Gavril ŞTEFAN

Economie rurală partea I - note de curs -

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi

Medicină Veterinară IAŞI 2001

CUPRINS

Economia rurală – componentă a sistemului ştiinţelor economice .........................................................................………..3

1.1. Obiectul de studiu............................................................................... ………...3 1.2. Informaţia şi metoda de cercetare ...................................................... ………...7 1.3. Economia rurală – evoluţie, tendinţe.................................................. ……….11 Concepte de bază şi probleme de discutat................................................. ……….14 Bibliografie................................................................................................ ……….14

Spaţiul rural şi fundamentele teoretice ale dezvoltării rurale.......………15

2.1. Definirea spaţiului rural...................................................................... ……….15 2.2. Particularităţile spaţiului rural ............................................................ ……….16 2.3. Funcţiile spaţiului rural ...................................................................... ……….17 2.4. Clasificarea spaţiului rural ................................................................. ……….19 2.5. Spaţiul rural şi Descentralizarea......................................................... ……….24 2.6. Conceptul de “Regiune”..................................................................... ……….25 2.7. Regiunile rurale .................................................................................. ……….28 2.8. Dezvoltarea rurală – concept, delimitări ............................................ ……….30 2.9. Principiile dezvoltării rurale............................................................... ……….32 2.10. Particularităţile dezvoltării rurale..................................................... ……….33 2.11. Obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rurală ……………………..34 2.12. Coordonatele dezvoltării integrate şi durabile a spaţiului rural……………..35 2.13. Diagnoza spaţiului rural şi a dezvoltării durabile............................. ……….40 Concepte de bază şi probleme de discutat................................................. ……….44 Bibliografie................................................................................................ ……….44

Actorii economiei rurale....................................................................………45

3.1. Gospodăriile (Menajele)..................................................................... ……….46 3.2. Întreprinderile..................................................................................... ……….60 3.3. Băncile şi instituţiile financiare din mediul rural .............................. ……….74 3.4. Statul şi administraţia în viaţa economică a spaţiului rural................ ……….75 3.5. Mediul extern şi schimbul interregional............................................. ……….76 Concepte de bază şi probleme de discutat................................................. ……….77 Bibliografie................................................................................................ ……….77

Economia rurală – componentă a sistemului ştiinţelor economice

1.1. Obiectul de studiu

“Economia Rurală” face parte din familia ştiinţelor economice şi are ca obiect, studiul fenomenelor şi proceselor economice desfăşurate în perimetrul spaţiului rural şi a legilor care guvernează interacţiunile existente intre activitatea economică şi lumea rurală considerată ca un tot. Definiţia enunţată mai sus presupune înţelegerea principalilor termeni cuprinşi în ea şi anume: “ştiinţa economică”, “spaţiu rural” şi “lumea rurală”. I. Ştiinţa economică În sens iniţial termenul de economie provine de la grecescul “oikia” care semnifică casa şi “nomos” care semnifică regula – arta de a “gira” casa, cu alte cuvinte, organizarea şi conducerea diferitelor activităţi domestice cu scopul de a asigura pe cât mai bine posibil existenţa membrilor familiei.

(…În timp casa a devenit o ţară, un grup de ţări, pământul întreg şi, de la peroadă la perioadă s-au produs importante schimbări. Progresul tehnic a adus mijloace din ce în ce mai eficiente, relaţiile dintre oameni şi grupuri de oameni s-au dezvoltat, activităţi noi au apărut, populaţia a fost şi este într-o creştere continuă,….dar, noi ne confruntăm cu aceleaşi probleme: cum organizăm resursele limitate de care dispunem pentru a face faţă nevoilor noastre şi a ne asigura existenţa la nivel individual şi colectiv? În acest sens trebuie să răspundem la trei întrebări: ce trebuie să producem pentru a asigura satisfacerea nevoilor noastre? care sunt modalităţile? cum repartizăm aceste bogăţii produse între oameni?. Maniera în care activităţile umane răspund la aceste trei întrebări constituie astăzi domeniile economiei.).

Ştiinţa economică vizează deci, studiul fenomenelor economice (producţia, consumul, schimbul etc.), a mecanismelor (confruntarea cererii şi a ofertei pe piaţă) şi a interacţiunilor existente între aceste fenomene (producţia este tributară investiţiilor şi invers).

Disciplinele care studiază viaţa economică a unei ţări, formează sistemul ştiinţelor economice, care include: 1. Ştiinţe economice fundamentale – economia politică, istoria gândirii economice,

statistica, ştiinţa conducerii. 2. Ştiinţe economice teoretico-aplicative – economia rurală, economia ramurilor de

producţie (agriculturii, industriei, construcţiei, comerţului etc.). 3. Ştiinţe economice de graniţă – econometria, sociologia economică, istoria

economică, geografia economică, ecologia, cibernetica economică.

Capitol

În cadrul acestei clasificări economia rurală face parte din grupa ştiinţelor economice teoretico-aplicative, chemată să ofere soluţii pentru nevoile nelimitate ale lumii rurale având ca soclu resursele limitate ale spaţiului rural. II. Spaţiul rural

“Termenul “rural” provine din latinescul “rura” care înseamnă câmp, ogor, locuinţa la ţară, ţinut, loc, proprietate la ţară, respectiv “ruralis” care exprimă noţiunea de sat”.

Literatura de specialitate defineşte în general noţiunea de “spaţiu rural” în antiteză cu noţiunea de “spaţiu urban”. Astfel R. Badouin, în cartea sa “Economie Rurale”, defineşte spaţiul rural prin “… zone caracterizate printr-o densitate a populaţiei relativ redusă şi prin preponderenţa activităţilor agricole”, (spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu comportă puternice concentrări de oameni, iar aglomerările sunt limitate la dimensiunile habitatelor sub formă de cătune sau de ferme dispersate în teritoriu. Spaţiul rural se pretează la activităţi de tip agricol datorita pământului ca principal factor de producţie şi este în acelaşi timp întindere şi mediu înconjurător).

O definiţie similară a spaţiului rural este dată de Lemoine F., în lucrarea sa “La fonction multiple de l’ espace rurale dans l’ amenagement du territoire,”, spunând că ruralul cuprinde “teritoriul naţional minus ceea ce este urbanizat, respectiv localităţile urbane şi teritoriile ocupate de activităţile industriale”. Se consideră că acestă definiţie este acceptată de cei mai mulţi specialişti din ţara noastră (1).

Oficial noţiunea de “spaţiu rural” este definită de Recomandarea 1296/1996 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spaţiului rural în următoarea formă: “ spaţiul rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea teritoriului este utilizat pentru agricultură , silvicultură, acvacultură şi pescuit, activităţi economice şi culturale ale populaţiei acestor zone (industrie, artizanat, servicii etc.), amenajări neurbane pentru petrecerea timpului liber şi distracţii sau rezervaţii şi parcuri naţionale, regionale sau naturale, şi alte folosinţe (5, 6.).

III. Lumea rurală Pentru a defini lumea rurală literatura de specialitate şi practica analizelor

economico-sociale utilizează în următoarele criterii: a) criteriul demografic, presupune definirea lumii rurale pin prisma analizei şi

cuantificării următoarelor variabile: numărul, densitatea şi evoluţia populaţiei; factorii de creştere a populaţiei; îmbătrânirea demografică; înoirea şi specializarea forţei de muncă; migraţia populaţiei.

b) criteriul psihologic, “lumea rurală este caracterizată printr-o “unitate psihologică” determinată de norme nescrise rezultate din experienţa, tradiţiile, obiceiurile şi cultura locală multiseculară (locuitorii se cunosc din toate punctele de vedere între ei şi nu există anonimat).

c) criteriul economic, determină caracteristici distincte ale lumii rurale în opoziţie cu lumea urbană, rezultate din analiza următoarelor elemente: profesiunea indivizilor; structura veniturilor populaţiei; structura economiei locale; echparea tehnică a localitătilor etc.

d) criteriul social, pentru lumea rurală problemele sociale (comunicarea, sanătatea, învăţămîntul, relaţiile interprofesionale etc.) rămân adesea asemănătoare. Celula de bază a “economiei rurale” o constituie “comuna” ca unitate

administrativ-teritorială cu multiple funcţii economice, sociale, culturale şi edilitare.

In interiorul acesteia economia rurală se interesează în mod special de agricultură, de sectorul agroalimentar, de silvicultură, de servicii, de instituţii şi infrastructură, de habitat.

a) agricultura, – cuvântul agricultură în interpretare strict toponimică semnifică cultivarea pământului (provine din asocierea latinescului ager = câmp, cu latinescul colere = a cultiva). Acest sens restrictiv continuă să fie utilizat de istorici şi etnografi, fapt care reduce ramura economică a agriculturii numai la activitatea de cultivare a plantelor, deşi dicţionarele precizează corect că agricultura are două mari diviziuni: cultura plantelor (inclusiv exploatarea suprafeţelor acoperite de păşuni şi fâneţe) şi creşterea animalelor. Pe lângă termenul de agricultură se utilizează termenul agrar. Cuvântul “agrar” provine latinescul agrarius din familia lui ager (= câmp) şi are sensul de activitate ce are legătură cu pământul, sau care priveşte proprietatea pământului şi problemele politice, juridice, economice etc, legate de pămînt (termenul agrar cuprinde toate manifestările omeneşti legate de agricultură). Uneori noţiunea de agrar este echivalentă cu cea de rural, sens în care precizăm că este vorba de o impreciziune terminologică, respectiv cele două noţiuni, nu pot fi confundate şi nu sunt sinonime. Sfera noţiunii de rural este mai largă, cuprinzând în interiorul său şi noţiunea de agrar (coloana vertebrală a ruralului este agrarul, iar picioarele sunt: individul şi comunitatea; instituţiile şi infrastructura; sursele de finanţare şi creditul rural; serviciile şi activităţile neagricole (ex: intreprinderile mici si mijlocii care au ca obiect de activitate utilizarea resurselor neagricole) .

Oficial la nivel mondial (conform definiţiei adoptate de banca mondială în anul 1993 şi OECD în anul 1994, respectiv conform sistemului de conturi ONU), sub denumirea de “agricultură” sunt cuprinse următoarele sectoare de activitate economică: producţia agricolă propriu-zisă; silvicultura; acvacultura; pescuitul şi vânatul.

În evidenţa statistică din România termenul de agricultură se utilizează în sens restrâns, înţeiegându-se prin acesta producţia vegetală şi producţia animală.

b) agroalimentarul, -desemnează spaţiul economic “post-recoltă”, numit avalul agriculturii în care

produsele agricole “brute” sunt transformate în produse alimentare şi distribuite consumatorilor finali şi, spaţiul economic “ante-recoltă” care cuprinde activităţi economice din amontele agriculturii legate de furnizarea de bunuri şi servicii intermediare necesare agricultorilor numite generic “agrofurnituri”, (fabricarea şi distribuirea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, materialelor, energiei, combustibililor, tractoarelor, maşinilor şi utilajelor agricole şi de industrializare a produselor agricole etc.

În afara sectoarelor de activitate menţionate mai sus, agroalimentarul înglobează de asemenea şi activităţile agricole şi industriale care nu produc produse

alimentare cum ar fi: producţia de alcool destinată diferitelor industrii sau producţia de textile (lână şi produse din lână, bumbac şi produse din bumbac, in, mătase naturală etc). Întrucât aceste produse nu sunt destinate consumului alimentar, literatura de specialitate se foloseşte de un concept mai larg , şi anume cel de “sistem agroindustrial”, care cuprinde toate activităţile economice din amontele agriculturii, agricultura propriu-zisă şi toate activităţile economice din avalul agriculturii care transformă şi comercializează produsele agricole alimentare şi nealimentare. Astfel, conceptul de agroalimentar se foloseţte exclusiv pentru desemnarea ansamblului de activităţi economice care au ca obiectiv obţinerea produselor alimentare. c) silvicultura,

este o ramură economică, care înglobează activităţile economice din spaţiul ecologic ocupat de păduri, respectiv activităţi legate de extinderea pădurilor prin noi plantaţii, întreţinerea pădurilor actuale şi exploatarea raţională a pădurilor. În dezvoltarea economiei rurale silvicultura în corelaţie cu agricultura are două mari funcţii: - funcţia economică (complementară sau de bază în raport cu zona geografică – câmpie, deal, munte) şi funcţia ecologică.

d) serviciile, sunt activităţi economice care se interpun pe fluxul producţiei (ex: activitaţi de aprovizionare cu factori de producţie, activitaţi de consultanţă, activitaţi de promovare şi distribuţie a produselor etc.), pe fluxul utilizării resurselor specifice zonei, tradiţionale şi a căror produse au cerere asigurată pe piaţă (ex: peisajul rural extrem de divers, favorizează turismul rural şi agroturismul) şi pe fluxul satisfacerii nevoilor edilitare, de comunicare şi spirituale ale populaţiei rurale (ex: servicii de echipare şi întreţinere tehnică a habitatului rural).

e) instituţiile şi infrastructura, instituţiile necesare spaţiului rural sunt: primăria şi consiliul local, şcolile, bisericile, spitalul, poliţia, jandarmeria, poştă şi telefoane, instituţii juridice, băncile, societăţi de credit, societăţi finaciare, de asigurări, oficii de consultanţă agricolă, societăţi de binefacere şi caritate, case sociale, fundaţii, asociaţii şi societăţi de diferite profile (sociale, culturale, ştiinţifice, sportiv-recreative). În abordarea dezvoltării rurale experienţele au dovedit că gradul de utilizare a resurselor generatoare de creştere economică: potenţialul pământului, calitatea capitalului, potenţialul şi calitatea muncii depinde direct de structura şi funcţionalitatea instituţiilor (“rigiditatea instituţională”) şi de gradul de dezvoltare a infrastructurii (reţeaua de transporturi, reţeaua de telecomunicaţii, utilităţile publice etc.). Astfel cele două elemente – instituţiile şi infrastructura – acţionează ca “atractori” sau “respingători” de capital, respectiv ca “atractori” sau “respingători” ai factorilor dezvoltării rurale.

f) habitatul,

cuprinde locuinţele şi spaţiul adiacent (gradul de dotare tehnică, confortul psihic şi gradul de destindere), mediul social (integrarea socială în colectivitatea locală şi complementaritatea activităţilor de acasă comparativ cu cele de la serviciu) şi, mediul înconjurător (natura şi peisajul).

Concluzionând obiectul de studiu al economiei rurale vizează răspuns la următoarea întrebare: • cum utilizăm resursele naturale, economice şi umane din mediul rural pentru a face faţă nevoilor individuale şi colective în condiţiile pastrării echilibrului “agro-silvo-ecologic”, respectiv a conservării mediului natural şi socio-cultural?.

1.2. Informaţia şi metoda de cercetare Economiştii analizează realităţile vieţii economice şi sociale plecând de la un

număr cert de “date cifrice” care au diferite origini – recensăminte, sondaje statistice, studii, fişe de întreprindere,…..- şi sunt publicate în diferite surse – reviste, jurnale, cărţi, documente administrative etc. Aceste informaţii statistice sunt utilizate pentru cuantificarea evoluţiilor care se produc în domeniile producţiei şi consumului, pentru cunoaşterea repartiţiei populaţiei active între diferite sectoare de activitate, pentru a urmări evoluţia preţurilor, pentru a analiza situaţia pieţei interne şi externe etc. Rezultă astfel că, aceste “date cifrice” devin “informaţie economică” iar utilizarea lor presupune anumite precauţii în funcţie de caracteristicile pe care le prezintă. Astfel, -cifrele “exacte” (absolute) permit măsurarea unui fenomen economic – volumul producţiei, modificările de preţ, numărul muncitorilor, volumul cheltuielilor etc, respectiv permit ordonarea şi ierarhizarea variabilelor economice care ne interesează, indicând în acelaşi timp tendinţele acestora ( aceste cifre se exprimă în unităţi naturale – kg, l, buc. etc.).

