Povestea cărţiide Emilia Căldăraru

Zilele trecute Gheorghiţă s-a bucurat foarte tare- ca totdeauna când primeşte ȋn dar o carte. E o carte de poveşti... să tot stai să-i priveşti pozele minunat desenate, ȋn fel şi chip colorate. Cât despre citit, lui Gheorghiţă ȋi citeşte mama-mare, ȋn fiecare seară, la culcare. Numai că, de ȋndată ce bunicuţa a isprăvit de citit, Gheorghiţă, de carte, s-a şi plictisit. Ba chiar - să o spunem fără ocoliş - a rupt din ea o foaie să-şi facă o jucărie. - Ce nerozie! auzi el de ȋndată.Se uită ȋmprejur pe furiş... nimeni ȋn odaie... - Ce nerozie! repeta foaia de hartie. - A, tu erai? se miră Gheorghiţă. - Eu... sau mai bine zis o rămăşiţă... din cartea ce-o văd pe jos aruncată. Hei, dacă-ai şti povestea cărţii de poveşti... - Povestea... ei? se ȋntoarse Gheorghiţă spre carte, cu o privire mirată. Vrei să mi-o povesteşti? - Este, de fapt, povestea tuturor cărţilor. - Te ascult. - A fost odată... nu prea demult, când poveştile acestea din carte erau toate doar nişte gânduri şi plăsmuiri minunate, ȋn mintea şi inima scriitorului. Zile şi nopţi a trudit să le scrie, cu slove meşteşugite, care să farmece şi să ȋmbie. Prietenul scriitorului, meşterul iscusit al penelului, a citit poveştile şi a zis: "Ca să le placă şi mai mult copiilor, eu le voi zugrăvi in culori". - Adevărat. Mă bucur ori de câte ori găsesc şi poze ȋntr-o carte... Povestea cărţii ȋnsă merge mai departe..., căci fiece carte se desenează şi se scrie pe... hârtie. Povestea trece, deci, şi prin păduri - acolo tăietorii doboară trunchiuri vechi şi, până intră munţii ȋn tomnare, buştenii, curăţaţi de uscături, ȋi mână-n văi, spre fabricile-n care maşini iscusite, de meşteri mari mânuite, macină lemnul, şi-l mestecă bine, şi-l moaie până devine o pastă. Iar pasta aceasta, albită, presată, uscată, frumos netezită, frumos tăiată, ajunge să fie hârtie. Vine apoi tipograful, cel care alege-culege litere mari, litere mici, rânduri, pagini ȋntregi. Priveşte-mă şi ai să-nţelegi. Iar tipograful munca ȋşi ȋmparte cu cel care-adună şi leagă ȋmpreună, foaie cu foaie, o carte ȋntreagă: legătorul. - Văd eu acum prea bine de ce-ai ţinut să-mi povesteşti povestea cărţii de poveşti. Câţi oameni au muncit pentru ea!... spuse Gheorghiţă, pe gânduri... - De tot ce ai aflat, te văd bucuros. Sper să fie şi cu folos. - Fără ȋndoială. Mai ales că la anul mă duc la şcoală. - Felicitări! - Şi când vei avea abecedar.. ȋl voi pastra ca pe cel mai scump dar. - Până atunci ȋnsă mai ai de crescut... -Iar,deocamdată, draga mea foaie de carte, am de ȋndreptat măcar ȋn parte răul ce ţi l-am făcut; stiu cât de mult preţuieşti. Iată, te voi lipi la locul tău ȋn cartea cu poveşti.

Toamna

de Niculina Mureşan

A căzut ȋntâia brumăŞi-au rămas copacii goi.

Toamna trena şi-o adună -Vrea să plece de la noi.

Pleacă toamna, iarna vine!Nu-i nimic, ne pare bine.Peste frunze vor cădea

Fulgii albi, fulgii de nea.

Crizantemele-s brumate,Toate florile-ngheţate,

Dimineaţa-i ceaţă, rece,Vine iarna, toamna trece.

Şi pădurea-i supărată -Şi-a pierdut podoaba toată.

Căntăreţii ȋi plecară,Vor veni la primăvară.

