LeCtura #8 - Visul

Le CTura

nr. 8 / 2012

3

editorialCând eram mică aveam o practică secretă. N-am mai spus nimănui de ea până acum. Mă fascinau misterul şi apariţiile, pre-cum şi dispariţiile spontane ale obiectelor, felul în care lăsam cartea de matematică undeva, o banană altundeva, catalogul cu stickere Action Man în altă parte şi apoi nu le mai găseam niciunde, niciodată. Magia mă fascina. Cu timpul, şi mai ales după ce-am văzut The Shining al lui Stanley Kubrick, am început să fac mici numere de magie, unice şi personale, convinsă fi-ind că secretul reuşitei unui act de dispariţie spontană stă în puterea minţii. Numărul meu era simplu, dar necesita multă răbdare pentru a afla dacă funcţionează cu adevărat: îmi pu-neam o dorinţă, mă gândeam la o dată ulterioară la care să se întâmple şi... aşteptam. Dat fiind că setam data la câţiva ani distanţă, până să mi se îndeplinească dorinţa, uitam şi data şi ce trebuia să se întâmple. Aşa că am început să-mi scriu dorinţele, iar ele urmau să apară scrise, în mod misterios, cândva în viitor. Am început să-mi scriu dorinţele, deci, cu degetul, pe faianţa albă din baie. Pe pereţi. Pe masa de bucătărie. În Atlasul Geo-grafic. Pe caietele de caligrafie. În aer. Cu degetul arătător, peste tot. Iar magia s-ar fi împlinit când toate mesele, atlasele, caietele, pereţii, bucăţile de faianţă şi tot aerul din jurul meu s-ar fi umplut de litere care îmi conturau dorinţe.

Realizez acum că era o idee cel puţin caraghioasă. Cumva, ştiam asta, chiar şi-aşa, mică fiind. Şi chiar dacă speram că sunt un mic magician cu o minte foarte, foarte puternică, în momentul în care mă proiectam în viitor şi o vedeam pe mama frecând toate „astăzi merg la mare”-urile, „să mă placă EL”-urile, „un infinit de Haribo”-urile de pe faianţă, ferestre, scaune şi mese, puterea mea scădea înzecit şi mă aplecam docilă asupra caietelor liniate.

Recent, am răsfoit o agendă de anul trecut. Undeva pe la final, pe două pagini, scria mare, cu litere de tipar VIVE LA FRANCE. În

mod misterios şi aproape spontan, am dispărut pentru câteva clipe din prezent, am străpuns timpul şi-am apărut fix în trecut. Stăm pe o terasă. Suntem trei. E vară, dar plouă şi e frig ca-n octombrie. E după-masă, dar noi avansăm rapid cu paharele de vin, de parcă e târziu în noapte. Cântă nu ştiu cine nu ştiu ce piesă de pe albumul cu titlul titlu.

Ne cuibărim unul în altul pe trei scaune. Terasa e aproape goală, umbrela e mare, dar noi ne cuibărim unul în altul ca să fim siguri că visăm acelaşi vis. Suntem pe malul apei, o casă pe plajă, cu etaj. O staţiune pe Coasta de Azur. Antibes. Avem o sufragerie mare în care ascultăm jazz la patefon. Eu am o maşină de scris pe o masă în faţa ferestrei mari cu vedere spre Mediterana, iar cei doi stau tolăniţi pe fotolii, unul adormit cu cartea pe faţă, iar celălalt privind camera prin rubiniul paharului cu vin. De jos se aud zgomotele specifice ale unui mic restaurant: farfurii, pahare ciocnind, murmur. E micul nostru restaurant din care trăim, e mica noastră viaţă boemă lipsită de griji.

Înapoi la terasă, chelneriţa ne mai aduce un rând de vin şi îi spunem: plecăm în Franţa şi ea râde şi ne face o poză pe telefon şi apoi ne pune Zaz şi totul se leagă perfect şi atunci eu deschid agenda şi scriu VIVE LA FRANCE în ea şi ne dăm termen nouă luni s-o tulim din ţară pe malul mării, unde nu plouă şi nu e frig niciodată.

Zilele astea au expirat cele nouă luni. Sunt tot aici. Suntem tot aici.

Realizez acum că oricât de caraghioasă aş fi fost scriind cu dege-tul în aer, m-am deprins cu un obicei bun. Cumpăr agende mereu, scriu des, visez tot timpul. •

de Oana Hodade

4

Suntem

AdministrativAlex Ovidiu PopaCătălin HegheșVlad Mircea Lipovanu

EditorOana Hodade

Editori asociațiAdina Chițu, Alice Mihalache, Irina Pintilie, Ligia Voro, Paul Socol, Val Ceau, Ana Alfianu, Capri, Cristina Gânj – Bristena, Oana Pașcu

Layout & designAndrei Zaițiu

FotoMihaela Romonți

Foto copertăCristina Gânj - Bristena

CorecturăRoxana Maria Cotruș

Membri fondatoriCătălin Hegheș, Oana Hodade, Mihaela Romonți, Vlad Mircea Lipovanu

Revista este tipărită de www.digitalcolorcompany.ro

sprijiniți dewww.anvico.rowww.reea.net

contactwww.revistalectura.rocontact@revistalectura.rofacebook.com/revistalectura

Revista LeCtura este publicată de Asociația Pentru Minți Pertinente AMPER

ISSN 2068 – 908X

LeCtura se măreşte de la număr la număr - număr de pagini, număr de idei, număr de oameni. Cei de mai jos sunt o parte din cei ce-au devenit LeCturişti de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Vrei şi tu pe pagina 4? Scrie-ne pe [email protected].

Absolventă a facultăţii de psihologie, cu fobie de gândaci. Îi plac fluturii de plastic şi pisi-cile adevărate. Are haos vesnic în cap şi ordine impecabilă în dulap. Nu mănâncă stafide şi vrea o casă cu ferestre albe din lemn şi muuuulte ghivece cu levănţică.

Ana pictează ochi, dar şi frunze cu copaci. Pictează lăzi de zes-tre şi nasuri de sfinţi. Ilustrează cărţi nepublicate, deja publicate sau imaginate. În fotografiile ei e ori un fundal uşor dramatic, ori, dacă nu e, îl pune ulterior. Scrie de parcă ea ar fi inventat abecedarul. Are mere. anaalfianu.blogspot.com

Iubește câinii, muzica, filmele - a văzut câteva mii, fetele cu care poate să și converseze în timp ce le admiră frumuseţea și nu și-ar putea imagina o lume fără cărţi. Detestă prostia, ipocrizia, minciu-na și pe cei care dărâmă clădirile istorice. Posedă o sumă de vise, câteva dezamăgiri și un blog: umbredecuvinte.blogspot.com

Puternică şi inventivă, citeşte fenomenal de mult şi de bine, este curioasă cât un trib de pi-sici, inteligentă ca un bărbat, aventuroasă şi independentă. Este generoasă ca un zeu şi la fel de nerăbdătoare. Hmmm... poate ar trebui să-i mai ceri chiar ei ceva info?capricornk13.wordpress.com

Ana Alfianu Oana Pașcu

Val Ceau Capri

5

M.O.V.

Cartea viselor

O POVESTE SIMPLĂ, CARE N-O SĂ VĂ DEA PE SPATE

Dulceață de vise

Kedei Zoltán

815

19 24

OZD - the last frontier30 44

Waking life 56

The rubi diaries60

7

We are the music makers,And we are the dreamers of dreams,Wandering by lone sea-breakers,And sitting by desolate streams;World-losers and world-forsakers,On whom the pale moon gleams:Yet we are the movers and shakersOf the world for ever, it seems.

Noi suntem cei care facem muzica,Noi suntem visătorii de vise,Rătăcind pe malul singuratic al mării,Aşezaţi lângă pârâuri secate;Pierduţi de lume şi uitaţi de ea,Hoinari peste care scânteie luna cea palidă;Şi totuşi, noi suntem totdeauna, se pare,Cei ce pun lumea în mişcareŞi o scutură din încheieturi.

Arthur William Edgar O’Shaughnessy

8

MOVMişcarea Oamenilor Visători

text Alice Mihalachefoto Mihaela Romonți

9

Oamenii visători au ghivece cu busuioc pe balcon. Se văd trăind într-o casă cu grădină, undeva la ţară, aici în ţara asta. Le place România, chiar dacă nu-i tocmai ţara care-ţi oferă confortul psihic pentru a visa. Dar visează şi mai mult, parcă dinadins. Visătorii sunt artişti şi artişti suntem cu toţii. Cântăm, scriem, vorbim frumos sau gătim într-un fel aparte. Nu ştim, dar suntem pe culori. Desenăm locurile în care mergem, în care dansăm, în care urâm sau în care ne străduim să ducem lucrurile la bun sfârşit. Oamenii visători visează la bun sfârşit. Am stat de vorbă cu un visător M.O.V şi mi-a spus asta, iar eu i-am dat dreptate pentru că avem în comun plăcerea de a visa.

M.O.V. - Mişcarea Oamenilor Visători este o adunătură de pri-eteni cu idei şi culoare comune care au pus gând la gând şi au construit un proiect. Atrag atenţia cu lucruri constructive, sunt pozitivi şi creativi. L-am cunoscut pe Felix Roncea, unul din ei, şi am stat la poveşti despre visuri şi vise.

Felix desenează şi totul a pornit de la câteva desene de-ale lui. Un soi de revistă din patru pagini de benzi desenate a ajuns la barul Cool Cat. Care lipite pe pereţi, care pe la bar, desenele

atrăgeau atenţia şi cu timpul au început să dispară, semn că lumea era interesată să le aibă pe pereţii caselor lor. După un timp, 120 de tricouri cu desenele lui umblau purtate de oameni prin tot Bucureştiul. Apoi mesajul “Jah te iubeşte” apărea pe din ce în ce mai mulţi pereţi din Bucureşti. Felix e responsabil şi de asta. Spune că e ok să te iubească oricine şi mai ales să citeşti asta din senin când te plimbi pe stradă. Ba chiar odată a scris cineva în continuarea mesajului “Iubește-l şi tu pe el”. Iar într-o seară, când gândurile au fost puse la grămadă, a apărut M.O.V., iar într-o zi a apărut şi în acte ca organizaţia non-profit Mişcarea Oamenilor Visători.

Visătorii sunt mulţi şi răsfiraţi. Ideile vin pe moment şi apoi îndrăznesc să le pună în aplicare. Unul dintre cele mai cunoscute proiecte M.O.V. s-a întâmplat simplu. Felix şi Alex, tot un băiat M.O.V., erau la o plimbare prin parcul Tineretului din Bucureşti şi au descoperit amfiteatrul, un loc de care foarte puţină lume îşi aminteşte sau pe care puţini îl cunosc. L-au găsit părăsit, plin de gunoaie şi de cioburi. Au rămas acolo, au stat la o bere şi s-au pus pe visat: “Cum ar fi ca locul ăsta să redevină folosit, să fie curat, iar lumea să vină să se uite la filme în aer liber?”. Şi în două

10

săptămâni un pas a fost făcut, iar amfiteatrul a fost curăţat. La început au fost trei oameni şi trei mături. Au promovat proiectul pe internet şi din ce în ce mai multă lume a aflat despre planurile lor, iar gaşca s-a înmulţit. S-au mobilizat şi au mers la primărie unde birocraţia a pus piedici. Dar proiectul a fost prezentat fru-mos şi cu încredere. Au insistat, iar în primăvară va rula primul film.

Dacă spui cuvântul „bildiribli” de trei ori, n-are cum să-ţi mai iasă din cap. Bildiribli poate însemna orice. Poate fi de bine, poate fi de rău. E un cuvânt atât de anapoda, încât pare că am început să scriu despre altceva. Bildiribli a fost rostit pentru prima oară de un român într-o gaşcă de greci: “Eram cu nişte prieteni greci la o bere şi la un moment dat au început să vorbească în limba lor. Eram singurul român şi nu înţelegeam nimic. Am imitat un cuvânt pe care l-au spus şi a iesit bildiribli”. Pentru că-i magic, nu a fost uitat. Ba mai mult, bildiribli.ro a ajuns să se numească şi site-ul M.O.V. care promovează mişcarea şi toţi visătorii dor-nici să dea mai departe din ce fac cu plăcere. Orice visător îşi poate posta acolo creaţiile personale artistice sau poate viziona creaţiile altora, poezii, desene, pictură, sport, videoclipuri, fo-tografie, concepte, muzică şi tot ce naşte din vise. Planul de viitor e ca din tot ce se strânge să se nască o revistă. Şi pentru că “nimic nu e întâmplător”, M.O.V. a fost invitat la Republica Verde să vorbească despre vise, iar pentru că timpul a fost prea scurt pentru câte erau de spus, Mişcarea Oamenilor Visători are acum emisiune la acest radio.

Despre vise şi visuri mai e întotdeauna câte ceva de spus. Nici eu n-am simţit că am vorbit destul. Discuţia a fost despre lucruri pe care nu le poţi atinge, dar pe care le poţi simţi cu vârf şi îndesat. S-au legat şi s-au completat atât de bine gândurile, încât am ple-cat acasă parcă mai pornită la visare. Fără cuvinte măreţe, Filip a spus lucruri despre care, crede el, probabil au mai vorbit mulţi. “Visători suntem cu toţii, dar îmi place să vorbesc despre cei care vor să schimbe ceva cu adevărat. Despre cei care încearcă într-un fel să readucă evoluţia către calea firească. Despre cei cărora le place să trăiască, pentru că legătura dintre tine şi viaţă e ca o relaţie în care trebuie să te implici cu totul. Viaţa îţi transmite mesaje prin vise. Ele reprezintă viitorul, trecutul şi prezentul pe care îl trăieşti”, mi-a spus Felix. L-am rugat să-mi povestească un vis şi mi-a spus despre cel mai marcant de până acum: “Am visat că eram sub apă şi puteam să respir. În jurul meu erau mulţi delfini. Eram cu nişte prieteni, doi dintre ei din Mişcare. Urcam un munte şi simţeam că avem o misiune de îndeplinit. Delfinii zburau pe lângă noi şi la un moment dat l-am întrebat pe unul din delfini cum de pot respira sub apă. El mi-a răspuns: pentru

că am făcut “noi în aşa fel încât voi să respiraţi sub apă”. Mi s-a părut un răspuns destul de coerent pentru un vis. Alex, unul dintre tipi, mi-a spus ceva despre misiunea la care mă gândeam. M-am trezit înainte să ajung în vârf. A doua zi m-am întâlnit cu Alex şi mi-a spus că a visat acelaşi lucru. Mi-a povestit cum eram în apă, înconjuraţi de delifini şi aveam o misiune de îndeplinit”. Important este să ştii cum să-ţi priveşti visurile. Odată ce le-ai avut înseamnă că eşti apt să primeşti acel mesaj de la viaţă.

Mişcarea Oamenilor Visători e un pas optimist. Pe lângă proiectele numai bune de susţinut, are în plan un vis de îndeplinit. Pentru că nici M.O.V. nu este mulţumită de ce se întâmplă în ţara aceas-ta, pune la cale manifeste pozitive la care vor participa oameni mai puţin încrunţaţi. Nu se va mai huidui. Oamenii se vor întâlni cu un scop comun şi vor spune, mai întâi de toate, “Bravo! Noi te-am votat, am crezut în tine! Din moment ce tu eşti liderul nos-tru trebuie să ne cunoşti atât mulţumirile cât şi nemulţumirile. Hai să discutăm”. M.O.V. vrea ca aceste manifeste să fie dese şi speră la rezultat. Dacă este sau nu o utopie, nu ne rămâne decât să vedem.