-cifrele “relative” (exprimate în procente) permit studiul structurii şi evoluţiei unui fenomen economic – sructura economiei naţionale, structura producţiei, structura forţei de muncă pe domenii de acivitate, evoluţia populaţiei rurale, evoluţia forţei de muncă din agricultură etc şi rezultă din prelucrarea cifrelor absolute.

-cifrele “agregate” (exprimate în unităţi valorice sau convenţionale) arată situaţia şi evoluţia activităţilor economice a căror elemente componente sunt diferite între ele. Spre exemplu, cuantificarea importanţei şi evoluţiei producţiei agricole din România în cursul unei perioade date (3, 5, 10, …, ani) presupune analiza şi evaluarea părţilor componente – producţia de cereale, carne, lapte, fructe, …etc, utilizând ca numitor comun valoarea monetară.

Cunoscând conţinutul şi sensul “datelor cifrice” (informaţiei economice), economia rurală utilizează pentru studiul realităţilor spaţiului rural următoarele metode (methodos în limba greacă înseamnă cale, mijloc, mod de exprimare):

I. Analiza economică – presupune descompunerea mintală a întregului în elementele lui componente cu scopul de a studia părţile ansamblului şi relaţiile dintre părţi. Analizele economice se clasifică astfel:

- după sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă (inducţia, când modul de raţionare este de la parte la întreg, de la particular la general, de la faptele concrete la generalizarea ştiinţifică.) şi deductivă (deducţia, când modul de raţionare este de la întreg la parte);

- după conţinut, analiza este calitativă (surprinde fenomenul economic în complexitatea sa “cauze-realităţi-efecte”) şi cantitativă (surprinde fenomenul economic sub aspectul dimensiunii cuantificabile);

- după modul cum surprinde desfăşurarea fenomenelor economice în evoluţia lor analiza poate fi statică (prezintă realitatea economică la un moment dat) şi dinamică (surprinde mişcarea/evoluţia organismului economic în spaţiu şi timp).

Pentru cercetarea condiţiilor concrete şi a resurselor spaţiului rural, economia rurală utilizează frecvent cinci metode de analiză economică, respectiv, 1. analiza indicatorilor statistici, 2. analiza SWOT, 3. analiza comparativă, 4. analiza input-output şi, 5. analiza regională. 1. Analiza indicatorilor statistici, presupune cercetarea spaţiului rural prin prisma indicatorilor ce cuantifică mediul demografic ( ex: numărul locuitorilor, densitatea populaţiei, rata natalităţii, rata mortalităţii, indicile de îmbătrânire a populaţiei, soldul migraţiei anuale, suprafaţa ameninţată de depopulare etc.), mediul economic (teren agricol pe locuitor, structura fondului funciar, nivelul veniturilor pe o persoană, ponderea şomerilor, numărul intreprinderilor în funcţiune la 1000 de locuitori, numărul întreprinzătorilor agrari la 1000 de locuitori etc.), habitatul şi echiparea tehnică a localităţilor (suprafaţa locuibilă pe locuitor, ponderea gospodăriilor care folosesc gaze de la reţea, ponderea locuinţelor racordate la reţeaua de apă, posturi telefonice la 1000 de locuitori, etc.), mediul social (nr. mediu al claselor absolvite, nr. locuitori pe medic, nr. elevi pe cadru didactic, mortalitatea infantilă) şi mediul ecologic ( calitatea aerului, calitatea apei, calitatea solului, păduri afectate de fenomene de uscare etc). Analiza sistemului de indicatori cantitativi, dau posibilitatea celor care studiază spaţiul rural să-şi formeze o imagine “statică” despre realităţile acestuia, iar prin corelare cu analiza calitativă să identifice căile şi strategiile de dezvoltare a spaţiului rural analizat.

2. Metoda analizei SWOT (denumirea metodei provine de la iniţialele din limba engleză a cuvintelor: Strengths – puncte tari, Weaknesses – puncte slabe, Opportunities – oportunităţi, Threats – pericole şi este o metodă importantă a managementului strategic). Din punctul de vedere al economiei rurale analiza SWOT oferă o imagine completă a spaţiului rural prin studiul concomitent al caracteristicilor sale interne şi al influenţelor externe exercitate asupra lui, ţinând cont atât de variabilile pozitive, cât şi de cele negative.

Tabelul 1.1. Analiza SWOT

CONDITII/FACTORI INTERNI EXTERNI POZITIV Puncte tari Oportunităţi NEGATIV Puncte slabe Pericole

În cadrul analizei SWOT se parcurg următoarele etape:

a) evaluarea specificului intern al microregiunii respectiv evidenţierea urmatoarelor aspecte,

puncte tari: - Care sunt avantajele noastre? (resurse naturale; specificul local,

economia locală etc); - Ce facem bine? (produse şi servicii cu specific local etc). puncte slabe - Care sunt dezavantajele noastre? (construcţiile şi tehnicile de

construire; infrastructura şi echiparea tehnică a localităţilor; structura economică; sursele de finanţare; calificarea forţei de muncă etc.);

- Ce facem rău? şi, Ce fac alţii mai bine? (managementul rural; legislaţie; managementul activităţilor economice etc).

b) evaluarea influenţelor externe asupra economiei spaţiului rural (efectele exterioare pozitive sunt considerate ca oportunităţi, iar cele negative ca pericole, primejdii, ameninţări.), respectiv a:

oportunităţilor - Care sunt evenimentele, schimbările externe pozitive importante

pentru noi? (prezenţa programelor regionale, naţionale şi internaţionale de sprijinire a activităţilor economice din mediul rural etc);

- În ce domenii avem şanse bune? (producţia şi procesarea producţiei agricole; producţia şi procesarea producţiei silvice; agroturism etc).

şi a riscurilor, - Care sunt cerinţele greu de satisfăcut? (criteriile de selecţie a

proiectelor, ce pot primi asistenţă financiară etc); - Care sunt schimbările exterioare nefavorabile pentru noi? (legislaţia;

normele metodologice; piaţa factorilor de producţie etc).

c) evaluarea rezultatelor obţinute şi elaborarea strategiilor de acţiune. Analiza SWOT serveşte în primul rând la evaluarea situaţiei din

teritoriu şi constituie pasul sau fundamentarea întocmirii programelor strategice.

3. Analiza comparativă, se bazează pe compararea rezultatelor unor măsuri de politică rurală, a unor metode de management şi a comparării rezultatelor de ansamblu a unor sisteme de exploatare a resurselor rurale.

4. Analiza input-output, vizează identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii conexiunilor dintre agricultură, industrie şi restul economiei rurale.

Aplicarea ei în sectorul rural întâlneşte numeroase dificultăţi în colectarea datelor, şi în derivarea matricelor capabile să facă distincţii între diferitele industrii şi economii locale – probleme ale dezagregării spaţiale. În plus, analiza input-output concentrându-se numai pe relaţiile de producţie creează pericolul ignorării implicaţiilor ce se ivesc din alte relaţii, dintre sectorul agricol şi macroeconomie.

5. Analiza regională, are ca scop identificarea variabilelor de ordin geografic, demografic şi economic care caracterizează zonele rurale. În acest context, este larg utilizat conceptul de “periferia sâmburelui” adică periferia sau zona anturantă a unui centru economic şi social în structura economiilor regionale. Se acordă atenţie, de asemenea, rolului jucat de zonele rurale la nivel macroeconomic şi macrosocial. II. Observarea directă, oferă posibilitatea să surprindem cât mai multe

aspecte ale fenomenului cercetat, utilizând ca procedee principale - monografia, experimentul şi ancheta economică.

1. Monografia – presupune observarea directă a unui sistem economic sau a unei unităţi social-teritoriale, cu scopul de a descrie şi a evidenţia toate aspectele ce caracterizează întregul (o întreprindere, un sat, un oraş, o instituţie etc) ca subiect de studiu. Rezultă astfel că prin monografie obiectul cercetat este supus studiului în toată multitudinea aspectelor sale şi la întreaga mărime a tuturor problemelor ce se manifestă.

O monografie cuprinde: 1) studiul cadrului natural în care se găseşte “unitatea” cercetată; 2. studiul mediului demografic (numărul populaţiei, mişcarea populaţiei,

starea de sănătate a populaţiei etc); 3. studiul cadrului psihic şi al tradiţiilor - se cercetează, legăturile dintre viaţa

sufletească a ruralilor şi viaţa lor economică, dintre tradiţii şi economia locală; 4. studiul realităţilor economice – structura economiei locale pe ramuri şi

sectoare de activitate; dimensiunea şi mărimea agenţilor economici; dotarea tehnică, randamentele şi rentabilitatea diferitelor activităţi economice; infrastructura; bugetul de venituri şi cheltuieli al populaţiei; indicatorii consumului; indicatorii producţiei; externalităţile şi internalităţile economice.

5. studiul mediului social - se întocmesc statistici cu gradul de şcolarizare al populaţiei; se evidenţiază prezenţa bibliotecilor publice şi personale; numărul de abonamente la presă şi TV; numărul de locuitori pe medic;…, se cuantifică calitatea vieţii. 6. studiul mediului instituţional - se va analiza cum funcţionează primăria,

consiliul local şi alte instituţii ale statului, băncile şi instituţiile de creditare, seviciile de consultanţă etc şi, care este influienţa acestora asupra economiei locale.

2. Experimentul – în economie îşi are specificitatea lui comparativ cu alte domenii – biologia, chimia, fizica etc. Astfel, viaţa economică ca parte a existenţei umane nu poate fi studiată în “eprubetă”, de ce?, pentru că, orice eşec economic ca rezultat al unui experiment atrage după sine pirderi foarte mari de resurse, de timp şi influenţează negativ demnitatea subiecţilor aflaţi în cercetare. Totuşi experimentul economic îşi face tot mai mult loc atunci când este vorba de evaluarea rezultatelor obţinute ca efect al aplicării unor modele de management şi marketing. Experimentul economic este deci folosit sub forma unităţilor economice numite etalon (pilot), la nivelul cărora se cuantifică rezultatele obţinute în urma aplicării unor măsuri de utilizare a resurselor, de management, de marketing etc.

3. Ancheta economică sau socio-economică - este o metodă de cercetare în teren a realităţilor economice sau socio-economice şi se foloseşte în corelaţie cu alte metode de cercetare (monografia, analiza economică etc).

Ancheta economică presupune culegerea informaţiilor din teritoriu utilizând ca tehnici de cercetare “chestionarul” şi “interviul“. Particularităţile anchetei privesc tehnicile folosite, numărul de subiecţi cuprinşi în cercetare, modul de prelucrare a informaţiilor, etc.

III. Cercetarea sistemică, presupune abordarea economiei spaţiului rural din punctul de vedere al sistemelor economice respectiv, are ca fundament analiza relaţiei “INTRĂRI – REALITATEA RURALĂ PROPRIU–ZISĂ – EŞIRI (EFECTE)”. Demersurile sistemice implică regândirea mijloacelor metodologice disponibile pentru analiză, diagnostic şi acţiune în sensul că iau în considerare totalitatea elementelor ce compun sistemul, interelaţiile dintre elementele sistemului, interelaţiile sistemului cu mediul înconjurător (mediul natural, economic, social, juridic etc) şi reacţia sistemului la acţiunea unei variabile externe, socotită “intrare în sistem”. Spre exemplu, pentu ordonatorii de resurse financiare prevăzute prin programele de dezvoltare rurală este foarte important să cunoască - care este reacţia comunităţii rurale la apariţia unui ajutor financiar extern (de interes, de indiferenţă etc)?, care este capacitatea comunităţii de a administra aceast input?, care sunt efectele imediate şi pe termen lung?, care ar fi timpii optimi de revenire cu noi resurse astfel încât comunitatea să fie mereu conştientă de problemele pe care le are de rezolvat şi să acţioneze în consecinţă?. Asemenea răspunsuri nu pot veni din partea vreunei metode de cercetare care acţionează specializat (izolat) ci este nevoie de o cooperare interdisciplinară (modelări matematice, calcule statistice, analize sociologice etc)

care să furnizeze suportul ştiinţific politicilor de dezvoltare a spaţiului rural. Pluridisciplinaritatea este “soclul” cercetării sistemice fapt ce determină pe cercetătorul economiei rurale să fie “la zi” în propria disciplină şi în acelaşi timp să aibă o foarte bună pregătire în domeniile conexe.

Făcând bilanţul metodelor de cercetare utilizate de către economia rurală şi considerând obiectul de studiu al acesteia, apreciem că cercetarea sistemică şi interdisciplinară reprezintă metoda de studiu fundamentală pentru economia rurală.

1.3. Economia rurală – evoluţie, tendinţe Obiectul de studiu al economiei rurale a suferit schimbări în decursul

timpului. În acest sens se disting trei mari etape: I) Etapa iniţială, care a durat de la apariţia economiei rurale ca ştiinţă

şi până la mijlocul deceniului şapte al secolului XX, perioadă în care economia rurală a fost înţeleasă în termeni de economia agriculturii (economie agrară). Această abordare era justificată prin faptul că agricultura reprezenta aproape exclusiv economia spaţiului rural. Astfel, de-a lungul secolului al XIX-lea, agricultura a pus probleme specifice care au determinat actul de naştere al economiei rurale ca subdisciplină în cadrul economiei. Aceste probleme au avut în vedere:

a) administrarea exploataţiilor agricole – ce trebuie produs?, în ce cantitate?, cu ce mijloace?, cu ce tehnologii?, care sunt costurile?, care este profitul? etc. Aceste întrebări au făcut obiectul de studiu al economiştilor neoclasici, care au dat răspunsuri cunoscute sub denumirea de “teoria producţiei”. Punctul de vedere sub care economiştii generalişti abordau aceste întrebări era diferit de al economistului rural. Astfel economistul generalist se preocupă să răspundă la întrebarea cum se explică faptul că producătorii de grâu produc o cantitate aproaximativ egală cu consumul întregii societăţi fără ca să existe o relaţie anterioară de înţelegere între părţi, iar economistul rural se întreabă dacă o fermă de “n” hectare dintr-o anumită zonă are interesul să producă grâu şi de ce.

b) studiul pieţelor – care ar trebui să fie pârghiile de piaţă pentru a se evita suboferta sau supraoferta de produse agricole pe anumite pieţe?, cum să se creeze transparenţa informaţiilor privind piaţa? etc. Răspnsurile la aceste întrebări au fost fundamentate prin “teoria consumului” şi “teoria elasticităţii cererii şi a ofertei”. Sub aspectul modului de abordare a problematicii pieţei produselor agricole, economiştii rurali se deosebesc de economiştii generalişti. În timp ce primii se întreabă cum pot fi ameliorate condiţiile de echilibru pe piaţă? ceilalţi se întreabă de ce o piaţă este în echlibru şi care sunt efectele acestui fapt?.

c) zonarea (localizarea) producţiei agricole, ştiut fiind faptul că producţia agricolă este dependentă de condiţiile naturale, foarte importantă pentru cei interesaţi devine o hartă pe care să fie localizate diferite producţii agricole pe criteriul “celor mai bune randamente din punct de vedere economic” (care sunt criteriile ce trebuie luate în considerare la amplasarea diferitelor producţii agricole în teritoriu?, spre ex: este mai dificil să produci portocale în Norvegia decât în Grecia). Primul autor care a abordat această problematică a fost S.H. Von Thunen (1783-1850).

