131

MODULUL 13.

Conceptul de întreprinzător şi impactul acestuia în politica unei întreprinderi

Timpul mediu necesar pentru studiu:

Obiective educaţionale

În urma parcurgerii acestui modul veţi şti:

- Rolul şi importanţa întreprinzătorului;

-;

Cuvinte cheie:

-Întreprinzător, proprietar, evaluarea riscului, contract de

asociere

Cuprinsul Modului:

13.1. Conceptul de întreprinzător: noţiuni generale

13.2. Profilul întreprinzătorului

Întrebări de autoevaluare Rezumat Bibliografie

132

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

13.1. Conceptul de întreprinzător: noţiuni generale

În analiza IMM-urilor, apare frecvent sinonimia întreprinzător-întreprindere, existând, mai

ales în strategiile de început ale noii întreprinderi, o pliere aproape perfectă între cele două

elemente. Înţelegerea acestei interferenţe, fireşti în cazul acestor tipuri de întreprindere, permite

reliefarea principalei trăsături comportamentale de dezvoltare a instituţiilor mici şi mijlocii. La

acest nivel, întreprinzătorul este actorul principal, factorul activ şi determinant. Logica

economică sugerează ca fundament în cazul definirii noţiunii de întreprinzător tocmai

identificarea concretă a rolului acestuia în cadrul firmei.

Conceptul de întreprinzător reprezintă, în sens larg, numele dat în teoria economică

proprietarului-manager al unei firme. Webster's Third New Internaţional Dictionary (1961)

defineşte întreprinzătorul ca fiind "cel care deţine, organizează, conduce şi îşi asumă riscul

afacerii". Alte lucrări1, consideră că funcţiile întreprinzătorului sunt:

• să furnizeze, să procure capitalul necesar firmei;

• să organizeze producţia prin cumpărarea şi combinarea factorilor de producţie;

• să-şi asume riscul activităţilor respective, risc care creşte inevitabil prin faptul că

resursele trebuie alocate producţiei înainte ca producţia obţinută să fie vândută.

Întreprinzătorului îi pot fi atribuite trei funcţii majore:

• purtător de risc şi incertitudine;

• inovator;

• conducător şi organizator al întreprinderii.

Primul care a utilizat termenul de întreprinzător într-un context economic este, conform

criticii în domeniu, Richard Cantillion. În lucrarea, „Essai sur la nature de commerce en

general"2, publicată la 21 de ani după moartea sa, Cantillion defineşte întreprinzătorul ca fiind

Penguin Economics Dictionary, 1976 Lucrare publicată, în 1755

133

agentul care cumpără factori de producţie pentru a-i combina în produse destinate vânzării pe

piaţă, în condiţiile în care cheltuielile sunt cunoscute şi certe, iar veniturile necunoscute şi incerte.

Incertitudinea venitului rezidă în faptul că nu poate fi cunoscută pe deplin cererea pieţei.

Mai târziu, întreprinzătorul Jean Baptiste Say, considerat pe bună dreptate primul profesor

de economie politică al Europei, a dezvoltat acest concept. Definiţia dată de acesta plasează

întreprinzătorul într-un rol mai specializat şi mai detaliat, fiind mai puţin generală. El consideră

că întreprinzătorul trebuie să posede "...judecată, perseverenţă, precum şi o înţelegere a lumii şi a

afacerilor. El trebuie să estimeze cu o precizie tolerabilă importanţa produselor, nivelul probabil

al cererii şi factorii de producţie necesari la un moment dat; pe de altă parte, el trebuie să cumpere

materii prime, să-şi asigure forţa de muncă, să-şi identifice clienţii, acordând o atenţie deosebită

economiei şi ordinii, într -un cuvânt, el trebuie să posede arta controlului şi administraţiei"3.

Say insistă asupra necesităţii afirmării simultane a acestor calităţi ca o condiţie a

succesului în afaceri. Dacă oricare din calităţile de mai sus ar lipsi, atunci activitatea

întreprinzătorului ar putea eşua.