Cred că M.O.V. a apărut unde trebuie. E nevoie de această mişcare aici. România ori te face să visezi mereu la ceva mai bun, ori te ţine ocupat cu griji şi nu-ţi mai lasă timp de visat. Am fi avut ţeluri mai grandioase dacă am fi fost mai relaxaţi. Dar Filip vede partea plină a paharului şi se bucură de România aşa cum e ea. Crede în puterea gândului. Merge pe stradă şi fredonează melodii cu mesaj pozitiv, se gândeşte la poezii cu mesaj bun, îşi închipuie cum face magii şi energia lui bună se lipeşte de cei din preajmă. Asta mă face să cred că e uşor să începi să schimbi lumea, iar dacă ăsta e visul tău, trebuie să crezi în magii de acest fel.

Filip e un visător pasionat. “Visele se îndeplinesc dacă ajungi să te cunoşti bine şi să ştii sigur că ţi se potriveşte ce-ţi doreşti. E important să fii grijuliu cu ceea ce visezi”, a spus-o senin şi la fel de senin dau şi eu sfatul mai departe. •

12

EȘECUL VISULUI

AMERICAN

Revolutionary Roadde Richard Yates, ed. Vellant 2009

13

Prefer întotdeauna să citesc romanul înainte de a vedea ecraniza-rea, aşa că mi-am cumpărat cartea necunoscutului pentru mine Richard Yates, după ce am aflat de nominalizările la Oscar ale fil-mului cu pricina. Mi s-a părut interesant subiectul citit în sinop-sis, dar, sincer, nu mă aşteptam la cine ştie ce. Ei bine, întâlnirea cu Yates a fost formidabilă, un şoc electric! Nu pricep în ruptul capului cum de nu se ştie mai mult despre acest scriitor. Am tot făcut cercetări şi se pare că şi publicul american ştie la fel de puţin - Yates este cu adevărat apreciat de marii scriitori şi critici americani, dar succes la public nu a avut niciodată. Sigur că încet am început să-mi desluşesc misterul, în spe-cial după ce i-am citit încă două cărţi de proză scurtă. El nu se află în altă parte decât în scrisul în sine şi, nu în ultimul rând, în subiectele abordate de Yates. Mulţi scriitori au spus că povestea oricărei vieţi e povestea unui eşec, în diverse moduri, dar sunt foarte puţini cei care te cutremură până în măduva oaselor, aşa cum o face americanul. Scrie extrem de cursiv şi curgător, dar, mai presus de toate, extrem de convingător. Simţi adevărul de acolo şi ţi se scurg sloiuri de gheaţă pe şira spinării - fiindcă nu e deloc uşor de acceptat că relaţiile umane au un înalt grad de ipocrizie, iar aceasta e determinată, înainte de toate, de minciuna faţa de noi înşine. În Revolutionary Road, Yates spulberă cu totul mitul visului american. Din punctul ăsta de vedere, subiectul e similar celui din American Beauty, deci nu mă miră deloc faptul că tot Mendes e regi-zorul filmului. Cartea este radiografia unei căsătorii din societatea americană a anilor de după război, începută minunat, cu o iubire aproape ideală, deci ireal de frumoasă în simplitatea ei, dintre doi oameni ce par să deţină şi profunzimea, şi calitatea umană care să-i conducă spre sens şi împlinire. Yates conduce firul narativ în mod impecabil, mai adânc, mai dur şi mai inteli-gent emoţional decât se întâmplă în American Beauty. Fisurile din construcţia cuplului apar firesc, inevitabil, eşti furat cu totul de spiritul cărţii. E sincer, totul e adevărat, totul doare! Citind, mă gândeam, că, din nefericire, partenerii cuplurilor din reali-tate nu-şi dezvăluie reciproc niciodată atât de mult din traumele lor emoţionale şi psihologice create de relaţie pe cât o fac cei

doi din roman. Din două motive: unul egoist - pentru că vor să-şi realizeze propriile năzuinţe, indiferent de loviturile pe care le-ar primi celălalt (chiar dacă inconştient) şi unul natural - pentru că se mint şi pe ei înşişi, habar n-au ce-şi doresc de fapt şi, de multe ori, nici nu ştiu dacă-l iubesc cu adevărat pe celălalt. Actorii ro-manului încearcă din răsputeri să se sondeze, să-şi descopere resorturile intime, dar, ca şi noi, rămân de multe ori la suprafaţă, la acel stadiu dizgraţios de autovictimizare. Yates este un foarte fin psiholog (îmi aduce aminte de formida-bila Carson McCullers din acest punct de vedere, dar reuşeşte să fie mai pesimist decât ea!) şi, în plus, scrie foarte bine, e periculos de seducător, poate fiindcă adevărul tăind în carne vie poate deveni obsedant! Pe coperta patru a ediţiei mele, un critic numeşte romanul “flawless” şi aceasta este impresia pe care am avut-o şi eu: fără cusur. O carte pe care ar trebui s-o citească toate cuplurile, deşi, probabil că pentru cel puţin jumătate dintre ele ar fi ca o măciucă în cap, ce le-ar duce inevitabil spre destrămare! Dacă, bineînţeles, ar avea îndrăzneala şi forţa de a pătrunde până la os în miezul dureros, cumplit, al romanului, dacă ar avea necruţarea de a se privi ulterior unul pe altul în ochi şi de a se privi în oglindă...

De ce spun că Yates atacă mitul visului american - nu nu-mai dragostea piere aici, totul e o mască de fum. Copiii şi ce reprezintă ei pentru familie, realizările materiale, “standingul” social, slujbele corporatiste, năzuinţele boeme şi artistice, ab-solut toate visurile sunt destrămate, sunt iluzii pe care nu le putem atinge pentru că ne minţim şi amânăm. Pentru că uităm să trăim, înecaţi în rutină. Însă, în primul rând, fiindcă uităm să mai iubim, se înfiinţează de undeva o secătuire a substanţei noastre vitale căreia nu (mai) ştim să-i opunem ceea ce ne dădea odată aripi: credinţa şi visul. O literatură de cea mai înaltă clasă, care lasă urme adânci. •

/de Capri

14

Orice vis poate deveni un produs de vânzare: acesta ar putea fi motto-ul cărţii lui Guy Kawasaki, The Art ot the Start. Anii petrecuţi în familia Apple, ca „evanghelizator” al Macintosh-ului şi mai apoi ca manager al fondului de investiţii pentru start-up-uri, Garage Technology Ventures îl fac pe americanul de origine hawaiiană un expert în „ce se vinde”. Cartea e structurată pe 5 capitole: Cauză, Articulare, Activare, Dezvoltare şi Obligaţie şi porneşte de la o premisă foarte sănătoasă: scopul oricărei organizaţii este să creeze valoare. Filosofia personală a lui Kawasaki e tocmai aceasta: transformă lumea, prin ceea ce faci, într-un loc mai bun, şi ceilalţi te vor urma. Străduieşte-te, prin ceea ce produci, să creşti calitatea vieţii şi să restitui ceva comunităţii din care faci parte şi comu-nitatea te va răsplăti negreşit. Ajută-i pe cei din jurul tău, mai ales pe cei care nu te pot ajuta, şi karma va funcţiona în fa-voarea ta. Stabileşte-ţi înalte standarde morale, fă ce e drept, concentrează-te asupra lucrurilor importante şi vei fi preţuit de cei care contează.Kawasaki tratează punerea bazelor unei afaceri, de orice fel ar fi ea, la modul practic. Punctează nişte priorităţi, apoi tratează excepţiile care se abat de la regulile generale, oferă exemple de „aşa da/aşa nu” şi încheie fiecare capitol cu o secţiune de FAQ, întrebări şi răspunsuri care se pot ivi pe marginea subiectului prezen-tat, esenţializând la maximum informaţia pe care o prezintă.Presărată la tot pasul cu exemple, citate şi sfaturi, cartea limpezeşte orizontul unui potenţial antreprenor şi îl ajută să treacă de la stadiul „habar n-am cum să încep” la „să-i dăm drumul”. Orice vis, deci, fie el despre o companie de software, o organizaţie umanitară sau, de ce nu, o nouă editură, poate să pornească după ce-aţi întors ultima pagină a cărţii The Art of the Start.•

/de Oana Hodade

the art of the start

The

Art o

f th

e St

art

de G

uy K

awas

aki

ed. B

izzkit

, 201

1

15

O POVESTE SIMPLĂ, CARE N-O SĂ VĂ DEA PE SPATEDAR POATE O SĂ VĂ AJUTEtext Cătălin Hegheșfoto Mihaela Romonți

17

Pe Cătălin Cătană l-am cunoscut când eram amândoi în liceu, printr-un prieten comun, unde altundeva decât la o bere. El tocmai începea să cocheteze cu cercetășia. „Da’ ce cercetaţi voi, mă?” sau „Hai, mă, nu mai fiţi cârcotași” erau cele mai la îndemână replici de bășcălie pe care le plasam la adresa tinerilor cercetași. Eram în gașca de gică-contra, care lua peste picior orice idee mai altfel. Nu ne-am chinuit nici cinci secunde să ne întrebăm dacă, în toată povestea, noi sau ei aveam dreptate. N-aveam timp de dileme. Îi vedeam ca pe o sectă de pacifiști ce umblă aiurea pe munţi și se joacă niște jocuri educativo-tâmpite. Oricum, era mult mai cool să aduci în discuţie ultima beţie din trei beri (pe care evident le exagerai și le făceai șase) decât să povestești cum te-ai orientat prin oraș la concursul organizat de cercetași.

A mai trecut timpul, nu ne-am văzut multă vreme, iar apoi, când amândoi încheiasem socotelile cu școala și facultatea, s-a întâmplat să începem să ne învârtim prin aceleași cercuri. De data asta, tizul meu nu-mi mai părea un sectant bizar și pacifist care umblă pe munte și organizează tot felul de tabere ciudate. Era un om ca toţi oamenii, simţit, la locul lui, cu care parcă tot timpul sunt aproape de-o colaborare într-un proiect comun. Nu s-a materializat, dar timp mai este. Totuși, într-o zi mi-a propus să vorbim de mișcarea cercetașilor. M-am înarmat cu niște foi și un pix și m-am dus să mă întâlnesc cu el, unde? La o bere.

Am început cu începutul: Baden Powel, fondatorul mișcării pornită în 1907. „Să lăsăm lumea puţin mai bună decât am găsit-o”, spunea Powel, introducând un lucru fantastic pentru acele vremuri: metoda „learning by doing”. În traducerea mea, hai să vedem care sunt pragurile de care ne-am putea lovi și cum să facem să nu dăm cu capul de ele. Dar nu din manuale, ci chiar să vedem cu ochii noștri acele praguri.

„-Mi-am dat seama de ceva astăzi: sunt o non- persoană. N-ar trebui să fii aici. Eu nu-s aici. Poate că mă vezi, dar sunt doar o aură”. E dialogul lui Harry, profesor suplinitor într-o școală mediocră din SUA, cu iubita lui, profesoară la aceeași școală. Dialogul are loc după ce o elevă a lui Harry se si-nucide. În următoarea secvență Harry duce un monolog: „-Dăm greș! Am ratat prin faptul că i-am dezamăgit pe toți, inclusiv pe noi înșine”.

18

Frumos, dar în practică nu e chiar așa simplu. Așa că e nevoie de principii, care să te ghideze. Cercetașii au trei: dezvoltarea personală, dezvoltarea socială și dezvoltarea spirituală. Prime-le două se explică singure, dar la al treilea am intrat în detalii. Prima dată m-a ocolit, spunându-mi povestea politically-corectă cum că oricine, de orice orientare religioasă e primit, inclusiv ateii etc. Bun, dar unde-i spiritualitatea? „Se referă la momentul acela când rămâi doar tu cu tine”, mi-a răspuns. N-am mai avut replică, iar din acel moment n-am mai avut reflexul de a face comparaţia cu biserica.

Încă rămas pe mlăștinosul tărâm al teoriei, l-am rugat pe Cătălin să-mi spună cum se aplică cercetăşia la el. Cum l-a influenţat și ce l-a făcut să rămână loial, într-atât încât după ani de zile să ajungă liderul cercetașilor din Mureș? Și din una în alta, ne-am trezit din nou la momentul liceului, când el studia la un profil de matematică-informatică. Destul de firesc, după Bacalaureat a fost admis la o facultate de inginerie, pe care a și absolvit-o. Apoi s-a an-gajat la o firmă de IT. La scurt timp, Cercetășia i-a dat ocazia de a lucra ca formator pentru mai tinerii colegi cercetași. I-a plăcut enorm, așa că a demisionat de la firma de IT și a făcut schim-barea. Acum e angajat în Echipa Naţională de Resurse Umane a mișcării, în cadrul unui proiect cu finanţare europeană. Cel puţin pe perioada celor trei ani de derulare a proiectului, visul lui s-a realizat: „După foarte mulţi ani de lucru în echipă cercetășia mi-a dat posibilitatea să lucrez și să-mi câștig existenţa făcând exact ceea ce-mi place”.

Povestea e foarte simplă, iar dacă v-aţi așteptat să vă dea pe spate, îmi pare rău. E doar un happy-end până aici. La fel cum nici cercetășia n-are nimic mistic ea, nici povestea lui Cătălin nu e fabuloasă. E în schimb un vis devenit realitate, dar cu puţin ajutor. Iar mișcarea cercetașilor e acel ajutor de care unii (cine știe, poate chiar toţi) avem la un moment dat nevoie. „Eu nu-s aici. Poate că mă vezi, dar sunt doar o aură”, cred că ne-ar zice ea dacă am personifica-o. Nu e o religie, nu e o îndoctrinare, nu-ţi vâră nimic cu de-a sila și nu încearcă să-ţi intre pe sub piele. Te lasă să-ţi iei din ea ce vrei, ea fiind acolo doar ca să te ajute, iar prin asta să lase lumea mai bună decât ieri. Trebuie să recunoașteţi, e un vis frumos. •

[email protected]

facebook.com/scoutmures

19

carte

a vis

elor

Cart

ea v

isel

or n

u e

nici

decu

m o

lec

tură

com

odă.

Sun

t pa

gini

, pe

ste

pagi

ni, p

este

pag

ini î

n ca

re K

erou

ac îș

i rev

arsă

cel

e m

ai in

-tim

e gâ

ndur

i pe

care

min

tea

lui l

e nă

scoc

ește

în t

impu

l vis

ului

, fă

ră s

ă pu

nă v

reo

barie

ră d

e vr

eun

fel

în r

elat

ările

sal

e, în

cât,

după

cât

eva

ore

de le

ctur

ă, s

unt o

bosit

ă, a

meţ

ită, a

gres

ată

într

-un

mod

bol

năvi

cios

de

lum

ea g

ener

aţie

i bea

t, de

scris

ă at

ât d

e bo

-ga

t în

am

ănun

te. P

e pa

rcur

sul l

ectu

rii, m

i se

dezv

oltă

un

fel d

e de

pend

enţă

ana

poda

de

pove

știle

din

ea

și, d

eși l

as c

arte

a di

n m

ână

de m

ai m

ulte

ori,

gân

dul r

ămân

e m

ereu

aco

lo, î

ncer

când

să

form

eze

o lo

gică

a r

elat

ărilo

r, o

cron

olog

ie, o

loca

lizar

e. E

ca

un

mar

e pu

zzle

pe

care

înce

rc s

ă-l r

ezol

v, d

ar p

iese

le s

unt d

in s

etur

i di

ferit

e. E

inut

il. N

u e

nim

ic lo

gic

în c

arte

a lu

i Ker

ouac

, și t

otuș

i, to

tul a

re c

ursi

vita

te.

