftelor trupești. Bineînțeles, aceste porniri nu trebuie nimicite de tot, pentru că atunci omul ar dispărea de pe fața pământului. Totuși, trebuie puse niște hotare acestor porniri, și nimeni nu judecă drept în ceea ce îl privește; de aceea trebuie să căutăm judecători care să ne îndrume. Asemenea judecători sunt profeții, iar legile pe care aceștia le-au scris când se aflau subînrâurirea lui Dumnezeu ne spun care sunt hotarele care trebuie respectate. Cei care încalcă aceste legi își „vatămă singuri sufletul“, așa cum stă scris în Coran.

În ciuda acestei porunci răspicate a Coranului, sunt câțiva oameni care, dat fiind că nu îl cunosc îndeajuns pe Dumnezeu, încalcă aceste legi, lipsa lor de cunoaștere putând avea mai multe cauze. În primul rând, sunt cei care, negăsind pe Dumnezeu prin cercetarea lumii, trag concluzia că Dumnezeu nu există și că această lume bogată în minuni ori s-a făcut pe sine, ori a existat dintotdeauna. Aceștia sunt asemenea celui care vede o scrisoare frumos întocmită și crede că aceasta fie s-a scris pe sine fără un autor, fie a existat dintotdeauna. Oamenii care sunt capabili să creadă așa ceva sunt atât de prinși în greșeală încât nu are rost să încerci o discuție cu ei. În această situație se află o parte dintre astronomii și fizicienii pomeniți mai sus.

Alții, ignorând adevărata natură a sufletului, resping doctrina vieții viitoare, în care omul este judecat și în care este fie răsplătit, fie pedepsit. Acești oameni se văd pe sine ca fiind asemenea animalelor și legumelor și la fel de efemeri ca acestea.Alții, pe de altă parte, cred în Dumnezeu și în viața viitoare, dar dau dovadă de o credință slabă. Aceștia își vorbesc astfel: „Dumnezeu este mare și este separat de noi; închinarea noastră sau lipsa acesteia îi sunt complet indiferente.“ Ei gândesc asemenea bolnavului căruiadoctorul îi prescrie un tratament și începe să vorbească astfel: ,,Și dacă urmez tratamentul și dacă nu îl urmez e totuna pentru doctor.“ Cu siguranță că doctorul nu este afectat de asta, dar pacientul se poate nenoroci singur prin nesupunerea sa. Pe cât de sigur este că boala neîngrijită ucide într-un final trupul, boala nevindecată a sufletului înseamnă suferință viitoare, după spusa Coranului: „Au să fie mântuiți doar cei care vin la Dumnezeu cu o inimă curată.“

Un al patrulea fel de necredincioși este al celor care spun: „Legea ne învață să ne abținem de la mânie, pofte și fățărnicie. Așa ceva este evident imposibil, căci omul are aceste trăsături încă de la naștere. Ar putea la fel de

bine să ne ceară să facem din alb negru.“ Acești oameni nechibzuiți ignoră faptul că legea nu ne cere să stârpim aceste porniri cu totul, ci ne cere să ne stăpânim faptele și pornirile, astfel încât să ne ferim de păcatele mai mari și să fim iertați pentru cele mai mărunte. Până și Profetul lui Dumnezeu a zis: „Sunt om ca și voi și mă mâniez la fel ca oricine.“ Iar în Coran stă scris „Dumnezeu îi iubește pe cei care își stăpânesc propria mânie“, nu pe cei carenu se pot mânia deloc.

Un al cincilea fel de necredincioși sunt cei care pun accent pe bunătatea lui Dumnezeu, dar nu iau în seamă dreptatea Lui, spunând către sine: „Ei bine, orice am face, Domnul este milostiv.“ Ei nu se gândesc că, deși Dumnezeu este milostiv, mii de oameni se sting în chinuri, omorâți de boli sau de foame. Ei știu că oricine vrea să-și câștige traiul sau să câștige avere sau învățătură trebuie să muncească, nu doar să spună în gol „Dumnezeu e milostiv“. Deși în Coran stă scris că „Dumnezeu se îngrijește de toate făpturile vii“, tot acolo stă scris că „Omul nu va primi nimic pentru care nu s-a ostenit“. Adevărul este că asemenea învățătură vine de la diavol, iar aceștioameni vorbesc doar din buze, nu din inimă.

Un al șaselea fel sunt cei care pretind că au ajuns la o asemenea treaptă de sfințenie că păcatul nu îi mai poate atinge. Cu toate acestea, dacă ești lipsit de respect față de vreunul dintre aceștia, îți va purta pică ani întregi, iar dacăvreunul dintre ei va pierde o bucățică de mâncare despre care crede că i se cuvine, întreaga lume îi va părea întunecată și strâmbă. Chiar dacă vreunul ajunge să-și strunească pornirile, nu are dreptul să vorbească așa, căci profeții, cei mai aleși dintre oameni, și-au mărturisit și plâns păcatele. Unii dintre ei erau atât de îngroziți de păcat încât ajungeau să se înfrâneze de la lucruri îngăduite de lege; astfel, se spune că într-o zi Profetul nu a vrut să mănânce o curmală ce îi fusese adusă deoarece nu știa dacă fusese dobândită legiuit. Dimpotrivă, acești cheflii înghit vin cu nemiluita și spun că (tremur scriind aceste cuvinte) sunt deasupra Profetului, a cărui sfințenie eraamenințată de o curmală, pe când sfințenia lor nu este atinsă de atâta vin băut. Ei merită din plin să fie luați de către diavol pe calea pierzaniei. Sfinții adevărați știu că cel care nu își înfrânează poftele nu merită numele „om“ și știu că adevăratul musulman este cel care recunoaște cu bucurie îngrădirile cerute de Lege. Cel care îndrăznește, indiferent de pretext, să-și nesocotească îndatoririle este cu siguranță sub puterea Satanei și ar trebui să i se vorbească cu sabia, nu cu penița. Aceștimistici falși pretind uneori că sunt copleșiți de o mare de îndoieli, dar, întrebați ce anume îi face să se îndoiască atât, ei nu pot răspunde. Ar trebui să li se spună că se pot îndoi cât

vor, dar, în același timp, să li se aducă aminte că Atotputernicul le este Creator, iar ei sunt robii Săi.Cunoașterea lumii acesteia

Această lume este ca un popas sau ca o piață prin care pelerinii trebuie să treacă în drumul lor spre lumea cealaltă. Aici trebuie să-și caute cele trebuincioase pentru drum; sau, pentru a vorbi răspicat, omul dobândește aici, folosindu-și simțurile, ceva cunoaștere despre lucrările lui Dumnezeu și, prin acestea, dobândește cunoaștere despre Dumnezeu Însuși, a cărui vedere va fi fericirea sa viitoare. Sufletul omului a coborât în această lume delut și apă tocmai pentru a dobândi cunoașterea aceasta. Atâta vreme cât simțurile sale îl însoțesc, spunem despre el că se află „în lumea aceasta“, iar când omul se desparte de acestea și rămân doar trăsăturile sale esențiale spunem despre el că a plecat „în lumea cealaltă“.

Cât timp omul se află în această lume îi sunt trebuincioase două lucruri: primul lucru, ocrotirea și hrănirea sufletului său; al doilea lucru, ocrotirea și hrănirea trupului său. Hrana potrivită sufletului este cunoașterea și iubirea de Dumnezeu, așa cum am arătat mai înainte, iar a fi cufundat în altceva decât dragostea de Dumnezeu înseamnă pierzania sufletului. Trupul este animalul de călărie al sufletului, ca să ne exprimăm așa, și este supus pieirii, pe când sufletul continuă să existe. Sufletul trebuie să se îngrijească de trup,așa cum un pelerin care merge spre Mecca trebuie să aibă grijă de cămila sa;dacă pelerinul întrece măsura și-și prăpădește tot timpul hrănindu-și cămila și împodobind-o, atunci caravana îl lasă în urmă, iar el piere în deșert.

Nevoile trupești ale omului sunt simple și cad sub trei categorii: hrană, îmbrăcăminte și adăpost; pornirile trupești care i-au fost sădite omului pentru a se putea îngriji de acestea trei sunt în stare să se răzvrătească împotriva rațiunii, căci aceasta ia naștere și crește mai târziu. De aceea, după cum am văzut mai sus, aceste porniri trebuie să fie strunite și conduse cu ajutorul legilor divine primite de la profeți.

Dacă studiem îndeaproape lumea în care trebuie să ne aflăm pentru o vreme, ne dăm seama că este împărțită în trei părți – animală, vegetală și minerală. Produsele celor trei părți sunt mereu de trebuință omului și acesteaau dat naștere celor trei meserii de temelie: cea de țesător, cea de constructor și cea de lucrător în metal. Acestea au fiecare la rândul lor mai multe ramuri subordonate, cum ar fi croitorii, zidarii, fierarii etc. Niciuna dintre meserii nu se poate desprinde cu totul de celelalte; din această cauză iau naștere o mulțime de legături și înțelegeri în ceea ce privește negoțul, iaracestea, la rândul lor, pot da uneori naștere urii, invidiei, geloziei și altor

patimi ale sufletului. Din aceasta iau ființă certurileluptele, dar și nevoia de cârmuire politică și civilă și de cunoaștere a legilor.

Astfel, îndeletnicirile și negustoriile au devenit din ce în ce mai încâlcite și mai anevoioase, iar aceasta se întâmplă în mare parte pentru că oamenii au uitat că adevăratele lor nevoi sunt doar trei: îmbrăcăminte, hrană și adăpost,iar acestea au ca singur țel să ajute trupul să fie un vehicul adecvat pentru suflet în călătoria sa către lumea cealaltă. Ei fac aceeași greșeală ca pelerinul plecat spre Mecca, pomenit mai sus, care uită de sine și de țelul călătoriei sale și irosește timpul hrănindu-și și împodobindu-și cămila. Dacă nu stăm de veghe cu strășnicie, o să fim vrăjiți și prinși în mrejele lumii, despre care însuși Profetul spune că „este o vrăjitoare mai iscusită decât Marut și Harut“6.

Firea înșelătoare a acestei lumi iese la iveală în mai multe feluri. În primul rând, îți făgăduiește că îți va fi întotdeauna alături, dar, de fapt, alunecă pe lângă tine clipă cu clipă, luându-și adio, asemenea unei umbre care pare a sta pe loc, deși, de fapt, se află în mișcare. În afară de asta, lumea ți se înfățisează ca o vrăjitoare strălucitoare, dar imorală, îți spune că te iubește, te mângâie și apoi trece alături de vrăjmașii tăi, lăsându-te să mori de tristețe și amărăciune. Lui Isus (pacea fie cu el!) lumea i s-a arătat sub chipulunei hârci bătrâne și urâte. El a întrebat-o câți soți a avut până atunci, iar ea a răspuns că au fost nenumărați. Apoi, el a întrebat dacă aceștia au murit ori au divorțat, la care ea a răspuns că i-a ucis pe toți. Și el a luat cuvântul din nou: „Mă miră nesăbuiții care, deși văd ce le-ai făcut altora, nu contenesc să te dorească.“

Această vrăjitoare se gătește cu straie alese și cu nestemate, iar fața și-o acoperă cu un văl. Ea încearcă să ademenească oamenii necontenit și mulți dintre ei cad în cursă și ajung la pierzanie. Știm de la Profet că în Ziua Judecății lumea ni se va arăta sub chipul unei vrăjitoare hidoase cu ochi verziși cu dinți strâmbi. Oamenii o vor vedea și vor zice: „Fie-vă milă de noi, cine este aceasta?“ Atunci, îngerii vor răspunde: „Aceasta este lumea de dragul căreia v-ați certat, v-ați luptat și v-ați umplut unul altuia zilele cu amărăciune.“ Apoi, ea va fi aruncată în iad, de unde va striga: „O, Doamne, unde sunt cei care m-au iubit?“ Apoi, Dumnezeu va porunci ca aceștia să fie aruncați după ea.

Oricine se va gândi la veșnicia trecută, înainte ca lumea să ia ființă, și la veșnicia viitoare, de după ce lumea va fi încetat să mai fie, va vedea că lumea aceasta este asemenea unei călătorii în care stadiile sunt înfățișate de

ani, leghele de luni, milele de zile, iar pașii de clipe. Dacă acesta este adevărul, în ce cuvinte am putea arăta neghiobia celor care îndrăznesc să facă din lume locuință statornică, care fac planuri pe zece ani înainte, privindlucruri care s-ar putea să nu le facă trebuință, căci este cu putință ca în mai puțin de zece zile să fie în pământ.

Cei care s-au dedat fără opreliști bucuriilor acestei lumi, în ceasul morții vor fiasemenea celui care s-a îndopat până nu a mai putut cu mâncăruri gustoase și care acum trebuie să le verse afară. Gustul bun a pierit, dar ocara a rămas.Cu cât au fost mai multe bogățiile de care s-au bucurat, ca grădini, robi, roabe, aur, argint etc., cu atât mai pătrunzătoare va fi amărăciunea care îi vacuprinde în clipa în care se vor despărți de ele. Această amărăciune îi va însoți și dincolo de moarte, căci sufletul care s-a molipsit de lăcomie și a făcut din ea un obicei va suferi înlumea cealaltă de împunsăturile poftelor neîmplinite.

O altă trăsătură primejdioasă a celor lumești este aceea că par a fi fleacuri laprima vedere, dar fiecare din aceste așa-zise „fleacuri“ se întinde în numeroase ramuri până când reușește să pună stăpânire pe timpul și vlaga unui om. Isus (pacea fie cu el!) a zis: „Cel care iubește lumea este asemenea celui care bea apă de mare, cu cât bea mai multă, cu atât îi este mai sete și ajunge să piară, într-un sfârșit, fără să-și potolească setea.“ La rândul său, Profetul ne-a zis: „Nu poți să te amesteci cu lumea fără a te pângări, așa cumnu poți intra în apă fără a te uda.“

Lumea este asemenea unei mese întinse pentru mai multe rânduri de oaspeți care vin și pleacă. Sunt vase din aur și din argint, belșug de mâncare și de parfumuri. Oaspetele înțelept mănâncă doar atât cât îi trebuie, miroase parfumurile, îi mulțumește gazdei și pleacă. Pe de altă parte, oaspetele neghiob încearcă să fure câteva din vasele de aur și argint doar pentru a se trezi că îi sunt smulse din mâini, iar el însuși este alungat, dezamăgit și rușinat.

