Conflict între dou culturiă3 martie 2012 • ORIANA FALLACI

Oriana Fallaci – Mânia și orgoliul, Ed. Corint, București, 2011, p. 104-117.

Vreau să discutăm despre ceea ce tu numești Dezacord (și eu numesc Conflict) între două culturi. Ei bine, dacă vrei să știi, pe mine mă

plictisește până și să vorbesc despre două culturi: să le pun pe același

plan, ca și cum ar fi două realități paralele, de aceeași greutate și de

aceeași măsură.

Pentru că la baza civilizației noastre se află Homer, Socrate, Platon,

Aristotel, Fidias, Arhimede, Euclid, Grecia Antică, cu Panteonul său,

sculptura sa, arhitectura sa, poezia sa, matematica sa, filosofia sa,

descoperirea Democrației. Este Roma antică, cu grandoarea sa, cu

experiența sa juridică, conceptul de Lege, Dreptul Roman. (Un concept

rămas inegalat timp de secole, un drept la care și azi ne referim.) Există

literatura sa, sculptura sa, arhitectura sa, adică palatele sale, amfiteatrele

sale, apeductele sale, podurile, drumurile sale.

Există un revoluționar, acel Isus mort pe cruce, care ne-a învățat (și, din

păcate, noi nu am înțeles și nu am învățat) ce înseamnă dragostea și

dreptatea. Există și o biserică de la care avem Inchiziția, de acord. Care

ne-a torturat și ars de mii de ori pe rug, care aproape că l-a omorât pe

Galileo Galilei, l-a umilit și l-a făcut să tacă și care timp de secole ne-a

constrâns să sculptăm și să pictăm doar Chriști și Fecioare. Dar care a

adus și o mare contribuție la istoria gândirii. Nici măcar o atee ca mine nu

o poate nega.

Și apoi există Renașterea. Există Leonardo da Vinci, și Michelangelo, și

Rafael, și Lorenzo Magnificul. Există Erasmus din Rotterdam, și Thomas

Morus, și Descartes, și Spinoza, și Pascal, și Giambatista Vico. Există

Iluminismul. Există Rousseau. Există Voltaire. Există Enciclopedia. Și există

muzica. Acea muzică interzisă în cultura lor sau în presupusa lor cultură:

vai de tine, dacă fredonezia canțonete sau Corul din Nabucco. („Cel mult pot

să admit câteva marșuri pentru soldați”, mi-a spus Khomeini. Așa că era inutil să-i

vorbesc despre Bach sau despre Mozart, despre Beethoven, sau Rossini,

sau Donizzetti, sau Verdi.)

În sfârșit, există știința, pentru numele lui Dumnezeu, și tehnologia care

derivă din ea. O știință care în câteva secole a făcut descoperiri

amețitoare, a făcut minuni demne de vrăjitorul Merlin. Copernic, Galileo,

Newton, Darwin, Pasteur, Einstein nu erau nicidecum discipoli ai lui

Mahomed. Sau mă înșel? Motorul, telegraful, electricitatea, radionul,

telefonul, televiziunea nu se datorează deloc mollahilor și ayatollahilor.

Sau mă înșel? Navele cu aburi, trenul, automobilul, avionul, navele

spațiale cu care ama ajuns pe Lună și pe Marte și în curând vom merge

cine știe unde, la fel. Sau mă înșel? Transplantul de inimă, de ficat, de

plămâni, de ochi, tratamentul cancerului, descoperirea genomului, idem.

Sau mă înșel?

Și să nu uităm standardul de viață pe care cultura occidentală l-a atins la

fiecare nivel al societății. Faptul că la noi nu se mai moare de foame și de

frig, de mizeri și de boli înainte considerate nevindecabile. Faptul că la noi

femeile sunt egale cu bărbații. Ca și faptul că la noi oricine își poate

exprima propria opinie. Și chiar dacă toate acestea nu ar fi importante,

ceea ce eu nu cred, spune-mi: în urma celeilalte culturi, cultura bărbaților

cu tunică și turban, ce este?