Nu

exis

tă c

rono

logi

e, d

ar e

xist

ă o

ordi

ne

apar

te. E

vis

și î

n vi

s, o

rice

e po

sibi

l. Ta

tăl,

mam

a, f

emei

le d

in v

iaţa

lui,

alco

olul

, dro

guril

e, p

riete

nii,

toat

e su

nt a

colo

, în

viaţ

ă și

în v

is, ș

i Ker

ouac

tre

ce p

rin t

oate

cu

ușur

inţa

levi

tato

rulu

i. N

imic

nu

pare

să-

l atin

gă c

u ad

evăr

at ș

i, cu

mva

, ace

sta

e pu

nctu

l de

atra

cţie

al C

ărții

vis

elor

: Rel

atăr

ile a

u în

ele

impl

icar

ea ș

i pas

iune

a tim

pulu

i pre

zent

, ca

și c

um lu

crur

ile

tocm

ai s

-au

întâ

mpl

at, d

ar e

xist

ă în

fiec

are

pagi

nă p

e ca

re K

erou

ac

o sc

rie, s

entim

entu

l cla

r al

une

i năs

coci

ri lib

ere

și s

pont

ane

pe

care

min

tea

lui o

face

. Ac

um su

nt în

New

Yor

k, p

este

dou

ă pa

gini

în M

exic

, apo

i pe

un v

as

și t

rei p

agin

i mai

înco

lo, î

ntr-o

cam

eră

miz

erab

ilă c

u m

ulţi

beţiv

i și

cur

ve s

au la

o c

onve

nţie

a ”

beat

nici

lor”

, und

e to

ate

num

ele

mar

i din

ace

a pe

rioad

ă su

nt p

reze

nte.

E o

exp

erie

nţă

real

men

te

halu

cina

ntă,

car

e m

ă po

artă

în u

nive

rsul

am

eţito

r al l

ui K

erou

ac ș

i al

ani

lor ’

50. E

scris

ă în

tre

1952

și 19

60 și

poa

te fi

con

side

rată

o a

u-to

biog

rafie

biz

ară,

com

pusă

ca

un e

xper

imen

t de

crea

ţie în

form

ă pu

ră. K

erou

ac a

re m

ăies

tria

de-

a rid

ica

ceaţ

a al

burie

a s

omnu

lui

de p

e oc

hi, f

ără

a st

rica,

totu

și, m

iste

rul p

e ca

re n

umai

gra

niţa

din

-tr

e vi

s și

real

itate

îl a

re. E

apr

oape

impo

sibi

l să

reda

i prin

cuv

inte

se

nzaţ

ia d

in s

ecun

dele

imed

iate

tre

zirii

din

som

n, c

ând

visu

l se

împl

eteș

te c

u re

alita

tea,

est

ompâ

ndu-

se u

șor,

fără

să

te fo

lose

ști

de a

cest

e cu

vint

e, d

ar e

exa

ct c

eea

ce fa

ce K

erou

ac ș

i nu

pe u

na,

nu p

e tr

ei p

agin

i, ci

în to

t ace

st c

arus

el n

umit

Cart

ea v

isel

or. •

/de

Oan

a H

odad

e

Carte

a Vi

selo

rde

Jac

k Ke

roua

ced

. Uni

vers

, 200

7

20

D R E A M S

21

v i s eDr

eam

s/Vi

se, 1

990

r. Ak

ira K

uros

awa “Dreams” nu este neapărat un hăţiș de simbolisme, așa cum

probabil pare la o primă vedere, ci el este mai degrabă opera unui colecţionar, a unui colecţionar care a avut grijă să filtreze mistic și istoric propriul subconșient.

Regizorul japonez Akira Kurosawa își înșiră propriile vise și le privează de nota suprarealistă cu care ne-a fost educată percepţia, le curăţă până și de latura psihanalitică, dându-le în schimb valenţe arhetipale. Spre deosebire de recentul vis ameri-can, paradoxal de raţional și comercial tratat în “Inception”, visul japonez mediat de Kurosawa este un soi de conștiinţă colectivă trează. Intrepretarea viselor lui Kurosawa duce la rădăcini mitice, la noduri istorice și la gag-uri transculturale. Într-unul dintre visele sale luăm parte la o demonstraţie ritualică: un spirit femi-nin (ce se poate ușor identifica cu Yuki Onna - regina zăpezii la japonezi) parcă absoarbe ultima suflare a rătăciţilor în munţi. Într-o altă secvenţă asistăm la o nuntire a vulpilor, urmată de o serie de superstiţii și misticisme. Apoi, graniţa visare/film devine fluidă, un tânăr pătrunde dintr-o galerie de artă direct în tablourile lui Van Gogh unde, într-un periplu transcultural, se întâlnește chiar cu pictorul (interpretat de Martin Scorsese). Visele lui Kurosawa nu se abat nici de la întâlnirea cu moartea, civilizaţia, holocaustul, războiul sau demonii pilduitori. Succesiunea viselor este aproape o lecţie de cultură, artă, istorie și civilizaţie, visul lui Kurosawa nu este atât o extensie a realităţii sau o metamor-fozare simbolică a ei, ci el este suma unei conștiinţe milenare, a unei conștiinţe globale, dar în limitele miturilor locale.

Astfel, mai mult decât o face în alte filme (Rashomon, Ran), Kurosawa coboară conștiinţa în subconștient și o face cu graţia și migala unui colecţionar. •

/de Adina Chiţu

23

De ce Comics?Pentru că banda desenată este în primul rând poveste şi artă – arta de a povesti – şi abia la intersecţia dintre cuvânt şi gest. Tuturor ne place să auzim şi să citim poveşti. Unora dintre noi le place să le şi imagineze/scrie/deseneze.Pentru că un autor are în primul rând nevoie de public, iar publicul aşteaptă să-i fie provo-cate interesul, curiozitatea, plăcerea de a descoperi şi de a călători prin lumile imaginate de autor.

De ce Urbane?Pentru că suntem cu toţii citadini. Mediul în care ne mişcăm, învăţăm şi experimentăm toate aspectele vieţii, mediul în care ne căutăm locul, rostul şi inspiraţia este Oraşul. Suntem în simbioză cu el, în schimb permanent de materie, energie şi informaţie. Nu doar noi îl con-struim, explorăm, epuizăm sau devastăm – relaţia şi efectele ei sunt reciproce. Suntem un organism colectiv, o sursă imensă de subiecte de poveste.

De ce à la Cluj?Pentru că nu suntem cu toţii clujeni din naştere. Venim din alte locuri şi e posibilsă ne îndreptăm spre alte locuri; deocamdată, cu toate diferenţele dintre noi, ceea ce avem în comun este Clujul. Era, deci, firesc ca oraşul să devină decor sau chiar personaj de poveste, să-i returnăm în acest fel o parte din ceea ce ne dăruieşte.

Adrian Barbu, coordonator Cluj Comics Club

URBAN COMICS MADE IN CLUJCentrul Cultural German Cluj, 2012

24

dulceață de vise

25

În luna martie am strâns vise la borcan ca să facem dulceaţă. Borcanul înflorat de la J’ai Bistrot s-a umplut cu gânduri de tot felul, de la cititori. Noi le-am cules, spălat şi pus în pagină. În speranţa că se vor împlini, poftiţi la dulceaţă de vise!

26

//Să citesc gânduri... gândurile altora :)

//Visul meu e să mă trezesc.

//Mama şi tata îmi smulg părul din cap cu mănuşi de box. Vreau să fiu cea mai agitată bulă dintr-o halbă de bere. Veronica

//E frumos să visezi... Cu ochii închişi, cu ei deschişi, zi sau noapte... Cele mai frumoase vise sunt acelea care rămân în minte, care îţi lasă dimineaţa un zâmbet timid, dar sincer, pe buze. Ce visez eu sau ce aş vrea să visez... să fie totul un frumos, un sănătos, un sincer, o armonie. Să fie toată lumea sănătoasă, frumoasă şi fericită, să existe armonie între oameni. Să fie mama, tata, sora, fraţii, prietenii mei de inimă sănătoşi, frumoşi şi fericiţi atâta cât o să vrea Dumnezeu să îi ţină pe pământ. Visez să fiu, puţin egoist acum, un dr. bun, să fiu aşa cum mi-aş dori să fiu. Nu visez la casă şi maşină mare. Visez să fie totul un „bine” aşa cum mi-l imaginez eu. =)

//Să am un pat imens pe o plajă fină, cu toţi oamenii luminoşi, să fac baie goală în mare, să îmi iubesc părul, să beau cuba libre şi să fie soare şi noaptea, să dansez şi să îmi crească aripi. Didi.

27

//Én azt kívánok hoooooooooogy legyen egy hatalmas bolygó amin cask világ ezen a békén!…kérek egy csoki tortát… (59 személyest) Gyorsi…igyál még egy tequilát! SandorOrsi még kér egy pohár ásványvizet vagy valamit……gábor bocsánatot kér…

//Visul meu este să fiu la fel de îndrăgit ca un shot de jager rece care să te ungă pe suflet înainte de a mânca o porţie mare de mâncare nesănătoasă. Liv

//Let there be peace around the world. Imagine! La belle verte! Gabi

//După 4 gin tonic1. Eu visez să fiu de ajutor tuturor oamenilor cu probleme. Pentru că eu sunt norocoasă şi am obţinut sau am făcut întotdeauna ceea ce mi-am dorit şi am vrut. Aşa o să mă gândesc la Maica Tereza, la M. Luther King, la Amy Winehouse sau Bob Marley. Ce e diferit şi ce îi apropie. 2. Mă gândesc la bărbatul meu perfect, dar unul care să aibă răbdarea lui Hegheş, umorul lui Ştefan, slăbiciunea pentru mu-zica sud-americană, (urmează ceva indescifrabil) a lui Mircea, luciditatea enervantă a lui Vlad, impertinenţa lui Ciprian şi chiar pasiunea lui... ş.a.m.d. Ceva din toţi bărbaţii pe care îi iubesc puţin.3. Să scriu fără ca bieţii cititori să facă urticarie, să (ceva indesci-frabil) sau să facă pauză tot la 2 pagini.4. Să cultiv trandafiri, să fac un gem mai bun decât bulgarii şi să îngrijesc de viţă de vie (urmează ceva jahihehioahgiah) strugurii în picioarele goale, şi mă enervează atâta lipici. Etc.Pot continua pe zeci de pagini, dar cred că orice vis aş avea, am avea, important e ca la un moment dat să ni-l realizăm. Prost, bun, deştept sau nu, aiurit sau patetic de realist. Aşa că visaţi, că altfel e trist, nimic nu s-ar mai întâmpla în această lume.

//Visez să zâmbesc mereu cu prieteni buni în jurul meu. Mai visez câteodată să văd toată lumea şi să zbor cu parapanta. În plus, uneori visez, fără să îmi dau seama, cu ochii deschişi. Îmi place să visez :)

//Să iasă seara asta cu scoţienii ca lumea, alftel mă împuşc. De două ori.

//Vreau să devin tot ce îmi propun! Simina

//Eu visez. Des. Sunt introvertită şi afectivă. E singura „scuză” pe care o găsesc. Îmi place, totuşi. Câteodată visez că zbor! Pe bune, visez că zbor înotând printre nori... Fluture, spate, bras, craul... Câteodată visez locuri pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa asta. Poate în alta... Nu ştiu. Câteodată visez şi ştiu că visez. Atunci e cel mai fain, că pot face toate prostiile ce-mi trec prin cap. De multe ori ajung în ocean şi înot cu balenele alea mari-mari. Câteodată visez că mă transform în altcineva, ori mai interesant, în altceva. Îmi place să visez, chiar şi atunci cînd nu dorm. La o lume mai bună; deja clişeu pentru visători. Aş vrea să dispară câteva cuvinte pentru totdeauna, precum: egoism, nesimţire, prostie, ură, răutate... Şi mai visez să foto-grafiez ceva, odată: UN CURCUBEU DEASUPRA UNUI LAN DE FLOAREA SOARELUI

//Visul meu este ca toate visele mele să se împlinească, să mulţumesc pe toată lumea şi, mai ales, să ajung ceea ce îmi pro-pun! Aaa şi ca într-o zi să locuiesc în Paris! Ioana

//Să prind lotul naţional de informatică. Să vină OCS în J’ai Bis-trot. Biro

//Steaua în B

//Muzică, culori şi parfum de flori de primăvară. Şi un câmp verde. Şi multe stele :))

//Nu pot să îmi doresc să mi se întâmple tot ce visez pentru că ar însemna să reorganizez toată ordinea pe care mi-am instaurat-o în viaţă după toate culorile şi muzicile din visele mele. Îmi do-resc însă să mi se îndeplinească visul de a-mi cunoaşte tatăl, de a mă uita în ochii lui şi a-i simţi îmbrăţişarea de urs, căldura, forţa şi protecţia unui om care, cel puţin în teorie, ar trebui să fie mai mare şi mai puternic ca mine, chiar dacă, până acum, viaţa mi-a demonstrat că nu e. Despre celălalt vis, cel de-al doilea mare vis, nu trebuie să-mi doresc să se îndeplinească, este un „work in progress” – my life, my love, my family and my happiness – toate sunt aici, chiar dacă pe unele încă nu le pot atinge la acest moment, ele sunt lângă mine, parte din mine, ele sunt eu. Mulţumesc!