Putem închide șirul de parabole despre viclenia lumii cu următoarea pildă scurtă. Să ne închipuim că o corabie trebuie să ajungă la o anumită insulă bine împădurită. Căpitanul vasului le spune călătorilor că vor opri câteva ceasuri acolo și că pot coborî la țărm pentru scurtă vreme, dar le cere să nu întârzie prea mult. Prin urmare, călătorii coboară și se risipesc în mai multe părți. Cei mai înțelepți se întorc în scurtă vreme și, găsind corabia goală, își aleg cele mai bune locuri. Alții petrec mai mult timp pe insulă, uitându-se la coroanele copacilor și ascultând cântecul păsărilor. Întorcându-se pe corabie,

găsesc cele mai bune locuri luate de cei de dinainte și se mulțumesc cu locuri mai puțin bune. Cei din al treilea grup rătăcesc până departe și, găsindniște pietre în culori frumoase, le iau cu ei la corabie. Faptul că întârzie mult să ajungă pe vas îi silește să stea în locurile mai proaste și acum află că grămezile de pietre pe care le-au cărat după ei, și care între timp și-au pierdut strălucirea, le stau în cale. Ultimii rătăcesc atât de departe de corabieîncât nu mai aud glasul căpitanului care îi cheamă să se întoarcă, până când căpitanul hotărăște să-i lase acolo și să-și continue drumul. Ei rătăcesc deznădăjduiți pe insulă și sfârșesc fie pierind de foame, fie uciși de animalelesălbatice.

Primii călători sunt credincioșii care stau cu totul deoparte și nu se amestecă în lume, iar ultimii călători sunt necredincioșii care se îngrijesc și se gândesc doar la lumea aceasta și sunt nepăsători față de cea viitoare. Grupurile aflateîntre aceste două extreme îi înfățisează pe cei care își păstrează credința, dar ajung să fie prinși în mrejele lumii mai mult sau mai puțin.

Deși am vorbit atât de mult împotriva acestei lumi, trebuie să amintim că aceasta cuprinde și lucruri care nu țin de ea, cum ar fi cunoașterea și faptele bune. Omul ia cu sine în viața viitoare cunoașterea pe care a reușit să o strângă în timpul vieții de aici, iar faptele sale bune, deși au rămas în trecut, continuă să dăinuie ca înrâuriri în suflet. Aceasta se întâmplă mai ales cu faptele de închinare, ale căror urmări sunt aducerea aminte și iubirea de Dumnezeu. Acestea se numără printre „acele lucruri bune“ despre care Coranul ne învață că „nu vor pieri“.

Alte lucruri bune pe care le putem găsi în această lume, cum ar fi căsătoria,hrana, îmbrăcămintea etc., sunt folosite de înțelept doar în măsura în care îi sunt trebuincioase pentru a ajunge la viața viitoare. Lucrurile care stăpânesc mintea, făcând-o să se agațe de lumea aceasta și să fie nepăsătoare față de cea viitoare, sunt cu adevărat rele, și la ele se gândea Profetul când a zis: „Lumea este un blestem și toate cele cuprinse în ea sunt un blestem, afară de aducerea aminte de Domnul Dumnezeu și de cele care ajută la aceasta.“

Cunoașterea lumii viitoare

Toți credincioșii Coranului și ai Tradițiilor știu destulte despre bucuriile raiului și chinurile iadului, care urmează acestei vieți. Totuși, credincioșii scapă adesea din vedere că există un rai și un iad ale sufletului, în legătură cu care Dumnezeu i-a spus Profetului Său: „Nici ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit și nici nu au putut să treacă prin mintea omului lucrurile pe care

Dumnezeu le-a pregătit pentru cei drepți.“ În mintea omului luminat există o fereastră deschisă spre realitățile lumii spirituale, astfel încât să știe din propria experiență, nu să audă din zvonuri sau din povești, care sunt acele lucruri care stârnesc deznădejdea sau fericirea sufletului tot așa de lămurit șide neîndoielnic cum știe doctorul ce pricinuiește boala sau ce aduce sănătatea în trup. El înțelege că învățătura despre Dumnezeu și închinarea sunt tămăduitoare, iar neștiința și păcatul sunt ca niște otrăvuri de moarte pentru suflet. Mulți așaziși „învățați“, urmând părerile altora, ajung să nu înțeleagă nimic despre desfătările sau chinurile vieții de apoi, spre deosebire de aceia care, având o minte neîntunecată de părtinire, reușesc să înțeleagă limpede lumea viitoare.

Urmarea morții asupra naturii compuse a omului este după cum urmează: omul are două duhuri, unul animalic și unul sufletesc, ultimul asemănându-secu cel îngeresc. Lăcașul duhului animalic este inima, de unde acesta izvorăște ca un abur nevăzut și intră în toate părțile trupului, dând ochiului puterea de a vedea, dând urechii puterea de a auzi, și fiecărei părți puterea de a-și îndeplini lucrarea pentru care a fost făcută. Acest duh poate fi asemuit unui felinar folosit într-o casă, a cărui lumină cade pe pereți și îi luminează. Inima este fitilul acestui felinar, iar atunci când acesta rămâne fără gaz, lumina se stinge. Aceasta este moartea duhului animalic. Lucrurile stau altfel cu duhul sufletesc sau omenesc. Acesta este indivizibil, iar prin el omul îl cunoaște pe Dumnezeu. El este, ca să spunem așa, călărețul duhului animal, și, când acesta din urmă piere, duhul omenesc continuă să existe, dar este asemenea unui călăreț care a coborât de pe cal sau asemenea unui vânător care și-a pierdut armele. Acel cal și acele arme i-au fost date duhuluiomenesc pentru a urmări și a prinde taina iubirii și cunoașterii de Dumnezeu.Dacă reușește să prindă acest vânat tainic, va descăleca de pe calul obosit șiva lăsa armele la pământ cu ușurare, fără părere de rău. De aceea și Profetulne spune că „Moartea este un dar binevenit pe care Dumnezeu îl dă celui credincios“. Dar vai de acela care își pierde armăsarul și armele de vânătoareînainte să prindă vânatul! Durerea și părerea lui de rău nu pot fi exprimate încuvinte.

La o cercetare mai atentă putem vedea cât de diferit este duhul omenesc detrup și de membrele acestuia. Pot să paralizeze sau să înceteze de a mai lucra mădular după mădular, dar individualitatea duhului este neatinsă. Mai departe, trupul pe care îl ai acum nu mai este de mult trupul pe care îl aveai când erai copil, ci cu totul altul, dar personalitatea ta de acum este aceeași cu cea de atunci. Așadar, nu este deloc greu să ne închipuim că, după ce trupul a fost nimicit, duhul dăinuie neabătut, și cu el și atributele sale

esențiale care nu sunt legate de trup, cum ar fi cunoașterea și dragostea de Dumnezeu. Acesta este înțelesul spusei Coranului: „Lucrurile bune dăinuie.“ Dar dacă, în loc să fii însoțit de cunoaștere în viața viitoare, pleci de aici neștiutor, atunci această neștiință va fi atributul esențial și te va însoți ca beznă a sufletului și ca sămânță a deznădejdii. Căci și Coranul ne învață că „Cel ce este orb în această viață va fi orb și în cea următoare, și va rătăci drumul“.

Sufletul omenesc vrea să se întoarcă la acea lume superioară din cauză că acolo își are obârșia și el însuși are o fire asemenea celei îngerești. A fost trimis pe pământ, pe tărâmul de jos, împotriva voinței sale, pentru a câștiga înțelegere și experiență, așa cum Dumnezeu ne spune în Coran: „Coborâți cutoții de aici; veți primi porunci de la mine ca să știți ce aveți de făcut; cei care veți urma poruncile nu aveți de ce vă teme și nici nu are ce să vă mâhnească.“ Versetul „I-am suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu“ ne vorbește tot despre obârșia cerească a sufletului omenesc. Așa cum sănătatea duhului animalic stă în echilibrul părților care îl alcătuiesc, iar când acesta se pierde este recâștigat prin doctorii potrivite, și sănătatea sufletului omenesc se găsește într-un echilibru moral care este păstrat și dobândit din nou, la nevoie, prin învățătura etică și preceptele morale.

În ceea ce privește starea sa viitoare, am văzut mai înainte că sufletul omenesc este independent față de trup. Toate obiecțiile privitoare la existența de după moarte a sufletului, bazate pe nevoia de a recăpăta trupul cel vechi, cad la pământ. Unii teologi au crezut că sufletul omenesc este nimicit după moarte și apoi este refăcut, dar o asemenea idee merge împotriva rațiunii și împotriva Coranului. Cea dintâi ne dovedește că moarteanu poate nimici individualitatea esențială a omului, iar Coranul ne spune: „Sănu credeți că cei care au pierit mergând pe drumul către Dumnezeu sunt morți; nu, ci ei sunt în viață, veselindu-se în prezența lui Dumnezeu și în harul dăruit de acesta.“ Legea nu spune nicăieri că morții, răi sau buni, au fost nimiciți de tot. Mai mult, se spune că Profetul ar fi întrebat duhurile necredincioșilor uciși dacă pedepsele cu care i-a amenințat sunt adevărate sau nu. Când cei care îl urmau l-au întrebat la ce bun o asemenea întrebare, el le-a răspuns: „Aceștia ascultă cuvintele mele mai bine decât voi.“

Câtorva derviși le-a fost arătat tărâmul necunoscut al iadului și raiului pe când se aflau într-o stare vecină cu moartea. Atunci când s-au trezit din această stare, fețele lor trădau ceea ce le fusese dezvăluit, fie prin semne debucurie, fie prin semne de groază. Dar nu e nevoie de vedenii pentru a

dovedi ceea ce poate fi înțeles de oricine, și anume că, după ce moartea ne lasă fără simțuri și fără trup, dacă în viața pământească am iubit prea mult lucrurile la care ajungem prin simțuri, cum ar fi nevestele, copiii, avuția, pământurile, robii și roabele etc, atunci cu siguranță vom plânge de dorul lor.Pe de altă parte, dacă am reușit pe cât ne era cu putințăsă întoarcem spateletuturor lucrurilor lumești și să dăruim toată iubirea noastră lui Dumnezeu, moartea va fi binevenită și va fi întâmpinată ca un mijloc de a scăpa din mrejele lumii și de a fi una cu Cel pe care îl iubim. În acest fel se vor împlini spusele Profetului „Moartea este un pod care unește prieten cu prieten“ și „Lumea este raiul necredincioșilor și este ca o închisoare pentru credincios“.

Pe de altă parte, suferințele prin care trece sufletul după moarte vin din iubirea înflăcărată a lumii. Profetul ne învață că după moarte fiecare necredincios o să fie chinuit de nouăzeci și nouă de șerpi, fiecare șarpe având câte nouă capete. Câțiva mai săraci cu duhul au cercetat mormintele necredincioșilor și s-au mirat că nu au putut vedea acești șerpi. Ei nu înțeleg că acești șerpi viețuiesc în sufletul necredinciosului, că se aflau acolo chiar înainte de moartea acestuia, căci ei erau apucăturile sale cele rele, cum ar fi invidia, ura, fățărnicia, mândria, înșelăciunea etc., fiecare dintre acestea avându-și izvorul, mai mult sau mai puțin, în iubirea lumii. Aceasta este soarta celor care, în cuvintele Coranului, „iubesc lumea aceasta, nu pe cea viitoare“. Dacă acei șerpi ar veni din afară, ar putea spera să scape de chin, chiar și pentru o clipă, pe când așa, fiind însușirile lor lăuntrice, cum ar puteasă scape?

Spre exemplu, să ne gândim la starea celui care a vândut o roabă la care ținea, dându-și seama de asta abia când nu o mai poate ajunge din urmă. Astfel, dragostea pe care o nutrea față de ea, adormită până atunci, se trezește și are asemenea putere încât se preface pe loc în suferință și îl mușcă asemenea unui șarpe, făcându-l să-și dorească să sară în foc sau în apă ca să scape. Aceasta este urmarea iubirii de lume, iar cei care suferă de ea nu o cunosc până când nu pleacă din lumea aceasta, iar chinurile prin care trec râvnind la ea în van sunt așa de mari încât mai degrabă ar vrea să fie mușcați de șerpi și înțepați de scorpioni.

Fiecare păcătos ia după sine pe lumea cealaltă uneltele pentru propriile cazne; Coranul ne învață „Veți vedea cu adevărat iadul; îl veți vedea fără putință de tăgadă“ și „Iadul este de jur împrejurul necredinciosului“. Coranul nu spune că „va fi împrejurul lor“, căci iadul îi înconjoară și acum.

Cineva ar putea obiecta: „Dacă așa stau lucrurile, nimeni nu poate scăpa de iad, căci toți suntem legați de lumea aceasta, fie prin simțăminte, fie prin interese.“ La aceasta răspund că există oameni care s-au desfăcut de toate legăturile de iubire ale lumii, și anume fachirii. Dar chiar și printre aceia care au bunuri pământești, cum ar fi soțiile, copiii, casele etc., sunt unii care, chiar dacă le iubesc pe acestea, îl iubesc pe Dumnezeu încă și mai mult. Starea lor este asemenea celui care, deși are o casă care îi place mult într-unoraș, când este chemat de rege să ia o slujbă de mare însemnătate într-un alt oraș o face cu bucurie, căci slujba îi este mai dragă decât fosta sa casă. Așa stau lucrurile cu cei mai mulți dintre profeți și sfinți.

Alții, și nu sunt puțini, au ceva dragoste de Dumnezeu, dar în inima lor stăpânește iubirea lumii acesteia atât de tare încât trebuie să treacă prin chinuri mari după moarte înainte de a se curăța de tot de ea. Mulți mărturisesc iubirea de Dumnezeu, dar putem vedea cu ușurință încotro înclină balanța dragostei fiecăruia atunci când iubirea de Dumnezeu se lovește de câteva dintre dorințele omului. Mărturisirea iubirii de Dumnezeu care nu poate împiedica nesupunerea față deAcesta este o minciună.

Am văzut mai sus că un fel de iad al sufletului este despărțirea cu forța de lucrurile pământești pe care inima a ajuns să le îndrăgească prea mult. Mulți poartă în sinea lor, fără să-și dea seama, sămânța unui asemenea iad; după moarte se vor simți asemenea unui rege care a trăit în lux, dar care a fost dat jos și a ajuns de râsul lumii. Un al doilea fel de iad sufletesc este cel al rușinii, atunci când omul se trezește și poate să-și vadă faptele în lumina crudă a adevărului. Astfel, cel care a bârfit se va vedea pe sine sub chipul unui canibal care mănâncă din carnea fratelui său mort, cel care a invidiat seva vedea drept unul care a aruncat cu pietre în ziduri, pietre care s-au întors și au scos ochii copiilor săi.

Acest fel de iad, i.e. cel al rușinii, poate fi înfățișat prin următoarea pildă scurtă. Să ne închipuim că un rege sărbătorește căsătoria fiului său. Seara, tânărul pleacă să petreacă cu câțiva prieteni și se întoarce băut la (ceea ce crede că ar fi) palatul tatălui său. Intră într-o cameră unde este aprinsă o lumină și se culcă lângă cea pe care o crede a fi soția sa. Dimineața, când se trezește, este îngrozit să vadă că se află în cimitirul unor zoroastriști; patul pe care s-a culcat este un catafalc, iar ceea ce a crezut că este mireasa este cu adevărat leșul unei femei bătrâne care a început să putrezească. Pe când iese din cimitir cu hainele mânjite, simte o mare rușine văzându-și tatăl apropiindu-se cu un alai de soldați. Aceasta este o imagine palidă a rușinii pe

care o vor simți pe lumea cealaltă cei care s-au dedat pe pământ tuturor lucrurilor care li s-au părut încântătoare.