Fără nici un respect față de Istorie, care, dacă nu ma înșel, consemnează

rezultatele dobândite de vechii egipteni, de sumerieni, de asiro-

babilionieni, de fenicieni, de evrei, de greci, de romani, de revoluția

creștină, greierii afirmă că Islamul a fost „un far al civilizației nedepășit.” O

cultură ajunsă la cele mai înalte culmi ale artei, literaturii, filosofiei,

matematicii și chiar ale tehnologiei. Dar nu mi se pare că lucrurile stau

chiar așa. Și să începem de la artă.

Ei bine, în artele plastice și figurative acel „far” a produs foarte puțin. Nici

un fel de statui, nici un fel de picturi. Să mulțumim cerului că nu a distrus

mozaicurile executate de bizantinii învinși și de andaluzii subjugați. Să

mulțumim cerului că ne-a lăsat câteva motive ornamentale și câteva

miniaturi ale sultanilor. (Totuși, pentru a-și face un portret adevărat,

Soliman Magnificul a trebuit să-l cheme la Istanbul pe Giambellino. Adică

pe Giovanni Bellini, venețian și catolic.) De fapt, în domeniul artei,

musulmanii întotdeauna s-au exprimat prin arhitectură și atât. Limitată la

moschei și minarete, de altfel, la alcazare (palate fortificate), la

caravanseraiuri (popasuri pentru caravane) și la palatele sultanilor cu

haremurile lor.

Moscheea din Damasc este un edificiu excelent, de acord. Moscheea

albastră și Moscheea Albă din Istanbul sunt splendide. (Totuși, aceasta din

urmă este datorată arhitectului italian Montani.) Alhambra din Granada și

Alcazar din Sevillia, de acord, sunt impresionante. Totuși, nu se cunoaște

ca acești maeștri să fi construit vreodată un pod, un amfiteatru, un

apeduct public sau un drum. O Via Appia, de exemplu. Un Colosseum.

(Apeductele le construiau doar pentru băile, fântânile, grădinile sultanilor

sau vizirilor. Drumuri nu le trebuiau, pentru că se deplasau în deșert. Nici

poduri pentru că fluvii aveau puține și le traversau cu barca. În ceea ce

privește amfiteatrele, sunt edificii ridicate pentru popor. Iar de popor

sultanilor și califilor și vizirilor nu le păsa deloc. Îl foloseau pe post de

carne de tun pentru cuceririle lor și atât.)

În domeniu muzicii, idem. Muzica preislamică a supraviețuit prin cântece

populare, care nu mi se par comparabile cu cânturile gregoriene, cu

simfoniile lui Mozart și Bach, cu corurile lui Haendel și uverturile lui Verdi.

Flamencoul a înflorit printre spaniolii din Andaluzia și, dacă nu ar fi fost

Occidentul căruia i-au trezit admirație, chiar și lăuta și mandolina

(instrumente descoperite de arabi înainte ca Profetul să se nască) și-ar fi

terminat existența în gunoi. Cine știe de ce, armoniile muzicale le

provoacă fiilor lui Allah o profundă aversiune.

Poezia, nu. Sunt de acord cu acest lucru. Totuși, lăsând la o parte lirica

persană și pe toți Omar Khayyam, nu văd exemple ieșite în evidență.

Mahomed îi ura pe poeți mai rău mai mult chiar decât pe pictori și pe

muzicieni și doar la Medina a dat poruncă să fie decapitați patru, printre

care poetesa Asma bin Marwan, care îi dedicase versuri puțin elogioase.

Desigur, acest lucru nu a ajutat Islamul să ne dea un Petrarca, un Dante

Alighieri, un Goethe, un Baudelaire sau un Leopardi.

În ceea ce privește proza, unicul triumf care, vai, îi scoate în evidență este

Coranul. Carte care conceptual plagiază în manieră nerușinată Biblia,

Torah, Evangheliile. Și care, în ciuda nenumăratelor noi versiuni, din punct

de vedere stilistic, lasă mult de dorit. În ceea ce privește conținutul, vai,

Mahomed spunea că i-l dictase Arhanghelul Gabriel în persoană și cu

dezlegare de la Dumnezeu. Dar după părerea mea, în zilele acelea

Arhanghelul Gabriel nu era în formă. Și nici Dumnezeu.