//(Pe o chitanţă de BCR): Vă rog să debitaţi contul meu cu SUMA 8.40 lei •

28

visul anei

de Ana Alfianu

29

Ajung dintr-o neînţelegere la o petrecere de Ziua Femeii. Res-taurantul spaţios se deschide în faţa mea. Cei şapte animatori, purtând cămăşi de un roşu strălucitor şi pantaloni negri strânşi pe pulpe, se mişcă lejer printre zecile de femei. Dansul bărbaţilor e atent, politicos şi nu are deocamdată nimic lasciv. Petrecerea a început de puţin timp. Femeile sunt încă stăpâne pe ele, uşor arogante, uşor indiferente – băutura clipocitoare din pahare încă nu şi-a făcut efectul. Lumina slabă de sub ferestrele imense pâlpâie albastră, pe când lumina de sub lustre se scurge galben-aurie, asemeni sucului unui fruct prea copt, zemos şi lipicios. Eu, ghemuită într-un colţ, pe un scaun incomod, pândesc. Nimeni nu mă vede. Multă vreme nu se petrece nimic ieşit din comun. Dar simt o frică uriaşă urcând treptat în mine, din vintre spre coşul pieptului. Ceva urmează să se întâmple. Femeile încep să-i studieze mai cu atenţie pe cei şapte tineri ale căror mişcări au devenit voluptoase, precise. Ritmul coapselor le face pe unele doamne plictisite, trecute de prima tinereţe, să capete pe chip o expresie de poftă şi de neputinţă invidioasă. Domnişoarele în schimb sunt mândre şi flirtează cu gust, stăpâne pe ele. Acasă le aşteaptă câte un iubit sau un soţ tânăr şi viril. Totuşi, pe măsură ce afară creşte noaptea, foamea lor creşte şi ea. Bărbaţii deja vlăguiţi dansează cu tot mai mare greutate, în vreme ce vocile femeilor capătă tonalităţi stranii, de vaier. Eu, din colţul meu ascuns, urmăresc trupurile tinere şi pe cele bătrâne, pe cele care dansează în dezordine şi pe cele rezemate de coloanele camerei. Roşul cămăşilor animatorilor se decupează orbitor în mulţime. Dintr-odată văd limpede cum în acea învălmăşeală aburindă femeile se lipesc una de alta şi devin un singur trup imens, acaparator, de miriapod gigantic şi parfumat, apăsând cu greutate pe trupurile bărbaţilor. Masa de carne înfăşurată în rochii şi voaluri se apropie apoi de mine, pentru a mă integra ei, organic. Tresar şi

îmi privesc trupul chircit pe saltea. Sânii mi se micşorează brusc până ajung la dimensiunea unor prune mari, talia mi se subţiază, genunchii devin ascuţiţi şi deodată constat cu groază că-mi creşte încă o pereche de braţe, apoi încă o pereche de picioare, faţa mi se dublează şi mi se-ntoarce, iată-mă în sfârşit redevind

unul-una. Trupul de la începuturi, dinainte de fulgerul lui Zeus, s-a reunit. Cuprinsă de o mare bucurie, mă ridic în cele patru picioare şi

mă-ndrept spre mare, păşind cu grijă pe nisipul rece al dimineţii. Tălpile se scufundă tot mai mult, pe măsură ce mă apropii de locul unde valurile se sparg de ţărm. Vântul e tăios. Insula pe care mă găsesc este expusă, fragilă. Am senzaţia că, de fapt, nu mă aflu pe o insulă, ci pe un plaur sau pe spinarea păcălicioasă a leviatanului. Mă clatin. Un val mare mă loveşte pe neaşteptate. Mă dezechilibrez şi cad. Valul, retrăgându-se, mă absoarbe spre larg. Mă împotrivesc în zadar. Rochia şi eşarfa mi se înfăşoară în jurul trupului, sufocându-mă treptat. Apa e rece şi, sub ochii mei măriţi de uimire, se transformă în sticlă. Pielea mi se strânge pe muşchi, pe oase, pe zgârciuri, împinsă din toate părţile de masa vitrificată. Deşi nu pot respira, rămân într-un fel de stare de veghe, paralizată, purtată de sticla mişcătoare până departe, în larg. Acolo, plutind caraghios, asemeni mie, ca nişte popice triste, mii de alte fiinţe neputincioase privesc în gol. Simt miros de frezii şi mă trezesc

pe o pajişte, la intrarea în ruinele roşiatice ale labirintului. Mă gândesc: cum să te pierzi într-un labirint fragmentat? Şi intru. În loc de mugetele minotaurului, muzica fantomatică a lui Zbigniew Preisner. Pe jos, în loc de oasele sidefii ale victimelor fiarei, în loc de colţi ascuţiţi de stâncă, se ridică volume peste volume, de toate culorile şi de toate mărimile, în toate limbile pământului. Deci domnul B. nu exagerase, doar că la momen-tul respectiv cuvintele lui păreau de neînţeles, îmi zic, şi-mi fac loc cu greutate, printre miile de pagini. Pe măsură ce înaintez, cărţile devin tot mai mari, paginile depăşesc un metru în înălţime, apoi trei, apoi devin pereţi gigantici, arcuiţi şi moi, prin care pătrund cu minunată uşurinţă. Iată, mâna mea s-a agăţat de o literă grăsuţă, pare un O plin şi cald. Despart cu palmele cele două rotocoale şi încerc să mă strecor prin deschizătura O-ului. Din partea cealaltă aud larmă de glasuri vesele, şoapte şi râsete. Când să pun piciorul peste pragul literei, mă trezesc. •

30

the last frontiero a m e n i i v i s e a z ă s ă r e d e v i n ă o a m e n i

Dacă renunţarea la un viciu ar fi atât de simplă, povestea de mai jos ar încăpea într-o pagină. Veni, vidi, vici. Dar ar fi o minciună.text Ligia Voro foto Oana Hodade

3131

the last frontier

32

Visul ca într-o zi să nu mai fie dependenți îi blochează pe locatarii de la Ozd pentru 6 sau chiar 9 luni într-o lume în care idilicul unui sătuc pierdut de civilizația urbană contrastează cu tu-multul vieții lor de până atunci. Viață care, pen-tru mulți dintre ei, se rezumă la câteva fraze de care îşi amintesc din perioadele de luciditate. Cei care le-au avut.

spre o destinaţie necunoscută, chiar dacă de la Luduş sunt doar 16 km până la Ozd. Maşina înghite kilometru cu kilometru un drum judeţean strâmt ca o străduţă cu sens unic, vălurit şi curbat exact atunci când te aştepţi să îţi apară un atelaj sau un alt vehi-cul în faţă, până ce observ tabla cu Ozd făcându-mi o reverenţă şi castelul scrutând în zare după străinii ce arareori ajung prin sat. Lângă castel, la o aruncătură de băţ, e centrul, un fost grânar transformat într-o clădire cu două etaje şi mansardă. Nimeresc în bucătărie nu fără să îmi spun că, la Ozd, în nări simţi, neviciat, fiecare anotimp şi fiecare condiment aruncat în mâncare.

Alcoolul distruge

După dialogul politicos din bucătărie sunt condusă la primul etaj unde directoarea centrului, Adorján Éva, mi-l prezintă pe I. „Consumul excesiv de alcool acţionează în toate domeniile în plan negativ”. Nu e o atenţionare de interes public, orădeanul I. chiar ştie că băutura în exces distruge. Mă opresc să discut cu el pe hol, aşezaţi pe o canapea acoperită de o ţesătură lucrată la războaiele care mai supravieţuiesc la ţară. I. are 50 de ani, e înalt şi are o constituţie atletică. Nu ai spune că a avut probleme cu alcoolul, dacă nu îi studiezi îndeaproape trăsăturile feţei şi nu ai observa agitaţia degetelor. Neliniştea aveam să o observ la toţi, la fel şi faptul că evită să mă privească sau, dacă o fac, e fugitiv. I. e de 4 luni la Ozd şi mărturiseşte că a avut nevoie de alte trei luni până să se hotărască, dar a venit pentru că nu avea încredere că o să poată „scăpa singur de această povară”. Încercase de prea multe ori. Reuşea să fie treaz o lună, două,

Am încercat de-atâtea ori să mă las de fumat în cei 12 ani în care ţigara mi-a fost prietenă, sfetnic de noapte, ajutor în momentele ce mi se păreau dificile, încât anul trecut, într-o zi de 16 Cireşar, când am reuşit, am considerat că e cea mai mare izbândă pe 2011. Şi pe câţiva ani înapoi. Şi poate chiar înainte. Au trecut opt luni şi izbânda mea începe să pălească, pentru că, adunate fir cu fir, cred că am fumat din nou o jumătate de pachet de ţigări. Şi mă întreb din ce în ce mai des când mă voi reapuca de fumat şi unde s-a dus visul meu de non-fumător, pentru că nefumător nu voi mai fi vreodată. De aceea mi-am tot propus să ajung la Ozd, la Centrul Terapeutic. M-am gândit că o călătorie acolo şi experienţele altor dependenţi îmi vor fi de folos în propria-mi luptă.

Spre satul viteazului Ozd...

Dacă „daţi un google” după Ozd-ul (n.a. potrivit istoriei romanţate, aşa îl chema pe întemeietorul localităţii românești, o să aflaţi trei lucruri despre sătucul locuit preponderent de către co-naţionalii noştri maghiari. Primul ar fi că acolo s-ar afla sin-gura biserică a ţiganilor. Al doilea – despre fostul castel al unui grof de pe una din coline, un castel ca mai toate de prin Ardeal, adăpostind între pereţii groşi şi înalţi, acum cu tencuiala căzută şi cărămida cariată, istorii tenebroase. Şi ultimul, că acolo se află singurul centru destinat dependenţilor de alcool, droguri şi jo-curi de noroc, ce se adresează şi populaţiei maghiare. Simultan, 24 de bărbaţi au loc în centru.

Cu această documentare, la început de martie mă îndreptam

33

trei. Apoi se întorcea la pahar, la anturajul său. Când şi-a făcut bagajul să vină la Ozd nu a avut curaj să le spună celor trei foste soţii şi celor trei copii că pleacă. O să discute mai târziu.

Acum visează la „vindecare, deci abstinenţa totală, şi, în primul rând, reintegrarea în societate, iar asta se poate face numai având capul curat”. În cele 4 luni a aflat despre el însuşi lucruri pe care nici nu le bănuia şi a ajuns la o concluzie „a fost o prostie de-a mea faptul că am început să consum alcool”. Mulţumesc, I.

Teamă şi credință

Majoritatea locatarilor sunt în camera de zi, la şedinţa de terapie prin muncă. E iarnă afară, dar în mansarda prietenoasă frigul nu se simte, iar pe bărbaţii preocupaţi de confecţionarea felicitărilor 3D din cartoanele colorate ce acoperă o masă ovală,

doar sosirea mea îi animă. În lipsa oricărui străin am senzaţia ciudată că, în centru, viaţa are ritmul colinelor domoale, ritm pe care fie îl acceptă, fie pleacă repede. Fac cunoştinţă cu István, Sándor, András, Boti, numele se înşiră cu o viteză atât de mare, încât mă întreb dacă voi reţine jumătate dintre ele. Mă gândesc rapid dacă vreunul va dori să îşi spună povestea şi să nu fi venit până acolo fără să nu mai ascult nimic. Descopăr însă că sunt paşnici, prietenoşi, chiar deschişi să îşi pună sufletul pe cântarul, poate defect uneori, al unor străini. Îmi explică ruşinaţi sau cu umor, mai amplu sau concis, de ce sunt acolo, iar dramele se rostogolesc după personalitatea fiecăruia. Îmi spun că înţeleg de la o zi la alta cine sunt, că învaţă să le pese pentru că visează că într-o zi se întorc acasă treji şi curaţi.

Simt că mă apasă fiecare poveste, că, pe de o parte, niciunde nu am simţit, din partea oamenilor atâta nesiguranţă, lipsă de în-credere şi zbucium interior precum la Ozd, iar, pe de altă parte,

34

pede”, recunoaşte cu voce tare şi fără să se mai ferească sau să se închidă în sine. Acum când scriu, Sándor nu mai este în centrul de la Ozd. Nu simţea că locul său e acolo. Am o uşoară strângere de inimă, dar sper să nu cedeze şi să revină în centru.

Să uiți când ai fost treaz

Chipul lui Boti, chiar dacă este unul dintre cei mai tineri locatari ai centrului, îţi mărturiseşte ruşinat aplecarea spre alcool a acestu-ia. E îmbătrânit înainte de vreme. E în centru de doar o lună, dar e deja un veteran al locului. A revenit a treia oară. Se gândeşte încă la alcool, mai are zile agitate când nimeni nu îi intră în voie şi se răzbună, crede el, fără să vrea, pe angajaţi. Povestea patimei sale începe cu primul salariu. „Am început să beau când am în-ceput să lucrez şi să am banii mei, şi mi se părea distractiv să um-blu prin baruri, pentru că acasă locuiam cu părinţii şi nu trebuia să cheltuiesc niciun ban. Am plecat în Ungaria, unde am avut un serviciu foarte bun, am ajuns într-o gaşcă de motociclişti, şi cred că de-atunci nu m-am trezit 25 de ani”, îşi încheie fraza, ezitând între un surâs şi un râs amar. Îi răspund la fel, deşi, poate, nu e nimic amuzant. Îmi aminteşte de Harry Goldfarb, alias Jared Leto în „Requiem for a Dream”, doar înlocuiesc heroina cu al-coolul. Nu a ajuns chiar să îşi piardă braţul, dar prăpastia din care a început să urce e cumplit de adâncă, pentru că fiecare încercare de a renunţa la alcool înseamnă tot atâtea recăderi. „M-am mai lăsat de băut 2-3 săptămâni, apoi iar mă apucam, până mi-am spus că nu merită să mă tot chinui şi am început să beau fără să mă mai opresc. La un moment dat nu am mai pu-tut să lucrez din cauza alcoolului şi, normal, nici bani nu am mai

atâta tărie şi credinţă că se pot vindeca. Încet-încet, poveste după poveste, sunt un spectator al vieţii. Vieţi căzute în abisul alcoolului, drogurilor şi altor patimi şi renăscute din forţa de a-şi desena un alt „voi fi”.

Alinarea din pahar

Venit de pe graniţă, de la Halmeu, judeţul Satu-Mare, Sándor are fig-ura aceea blândă, uşor necomunicativă datorată timidităţii, dar gesticulează amplu pentru a compensa moliciunea personalităţii. Poate, dacă ne-am fi întâlnit când a ajuns în centru, ar fi refuzat să vorbească. După două luni însă, îmi povesteşte, căutându-şi cu atenţie cuvintele, cum a aflat devreme ce înseamnă să fii şi tată şi mamă, după ce soţia i-a decedat când împlinise 36 de ani. A muncit din greu, pentru a-şi purta copiii la şcoală şi a-i vedea aşezaţi la casele lor. Golul din suflet nu i l-a mai umplut însă nimeni, iar, în momentele de singurătate, alinare i-a fost alcoolul. Până într-o zi. „Tare greu mi-a fost să recunosc că sunt alcoolic. Mi-am dat seama că, dacă nu mă las, aş putea ajunge să am picioarele amputate şi atunci mi-am zis că vreau să mă mai joc cu nepoţeii. Până la urmă, din discuţii cu doctorii, cu colegii de aici am recunoscut că sunt alcoolic şi cu treaba asta trebuie să trăiesc. Lucrurile se văd altfel cu capul curat, cu sufletul lim-

35

avut şi atunci am început să beau spirt sanitar şi am ajuns acolo încât nu puteam să mă ridic din pat pentru că nu îmi mai puteam mişca picioarele, nu prea puteam să vorbesc şi cam cu o lună înainte să ajung aici nu ştiam cum mă cheamă. Am avut noroc că mi-am revenit foarte repede fizic şi mental”, povesteşte Boti. Şi a avut noroc şi că sora sa a hotărât pentru el. A stat la Ozd o parte din program şi când a ieşit, a aruncat totul la gunoi şi şi-a cumpărat de băut. „Sora mea, pe care o stimez cel mai mult, a rupt legătura cu mine. Iarăşi am devenit singuratic, cu toate că eu sunt foarte deschis, dar, când beam, nu mai aveam nevoie de nimeni. Am decăzut, am venit înapoi, mi-a fost tare ruşine, deşi ştiam că nimeni nu o să îmi spună nimic. Important este să nu mă mai gândesc la băutură. Să nu mă mai chinui şi să îmi găsesc un ţel în viaţă”, îmi mărturiseşte. Ştiu că sună ciudat ca, la 45 de ani, să îţi cauţi rostul. Şi în fiecare zi visează să îşi revadă sora când e treaz.

Cocktail: alcool şi droguri

Peste sătmăreanul András, timpul nu prea pare să fi trecut, are tenul îngrijit şi pasul încă sprinten, sportiv, deşi prietenia sa cu al-coolul e veche, de pe vremea când era scrimer de performanţă, iar fiecare victorie sau fiecare înfrângere era „udată”. Mai târziu, plecat în Ungaria, a experimentat şi drogurile pentru a simţi în continuare adrenalina din viaţa sa de fost sportiv de performanţă. E a treia oară la Ozd, dar prima dată când se gândeşte serios să rămână până la finalul programului. „În ul-timii 4-5 ani nimic din ce am început nu am terminat, întotdeau-na a intervenit alcoolul şi am pierdut tot. Jobul l-am pierdut, fa-milia am pierdut-o, nu am altă şansă”, încearcă să se convingă. Într-adevăr, pe fiica din prima căsătorie nu a mai văzut-o de ani buni, iar pe băieţelul de trei ani, din cea de-a doua, a încercat să îl vadă săptămânal. Acum menţine legătura telefonic.