Al treilea iad sufletesc este cel în care deznădăjduim și greșim în a găsi adevăratele obiecte ale existenței. Rostul omului era acela de a oglindi lumina și cunoașterea lui Dumnezeu, dar dacă el ajunge în lumea viitoare cu sufletul mânjit de rugina patimilor trupești împlinite, înseamnă că nu a izbândit nimic din țelurile sufletului. Ne putem gândi la deznădejdea sa în felul următor: Să ne închipuim că un om trece cu niște prieteni printr-o pădure întunecoasă. Pe pământ strălucesc, ici și colo, niște pietre colorate în cele mai felurite chipuri. Prietenii săi adună și iau cu ei câteva dintre aceste pietre și îl sfătuiesc și pe el să facă la fel, „Căci“, spun ei, „am auzit că acestepietre ne vor aduce bani mulți în locul în care mergem acum.“ El, pe de altă parte, își bate joc de ei și îi numește „proști“, pentru că se încarcă sperând lacâștiguri ușoare pe când el merge liber și nestingherit. De îndată, ies cu toții la lumina zilei și văd că acele pietre colorate sunt rubine, smaralde și alte nestemate de mare preț. Supărarea și tristețea celui care nu a vrut să adune pietrele, deși acestea erau atât de lesne de cules, poate fi cu greu exprimată în cuvinte. Asemănătoare acesteia va fi părerea de rău a celor care, trecând prin această lume, nu au încercat deloc să caute comorile virtuții și bogățiile religiei.

Acest drum al omului prin lume poate fi gândit ca având patru etape: cea simțitoare, cea experimentală, cea instinctuală și cea rațională. În prima etapă omul se poartă asemenea unei molii care, deși poate vedea, nu are picde memorie și se va arde iar și iar în aceeași flacără. În a doua etapă el este asemenea unui câine care, fiind bătut cândva, a ajuns să o ia la fugă atunci când vede un băț. În a treia etapă el este asemenea unui cal sau unei oi careo rup la fugă din instinct când zăresc un leu sau un lup, dușmanii lor naturali,dar care stau pe loc atunci cândvăd o cămilă sau un bivol, deși sunt mult maimari decât primii. În a patra etapă, omul trece cu totul dincolo de hotarele animalelor și ajunge, într-o oarecare măsură, să poată zări viitorul și să se poată pregăti pentru el. La început, mișcările sale pot fi asemuite cu mersul obișnuit pe pământ, apoi cu străbaterea mării pe o corabie, apoi, în a patra etapă, când s-a obișnuit cu adevărul, mișcările sale sunt ca mersul pe apă, iar dincolo de asta este o a cincea etapă, cunoscută doar profeților și sfinților, iar aici mișcările seamănă zborului prin aer.

Astfel, omul poate să trăiască pe mai multe trepte, de la animal la înger, și tocmai în aceasta stă primejdia, i.e. căderea în rândul animalelor. În Coran stă scris: „Am dat povara (i.e. responsabilitatea, sau libertatea voinței) și

cerurilor și pământului și munților, dar niciunul nu a vrut să o poarte. Dar omul a luat-o asupra sa. Omul este cu adevărat neștiutor.“ Nici animalele, nici îngerii nu-și pot schimba locul sau firea cu care au fost înzestrați. Dar omul se poate prăbuși în rândul animalelor sau se poate înălța în rândul îngerilor și astfel trebuie înțeleasă purtarea „poverii“ de care vorbește Coranul. Cei mai mulți oameni aleg să rămână pe primele două trepte de jos despre care am vorbit mai înainte, iar cei care stau pe loc le sunt potrivnici celor care sunt în mișcare sau pelerinilor, al căror număr îl întrec cu mult.

Mulți din tagmele despre care am vorbit nu gândesc nimic despre lumea viitoare și, atunci când sunt înfrânți de pornirile pătimașe, tăgăduiesc totul. Ei spun că iadul este o născocire a teologilor menită să sperie oamenii și îi privesc pe teologi cu un dispreț aproape fățiș. Nu are rost să încerci să le vorbești unor asemenea neghiobi. Totuși, putem încerca să-i facem să se oprească și să se gândească spunându-le: „Chiar credeți că cei o sută douăzeci și patru de mii de profeți și sfinți care au crezut în viața viitoare greșeau cu toții, iar voi aveți dreptate când o tăgăduiți?“ Dacă ni se răspunde „Da, suntem siguri, așa cum știm că doi e mai mult decât unu, că nu există nici suflet, nici viață viitoare plină de bucurii sau de chin“, atunci starea unor asemenea oameni este cu totul deznădăjduită; tot ceea ce se poate face este să-i lăsăm în pace, amintindu-ne cuvintele Coranului: „Deși i-ai chemat la învățătură, niciunul nu a vrut să învețe.“

Dar, dacă ți se răspunde că viața viitoare este cu putință, dar că învățătura despre aceasta este îndoielnică și greu de deslușit, încât este peste putință să ne dăm seama dacă este adevărată sau nu, atunci i se poate răspunde astfel: „Ar fi cel mai bine dacă ai face loc îndoielii.“ Să ne închipuim că urmează să mâncăm ceva, iar cineva ne spune că un șarpe a înveninat mâncarea, caz în care ne abținem și mai degrabă îndurăm foamea decât să gustăm, chiar dacă cel care ne-a spus a vorbit în glumă sau ne-a mințit. Sau să ne închipuim că suntem bolnavi, iar un vraci care scrie descântece ne spune: „Dă-mi o rupie și-ți voi scrie un descântec pe care să îl pui în jurul gâtului ca să te însănătoșească.“ Cu siguranță că îi vom plăti rupia pentru șansa de a ne câștiga sănătatea înapoi cu ajutorul descântecului. Ori, dacă un astrolog ne spune „Când luna o să intre într-o anumită constelație, bea cutare și cutare doctorie și te vei înzdrăveni“, deși nu credem prea mult în cititul de stele, se prea poate să încercăm leacul, cu speranța că este bun. Atunci, ți se pare că este greu să ai încredere în cuvintele profeților și sfințilorcare credeau în viațaviitoare tot așa cum ai încredere în făgăduințele cititorului în stele sau în cele ale vraciului care scrie descântece? Oamenii faccălătorii primejdioase cu corăbiile de dragul câștigului posibil, iar tu nu poți

îndura puțină neplăcere în a te înfrâna acum de dragul fericirii veșnice din lumea viitoare?

Domnul Ali, vorbindu-i cândva unui necredincios, a zis: „Dacă tu ai dreptate, niciunul dintre noi nu pierde nimic în viitor; dar dacă noi avem dreptate, noi vom scăpa, dar tu vei îndura cazne.“ El a spus acestea nu pentru că s-ar fi îndoit, ci pentru a mișca sufletul necredinciosului. Din cele spuse până acum,urmează că treaba de căpetenie a omului pe această lume stă în a se pregătipentru viața viitoare. Chiar dacă are îndoieli în ceea ce o privește, rațiunea ne învață că ar trebui să se poarte ca și cum aceasta ar fi adevărată, la cât de mare este miza jocului. Pacea fie cu cei care vor urma aceste sfaturi!Despre muzică și dans ca ajutoare ale vieții religioase

Inima omului a fost într-un asemenea fel plămădită de Atotputernicul încât, asemenea cremenii, are un foc lăuntric, iar acesta este aprins de muzică și armonie, bucurându-l pe om peste putință. Aceste armonii sunt ecouri ale lumii mai înalte a frumuseții pe care o numim „lume a sufletelor“; aceste armonii îi amintesc omului de legătura cu acea lume și stârnesc în el emoții atât de adânci și de minunate, încât îi este cu neputință să le înțeleagă. Efectul muzicii și dansului este cu atât mai adânc cu cât cei care le urmăresc pe acestea au firi mai simple și mai simțitoare; acestea preschimbă dragostea care se află amorțită în inimă într-o flacără, fie că este pământească și senzuală, fie că este spirituală și dumnezeiască.

Drept urmare, au existat polemici între teologi în legătură cu putința de a folosi muzica și dansul ca unelte religioase. O sectă, cea a zahiriților7, socotind că Dumnezeu este cu totul neasemenea omului, crede că nu putem simți cu adevărat iubire față de Dumnezeu și spune că nu îi putem iubi cu adevărat decât pe cei care fac parte din neamul omenesc. Dacă omul simte ceva ce crede a fi dragostea de Dumnezeu, zahiriții răspund că este doar o închipuire, o umbra aruncată de mintea credinciosului sau o oglindire a vreunui alt simțământ de iubire; aceștia spun că muzica și dansul au de-a face doar cu iubirea celor făcute de Dumnezeu și că nu ar trebui îngăduite în rânduielile religioase. Dacă îi întrebăm pe aceștia care mai este rostul „iubiriide Dumnezeu“ poruncite de legea religioasă, ni se răspunde că e vorba doar de închinare și ascultare. Aceasta este o greșeală pe care sperăm să o alungăm într-un capitol viitor în care vom vorbi despre dragostea de Dumnezeu. Acum o să ne mulțumim să spunem că muzica și dansul nu pot pune în inimă lucruri care nu se găseau mai înainte acolo, ci întețesc simțămintele amorțite care se află deja în aceasta, preschimbându-le în flăcări. Așadar, dacă un om găsește în inima lui iubirea de Dumnezeu pe care

Legea o poruncește, este întru totul îngăduit, ba chiar de lăudat, ca omul să ia parte la petrecerile în care aceasta este pusă la loc de cinste. Pe de altă parte, dacă inima îi este plină de porniri pătimașe, muzica și dansul le vor înteți, iar în acest caz, omului nu îi este îngăduit să ia parte la asemenea petreceri. Altfel, dacă le urmărește doar pentru a se desfăta, muzica și dansul nu sunt nici îngăduite, nici neîngăduite, ci sunt indiferente.

Simplul fapt că acestea sunt plăcute nu le face să fie nelegiuite, așa cum nu este nelegiuită nici plăcerea de a asculta cântecul păsărilor sau de a privi iarba verde și curgerea apei. Firea nevinovată a muzicii și dansului, văzute caun fel de a petrece, este adeverită de o poveste cunoscută pe care o avem de la doamna Ayesha8ne istorisește: „Câțiva mauri cântau într-o moschee la o zi de sărbătoare. Profetul m-a întrebat «Vrei să îi vezi?», iar eu i-am răspuns «Da». După aceea, el m-a ridicat cu mâna sa binecuvântată, iar eu m-am uitat atât de mult încât m-a întrebat de mai multe ori: «Nu te-ai uitat destul?»“ O altă poveste de la doamna Ayesha arată că: „Într-o zi de sărbătoare două tinere mi-au intrat în casă și au început să cânte. Profetul a intrat în cameră și s-a așezat pe pat, întorcându-și fața de la noi. Atunci a intrat Abu Bakr9 și, văzând fetele cântând, a zis: «Cum se poate? Fluierele luiSatan în casa Profetului?» La aceasta, Profetul și-a întors fața către el și a zis:«Lasă-le în pace, Abu Bakr, căci este zi de sărbătoare.»“

Lăsând la o parte cazurile în care dansul și muzica stârnesc patimile cele relecare stăteau adormite în inimă, ajungem la împrejurările în care acestea suntlegiuite. Acesta este cazul pelerinilor care sărbătoresc slava Casei lui Dumnezeu la Mecca prin cântări și astfel îi stârnesc și pe alții să plece în pelerinaj sau cazul rapsozilor a căror muzică și ale căror cântece trezesc râvna bărbătească în pieptul ascultătorilor și îi îmboldesc să lupte cu necredincioșii. La fel este îngăduită muzica de jale care dă naștere amărăciunii în fața păcatului și în fața greșelii din viața religioasă; muzica lui David era de acest fel. Totuși, cântecele de îngropăciune care cresc amărăciunea și dorul de cel mort nu sunt îngăduite, căci stă scris în Coran: „Nu deznădăjdui după cele pe care le-ai pierdut.“ Pe de altă parte, muzica voioasă de la nunți și ospețe sau cu prilejul unei circumcizii sau la întoarcerea dintr-o călătorie este îngăduită. Astfel ajungem la folosirea pur religioasă a muzicii și dansului: așa stau lucrurile cu dervișii, care, folosindu-se de acestea, stârnesc în sine o și mai mare iubire de Dumnezeu și, cu ajutorul muzicii, au parte deseori de vedenii și de extazuri mistice, inima lor devenind în aceste stări la fel de curată ca argintul în flacăra cuptorului, atingând o treaptă a desăvârșirii foarte înaltă și care nu poate fi aflată prin niciun fel de post sau rugăciuni, oricât de aspre. Dervișul ajunge atunci atât

de conștient de legătura sa cu lumea sufletească încât pierde orice legătură cu lumea aceasta și cade la pământ fără simțire.

Dervișului învățăcel nu îi este îngăduit să ia parte la acest dans mistic fără binecuvântarea Pir-ului, îndrumătorul său sufletesc. Se spune că la șeicul Abu’l Qasim Girgani a venit unul dintre învățăceii săi pentru a primi învoire săia parte la un astfel de dans, iar șeicul a răspuns astfel: „Ține post aspru timpde trei zile; apoi, lasă-i să-ți pregătească bucate ademenitoare; dacă, după această încercare, încă vrei «dansul», ești liber să iei parte.“ Totuși, învățăcelul a cărui inimă nu a fost curățită în întregime de poftele pământești, chiar dacă a reușit să întrezărească ceva din drumul misticului, ar trebui să fie oprit să ia parte la asemenea dansuri de îndrumătorul său, căci acestea îi vor face mai mult rău decât bine.

Cei care nu cred în adevărul extazurilor și al altor experiențe spirituale ale dervișilor, își dau în vileag propria îngustime a minții și lipsa de pătrundere a acesteia. Totuși, trebuie să le arătăm ceva îngăduință acestora, întrucât este greu să crezi în adevărul unor stări sufletești pe care nu le-ai încercat vreodată, așa cum îi este greu orbului să înțeleagă plăcerea de a privi iarba verde sau apa curgătoare sau așa cum îi este greu copilului să înțeleagă plăcerea de a-ți arăta stăpânirea de sine. Așadar, un om înțelept, chiar dacă nu a trecut vreodată prin așa ceva, nu vatăgădui adevărul unor asemenea stări, căci nu e neghiobie mai mare decât aceea de a tăgădui ceea ce tu însuți nu cunoști. Despre asemenea oameni, Coranul vorbește astfel: „Cei care nu au parte de călăuzire vor spune că aceasta este o prefăcătorie fățișă.“

În ceea ce privește poezia erotică recitată în adunările dervișilor, și căreia oamenii i se împotrivesc uneori, trebuie să ne aducem aminte că atunci cândasemenea poezie vorbește despre despărțirea sau apropierea de cel iubit, dervișul se gândește la dragostea de Dumnezeu și, de fapt, vorbește despre apropierea sau îndepărtarea de Acesta. La fel, „încuietorile întunecate“ vorbesc despre bezna necredinței, iar „strălucirea feței“ înseamnă lumina credinței, beția din extazul dervișilor. Să luăm, spre exemplu, versetul:

Poți cerceta o mie de măsuri de vin,

Dar nu vei simți nicio bucurie până nu îl vei bea.