În domeniul filosofiei, situația se schimbă în bine, sunt de acord. Spre

secolul al VII-lea, în mânăstirile creștine din Siria și Palestina, războinicii

Profetului prădaseră textele în greacă ale lui Platon, Aristotel, Epicur, ale

neoplatonicienilor etc. Învățații, la rândul lor, îi traduseseră, persoanele

culte s-au adăpat din ele, așa încât în secolul al IX-lea îl avem pe Al-Kindi.

După opinia greierilor, „filosoful arabilor.” În secolul al XI-lea, Ibn Sina, adică

Avicenna. Mai cunoscut, totuși, ca terapeut și clinician. În secolul al XII-lea,

Ibn Rushd sau Averroes. Jurist, medic, matematician și mai ales autor al

unor faimoase Comentarii la Aristotel, apoi al impresionantei scrieri

Destructio Desctructionis, operă prin care revendică libertatea de gândire

față de credință, face distincția dintre rațiune și religie, susține că

interpretarea ad literram a Coranului merge pentru ignoranți, nu pentru

oamenii instruiți și, în sfârșit, explică necesitatea separării puterii politice

de puterea religioasă.

[Toate, lucruri pentru care nefericitul a intrat în polemică cu fideistul Al

Ghazali, după care, în 1195, a fost nevoit să fugă din Cordoba, apoi să se

ascundă la Fez, unde călăii califului i-au dat de urmă și l-au aruncat în

închisoare. I-au ars cărțile, l-au tratat ca pe un delincvent. Și doar cu

câteva luni înainte de a muri, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, a putut

să se întoarcă în Andaluzia.]

Oh, da. Gândirea lui Averroes este modernă. Nu întâmplător, avveroismul

(prezentat ca aristotelism intelgral sau naturalism) s-a predat până la

Renaștere în aproape toate universitățile europene. I-a influențat pe mulți

învățați occidentali, în 1270 și în 1277 a fost condamnat de către

arhiepiscopul Parisului și în 1513 a fost interzis de Conciliul de la Lateran.

Dar Averroes este un caz special. Avicenna și Al Kindi nu îi seamănă mult,

nici filosofii care în lumea islamică au apărut după el. Pricepuți la

asimiliarea ideilor altora și prin urmare impregnați de înțelepciunea

greacă, de neoplatonism, misticism, de erudiție amestecată cu bigotism, ei

nu oferă niciodată o gândire nouă. O idee revoluționară. Par mai degrabă

profesori de filosofie decât filosofie, iar printre ei nu găsești un maestru de

calitate. Un Telesio, de exemplu, un Giordano Bruno, un Campanella, un

Montaigne. Sau un Bacon, un Leibniz, un Locke, un Kant. În concluzie, le

lipsește geniul. Originalitatea, creativitatea sau capacitatea de a inventa,

de a îndrăzni, de a schimba. Le lipsește, pentru că sunt împiedicați de o

credință care îi învață doar să se supună și care, în consecință, înăbușește

imaginația, condamnă la imobilitate și în cel mai bun caz la mediocritate.

Aspect care este valabil și pentru virtutea de care se mândresc cel mai

mult: presupusa supremație în matematică.

Ca întotdeauna zbierând la mine, ca întotdeauna stropindu-mă cu saliva

scârboasă, în 1972,Arafat mi-a spus că a sa cultură ne era superioară (el poate să

folosească, așadar, adjectivul superior?) pentru că bunicii săi inventaseră

matematica. Dar Arafat are memorie scurtă, în afară de inteligență slabă.

Tocmai pentru acest motiv se contrazice la fiecare cinci minute și odată cu

saliva lui scârboasă nu scuipă decât prostii.

De acord, nimeni nu poate nega faptul că în științele exacte

matematicienii Islamului au avut o contribuție însemnată. Cu Al Kwarizmi,

cu Al Hasib, cu Al Battani, de exemplu. Cu Al Biruni, cu Al Sufi, cu Al Wafa.