De când a venit învaţă o lecţie importantă: să aibă încredere ca să înceapă o nouă viaţă. „De două ori am plecat şi am crezut că sunt pregătit pentru viaţă, cu ceea ce am învăţat aici, dar s-a şters totul cu alcoolul, de aceea e important să stai mai mult, 6-9 luni. După 5-6 luni de zile poţi să te duci un week-end acasă, ai buletinul la tine, bani de drum şi te întorci după 2-3 zile, iar încet-încet te reîntorci la viaţa ta normală. Eu cred că aşa e bine, să te întorci treptat, pentru că, dacă o faci brutal, e periculos”, susţine András.

Viciul meu: jocurile de noroc

E cel mai locvace dintre toţi şi cel mai dispus să îşi disece

trecutul şi sentimentele. Cu o figură comună, animată însă de ochii jucăuşi, inteligenţi, István îmi spune aşezat, dintr-o suflare: „Sunt dependent de jocuri de noroc de 23 de ani. Financiar, de multe ori mă gândesc că nu aş avea curajul să număr sumele pe care le-am pierdut. Şi în afară de sumele pierdute, am pierdut multe lucruri, relaţii, prieteni”. La 4 ani - 4 ani şi jumătate era pasionat de şah, la 12-13 ani juca deja cărţi pe bani. Încet-încet, a ajuns dependent de jocurile de noroc, unul rafinat. „Mă gân-deam cu 2-3 paşi înainte cum să fac rost de bani, cum să nu se observe. Prima dată am apelat la cunoştinţele mele. Apoi am început să mint, să înşel, să fur. Şi la un moment dat nu mai simţeam greutatea faptelor, mi se părea un lucru normal. În 2002 m-am însurat şi chiar am crezut că se va schimba totul. Re-pede mi-am dat seama că nu este aşa”, îmi povesteşte István. În urmă cu 5 ani a venit prima oară la Ozd, dorindu-şi să se schimbe ca să fie tată pentru fiica sa în vârstă de doar o lună de zile. După ce a plecat, câteva luni s-a ţinut departe de jocurile de noroc. Până într-o zi când şi-a spus că trebuie să recâştige tot ce pierduse. Şi a luat-o de la capăt. A minţit, a înşelat, s-a prefăcut din nou. Ascultându-i povestea şi mărturisirea brutală, îl întreb dacă nu îşi testează rafinamentul înşelătoriei şi pe mine. E ofen-sat pentru că acum visează să se împace într-o zi cu cei cărora le-a trădat încrederea. Dar cel mai mult îşi doreşte să renunţe la toate măştile pe care le-a creat şi le-a purtat de-a lungul tim-pului şi să fie din nou el. El, cel adevărat, pe care îl caută acum.

6 - 9 luni de terapie

Controlul asupra dependenţei nu vine însă peste noapte. Loca-tarii îşi folosesc propriile deprinderi, aptitudini, talente pentru a se vindeca. Lipind un petec rece peste gaura dintr-o anvelopă de bicicletă, luptând cu senzaţia de vomă atunci când rânesc la grajd după cele 60 de vaci ale unor olandezi, parteneri ai centrului, robotind la straturile de flori sau tăind drept, fără să le tremure mâna, cartonul unei felicitări. Asumându-şi responsabilităţi, luând de-cizii, controlându-şi, într-o măsură posibilă, propria viaţă.

Este o parte a unui program ce s-a născut în 2005 în interiorul Fundaţiei Bonus Pastor. „Acest program este de la 3 până la 9 luni, noi le recomandăm să stea cât mai mult, pentru că pro-gramul este foarte bine structurat pe nişte faze, iar în fiecare din acestea locatarii noştri învaţă competenţe care sunt importante pentru a duce o viaţă fără dependenţă. Practic, cei care fac tera-pia până la capăt ajung să coordoneze tot centrul, ei decid cine unde să facă curat, ei conduc cele trei şedinţe de terapie zilnică şi decid în multe lucruri care privesc viaţa internă a centrului”, ne explică directoarea Adorján Éva filosofia pe care au construit

36

programul inspirat de modelul canadian Portage.

Un alt punct forte al programului este faptul că dependenţii sunt priviţi şi respectaţi ca oameni. „Nu privim dependenţa, ci vedem omul care a decăzut şi care este ca într-o groapă a vieţii sale şi trebuie să îl ajutăm să revină la suprafaţă şi să trăiască o viaţă normală. Îi ajutăm prin a învăţa aceste competenţe care nouă ni se par normale – punctualitatea, simţul responsabilităţii, empa-tia, cunoaşterea de sine”, ne mai spune şefa centrului. Pentru a reînvăţa deprinderi ştiute şi dosite undeva în subconştient, fiecare dependent are un manager de caz, un fel de „duhovnic” instruit în tratamentul adicţiilor, capabil să le tempereze tremu-rul sufletesc. „Fiecare om are istoria sa personală, el trebuie să îşi dea seama cum trebuie să iasă din acest impas al vieţii sale şi face acest lucru cu ajutorul lui şi cu al managerului de caz”, completează Adorján Éva.

Rata de succes e de 70 % la cei care duc la bun sfârşit programul. Ceilalţi au puţine şanse să redevină abstinenţi. Dintre cei care au rezistat până la capăt, sunt unii ce recad şi revin. O dată, de două ori, de trei ori, în ciuda faptului că e un program costisitor, dependentul având de achitat 1500 de lei lunar.

Şi dacă...

Am revenit la Ozd şi a doua săptămână. Şi a treia. Şi m-aş duce în fiecare săptămână până aş avea senzaţia că despre fiecare ştiu mai mult de o pagină înghesuită. Până le-aş afla fiecare te-mere, slăbiciune şi bucurie, ultimul film care i-a mişcat, cea mai plăcută carte, fructul preferat, mâncarea pe care o detestă... o listă scurtă de întrebări, momentan fără răspunsuri. Până o să mai trec pe acolo, de fiecare dată când mă gândesc la oamenii de la Ozd – şi mi se întâmplă aproape zilnic – , îmi amintesc de propria-mi plăcere de a fuma. Şi cât de uşor e să ajungi fumător, alcoolic, toxicoman şi aproape imposibil să fii abstinent. Pentru că sunt de acord cu ce spunea Jim Morrison - „drogurile sunt un pariu cu mintea ta”. Poţi să îl câştigi sau să îl pierzi cu un nou prim pahar, o nouă primă doză...

37

Dependenți mulți, şanse puține

Capacitatea centrului de la Ozd este de 24 de persoane. În țară, un asemenea centru mai există la Şelimbăr, lângă Sibiu. Insula Speranței, cum se numeşte centrul de reabilitare, poate găzdui şapte - nouă femei dependente de alcool, droguri, medicamente. Asemenea centru-lui de la Ozd, a fost înființat de către o organizație neguvernamentală, Crucea Albastră.

În rest, rămâne metoda medicală, centrele de dezin-toxicare din spitalele de psihiatrie.

Potrivit unui studiu publicat de Alianța pentru Lupta Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor (ALIAT), în decembrie anul trecut, „românii reprezintă una din-tre națiunile cele mai mari consumatoare de alcool din Europa. La noi, adulții beau mai mult de 18,5 litri de

alcool pe an, în timp ce media în Uniunea Europeană se află în jurul a 15 litri. În România sunt aproximativ 2 milioane de persoane care consumă alcool în exces”. Persoanele care beau mult nu apelează la specialişti pentru a nu fi stigmatizați. Mai mult, chiar dacă îşi do-resc să fie ajutați, nu ştiu unde să se adreseze pentru că nu cunosc instituții/servicii specializate în tratarea problemelor de abuz sau dependență de alcool.

Anul trecut, printr-un proiect european, ALIAT a înființat Centrele de Incluziune Socială pentru persoanele dependente de alcool în Bucureşti şi Târgovişte. •

38

La Science des Rêves

39

2006

, r. M

ichel

Gon

dry Mă întreb dacă în cazul viselor există o doză zilnică

recomandată... dar nu aş crede; iar până vor descoperi oame-nii de ştiinţă formula matematică, noi ceilalţi cred că putem fi unanim de acord asupra faptului că atunci când visăm urât ar fi bine să visăm cât mai puţin, iar atunci când visăm frumos să visăm cât mai mult posibil. Simplu, nu?

La Science des Rêves, în regia fantastică a lui Michel Gondry, ar putea fi tocmai acel film pe care îl vezi , îl adulmeci şi înţelegi poate mai multe, într-o manieră mai lejeră şi jucăuşă - ce ţi-i şi cu universul enigmatic al viselor?!

Si astfel l-am urmărit pe Stephane, un tânăr talentat, a cărui viaţă este dată peste cap încă de la începutul filmului de câte-va întâmplări, ajungând bietul de el să experimenteze o suită copleşitoare de stări şi sentimente: teamă, dezamăgire, frus-trare, nesiguranţă, dragoste şi... iar teamă. Fiind înzestrat cu o personalitate mai lunatică, găseşte o prea-minunată soluţie de rezolvare a problemelor: nu apelează nici la astrologie, nu stă de vorbă cu prietenul lui cel mai bun, nu consultă psihologul, ci se pune serios pe... visat! Învaţă să-şi „gătească” visele, să şi le inducă şi - cireaşa de pe tort - să le şi controleze. Dând de dul-cele gust al realităţii reconstruită şi retrăită în vis, mirificul loc unde problemele se rezolvă, frustrările sunt eliminate, temerile - înfrânte şi dorinţele ascunse se materializează. Stephane poate exista în vis exact aşa cum îi place.

Azi un pic, mâine şi mai mult, iar imaginarul şi visarea primează în faţa realităţii, transformându-se într-un veritabil stil de viaţă, în aproape însăşi existenţa sa.

Stephane m-a convins că visele pot fi o ştiinţă delicată şi complexă. S-ar putea chiar să cred că e mai convenabil să visez viaţa pe care aş vrea să o trăiesc, decât să trăiesc viaţa pe care trebuie să o trăiesc; iar de Stephanie a lui, o tipă tare călduroasă ca şi spirit şi cu doza de mister necesară şi specifică acestui gen de ecranizare, îmi place tare mult pentru că se încăpăţânează să îi arate că prin echilibru şi cumpătare, cu ochii deschişi, ei doi se pot hrăni împreună din imaginar şi visare, cu condiţia ca el să renunţe la a-şi visa viaţa şi să se întoarcă „acasă”. Mă întreb dacă a reuşit să-l convingă. Încă nu îmi dau seama...

Recomandare: Visaţi cumpătat! În caz de tendinţe asemănătoare cu cele ale lui Stephane, am putea consulta totuşi un terapeut, oricât ar fi de reconfortant să visezi. •

/de Oana Pașcu

40

hipsterskull andrei zaițiu

graphic designerandrei(la)timbru.com

41

KEEPCALM

DREAMON

AND

42

Eternal sunshine of a spotless mindCând am văzut pentru prima dată ”Eternal sunshine of the spot-less mind” eram îndrăgostit sau mai bine zis, sufeream după o fată. Aveam 16 ani și eram ușor impresionabil. Nu am înţeles pe atunci toate ramificaţiile filmului, însă m-am regăsit în per-sonajul masculin, jucat magistral de Jim Carrey și săptămâni întregi m-a hăituit imaginea bărbatului nebărbierit, cu un car-net în mână, trist, evident marcat de ce i se întâmplase, care caută o scăpare. Îi vedeam și pe băieţi, cu aparatul lor ciudat, conectat la creier, care anihila timpul, ștergea emoţii, amintiri, chipuri, senzaţii, locuri și... vise. Interesant e faptul că titlul fil-mului vine dintr-un vers de Alexander Pope, din poemul “Eloisa to Abelard” (”How happy is the blameless vestal’s lot! / The world forgetting, by the world forgot. / Eternal sunshine of the spotless mind!”), lucru care mi-a stârnit interesul și am ci-tit poemul și am revăzut și filmul. Cu fiecare vizionare, mirarea și încântarea mea creșteau. Povestea este una tristă, cu atingeri onirice, puţin suprarealistă, o eternă reîntoarcere într-un loc al con-trastelor, unde binele și răul se amestecă și, ca într-o tușă de Van Gogh, frumuseţea răzbește. Este vorba despre un bărbat care iubește și o femeie pe care încearcă inutil să o uite. Orice ar face, ei se reîntâlnesc și, chiar dacă nu se mai cunosc din cauza mașinăriei celei ciudate care șterge memoria, ajung inevitabil să se reîndrăgostească. Ea (interpretată de Kate Winslet, abso-lut magistral) este tot ceea ce refuză el să fie: plină de viaţă, iresponsabilă într-un mod dezarmant și pasională. Joel (Carrey) poate fi considerat un inadaptat social, închis într-o carapace în care nu vrea să primească pe nimeni. A mai avut relaţii cu femei, dar niciuna nu a însemnat nimic. Și, ca într-o poveste, într-o zi o întâlnește pe Clementine (Winslet), care este efervescentă, sociabilă și își schimbă culoarea părului în funcţie de starea

emoţională, din portocaliu în verde, apoi în roșu etc. De cum se văd, ceva tresare în el, animalul lăuntric începe să dea din coadă, nu mai rămâne impasibil și... love happens. Dar nu e o dragoste normală, ci una care îi transportă pe cei doi prin toate stările posibile, care le pătrunde în vise și le modifică fiinţa. Într-un final ajung să se urască, să se uite doar pentru a se reîntâlni mai apoi, inocenţi și dornici de rupere de realitate. E ca un joc crud (jeux d’enfants, si vous préférez) care odată început, nu se mai poate întrerupe. Dar vă las pe voi să îl aflaţi.

Cu siguranţă acesta este unul dintre cele mai originale filme pe care le-am văzut vreodată, cu o poveste care te ţine lipit de scaun și pe care o trăiești aievea, iar Jim Carrey face unul dintre cele mai bune roluri din carieră, surclasat poate doar de cele din ”The Truman Show” sau ”Man on the Moon”. Nu vă așteptaţi la gaguri și la comportament infantil, aici chiar își dă examenul de seriozitate. Nu știu cât de bine s-ar fi potrivit Nicolas Cage, cel care fusese iniţial propus, cu toate că în ”The Wheater Man” sau ”Leaving Las Vegas” a interpretat personaje care se apro-prie de personajul Joel, însă știu că Mr. Carrey a făcut un rol senzaţional.

Michel Gondry, regizorul, și-a reluat obsesia visului și în filmul din 2006, ”La Science des Rêves”, unde creează o panoramă to-tal suprarealistă și unde duce mai departe, cu succes, incursiu-nea în via nocturna, însă aceasta este capodopera lui. Este un film de revăzut. •

/de Val Ceau

2004, r. Michel Gondry

45

Kedei ZoltánPICTEAZĂ VISE DE 80 DE ANI ÎNCOACE

text și foto Cristina Gânj

46

“Mă uit la ceas. Trecuseră două ore de când povesteam. Mă ridic şi mă uit în jur. Sunt înconjurată de visele lui. Zeci, sute. Mă uit în ochii lui, limpezi, visători;” îi mulţumesc.

Să realizez un fotoreportaj pentru revistă cu tema „vis” a fost ca o cădere în gol de câteva sute de metri.