Lizucadupă Mihail Sadoveanu

Lizuca era o fetiță tristă. Mama ei murise și acum avea o mamă vitregă. Aceasta nu o iubea și se purta urât cu ea . Singurul ei prieten adevărat era Patrocle,un cățel isteț. După o ceartă aprigă ,Lizuca și Patrocle au hotărât să fugă de acasă la bunici. Drumul spre casa lor trecea prin dumbravă. Era o dumbravă minunată. Merseră ei ce merseră ,dar rătăciră drumul. Începea să se însereze. Fetiței îi era frică ,dar avea încredere în prietenul său . Patrocle o apăra cu mult curaj .

----Mătușă răchită, ne dai voie să ne adăpostim în scorbura matale ? întrebă fetița ca să-i treacă de urât. I se păru că răchita îi răspunde și că o lasă să intre în scorbură.

De cum intră somnul o fură pe Lizuca ,iar dumbrava prinse viață. Îi apărură ca prin vis prichindei , o domniță , Făt-Frumos și câțiva bătrâni bărboși.

Spre dimineață se trezi în casa bunicilor.Aceștia au găsit-o dormind înscorbura din pădure!

Bine e la noi acasă!de Emilia Căldăraru

Bine e la noi acasă! Nu e lume mai frumoasă Cum e cuibul părintesc, Unde eu trăiesc şi cresc. Tata, mama şi bunici, Eu şi fraţiorii mici, Toţi, aici, suntem uniţi, Bucuroşi şi fericiţi!

Casa mea şi-n somn o ştiu, Orice colţ pot să-l descriu. Când păşesc al casei prag, Tot ce văd ȋn ea mi-e drag.

Parcă dintr-un basm vrăjit, Toate-mi spun: '' Bine-ai venit!'

Fricosulde Emil Gârleanu

Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea- ntreagă.Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:

- Poate mai întâlnesc un prieten, îşi zise iepuraşul. Şi gândul îi răspunse:- Poate mai întâlneşti un prieten... Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:- Poate dau şi peste o prietenă.

Şi gândul:- Poate dai şi peste o prietenă.

Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:- Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.- ...Şi totuşi luna încă nu a răsărit.- Dar o să răsară.

„...O să răsară. Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră;pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri degroază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi... Să nu-şi mai vază umbra!

Ȋn noaptea de Crăciunde George Cosbuc

Afară ninge liniştit, În casă arde focul; Iar noi pe lângă mama stând, De mult uitarăm jocul.

E noapte, patul e făcut, Dar cine să se culce? Când mama spune de Iisus Cu glasul rar şi dulce.

Cum s-a născut Hristos în frig, În ieslea cea săracă, Cum boul peste el sufla Căldură ca să-i facă.

Cum au venit la ieslea lui Pastorii de la stâna Şi îngerii cântând din cer, Cu flori de măr în mână.

Greierele şi furnicade Alexandru Donici

Greierul în desfătare, Tecând vara cu cântare, Deodată se trezeşte Că afară viscoleşte, Iar el de mâncat nu are. La vecina sa furnică Alergând, cu lacrimi pică Şi se roagă să-i ajute, Cu hrană să-l împrumute, Ca de foame să nu moară,

Numai pân' la primăvară. Furnica l-a ascultat, Dar aşa l-a întrebat: - Vara, când eu adunam, Tu ce făceai? - Eu cântam În petrecere cu toţi. - Ai cântat? Îmi pare bine. Acum joacă, dacă poţi, Iar la vară fă ca mine.

Somnoroase păsărelede Mihai Eminescu

Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele -

Noapte bună!

Doar isvoarele suspină, Pe când codrul negru tace; Dorm și florile-n grădină - Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce - Fie-ți îngerii aproape,

Somnul dulce!

Peste-a nopții feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis și armonie -

Noapte bună!

Banul muncitde Alexandru Mitru

Trăia odată un om tare harnic, pe nume Petcu. Avea Petcu şi un fecior, care se numea Iliuţă. Cât era ziua de mare, Iliuţă nu ştia altceva să facă decât să doarmă. Într-o zi, Petcu l-a chemat pe Iliuţă şi i-a zis: —De mâine să mergi la lucru şi să nu te intorci până nu ai să câştigi un galben. A plecat Iliuţă. S-a făcut că munceşte un timp. Apoi i-a cerut mamei sale un galben. —Iată, tată, banul muncit!