Dacă economiştii clasici englezi creditau iniţial întreprinzătorul cu un rol minor în

activitatea economică generală, considerând că acesta jucă un rol secundar în direcţionarea şi

asigurarea capitalului, nu acelaşi lucru se poate spune despre şcoala clasică engleză, care a

adoptat o perspectivă de abordare a problemelor mult mai largă, în principal, la nivel

macroeconomic.

Marele merit al întreprinzătorului în direcţia alocării şi realocării resurselor în condiţiile

unui dezechilibru perpetuu4, a fost evidenţiat însă de Carl Menger, fondatorul şcolii economice

austriece. El a accentuat nevoia de informaţie a întreprinzătorului şi abilitatea de a o analiza cu

succes pentru a reuşi să aloce în mod corect resursele5, analizând, de asemenea, rolul

incertitudinii în activitatea întreprinzătorilor.

O contribuţie marcantă în aprofundarea conceptului de întreprinzător şi a rolului acestuia a

avut Schumpeter (1954). În viziunea sa, inovaţia este principalul element ce ar trebui să

caracterizeze un întreprinzător, cele două concepte suprapunându-se practic în lucrările sale.

Conform teoriilor sale, întreprinzătorul este persoana care realizează un nou produs sau un nou

Say, citat în Binks şi Vale, 1990 4 datorită faptului că oferta şi cererea se află într-o schimbare permanentă 5 C. Menger - Principles of Economics, Free Press, Glencoe, 1950

134

proces de producţie, printr-o nouă combinaţie a factorilor de producţie, în esenţă, printr-o

inovaţie.

Sunt avute în vedere cinci tipuri de inovaţii:

• oferirea unui nou produs;

• realizarea unei metode de producţie mai eficace în cazul unui bun deja existent;

• descoperirea unei noi metode de organizare şi conducere;

• utilizarea unor noi surse de materii prime;

• descoperirea şi cucerirea de noi pieţe;

Schumpeter considera că elementele specifice activităţii de întreprinzător există numai

atâta timp cât are loc introducerea unei inovaţii, bazându-se pe următoarea afirmaţie: "...oricine

este întreprinzător numai atunci când realizează noi combinaţi şi îşi pierde acest caracter imediat

ce şi-a încheiat inovaţia, când îşi va conduce afacerea în acelaşi mod în care alţi indivizi îşi

conduc propriile întreprinderi"6. Adevăratul întreprinzător nu mai este privit ca persoana care

răspunde la forţele pieţei sau la un proces de ajustare determinat de un raport nou între cerere şi

ofertă, ci, mai curând, ca persoană care cauzează schimbarea.

În 1968, Leibenstein îmbunătăţeşte teoria lui Schumpeter, delimitând două tipuri de

întreprinzători:

a) inovatorul (lui Schumpeter), care realizează prin inovaţii noi combinaţii ale factorilor de

producţie;

b) întreprinzătorul care se caracterizează printr-o funcţie managenală şi care reuşeşte, mai

mult/mai puţin cu succes, să realizeze combinări tradiţionale.

Marele profesor american P.F. Drucker7, defineşte întreprinzătorul într-un mod pragmatic,

dintr-o perspectivă managerială americană tipică. El consideră că întreprinzătorul întotdeauna

urmăreşte schimbarea, o identifică, răspunde la ea şi o exploatează ca o oportunitate, activitatea

acestuia nefiind nici ştiinţă şi nici artă, ci practică.

Definiţia lui P.F. Drucker se concentrează pe existenţa unei adevărate culturi de

întreprinzător, care are la bază exploatarea tuturor noilor oportunităţi ale pieţei. Autorul consideră

că elementele caracteristice comportamentului de succes al întreprinzătorului pot fi dezvoltate în

6 J.A. Schumpeter - History of Economic Analysis, Oxford University, New York, 1934 7 Innovation and Entrepreneurship. Practice and Principles, Harper &Row Publishers, New York, 1985

135

cadrul organizaţiilor existente, asigurându-se un avantaj competitiv Această concepţie este

întâlnită şi la alţi autori8, accentuând mai mult ceea ce face întreprinzătorul, decât ceea ce este el.