„Cum să fotografiez visul?”, m-am întrebat două săptămâni la rând... Nu am găsit niciun răspuns, dar mi-a venit o idee. Să fotografiez ochii unui visător, unui artist, unui om ce şi-a pictat visele toată viaţa şi continuă să le picteze.

„Visul nu are nicio legătură cu dorinţa. Visul nu e realitate, doar acolo unde se termină realitatea începe visul. Nu-l vezi, îl simţi doar, ceva bun, ceva frumos, ceva cald, plăcut.”

Kedei Zoltán lucrează într-un garaj transformat în atelier de pictură, sub blocul unde locuieşte. A trebuit să-şi părăsească atelierul din Cetate din cauza reabilitării acesteia din urmă. Şi-a amintit de mine. L-am prins în patru colţuri, pe un azopan ex-pirat, acum şase ani; o fotografie pe care nu am apucat să i-o dăruiesc, până acum.

„Domnule Kedei, am venit să povestim despre vise”, i-am spus timid. S-a uitat lung la mine şi m-a rugat să iau loc.

În noiembrie, anul acesta, Kedei Zoltan împlineşte 83 de ani. Dar demult...

„Demult, demult era când eram copil. Nici nu ştiu unde m-am născut, am şi uitat deja, atât de departe e... M-am născut într-un sat, un sat nu aşa de mare, pe partea cealaltă a Târnavei Mici. Cum se merge spre Sovata... undeva în zonă, după Târnava, acolo se găseşte satul Roua. Acolo m-am născut, acolo mi-am petrecut copilăria. Un paradis, asta a fost copilăria mea, de atunci am început să visez; locuiam în mijlocul comunei la cea mai mare curte, în cea mai mare clădire, într-o grădină mare, plină cu pomi. Era frumos”, îşi aminteşte Zoltán Kedei.

După clasa a patra a ajuns la Cristuru Secuiesc unde a dat baca-laureanul în 1949. Acolo a primit multe, şi pentru suflet şi pentru educaţie. Nu a putut merge la universitate din cauza părinţilor chiaburi care erau duşmanii comuniştilor. În acelaşi an a plecat la Zetea unde a lucrat ca învăţător suplinitor.

„Visul a fost în mine tot timpul. Ce ai in inimă şi în gânduri, ce

se transformă în ceva scris şi nu se poate prinde. Ceva la care nu poţi ajunge niciodată. Oamenii merg întotdeauna spre vârf, visează să fie cât mai mari. Nimeni nu ajunge acolo, decât foarte puţini. Ajungi în vârf, iar acolo vei găsi un alt vârf. Nu e bine dacă ne oprim undeva, tot timpul vor fi vise noi, noi...”.

Din copilărie a desenat. Când avea 6 ani, tatăl său, primar fiind, a primit un tablou cu un portret al prim-ministrului pentru a-l afişa pe birou. Micuţul Zoltan a făcut un desen după acel tablou. Mai apoi a venit şeful judeţului, un fel de prefect de azi, şi a cumpărat desenul cu 100 lei. La şcoala elementară a ajuns să fie cel mai bun la arte plastice. În acel timp au apărut fotografii în sat. Acela a fost momentul când pictorul nostru, impresionat, a început să viseze. „Eu de mic vroiam să fiu pictor, însă nu ştiam ce înseamnă asta. Din copilărie am ştiu că eu voi fi pictor şi m-am dus pe acest drum. Era visul meu”, povesteşte artistul.

„Eu pictez doar vise, dar nu vise de noapte. Visul e atmosferă, visul e interior. Eu asta pictez, eu asta visez.”

Între timp, în 1950, securiştii i-au dus părinţii la Tîrgu-Mureş, doar cu hainele pe care le aveau pe ei. Atunci a început adevărata viaţă a pictorului. L-au luat în câmpul muncii pentru trei ani. În-tre timp l-au dat afară de la şcoala din Zetea. După 1950 a încer-cat la Institutul de Artă “Ion Andreescu” unde a luat examenul, dar nu a mers mai departe, fiindcă nu avea cu ce trăi şi nu se putea întreţine la facultate.

S-a înfiinţat mai târziu, la Tîrgu-Mureş, Şcoala Populară de Artă. Acolo a învăţat timp de trei ani; a primit o diplomă cu care putea să instruiască grupele de amatori. „În acest timp pictasem foarte mult, visul era în mine.”, a adăugat pictorul.

„În scrierile mele nu există o poezie sau o povestire unde să nu apară acest cuvânt. Eu visez, toată ziua. Soţia mea îmi spune tot timpul că nu stau pe Pământ.”

În anii ‘90 s-au făcut în cetate atelierele de artă. Atunci a obţinut un spaţiu unde a rămas până acum, alături de fiul său, pictor şi el. „În viaţa mea, a fost cea mai frumoasă perioadă. Am avut acolo musafiri şi admiratori din toate colţurile lumii, de la New-York până la Tokyo. După doi ani, când se vor termina lucrările de reparaţie, voi avea acolo un atelier în mansardă. Peste doi ani voi merge înapoi, dacă va fi cine să meargă”.

48

„Dumnezeu atât de bine a creat Pământul, încât nu e nevoie să copiezi”

Este un familist. Viaţa de familie îl impresionează şi îl inspiră. Copiii, nevasta.

Îl inspiră omul. Peisajul, nu. Are o idee şi o filosofie a lui. Nu pictează natura. „Dumnezeu atât de bine a creat Pământul, încât nu e nevoie să copiezi. Nu e voie să copiezi nimic, nimic ce ţine de natură. Nimeni nu poate face mai bine de atât. De ce trebuie copiat? Dacă zici că eşti pictor şi vrei să faci o artă nouă, atunci trebuie să faci ceva nou, care nu se aseamănă cu natura, cu nimic.Eu când pictez portrete, nuduri, eu nu pictez exteriorul, ci interiorul conturat de exterior. Eu dacă nu cunosc persoana pe care o pictez, nu o pictez. Niciodată nu am pictat necunoscuţi. Am pictat doar prieteni”, mărturiseşte artistul.

De multe ori a fost în tabere de pictură. Colegii lui mergeau cu un scaun şi pictau afară, el niciodată. El visa. Făcea notiţe şi le imprima în inimă şi-n minte. Picta înăuntrul lui.

„Nu mă interesează banii, nu mă interesează decât să am cât să mănânc şi să beau. În viaţa mea nu am făcut un tablou pentru bani sau un tablou la comandă. Niciodată. Dacă pictam peisaje sau natură moartă ajungeam să fiu miliardar”.

Visul, ce ai in inimă şi în gânduri, ajungi în vârf, vei găsi un alt vârf.Visul nu e realitate, nu-l vezi, îl simţi doar, frumos, cald. Asta pictez eu. Chiar şi când pictez autoportret, pictez tot un vis, de fiecare dată altul”, încheie, cu ochii închişi, pictorul Kedei Zoltán.

Mă uit la ceas. Trecuseră două ore de când povesteam. Mă ridic şi mă uit în jur. Sunt înconjurată de visele lui. Zeci, sute. Mă uit în ochii lui, limpezi, visători; îi mulţumesc. Plec. •

49

Jorge Luis Borges

Scrisul nu e nimic altceva decât un vis călăuzit.

50

unde ajung visurilefrânte?

text Irina Pintiliefoto Mihaela Romonți

51

Poate că visurile fracturate ajung la ortopedie, unde printr-o operaţie complexă şi minuţioasă le sunt reduse fracturile şi le sunt adăugate tije, plăci şi şuruburi, ca să se mai poată îndrepta cât de cât, însă, din păcate, nu vor redeveni niciodată cum au fost.Poate există un azil al visurilor bătrâne şi irealizabile, un loc unde se strâng toate visurile pensionate. Care-şi aşteaptă oste-oporotice, pline de riduri şi încărcate de perfuzii tragicul sfârşit între două jocuri de table. Un fel de purgatoriu prin care ele trebuie să treacă până când, recunoscând bătălia pierdută, le înmormântăm pentru totdeauna. Poate există şi un cimitir al visurilor frânte, cu pietre funerare din sticlă transparentă. Unde le aşezăm încetişor, ca să nu se spargă de tot pentru că sunt fragile şi peste care aşternem un strat de două degete de uitare în încercarea de a le conserva cât mai bine. Şi la care ne întoarcem resemnaţi, din când în când, ca să mai lăsăm câte un regret în loc de o floare.

Şi poate că pe secţia de terapie intensivă a Spitalului de Visuri se reuşeşte în cazuri extrem de rare resuscitarea unui vis frânt, care se va întoarce sub forma unui pisoi tărcat şi zglobiu, ase-meni finalului filmului de care vă povesteam la început. •

Dacă aţi vizionat Vanilla Sky, v-a rămas în minte fraza ,,What is any life without the pursuit of a dream?”. Aşa e, ce rost are viaţa noastră dacă nu avem visuri, dacă nu ne dorim să ni se întâmple ceva? Orice. Orice lucru ce poate sălăşlui în minţile noastre şi pe care vrem să-l vedem realizat.

Câteodată, şi ar fi bine să nu se întâmple de multe ori, doar câteodată, nu ni se îndeplinesc. Ne-am dorit ceva irealizabil, am înălţat ştacheta prea sus, ne-am pierdut curajul de a con-tinua pe drumul început sau speranţa că vom ajunge la final. Dezamăgirea şi sentimentul de înfrângere ne copleşesc pe noi, dar v-aţi întrebat unde sfârşesc ele, visurile care nu se îndepli-nesc? Poate că cele premature, destinate eşecului din cauza incom-pletei maturări, sunt internate pe o secţie de neonatologie a Spitalului de Visuri, adăpostite cu grijă în incubatoarele speciale care le vor proteja. Plămânii lor nedezvoltaţi sunt ajutaţi să re-spire pe cont propriu, iar în vene le sunt injectate zilnic în vene seringi pline de doze de speranţă.

52

Visam orhidee oglindite în ochii ei de Val Ceau

În ochii ei de culori diferite mă oglindeam exactAșa cum nu eram de fapt un corp învășmântat în curcubeu

Un chip senin pictat în aerul dintre noiDulce de la parfumul ei cu gust de orhidee sălbatice

mi-am tatuat pe piept zâmbetul ei ea nu mă putea auzinu îmi putea vorbi și râdea la fiecare gest al meude a mă face înţeles era spre seară autobuzele

mergeau pe partea stângă și cineva fumao ţigară de foi mă dureau genunchii

și ea era franţuză și îmi zâmbeane-am înţeles perfect fără cuvinte

urla strada la noi și se crăpau pavajeleieșeau străbunii de prin metrouri și cântaula cimpoaie și trecea armata erau tancuri

și cavaleria înainta pe strada principalăînspre inamicul nevăzut

au dat cu bombe și s-a lăsat ceaţa generalii strigau ordine

bătălia nu se dădea se dăduse în ochiul ei albastru cu care mă privea

fără să mă audă

în ochiul ei căprui se lăsase toamnafrunzele se întindeau în perne groase

peste palmele mele i le arătammi-am tatuat furnici

pe spatele meu Dali mă privește cu ochii marimustăţile lui îmi mângâie coapsele

când mi-a atins braţul elefanţii cu picioarele lor lungi și păienjenoase

au pornit spre Orient purtau pe spate baldachinene îndemnau maurii să ne așezăm pe ele

în acea seară irealăîn acea seară

53

mă hipnotiza mă intimida

mă.................

nu erau alte statui în parc decât ale noastrene sculptaseră fluturii cu polenul lor

și ascultam muzicanesfârșita

Nights in white satin........Never reaching the end...........

Râdea copilărește era o puștoaicăCălătoare prin lumi

Lăsa în urma ei culoareSunetele picau în urma ei moarte

Cu degetele subţiri mi-a arătat lumeaEra într-un autobuz roșu

În care ea s-a urcat

Nu o să o mai văd niciodatăDar în urma ei au înflorit orhideele

Tatuate pe braţele melePe care le întind spre neant •

Aces

t spa

tiu re

prez

intă

2%

din

revi

stă.

Vi-l

ded

icăm

!

Anul

trec

ut a

m fă

cut p

uţin

ă za

rvă

şi a

m îm

părţ

it fo

rmul

arul

230

de

dire

cţio

nare

a 2

% di

nim

pozi

tul p

e ve

nit p

e un

de-a

m p

utut

. Am

dat

cât

eva

sute

de

astf

el d

e fo

rmul

are

lacu

noşt

inţe

, prie

teni

, rud

e ca

re, l

a râ

ndul

lor,

au d

at m

ai d

epar

te p

riete

nilo

r, ru

delo

r,cu

noşt

inţe

lor.

Apoi

am

uita

t com

plet

de

ele

şi n

e-am

văz

ut m

ai d

epar

te d

e tr

eabă

.În

toam

nă, î

n ur

ma

aces

tui m

ic e

fort

, ne-

am tr

ezit

cu 2

000

lei î

n co

nt, i

ar a

ceşt

i ban

i au

cons

titui

t una

din

sur

sele

de

finan

ţare

a c

once

rtul

ui c

u Al

exan

drin

a H

risto

v, e

veni

men

tca

re a

mar

cat l

ansa

rea

num

ărul

ui 7

al r

evis

tei L

eCtu

ra.

Vă m

ulțu

mim

! E u

n vi

s ca

re, f

ără

aces

t spr

ijin,

s-a

r fi îm

plin

it m

ult m

ai g

reu.

Ajut

aţi-n

e să

repe

tăm

ispr

ava

şi în

ace

st a

n, c

ompl

etân

d da

tele

Aso

ciaţ

iei p

entr

u M

inţi

Pert

inen

te A

MPE

R pe

form

ular

ul 2

30.

Aso

ciaț

ia p

entr

u M

inți

Pert

inen

te A

MPE

RCo

d de

iden

tifica

re fi

scal

ă 28

2194

27Co

nt b

anca

r (IB

AN

) RO

44

BTRL

027

0120

5 U

4908

9XX

Când

cin

eva

vise

ază

de u

nul s

ingu

r, e

doar

un

vis.

Cân

d su

nt m

ai m

ulţi

care

vis

ează

împr

eună

, e în

cepu

tul u

nei n

oi re

alită

ţi. -

Frie

dens

reic

h H

unde

rtw

asse

r, ar

hite

ct

56

Waking life

Waking Life, 2001

r. Richard Linklater

“Waking life” este un film tributar visului chiar și prin structura sa, nu numai prin consistenţa subiectelor abordate. Regizorul Richard Linklater utilizează aceeași tehnică folosită în cazul lui “A scanner darkly” (2006), filmat în format digital, apoi filtrat astfel încât să ajungă la stadiul de produs animat. Astfel că vi-sul este o copie a realităţii filtrată printr-o serie de procedee subconștiente.

Potrivită cu ideea filmului este una dintre învăţăturile budiste, rezumată astfel: “odată, eu, Chuang-tzu visam că eram fluture, zburând încoace și încolo, cu toate intenţiile şi scopurile unui fluture. Eram conștient doar că-mi urmez fanteziile ca fluture și inconștient de individualitatea mea ca fluture. Brusc, m-am trezit, culcat, eu însumi din nou. Acum nu știu dacă eram omul visând că este fluture sau un fluture care se visează om”. “Waking life” aplică aceeași filosofie a imprecisului, a graniţei mobile dintre vis și realitate, însă pe cât de imprecisă e lumea visului, pe atât de clare sunt ideile despre viaţă, lume, realitate, limbaj, politică sau postumanism derulate în cadrul filmului. Nu numai că au beneficiul clarităţii și al elocvenţei, dar ele sunt întrucâtva revelatoare, iar forma lor discursivă și luciditatea cu care sunt expuse fac din acest film unul didactic, îl transformă într-un pro-ces de trezire a conștiinţei la viaţă și realitate. Cu toate că în sânul câtorva teorii termenul de realitate este discutabil, filmul reușește totuși să fie omogen sau, mai bine spus, neutru din punct de vedere ideologic. Nefiind părtinitor unei idei anume, el prezintă cât se poate de profesionist și seducător un varieteu de concepte.