Prin aceasta, poetul ne spune că adevăratele desfătări ale credinței nu pot fi găsite prin învățătură seacă, ci prin simțirea chemării și a dorinței. Omul poate vorbi mult și poate scrie tomuri întregi privitoare la dragoste, credință,

pietate și așa mai departe și poate înnegri multă hârtie, dar acestea nu-i folosesc la nimic dacă nu are acele simțăminte despre care vorbește. Cei care le găsesc o vină dervișilor pentru că sunt puternic mișcați sufletește și chiar aduși la extaz de aceste versuri sau de altele asemenea sunt și nedrepți și neserioși. Până și cămilele sunt înduioșate de cântecele arăbești ale celor care le strunesc, așa încât ajung să alerge repede purtând încărcături grele, până cad la pământ. Totuși, cei care-i ascultă pe derviși sunt în primejdie de a huli dacă gândesc că versurile pe care le aud îl înfățișează pe Dumnezeu. Spre exemplu, dacă aud un vers ca „Te-ai schimbatfață de pornirea ta dinainte“, ei nu trebuie să creadă că se vorbește despre Dumnezeu, căci Acesta este neschimbător, ci se vorbește despre om și despre toanele sale. Dumnezeu este asemenea soarelui care strălucește întotdeauna, doar că, uneori, lumina Sa ne este ascunsă vederii de vreun lucru aflat între noi și El.

În ceea ce îi privește pe unii ciraci ai dervișilor, se spune că pot atinge o asemenea treaptă a extazului încât ajung să se piardă în Dumnezeu. Asta i s-a întâmplat șeicului Abu’l Hassan Nuri, care, auzind un anume vers a căzut într-o stare de extaz și, ajungând pe o miriște plină de tulpini tăiate de trestie-de-zahăr, a luat-o la fugă călcând pe acestea, făcându-și răni la picioare și sângerând până a murit. Auzind acestea, unii au ajuns să creadă că se întâmplă așa pentru că Dumnezeu se pogoară în oameni, dar aceasta este o greșeală la fel de mare ca aceea a omului care își vede pentru prima dată imaginea în oglindă și ajunge să creadă că, într-un fel sau altul, este el însuși încastrat în oglindă sau că nuanțele de roșu și alb care apar în oglindă sunt ale acesteia.

Stările de extaz în care cad dervișii sunt felurite, după simțămintele care stăpânesc în fiecare: dragoste, teamă, dorință, căință etc. Aceste stări apar nu doar ca urmare a ascultării unor versete din Coran, ci și atunci când cineva ascultă poezie erotică. Câțiva s-au împotrivit recitării poeziei de acest fel sau recitării Coranului în aceste împrejurări; dar trebuie să ne gândim că versetele Coranuluinu sunt potrivite pentru a trezi simțăminte, cum este cazul, spre exemplu, cu porunca de a lăsa mamei tale a șasea parte din avere, iar sorei tale o jumătate din avuție ori aceea care spune că o femeie trebuie să aștepte patru luni după moartea soțului pentru a se putea căsătoridin nou. Firile care pot atinge extazul religios prin declamarea unor asemenea versete sunt și foarte simțitoare și foarte rare.

Un alt motiv pentru a folosi atât poezia, cât și Coranul în aceste împrejurări este acela că oamenii știu Coranul, unii chiar învățându-l pe dinafară, iar

repetarea lui de atâtea ori i-a tocit cuvintele. Nu putem rosti versete noi ale Coranului, dar putem recita poeme noi. Niște arabi sălbatici ascultau cândva Coranul pentru prima oară în viața lor, iar cuvintele acestuia îi mișcaseră când Abu-Bakr ia cuvântul și le-a spus: „Și noi am fost odată asemenea vouă,dar inimile noastre s-au împietrit“, vrând să arate cum Coranul își pierde o parte din efect atunci când te obișnuiești cu el. Califul Omar le poruncea pelerinilor veniți la Mecca să părăsească orașul repede, tot din aceeași pricină, „Căci“, le zicea el, „mă tem că vă veți obișnui prea mult cu Orașul Sfânt, iar ardoarea va pleca din inimile voastre.“

Mai mult, în ochii poporului de rând, folosirea instrumentelor muzicale cum ar fi fluierul și tobele, pare a fi ceva ușuratic și neserios, nepotrivit cu mărețiaCoranului. Se spune că Profetul a venit o dată în casa lui Rabia, fiica lui Mauz,când, niște cântărețe care se aflau acolo, au început să cânte la repezeală în cinstea lui. Dintr-odată, el le-a cerut să se oprească, căci cinstirea Profetului este un lucru prea important pentru a fi luat astfel în derâdere. În cazul în care sunt întrebuințate doar versetele din Coran, există pericolul ca ascultătorii acestora să le dea vreun înțeles nepotrivit, iar acest lucru nu esteîngăduit. Pe de altă parte nu este niciun rău să dai felurite înțelesuri versurilor unui poem, căci nu e nevoie ca poemul să rămână cu înțelesul pe care l-a avut în minte autorul său.

Aceste dansuri mistice au niște trăsături care ies la iveală rar, și anume contorsiunile corpului și ruperea hainelor. Dacă acestea sunt urmările adevăratului extaz, nu ne este îngăduit să zicem ceva contra lor, dar dacă ele sunt înfăptuite dinadins și cu știință de cei care vor să pară că „au har“, atunci acestea sunt faptele unor fățarnici. Oricum, cei mai buni derviși sunt aceia care se pot stăpâni foarte mult, și care cedează abia când nu mai au încotro. Se povestește despre un anumit tânăr, care era învățăcelul șeicului Junaid, că nu se putea stăpâni și începea să scoată strigăte în extaz de câte ori se întâmpla să audă muzica începând într-o adunare a dervișilor. Junaid i-a zis acestuia: „Dacă mai faci așa, să pleci de lângă mine.“ După aceasta, tânărul a reușit să se stăpânească în asemenea împrejurări până când, într-un sfârșit, emoțiile stârnite în el au fost atât de puternice încât, deși s-a stăpânit îndelung, nu a mai putut, a scos un țipăt și a căzut mort.

În încheiere: atunci când au loc astfel de adunări, trebuie să avem în vedere locul și timpul și mai trebuie să ne îngrijim ca nimeni să nu vină din pricini ușuratice. Cei care iau parte la asemenea adunări trebuie să stea în tăcere, fără să se uite unii la alții, să-și țină capul plecat ca la rugăciune și să-și îndrepte mintea doar spre Dumnezeu. Fiecare trebuie să ia aminte la cele ce

i se arată în suflet și să nu se miște doar din obișnuință. Totuși, dacă vreunul se ridică în picioare aflat într-o stare de extaz, toți trebuie să îi urmeze pilda, iar dacă vreunuia îi cade turbanul,cu toții trebuie să și-l scoată.

Deși aceste lucruri sunt întrucâtva noi în Islam și nu au fost primite de la primii ucenici ai Profetului, trebuie să ne amintim că nu toate noutățile ne sunt oprite, ci doar acelea care vin fățiș împotriva Legii. Spre exemplu, „Tarawih“, sau rugăciunea de noapte, a fost rânduită de califul Omar. Profetulne învață: „Stați lângă orice om, lăsându-l pe fiecare cu obiceiurile și cu toanele sale.“ Așadar, este drept să urmăm datinile celor din jur pentru a le face pe plac, atunci când răzvrătirea noastră i-ar face de ocară. Este adevărat că Însoțitorii Profetului nu aveau obiceiul de a se ruga la ușa acestuia, căci nu le plăcea; dar sunt locuri unde obiceiul a prins rădăcini și arfi nechibzuit din partea noastră să nu-l urmăm și să stârnim astfel certuri. Arabii au obiceiurile lor, persanii pe ale lor și doar Dumnezeu știe care sunt mai bune.

Despre cercetarea sinelui și despre aducerea aminte de Dumnezeu

Află, o, frate, că Dumnezeu ne spune în Coran: „Vom cântări cu dreptate în ziua învierii și niciun suflet nu va fi nedreptățit cu ceva. Oricine a făptuit pânăși un grăunte de bine sau de rău, în ziua aceea îl va zări cântărit.“ În Coran stă de asemenea scris: „Lăsați fiecare suflet să știe ce îl așteaptă în ziua judecății.“ Califul Omar obișnuia să spună: „Cereți-vă vouă înșivă socoteală înainte să o facă alții“; iar Dumnezeu a zis: „O, voi cei credincioși, fiți răbdători, luptați-vă cu pornirile voastre și arătați-vă îndrăzneți în această luptă.“ Sfinții au știut dintotdeauna că au venit pe această lume pentru a negustori în cele sufletești, iar în această negustorie câștigul și paguba sunt raiul și iadul. Din această pricină, ei au ținut mereu un ochi bănuitor asupra cărnii, care, asemenea unui viclean tovarăș de negoț, poate pricinui o mare pagubă. Așadar, este un om înțelept acela care, după rugăciunea de dimineață, petrece o oră socotindu-se cu sufletul său și îi spune acestuia: „O,suflete al meu, trăiești o singură dată; niciuna din clipele care au trecut nu mai poate fi adusă înapoi, căci, în mintea Domnului, numărul zilelor tale este hotărât și nu poate fi crescut. Când viața ți se va sfârși, nu vei mai putea lucra la cele ale sufletului; de aceea, dacă ai ceva de făcut, fă acum; poartă-te azi ca și cum viața ta ar fi fost deja încheiată, iar ziua de azi ar fi o zi în plus, primită anume în dar prin bunătatea Atotputernicului. Ce neghiobie maimare decât să irosești un asemenea dar?“

În clipa învierii, omul va vedea toate ceasurile vieții sale înșiruite ca un lung șir de cufere cu bogății. Capacul unuia va fi desfăcut și se va vedea că este plin de lumină: acela este un ceas întrebuințat pentru a face bine. Inima omului aceluia se va umple atunci cu o asemenea bucurie că doar o părticicăa ei ar ajunge să-i facă pe locuitorii iadului să uite de vâlvătaia de acolo. Capacul unui al doilea cufăr va fi deschis; în acesta bezna este adâncă, iar dinăuntru iese o asemenea duhoare că trebuie să-și acopere cu toții nasul: acesta este un ceas întrebuințat pentru a făptui rele, iar omul acela va simți o asemenea groază că doar o părticică din aceasta ar învenina gustul raiului pentru cei aleși. Capacul unui al treilea cufăr va fi deschis; acesta va apărea gol, negăsindu-se în el nici lumină, nici întuneric; este unul dintre ceasurile încare omul nu a făptuit nici bine, dar nici rău. Omul acesta va simți părere de rău și zăpăceală, ca acela care a stăpânit o mare avuție, dar fie a irosit-o, fie a lăsat-o să se piardă, alunecându-i printre degete. Astfel, în fața ochilor îi vor fi înșiruite, unul câte unul, toate ceasurile vieții sale. Așadar, omul ar trebui să vorbească sufletului său în fiecare dimineață astfel: „Dumnezeu ți-adat douăzeciși patru de comori; ai grijă să nu pierzi vreuna, căci nu vei puteaîndura părerea de rău care va urma unei asemenea pierderi.“

Sfinții au zis: „Să ne închipuim că Dumnezeu te-ar ierta că ți-ai irosit viața, chiar și așa, nu vei putea sta alături de cei drepți și te vei tot tângui pentru ce ai pierdut; de aceea, păzește-ți inima, păzește-ți ochiul și păzește-ți fiecare dintre cele șapte mădulare, căci fiecare din acestea poate fi o poartă către iad. Vorbește-i astfel trupului tău: «Cu adevărat îți spun, dacă te răzvrătești, vei fi pedepsit». Căci, chiar dacă trupul este încăpățânat, el poate primi învățătură și poate fi îmblânzit folosind asprimea.“ Așadar, acesta este țelul cercetării de sine, iar Profetul ne învață: „Fericit este acela care poate făptui acum ceea ce îi va fi de folos după moarte.“

Ne vom întoarce acum spre aducerea aminte de Domnul Dumnezeu. Aceastaînseamnă ca omul să-și aducă aminte că Dumnezeu îi poate vedea toate gândurile și toate faptele. Omul poate vedea doar din afară, pe când Dumnezeu vede și înăuntrul și în afara omului. Cel care crede aceasta își va stăpâni atât sinele lăuntric cât și pe cel dinafară. Cel care nu crede aceasta este un necredincios, iar cel care crede, dar se poartă ca și cum nu e adevărat, se face vinovat de o mare îngâmfare. Într-o zi, un negru a venit la Profet și i-a zis: „O Profet al Domnului! Eu am făcut multe păcate. Oare Dumnezeu o să primească pocăința mea?“ Profetul i-a răspuns: „Da.“ Apoi, negrul a zis din nou: „O, Profet al Domnului, Domnul m-a văzut fără oprire în tot timpul în care am păcătuit?“ Iar răspunsul a fost iarăși „Da“. Negrul a scos un strigăt și a căzut fără simțire. Este peste putință ca omul să se

poarte cu dreptate dacă nu crede întru totul că este sub ochii lui Dumnezeu în toată vremea.