Cu același Avicenna, același Averroes, același Omar Khayyam. (Până acum

câteva secole, cunoașterea umană nu se împărțea în categorii. Persoanele

erudite se interesau de toate, se ocupau de toate. Filosofia, matematica,

medicina, teologia, ingineria, jurisprudența, muzica, pictura, literatura.) Și

întrucât matematica nu-i expunea la erezii, pedepse, în acel domeniu al

cunoașterii s-a dezlănțuit geniul lor de asimilatori.

Suntem în 820, de fapt, când Al Kwarizmi elaborează tabelele sinusurilor și

cosinusurilor (deja concepute de Ptolemeu și dezvoltate de indianul

Aryabhata). Și în 860 Al Halib completează tabela tangentelor și a

cotangentelor (deja formulată de indianul Brahmagupta). Și în 912 Al

Battani studiază echinocțiile (deja cunoscute lui Ptolemeu) și Al Biruni

termină lucrarea despre statică (deja bine cunoscută egiptenilor și apoi lui

Arhimede). Și în 1100 Omar Khayyam înfruntă calculul algebric. Dar între

aspectele enumerate (atenție la paranteze!) și a inventa ceva există o

mare diferență. Și deja, în 1200 nu mai văd nume comparabile cu acelea.

În 1300 idem. În 1400 nu mai văd decât câțiva astrologi dedicați

astronomiei și câțiva alchimiști obsedați de căutarea pietrei filozofale,

adică a visului de a transforma metalele neprețioase în aur. În 1500 și în

1600, când noi îi avem pe Copernic, pe Galilei și Newton, liniște de

mormânt. Și totuși acele secole corespund apogeului Imperiului Otoman

și…

Mă înșel oare sau marile cuceriri ale culturii au loc atunci când o societate

ajunge la înalte grade de putere și bogăție? Și, tot referitor la tăcerea mai

sus amintită, mă întreb cine este imbecilul care, pentru a preaslăvi știința

islamică, atribuie fiilor lui Allah inventarea ochelarilor și a telescopului.

Ochelarii i se datorează lui Allesandro da Spina, florentinul care în 1268 a

materializat studiul lui Roger Bacon asupra posibilității de a corecta

miopia. (Ghicește cum: încastrând două lentile într-o ramă fixată pe urechi

sau, printr-un arc, pe nas.) Și telescopul a fost construit în 1609 de către

Galileo Galilei, care a observat relieful Lunii, fazele planetei Venus, sateliții

lui Jupiter.

Și în ceea ce privește medicina, contribuția științei islamice este

caracterizată de obișnuita lipsă de originalitate și creativitate. Și aici ea

consistă în absorbția și răspândirea vechilor texte ale grecilor. Și aici ea se

oprește la perioade de înflorire a Imperiului Otoman. Pentru a nu comite

nedreptăți, mi-am procurat o listă a celor mai cunoscuți și iat-o aici.

Întemeietorul a fost un oarecare Hunayn Ibn Ishak, mai bine cunoscut cu

numele latin de Ioannitius, care, în secolul al IX-lea, i-a tradus în arabă pe

Hipocrat și Galenus, medicul gladiatorilor și apoi al lui Marcus Aurelius. Dar

Ioannitius nu era musulman. Era un creștin nestorian venit la Bagdad. În

secolul al IX-lea, îl avem pe un oarecare Rhazes, care a scris mai multe

comentarii în latină despre Galenus, precum și tratatul De variolis et

morbillis. (Chiar și pe acesta în latină, ca să vezi!) În secolul al X-lea, îl

avem pe andaluzul Abu Al Qasim care, mai cunoscut sub numele de

Albucasis, conduce un spital la Cordoba și lasă însemnări rudimentare

despre chirurgie.