Visul pare să fie în accepţiunea lui Richard Linklater un discurs absolut; de fapt, în “Waking life” putem spune că avem de-a face cu un vis absolut, cu un vis-sumă-a-realităţii, a istoriei umanităţii, cu un rezumat digerabil al unui șir de sisteme filoso-fice care converg înspre studiul vieţii ca vis și viceversa. •

/de Adina Chiţu

58

paginalu’ Paul

Mamă, dragă mamă. Mami!Vreau să devin un monstru, un robot!Să fiu puternic! Să câştig!Vreau să am un creier de computer Să fiu mai imoral decât toată lumeaVisul unui copil infect într-un oraşMare plin de oameni,Care trăiesc în nostalgie.Oamenii merg încet pe străzi.Mai ales seara. Cimentul pute a alcoolCimentul pute a dispreţ şi a frustrare.Mamă, dragă mamă. Mami,Ăsta e visul unui copil crudCare nu mai crede în societate,Dintr-un oraş groaznic cu oameniCare n-au avut copilărie.Un vis neîmplinit, rămâne doar un visŞi atât.Un vis şi atât. Un vis şi atât. Un vis.

59

„Circulați. Totuși, gândiți-vă că într-o bună zi se va încheia și viața voastră supusă stomacului. Iertați-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veți muri. Și dumneavoastră, și eu. Mai devreme sau mai târziu. Și ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?” — Călin Nemeș, “România liberă”, 25 aprilie 1991

7 noiembrie 2011. Mama face mâncare în bucătărie. E nervoasă : ”Normal, trebuie să faci tu ceva. De ce tu? Vrei să fi carne de tun? Nici măcar nu eşti din Roşia Montană”. Eu stau echipat în hol, cu rucsacul în spate. Tata zâmbeşte ironic : ”Ştii că n-o să rezolvaţi nimic, nu?”Eu îmi pierd răbdarea. Trebuie să mă întâlnesc cu... la... e deja ora... a, stai, am uitat. Nu pot să dau detalii. Încă mai am un dosar la tribunal. Cu ocazia asta ţin să mulţumesc securităţii pentru supravegherea din ultimele luni. Eu sunt teroristul. Bun. Cum să explic totul?

citynews.ro: În cursul nopţii de duminică spre luni, un grup de activişti ecologişti au ocupat Hotelul Conti-nental din Piaţa Unirii. Pe faţada exterioară a hote-lului a fost arborat un banner de mari dimensiuni pe care este inscripţionat “Revoluţia începe la Roşia Montană”.

E un frig de-ţi crapă oasele în clădirea asta. Pe pereţi numai pentagrame, seringi, mucuri de ţigară. Aşa arată un hotel cu o istorie în spate? Nimănui nu-i pasă! Tremur ca un dement. Nu ştiu dacă e de la oboseală, frig sau frica de necunoscut. Să fie începutul sau sfârşitul? Ne-am luat mâncare cu noi, zici că vrem să stăm blocaţi aici o săptămână. Mihnea porneşte generatorul. Dăm drumul la muzică... aşa... music can save the revolution. Iau telefonul şi încep să trimit un mesaj comun la toată lista: ”Am ocupat hotelul conti.

Veniţi alături de noi. SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ”.

... pagină lipsă din declarație...

Mihnea bagă un Rage Against The Machine. BUNĂ DIMINEAŢA CLUJ! Aşa mă, uită-te şi mergi mai departe. Sunt doar nişte oameni blocaţi în căcatu’ ăsta de hotel. BĂĂĂ, salvaţi Roşia Montană! Frate, nu se opreşte nimeni. Bă Mihnea, tu îi vezi?””Da’ ce-ai crezut? Că pornim o revoluţie? Ce-i cu tine? Eşti ok?”


Ce înseamnă libertate? Ce înseamnă luptă? Ce înseamnă să visezi la o Românie mai bună? Astea erau întrebările care îmi treceau prin cap, în timp ce stăteam în geamul fostului Hotel Continental, cu un steag în mână şi cu ochii în lacrimi.citynews.ro, update 14.24: Poliţia locală a venit la faţa locului şi patru protestatari au fost scoşi din clădire cu forţa, dar în uralele publicului, băgaţi în duba poliţiei şi trimişi la Inspectoratul de Poliţie pentru cercetare. În momentul de faţă mai există o singură persoană în clădire care urmează să fie scoasă.”Paul, vezi că arată la televizor că sunt poliţişti în civil în clădire. Aveţi grijă. Bogdan””Bogdan, sunt deja în dubă. Paul”


E un haos total în mintea mea. E un haos total în sufletul meu. De unde am început şi unde am ajuns? Mă implic mereu atâta de tare în orice chestie în care cred. Uneori renunţ prea uşor la vise. Nu sunt decât un alt om care visează la o ţară liberă. Nu vreau să plec de aici!

citynews.ro, update 14.24: Ultimul protestatar a fost scos de către forţele de ordine din clădire, în ciuda faptului că susţinătorii protestului au baricadat ieşirea şi s-au îmbrâncit cu poliţiştii. În tot acest timp, susţinătorii au scandat “Salvaţi Roşia Montană!” şi “Roşia Montană nu va dispărea!” şi s-au opus acţiunilor poliţiştilor. •

/de Paul Socol

60

day 1. luni. rubeola aka pojărel. a nu se confunda cu mahmureala cronică. au aceleaşi simptome. durere în gât, pete roşii, durere de cap, ochi grei, sete cam de două cisterne, chef de pus plapuma în cap şi întors pe partea cealaltă. în caz de confuzie, sună la cârciuma preferată. dacă-ţi confirmă că n-ai mai dat pe-acolo de 2 zile, pune-ţi un fular pe gură şi fuga la infecţioase.acolo, alţi înfulăraţi care păreau mahmuri. ochi roşii, pri-vire tristă, buze uscate. tânjeau toţi după un shot dublu de jäger proaspăt scos de la frigider - era evident - dar, ca şi mine, voiau să verifice dacă nu cumva epidemia de rubi-rubi le-a ajuns în lenjerie. la puştiul de trei ani jumate era clar cazul de sevraj. agitat, tremurând, iritat, făcea niţel spume în partea stângă a gurii când îi vorbea mă-sii. pizda mă-sii de maghiară. aproape că-mi părea rău că n-am avut interes niciodată s-o învăţ.

intru. ridic bluza. las bluza jos. primesc o hârtie şi arest la domiciliu 7 zile. ies, cumva confuză. rubeola e boală de copilărie. eu o fac la 27 de ani. întrebare către uni-vers: să fie ăsta ultimul semn, mi-l trimiţi cum că tre-buie să mă maturizez, sau o să mai primesc şi altele (gen pojar, oreion, scarlatină)? menţionez pe această cale că primul semn l-am primit la o vârstă fragedă, în clasa a treia, după o excursie cu clasa la sovata, sub formă de mâncărimi, febră şi bube cu scoarţă cunoscute popular ca varicelă, mulţumesc.

aşadar, întoarsă de la infecţioase (unde, dacă n-ai batistă groasă, pleci liniştit cu încă vreo trei lipitori) stau în pat, mă uit la arrested development care n-are destule sezoane cât să mă treacă de cele 7 zile, deschid facebook tot la 10 minute, primesc mâncare la uşă de la mama, care o lasă pe prag şi fuge, dorm şi iau pastile. dacă n-ar fi ganglio-nii inflamaţi de pe cap care-mi dau senzaţia că-mi cresc coarne, aş zice că-i o zi obişnuită în casa hodade. dar nu.

P.S. un alt simptom pe care rubeola şi mahmureala le au în comun: rătăcirea ochelarilor. o suspectez pe farmacistă că mi i-a luat pur şi simplu de pe faţă, într-un moment de neatenţie. mă concentram tare să înjur telepatic - în mod repetat - pe ăla care a pus cuvântul contagios în dicţionar. cred că atunci. altfel, nu-mi explic. nu-i găsesc niciunde. sunt maro cu auriu, îi recunoşti simplu după stickerul minuscul de pe lateral pe care scrie j’ai bistrot. dacă îi găseşti, du-i te rog la cârciuma de care aparţin. mulţumesc!

text Oana Hodade

61

day2. marţi.nu e nimic spectaculos la rubeolă. nici măcar nu mai am pete. nici n-am prea avut. când stau cu laptopul în poală şi pielea se încinge tare de la cooler, fac mai multe bube. nici pe faţă n-am, nici n-am avut. nici capul nu mă mai doare, nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu mi-e dor de codrul verde. doctoriţa zice, da, e clar, rubeolă, a erupt pe piept şi pe faţă. nu, doamnă, n-a erupt nimic, aşa e faţa mea, iritată. e de la stat în mediu neprietenos, fum, gălăgie, nopţi nedormite şi ingerat porcării. ce ştie ea despre genul ăsta de infecţioase... ei ce ştie, uite că ştie. se uită mai bine la coşurile ce se dau drept erupţie maculopapuloasă, uşor pruriginoasă (o-la-la!) se întoarce cu spatele la asistentă şi fără o vorbă îmi arată ochelarii ei cu un sticker minus-cul uzat pe care se mai văd câteva litere: tff. se apleacă spre mine şi-mi şopteşte: spune-i lui andi că zilele în care cânta radiohead la karaoke s-au terminat, altfel... şi cu o mişcare aproape imperceptibilă pentru ochiul obişnuit, îşi ciobeşte ochelarii într-un colţ. bluza jos!am rămas cu gura deschisă şi limba încordată într-un a. să fie drojdieră adevărată, să fie doar un spion infiltrat?să fi visat? am visat. am adormit privindu-mi lipsa de pete de pe picioare şi-am visat porcăria cu doctoriţa şi radiohead. îl sun totuşi pe andi, să mă liniştesc. îmi zice că nu ştie despre ce ochelari vorbesc şi că să-l las în pace, să nu-l mai sun niciodată, s-a

săturat de ameninţări şi că nimeni n-o să-l oprească din cântat, comuniştilor!termometrul bipăie. 37,2. nici măcar o febră sănătoasă n-am. o halucinaţie mai de doamne-ajută. băga-mi-aş.mă pun înapoi în pat şi mă gândesc la întrebarea lui banu, dacă rubens avea rubeolă. e posibil. e foarte posibil. rubeola n-are tratament. şi uneori simptomele nici nu se manifestă. poţi s-o faci şi nici să nu-ţi dai seama. nu e nicio parte bună când ai rubeolă. şi nicio parte rea, cu excepţia ganglionului din care sunt convinsă că va ieşi un corn şi cele două mâini micuţe care au crescut pe spate. m-ar fi ajutat să mă scarpin mai bine pe spate dacă aş fi avut varicelă şi m-ar fi mâncat. dar nu.

P.S. ochelarii tot nu-s, în schimb am găsit muzică s-adorm. active child – hanging on.

62

day 3. miercuriazi am văzut oameni. alţii decât cei mai buni prieteni ai mei de trei zile încoace, familia bluth, care’s nişte cretini, da’s prietenii mei aşa că să nu v-aud că le ziceţi cretini. chiar dacă’s. pentru cine a deschis revista mai târziu şi n-a urmărit cele două zile de rubi diaries, hodade are rubeolă cu izolare la domiciliu 7 zile şi se uită la arrested development. un serial despre familia bluth care... pfffff... imbd-it.

revenim. azi am văzut oameni adevăraţi, în carne şi oase şi haine care au vorbit cu noi!am uitat să menţionez: nu sunt singură în jurnalul ăsta. mai e şi vero. nica. veronica.

e deja a treia dimineaţă când ne trezim cu feţele buhăite, ochii roşii, buze uscate şi nasuri curgătoare. bună dimineaţa, zice vero cu o voce din iad, bună dimineaţa îi răspund cu altă voce, tot din iad, da’ mai subţire. cum ai dormit? rău. m-au durut coarnele, am adormit de-abia pe la 4 jumate. tu? bine, până la 2 când n-am mai putut de măsea şi-am mai luat un ketonal. asta cu măseaua e vero, îi creşte o măsea de minte. mie îmi cresc coarne.apoi nu mai vorbim nimic până mâncăm şi ne luăm prima tură de brufen 400. doar scâncim şi oftăm. după care ne punem înapoi în pat - vero şi înapoi în casa model a fami-liei bluth - oana. către seară, însă, plictiseala acumulată în trei zile de convieţuit cu o boală cu simptome asemănătoare cu o zi grea la birou, pur şi simplu ne loveşte în moalele capului şi concluzionăm că trebuie să readucem entuziasmul în casa hodade. remi! exclamăm, vero şi oana, într-un glas care a urcat între timp din iad în purgatoriu. după trei ture, adormim cu faţa pe piesele neamestecate. ne tre-zim după o jumătate de oră. vero are o suită imprimată pe obraz. eu, două duble mici şi-un joker. din priviri ne înţelegem c-aşa nu se mai poate. în două minute suntem înfulărate în prag ca nişte ultraşi gata de protest. e tim-pul să ieşim în lume.

coborâm la palas ţinându-ne de braţ şi evitând privirile celorlalţi. ne strecurăm printre pungi de făină şi mazăre la reducere. planul era să luăm apă şi fructe şi să ne-nto-arcem la masa de remi. ăsta era planul. dar când ajungem la fructe, constatăm că vânzătoarea ne mirosise. se uită lung la noi şi ne întreabă dacă ne doare. nu-i răspundem şi ne înfulărăm mai adânc. măseaua, te doare? insistă

către vero. noi, tot nimic, ne prefacem că ne interesează calitatea rodiilor. fă spălături cu muşeţel şi ia o aspirină, să vezi cum trece,

continuă, tot către vero, care acum o priveşte hipnotizată. de unde ştie? cine e femeia asta? mă uit la ochelarii ei, niciun sticker, nicio ciobitură, nimic. niciun semn distinctiv. o iau pe vero de mână şi fug către raionul în care mă simt în siguranţă: spirtoase. pun mâna în grabă pe două butelii de beciul domnesc alb demisec şi ne strecurăm către casă. luăm un pachet de ţigări, plătim şi o tulim fără să salutăm.

ăăăăăăă... numa’ un pic. vero zice că nu-i ok să scriu că am luat vin şi ţigări, că dă aiurea. staţi numa’ un pic să lămuresc cu ea. păi, am scris deja. păi, şterge. nu pot. ba da, poţi, ai scris un document în word. backspace, delete. nu-i adevărat, am scris cu stiloul în jurnal. minţi. ba nu. rupe foaia, atunci. nu pot, pe partea cealaltă e ziua de ieri. nu pot să rup pur şi simplu două zile din viaţa mea. bla bla bla... bla bla bla... 10 minute mai târziu... eşti o vacă, mă mut. stai puţin, e apartamentul părinţilor mei, tu să te muţi! nu pot, am rubeolă. ok. atunci modific un pic povestea. ok. ok! vrei ceai? da, te rog. mulţumesc.

deci. o mică modificare. după incidentul cu vânzătoarea de la fructe, povestea se continuă aşa: o iau pe vero de mână şi fug către raionul în care mă simt în siguranţă: lactate. pun mâna în grabă pe două butelii de lapte dom-nesc alb degresat şi ne strecurăm către casă. luăm un pa-chet de gume orbit de pepene, plătim şi o tulim salutând respectuos.

era vina vânzătoarei. ar fi trebuit să-mi descopăr gura, să tuşesc spre ea şi să-i spun ibuprofen, de 3 ori pe zi, după masă şi paracetamol la nevoie. o să-nţelegi în două săptămâni.

seara culminează cu sosirea stancăi, care a venit chitită să bea lăptic şi să ne bată la remi, ceea ce-i şi reuşeşte. adormim cu toatele pe la 2 jumate, fără să ne luăm porţia de pastile. laptele înainte de somn face minuni.