Un șeic avea odată un învățăcel pe care îl prețuia mai mult decât pe ceilalți învățăcei, stârnind invidia acestora din urmă. Într-o zi, șeicul a dat fiecăruia dintre ei câte o pasăre și le-a cerut să se ducă și să o omoare într-un loc ascuns, unde să nu-i vadă nimeni. Prin urmare, fiecare și-a ucis pasărea în câte un loc mai ferit și s-a întors cu ea la șeic, în afară de tânărul pe care îl prețuia, acesta întorcându-se cu pasărea vie. El a spus: „Nu am găsit niciun loc de felul acesta, căci Dumnezeu vede pretutindeni.“ Atunci, șeicul le-a vorbit celorlalți: „Așadar, puteți vedea adevărata vrednicie a acestui tânăr, căci el își amintește în toată vremea de Dumnezeu.“

Când Zuleika l-a ispitit pe Iosif, ea a aruncat o haină peste chipul idolului la care se închina. Iosif a zis: „O, Zuleika, dacă tu te rușinezi față de o bucată de piatră, cum să nu mă rușinez eu în fața Celui care a făcut cele șapte ceruri și pământul?“ Un om a venit cândva în fața sfântului Junaid și a zis: „Nu îmi pot opri ochii să se uite necuviincios. Ce pot să fac?“ La aceasta, Junaid a răspuns: „Amintește-ți că Dumnezeu te vede mai limpede decât îi vezi tu pe alții.“ Conform tradiției, stă scris că Dumnezeu a zis: „Raiul este pentru aceia care vor să făptuiască un păcat, dar își aduc aminte că ochiul Meu îi privește și se înfrânează.“ Abdullah Ibn Dunar ne povestește: „Mergeam odată cu califul Omar în împrejurimile Meccăi, când ne-am întâlnitcu un copilandru rob care mâna turma stăpânului său. Omar i-a zis: «Vinde-mi o oaie.» Băiatul i-a răspuns: «Nu sunt ale mele, sunt ale stăpânului meu.» Ca să-l încerce, Omar a zis: «Ei bine, îi poți spune că a venit lupul și a luat una, stăpânul tău nu are de unde să știe.» Băiatul a răspuns: «Așa e, el nu poate să știe, darDumnezeu poate.» Apoi, Omar a vărsat lacrimi și a trimis după stăpânul băiatului, l-a cumpărat pe acesta, și l-a scos din robie și i-a spus: «Pentru aceste cuvinte, ești liber în această lume și vei fi liber și în cea viitoare.»“

Sunt două trepte în întoarcerea spre Dumnezeu. Prima treaptă este a acelor sfinți ale căror gânduri sunt atât de stăpânite de contemplarea măreției lui Dumnezeu încât în inimile lor nu mai este loc pentru nimic altceva. Aceasta este treapta de jos a întoarcerii spre Dumnezeu, atunci când inima omului este ațintită, iar membrele îi sunt astfel stăpânite de suflet încât nu săvârșesc nici măcar cele care îi sunt îngăduite. Atunci, omul de felul acesta nu are nevoie de niciun tertip și de nicio pază împotriva păcatului. La o astfelde întoarcere spre Dumnezeu se gândea Profetul când a zis: „Cel care se

trezește de dimineață având doar pe Dumnezeu în mintea sa, acesta se va găsi în grija Domnului și în lumea aceasta și în cea următoare.“

Unii dintre cei care „se întorc“ spre Dumnezeu sunt atât de stăpâniți de gândul la El încât, dacă oamenii le vorbesc, nu îi aud, ori dacă se așază cineva în calea lor, nu îl văd pe acela, ci se poticnesc ca și cum s-ar fi lovit deun zid. Un sfânt oarecare ne povestește: „Într-o zi treceam printr-un loc pe unde arcașii făceau o întrecere. Ceva mai departe, un om stătea singur. M-am apropiat de el și am încercat să intru în vorbă, dar el mi-a zis: «Aducerea aminte de Domnul este mai bună decât vorbăria.» Eu am zis: «Dar nu ești singur?» El mi-a răspuns: «Nu, Dumnezeu și doi îngeri sunt cu mine.» Arătând spre arcași, am întrebat: «Care dintre aceștia a câștigat întrecerea?»El mi-a răspuns: «A câstigat acela pe care l-a ales Dumnezeu să câștige.» Apoi l-am întrebat: «De unde vine drumul acesta?» La aceasta, și-a ațintit ochii asupra cerurilor, s-a ridicat și a plecat. A spus: «O, Doamne! Multe dintre făpturile tale ne împiedică să ne putem întoarce spre Tine.»“

Sfântul Shibli s-a dus într-o zi să-l vadă pe dervișul Thaury; l-a găsit pe acestarugându-se atât de nemișcat încât niciun firicel de păr nu i se mișca. El l-a întrebat: „De la cine ai învățat tu obiceiul de a contempla atât de nemișcat?“ Thaury i-a răspuns: „Am învățat de la o pisică pe care am văzut-o așteptând lângă o gaură de șoarece încă și mai nemișcată decât mine.“ Ibn Hanif ne povestește: „Mi s-a spus că în orașul Sur un șeic și ucenicul lui stăteau neclintiți atunci când se întorceau spre Domnul. M-am dus acolo și i-am găsit pe amândoi cu chipul întors spre Mecca. Le-am dat binețe de trei ori, dar ei nu mi-au răspuns. Am zis: «Vă rog, pentru Dumnezeu, răspundeți-mi la salut.»10 Tânărul și-a ridicat capul și mi-a răspuns: «O, Ibn Hanif! Lumea dăinuie doar pentru puțină vreme, iar din această vreme puțină a mai rămas puțin. Tu ne stingherești atunci când ne ceri să-ți răspundem la binețe.» Apoi,și-a lăsat capul jos și a tăcut. Îmi era foame și îmi era sete în clipa aceea, darvederea celor doi m-a făcut să uit de ale mele. Am rămas stând în picioare și am făcut rugăciunea de după-amiază și pe cea de seară alături de ei. Apoi, le-am cerut sfaturi pentru suflet. Cel mai tânăr mi-a răspuns: «O, Ibn Hanif! Suntem mâhniți; noi nu stăpânim asupra limbii care poate sfătui.» Am rămas mai departe în picioare trei zile și nopți; nu am schimbat niciun cuvânt între noi și niciunul dintre noi nu a dormit. Apoi am zis în sinea mea: «Îi voi ruga înnumele Domnului să-mi dea un sfat.» Cel mai tânăr, ghicindu-mi gândurile, aridicat din nou capul: «Pleacă și cautăun asemenea om și fie ca tovărășia acestuia să-L aducă pe Dumnezeu în mintea ta și să-ți sădească în inimă frica de El, iar acest tovarăș îți va da învățătura care vine din tăcere, nu aceea care vine din vorbăraie.»“

Aceasta este „aducerea aminte“ înfăptuită de sfinți, iar ea înseamnă starea de a fi cu totul prins în contemplarea lui Dumnezeu. A doua treaptă a „întoarcerii către Dumnezeu“ este aceea a „însoțitorilor mâinii Sale drepte“11. Aceștia își dau seama că Dumnezeu știe tot ce este de știut despre ei, se simt micșorați în preajma Sa, dar nu se pierd pe sine gândindu-se la măreția Sa, ci rămân constienți și de sine și de existența lumii. Starea lor este precum cea a omului care e găsit dezbrăcat și apoi se acoperă pe sine în grabă, pe când cei din primul grup se aseamănă celor care înțeleg dintr-odată că sunt lângă Rege, iar acest lucru îi zăpăcește și îngrozește. Primii sunt cei care cercetează amănunțit fiecare lucru care le intră în minte, căci în Ziua de Apoi vor avea de răspuns la trei întrebări pentru fiecare faptă.Prima: „De ce ai făcut aceasta?“ A doua: „În ce fel ai făcut tu aceasta?“ A treia: „Cu ce scop ai făcut tu aceasta?“ Prima întrebare va fi pusă pentru că omul trebuie să lucreze la îndemnul lui Dumnezeu, nu din imboldul Satanei sau cel al cărnii. Dacă această întrebare va primi un răspuns mulțumitor, a doua întrebare va avea în vedere în ce fel a fost săvârșită fapta, cu înțelepciune sau ușuratic și necugetat, iar a treia întrebare va vedea dacă fapta a fost săvârșită pentru a plăcea lui Dumnezeu sau pentru a fi pe placul lumii. Dacă omul înțelege rostul acestor întrebări, va veghea asupra stării sufletului său și va veghea asupra gândurilor care îl conduc cel mai adesea lafapte. Este foarte greu și foarte delicat să poți deosebi cum trebuie, iar cel căruia nu îi stă în putință așa ceva trebuie să își caute un învățător, alături decare să-și poată lumina inima. Ar trebui să se ferească cu cea mai mare grijă de învățatul care cunoaște doar cele lumești, căci acesta se află în slujba lui Satan. Dumnezeu i-a zis lui David: „O, David! Nu pune întrebări învățatului care iubește prea mult lumea aceasta, căci acesta te va jefui de dragostea Mea pentru tine.“ Iar Profetul a zis: „Dumnezeu iubește omul care are ascuțimea să deslușească lucrurile înșelătoare și care nu-și lasă rațiunea să fie înrobită iureșului patimilor.“ Rațiunea și puterea de a deosebi sunt legate îndeaproape una de cealaltă, căci acela în care rațiunea nu stăpânește asupra patimilor nu are o minte destul de ascuțită pentru a putea face deosebirea între lucruri.

Atunci când urmează să treacă la fapte, pe lângă o chibzuială atentă, omul trebuie să se socotească pe sine răspunzător de toate faptele sale trecute. Înfiecare seară trebuie să-și cerceteze inima privitor la cele săvârșite până atunci și să vadă dacă a avut de câștigat sau de pierdut în cele sufletești. Această socoteală este cu atât mai trebuitoare, căci inima se aseamănă foarte mult unui tovarăș înșelător de negoț, întotdeauna gata să te lingușească și să te amăgească; uneori, își ascunde iubirea de sine sub

masca ascultării de Domnul, iar omul înșelat ajunge să creadă că a câștigat ceva, când, de fapt, a pierdut.

Un sfânt oarecare pe nume Amiya, în vârstă de șaizeci de ani, și-a numărat zilele trăite până atunci. El a aflat că acestea erau în număr de douăzeci și una de mii șase sute de zile. Apoi, și-a zis în sinea lui: „Vai! Dacă în fiecare zi a vieții mele am făcut un păcat, cum oare o să pot scăpa de povara a douăzeci și una de mii șasesute de păcate?“ A scos un țipăt și a căzut la pământ; când au venit să-l ridice de acolo, l-au găsit mort. Cu toate acestea, cei mai mulți oameni sunt nepăsători și niciodată nu le dă prin minte să se judece pe sine. Dacă pentru fiecare păcat făptuit omul ar pune o piatră într-ocasă goală, atunci, casa aceea s-ar umple numaidecât; dacă îngerii săi care îipun faptele în scris12 i-ar cere simbrie pentru că îi scriu păcatele, omul ar rămâne grabnic fără niciun ban. Oamenii numără de câte ori au bătut mătanie13, fiind tare mulțumiți de sine că au rostit de câteva ori numele lui Dumnezeu, dar nu au un șirag de mătănii cu care să numere cuvintele prostești pe care le rostesc de nenumărate ori. De aceea, califul Omar a zis: „Măsoară-ți cu grijă faptele și vorbele, mai înainte ca acestea să-ți fie măsurate în Ziua Judecății.“ El însuși obișnuia, înainte să se ducă la culcare seara, să-și biciuiască picioarele și să strige: „Ce ai făcut astăzi?“ Abu Talha se ruga odată lângă niște palmieri când, la vederea unei păsări foarte frumoase care a zburat din aceștia, s-a încurcat în numărătoarea închinărilor pe care le făcea. Pentru a se pedepsi pe sine pentru neatenție, el a renunțat la pâlcul de palmieri. Sfinții asemenea lui știau că firea lor senzuală o va lua pe drumuri greșite și de aceea o vegheau cu asprime, pedepsindu-i fiecare greșeală.

Dacă omul vede că este el însuși potrivnic și leneș în fața cumpătării și a simplității, atunci să se întovărășească cu unul înaintat în astfel de obiceiuri, pentru a se molipsi de înflăcărarea acestuia. Un sfânt avea obiceiul să spună:„Când simt că începe să-mi slăbească stăpânirea de sine, mă uit la Muhammad Ibn Wasi, iar gândul la el mă înflăcărează iarăși pentru cel puțin o săptămână.“ Dacă omul nu poate găsi o asemenea pildă de simplitate în apropiere și la îndemână, atunci ar fi bine să cerceteze viețile sfinților; de asemenea, ar trebui să-și îmboldească sufletul întrucâtva cu aceste cuvinte: „O, suflete al meu! Tu crezi despre tine însuți că ești ager și ești furios atunci când cineva îți spune că ești neghiob, dar, până la urma urmei, acesta este adevărul. Ți-ai pregătit îmbrăcăminte care să te apere de frigul iernii, dar nu te-ai pregătit în niciun fel pentru viața de după aceasta. Tu ești asemenea omului care, în mijlocul iernii, vorbește astfel: «Nu voi mai purta îmbrăcăminte groasă, ci mă voi încrede în mila lui Dumnezeu să mă apere de

frig.» Omul acesta uită că Dumnezeu, deși a făcut frigul, i-a arătat omului cum să facă îmbrăcăminte pentru a se apăra de frig și l-a înzestrat cu materialele trebuitoare pentru facerea veșmintelor. Amintește-ți, de asemenea, o, suflete, că nu vei fi pedepsit pe lumea cealaltă pentru că Dumnezeu este mânios pe nesupunerea ta; și nu întreba: «Cum ar putea să-l mânie pe Dumnezeu păcatul meu?» Să știi că doar poftele tale sunt acelea care au aprins flăcările iadului în tine; la fel, boala pune stăpânire pe trupul omului când acesta mănâncă mâncăruri nesănătoase, nu când doctorul său este mânios pe el pentru că nu-i urmează sfatul.“

„Să-ti fie rușine, o, suflete, pentru iubirea ta înfumurată a lumii acesteia! Chiar dacă nu crezi în rai sau iad, în orice caz, crezi în moarte, iar aceasta îti va smulge toate desfătările lumești și te va face să treci prin chinurile despărțirii de acestea, iar chinurile vor fi cu atât mai mari cu cât a fost mai mare iubirea ta față de cele pământești. De ce ești atât de însetat de lume? Chiar dacă întreaga lume, de la răsărit la apus, ar fi a ta și ți s-ar închina, tot ar ajunge praf și pulbere, cu tine cutot, într-o clipită, iar numele tău s-ar cufunda în uitare, la fel ca numele regilor de dinainte de nașterea ta. Dar acum, văzând că ai doar o bucățică din lume, iar bucățica aceasta este pângărită, mai ești atât de nebun încât să o dai la schimb pentru bucuria veșnică, să schimbi o nestemată scumpă pentru o oală spartă de lut, și să ajungi astfel de râsul lumii?“Căsătoria ca ajutor sau piedică în viața religioasă

Căsătoria este atât de însemnată în treburile omenești încât trebuie să discutăm despre rostul ei în viața religioasă și trebuie să acoperim atât partea de foloase, cât și pe cea de neajunsuri.

Vedem că Dumnezeu, după cum ne spune Coranul, „a făcut doar oamenii și Djinn-ii14 pentru închinăciune“, iar primul folos al căsătoriei, și cel mai de căpătâi, este acela că sporește numărul credincioșilor lui Dumnezeu. De aceea, teologii spun întotdeauna că este mai bine ca omul să fie căsătorit decât să se închine mai mult decât îi cere Domnul.

Un alt folos al căsătoriei este acela că, după cum ne învață și Profetul, rugăciunile copiilor vor fi de folos părinților după moartea acestora din urmă, iar copiii care mor înaintea părinților pot să mijlocească pentru ei în Ziua Judecății. Profetul a zis: „Când unui copil i se poruncește să intre în rai, acesta varsă lacrimi și zice «Nu voi intra fără mama mea și fără tatăl meu».“ Iarăși, într-o zi, Profetul a prins un om de mânecile hainei, și l-a tras spre sinecu multă putere și a zis: „Copiii își vor trage părinții în ceruri după ei până și

în felul acesta și atâta vor plânge după mama și tatăl lor încât aceia aflați afară vor primi poruncă să intre și să se alăture copiilor.“

Se povestește despre un oarecare sfânt necăsătorit că a visat cum că venise Ziua Judecății. Soarele se apropiase mult de pământ, iar oamenii piereau de sete; o ceată de băieți mergea printre oameni și le dădea acestora să bea apă din vase de aur și argint. Când sfântul a cerut și el apă de băut nu i s-a dat, iar unul dintre băieți i-a zis: „Niciunul dintre noi nu este fiul tău.“ De îndată ce s-a trezit din somn, sfântul a început să facă pregătirile pentru căsătorie.