Părintele a luat banul şi l-a aruncat in foc spunând: —Acesta nu e ban câştigat de tine! A plecat Iliuţă. Era trist că işi necăjise părinţii. S-a apucat de muncă. Pe la sfârşitul lunii se intoarce acasă. —Te uită, tată! zice Iliuţă, şi ii intinde un galben cu zimţii noi. Tata il cântăreşte in palmă şi il azvârle in foc. —Nu, tată, incepu să strige Iliuţă, nu-l arunca! E galben muncit! Se repede cu mâinile in flăcări, se frige, dar scoate galbenul. Se luminează faţa tatălui. — Vezi, Iliuţă?Aşa e banul muncit. Il preţuieşti cu adevărat!

Ţara meade Gheorghe Tomozei

Ţara mea de cremeneCine să îţi semene?

Ţara mea şi-a stelelor,Cuibul rândunelelor,

cu înalte ierbi,şi cu pas de cerbi,Ţara cu izvoarelicărind în soare,

vreau să cresc viteazprecum vechii brazi,şi voinic m-aş vrea

ca şi dumneata.

Iepurele şi ariciul de Fraţii Grimm

(repovestire)

Se povesteşte că era odată o familie de arici care-şi aveau casa într-un câmp de cartofi. Intr-o dimineaţă de duminică, ariciul porni vesel şi plin de voie bună să-şi viziteze ogorul. Nu s-a îndepărtat bine de casă, când s-a pomenit dintr-o dată cu vecinul iepuraş în faţa sa. Ariciul l-a salutat politicos, dar iepuraşul, care era tare îngâmfat şi înţepat, n-a binevoit să-i răspundă. Dimpotrivă, l-a luat peste picior, întrebându-l de ce se plimbă aşa de dimineaţă, în loc să-şi folosească picioarele strâmbe la altceva mai bun.

Ariciul s-a supărat şi l-a provocat la concurs de alergare. Iepurele a primit bucuros, fiind convins că ariciul nu are nici o şansă. Îşi imagina cum va primi bănuţul şi sticluţa de băutură pe care au pus rămăşag. Cei doi şi-au dat întâlnire peste o jumătate de oră, în câmp. Ariciul s-a dus acasă şi i-a spus nevestei sale ce s-a întâmplat şi a rugat-o să-l ajute. Aricioaica s-a speriat la început, dar apoi a înţeles planul ariciului şi i-a dat dreptate. El i-a spus că se vor întrece pe ogorul cel lung de nu i se vede capătul. Ea va sta la celălat capăt şi când îl va vedea pe iepure venind, va trebui să iasă în faţa lui, zicând ”D-apoi eu de când te aştept !” . Când au ajuns la ogor, ariciul i-a arătat nevestei sale locul unde să se ascundă, iar el a pornit către locul de start. Iepurele îl aştepta nerăbdător. S-au aşezat fiecare pe câte o brazdă şi imediat au pornit în alergare. Dar, în timp ce iepuraşul a alergat ca o săgeată, ariciul după ce a făcut câţiva paşi, s-a ascuns în brazdă. Pe când să ajungă în capătul celălat al ogorului, iepuraşul s-a trezit cu aricioaica în faţa sa, spunându-i:„D-apoi eu de când te aştept !” Iepurele a rămas înlemnit de mirare, fiindcă el credea că-i ariciul, aşa bine semănau cei doi. I-a propus ariciului să se mai întreacă o dată şi a şi pornit într-o goană de-i sfârâiau călcâiele şi fluturau urechile. Dar cum a ajuns în capătul celălalt, ariciul l-a întâmpinat strigând: „D-apoi eu de când te aştept !”. Şi uite aşa a alergat iepurele de şaptezeci şi trei de ori. De câte ori ajungea într-un capăt sau în celălalt, ariciul ori aricioaica îi ieşeau în întâmpinare şi-i strigau: „D-apoi eu de când te aştept”. Ariciul a câştigat întrecerea şi s-a întors fericit acasă împreună cu nevasta lui.

Se spune că de atunci nici un iepure nu se mai ia la întrecere cu vreun arici.

Povestea ulciorului spart ( poveste chinezească )

O femeie bătrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băț, și le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect și tot timpul aducea întreaga cantitate de apă. La sfârșitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas și jumătate de apă. Bineînțeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de rușine cu imperfecțiunea sa, și se simțea atât de rău ca nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!

După 2 ani de așa zisa nereușită, după cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor: “Ma simt atât de rușinat, pentru ca aceasta crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul pana acasă!” Bătrâna a zâmbit: “Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu? Asta pentru că am știut defectul tău și am plantat semințe de flori pe partea ta a potecii, și, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori și decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost așa, n-ar mai exista aceste frumuseți care împrospătează casa.”