În secolul al XI-lea, foarte cunoscut este persanul Avicenna, care lasă

celebra Carte a vindecărilor și celebrul Canon al medicinei. Autorul

vorbește despre meningită, pleurită, febră eruptivă, apoplexie, dar este

influențat de Galenus și de modul său înspăimântător de a-i trata pe

oameni: capete de porumbei, picioare de scorpion, urină de femeie sau de

vacă și nu-ți mai spun ce altceva. Tot în secolul al XI-lea, a trăit andaluzul

Maimonide. Nici el nu era musulman. Maimonide era evreu, operele sale

sunt în ebraică, dar fiii lui Allah și l-au însușit, pentru că, alungat din

Cordoba, s-a refugiat la Cairo, unde a devenit chirurgul personal al

sultanului Saladin cel Feroce. În secolul al XII-lea, îl avem pe Averroes. (Dar

Averroes a lăsat foarte puține urme în domeniul medicinei.)

În secolele următoare, adică acelea care corespund apogeului Imperiului

Otoman, nimic. Să fim bine înțeleși, cineva trebuie să fi fost. Este de

neconceput ca, la apogeul puterii și al bogăției lor, sultanii să nu se fi

înconjurat de medici curanți. Și totuși, exceptându-i pe taumaturgi și pe

necromanți, adică pe vrăjitori, lăsându-i la o parte pe astrologi și chimiști,

care căutau piatra filozofală, singurul nume pe care îl găsesc în secolele al

XV-lea, al XVI-lea și al XVII-lea este acela al lui Avicenna, mort de mult, dar

tradus acum în latină și deci cunoscut în toată Europa.

Și aici începe greul pentru că greierii susțin că, începând din Evul Mediu

până în 1600, medicina s-a extins în Europa grație școlii islamice. Dar și

asta e o minciună gogonată. În Evul Mediu, ea se răspândește datorită

călugărilor benedictini, adică grație plantelor lor medicinale, alambicurilor

lor, distilatelor lor, științei farmacologice pe care o dezvoltaseră în

mânăstirile lor. (De la 1000 la 1300, și datorită Școlii din Salerno, școlii din

Montpellier, ca și universităților din Padova, Bologna și Paris.) Și de la 1400

la 1600, ea a înflorit grație Renașterii. Acea Renaștere pe care Islamul nu a

avut-o niciodată.Dragul meu, există un singur domeniu în care fiii lui Allah s–au distins, fără echivoc, domeniul militar, supremația armatelor. Dacă nu mă crezi, uită-te

pe un atlas geografic. Vei vedea că în timpul otomanilor peste jumătate

din planetă suferea sub călcâiul Islamului. Și prin jumătate de planetă,

înțeleg tot Orientul Mijlociu, tot continentul african, două sferturi din Asia,

unde înaintaseră și în India, și în China, plus două sferturi din Europa, de

unde ajunseseră și în Ucraina, în Rusia și în Islanda. Doar la Polul Nord, la

Polul Sud, în Australia și pe continentul american, încă nedescoperit, aceși

pacifiști nu ajunseseră încă.

Și amănuntul cel mai îngrozitor este că o asemenea lăcomie nu a fost niciodată izbăvită de vină prin aducerea unui strop de progres. O picătură

de lumină, o idee nouă. Isuse Hristoase! Alți invadatori tot aduseseră, tot

ar fi adus ceva bun. Folosirea raționamentului, de exemplu. Plăcerea

cunoașterii, gustul frumosului. Ei bine, nu.Invadând, prădând, masacrând, subjugând, au adus doar cultura primitivă a unei lumi care se baza pe tiranie, pe bigotism și pe cruzime. Au știut să impună doar obiceiurile și abuzurile unei religii care copia, care copiază, tot ce este mai rău din religiile apărute înaintea ei. I-au învățat pe alții doar versetele unei cărți, niciodată discutată, niciodată pusă la îndoială, niciodatărevizuită! O carte care, cu toate acestea, pretinde să condenseze istoria

omenirii și că a dominat-o chiar în trecutul îndepărtat. Adică pe vremea lui

Avraam, pe vremea în care Islamul nu exista.

Și acum, lasă-mă să examinez calitățile acestei cărți infailibile, inviolabile,

incomparabile. Lasa-mă să contemplu comorile acestui presupus

patrimoniu pe care greierii de lux îl respectă mai mult decât uau respectat

Das Kapital.

Sursa