Răspunsul la aceste întrebări a reprezentat baza progresului tehnic din agricultură care, de la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent a produs efecte neimaginabile pentru economiştii anilor 1800. Spre exemplu, producţia medie de grâu la ha, în Europa apuseană a crescut de la sub 800kg la începutul secolului al XIX-lea, la 2000kg la mijlocul secolului al XX-lea şi la peste 7000kg în prezent. Dezvoltarea fără precedent a ştiinţelor şi a tehnologiilor a susţinut creşterea necontrolată a producţiei care, în “mod silenţios” a creat noi nevoi ce trebuiau satisfăcute, respectiv goana după noi resurse. In acest sens filozofia economică a epocii era creşterea economică cu orice preţ şi amânarea pentru viitor a consideraţiilor de echitate între oameni (paradoxal apăreau noii săraci în special din rândul populaţiei rurale). Rezultatul net al acestei situaţii în termeni economici sa concretizat într-o criză economică violentă în anii 1970 (criza resurselor energetice etc). Astfel, plafonarea rapidă, în jurul anilor 1973-1974 a producţiei agricole a determinat criza alimentară cea mai gravă pe care a cunoscut-o lumea pe timp de pace. Această situaţie a determinat o insatisfacţie generală privind strategiile de creştere economică urmate până atunci şi, ca efect sa reconsiderat întreaga teorie şi practică a dezvoltării.

Factorii care erau consideraţi ca opuşi dezvoltării (justiţia socială, interrelaţiile dintre factorii tehnici, economici şi sociali, accesul echitabil la pieţe, participarea, complexitatea activităţilor economice etc, acum, au început să fie apreciaţi drept condiţii ale acesteia şi în consecinţă a apărut tendinţa de a aborda în mod global (sub toate aspectele ei –pozitive şi negative) activitatea economică.

Sintetizând şi revenind la economia spaţiului rural sa constatat că, “este ameninţată tot mai mult de efectele politicilor economice care au considerat şi mai consideră că “dezvoltarea rurală” şi “dezvoltarea agriculturii” sunt două noţiuni sinonime. Reflecţia acestei constatări a determinat apariţia conceptului că, economia rurală este cu atât mai dezvoltată cu cât are o structură mai diversă, iar ponderea economiei neagricole este mai mare, respectiv apariţia conceptului de dezvoltare rurală integrată. Acest moment coincide cu o nouă etapă in evoluţia economiei rurale. II). Etapa a doua, din a doua jumătate a deceniului şapte şi până în prima perioadă a deceniului opt (secolul XX), când problematica mediului rural

a fost stabilită în contextul politicilor regionale iar strategiile de dezvoltare au fost identificate prin prisma conceptului de dezvoltare rurală integrată.

Dezvoltare rurală integrată este un concept pluridisciplinar după abordare şi plurisectorial prin realizare. Dezvoltarea rurală integrată este deschisă tuturor activităţilor economice care găsesc condiţii de dezvoltare în spaţiul rural şi elimină specializarea (care în general este însoţită de un grad mare de risc economic, spre exemplu: într-o zonă rurală în care agricultura este “singura” ramură ce asigură veniturile populaţiei, declinul acestei ramuri are consecinţe negative mult mai mari decât intr-o zonă în care structura economică este complexă – agricultură-mica industrie-servicii etc.). Noul concept presupune o reexaminare fundamentală a politicilor de dezvoltare a spaţiului rural, iar în esenţă se rezumă la “adoptarea unei filozofii de dezvoltare care conduce la antrenarea micilor agricultori, a fermierilor, a celor care nu au pământ, respectiv a întregii populaţii rurale active, în activităţi economice care înbină producţia agricolă, producţia neagricolă şi serviciile astfel încât să rezulte un acces mai facil la resursele productive, un portofoliu mai complex al locurilor de muncă, venituri mai mari (ex: îmbinarea producţiei agricole cu industriile prelucrătoare determină “plus de valoare adăugată” pentru economia spaţiul rural) şi o creştere fermă a calităţii vieţii”.

Efectul noilor orientări a făcut ca ruralul să înceapă să se mişte. Astfel economiştii şi sociologii declarau în a doua jumătate a deceniului opt că “..teritoriile rurale îşi recapătă încet vitalitatea, …. exodul populaţiei rurale nu a mai progresat…în unele zone există o migraţie inversă, de la urban la rural…”.

III). Etapa a treia, după 1990 când economia rurală a început să fie abordată în termeni de dezvoltare integrată durabilă sau dezvoltare durabilă.

Dezvoltarea durabilă pune accentul pe protecţia mediului înconjurător, (aer, apă, sol, peisaj, biodiversitate etc), pe protecţia particularităţilor locale (tradiţii, cultură etc), pe protecţia şi gestiunea resurselor neregenerabile (petrol, fosfor, potasiu etc), într-un cuvânt sunt încurajate strategiile de dezvoltare flexibile, capabile să combine eficacitatea economică “prezentă” cu protectia mediului şi a resurselor pentru generaţiile viitoare.

Astfel, ca tendinţă pentru viitor, se doreşte un nou mod de dezvoltare, făcut de o economie mai puţin productivistă, dar mai calitativă prin diversificarea activităţilor neconsumatooare de spaţiu şi resurse prea încet regenerabile (producţie biologică necontaminată chimic prin adoptarea unor sisteme de producţie mai extensive, practicarea pluriactivităţii - artizanat, turism rural, agroturism, industriea mică utilizatoare a resurselor locale pentru lărgirea şi consolidarea perenităţii locurilor de muncă) şi, reconsiderarea “naturalului”. Naturalul a devenit un argument puternic pentru susţinerea şi dezvoltarea spaţiului rural: - o casă aplasată într-un cadru natural “curat” capătă valoare; habitatul individual este preferat habitatului colectiv caracterizat prin

anonimat şi “noxe”; produsele naturale biologice sunt superioare produselor artificiale; …reţeta bunicii este mai apreciată decât reţa “modernă”;… existenţa agitată şi robotizată a oraşului păleşte în faţa calmului, cadrului natural şi valorilor socio-culturale ale ruralului; plecarea spre oraş nu mai este considerată o promovare socială etc.

Concepte de bază

1. Ştiinţă economică 2. Serviciile 3. Economie rurală 4. Instituţiile şi infrastructura 5. Spaţiul rural 6. Habitatul 7. Lumea rurală 8. Informaţie economică 9. Relaţia rural-agrar-agricultură 10. Analiza economică 11. Agroalimentarul 12. Observarea directă în economie 13. Silvicultura 14. Cercetarea sistemică în economie

Probleme de discutat 1. Conceptul şi conţinutul economiei rurale 2. Informaţia ţi metoda de cercetare în economia rurală 3. Evoluţia economiei rurale ca disciplină economică

Bibliografie

1. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia 2. Dona, I. (2000)-Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti 3. Mitchell, D.O., Ingco, M.D., Duncan, R.C. (1997)-The World Food Outlook.

Cambridge University Press. 4. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara 5. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României

în vederea aderării la UE, Ed. Agroprint Timişoara 6. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi.

Spaţiul rural şi fundamentele teoretice ale dezvoltării rurale

Pentru programele de cercetare şi programele de dezvoltare rurală sprijinite sau

nu, de instituţiile statului sau ale Uniunii Europene (UE) este absolut necesar să cunoaştem principiile fundamentale (“regulile”) şi terminologia de specialitate promovată şi utilizată la nivel naţional, european şi mondial.

2.1. Definirea spaţiului rural Oficial noţiunea de “spaţiu rural” este definită de Recomandarea 1296/1996 a

Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spaţiului rural în următoarea formă: “ spaţiul rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea teritoriului este utilizat pentru agricultură , silvicultură, acvacultură şi pescuit, activităţi economice şi culturale ale populaţiei acestor zone (industrie, artizanat, servicii etc.), amenajări neurbane pentru petrecerea timpului liber şi distracţii sau rezervaţii şi parcuri naţionale, regionale sau naturale, şi alte folosinţe (..). Rezultă astfel că, conceptul de spaţiu rural comparativ cu România unde

cuprinde numai nivelul comunelor, în UE înglobează şi micile oraşe care nu sunt caracterizate prin concentrări mari de locuitori şi structuri verticale şi orizontale specifice spaţiului urban. În acest sens nu există un criteriu unic în definirea noţiunii de “aşezare rurală” ca parte integrantă a spaţiului rural.

La nivelul UE se utilizează criteriul, numărul de locuitori pe kilometru pătrat propus de Organizaţia pentru Comerţ şi Dezvoltare Economică (OECD).

Capitol

Conform acestui criteriu sunt considerate aşezări rurale, acelea în care densitatea populaţiei nu depăşeşte 100 locuitori pe km² (densitatea medie a populaţiei UE este de 115 locuitori/km²).

In general o aşezare este considerată rurală dacă nu are statut urban, sau are statut urban, dar numărul locuitorilor este sub 10.000, iar densitatea acestora este sub 100 locuitori pe km². În România statutul unei aşezări este reglementat prin lege, astfel există comune cu peste 10.000 de locuitori şi oraşe cu populaţie mai scăzută.

În UE, la definirea spaţiului rural, pe lângă densitatea populaţiei şi numărul locuitorilor, se mai iau în considerare şi alte criterii, cum ar fi: modificarea în timp a situaţiei demografice (sporul natural, migraţiunea), precum şi caracteristici socio-economice ca PIB/loc., ponderea agriculturii în PIB, rata şomajului, ponderea celor ocupaţi în agricultură, procentul celor ocupaţi cu timp parţial etc.

Uniunea Europeană, într-un studiu recent, definind spaţiul rural la nivelul continentului, spune că “Europa Rurală aşa cum este ea înţeleasă în mod general, cuprinde regiuni, peisaje naturale de la ţară, terenuri agricole, păduri, rezervaţii, sate, oraşe mici, pungile industrializării şi centrele regionale , care privite ca un tot, reprezintă 82,1% din suprafaţă şi 22,8% din poulaţiea totală a Europei. Ea conţine o ţesătură economică şi socială complexă: ferme, magazine şi afaceri mici, comerţ şi servicii, industrii mici şi mijlocii, care afectează direct sau indirect peste 50% din populaţia europeană.

În ţările asociate Uniunii Europene (Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, Letonia, Estonia, Lituania) spaţiul rural reprezintă 86,1% din suprafaţă şi 37,9% din populaţia totală a acestor ţări.

În România după clarificări conceptuale şi după prezentarea politicilor regionale şi rurale din Uniunea Europeană, studiile arată că, spaţiul rural reprezintă 89,2% (212,7 mii de km²) din suprafaţa totală a ţării (238,4 mii de km²) şi cuprinde 45,0% (10,14 milioane locuitori) din populaţia totală (22,54 milioane locuitori), tabelul 2.1..

Tabelul 2.1. Dimensiunea spaţiului rural al României

Specificare Suprafaţa

km² Populaţia mii pers.

Densitatea populaţiei pers./km²

Spaţiul rural 212715 10141 47,9 România 238391 22546 94,6

Sursă: Anuarul Statistic al României 1998, CNS Datele cifrice privind spaţiul rural se referă la totalitatea comunelor ţării, deci, în România, noţiunea de spaţiu rural nu înseamnă exact acelaşi lucru ca în Uniunea Europeană, în

care sunt incluse şi oraşele mici. Astfel, unităţile administrativ-teritoriale din România la nivelul anilor 2000, erau reprezentate de 42 judeţe care cuprind 263 de oraşe (dintre care 84 municipii) şi 2686 de comune (menţionăm că satele nu sunt unităţi administrative teritoriale, numărul este de 13097, din care 12751 aparţin consiliilor comunale, iar 346 consiliilor orăşeneşti). În consecinţă, cea mai mică unitate teritorială la care se referă filozofia de dezvoltare rurală este comuna.

2.2. Particularităţile spaţiului rural Spaţiul rural constituie un ansamblu “omogen” ce se caracterizează prin

următoarele particularităţi, care îi dau individualitate, specificitate şi autenticitate comparativ cu alte “spaţii”:

a). structura economică a spaţiului rural este dominată de agricultură şi activităţi conexe (spaţiul rural în esenţa sa rămâne spaţiu preponderent agrar sau în zonele montane preponderent silvic);

b). principalul factor de producţie al economiei mediului rural este pământul; c). populaţia activă a spaţiului rural este ocupată preponderent în sectorul primar al

economiei (producţia agricolă, producţia silvică, producţia mineră) şi este caracterizată prin pluriactivitate (lucrează în “timpul secundar” în sectoarele agricole sau, în sectoarele neagricole), fapt ce determină policalificare profesională;

d). structura proprietăţii este dominată de proprietatea privată familială ce iprimă o anumită stare de spirit populaţiei rurale. Spiritul de proprietate şi antreprenorial este foarte dezvoltat - individul sau comunitatea îşi exercită drepturile şi experienţile proprii, cu titlu de exclusivitate. În acest sens semnificaţia sufletească a unui bun, spre exemplu pământul este mai importantă decât utilitatea sa economică;

e). gradul de coeziune socială este mai ridicat (cetăţeanul este mai interesat de problemele comunităţii şi participă la rezolvarea acestora “neremunerat”);

f). densitatea populaţiei este scăzută, spaţiul este mai aerisit şi mai puţin “stresant”. Liniştea, calmul, “întinderea” şi peisajul devin elemente mai căutate şi mai apreciate decât compoziţia chimică a solurilor şi calităţile lor pedologice;

g). modul de viaţă se bazează pe norme “naturale” rezultate din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiuri şi cultura locală. Spre deosebire de marile aglomeraţii urbane, unde caracteristica esenţială a omului în raport cu societatea este anonimatul, în localităţile rurale toţi oamenii se cunosc între ei…În acest cadru social, comportamentul omului-identitate al colectivităţii rurale este total diferit de comportamentul omului-anonim din colectivităţile urbane. Cu totul altele sunt regulile de comportament ale cetăţeanului rural faţă de cetăţenul (în general anonim) urban. Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai puternică în cazul colectivităţilor rurale;

2.3. Funcţiile spaţiului rural Carta europeană a spaţiului rural, adoptată de către Consiliul Europei, sintetizează

diferitele funcţii ale spaţiului rural, în trei mari grupe: funcţia economică, funcţia ecologică şi funcţia socio-culturală (P.I. Otiman, Economie rurală, 2000) la care ne permitem să adăugăm încă trei funcţii desprinse din grupele amintite, şi anume: funcţia comercială, funcţia rezidenţială şi funcţia recreativă.

Funcţia economică Funcţia economică a spaţiului rural, se exprimă prin:

1. promovarea sistemului de producţie durabilă agricolă (pilonul principal al economiei rurale este – agricultura), silvică şi piscicolă;

2. promovarea sistemului de valorificare durabilă a resurselor naturale; 3. promovarea sistemului de extindere a turismului rural, a întreprinderilor mici

şi mijlocii (IMM) şi a serviciilor, prin prisma “filtrului ecologic”; 4. promovarea conservării resurselor genetice necesare biotehnologiilor, şi

generaţiilor viitoare; 5. producerea de materii prime reciclabile destinate industriei energetice.