63

day 4. joi.cu ce să încep?după escapada de ieri de la palas, care cu siguranţă a fost punctul de maximă emoţie al săptămânii de carantină, s-a lăsat aşa o linişte în casă...mama a venit din nou cu mâncare, de data asta la 7 dimineaţa, a lăsat-o pe prag, a fugit.mai târziu, a venit femeia care citeşte contoarele de apă, i-am spus prin uşă că nu deschidem c-avem rubeolă. am vrut imediat să-i dăm citirea prin uşă, dar până să spunem prima cifră, era deja la etajul 6. noi stăm la 2. rapidă doamna, cu pantofi sport. mai târziu, a mai su-nat cineva la uşă, dar având deja cele două experienţe de knock and run, nu ne-am mai obosit să mergem la uşă. în fond, cine putea să fie, cineva care mi-a găsit ochelarii şi mi i-a adus înapoi? posibil. e posibil...

a fost ligia pe la noi. ligia. li. care, spre deosebire de stan-ca, n-a venit nici pentru lăptic domnesc, nici să ne bată la remi (ruşine, stanca, să terfeleşti în noroi două bolnave în propia casă a părinţilor uneia dintre ele...), revenim la ligia, ci să ne aducă fructele pe care le-am ratat ieri, din motive de citiţi day 3. kiwi acre şi miniportocale acre. îi mulţumim pe această cale şi o mai aşteptăm peste o săptămână, când suntem rubeolă free şi se coc şi fructili. tot spre deosebire de stanca, ea care a făcut bolile de copii înainte să-i mijească părul preadolescentin şi care, deci, a venit imună la boala cu simptome neglijabile, ligia a intrat în focarul de infecţie numit temporar casa bolii hodade cu un entuziasm şi curaj pentru care merită din plin două săptămâni de concediu medical. eu o bănuiesc că a venit doar pentru ca să apară consemnată în jurnal. aşa e ea, cum aude că e rost de jur-nal, cum se înfiinţează cu microfonul în mână. aseară nu-l avea la vedere, dar prea se pipăia pe buzunarul de la blugi. nu ştiu, nu zic nimic. eu am rubeolă.

n-am mai fost la cârciumă de cel puţin 400 de ani şi tare mă tem că n-o să mai găsesc drumul spre. sunt curioasă dacă picăturile de becherovka cu care l-am marcat ultima dată mai sunt vizibile. trebuia să aleg ceva mai vizibil. jäger, vin roşu sau de ce nu, vin roşu!j’ai bistrot, unde eşti? piaţa mărăşeşti nr. 6, ştiu...

după toată povestea cu doctoriţa, karaoke şi radiohead, am fost foarte atentă la mişcările lui andi pe fb. ar fi fost mai simplu să stau în faţa geamului lui şi să-l urmăresc, dar

sunt consemnată la domiciliu din cauza unei “boli” conta-gioase şi n-am cum să mă comport ciudat în faţa blocului lui, aşa că stau acasă şi mă port ciudat în faţa laptopului. (de exemplu, am desfăcut o banană din partea nefirească a ei!!!)şi, într-adevăr, a făcut o mişcare la care nu m-aşteptam. andi gherghe is now in a relationship. n-am stat să verific detaliile. am reacţionat aproape instant şi m-am desconspirat, cu toate complicaţiile despre care ştiam că vor surveni. mi-am modificat statusul din... well.. nimic, în single, ca să înlătur orice fel de suspiciune, bănuială, prezumţie cum că, mă rog, nu zic mai multe, eu am rubeolă. reacţiile n-au întârziat să apară, oamenii s-au bucurat pentru mine, s-au întristat şi majoritatea au rămas pur şi simplu indiferenţi de invidie. m-am uitat dacă şi la andi e aceeaşi aglomeraţie şi mi-am dat seama că mişcarea mea a fost nu doar inutilă ci mai ales inutilă. andi a declarat-o pe aparţinătoare şi nu semăna deloc cu mine. nici măcar la nume. nici măcar la anul naşterii. nimic.

asta e. acum aţi aflat, sunt singură. vero zice să nu scriu asta, că nu dă bine. numa un pic. vero, am pus pe facebook deja, toată lumea ştie. nu-i adevărat, io n-am facebook şi nu ştiu. mă uit la ea cu drag. aşa e, ai dreptate. şi ce să scriu? scrie că eşti într-o relaţie cu rubi. da, aşa e, ai drep-tate.

deci. asta e. acum aţi aflat, sunt într-o relaţie cu... nu pot sa scriu prostia asta. să nu-i spuneţi lui vero. mulţumesc!

deci asta e. acum aţi aflat. don’t brufen 400 and facebook.

64

day 5. vineritoate verile le-am făcut la bunici. mi-era bine. undeva prin august mi-era rău. mi se făcea un dor de părinţi de nu mai ştiam cum mă cheamă. le scriam scrisori înduioşătoare, cu litere de tipar, în care le mulţumeam pentru gumele-bilă şi bomboanele pudrate cu cacao amară pe care mi le trimiseseră şi îi rugam să vină să mă viziteze. poate veneau, poate nu veneau. îmi trecea, oricum.la bunici era răcoare când mă puneau să dorm de-amiaz’. erau muşte. era moşu’ care citea ziarul. seara erau mere coapte şi cartofi prăjiţi. erau pâinicile pe care buni le făcea pentru biserică şi iar cartofi prăjiţi. în iulie erau furtuni, mai ales prin preajma lui sf. ilie, şi lumină nu era. stăteam înghesuiţi în pat şi bunica ne spunea poveşti despre părinţii noştri când erau mici. se lu-minau icoanele de pe pereţi de la fulgere şi ne zgribuleam şi ne puneam mâinile la urechi şi închideam ochii, ca să n-auzim tunetele. buni râdea de noi, da-şi făcea cruci. vremea mare era, totuşi, vreme mare şi, când era mare mare, porneau clo-potele la biserică să împrăştie norii. biserica era pe deal şi mă gândeam la clopotar - era eroul satului, clar.grădina era mare, lungă şi merii erau deşi şi umbra de sub ei groasă. şopronul mirosea a praf şi a lemne aruncate la grămadă.şi în spatele grădinii, aproape de pârâu, era un nuc. stăteam ore întregi, zile întregi, veri întregi sub nucul din fundul grădinii, privind cerul printre frunze. era vânt cald câteodată, erau furnici în iarbă, erau păpădii câteodată. departe pe dealul de peste pârâu erau vaci mici şi o casă singură. feri stătea acolo. feri, al cărui mijloc de transport erau cele două picioare. fugea feri zeci de kilometri în fiecare zi, la muncă şi-napoi pe deal. un fel de forrest gump autohton. poate nici nu vorbeam cât stăteam acolo sub nuc, veri în-tregi. poate nici nuci nu mâncam. poate nici nu era nucul nostru şi poate nici vântul nu bătea câteodată. poate că acolo timpul se oprea şi pornea la loc când buni mă găsea, după o jumătate de oră de strigat că-i gata masa.

era bine. era bine.

mă uit pe geam cum ninge. deschid geamul şi apăs cu palma în zăpada culcată pe pervaz. e rece afară şi asta îmi face respiraţia să arate ca un fum gros. stau deja de ceva vreme

în geam când deodată asfaltul se crapă şi nuci cresc din mijlocul străzii. din trotuar. din etajul patru al blocului de peste drum. din blocul de peste drum. din maşinile par-cate oblic în parcare. din copiii care-au ieşit în zăpadă. din bunicii care au ieşit cu ei în zăpadă. din nucii care-au cres-cut din trotuar. din nucii care-au crescut din nucii care-au crescut din trotuar. zăpada cade şi nucii cresc hăt până la cer, unde e senin câteodată.

vă jur.e bine.

vero se uită la hable con ella. n-o deranjez, nu-i spun nimic. poate nu e obişnuită cu nuci crescând în toiul iernii, în mijlocul străzii şi cu zăpada care cade cade cade.

azi nu mi-am luat medicamentele. poate de-aia.bonus track - caetano veloso – cucurrucu paloma.

65

day 6. sâmbătă.plănuisem o petrecere astăzi. pentru rubeolici şi foşti ru-beolici. şi de ce nu, pentru viitori rubeolici. o plănuisem cu vero, în gând mai mult, adică ce mai mult, de tot în gând. n-am spus nimănui de ea, fiindcă eram sigure că n-o să vină nimeni. n-a venit nimeni şi n-am mai mers nici noi. ne-am săturat de rubeolă ca de ceai, mai ales vero de a mea, fiindcă ea nu mai e în carantină, dar vrea, nu vrea, e în poveste.

cum n-am mai mers la petrecerea neanunţată, au venit oameni pe la noi. şi zsolt. ne-am bucurat, chiar dacă e ungur. a fost prima geacă de bărbat care s-a agăţat în cuierul nostru săptămâna asta, chiar dacă e cumpărată de la H&M. el e zsolt, chiar dacă.

pe zsolt l-am rugat să aducă apă şi lapte şi cred că n-a înţeles bine când i-am zis, pentru că a venit chiar cu o sticlă de lapte milli de 1,5L 3,8% grăsime. l-am trimis repede la palas şi s-a întors cu o cutie de pe domeniile sâmbureşti, 0,75 L 11% grăsime. altă treabă. 2006, un an bun pentru vaci. am ras un remi mic de control, mai mult fiindcă eram curioase cum se zice joker pe ungureşte. TOT AŞA, NUMA CĂ ŢII GURA MAI STRÂMBĂ. era cât pe-aci să adormim de entuziasm cu capul pe suite, români şi unguri laolaltă, când sună la interfon stanca. ascundem remi-ul în frigider, unde ştim că ea n-ar căuta niciodată pentru că nu mănâncă, ne aruncăm toţi pe can-apeaua din sufragerie şi în treacăt pornesc un film de la jumate, ca să pară că ne distrăm, ne simţim bine. se face că filmul e chiar bun, stanca întreabă despre ce e vorba. nu ştiu, am rubeolă. nu ştiu, îs ungur. vero n-are nicio scuză aşa că pune privirea în pământ şi filmul de la capăt. amarcord, al lui fellini.

a urmat şi un al doilea film şi câte un pahar de lăptic spu-mant adus de stanca. mi-ar plăcea să pot pune în cuvinte cât de frumoasă sunt filmele lui wong kar wai, dar nu ştiu cum. şi nici nu cred că ţin aşa de tare. ţin mai tare să le văd. (încă) am rubeolă. şi noaptea, pe ascuns, (încă) ninge.

66

day 7. duminică.duminica de-obicei mă duc în sâncrai, la ai mei. mâncăm, schimbăm o părere. mângâi pisica, mă umple de păr, n-o mai mângâi. mă joc cu gufi care mă umple de labe pe pan-taloni, dar pe ea o iert pentru că scheaună de iubire când mă vede, şi eu la fel. mai schimbăm vreo două păreri, facem sinteza săptămânii şi un pic de politică şi gata. mă întorc acasă la ale mele. azi nu pot să mă duc, aşa că tata vine şi face ultima acţiune de mâncarea-pe-preş-şi-fugi. de mâine, gata cu asta. stau în bucătărie. dimineţile sunt luminoase în bucătărie şi razele curg peste tot. pe portocalele nedesfăcute, pe borcanul cu bomboane, pe ceasul cu maimuţă, prin paha-rele goale şi pline rămase de-aseară, pe scaune, jucării din kinder şi cutii de ceai. lumina bălteşte în farfuria de supă şi eu fac unde cu lingura. mereu când mănânc singură îmi aduc aminte de in the mood for love şi cum e trist să mănânci singur. da’ bine, ei mănâncă supă cu beţigaşe, aşa că poate de-aia.

rubeola asta e o parşivenie. am crezut-o inofensivă, dar în tot timpul ăsta a acţionat silenţios pe dinăuntru. mai întâi gâtul, apoi ochii, plămânii, sinusurile. şi acum pleacă şi mă lasă coaptă pe dinăuntru. îmi zice frate-meu acu’ 2 zile să am grijă să nu fac o suprainfecţie. eu încerc să-l ascult, ştie ce vorbeşte. când mi-am luat maşina, mi-a zis să nu beau şi să conduc şi să nu împrumut maşina. l-am ascul-tat. am vândut-o. şi acum am încercat să-l ascult. aşa că n-am făcut nicio suprainfecţie. m-a făcut ea pe mine.

e linişte în casă. au plecat toţi sau poate nici n-a fost ni-meni. poate nici eu nu sunt aici. poate nici n-am avut vreo boală. poate n-am avut niciodată nimic. e posibil, e foarte posibil.sau poate încă stau pe spate sub nucul din grădină şi visez. dacă număr până la 5, buni o să vină să mă trezească. 1 2 3 4 5! dacă număr până la 5, buni o să vină să mă trezească. 1 2 3 4 5! dacă număr până la 5, buni o să vină să mă trezească. 1 2 3 4...

sunt la târgovişte, într-o bucătărie la ultimul etaj. prin balcon intră toamna. sunt pe plajă la constanţa, în larg sunt delfini. sunt cu febră în pat şi în jurul meu sunt oameni cu capete mari care vorbesc rar.

sunt în clasa întâi, mi-am pierdut mănuşile roşii în bancă.

dacă număr până la 5, buni o să vină să mă trezească. 1 2 3...

sunt în curte la band şi joc fotbal cu băieţii.sunt la o zi de naştere şi mă sărut pentru prima dată. îmi ţin respiraţia.sunt în vişinul mătuşii şi îmi pătez tricoul cu roşu şi verde.sunt la înmormântarea bunicii. nu înţeleg nimic.

dacă număr până la 5, buni o să vină să mă trezească. 1 2...

sunt la primul examen de actorie, am un ghiveci în braţe şi picioarele îngheţate.sunt pe trambulină cu 4 băieţi. sunt nepoţii mei.sunt de anul nou în faţă la j’ai bistrot.sunt în pat. cineva doarme cu mine în braţe.

dacă număr până la 5, buni o să vină să mă trezească. 1...buni, ce-i asta ce visez eu? asta-i viaţa mea? aşa o să fie?

copilăria trece. bolile copilăriei trec. dragostea trece şi ea (de ce-oi fi scris asta?) .sunt unele chestii care nu trec. tatuajele, cicatricile, moartea. da’ astea nu-s aşa de importante.

mama zice că m-am născut vânătă, cu cordonul în jurul gâtului şi c-am fost foarte bolnăvicioasă când am fost mică. nu-mi aduc aminte nimic. despre boli, mai nimic. despre nuci, însă... ...3 4 5! la masăăăăă

Dă viață pozelor tale digitale!Intră pe www.digitalcolorfoto.ro

și află cum!

s. m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).

Pentru o mai bună înțelegere folosiți diacritice!

ă

pentru tipar fără greșeli

www.digitalcolorcompany.ro

TIPAR CARTE | CARTE PERSONALIZATĂ | RECONDIŢIONARE CARTE | EDITURĂ

LeCtura #8 - Visul

Documents

Transcript of LeCtura #8 - Visul