Un alt folos al căsătoriei este acela că poți sta împreună cu soția ta și poți fi deschis față de ea, iar aceste lucruri îți destind mintea după ce ți-ai împlinit îndatoririle religioase și după o asemenea destindere poți începe iarăși să te închini Domnului cu râvnă sporită. Astfel, însuși Profetul, când simțea cum îl apasă din ce în ce mai tare greutatea celor descoperite de Dumnezeu, o atingea pe soția sa Ayesha și zicea: „Vorbește-mi, Ayesha, vorbește-mi!“ El făcea astfel pentru a putea lua puteri noi din această atingere omenească obișnuită și pentru a putea îndura cele ce îi erau dezvăluite de Dumnezeu. Tot din această pricină, obișnuia să îl roage pe muezinul Bilal să facă chemarea pentru rugăciune, iar alteori obișnuia să miroasă parfumuri plăcute. Ne este bine-cunoscută o vorbă de-a sa – „Am iubit trei lucruri în această lume: parfumurile, femeile și prospețimea dăruită de rugăciune“.Omar l-a întrebat pe Profet cândva care sunt lucrurile pe care se cuvine să le căutăm în această lume. Acesta i-a răspuns: ,,O limbă care se îndeletnicește cu cinstirea lui Dumnezeu, o inimă bucuroasă și o soție loială.“

Un alt folos al căsătoriei este acela că cineva urmează să se îngrijească de casă, să pregătească mâncarea, să spele vasele, să facă curat etc. Dacă omul face treburile acestea nu mai poate cerceta învățătura, nu se mai poateîngriji de negoțul său și nici nu se mai poate închina cum se cuvine. Din această pricină, Abu Suleiman a zis: „O soție bună nu este o binecuvântare doar în lumea aceasta, ci și în cea viitoare, pentru că ea îi dăruiește bărbatului răgazul în care să se gândească la lumea viitoare.“ Iar una din zicătorile califului Omar era: „Afară de credință, nicio binecuvântare nu egalează o soție bună.“

De asemenea, căsătoria mai are un folos. A fi răbdător cu însușirile aparte ale femeii, a oferi soțiilor ce le trebuie și a le menține pe calea Legii sunt îndatoriri religioase esențiale. Profetul a zis: „Este mai important să îi dai soției tale banii de care are nevoie decât să ajuți săracii.“ Odată, Ibn

Mubarak purta un război cu necredincioșii, când unul dintre însoțitorii săi l-a întrebat: „Cunoști vreo lucrare mai aleasă decât războiul pentru credință?“ Acesta a răspuns: „Da, să-ți îmbraci și să-ți hrănești soția și copiii cum se cuvine.“ Vestitul sfânt Bishr Hafi a zis: „Îi este mai bine omului atunci când muncește pentru soția și copiii săi, nu doar pentru sine.“ De asemenea, în Tradiții este scris că unele păcate nu pot fi ispășite altfel decât îndurând unele lucruri de dragul familiei.

Se povestește despre un oarecare sfânt că îi murise nevasta, iar el nu voia săse însoare din nou, și, deși lumea stăruia pe lângă el, spunea că îi este mai ușor să se roage fiind singur. Într-o noapte a avut un vis și a văzut poarta raiului deschisă și un număr de îngeri coborând. Ei s-au apropiat și l-au privit cu luare aminte, iar unul din ei a zis: „Acesta este netrebnicul acela egoist?“ Și tovarășul său i-a răspuns: „Da, el este acela.“ Sfântul era prea speriat ca să îi întrebe despre cine vorbesc, dar chiar atunci un băiat a trecut pe acolo, și l-a întrebat pe acesta. „Tu ești cel despre care vorbesc“, i-a răspuns băiatul, „până mai acum o săptămână faptele tale cele bune erau scrise în ceruri, alături de faptele altor sfinți, dar acum au ajuns să-ți șteargă numele de pe pergament.“ Tulburat grozav în mintea sa, de îndată ce s-a trezit s-a grăbit să se căsătorească. Din toate cele spuse până aici, putem vedea de cecăsătoria este un lucru de dorit.

Acum urmează să vorbim despre neajunsurile căsătoriei. Unul dintre aceste neajunsuri, mai ales în timpurile noastre, stă în primejdia ca bărbatul să-și câștige traiul prin mijloace nelegiuite pentru a-și putea întreține familia și, oricâte fapte bune ar înfăptui, nu va putea șterge un asemenea păcat. Profetul a spus că, la înviere, un oarecare bărbat care făptuise o mare mulțime de binefaceri, va fi scos în fața tuturor și așezat lângă balanță15. Apoi, acesta va fi întrebat: „Prin ce mijloace ți-ai întreținut tu familia?“ El nu va putea da un răspuns mulțumitor la această întrebare și toate binefacerile sale vor fi șterse, iar despre el vor striga: „Acesta este omul căruia familia i-amistuit toate binefacerile.“

Un alt cusur al căsătoriei este acela că doar cei care sunt înzestrați cu o fire bună se pot purta blând și răbdător cu familia și mai pot și să-și încheie toatetreburile cu bine. Aici, omul înfruntă primejdia de a păcătui fie purtându-se aspru, fie nesocotindu-și familia. Profetul a spus: „Cel care își părăsește nevasta și copiii este asemenea unui sclav fugar; Dumnezeu nu o să-i primească nici postul, nici rugăciunea până nu se întoarce la ai săi.“ Pe scurt, omul are o fire rea și, dacă nu poate să-și stăpânească propria fire, e mai bine să nu își ia pe umerii săi răspunderea pentru firea altuia. Cineva l-a

întrebat pe sfântul Bishr Hafi de ce nu s-a căsătorit. Acesta a răspuns: „Mă tem de versetul din Coran care ne spune că «femeia are asupra bărbatului exact aceleași drepturi pe care bărbatul le are asupra femeii».“

Un al treilea neajuns al căsătoriei este acela că îndatoririle față de familie îl opresc adesea pe om de la a-și îndrepta gândurile spre Dumnezeu și, dacă nu este cu grijă, poate ajunge la pierzanie, căci Dumnezeu a zis: „Nu lăsați ca soțiile și copiii voștri să vă oprească din a vă aduce aminte de Dumnezeu.“ Acela care crede că își poate împlini îndatoririle religioase mai bine fără a se însura, să rămână neînsurat, iar acela care se teme să nu alunece în păcat dacă nu se căsătorește, să se căsătorească.

Acum urmează să vorbim despre însușirile pe care trebuie să le aibă o soție. Cea mai importantă dintre toate este castitatea. Dacă o soție nu este castă, iar soțul ei păstrează tăcerea, numele bărbatului o să ajungă de râs și el se va trezi că este împiedicat în îndatoririle sale religioase; dacă o dă în vileag, își va învenina viata; iar dacă va divorța de soție, va avea parte de chinurile despărțirii. O soție frumoasă care are o fire rea este o mare nenorocire; e maibine să divorțezi de o asemenea femeie. Profetul a zis: „Acela care caută soție de dragul frumuseții sau averii acesteia, nu va avea parte nici de una, nici de cealaltă.“

A doua însușire de laudă pentru o soție este firea bună. O soție posomorâtă, nerecunoscătoare, vorbăreață sau poruncitoare face viața de nesuferit și este o mare piedică în calea unei vieți trăite cu frica lui Dumnezeu.

A treia însușire care trebuie căutată este frumusețea, căci aceasta trezește dragostea și afecțiunea. De aceea, bărbatul trebuie să-și vadă soția înainte de a se căsători cu ea. Profetul a zis: „Femeile dintr-un oarecare trib au un cusur la ochi; cel care vrea să se căsătorească cu o femeie din acel trib să facă bine și să o vadă mai înainte.“ Înțelepții ne-au spus că acela care se căsătorește cu o femeie înainte de a o vedea o să se căiască negreșit după căsătorie. Nu e bine ca bărbatul să se căsătorească cu o femeie doar din pricina frumuseții acesteia, dar asta nu înseamnă că trebuie să nesocoteascăfrumusețea cu totul.

Al patrulea lucru care trebuie chibzuit cu grijă este ca suma plătită de soț ca zestre pentru soție să fie moderată. Profetul a zis: „Cea mai bună soție este aceea care vine cu o zestre mică, dar cu o mare frumusețe.“ El însuși a hotărât ca zestrea unor femei să fie de doar zece dirhami și nici zestrea vreuneia dintre fiicele sale nu a fost mai mare de patru sute de dirhami.

În al cincilea rând, soția trebuie să poată da naștere. ,,O bucată de rogojină veche, aruncată într-un colț al casei, e mai bună decât o soție stearpă.“16

Alte însușiri bune pentru o soție: să vină dintr-un neam bun, să nu fi fost căsătorită mai înainte și să nu fie înrudită prea aproape cu acela care îi va fi soț.Privitor la îndatoririle căsătoriei

Căsătoria este o instituție religioasă și trebuie să o tratăm cu mijloacele religiei, altminteri, însoțirea dintre femeie și bărbat nu se deosebește deloc de împreunarea dintre animale. Legea ne învață că trebuie să dăm un ospăț cu prilejul fiecărei căsătorii. Când s-a căsătorit Abdurrahman Ibn Auf, Profetuli-a zis: „Dă un ospăț în cinstea căsătoriei tale, chiar dacă nu ai mai mult de o capră pentru masa oaspeților.“ Când Profetul însuși a sărbătorit căsătoria lui cu Safia, a dat un ospăț doar cu curmale și orz. Căsătoria trebuie, de asemenea, însoțită de bătaia tobelor și de muzică, căci omul este încununarea creației.

În al doilea rând, bărbatul trebuie să se înțeleagă bine cu nevasta lui. Aceasta nu înseamnă că trebuie să facă orice pentru a nu o supăra, ci că trebuie îndure răbdător fiecare neajuns care pornește de la ea, fie că vine dinnerecunoștința ei, fie că vine din nechibzuința ei. Femeia a fost creată slabă și trebuie ferită de lume; așadar, trebuie să ne purtăm cu ea cu răbdare și să o ținem departe de lume. Profetul a zis: „Cel care îndură cu răbdare toanele rele ale nevestei sale va fi la fel de vrednic ca Iov când a fost încercat de Dumnezeu.“ De asemenea, pe patul de moarte el a fost auzit zicând: „Stăruiți în rugăciune și purtați-vă bine cu soțiile voastre, căci acestea sunt ca și prizonierii voștri.“ El însuși obișnuia să îngăduie cu răbdare firile nevestelor sale. Într-o zi, soția lui Omar era mânioasă și l-a certat pe acesta. El i-a zis: „Tu, care ești rea de gură, îndrăznești să-mi răspunzi cu neobrăzare?“ Ea a răspuns: „Da! Regele profeților este mai bun decât tine și,totuși, nevestele sale îi pot răspunde cu îndrăzneală.“ El a răspuns: „Vai de Hafsa (fiica lui Omar și soția lui Mahomed) dacă nu se va smeri.“ Iar atunci când a întâlnit-o, a zis: ,,Ai grijă să nu-i răspunzi Profetului.“ De asemenea, Profetul a zis: „Cel mai bun dintre voi este acela care se poartă cel mai bine cu familia sa, așa cum mă port eu față de familia mea.“

În al treilea rând, bărbatul trebuie să îi permită soției sale să ia parte la distracții și desfătări și să nu încerce să o oprească de la acestea. Profetul însuși s-a întrecut la alergare cu soția sa cea tânără, Ayesha. Prima oară a întrecut-o el și a câștigat, dar a doua oară l-a întrecut ea. Altă dată, a ridicat-o în brațe ca să poată vedea niște negri care cântau. Ar fi cu adevărat foarte

greu să găsim pe cineva care să se fi purtat mai binevoitor cu nevastele decât se purta Profetul cu ale sale. Înțelepții au zis: „Bărbatul trebuie să se întoarcă acasă cu zâmbetul pe buze, să mănânce ceea ce îi este pus înainte și să nu ceară nimic din cele pe care nu le vede.“ Altminteri, el nu trebuie să fie din cale afară de îngăduitor, ca nu cumva soția să ajungă să-l disprețuiască. Dacă vede ceva rău din partea ei, nu trebuie să lase lucrurile așa, ci trebuie să o certe, altfel o să ajungă de râsul lumii. În Coran stă scris: „Bărbatul trebuie să stăpânească asupra femeii.“ Iar Profetul a zis „Vai de bărbatul care ajunge sluga nevestei“, căci ea este aceea care ar trebui să îi slujească lui. Înțelepții au zis: „Cereți sfatul femeilor și faceți pe dos de cum v-au învățat acestea.“ Într-adevăr, femeile au ceva îndărătnic în ele, iar dacă li se îngăduie și o frântură de libertate, ele scapă de tot din mână și își vin cugreu înapoi în fire. Atunci când avem de-a face cu ele trebuie să ne purtăm cu un amestec de asprime și gingășie, ultima într-o măsură mai mare decât prima. Profetul a zis: „Femeia a fost făcutădintr-o coastă strâmbă; dacă încerci să o îndrepți, se va rupe; dacă o lași în pace, va crește din ce în ce mai strâmbă; așadar, poartă-te cu ea cu gingășie.“

Privitor la buna-cuviință, bărbatul nu-și poate feri îndeajuns soția să-i privească pe străini sau să fie privită de ei, căci începutul tuturor necazurilor se găsește în ochi. Pe cât este cu putință, nu ar trebui să i se îngăduie să iasădin casă, nici să se urce pe acoperiș, nici să stea în apropierea ușii. Totuși, trebuie să avem grijă să nu apară gelozie sau asprime peste măsură de mari.Profetul a întrebat-o într-o zi pe fiica sa, Fatima: „Care este cel mai bun lucru pentru femei?“ Ea a răspuns: „Ele nu ar trebui să se uite la străini și nici străinii la ele.“ Profetul a fost mulțumit de răspuns și a îmbrățișat-o, spunându-i: „Tu ești cu adevărat o bucățică din mine.“ Căpetenia credincioșilor, Omar, a zis: „Nu dăruiți femeilor veșminte alese căci, de îndată ce le vor primi, vor dori să iasă afară din casă.“ În vremea Profetului, femeile aveau învoire să meargă la moschee și să stea în ultimul rând al celor care se rugau, dar, între timp, obiceiul acesta nu a mai fost îngăduit.