Rezultă astfel că, spaţiul rural nu mai este conceput ca o zonă “eminamente” agricolă. Cu cât structura ruralului este mai diversificată, cu atât implicaţiile sociale sunt mai favorabile: posibilităţi de plasare a forţei de muncă, stabilitatea populaţiei, menţinerea tineretului în spaţiul rural cu posibilităţi de a lucra în ramuri neagricole, dar apropiate de agricultură, garantând astfel surse diferite de venituri pentru populaţia rurală, complementaritate în folosirea forţei de muncă, utilizarea timpului secundar (parţial) al salariaţilor în gospodăriile agricole privat-familiale etc.

Funcţia ecologică cuprinde: un sistem de producţie ecologic, etic şi viabil economic care să aibă ca efect

creşterea calităţii vieţii; protecţia şi gestiunea biodiversităţii (cu cât un sistem este mai divers cu atât

este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de eroziune a vieţii); protecţia şi gestiunea apei (a produce fără a polua sau cu riscuri de poluare

minime este o condiţie fundamentală a agriculturii durabile); protecţia solului (plecând de la faptul este o resursă naturală greu reînnoibilă,

trebuie practicate sisteme de agricultură care să întreţină şi să amelioreze fertilitatea naturală a solului, să reducă riscul de eroziune, să limiteze scăderea conţinutului în humus, compactarea sau levigarea mineralelor); protecţia şi gestiunea peisajului (peisajul este o resursă colectivă, alterabilă

ca urmare a activităţii urmane); gestiunea resurselor degradabile (sunt încurajate practicile agricole sau

neagricole care economisesc resurse minerale şi energetice);

Funcţia socio-culturală, înseamnă conservarea modului de viaţă rural bazat pe norme “naturale” rezultate

din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiuri şi cultura locală. Spaţiul rural, prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul comunităţilor şi a celor intercomunitare, este un spaţiu social, sens în care multe comunităţi şi popoare sunt mândre de obiceiurile, folclorul, etnografia şi tradiţiile lor.

Funcţia comercială, exprimă realitatea că, tehnicile folosite în spaţiul rural au ca efect, obţinerea de

“bunuri cu identitate de teritoriu” şi cu un raport calitate/preţ foarte bun comparativ cu “producţia de masă nelocalizată” mai ieftină dar, necalitativă. Spaţiul rural devine astfel un “exportator” şi îşi vinde produsele altora şi nu celor care trăiesc în acest spaţiu. Ca efect producţia de calitate participă la lupta pentru implementarea comerţului de bunuri durabile, care modifică în final “aliura” (economia) satelor în bine.

Funcţia rezidenţială Populaţia permanentă a anumitor zone a devenit rară, dar populaţia temporară, cea

de la sfârşitul săptămânilor, a vacanţelor este mult mai considerabilă. Închirierile, reşedinţele secundare sau hotelăria menţin o activitate care compensează sub anumite aspecte declinul vieţii agricole. Astfel, pe această cale, un întreg patrimoniu imobiliar consacrat ruinei, poate să cunoască anumite evoluţii noi (îşi găseşte o nouă utilitate). Astfel, spaţiul rural considerat ca suport pe care îl oferă terenul arabil în calitate de capital productiv, devine un cadru de viaţă. Spaţiul rural este căutat pentru calmul său, agrementele sale şi cadrul pe care îl oferă consumurilor. Funcţia rezidenţială a spaţiului rural este legată de dimensiunea oraşelor, de difuzarea mijloacelor de transport şi de căutarea unui cadru de existenţă .

Funcţia recreativă Prin unele dintre aspectele sale, aaceastă funcţie are legătură cu funcţia turistică,

prin altele ea se distinge de aceasta. Turismul implică o deplasare destul de importantă, o schimbare, chiar o “desţărănire”. Funcţia recreativă a spaţiului rural priveşte pe cei care vin în zonele rurale pe care le folosesc în scopuri recreative. Nedevenind nici dezidenţi rurali, nici rezidenţi secundari, ei utilizează spaţiul rural înconjurător ca o zonă de deplasare pe care o frecventează fără a poseda acolo reşedinţe principale sau secundare. Funcţia recreativă contribuie la renaşterea spaţiului rural şi îi dă acestuia o nouă dimensiune economică. Există o cerere ce poate fi satisfăcută prin anumite amenajări şi prin implantarea de stabilimente noi. Crearea de luciuri sau ochiuri de apă, de instalaţii de golf, tenis şi alte terenuri şi amenajări sportive, trasee turistice pentru drumeţie sau schi de fond reprezintă doar unele dintre aceste amenajări necesare. Ferma, restaurantul, cafeneaua răspund unor nevoi asociate funcţiei recreative a spaţiului rural. care ar putea fi oare dimensiunea

unui spaţiu astfel amenajat ? Se estimează că o zonă cu raza de 50 km, în jurul unui oraş corespunde unui spaţiu menit să îndeplinească funcţia recreativă.

2.4. Clasificarea (structura) spaţiului rural În literatura de specialitate, spaţiul rural privit din punct de vedere economic şi

social este împărţit în: spaţiul rural periurban sau preorăşănesc, spaţiul rural intermediar şi spaţiul rural periferic, marginal sau defavorizat.

Din punct de vedere al urbanismului, al citadinului, al agriculturii, al silviculturii şi al ecologicului, spaţiul rural cuprinde pe lângă mediul socio- economic şi spaţiile naturale, parcurile naţionale, parcurile regionale, rezervaţii naturale, siturile şi spaţiile naturale sensibile.

Spaţiul rural periurban sau preorăşănesc, cuprinde zona limitrofă marilor oraşe, pe o distanţă variabilă între 10 şi 50 km, în funcţie de forţa economică şi administrativă a centrului urban, considerat ca referinţă.

Zonele rurale periurbane sunt în general cele mai dinamice din punct de vedere economic, dar şi cele mai supuse unei presiuni continuie a oraşului (presiunea elementelor de urbanizare şi presiunea demogafică determinată de imigrările din satele mai îndepărtate şi de exodul urban temporar sau definitiv -locuinţe secundare, rezidenţiale sau turişti la sfârşit de săptămână).

O viziune generală a influenţei oraşului asupra spaţiului rural a fost propusă de către T. Schultz în lucrarea sa “The Economic Organization of Agriculture (New York, Mc Graw Hill, Cap. 10). După acest autor prosperitatea unei regiuni rurale depinde mai puţin de potenţialităţile agronomice decât de vigoarea economiei industriale şi urbane a cărei vecinătate o simte. Argumentarea lui T. Schultz se concretizează în: creşterea economică se manifestă în “poli” care au o poziţie geografică bine determinată; aceşti poli de creştere au un conţinut care este în general industrial şi urban; viaţa economică şi mai ales activitatea agricolă este cu atât mai intensă cu cât se localizează în vecinătatea acestor centre, respectiv funcţionează avantajul rentei de poziţie (situaţie).

Această ipoteză este destinată să explice disparităţile regionale ce se constată în activităţile agricole, formele pe care le iau şi veniturile pe care le crează, în aceeaşi ţară. Aceşti poli odată creaţi, afectează populaţia agricolă şi în consecinţă spaţiul rural.

Efectul, zonele rurale periurbane sunt mai avansate din punct de vedere edilitar şi educativ, sunt dotate într-o mai mare măsură cu infrastructuri urbane şi cu echipamente tehnice şi servicii sociale datorită influenţei educaţionale şi economice a oraşului din vecinătate. Din punct de vedere arhitectural şi cultural sunt, de multe ori influenţate negativ şi chiar poluate de urbanul vecin. În toată Europa în aceste perimetre sunt dezvoltate reţelele de

telecomunicaţii şi de transport (autostrăzi, drumuri de centură, şosele, linii de tren, metrou etc.).

Zonele periurbane sunt dezvoltate şi diversificate, având o economie mixtă (agricolă, industrială şi de servicii). Agricultura are o structură a producţiei adecvată cerinţelor pieţei urbane din vecinătatea sa (legume şi zarzavaturi, fructe, lapte etc.) şi se practică de cele mai multe ori o agricultură intensivă. Dimensiunea fermelor este mică sau mijlocie ca suprafaţă, dar mărimea este considerabilă, datorită caracterului intensiv sau chiar industrial al producţiei agricole.

Care sunt efectele expansiunii industriale şi urbane asupra vecinătăţii rurale? În primul rând se poate estima că se produc fenomene de stimulare şi de contagiere a ruralului. Sectorul agricol este tentat să utilizeze, după imaginea industriei vecine, o tehnologie avansată. Disponibilitatea bunurilor de consum, efectul de demonstraţie realizat prin frecventarea mediilor citadine vecine, incită populaţia rurală să-şi ridice nivelul de viaţă.

În al doilea rând, creşterea veniturilor în zonele rurale, apropiate de un centru industrial şi urban are ca bază concurenţa dintre sectoarele de activitate (agricultură, industrie, servicii) pentru forţa de muncă. În măsura în care salariile industriale sunt mai ridicate decât ale celor mai buni agricultori, agricultura nu-i poate reţine decât dacă se produce o apropiere a remunerării în cele două sectoare. Presiunea salariilor nu va fi efectivă decât dacă, forţa de muncă este rară şi dacă agricultura va fi în măsură să plătească salarii ridicate.

Verificarea acestor ipoteze s-au făcut în unele regiuni din Statele Unite şi în Brazilia, care au atestat parţial spusele lui T. Schultz, iar verificările făcute în alte regiuni ale aceloraşi ţări au ajuns la concluzii negative. Teoria lui T. Schultz greşeşte prin faptul că limitează influenţa spaţiului urban numai la componenta – agricultură - a spaţiului rural. Este însă posibil ca oraşul să influenţeze mai puţin asupra acestei componente decât asupra componentelor neagricole ale ruralului: funcţia rezidenţială, activitatea turistică, implantarea industrială, extensia comercială etc.

Spaţiul rural intermediar, cuprinde cea mai mare parte a spaţiului rural şi se caracterizează prin:

a). structura economică este dominată de o agricultură performantă şi activităţi conexe, cu alte cuvinte este spaţiul agricol sau zona agrară a spaţiului rural;

b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt favorabili, respectiv permit o dsezvoltare bună a producţiei agricole. Astfel, spaţiul rural intermediar cuprinde zonele producţiei de cereale, plante tehnice, legume şi zarzavaturi, fructe şi struguri, furaje, şi a producţiei animale. Aici se întâlnesc exploataţiile agricole performante bazate pe productivitate şi profitabilitate utilizând în acest scop tehnologii intensive şi de tip industrial în special, în creşterea animalelor de producţie. Specializarea, concentrarea şi integrarea exploataţiilor agricole, crearea unor filiere agroalimentare puternice care

integrează producţia, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, standardizarea produselor şi a proceselor de producţie, preocupări importante pentru protecţia mediului şi pentru fasonarea peisajului etc., sunt fenomene şi procese economice caracteristice zonelor cuprinse în acest tip de spaţiu rural. Spre exemplu zone agricole întinse din Europa şi America au devenit strict specializate, - cordonul porumbului din statele Iowa, Minnesota, Wisconsin şi Ohio; soia în statul Missouri; cereale boabe în bazinul parizian, pajişti şi creşterea animalelor în Bretania; suine în Danemarca; flori în Olanda etc;

c). populaţia activă a spaţiului rural intermediar este ocupată preponderent în sectorul sectorul producţiei agricole şi se caracterizează print-o anumită stabilitate socio-economică (venturile sunt “satisfăcătoare”, nu sunt navetişti etc.);

d). particularităţile spaţiului rural prezentate anterior se manifestă din plin în aceste zone.

Problematica dezvoltării spaţiului rural intermediar în esenţă, cuprinde răspuns la întrebarea - care sunt soluţiile cele mai bune de creştere economică prin prisma conceptului de dezvoltare durabilă şi care sunt căile de trecere de la agricultura de tip productivist superintensivă la agricultura durabilă?.

Spaţiul rural periferic, marginal sau defavorizat, (sensul noţiunii de “periferic”nu este din punct de vedere spaţial ci din punct de vedere economic şi social) se caracterizează prin:

a). structura economică este dominată de o agricultură neperformantă- tributară unor tehnologii rudimentare şi defavorizată atât de factorii naturali- pedoclimatici cât şi de factori sociali şi economici care aparţin istoriei dezvoltării acestor regiuni rurale. Factorii naturali se împart în două categorii importante, şi anume: factori naturali cu acţiune defavorabilă permanentă, iremediabilă, cum ar fi altitudinea, panta şi clima din zona de munte şi factori naturali a căror acţiune defavorabilă poate fi corectată prin măsuri de îmbunătăţiri funciare, cum ar fi combaterea inundaţiilor prin îndiguiri, combaterea secetei prin irigaţii, combaterea acidităţii solurilor prin amendarea lor cu calcar etc.

b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt defavorabili producţiei agricole, iar rezultatul, - aceste zone se află la periferia eficienţei economice a activităţilor agricole, care, în lipsa unor “compensări” a costurilor de producţie mai ridicate decât cele realizate pe terenurile mai fertile, nu vor putea face faţă concurenţei producţiei obţinute de pe acestea (efectul rentei diferenţiale). Pe măsură ce cererea agroalimentară devine tot mai inelastică în raport cu veniturile şi pe măsura acumulării unor stocuri tot mai mari de asemenea produse ce nu-şi găsesc desfacerea, ca urmare a performanţelor agricole pe terenurile cele mai fertile, noi zone agricole intră în zona dificultăţilor economice şi sociale. Fenomenul de marginalizare economică este dat deci de legea fertilităţii descrescânde a solurilor şi de legea

randamentelor descrescătoare a factorilor de producţie în condiţiile economiei de piaţă.

În prezent, prezenţa marilor excedente de produse agricole ar trebui să ducă la restrângerea în continuare a suprafeţelor cultivate pe baza nivelului de rentabilitate care determină concentrarea producţiei în exploataţiile competitive din teritoriile fertile. Această logică economică ar trebui să conducă la abandonarea spaţiilor agricole defavorizate, în care relieful şi clima nu permit o rentabilitate satisfăcătoare. Astfel, aceste zone ar putea să devină vaste rezervaţii, consacrate petrecerii timpului liber (turism, vânătoare, pescuit etc.).

În acest sens, la nivelul Uniunii Europene începând cu anii 1985 pin asa numita “carta verde” se promovează ideia abandonării a milioane de hectare. Totuşi se uită rolul de neînlocuit al utilităţii colective pe care îl joacă agricultura în ocuparea şi echilibrul teritoriului rural şi apare întrebarea - cum trebuie să arate politicile de dezvoltare rurală pentru zonele cultivate intensiv din jumătatea nordică a Europei care produc din abundenţă excedente, şi cum trebuie să arate politicile de dezvoltare rurală pentru zonele defavorizate din sud, sau pentru zonele montane producţia este mult mai redusă şi adesea de calitate mai bună ?”.

c). populaţia activă a spaţiului rural periferic este într-o importantă regresie. Noile exigenţe ale competitivităţii marginalizează şi mai mult spaţiul rural periferic contribuind la accelerarea deşertificării lor. O mare parte din spaţiului rural periferic este reprezentată de zonele montane, unde procentul activilor este de 2-3 ori mai ridicat decât media pe ansamblul ruralului, iar veniturile acestora sunt de două ori mai mici. Locurile de muncă industriale sunt rare şi prost plătite. În consecinţă, legislaţia din ţările Uniunii Europene, prevede măsuri de susţinere atât din partea autorităţilor publice naţionale cât şi a U.E. (ex: “compensaţie de handicap”, care se acordă pe cap de animal şi pe hectar; surse de finanţare nerambursabile pentru programe de dezvoltare regională – infrasructură, susţinerea IMM-urilor etc).