Se poate face o distincţie de termeni dintre proprietarul unei întreprinderi mici şi mijlocii

şi întreprinzător, astfel:

a) Proprietarul este persoana care creează şi conduce o întreprindere pentru a-şi promova

scopurile personale. Întreprinderea va fi principala lui sursă venit, consumându-i majoritatea

timpului şi efortului. Proprietarul consideră întreprinderea ca o extindere a personalităţii sale,

existenţa acesteia fiind limitată de nevoile şi dorinţele familiei, neapărând dorinţa de creştere.

b) Întreprinzătorul este persoana care influenţează şi conduce o întreprindere, având drept

scop central profitul şi creşterea. El este caracterizat, în principal, prin comportament inovativ şi

prin folosirea principiilor managementului strategic.

Dar întreprinzător nu poate fi orice proprietar-manager al unei întreprinderi; dacă latura

inovatoare a activităţii sale nu apare, el poate fi considerat doar administrator.

Se pot contura în linii mari trei direcţii fundamentale:

• Întreprinzătorii sunt priviţi ca persoane care reacţionează şi răspund la semnalele pieţei,

în acest fel facilitând procesele de piaţă. Rolul îndeplinit de întreprinzător în aceste

împrejurări îl putem considera ca unul administrativ, pasiv.

• Întreprinzătorul, prin activitatea şi managementul aplicat, cauzează îmbunătăţiri de

natură graduală asupra produselor şi proceselor existente. Avem astfel de a face cu un

rol managerial activ.

• Întreprinzătorul cauzează dezvoltarea economică prin introducerea de inovaţii, care

schimbă în mod fundamental alocarea factorilor de producţie. Astfel, el are un rol

inovator.

O parte a literaturii economice consideră conceptul de întreprinzător strâns legat de

caracteristicile personale ale diferiţilor întreprinzători. În consecinţă, se consideră că aceste

caracteristici ar avea o valoare absolută în dobândirea statutului de întreprinzător şi în conducerea

cu succes a unei întreprinderi, întreprinzătorii fiind născuţi şi nu făcuţi, formând o categorie

distinctă în funcţie de anumite caracteristici, care îi diferenţiază de ceilalţi indivizi. O altă parte a

literaturii şi cercetărilor economice consideră că întreprinzătorii sunt mai bine analizaţi şi definiţi

în funcţie de contextul social în care se află şi grupurile sociale de care sunt legaţi. Factorul social 8 J.A. Timmons - New Venture Creation. Entrepreneurschip in the 1990's, Homewood, Boston, 1990

136

are, aşadar, un rol primordial în dobândirea statutului de întreprinzător şi în conturarea anumitor

caracteristici.

Există prin urmare două abordări ale procesului de analiză a întreprinzătorilor:

• abordarea clasică, conform căreia analiza trebuie să aibă la bază valorile individuale

ale întreprinzătorilor;

• abordarea bazată pe contextul social în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea.

Teoretic se pot formula interpretări diferite referitoare la conturarea motivaţiilor

principale, la

dorinţa de a deveni întreprinzător, dobândirea ideilor despre noua afacere, la decizia de a intra în

afaceri şi rolul intervenţiei guvernului.

13.2. Profilul întreprinzătorului

Nu există un model ideal pentru întreprinzătorul de succes, dar analiza profilului mai

multor întreprinzători bine cotaţi pe piaţa românească, precum şi a unor întreprinzători de succes

din mediile economice dezvoltate, manageri ai întreprinderilor devenite faimoase pe plan

internaţional (cazul creatorilor firmelor Sony, Body-Shop, Apple-Computer, Ben & Jerry,

Microsoft etc), a condus la delimitarea unor caracteristici de esenţiale pentru întreprinzătorul de

succes (calităţi, aptitudini, personalitate).