Bărbatul trebuie să aducă bani în casă soției și să nu o supună pe aceasta lipsurilor. A-ți întreține soția așa cum se cuvine este mai lăudabil decât să daide pomană săracilor. Profetul a zis: „Să ne închipuim că un om cheltuiește undinar pentru un război cu necredincioșii, un altul pentru răscumpărarea unui rob, cheltuiește un al treilea pe pomeni pentru cei nevoiași, iar pe al patruleaîl dă soției sale; ei bine, dăruirea acestui ultim dinar este mai însemnată decât a celorlalți trei laolaltă.“

Bărbatul nu trebuie să mănânce ceva foarte gustos de unul singur, ori, dacă mănâncă ceva de felul acesta, să nu spună nimănui și, mai ales, să nu laude acele mâncăruri în fața nevestei sale. Dacă nu sunt chemați oaspeți, e mai bine ca bărbatul și nevasta să mănânce împreună, căci Profetul a zis: „Când ei fac aceasta, Domnul îi binecuvântează pe amândoi, iar îngerii se roagă pentru ei!“ Lucrul de căpetenie este ca bunurile date pe mâna soției pentru aține casa să fie căștigate prin mijloace legiuite.

Când nevasta este răzvrătită și neascultătoare, bărbatul trebuie, înainte de toate, să o certe cu blândețe; dacă aceasta nu ajunge, trebuie să doarmă în altă încăpere trei nopți la rând. Dacă nici aceasta nu ajunge, bărbatul o poatelovi, dar nu îi este îngăduit să o lovească peste gură sau cu o asemenea forțăîncât să o rănească. Dacă ea este nepăsătoare față de datoriile religioase, bărbatul își poate arăta nemulțumirea timp de o lună, așa cum a făcut Profetul cândva cu toate soțiile sale.

Trebuie încercat totul pentru a evita divorțul, căci, deși acesta este îngăduit, Dumnezeu este nemulțumit când se petrece, întrucât doar rostirea cuvântului „divorț“ stârnește durere în sufletul femeii, și cum ar putea să fie bun un lucru care stârnește durere? Când divorțul nu mai poate fi ocolit, cele trei rostiri cerute de lege nu trebuie făcute toate în aceeași împrejurare, ci în trei împrejurări diferite una de alta.17 Despărțirea de nevastă trebuie să fie îndreptățită, să fie făcută cu blândețe și fără mânie sau dispreț. După divorț, bărbatul trebuie să-i dea fostei sale neveste un dar și, pe lângă aceasta, nu trebuie să spună nimănui că a divorțat de ea din cutare și cutare pricină. Un oarecare bărbat începuse divorțul de soția sa șise povestește că lumea îl întreba: „Dar de ce vă despărțiți?“ El a răspuns: „Nu pot dezvălui secretele soției mele.“ Când divorțul s-a sfârșit, a fost întrebat din nou și a răspuns: „Ea îmi este ca o străină acum; nu am nimic de-a face cu treburile care o privesc pe ea.“

Până aici am vorbit despre drepturile nevestei asupra bărbatului, dar drepturile bărbatului asupra nevestei sunt încă și mai tari. Profetul a zis: „Dacă ar fi cu putință închinarea și la altele în afară de Dumnezeu, atunci soțiile ar trebui să li se închine bărbaților.“ O soție nu ar trebui să-și laude frumusețea în fața soțului, nu ar trebui să răspundă cu nerecunoștință la blândețea soțului și nu ar trebui să-i vorbească astfel: „De ce te-ai purtat cu mine așa și așa?“ Profetul a zis: „M-am uitat în iad și am văzut multe femei acolo; când am întrebat care e motivul, mi s-a răspuns: «Pentru că s-au purtat rău cu bărbații lor și nu au fost recunoscătoare acestora.»“

Iubirea de Dumnezeu

Iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt subiect dintre toate și a fost țelul către care a înaintat discuția noastră de până acum. Am vorbit despre primejdiile sufletești în măsura în care acestea împiedică iubirea de Dumnezeu și am vorbit despre diferite însușiri bune ca elemente necesare pentru iubirea de Domnul. Desăvârșirea omului stă în aceea că iubirea de Dumnezeu trebuie să-i umple în întregime inima, ori, dacă nu e singură în suflet, trebuie să stăpânească asupra iubirii oricărui alt lucru. Cu toate acestea, dreapta înțelegere a iubirii de Dumnezeu este atât de grea încât s-aajuns ca o sectă teologică să tăgăduiască cu totul că omul ar putea să iubească vreo ființă care nu face parte din specia sa și au mai spus că ceea ce numim ,,iubire de Dumnezeu“ e doar ascultarea de Acesta. Cei care au asemenea păreri nu au habar ce este credința adevărată.

Toți musulmanii sunt de acord că iubirea de Domnul este o datorie. Privitor lacei credincioși, Dumnezeu a zis: „El îi iubește pe ei, iar aceștia îl iubesc pe El.“ Profetul a spus: „Omul nu are credință adevărată până nu ajunge să iubească pe Dumnezeu și pe Profetul Său mai mult decât orice altceva.“ Când îngerul morții a venit să îi ia sufletul lui Avram, acesta a zis: „Unde ai auzit tu ca prietenul să îi ia viața prietenului?“ Dumnezeu i-a răspuns: „Dar tu ai auzit vreodată de un prieten care nu vrea să-și vadă prietenul?“ După aceasta, Avram a zis: „O, Azrael! Ia-mi sufletul.“ Profetul și-a învățat însoțitorii această rugăciune: „O, Doamne, îngăduiește-mi să Te iubesc și să-i iubesc pe aceia care Te iubesc pe Tine și să iubesc orice lucru care mă aduce mai aproape de iubirea de Tine și fă ca această iubire să-mi fie mai scumpă decât este apa rece pentru cei însetați.“ Hassan Basri obișnuia să spună: „Acela care cunoaște pe Dumnezeu Îl iubește, iar acela care cunoaște lumea ajunge să o urască.“

Acum urmează să vorbim despre natura esențială a iubirii. Iubirea poate fi definită ca o înclinație spre ceea ce este plăcut. Acest lucru este limpede în cazul celor cinci simțuri, și despre fiecare dintre ele putem spune că iubește ceea ce îl încântă; astfel, ochiului îi plac formele frumoase, urechea iubește muzica etc. Acest fel de iubire îl avem în comun cu animalele. Dar noi mai avem un al șaselea simț, sau o facultate de percepție, sădit în inimă și pe care animalele nu îl au, simț cu ajutorul căruia putem vedea frumusețea sufletească și desăvârșirea. Astfel, acela care cunoaște doar desfătările simțurilor nu are cum să înțeleagă ce a vrut să spună Profetul când a zis că iubește rugăciunea mai mult decât iubește parfumurile și femeile, deși îi plăceau și acestea din urmă. Dar acela al cărui ochi lăuntric este deschis și

poate vedea frumusețea și desăvârșirea lui Dumnezeu va disprețui toatepriveliștile exterioare, oricât de încântătoare ar fi acestea.

Primul fel de om va spune că frumusețea stă în nuanțele de roșu și alb, în membrele bine proporționate și tot așa, dar el va rămâne orb în fața frumuseții morale, cum este aceea la care oamenii se gândesc atunci când spun că cineva are un caracter frumos. Dar aceia care au o percepție lăuntrică găsesc cu putință să-i iubească pe marii răposați, cum ar fi califii Omar și Abu-Bakr, pentru însușirile lor alese, în ciuda faptului că trupurile acestora au ajuns de mult una cu țărâna. O asemenea iubire nu are în vederevreo trăsătură exterioară, ci caracterul lăuntric. Chiar și atunci când vrem să trezim dragostea unui copil pentru cineva, nu îi vorbim acestuia despre înfățișare sau altceva exterior, ci despre frumusețea lăuntrică.

Când aplicăm acest principiu la iubirea de Dumnezeu, aflăm că El este singurul vrednic cu adevărat de iubirea noastră și că, dacă cineva nu-l iubește, e pentru că nu îl cunoaște. Orice s-ar întâmpla să iubim la cineva, iubim pentru că Dumnezeu se oglindește prin acel ceva. Din această pricină îl iubim pe Mahomed, pentru că el este Profetul și Cel Iubit de Domnul; la fel și iubirea pe care o arătăm celor învățați și cucernici este de fapt iubire de Dumnezeu. Ne va fi cu putință să vedem aceasta mai limpede când ne vom gândi la cauzele care dau naștere acestei iubiri.

Prima cauză este aceea că omul se iubește pe sine și iubește desăvârșirea propriei sale firi. Acestea îl duc de-a dreptul spre Dumnezeu, căci însăși existența și însușirile omului nu sunt altceva decât darul lui Dumnezeu, iar fără de slava și de bunătatea Lui, omul nu ar fi ieșit niciodată din spatele cortinei non-existenței în lumea celor văzute. Oblăduirea omului și încercărileacestuia de a ajunge la desăvârșire sunt în întregime în mâinile lui Dumnezeu. Ar fi de mirare ca un om să fugă din fața arșiței soarelui la umbraunui copac, dar să nu fie recunoscător acestuia, căci fără el nu s-ar găsi deloc umbra. Întocmai în acest fel, lipsit de Dumnezeu, omul nu ar fi avut niciun fel de însușiri și niciun fel de existență; atunci, cum am putea să nu-L iubim pe Dumnezeu, altfel decât din necunoașterea Lui? Este adevărat că neghiobii nu-l iubesc, căci dragostea de Dumnezeu izvorăște din cunoașterealui Dumnezeu, și cum ar putea un neghiob să înțeleagă cunoașterea a ceva?

A doua cauză a acestei iubiri este aceea că omul își iubește binefăcătorul și, cu adevărat, singurul său Binefăcător este Dumnezeu, căci orice bunăvoință is-ar arata de către o altă făptură, aceasta a pornit din imboldul dat de Dumnezeu. Oricare ar fi motivul care a dat naștere binefacerii primite de la

altul, fie că vine din imbold religios, fie că e dorința de a câștiga un nume bun, Dumnezeu este Agentul care a pus acel motiv în mișcare.

A treia cauză este dragostea deșteptată de contemplarea atributelor lui Dumnezeu, puterea și înțelepciunea Sa, pe care puterea și înțelepciunea omenească le oglindesc nespus de slab. Această dragoste este înrudită cu ceea ce simțim pentru bărbații mari și buni care au trăit pe vremuri, cum ar fiimamul Malik și imamul Shafi18, deși nu ne așteptăm să câștigăm ceva de pe urma unor asemenea eroi, deci e un fel de iubire dezinteresată. Dumnezeu i-a zis Profetului David: „Slujitorul cel mai drag mie este acela care nu mă caută nici de frica pedepsei, nici în speranțavreunei răsplate, ci doar ca să-și facă datoria față de mine ca Divinitate.“ Iar în Psalmi stă scris: „Cine greșește mai mult ca acela care mi se închină Mie de frica iadului sau cu speranța raiului? Dacă nu aș fi creat niciuna dintre acestea, nu aș mai fi meritat închinare?“

A patra cauză a acestei iubiri este afinitatea dintre om și Dumnezeu, despre care vorbește spusa Profetului: „Într-adevăr, Dumnezeu l-a făcut pe om după asemănarea Sa.“ Mai departe, Dumnezeu a zis: „Slujitorul meu caută să fie în apropiere de mine, pentru a putea să mi-l fac prieten și când voi fi făcut din el prietenul Meu voi deveni urechea sa, ochiul său, limba sa.“ Iarăși, Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Am fost bolnav, iar tu nu ai venit să mă vezi?“ Moise i-a răspuns: „O, Doamne! Tu ești Stăpânul cerurilor și al pământului, cum ai fi putut tu să fii bolnav?“ Dumnezeu a zis: „Unul dintre slujitorii mei a fost bolnav; dacă te-ai fi dus să-l vezi pe el, m-ai fi căutat pe Mine.“

Este primejdios să ne oprim prea mult asupra acestui subiect, căci este dincolo de înțelegerea oamenilor de rând, și chiar unii oameni foarte înțelepțis-au încurcat vorbind despre el și ajungând să creadă în întruparea și unirea cu Dumnezeu. Totuși, afinitatea care există între om și Dumnezeu înlătură obiecția teologilor pomeniți mai înainte, care spun că omul nu poate iubi o Ființă din afara propriei specii. Oricât de mare ar fi distanța dintre ei, omul îl poate iubi pe Dumnezeu tocmai din cauza afinității pomenite în „Dumnezeu l-a făcut pe om după asemănarea Sa“. 

Vederea lui Dumnezeu

Toți musulmanii mărturisesc că Vederea lui Dumnezeu este apogeul fericirii omenești, căci așa ne învață Legea; însă, pentru mulți, aceasta este doar o vorbă găunoasă care nu stârnește niciun simțământ în inima lor. Este normal să fie așa, căci cum ar putea cineva să tânjească după un lucru pe care nu îl

cunoaște? Vom încerca să arătăm pe scurt de ce Vederea lui Dumnezeu este cea mai mare fericire la care poate ajunge omul.

În primul rând, fiecare dintre facultățile omului are o funcție care îi corespunde și pe care o duce la bun sfârșit cu bucurie. Asta este adevărat despre toate, de la cele mai de jos pofte ale trupului până la cele mai înalte forme de înțelegere intelectuală. Dar chiar și o formă mai joasă de străduințăa minții ne dă o desfătare mai mare decât împlinirea unei pofte a trupului. Astfel, dacă se întâmplă ca un om să fie prins într-un joc de șah, el nu va venila masă, în ciuda faptului că este chemat în mai multe rânduri. Și cu cât este mai ales subiectul cunoașterii noastre, cu atât mai mare va fi încântarea simțită în studierea acestuia; de exemplu, ne-ar face mai multă plăcere să știm secretele unui rege decât dacă am afla secretele unui ministru. Văzând că Dumnezeu este cel mai înalt obiect posibil pentru cunoașterea noastră, cunoașterea Sa trebuie să ne dăruiască mai multă desfătare decât oricare alta. Acela care îl cunoaște pe Dumnezeu, chiar și în această lume, trăiește ca și cum ar fi într-un rai, „iar întinderea acestuia este cât întinderea cerurilorși a pământului puse laolaltă“, un rai ale cărui roade le poate culege nestânjenit și în care nu se simte îngrădit de mulțimea celor care îl locuiesc.Dar desfătarea cunoașterii este mai mică decât desfătarea dată de vedere, tot așa cum plăcerea pe care o avem când ne gândim la cei pe care îi iubim este mai mică decât plăcerea pe care ne-o oferă vederea lor. Faptul că suntem închiși în trupuri făcute din lut și apă și faptul că ne-am încurcat înițele lucrurilor care țin de simțuri alcătuiesc un văl care ascunde Vederea lui Dumnezeu de noi, deși nu ne împiedică să câștigăm oarece cunoaștere despre El. De aceea, Dumnezeu i-a zis lui Moise pe Muntele Sinai: „Tu nu mă vei vedea.“