Reanimarea economică a acestor zone (care suferă din cauza lipsei unei densităţi demografice suficient de mari pentru a asigura revigorarea mediului lor rural, suferă din cauza aridităţii solurilor lor şi din cauza rigorii climatului lor) are la bază diversificarea activităţilor economice, mai ales dezvoltarea artizanatului, a turismului şi pluriactivitatea. Toate acestea implică un important effort de solidaritate din partea statului precum şi a colectivităţilor regionale, departamentale sau judeţene. În acest sens apare întrebarea: - acest ajutor este oare etic şi economuc? – răspunsul este “Da” şi rezultă din răspunsul la o altă ăntrebare: care este costul conservării acestor patrimonii pentru a reveni la o economie exigentă, comparativ cu costul reinserţiei acestor ţărani dezrădăcinaţi sau cu a unui şomer din oraş ?

În termeni de amenajare a teritoriului, nu este convenabilă deşertificarea unei asemenea porţiuni din teritoriul naţional. Din contră, spre exemplu, turismul verde care se dezvoltă reclamă peisaje întreţinute şi sate ale căror aliură continuă să “atragă”. Rezultă astfel că, o agricultură care să păstreze aceste patrimonii are nevoie să fie ajutată prin:

* reorganizarea funciarului – produsul pajiştilor şi al silvicului poate determina un profit mai bun;

* o extensificare agricolă raţională (producţia biologică), reîmpădurirea terenurilor abandonate şi marginale, valorificarea resurselor locale etc.;

* sprijinirea pluriactivităţii capabile să viabilizeze exploataţiile agricole (agroturism, artizanat, etc).

Concluzionând se apreciază că, politica de dezvoltare rurală pentru aceste zone trbuie să conţină trei cuvinte chee:

- Solidaritatea statului, regiunii, departamentului, - spaţiul rural periferic, nu dispune de mijloacele necesare pentru a-şi asigura dezvoltarea;

- Cooperarea între aceste spaţii, - amenajarea lor, echipamentele lor, serviciile colective de care au nevoie trebuie să fie rentabilizate pe un spaţiu geografic suficient de întins;

- Concentrarea tuturor forţelor de pe acest spaţiu pentru a identifica problemele existente, pentru a defini obiectivele, pentru alegerea priorităţilor şi pentru punerea în operă a acţiunilor.

Spaţiile naturale, din punct de vedere al conceptului imbracă sensuri foarte diferite, astfel: • pentru un urbanist, acestea sunt locuri nelocuibile şi neconstruibile; • pentru un citadin sunt terenuri neurbanizate: un câmp, o preerie, o pădure, o pârloagă; • pentru un agricultor, sunt terenuri improprii pentru agricultură sau abandonate; • pentru un silvicultor, sunt terenuri improprii pentru silvicultură sau degradate; • pentru un ecologist, spaţiile naturale reprezintă spaţii virgine, neatinse de intervenţia omului iar ecosistemele se dezvoltă liber pe aceste teritorii.

În ţările dezvoltate nu mai prea există teritorii care să corespundă acestor definiţii, cu excepţia vârfurilor înalte ale munţilor, versanţii acestora inaccesibili şi unele mlaştini care mai supravieţuiesc încă. Dar protecţia naturii, în sensul cel mai larg al cuvântului, este din ce în ce mai reclamată şi mai revendicată, spre exemplu campania “pentru o dezvoltare rurală durabilă” afişează acest obiectiv.

Parcurile naţionale, referitor la concept - există două tehndinţe opuse, şi anume:

1. cea americană şi africană potrivit căreia parcul naţional sau regional are rolul de a proteja natura şi este “o rezervaţie”;

2. cea franceză şi europeană potrivit căreia rolul parcului natural este de a salva o natură remarcabilă (fauna, flora, sit sau peisaj) şi de a promova acestă natură, oferind vizitatorilor zone de calm, de linişte, de aer curat.

Parcul naţional, în concepţia europeană, are ca originalitate deci, pe lângă protejarea naturii şi promovarea ei prin crearea unei zone periferice de primire, care înconjoară o zonă centrală protejată, respectiv parcul propriu-zis. Zona periferică face obiectul progranelor de amenajare, de dezvoltare economică şi aici sunt primiţi şi găzduiţi vizitatorii parcului.

Primele parcuri naţionale au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Statele Unite ale Amerticii (parcul Yellowstone din Munţii Stâncoşi), Canada, Noua Zeelandă, Uniunea Sud Africană, Japonia, Anglia, Elveţia, Italia şi Suedia. În Franţa s-au pus bazele legale ale organizării parcurilor naţionale abia în 1960.

Parcurile regionale, spre deosebire de parcurile naţionale care sunt gestionate întotdeauna de către o administraţie publică de stat, parcurile naturale regionale pot rezulta dintr-o iniţiativă şi o voinţă colectivă teritorială, iar gestiunea sa este efectuată în mod obişnuit de către un sindicat mixt care asociază comunele de pe teritoriul său şi alte colectivităţi locale, inclusiv oraşele vecine ale căror populaţie este beneficiara parcului. “Un parc regional este o zonă rurală agricolă şi forestieră care, prin calitatea peisajelor sale, a cadrului său natural, a monumentelor sale naturale şi arhitecturale, merită să fie protejată, amenajată şi sustrasă procesului de urbanizare. Evoluţia peisajului trebuie să fie controlată cu grijă în cadrul parcului. În cadrul echilibrului general al regiunii, parcul regional este un loc de destindere, de turism, de sporturi şi de petrecere a timpului liber. El trebuie să fie de asemenea, şi acest lucru este esenţial, un centru de activităţi agricole a căror calitate trebuie să fie susţinută şi menţinută.”

Rezervaţiile naturale, au ca obiectiv conservarea speciilor de animale şi de vegetale în curs de dispariţie şi protejarea habitatului.

Siturile, înscrise şi clasificate sunt situri naturale sau cultural istorice care prezintă un interes ştiinţific, istoric, cultural sau pur şi simplu pitoresc care necesită proceduri şi măsuri de protecţie şi conservare.

Spaţiile naturale sensibile, sunt cele care au nevoie de acţiuni de protecţie, de gestiune şi de deschidere pentru public. Ele pot fi susţinute financiar printr-o “taxă pentru spaţiu natural sensibil” percepută ca un procent aplicat la valoarea construcţiilor din perimetrele respective sau în unităţile administrative care deţin asemenea perimetre.

2.5. Spaţiul rural şi Descentralizarea

Dezvoltarea economiei spaţiului rural este strâns legată de conceptul de

descentralizare.. Conceptul de descentralizare exprimă în esenţă repartizarea responsabilităţilor

între stat şi colectivităţile teritoriale locale, respectiv fragmentarea şi difuzarea puterii, multiplicarea centrelor de decizie, frânarea excesului de birocraţie, eliberarea şi stimularea iniţiativelor locale, lăsând în acelaşi timp să se exprime diverdităţile generatoare de dezvoltare. Aceast concept schimbă profund relaţiile pe care le întreţinea administraţia cu aleşii, iar principiile de bază sunt: autodezvoltare, autogestiune, microregional, endogen, autocentrat. Rădăcinile acestor principii sunt diverse şi se plasează în timp la sfârşitul anilor 60, ca un remediu la dezvoltarea existentă care a antrenat inegalităţi economice mari între diferite regiuni.

Ca efect, la începutul anilor 70, ruraliştii aveau să lanseze o mişcare a “ţărilor rurale” contestatare a ordinii industriale şi care conştientiza efectul centralismului economic asupra deşertificării spaţiilor rurale.

Crearea statelor naţionale centralizate a dus în timp la crearea aşa numitului “Stat Providenţă”, faţă de care, reflexul aleşilor şi al organizaţiilor profesionale era şi este încă, fie de a-i cere ceva, fie de moţiune sau de a-l critica. Devenind un mare stăpân, statutul naţional a creat structuri centrale cu ajutorul cărora controlează şi diriguieşte toate laturile activităţii economice şi sociale din teritoriu. Treptat, aceste structuri au generat o birocraţie şi un hăţiş de reglementări fiscale şi sociale care au deversat într-o impotenţă a forţei publice în faţa insecurităţii crescânde, greve, incorectitudine, corupţie etc.

Descentralizarea, este o reformă fundamentală, care transferă aleşilor, puterile statului şi suprimă tutela administrativă şi financiară căreia îi erau supuşi. Ea va avea ca efect benefic dezvoltarea responsabilităţii şi a spiritului de iniţiativă la aleşi (la nivel local) a căror atitudine anterioară consta în a cere de la “Statul Providenţă”. Descentralizarea invită cetăţenii şi pe aleşii lor să-şi gestioneze singuri afacerile proprii, să tragă cel mai bun profit din resursele lor, să se angajeze mai mult în acţiunea economică, în crearea locurilor de muncă, în promovarea propriilor valori (ecologia, modul de viaţă, cultura etc.), în dezvoltarea proriilor regiuni.

Descentralizarea presupune ca deciziile să se ia şi să se aplice aproape de cetăţean, şi nu într-un birou anonim din capitală. Totuşi dacă punerea sa în operă nu va face obiectul unei rigori suficient de mari, principiile bune ale descentralizării ar putea avea efecte negative, ex: să se dubleze echipele administrative care vor instala conflicte sterile între structurile locale şi centrale; o reformă necorespunzătoare a finanţelor locale face ca micile comunităţi rurale, să nu aibă posibilităţi reale de a “trăi ca efect al descentralizării” etc.

Efectul descentralizării pentru spaţiul rural nu se va judeca în termeni teritorial administrativi, ci prin naşterea “ţărilor rurale” care se caracterizează prin

omogenitatea condiţiilor şi a problematicii de dezvoltare şi care vor genera “autodezvoltarea”. Drumul spre descentralizare pînă la nivelul “ţărilor rurale” trece prin regionalizare.

2.6. Conceptul de “Regiune”

Termenul “regiune sau regional” este folosit în domeniul politicii economice structurale şi serveşte la denumirea teritorială a unei zone care din punct de vedere socio-economic este caracterizată prin aceiaşi “vocaţie”, iar din punct de vedere teritorial-administrativ se situează între nivelul naţional (comunitar) şi cel local (comună).

Regionalismul, ca politică socio-economică a apărut la mijlocul secolului al XX – lea şi începând cu anii 1970 a devenit un factor dinamizant decisiv al dezvoltării politice şi economice al UE, avănd baze conceptuale noi (tab.2.2.)

Tabelul 2.2. Diferenţele între politica regională tradiţională ţi cea nouă

Caracteristici Tradiţional Nou

REGIUNI PROBLEMATICE

Bipolar: dezvoltat/nedezvoltat Multifactorial: (diferite

probleme regionale-structurale)

STRATEGIA DE BAZA

Creştere regională Inovaţie regională

FORMĂ DE ORGANIZARE

Repartizare între regiuni Mobilizarea resurselor

regionale interne

OBIECTUL POLITICII

REGIONALE

Capital, materii Creştere cantitativă

Industrie,

Planuri, proiecte Număr redus de intreprinderi

mari

Informaţii, tehnologie Transformare calitativă

Servicii, legături între ramuri Programe

Număr mare de intre-prinderi mici şi mijlocii

DINAMICA

Regiuni problematice constante în spaţiu

Reţeaua stabilă a polilor de creştere

Zone problematice care variază în spaţiu

Mobilizarea spontană a resurselor locale

Sursă: Horváth Gyula: Európai regionális politika, 1998, p. 32. Cea mai importantă justificare pentru o politică regională separată la nivelul

Uniunii Europene este “argumentul dinamic”, care afirmă că dezechilibrele regionale pot constitui o barieră majoră în calea adâncirii integrării. Activitatea Uniunii Europene în domeniul dezvoltării regionale s-a intensificat după 1985, iar în 1988 şi 1992 au avut loc două reforme care au

revoluţionat structura şi funcţiile politicii regionale din cadrul U.E. Reforma din 1988 avea la bază trei obiective:

- transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real; - utilizarea abordării multianuale în cazul planificării cheltuielilor, pentru a se

asigura statelor membre existenţa şi predictabilitatea ajutorului Comunităţii; - instituirea unui parteneriat cu toţi factorii implicaţi activ în implementarea

politicilor structurale, îndeosebi cu autorităţile regionale. Reforma din 1988 a însemnat o mutaţie de la susţinerea proiectelor

individuale cître finanţarea programelor, o preocupare în direcţia unei coordonări mai extinse a trei Fonduri Structurale şi a unui buget mai mare, concentrat asupra celor mai dezavantajate regiuni ale Comunităţii. Originea reformei din 1992 îşi are rădăcinile în deciziile Consiliului Europei de la Mastricht. Astfel, articolul 130 din Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht din 1992 a prezentat principalele scopuri şi mijloace ale politicii regionale: 1. atenuarea deosebirilor dintre regiuni, a diferenţelor de şanse datorate dezvoltării

întârziate; 2. crearea unor instrumente structurale şi de politici economice naţionale şi

comunitare corelate pentru înlăturarea diferenţelor regionale izbitoare; 3. coordonarea diferitelor surse financiare comunitare în interesul politicii regionale

eficiente. Pentru delimitarea regiunilor, respectiv a teritoriilor de implementare a

politicii regionale, la nivelul UE sa creat un sistem unitar de indicatori statistici numit “Nomenclatorul statistic al unităţilor teritoriale” (prescurtat NUTS de la iniţialele - Nomenclature des Unités Territoriales Statistiques).

Regionalizarea conform NUTS, se bazează, din considerente practice, pe unităţi teritorial-administrative, iar baza de date statistice se sprijină pe acestea. Astfel, regiunile cuprind întotdeauna unităţi administrative, care la nivelul UE sunt grupate în 6 categorii de teritorii NUTS.

NUTS 0 este reprezentat de statele membre ale OCDE (15 unităţi). NUTS 1 - defineşte macroregiunile, numărul acestora în UE fiind de 77. Spre exemplu: Suedia, Irlanda şi Luxembourgul formează câte o singură regiune NUTS 1, pe când Germania are 16 regiuni NUTS 1 denumite Land-uri Italia are 11 regiuni NUTS 1etc.

NUTS 2 sunt unităţile de bază ale politicii regionale descentralizate. Începând din 1988 Comisia Europeană publică în fiecare al treilea an un raport privind situaţia socio-economică şi dezvoltarea regiunilor NUTS 2 ale ţărilor membre.

În ţările membre ale UE numărul regiunilor NUTS 2 numite “de nivel mediu” este de 206, în România au fost create 8 regiuni NUTS 2, în Ungaria 7, în Italia 20 etc. În principiu, limitele acestora sunt în concordanţă cu problematica comunităţilor teritoriale, cu numărul populaţiei care poate rezolva eficient şi economic acestă problematică, şi cu alţi factori de natură culturală, istorică etc.