Importanţă deosebită prezintă:

- asumarea riscului fără ca aceasta să fie însoţită de sentimente de teamă;

- o bună opinie despre propria persoană şi încredere în propriile forţe;

- o bună calificare, cunoştinţe şi experienţă într-un anumit domeniu sau chiar talent;

- ambiţios, hotărât şi insistent în urmărirea obiectivelor fără să fie stresat de acestea;

- curiozitate, creativitate (imaginaţie şi inovaţie), capitalizarea ideilor altora;

- extravertit, bune abilităţi comunicaţionale cu angajaţii, clienţii, partenerii de afaceri etc;

- nu caută evitarea conflictelor, abordând o manieră deschisă;

- raţional, obiectiv, responsabil, consideră întreprinderea o activitate serioasă, acordând -i

o importanţă maximă;

- o mare nevoie pentru realizări şi satisfacţii personale;

137

- energic şi sănătos, cu o mare capacitate de muncă;

- dispune de arta de a vinde şi de a-şi promova propriile produse şi servicii;

- entuziast, având capacitatea de a-şi motiva subordonaţii;

- acceptă înfrângerea, având capacitatea de a învăţa din greşelile sale şi ale altora şi de a o

lua de la capăt;

- îşi cunoaşte atuurile şi punctele slabe;

- dispune de calităţi manageriale, spirit de organizare şi putere de decizie, orientare spre

profit şi aptitudini de lider;

- spirit de independenţă;

- se bucură de sprijinul familiei;

- optimist, dar, în acelaşi timp, realist;

- flexibil, cu o mare putere de adaptabilitate, receptiv la schimbări,

- spirit de iniţiativă;

- se bucură de o bună reputaţie;

- banii nu constituie motivaţia principală;

- personalitate puternică;

- echilibrat, matur din punct de vedere emoţional, are capacitatea de a se controla şi de a

trece peste evenimentele neplăcute.

Simpla prezenţă a acestor însuşiri nu poate garanta reuşita în afaceri, dar poate cu

certitudine contribui la lansarea cu succes a unei întreprinderi şi apoi la creşterea acesteia.

Trebuie făcută menţiunea că nu toţi potenţialii investitori prezintă aceleaşi înclinaţii şi

disponibilitate pentru activitatea de întreprinzător de succes, unele din trăsăturile anterior

enunţate fiind chiar esenţiale (asumarea riscului, nevoia pentru realizări, cunoştinţe şi experienţă

într -un domeniu, extravertit, calităţi manageriale). Totuşi, nu înseamnă că indivizii care nu

prezintă unele din caracteristicile de mai sus ar trebui excluşi de la această activitate, ci doar că

indivizii la care le întâlnim au mai mari şanse de a desfăşura o activitate de succes.

Dacă caracteristicile de mai sus se întâlnesc dar nu există o motivaţie bine conturată

pentru lansarea întreprinderii, este evident că activitatea de întreprinzător nu este indicată pentru

aceştia, iar riscurile de eşec sunt foarte mari.

138

Din punct de vedere social există o serie de factori care pot determina prezenţa

întreprinzătorilor pe piaţă, influenţându-le totodată comportamentul. Principalii factori sociali cu

impact direct asupra comportamentului antreprenorilor sunt:

- influenţele sistemului cultural naţional, bazat pe un sistem de valori;

- modul de receptare a activităţii întreprinzătorilor de către opinia publică;

- influenţa şcolii şi atitudinea ei relevată prin planul de învăţământ faţă de IMM-uri;

- tradiţiile activităţii de întreprinzător în cadrul familiei;

- existenţa în societate a conduitei de concepere a carierei în întreprinderi mici şi

mijlocii;

- intervenţia guvernului în vederea stimulării sectorului mic şi mijlociu şi a realizării

unei mai bune integrări a acestuia în cadrul economiei.