Adevărul este acela că, așa cum sămânța omului ajunge om, așa cum sâmburele îngropat al curmalei ajunge un curmal, și cunoașterea de Dumnezeu, câștigată pe pământ, se va transforma în Vederea lui Dumnezeu în lumea cealaltă, iar acela care nu a câștigat deloc cunoaștere nu va avea parte vreodată de Vedere. Această viziune nu li se va înfățișa la fel tuturor celor care au cunoașterea de Dumnezeu, ci felul în care pot vedea va fi diferit, așa cum le este și cunoașterea. Dumnezeu este unul, dar va fi văzut în multe feluri, deosebite unul de altul, așa cum un obiect este reflectat în diferite feluri de diferite oglinzi, unele arătându-l drept, altele pieziș, unele clar, iar altele încețoșat. O oglindă poate fi atâta de strâmbă încât să înfățișeze până și cea mai frumoasă formă ca fiind sluțită și se poate întâmpla ca omul să ia cu sine pe lumea cealaltă o inimă atât de întunecată și urâtă încât imaginea care aduce pace și bucurie în inimile altora să aducă

doar chinuri în inima sa. Cel în inima căruia iubirea de Dumnezeu a biruit asupra tuturor celorlalte va avea mai multă bucurie în inimă ca urmare a Vederii decât va avea cel în inima căruia aceasta nu a biruit; aceasta este asemenea cazului celor doi oameni care au privire la fel de pătrunzătoare și care se uită la un chip frumos: acela care-l iubește pe stăpânul chipului se vabucura mai mult decât acela care nu îl iubește. Cunoașterea singură, neînsoțită de iubire, nu este îndeajuns pentru fericirea desăvârșită, iar iubirea de Dumnezeu nu poate pune stăpânire pe inima omului până când aceasta nu se curăță de dragostea de lume și această curățire se poate face doar prin cumpătare și înfrânare. Cât se află în lumea aceasta, starea omului față de Vederea lui Dumnezeu este asemenea iubitului care poate vedea chipul iubitei sale în lumina asfințitului, dar hainele îi sunt pline de viespi și de scorpioni care îl chinuie neîncetat. Dar dacă soarele s-ar înălța și i-ar înfățișa chipul iubitei în toată frumusețea sa și creaturile primejdioase ar înceta să-l mai chinuie, atunci bucuria iubitului ar fi asemenea bucuriei slujitorului lui Dumnezeu care, scăpat din lumina slabă și din încercările dureroase ale acestei lumi, poate să-l privească pe Dumnezeu fără vreo piedică. Abu Suleiman a zis: „Acela care se gândește la sine acum, se va gândi și atunci, iar acela care se gândește la Dumnezeu acum, se va gândi laEl și atunci.“

Yahya Ibn Muaz ne povestește: „L-am văzut pe Baiazid Bistami rugându-se o noapte întreagă. Când a terminat, s-a ridicat în picioare și a zis: «O, Doamne!Câțiva dintre slujitorii Tăi ți-au cerut, și au primit de la Tine, puterea de a înfăptui minuni, de a merge pe apă și de a zbura prin văzduh, dar eu nu voi cere acestea; alții au cerut și au primit comori, dar nici acestea nu le voi cere.“» Apoi s-a întors spre mine și, văzându-mă, a zis: «Ești aici Yahya?» Amrăspuns: «Da.» El m-a întrebat: «De când ești aici?» I-am răspuns: «Sunt aici de multă vreme.» După aceasta, l am rugat să-mi destăinuie câteva dintre experiențele sale spirituale. El mi-a răspuns: «Îți voi destăinui doar ceea ce îmi este îngăduit să-ți destăinui. Atotputernicul mi-a arătat împărăția Sa, în întregime; m-a ridicat deasupra Tronului, deasupra Jilțului și deasupra celor șapte ceruri. Apoi, El mi-a zis să-i cer orice lucru îmi doresc. I-am răspuns că nu vreau nimic în afară de El și Dumnezeu mi-a spus după aceasta că sunt cuadevărat slujitorul Lui.»“

În altă zi Baiazid a zis: „Dacă Dumnezeu ți-ar dărui apropierea de El, de care a avut parte Avram, sau puterea rugăciunii lui Moise sau înzestrarea sufletească a lui Isus și tot trebuie să-ți îndrepți privirea doar spre El, căci El are daruri care le întrec chiar și pe acestea.“ Într-o zi un prieten i-a zis: „Timp de treizeci de ani am postit zi de zi și m-am rugat noapte de noapte, și cu

toate acestea nu am găsit nimic din acea bucurie a sufletului despre care vorbești tu.“ Baiazid i-a răspuns: „Chiar dacă ai ține post și te-ai ruga pentru trei sute de ani și tot nu ai putea să o găsești.“ „De ce?“ a întrebat acesta. Baiazid i-a răspuns: „Pentru că egoismul tău stă ca un văl între tine și Dumnezeu.“ „Atunci, spune-mi care este leacul.“ „Este un leac pe care nu îl vei putea folosi.“ Totuși, pentru că prietenul său insista să-i spună, Baiazid a zis: „Du-te la cel mai apropiat bărbier și spune-i să-ți radă barba; dezbracă-tede hainele pe care le porți, în afară de un petic pe care să îl porți împrejurul brâului. Ia o traistă plină de nuci, pune-o în jurul gâtului, du-te în mijlocul bazarului și strigă: «Orice băiat care îmi trage o palmă după ceafă va primi o nucă.» În felul acesta, mergi spre locul unde stau cadiul și doctorii legii.“ „Vai de mine“, a răspuns prietenul, „chiar nu pot face așa ceva; te rog, dă-mi un alt leac.“ „Aceasta este o fază preliminară, necesară pentru a te vindeca“, a răspuns Baiazid, „dar, cum ți-am zis, tu nu ai leac.“

Baiazid dădea acest sfat pentru vindecarea lipsei de înclinație spre evlavie pentru că prietenul său era ambițios și căuta slujbe înalte și onoruri. Ambiția și mândria sunt boli care nu pot fi vindecate decât în feluri ca acesta. Dumnezeu i-a zis lui Isus: „O, Isus! când văd în inimile slujitorilor mei o iubire curată pentru mine, neamestecată cu vreo dorință egoistă privitoare la această lume sau la cea viitoare, încerc să apăr acea iubire.“ Iar când oamenii l-au întrebat pe Isus „Care este cea mai măreață lucrare dintre toate?“ el a răspuns: „Să-l iubești pe Dumnezeu și să te încredințezi voinței Sale.“ Sfânta Rabia a fost cândva întrebată dacă îl iubește pe Profet. „Iubirea Creatorului“, a zis ea, „m-a împiedicat să iubesc ceea ce a fost creat.“ Ibrahim Ben Adham zicea în rugăciunile sale: „O, Doamne! În ochii mei, raiul însuși este mai mic decât un țânțar când îl asemuiesc iubirii de Tine și bucuriei aducerii aminte de Tine pe care mi le-ai dăruit.“

Acela care își închipuie că se poate să ne bucurăm de fericire în lumea viitoare fără să fie nevoie să îl iubim pe Dumnezeu se înșală foarte tare, căci însăși esența vieții viitoare stă în aceea că urmează să ajungem la Dumnezeu ca la un obiect al dorinței către care am mers multă vreme și la care am ajuns după nenumărate opreliști. Acest fel de a ne bucura de Dumnezeu este fericirea. Dar dacă omul nu a avut nicio desfătare în Dumnezeu mai înainte, nu va avea nicio desfătare nici atunci, iar dacă bucuria sa în Dumnezeu a fost ștearsă mai înainte, ea va fi ștearsă și atunci. Pe scurt, fericirea noastră viitoare este direct proporțională cu gradul încare l-am iubit pe Dumnezeu cât ne-am aflat în lumea aceasta.

Dar (și fie ca Dumnezeu să ne ferească de un asemenea blestem) dacă în inima cuiva a crescut iubirea a ceva care îi este potrivnic lui Dumnezeu, atunci împrejurările vieții viitoare îi vor fi cu totul străine aceluia, iar lucrurile care dăruiesc altora bucurie vor stârni chinuri în inima lui.

Aceasta poate fi înfățișată mai lămurit prin următoarea anecdotă: Un gunoieroarecare a intrat în bazarul negustorilor de parfumuri și, după ce a mirosit miresmele dulci, a căzut la pământ fără simțire. Lumea s-a strâns în jurul lui și l-a stropit cu apă de trandafiri și i-au dat să miroasă mosc, dar, în ciuda acestora, starea i se înrăutățea. Într-un sfârșit a venit un om care fusese și el gunoier cândva; acesta i-a dat să miroasă puțină murdărie, iar omul și-a revenit numaidecât, spunând, cu mulțumire pe chip: „Ah! Acesta este cu adevărat parfum!“ Astfel, în viața viitoare, cei care le iubesc pe cele lumești peste măsură nu vor mai putea găsi câștigul murdar și plăcerile murdare ale acestei lumi; plăcerile sufletești ale lumii viitoare le vor fi cu totul străine și levor spori durerea. Căci lumea viitoare este o lume a Spiritului și o lume în care ni se va arăta frumusețea lui Dumnezeu; va fi fericit omul care a încercat și a reușit să făurească o afinitate cu aceasta. Toată cumpătarea, toată evlavia și toată învățătura au ca scop câștigarea acestei afinități care este iubirea. Asta vrea să ne învețe Coranul: „Este fericit acela care și-a curățit sufletul.“ Păcatele și poftele noastre sunt potrivnice câștigării acestei afinități; de aceea Coranul merge mai departe și ne spune: „Iar acela care și-a corupt sufletul este nefericit.“ Cei care sunt înzestrați cu înțelepciune sufletească au ajuns la acest adevăr prin experiență, nu l-au gândit ca pe un aforism oarecare. Faptul că acest adevăr poate fi sesizat cu atâta limpezime îi convinge că acela care l-a rostit a fost într-adevăr un profet, tot așa cum unom care a studiat medicina știe când vorbește cu un doctor. Aceasta este o certitudine de felul celor care nu are nevoie să fie sprijinite de minuni – cum ar fi transformarea unui toiag în șarpe – ele putând fi puse la îndoială doar deminunile asemănătoare înfăptuite de vrăjitori.

Semnele Iubirii de Dumnezeu

Mulți spun că îl iubesc pe Dumnezeu, dar fiecare dintre aceștia ar trebui să se cerceteze pe sine privitor la sinceritatea iubirii despre care vorbesc. Primaprobă este aceasta: omul care spune că îl iubește pe Dumnezeu nu ar trebui să se sperie la gândul morții, căci nimeni nu se ferește să-și vadă prietenul. Profetul a zis: „Dacă cineva vrea să-l vadă pe Dumnezeu, Dumnezeu va dori să-l vadă pe acela.“ Se poate întâmpla ca unul care îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu să dea înapoi în fața gândului că moartea poate veni mai înainte

să-și fi încheiat pregătirile pentru lumea de apoi, dar, dacă este sincer, se va grăbi să-și încheie aceste pregătiri.

A doua probă a sincerității este ca omul să vrea să-și jertfească voința pentrua o câștiga pe cea a lui Dumnezeu, să se alipească de acele lucruri care îl aduc mai aproape de Dumnezeu și să fugă de acelea care îl îndepărtează de El. Faptul că omul păcătuiește nu ne arată că nu-l iubește deloc pe Dumnezeu, ci ne arată că nu îl iubește din toată inima. Sfântul Fudhail i-a spus cuiva: „Dacă te întreabă cineva de îl iubești pe Dumnezeu, tu să nu spuinimic; dacă spui «Nu îl iubesc», ești unnecredincios; iar dacă spui «ÎL iubesc», faptele tale mărturisesc împotriva ta.“

A treia probă este ca aducerea aminte de Domnul să rămână mereu proaspătă în inima omului, fără osteneală, căci omul își aduce mereu aminte de ceea ce iubește, iar dacă iubirea sa este desăvârșită nu va uita vreodată. Se poate ca iubirea de Dumnezeu să nu aibă întâietate în inima omului, ci iubirea iubirii de Dumnezeu să fie prima, căci iubirea e un lucru, iar iubirea iubirii este un alt lucru.

A patra probă stă în dragostea față de Coran, care este Cuvântul lui Dumnezeu, și în dragostea față de Mahomed, care este Profetul lui Dumnezeu; dacă iubirea sa este cu adevărat puternică, el va iubi toți oamenii, căci cu toții sunt slujitorii lui Dumnezeu. Mai mult, dragostea sa va cuprinde întreaga creație, căci acela care iubește pe cineva, iubește și lucrările alcătuite de cel iubit și scrisul de mână al acestuia.

A cincea probă este că omul acela va tânji după singurătate și liniște pentru a se putea închina; va aștepta cu ardoare venirea nopții pentru a putea vorbi cu Prietenul său fără vreo opreliște. Dacă, în locul unei asemenea vieți, preferă să doarmă noaptea și să vorbească ziua, atunci iubirea sa nu este întreagă. Dumnezeu i-a zis lui David: „Să nu te apropii prea mult de oameni; căci sunt două feluri de oameni pe care i-am înlăturat din preajma mea, aceia care umblă înfrigurați după răsplată și care lenevesc după ce au câștigat-o și aceia care își iubesc gândurile mai mult decât iubesc aducerea aminte de Mine. Semnul nemulțumirii mele față de ei este acela că i-am lăsatde capul lor.“

Într-adevăr, dacă dragostea lui Dumnezeu ia în stăpânire inima omului, atunci, toate celelalte feluri de iubire sunt alungate. Unul dintre fiii lui Israel avea obiceiul de a se ruga noaptea, dar, văzând că o pasăre cânta foarte frumos într-un copac din apropiere, a început să se roage sub acel copac, pentru a se putea desfăta cu cântecul ei. Dumnezeu i-a zis lui David să

meargă la omul acela și să-i spună: „Tu ai amestecat iubirea pentru o pasăre cântătoare cu iubirea de Mine; vei fi coborât din locul înalt pe care îl aveai între sfinți.“ Pe de altă parte, unii l-au iubit pe Dumnezeu atât de tare încât, atunci când ei se rugau Domnului, casa lua foc, iar ei nu băgau de seamă.

A șasea probă stă în aceea că omul ajunge să se închine cu ușurință. Un oarecare sfânt a zis: „De-a lungul unui răstimp de treizeci de ani mi-am făcut rugăciunile de noapte cu mare greutate, dar, de-a lungul unui al doilea răstimp, de treizeci de ani, acestea au ajuns să-mi fie o desfătare.“ Când iubirea de Dumnezeu este întreagă, bucuria închinării nu este egalată de nicio altă bucurie.

A șaptea probă este că aceia care îl iubesc pe Dumnezeu îi vor iubi pe cei care ascultă de El și îi vor urî pe necredincioși și pe cei nesupuși, după cum ne învață Coranul: „Ei merg cu putere împotriva necredincioșilor, dar sunt plini de milă unul față de celălalt.“ Profetul l-a întrebat odată pe Dumnezeu: „O, Doamne! Cine sunt aceia care te iubesc?“. Iar răspunsul a fost: „Aceia care se lipesc de mine așa cum copilul se lipește de mama sa, aceia care găsesc adăpost în aducerea aminte de Mine așa cum pasărea caută adăpostul cuibului său și cei pe care vederea păcatului îi face mânioși ca leul care nu se teme de nimic.“