NUTS 3, delimitează spaţiile rurale în UE care sunt în număr de 1031. În România acest nivel corespunde spaţiului judeţean şi există 42 de regiuni NUTS 3 . Ca excepţie în Irlanda nu se disting regiuni NUTS 2, iar unităţile NUTS 3, numite regiuni de planificare, sunt în număr de 9. (Horváth Gy., 1998).

NUTS 4 acoperă nivelul microregiunilor, ceea ce reprezintă nivelul de bază al politicii de dezvoltare teritorială construite de jos în sus. Microregiunea poate fi considerată ca o unitate de planificare-dezvoltare, în care se desfăşoară majoritatea proceselor economice, comerciale, infrastructurale şi cele de aprovizionare, administrative şi sociale, legate de satisfacerea necesităţilor cotidiene ale populaţiei localnice. Sarcina lor principală este să exprime intenţiile comune legate nemijlocit de peisaj, localitate, de administraţiile colaboratoare, să elaboreze planuri, să găsească şi să coordoneze sursele, să realizeze dezvoltările, să înlesnească dezvoltarea şi consolidarea legăturilor sat-oraş, să asigure dezvoltarea identităţii regionale şi dezvoltarea rurală. (Csatári B., 1996).

NUTS 5 se referă la aşezări, adică la nivelul local, Sistemul NUTS este important pentru fundamentarea politicii regionale

europene, aceste unităţi reprezentând cadrul sarcinilor de programare, finanţare şi dezvoltare. Pornind de la bazele informaţionale la nivel regional se pot defini criterii obiective care determină dacă o regiune poate fi calificată drept spaţiu problematic şi, prin aceasta, ea devine obiectul politicii structurale. (dorgai L., Hinora F., Tassy S., 1998).

În UE nivelul regional înseamnă acele structuri NUTS, care sunt foarte importante din punctul de vedere al programării teritoriale, adică unităţile de planificare şi statistică NUTS 2 şi NUTS 3.şi NUTS 4 care se referă la nicroregiuni şi NUTS 5 care reprezintă comunele, constituie terenul de rezolvare a problemelor locale.

2.7. Regiunile rurale Caracterul regiunii “rural” sau “urban” este conferit de ponderea populaţiei care trăieşte în aşezări rurale, de relaţia centru-periferie, de ponderea agriculturii, de dimensiunile aşezărilor, de densitatea populaţiei, de regionalitate, de legătura omului cu natura, şi de toate acestea considerate ca un tot (Kovács K., 1998). Astfel există trei categorii de regiuni: 1. regiune predominant rurală (predominantly rural region) - este regiunea unde

peste 50 % din populaţie locuieşte în comune, sau/şi sate. 2. regiune semnificativ rurală (significantly rural region) – este regiunea unde 15 –

50 % din populaţie locuieşte la sat. 3. regiune predominant urbană (predominantly urban region) – este regiunea unde

mai puţin de 15 % din populaţie trăieşte în comunităţi rurale.

În consecinţă o regiune este considerată rurală, dacă ponderea populaţiei care trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15 %.

Conform metodologiei OECD este important să se studieze raportul între regiunile rurale şi economia naţională considerată ca ca întreg. În funcţie de capacitatea regiunilor rurale de a se integra în economia naţională, ele pot fi împărţite în trei categorii:

a). Regiuni rurale integrate economic (economicaly integrated rural areas), situate în apropierea centrelor dezvoltate din punct de vedere economic si corespund spaşiului rural periurban sau preorăşănesc. În aceste regiuni, numărul populaţiei creşte, există locuri de muncă, infrastructură este dezvoltată. Funcţia ecologică este o cerinţă primordială, precum şi protejarea moştenirii socio-culturale. Acolo unde condiţiile de producţie şi de valorificare ale produselor agrare sunt favorabile, preţul pământului este ridicat, iar efectele ecologice negative ale agriculturii limitează producţia intensivă. În jurul marilor oraşe aceste terenuri se transformă treptat în spaţii locative.

b). Regiuni rurale intermediare (intermediate rural areas) – sunt acelea care se află relativ departe de oraşele mari, dar au acces la reţelele de comunicaţii, şi care depind în mare măsură de agricultură, respectiv de industria de prelucrare a produselor agricole (corespund spaşiului rural intermediar). Aici se găsesc fermele mari care produc pentru piaţă. Perspectivele lor de dezvoltare sunt determinate de capacitatea de a-şi schimba repede structurile agrare şi, mai ales, de ritmul în care reuşesc să asigure posibilităţi de ocupaţii alternative pentru populaţia activă.

c). Regiuni rurale îndepărtate (remote rural areas) – cele care au o densitate a populaţiei scăzută, o structură demografică nefavorabilă, iar veniturile sunt mici şi în mare măsură dependente de agricultură (corespund spaţiului rural periferic). Ele au o aşezare defavorizată, condiţii naturale nefavorabile şi o infrastructură slab dezvoltată. Aici posibilităţile de dezvoltare economică sunt cele mai scăzute. Aceste regiuni periferice, rămase în urmă, reprezintă cea mai mare problemă pentru politica de dezvoltare regională rurală.

Conform metodologiei descrise comparăm spaţiile rurale ale UE-15 şi ale României (tab. 2.3.)

Tabelul 2.3. Distribuţia locuitorilor şi a terenurilor pe regiuni în Uniunea Europeană şi în

România în % (1996)

Specificare Regiuni

predominant rurale

Regiuni semnificativ

rurale

Regiuni predominant

urbane Ponderea celor care

locuiesc în aşezări rurale peste 50% între 15-50% sub 15%

Populaţia UE 9,7 29,8 60,50 Suprafaţa UE 47,0 37,4 15,60

Populaţia RO 47,0 43,6 9,40 Suprafaţa RO 52,5 46,5 0,96

Sursa: Vincze Maria, Dezvoltarea regională şi rurală, Presa Universitară Clujeană, 2000. Regiunile cu caracter rural din UE însumează 84,4 % din suprafaţa totală şi

39,5 % din populaţia totală. Între statele Uniunii se observă diferenţe însemnate în privinţa “caracterului rural”. În Belgia 91,7 % din populaţie trăieşte în regiuni preponderent urbane, pe când în Finlanda 0%, în Suedia 19,1%, iar în Danemarca 29,1%. În Olanda, ponderea celor care locuiesc în regiuni preponderent rurale este de 0%, în Marea Britanie de 1%, în schimb în Suedia este de 63,2%. În cazul României 99,04% din suprafaţa totală are caracter rural şi 90,6% din populaţie trăieşte în aceste regiuni. În esenţă, numai municipiul Bucureşti poate fi considerat ca regiune preponderent urbană. Din cele 42 de judeţe ale ţării numai în 18 ponderea celor care trăiesc la ţară este mai mică decât 50%. Densitatea medie a populaţiei în România este de 94,8 locuitori pe km² şi numai în trei judeţe (Iaşi, Ilfov, Prahova) şi în capitală cifra lor depăşeşte valoarea de 150 locuitori pe km².

În cadrul regiunilor UE, densitatea populaţiei este extrem de variată, mergând de la mai puţin de 20 locuitori pe kmp, în multe zone din Finlanda şi Suedia (unde pădurile acoperă o mare parte a teritoriului), mai multe regiuni din Scoţia, centrul Franţei şi Grecia, până la mai mult de 100 locuitori pe kmp, în multe regiuni cu puternice trăsături rurale (ex: sudul Germaniei şi sudul Italiei). Ţările UE se diferenţiază foarte mult şi în privinţa ponderii populaţiei rurale pe cele trei tipuri de regiuni rurale menţionate mai sus, astfel: dacă pe ansamblul UE, populaţia rurală reprezintă 17,5 % din totalul populaţiei, situaţia pe ţări merge de la 3,1 % populaţie rurală în Olanda, 4.9 % în Belgia şi 8,7 % în Anglia, până la 66,6 % în Suedia, 50,6 % în Finlanda şi 43,1 % în Irlanda. Între aceste extreme se situează Germania cu 12,0 %, Italia cu 14,1 %, Luxemburgul cu 19,3 %, Portugalia cu 21,2 %, Franţa cu 23,7 %, Spania cu 24,4 %, Grecia cu 30,8 %, Danemarca cu 32,4 %, Austria cu 34,6 % populaţie rurală.

2.8. Dezvoltarea rurală – concept, delimitări

Practica dovedeşte că orice om, indiferent de nivelul de pregătire, la întrebarea „ce înţelegi prin dezvoltare rurală?” poate răspunde în sensul realizăţilor economice prezente – locuri de muncă, nivelul veniturilor, modul de viaţă al “ruralilor” etc. Ca noţiune termenul de dezvoltare se identifică frecvent cu cel de creştere, deşi nu sunt sinonimi.

Creşterea expimă un fenomen de extindere a activităţi economice dintr-un teritoriu, “cantitativ” şi cuantificabil cu ajutorul unor indicatori statici redaţi în formă valorică sau fizică: numărul şi evoluţia locurilor de muncă, nivelul şi evoluţia veniturilor populaţiei etc. Programele economice care generează creştere, pun

accentul pe crearea imediată a locurilor de muncă, pe reducerea şomajului şi pe creşterea veniturilor pe total zonă.

Dezvoltarea, în schimb, expimă fenomenul de transformare calitativă necuantificabil direct prin indicatori statici, a structurilor economice, politice, şi sociale, a modului de viaţă, a calităţii vieţii, a conştiinţei umane (se au în vedere schimbările de concepţii şi mentalităţi faţă de actul producţiei, al consumului etc), a mediului înconjurător etc, a coportamentului general al sistemului economico-social considerat ca un tot. Dezvoltarea poate să implice şi creştere, dar legătura nu este directă, căci, de exemplu, locul de muncă poate să fie schimbat cu unul mai bun, fără schimbarea numerică a acestora. Programele de dezvoltare au în vedere schimbarea condiţiilor fundamentale (ex: creşterea productivităţii individuale), ceea ce necesită timp îndelungat. Sunt dezvoltate instituţiile, posibilităţile, resursa umană şi nu se oferă numai un simplu sprijin asigurând creşterea resurselor, pe termen scurt. Dezvoltarea este, în esenţă, întotdeauna o acţiune cu caracter strategic.

Astfel, dezvoltarea rurală poate fi definită ca un proces în care comunitatea rurală este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru valorificarea resurselor proprii în beneficiul social şi economic al comunităţii.

Se cunosc două abordări fundamentale ale strategiilor de dezvoltare rurală: • centrarea pe program - problema se pune astfel: unde, în care microregiune ar avea mai mult succes un program dat?; • centrarea pe microregiune - în centrul atenţiei se află microregiunea şi se caută strategia optimă pentru microregiunea dată.

Prima abordare se foloseşte mai rar în UE, dar prezentarea unor programe elaborate şi aplicate poate oferi informaţii importante pentru factorii de decizie locali. Cunoscând lista programelor aplicate, se pot obţine sugestii pentru elaborarea unor strategii de dezvoltare rurală centrate pe microregiune, sau se poate clarifica, în ce condiţii a avut sau nu a avut succes un program dat.

Tabelul 2.4.

Legătura dintre dezvoltarea teritorială şi cea rurală

Caracteristici Dezvoltare teritorială Dezvoltare rurală

Scară La scară mare (ţară,

regiune, judeţ) La scară mică (microregiune,

local)

Caracter De sus în jos De jos în sus

Conţinut

Reţele de comunicaţii de mare întindere şi alte

reţele infrastructurale; investiţii mari

Prin activizarea resurselor locale valorificarea condiţiilor date (restructurare, produse de calitate, infrastructură,

moştenire culturală, crearea condiţiilor pentru reţinerea

populaţiei etc.)

Efect social Se manifestă în mod indirect, numai pe

termen mijlociu sau lung

Se manifestă în mod direct asupra oamenilor şi chiar pe

termen scurt

Rolul asumat de stat Decisiv, determinant Orientativ, iniţiator,

sprijinitor

Finanţare Co-finanţare, dar preponderent din

fonduri centrale de stat

Co-finanţare, dar din surse locale proprii, respectiv de

stat, descentralizate

Instrumentul realizării

Program Program

Condiţiile de bază ale realizării

Decizie centrală Parteneriat

Sursă: Jávor K., 1999

Carta Europeană a Spaţiului Rural prevede că la elaborarea politicilor de dezvoltare (pentru economie, tehnologii, planificare regională, protecţia diversităţii biologice, agricultură, silvicultură, infrastructură, turism, învăţământ, relaţii internaţionale etc.) trebuie să se ţină seama de condiţiile specifice ale regiunilor rurale respectând principiile subsidiarităţii şi solidarităţii. De asemenea utilizează următoarele noţiuni: dezvoltare locală, dezvoltare teritorială, dezvoltare rurală, amenajare zonală, dezvoltare regională

Dezvoltarea locală se referă la concepţiile privind dezvoltarea unei aşezări date şi a împrejurimilor sale immediate.

Dezvoltarea teritorială se referă la marile investiţii, la dezvoltările infrastructurale pe plan regional sau care vizează mai multe regiuni pe baza unor concepţii coordonate. În cazul dezvoltării teritoriale sunt decisive considerentele de ordin economic, tehnic şi cele de geografie economică.

Dezvoltare rurală cuprinde toate acţiunile îndreptate spre îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei care trăieşte în spaţiul rural, spre păstrarea peisajului natural şi cultural şi care asigură dezvoltarea durabilă a spaţiilor rurale conform condiţiilor şi specificului acelor teritorii. Dezvoltarea rurală, din punct de vedere geografic cuprinde: dezvoltarea rurală locală, regională, transfrontalieră şă paneuropeană. Programul pentru dezvoltarea rurală poate conţine, în funcţie de condiţii şi necesităţi, dezvoltarea următoarelor elemente: infrastructură, agricultură, turism, intreprinderi mici şi mijlocii, precum şi crearea de locuri de muncă, dar şi idei privind protecţia mediului, învăţământului, dezvoltarea comunităţii. Programele de dezvoltare rurală sunt complexe, şi se referă concomitent la mai multe sectoare . În dezvoltarea rurală rolul primordial revine resurselor umane, comunităţilor locale, participanţilor vieţii economice şi sociale, valorilor ecologice şi ale peisajului cultura, deci funcţionează conform altei logici decât dezvoltarea teritorială, dar între cele două noţiuni există o legătură (tab. 2.3.). Scopul final dezvoltării rurale este ca spaţiile rurale să fie apte, în mod durabil, să îndeplinească funcţiile care le revin în societate.

Noţiunea de rural poate fi definită în relaţia centru-periferie, deci dezvoltarea rurală înseamnă, în esenţă, dezvoltarea periferiilor şi păstrarea valorilor acestora. Viitorul regiunilor rurale depinde în fond de trei factori: * de posibilităţile păstrării şi creşterii numărului locurilor de muncă; * de direcţia şi amploarea viitoare a migrării populaţiei (tineri, pensionari, turişti) între sat şi oraş; * de caracterul reglementărilor locale, regionale şi naţionale.

2.9. Principiile dezvoltării rurale Principiile dezvoltării rurale izvorăsc din cele zece puncte ale Declaraţiei de

la Cork, elaborate în anul 1996 ca bază a politicii UE. 1. Punerea în primul plan a spaţiului rural. Dezvoltarea rurală trebuie să aibă

prioritate între programele UE, să devină un principiu de bază. 2. Abordarea integrată a dezvoltării rurale. Se propune o politică de dezvoltare

rurală cpmplexă, care să cuprindă toate activităţile sociale, economice şi culturale. Astfel, trebuie să fie cuprinse într-un program unitar gospodărirea resurselor naturale de energie, dezvoltarea agriculturii adaptată la realităţile locale, diversificarea economiei prin dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii industriale şi de servicii, scoaterea în relief a valorilor mediului natural şi a celor culturale.