Atâta timp cât ambiţiile fiecăruia sunt ancorate într-un context social, iar abordarea bazată

pe valorile individuale este considerată centrală sau unică, posibilitatea intervenţiei printr-o

anumită politică este de cele mai multe ori limitată. Modelul tradiţional de analiză trebuie depăşit,

întreprinzătorul aflându -se atât sub influenţa valorilor sociale, cât şi a celor individuale.

Modelul tradiţional al întreprinzătorului de succes; needucat, necalificat, emigrant sărac,

care se consideră marginalizat social şi care caută să dobândească o poziţie socială9 se regăseşte

parţial în mentalitatea socială din ţările aflate în perioada de tranziţie, la care se adaugă alte

concepţii întâlnite în rândul populaţiei cum ar fi:

- capitalul de lansare al întreprinzătorilor are de multe ori un caracter ilicit;

- unii întreprinzători desfăşoară activităţi pe terenul practicilor ilegale10;

- întreprinzătorii se îmbogăţesc exploatând numele altora;

- acumularea capitalului va denatura sistemul de valori ale întreprinzătorilor şi îi va

împinge spre etalarea ostentativă a unui stil de viaţii occidental.

Acestea constituie unele din cauzele receptării negative a activităţii întreprinzătorilor în

rândul unor indivizi, atât în România, cât şi alte economii de tranziţie. Apare în aceste condiţii

necesitatea creări i unei culturi de întreprinzător bazate pe valorile moderne, întâlnite în ţările cu

economie de piaţă.

8 Scase şi Goffe, 1980

139

Întreprinzătorul român se individualizează faţă de cel din ţările cu o economie de piaţă,

prin următoarele elemente:

- o relativă slabă educaţie economică şi o lipsă a experienţei în afaceri;

- preocupat în bună măsură de activităţile care conduc spre un profit imediat (comerţ,

servicii), rareori având în vedere obţinerea profitului pe termen lung, lipsindu-i de multe ori

viziunea strategică;

- se confruntă cu un capital insuficient datorită nivelului scăzut al economiilor personale

şi restricţiilor pe care le prezintă piaţa creditului;

- motivaţia principală a demarării unei afaceri constă în dorinţa de a lucra pentru propria

persoană, de a conduce şi de a nu fi condus;

- în general, conştient de faptul că seriozitatea şi efortul susţinut sunt factori de bază ai

succesului în afaceri;

- multe din elementele afacerii sale (utilaje, produse, servicii, concepţii manageriale)

sunt învechite, fiind confruntat permanent, în mod conştient sau inconştient, cu

pericolul perpetuării unor practici manageriale caracteristice mecanismului economic

centralizat.

Întrebări de autoevaluare

1. Ce se înţelege prin întreprinzător?

2. Care sunt principalele funcţii majore ale întreprinzătorului?

3. Precizaţi care este distincţia dintre proprietarul unei întreprinderi şi întreprinzătorul

acesteia?

4. Enumeraţi câteva din caracteristicile esenţiale ale întreprinzătorului de succes?

Rezumat

Sunt prezentaţi paşi pe care trebuie sa îi parcurgă un viitor întreprinzător. Sunt specificate

140

principalele funcţii majore ce trebuie îndeplinite de un întreprinzător de succes. Totodată trebuie

făcută distincţia clară dintre proprietar şi întreprinzător, chiar dacă de multe ori în cazul

întreprinderilor mici şi mijlocii, cele două funcţii sunt deţinute de aceeaşi persoană sau multe din

atribuţiile lor se suprapun.

Bibliografie

1. Nistorescu T., Meghişan Gh.: Economia întreprinderii, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1995.

2. Stăncioiu I., Militaru Gh.,: Management. Elemente fundamentale, Ed.Teora, Bucureşti 1998.