Cocoşul, soarele şi luna ( poveste grecească )

Cu mii şi mii de ani în urmă, cocoşul, soarele şi luna trăiau în împărăţia cerului ca trei fraţi. Cel mai vesel dintre ei era cocoşul. Cânta de dimineaţa până seara. Nici soarele nu era o fire posomorâtă. Dar veşnic mohorâtă şi supărată era luna. Într-o zi, luna se înfurie pe bietul cocoş, fiindcă nu-i cânta precum îi era ei voia, şi nici una, nici două, îl lovi atât de tare, de-l rostogoli din cer direct pe pământ. Când apăru soarele să vadă ce se întâmplase cu cocoşul, auzi cele petrecute şi se gândi să-l răzbune. – Lună, tu care eşti mereu rea şi urâcioasă, ba chiar răzbunătoare, să ştii că nici cu mine nu vei mai trăi alături, de azi încolo, îi strigă soarele. – Ei bine, eu sunt aşa cum ai spus tu, dar tu care eşti veşnic strălucitor, tu care din căldura ta încălzeşti inimile tuturor din jur, de ce vrei să mă pedepseşti? – Nu te mai pedepsesc. Fie! Dar, de azi înainte, tu vei domni peste noapte, iar eu peste zi. Drumurile noastre se vor despărţi pe veşnicie. Iar cocoşul va şti aceasta şi se va trezi odată cu venirea mea în zori, va cânta de bucurie şi va bate din aripi, pe când la venirea ta se va grăbi să se ascundă. Şi aşa a rămas de atunci până azi. De câte ori simte cocoşul apropierea soarelui, se grăbeşte să trâmbiţeze zorile. Şi de câte ori presimte apropierea lunii, se grăbeşte să se ducă la culcare, să n-o mai vadă pe cea care l-a azvârlit din cer.

Primăvarade Vasile Alecsandri

A trecut iarna geroasă,Câmpul iar a înverzitRândunica cea voioasăLa noi iarăşi a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboarăSturzul galben, auritSalutare, primăvară,Timp frumos, bine-ai venit!

Turturelele se îngână,Mii de fluturi vezi zburândŞi pe harnica albinăDin flori miere adunând.

Cântă cucu-n dumbrăvioarăPe copacul înflorit,Salutare, primăvară,Timp frumos, bine-ai venit!

De Paştide Ion Pillat

Peste noapte a Înflorit mălinul Peste noapte s-a Luminat seninul.

Puişori de puf A clocit găina Berzei cuib de stuf A-ntocmit vecina.

Zmeii pe uluciZbârnâind se-nalţă. Raţele-n papuci Galbeni se încalţă.

Rândunele mici Ciripesc prin ţară Pluguri ca furnici Au ieşit pe-afară.

Flori de ghiocel Vând ţigănci cu coşu Dă-mi de Paşti un mielAlb şi un ou roşu.

Măgarul ȋn piele de leu

Un măgar a găsit ȋntr-o zi pe crengile unui copac o piele de leu , lăsată la uscat de nişte vânători. Măgarului ce i-a dat prin minte ? A ȋmbrăcat pielea de leu peste trupul lui şi , astfel mascat , a ȋnceput să se distreze speriind toate animalele pe care le ȋntâlnea ȋn peregrinările lui. ȋn cele din urmă , a ȋntâlnit o vulpe pe care a ȋncercat , de asemenea , să o bage ȋn sperieţi .Vulpea , ȋnsă, imediat ce a auzit vocea măgarului care ȋncerca să-l imite pe leu , i-a spus : " Daca nu ȋţi auzeam răgetele , poate că m-aş fi speriat."

Morala : Hainele pot ascunde un prost, dar cuvintele lui ȋl vor da de gol ȋntotdeuna.

Să-nvăţăm de la furnicide Florin Costinescu

Să-nvăţăm de la furniciDe când suntem foarte mici

Cea mai sfântă să ne fieLecţie de hărnicie !

Le-aţi privit , dar nu în joacăSă aflaţi ce pot să facă ?Toată ziua cât de mare ,Cară hrană în spinare .

Greutatea cât un bloc ,Dar nu zic nicicând : nu pot !

Aşa-s ele , muncitoare ,Harnice , nevoie mare !

Deci , cât suntem noi de „ pici ”Să-nvăţăm de la furnici !