3. Crearea diversităţii, varietăţii (pluriactivitatea). Sprijinirea diversităţii activităţilor economice şi sociale trebuie să ducă la formarea cadrului de iniţiative private şi comunitare capabile să se întreţină singure.

4. Durabilitate. Trebuie sprijinită o astfel de dezvoltare rurală, care asigură menţinerea identităţii culturale, a surselor de energie, a biodiversităţii, a frumuseţii peisajului. Generaţiile de azi trebuie să folosească aceste valori astfel încât să nu pericliteze posibilităţile celor care ne urmează. În activitatea locală trebuie să-şi găsească locul şi responsabilitatea globală.

5. Subsidiaritate. Principiul de bază al politicii de dezvoltare rurală eficientă este o cât mai profundă descentralizare a deciziilor şi un grad cât mai ridicat de parteneriat şi colaborare între nivelele locale, regionale, naţionale şi europene. Se va pune accentul pe iniţiativele venite de jos şi pe participarea activă la elaborarea, realizarea şi controlul proiectelor, căci numai aşa poate fi valorificată creativitatea şi coeziunea comunităţilor.

6. Simplificare. Reglementările şi sistemele de sprijinire, mai ales cele legate de dezvoltarea agriculturii, vor fi mai elastice, mai transparente, deci se preconizează să fie mai puţin birocratice.

7. Programare. Formarea şi realizarea programelor de dezvoltare rurală trebuie să fie un proces consecvent, transparent, permiţând fiecărei zone posibilitatea de a-şi elabora propria strategie de dezvoltare. Aceste programe trebuie să se încadreze într-un program unic pe scară regională.

8. Finanţare. Este necesară antrenarea mai accentuată a resurselor financiare locale, precum şi sprijinirea dezvoltării unor tehnici de creditare rurală care asigură folosirea concomitentă a fondurilor private şi a celor bugetare. Este importantă micşorarea dificultăţilor financiare ale micilor intreprinderi, sprijinirea investiţiilor productive, diversificarea economiei rurale.

9. Îndrumare. Trebuie sporită competenţa şi eficienţa administraţiilor locale şi regionale, precum şi cea a organizaţiilor civice prin ajutor tehnic, perfecţionare, comunicare mai bună, oferirea unor informaţii utile, prin dezvoltarea unor relaţii de parteneriat.

10. Evaluare şi cercetare. Urmărirea programelor de dezvoltare rurală, controlul beneficiarilor, discutarea profesională a problemelor ivite, evaluarea experienţelor dobândite, stimularea cercetării ştiinţifice şi a inovaţiilor, toate acestea constituie principii importante.

2.10. Particularităţile dezvoltării rurale Particularităţile specifice ale dezvoltării rurale sunt:

- Antropocentrism. În centrul dezvoltării rurale stă omul, respectiv comunitatea de oameni care trăieşte la ţară. Această caracteristică face ca să prevaleze principiul subsidiarităţii, respectiv comunităţile rurale sunt subiectele active ale dezvoltării, nu numai obiectele ei pasive.

- Complexitate. Programele de dezvoltare nu se rezumă la câte un sector. Ele au în vedere concomitent crearea locurilor de muncă, dezvoltarea agricolă, înfrumuseţarea mediului etc., cu alte cuvinte privesc numeroasele laturi ale activităţii economice: dezvoltarea agriculturii, dezvoltarea infrastructurii locale, dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii, dezvoltarea comunităţii, dezvoltarea surselor umane, ocrotirea mediului, cultivarea tradiţiilor culturale, programe sociale etc.

- Caracter de microregiune. Priorităţile şi strategiile de dezvoltare sunt determinate de situaţia cadrului teritorial fixat numit microregiune,respectiv de sursele ei ecologice, economice, umane, de tradiţiile culturale etc.

- Activitate cu mai mulţi participanţi. Participanţii activi importanţi la programelor de dezvoltare a microregiunilor sunt: Fiecare membru al comunităţii; întreprinderile şi specialiştii; alesul comunităţii locale; guvernul; parlamentul; societatea civilă.

- Bazat pe principii. Dezvoltarea regională în UE se bazează pe principiile enunţate în Declaraţia de la Cork, principii valabile şi pentru ţările care doresc să adere.

2.12. Obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rurală Obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rurală rezultă din politicile

economice de dezvoltare a UE şi au la bază principiul subsidiarităţii şi al flexibilităţii. Conform subsidiarităţii, ţările membre decid asupra criteriilor de stabilire a obiectivelor şi a programelor care se vor bucura de asistenşă comunitară, iar conform flexibilităţii, măsurile alese pentru îndeplinirea obiectivelor trebuie să ţină cont de priorităţi şi necesităţi.

În cele ce urmează prezentăm obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rurală:

I. Creşterea veniturilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de producţie, de muncă şi de trai, (este obiectivul –O1) prin stimularea şi promovarea investiţiilor în spaţiul rural (este măsura –M1).

Având în vedere că ponderea în activităţile economiei rurale o deţin exploataţiile agricole reprezentând circa 14,8 mil. ha teren agricol, şansa pentru o dezvoltare durabilă a satului românesc o reprezintă stimularea şi sprijinirea investiţiilor în exploataţiile agricole, care să conducă la: valorificarea raţională a resurselor rurale; sporirea veniturilor agricultorilor şi a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă; creşterea viabilităţii exploataţiilor agricole; diversificarea producţiei agricole şi a serviciilor rurale; creşterea calităţii produselor pentru ca acestea să devină competitive, atât pe pieţele locale, cât şi pe cele regionale şi internaţionale; diminuarea costurilor de producţie; îmbunătăţirea condiţiilor de igenă şi de creştere a animalelor; creşterea calităţii vieţii; conservărea mediului înconjurător.

II. Atragerea şi menţinerea tinerilor în mediul rural, pentru reducerea vârstei medii a populaţiei rurale, pentru asigurarea optimă a resurselor umane din spaţiul rural, pe structuri de vârstă şi categorii sociale (O2) prin asistenţă financiară directă sau indirectă a întreprinzătorilor agricoli, care au vârsta mai mică de 40 ani (M2). Măsurile trebuie să pornească de la asigurarea spaţiului vital, şi facilităţi care să asigure tinerilor premisele necesare pentru demararea unor investiţii productive. Aceasta va avea un impact pozitiv asupra dezvoltării rurale, prin menţinerea în activitate a unei populaţii cu capacitate de muncă şi cu posibilităţi de acţiune pe termen lung.

III. Dezvoltarea procesării şi comercializării produselor agricole (O3) prin stimularea investiţiilor în domeniu (M3).

Facilităţile financiare şi fiscale create procesatorilor de produse agricole vor fi benefice pentru stat prin efectele de multiplicare în plan economic şi social asupra tuturor membrilor comunităţii, atât ca indivizi, cât şi ca activităţi economice.

IV. Dezvoltarea cunoştinţelor de specialitate şi a aptitudinilor persoanelor care lucrează în agricultură şi silvicultură şi recalificarea acestora (O4) prin sprijinirea pregătirii profesionale continuie (M4).

Subiecţii sunt pregătiţi ca să se orienteze spre producţia de calitate, să folosească tehnici ecologice de producţie, să producă în condiţii de eficienţă economică etc V. Sprijinirea dezvoltării zonelor defavorizate de factori naturali şi

economici (O5) prin asigurarea de “compensaţii de handicap” (M5). Stimulentele pot fi sub formă de plăţi compensatorii acordate pe unitatea de produs

sau pe unitatea de suprafaţă gestionată în condiţii defavorabile sau prin scutiri de taxe şi impozite pentru cei ce investesc în zone defavorizate.

VI. Creşterea gradului de complexitate a economiei rurale (O6) prin dezvoltarea şi diversificarea serviciilor rurale pentru agricultură şi industria alimentară la nivelul comunităţii, pentru nevoile de consum ale populaţiei rurale şi prin sprijinirea IMM-urilor (M6). Prin asigurarea unei game largi de servicii rurale, fermierii se vor axa pe latura productivă şi vor solicita servicii de specialitate necesare desfăşurării activităţii lor. VII. Creşterea rolului economic, ecologic şi social al pădurilor (O7) prin

dezvoltarea programelor privind înfiinţarea perdelelor de protecţie, ocrotirea resurselor silviculturii şi ameliorarea acestora şi, dezvoltarea fondului forestier (M7).

Extinderea suprafeţelor acoperite de păduri, prin utilizarea terenurilor neproductive, contribuie, atât la ridicarea gradului de ecologizare a zonei, cât şi la creşterea veniturilor locale.

VIII. Asigurarea de venituri alternative (O8) prin stimularea activităţilor turistice şi meşteşugăreşti (M8).

IX. Protecţia mediului (O9) prin stimularea activităţilor care nu generează efecte ecologice negative (M9).

2.11. Coordonatele dezvoltării integrate şi durabile a spaţiului rural

2.11.1. Coordonatele dezvoltării integrate rezultă din necesitatea

dezvoltării complexe a spaţiului rural, dezvoltare care trebuie să cuprindă toate activităţile sociale, economice şi culturale într-un cadru juridic şi politic unitar, cu delimitari bine definite. Astfel, trebuie să fie cuprinse într-un program unitar gospodărirea resurselor naturale de energie, dezvoltarea agriculturii adaptată la realităţile locale, diversificarea economiei prin dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii industriale şi de servicii, scoaterea în relief a valorilor mediului natural şi a celor culturale.

În evoluţia fenomenului de integrare se pot distinge în principal două sensuri: integrare orizontală şi integrare verticală.

Integrarea orizontală, are în vedere întreprinderi şi activităţi de acelaşi gen, plasate la nivelul aceleiaşi verigi a lanţului economic. După caracterul relaţiilor ce se stabilesc între unităţile sau activităţile integrate, se pot distinge două situaţii:

a) întreprinderi mari, specializate, intră în relaţii contractuale cu întreprinderile mici din aceeaşi ramură integrându-le în lanţul tehnologic al acestora.

b) integrarea orizontală de tip cooperatist, care constă în unirea liber consimţită a producătorilor agricoli în societăţi şi asociaţii agricole, cu scopul de a produce anumite produse (grâu, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, îngrăşarea tineretului bovin, ovin etc.), de a utiliza în comun anumite utilaje şi maşini costisitoare (combine, utilaj de administrat pesticide şi erbicide etc.), de a executa anumite lucrări de interes general (irigaţii, plantaţii în masiv etc.), de a se aproviziona cu materiale necesare producţiei agricole (seminţe, îngrăşăminte, furaje combinate, combustibili etc.) sau pentru a-şi vinde produsele proprii, asociaţii pentru protecţia agricultorilor etc. Integrarea verticală, constă în coordonarea întreprinderilor cu activităţi

conexe, situate, fie în acelaşi sector, fie în sectoare diferite ale complexului economic. De obicei, în această formă de integrare există o întreprindere integratoare, mai multe întreprinderi integrate, cum la fel de bine poate fi şi o societate (asociaţie) a producătorilor agricoli care integrează activităţile din amonte sau din avalul producţiei agricole.

Integrarea verticală îmbracă o gamă variată de forme: a) Agricultura contractuală reprezintă acea formă de integrare în care se

încheie contracte ferme între producători agricoli şi agenţii economici specializaţi în

prelucrarea produselor agricole primare, constituind în esenţă un mijloc de control asupra producţiei agricole.

b) Integrarea verticală totală constă în integrarea unui ansamblu complet de operaţiuni dintr-un anumit lanţ economic, ca de exemplu: producerea mijloacelor de producţie, aprovizionare, producţie, prelucrare, distribuţie la angrosişti şi vânzarea cu amănuntul (sau numai o parte din acest ansamblu), de aşa manieră încât integratorul să poată lua decizii privind toate stadiile lanţului de activităţi integrate. O astfel de integrare o putem întâlni şi când toate aceste activităţi fac parte din aceeaşi întreprindere.

c) Integrarea verticală ascendentă se caracterizează prin controlul executat de către firma prelucrătoare (pol integrator) asupra producţiei agricole, prin încheierea de contracte cu producătorii agricoli.

d) Integrarea verticală descendentă se caracterizează prin integrarea de către firma industrială de prelucrare (pol integrator) a activităţilor din avalul său (activităţi comerciale). În timp ce integrarea ascendentă are drept scop asigurarea aprovizionării cu materii prime a polului integrator care prelucrează materiile prime agricole, integrarea descendentă urmăreşte asigurarea debuşeelor necesare pentru vinderea certă a produselor finite.

e) Agri-business-ul este o formă a integrării verticale care constă într-o formă de cooperare comercială, având drept scop introducerea unei metode sistematice de aprovizionare a pieţei cu unul sau mai multe produse. Principiul fundamental al agri-businessului constă în crearea unei legături directe între cererea şi oferta de produse agroalimentare. f) Holding-ul este o altă formă de integrare verticală, aplicabilă ruralului. Holdingul este un ansamblu organizat de activităţi agricole, industriale,

servicii, transport, desfacere finală, aflate pe raza unei localităţi rurale sau grup de localităţi prin care să se valorifice eficient resursele agricole şi neagricole locale.

Privit din punct de vedere funcţional, holdingul agroindustrial constă dintr-un şir de stadii (etape) în care se produce şi prin care trece producţia agricolă până ajunge la consumator. Fiecărei etape îi corespunde o funcţie tehnică sau economică după cum urmează: 1. Etapa producerii mijloacelor de producţie necesare producţiei agricole şi

cu care omul intervine în procesul de muncă din agricultură, etapă ce se realizează în amonte de agricultură.

2. Serviciile necesare agriculturii, sunt în mare parte funcţii desprinse de agricultură sau funcţii noi apărute ca urmare a modificării sistemelor de agricultură, noi tehnologii (irigare, chimizare, prognoză şi avertizare boli şi dăunători) etc.

3. Producţia agricolă propriu-zisă, se constituie ca o funcţie tehnică, cuprinzând cele două ramuri fundamentale: producţia vegetală şi producţia animală şi reprezintă axul central al holdingului agroindustrial în jurul căruia gravitează toate celelalte activităţi din amontele şi avalul agriculturii.

4. Prelucrarea producţiei agricole, este etapa plasată în avalul producţiei agricole, care presupune prelucrarea produselor agricole de la recoltare şi până la consumul final.

5. Distribuţia producţiei agroindustriale, constituie o verigă intermediară între producătorii agricoli şi reţeaua comercială propriu-zisă, de cele mai multe ori sub forma comerţului en-gros şi semi-gros, plasată în diverse puncte ale lanţului distribuţiei.

6. Comercializarea propriu-zisă a produselor agricole, este ultimul stadiu pe care îl străbate produsul înainte de a ajunge în sfera consumului, fiind totodată şi ultima verigă a lanţului economic general, funcţie îndeplinită de către comerţul cu amănuntul.

2.11.2. Coordonatele dezvoltării durabile rurale rezultă din analiza

tridimensională a spaţiului rural, respectiv a dimensiunii economice, sociale şi ecologice.

Relaţiile spaţiului tridimensional confirmă că orice acţiune sau fenomen care are loc într-un plan îşi găseşte reacţia şi în celelalte planuri. Aceste motivaţii de ordin relaţional stau la baza definirii strategiilor şi politicilor de dezvoltare durabilă rurală. Spre exemplu o decizie de ordin economic care este considerată ca viabilă nu trebuie validată fără a analiza influenţa efectelor în plan social şi ecologic.

Dezvoltarea durabilă în plan economic, se exprimă prin faptul că “orice activitate economică, trebuie să se realizeze în condiţii de “viabilitate”, iar efectul asupra mediului social si ecologic numit “externalitate” să fie pozitiv.

Viabilitatea exprimă capacitatea economică şi managerială a unei unităţi de a exista (rezista) o perioadă cât mai mare de timp în cadrul structurilor economico-sociale impuse de piaţă.

Externalităţile exprimă efectele externe pe care le determină o activitate economică asupra altor activităţi, asupra mediului şi asupra societăţii considerate ca un tot, plecând de la postulatul că - întreprinderile au interesul financiar de a polua “mediul în care îşi desfăşoară activitatea” datorită costurilor (protejarea mediului solicită costuri suplimentare de producţie). Există două tipuri de externalităţi, respectiv: externalităţi pozitive numite economii externe şi externalităţi negative numite dezeconomii externe.

Economiile externe cuprind: - economii externe de producţie, ex: apicultorul şi pomicultorul – externalitatea

este reciprocă, respectiv cele două activităţi au efecte pozitive una asupra alteia şi nu există o plată monetară pentru aceasta;

- economii externe de consum, ex: întreţinerea sediului administrativ al unei firme şi amenajarea unui spaţiu verde dă satisfacţie vecinilor, fără ca cel ce face asta să fie răsplătit; Dezeconomiile externe sunt:

- dezeconomii de producţie, ex: unii agenţi economici dăunează altora fără a exista o compensare financiară - un agent economic aflat în amontele unui râu poluează apa, care va fi utilizată de un altul situat în avalul râului;

- dezeconomii externe de consum, ex: tutunul afectează pe ceilalţi fără a exista o compensare materială.

Economia rurală este dominată de agricultură. Deci, agricultura este factorul determinant în jurul căruia trebuie să graviteze activităţile economice ale spaţiului rural. Existenţa exploataţiilor agricole viabile conduce la revitalizarea vieţii economice rurale. Diversitatea exploataţiilor agricole este dată de spectrul variat al sectoarelor de producţie vegetală şi animală, capabile ca prin activitatea acestora, să furnizeze, atât produse proaspete, cât şi materii prime pentru industrializare (sectorului alimentar sau industriei de textile şi pielărie sau altor sectoare ce folosesc ca materii prime produse agricole).

Dezvoltarea durabilă în plan ecologic, exprimă în esenţă tipul de activităţi economice şi sociale, care asigură evitarea degradării mediului. Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în concordanţă cu legile ecologiei: 1. toate se leagă de toate (ex: reducerea poluării chimice în producţia vegetală are

ca efect direct protecţia solului, a apei şi a aerului iar indirect are ca efect creşterea calităţii produselor zootehnice);

2. totul trebuie să se ducă undeva (ex:în urma activităţii umane rezultă “produse secundare” care nu sunt prelucrate sau consumate şi în consecinţă sunt deversate în mediu - poluândul );

3. natura se pricepe cel mai bine (ex: activităţile agricole trebuie considerate activităţi semiartificiale sau seminaturale care vin să completeze pe cele naturale în folosul omului şi al mediului natural; legile naturii sunt atotcuprinzătoare şi, omul prin activităţile sale nu trebuie să înpiedice nici într-un fel buna desfăşurare a acestora);

4. nimic nu se capătă pe degeaba (ex: exploatarea neraţională a terenurilor agricole, luate în cultură pe “gratis” a condus la degradarea calităţii acestora, fapt ce solicită cheltuieli tot mai mari cu îngrăşămintele, cu carburanţii etc pentru a obţine aceleaşi producţii agricole; această lege îşi găseşte utilitatea în a considera unele resurse naturale – terenuri agricole şi neagricole, apa, peisajul, fauna şi flora – bunuri economice, ale căror preţuri se stabilesc pe piaţă.).

În prezent, tehnologiile moderne practicate în agricultură şi oferite ca alternative agricultorilor sunt foarte diversificate şi cu influenţe faţă de mediu.

Cu cât se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă, prin stimularea solului cu îngrăşăminte şi a combaterii dăunătorilor prin substanţe chimice, cu atât se înregistrează efecte negative asupra mediului, asupra ecosistemelor naturale.

În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optim între tehnologiile aplicate, producţiile obţinute şi ecologie.

Sunt cunoscute principiile de acţiune, atât ale agriculturii alternative (agricultura biologică), cât şi ale agriculturii durabile, care au în vedere practicarea unei agriculturi performante, în echilibru cu natura.

Agicultura biologică presupune restricţii ecologice de producţie, care au ca obiectiv obţinerea de produse nepoluate prin următoarele direcţii de acţiune: rotaţia culturilor; reciclarea resturilor de culturi şi a gunoiului de grajd; folosirea în limite reduse a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi a altor substanţe chimice; extinderea culturilor de protecţie şi ameliorare a solului, inclusiv leguminoase fixatoare de azot; combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor

Agricultura durabilă are ca scop menţinerea calităţii solului şi asigurarea unei corelaţii optime între cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătatea oamenilor şi menţinerea calităţii mediului înconjurător. Practicarea unei astfel de agriculturi va contribui la dezvoltarea producţiei vegetale şi animale, având ca efect dezvoltarea economico-socială, care asigură comunităţilor rurale: satisfacerea necesităţilor alimentare şi sociale; îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a bazei de resurse naturale; utilizarea cu eficienţă maximă a resurselor limitate şi a celor neregenerabile; îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Dezvoltarea durabilă în plan social, presupune o garanţie a asigurării condiţiilor de viaţă la nivelul condiţiei umane, pentru toate localităţile şi regiunile, unde este prezentă activitate umană.

Este cunoscut faptul că nu toate regiunile oferă aceleaşi condiţii de dezvoltare economico-socială. Acestea se pot diferenţia, atât în funcţie de condiţiile naturale, cât şi de evoluţia nivelului de dezvoltare a regiunii din punct de vedere economic.

În general, dezvoltarea în plan social a unei regiuni este în corelaţie cu dezvoltarea economică a regiunii respective şi se găseşte în relaţie de dependenţă cu aceasta. Astfel, cu cât o regiune prosperă în plan economic, cu atât mai puţin se înregistrează efecte negative, care să conducă la un regres social.

Deci, de la bun început, trebuie înţeleasă dezvoltarea rurală durabilă, ca un mecanism logic ce acţionează în orientarea evoluţiei fenomenelor economico-sociale ale spaţiilor rurale spre o dezvoltare individuală şi comunitară care să conducă la ameliorarea nivelului de bunăstare rurală şi a menţinerii echilibrului factorilor naturali.

2.13. Diagnoza spaţiului rural şi a dezvoltării durabile

2.13.1. Diagnoza spaţiului rural, foloseşte 8 criterii complexe, care se

împart în 38 de subcriterii, la care se ataşează un sistem de 77 de indicatori (tab. 2.5.).

Tabelul 2.5. Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utilizaţi în diagnoza spaţiului rural

Criterii Subcriterii Indicatori

1. Nr. comunelor 0.1.1. Nr. comunelor 0.1.2. Structura pe sate

2. Suprafaţa 0.2.1. Suprafaţa 0. Administrativ

3. Istoric 0.3.1. Principalele momente istorice şi influenţa acestora asupra economiei locale

1. Forme de relief 1.1.1. Principalele forme de relief 2. Zone naturale protejate 1.2.1. Principalele categorii de zone protejate 1. Fizico-

geografice 3. Factori de risc natural 1.3.1. Ponderea zonelor supuse factorilor de risc natural

1. Numărul populaţiei 2.1.1. Numărul de locuitori

2. Densitatea populaţiei

2.2.1. Locuitori/km² 2.2.2. Suprafaţa ameninţată de depopulare (densitatea = < 50% din media pe ţară şi rata de descreştere anuală a populaţiei este > 0,5%

3.Evoluţia populaţiei 2.3.1. Evoluţia populaţiei în perioada “n”

4. Factorii de creştere a populaţiei

2.4.1. Rata medie a natalităţii 2.4.2. Rata medie a mortalităţii 2.4.3. Rata medie a migraţiei nete 2.4.4. Sporul mediu al populaţiei

5. Îmbătrânirea demografică 2.5.1.Indice de îmbătrânire a populaţiei (60+/0-14 ani

2. Demografice

6. Înnoirea forţei de muncă 2.6.1.Indice de înnoire a forţei de muncă (15-29/30-44 ani)

1. Potenţialul agricol

3.1.1. Structura fondului funciar 3.1.2. Structura culturilor în terenul arabil 3.1.3. Notele de bonitare ale terenurilor agricole 3.1.4. Teren agricol/locuitor 3.1.5. Indicile de utilizare intensivă a terenurilor agricole 3.1.6. Efectivele de animale 3.1.7. Structura efectivelor de animale 3.1.8. Densitatea animalelor la 100 ha

2. Potenţialul forestier

3.2.1. Suprafaţa forestieră pe locuitor 3.2.2. Repartizarea pădurilor după formă de proprietate

3. Potenţialul turistic

3.3.1. Numărul gospodăriilor adecvate pentru turism rural 3.3.2. Numărul de champinguri şi sate de vacanţă 3.3.3. Numărul locurilor de cazare

4. Potenţialul industrial

3.4.1. Gradul de complexitate a activităţii industriale 3.4.2. Prelucrarea produselor agricole 3.4.3. Numărul agenţilor economici 3.4.4. Numărul întreprinderilor în funcţiune/1000 locuitori

5. Potenţialul exploataţiei agricole

3.5.1. Suprafaţa medie a exploataţiei individuale 3.5.2. Suprafaţa medie a exploataţiei de tip asociativ cu personalitate juridică 3.5.3. Suprafaţa medie a exploataţiei de tip asociativ familial 3.5.4. Gradul de asociere în exploatarea terenului 3.5.5. Gradul de integrare a activităţilor agricole 3.5.6. Producţiile medii 3.5.7. Capitalul fix pe hectar (gradul de dotare tehnică) 3.5.8. Capitalul fix pe animal 3.5.9. Mărimea exploataţiilor 3.5.10. Venitul unitar 3.5.11. Nivelul de rentabilitate

3.Economice

6. Structurile de proprietate

3.6.1. Ponderea suprafeţei agricole private în totalul suprafeţei agricole

7. Gradul de ocupare a populaţiei

3.7.1. Populaţia activă ocupată la 1000 locuitori 3.7.2. Populaţia activă în agricultură/100 ha teren agricol 3.7.3. Rata şomajului

8. Diversificarea activităţilor economice

3.8.1. Ponderea populaţiei active neagricole în totalul populaţiei active 3.8.2. Structura forţei de muncă pe tipuri de activităţi economice

1. Suprafaţa locuibilă

4.1.1. Suprafaţa locuibilă/locuitor 4.1.2. Suprafaţa medie a locuinţei 4.1.3. Numărul de camere pe locuinţă 4.1.4. Suprafaţa medie pe cameră

2. Materiale de construcţie 4.2.1. Ponderea locuinţelor realizate din materiale durabile

3. Vechimea clădirilor

4.3.1. Ponderea locuinţelor cu o vechime mai mică de 25-30 ani

4. Locuinţe noi

4.4.1. Ponderea locuinţelor noi, cu o vechime mai mică de 5 ani

4. Locuire

5. Dotarea locuinţelor cu instalaţii de apă

4.5.1. Ponderea locuinţelor cu instalaţii de apă în interior

1. Alimentarea cu apă în sistem centralizat

5.1.1. Apa potabilă distribuită consumatorilor m.c./loc/an

2. Alimentarea cu energie electrică

5.2.1. Gradul de electrificare a gospodăriilor (din teritoriul comunal)

3. Alimentarea cu gaze naturale 5.3.1. Locuinţe cu gaz metan, %

4. Racordarea la reţele telefonice

5.4.1. Gradul de racordare a gospodăriilor la reţeaua telefonică

5. Echiparea tehnică a localităţilor

5. Accesul la căile de transport

5.5.1. Accesul la reţeaua rutieră şi feroviară 5.5.2. Numărul autoturismelor/1000 locuitori

1. Sănătate 6.1.1. Locuitori/medic 6.1.2. Locuitori/cadru sanitar mediu

2. Învăţământ 6.2.1. Nr.elevi/cadru didactic 6.2.2. Media claselor absolvite

3. Comunicare 6.3.1. Nr.abonamente TV/1000 locuitori 6. Sociale

4. Mortalitate infantilă

6.4.1. Rata mortalităţii infantile, %0, (decese sub 1 an/1000 născuţi vii)

1. Aer 7.1.1. Calitatea aerului (frecvenţa depăşirii limitelor maxime admise –LMA- pe substanţe poluante)

2. Apă 7.2.1. Calitatea apei (frecvenţa depăşiriiLMA pe substanţe poluante) 7.2.2. Ponderea apei reziduale recondiţionate

3. Sol 7.3.1. Soluri afectate de factori de limitare a calităţii 7. Ecologice

4. Păduri

7.4.1. Ponderea pădurilor afectate de fenomene de uscare şi deforestare în totalul suprafeţei forestiere 7.4.1. Mărimea suprafeţelor protejate ecologic şi ponderea acestora în total suprafaţă

Sursa: Dezvoltarea rurală în România. Carta Verde. 1998, Bucureşti; Aprecieri proprii. Pe lângă indicatorii enumeraţi, de la evaluatorii spaţiului rural se cer şi

alte informaţii, de exemplu: caracterul legăturilor dintre aşezările din microregiune, resursele principale, factorii externi care frânează dezvoltarea, perspectivele dezvoltării regionale, legăturile de parteneriat, funcţionarea organizaţiilor civice etc. Aceste criterii calitative, împreună cu sistemul de indicatori cantitativi, dau posibilitate celor care analizează spaţiul rural să-şi formeze o imagine reală.

2.13.2. Cuantificarea dezvoltării durabile se realizează printr-un sistem de indicatori care evaluează următoarele 13 criterii complexe:

1. Calitatea vieţii este rezultatul interacţiunii dintre sfera economică, socială şi ecologică; poate fi îmbunătăţită sau afectată prin practicile agricole şi neagricole (o conduită

tehnică ecologică şi viabilă economic este superioară numai dacă contribuie la creşterea calităţii vieţii).

2. Protecţia şi gestiunea biodiversităţii cuprinde două aspecte complementare: biodiversitatea domestică şi biodiversitatea

sălbatică. este esenţială pentru menţinerea potenţialului alimentar pe termen lung; biodiversitatea domestică sa diminuat, datorită folosirii pe scară largă a aceloraşi

soiuri, rase sau genitori; consecinţa este dependenţa de marile grupuri de seminţe şi expunerea la riscuri fitosanitare. biodiversitatea sălbatică sa diminuat prin distrugerea răzoarelor, a lizierelor,

drenarea şi desecarea zonelor umede, suprimarea arborilor izolaţi, despăduriri; importanţă ecologică a biodiversităţii constă în puterea sa de reglare. Cu cât un

sistem este mai divers cu atât este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de eroziune ale unei specii oarecare. Din contră, sistemele simplificate la scară mare sunt foarte expuse exploziilor parazitare greu controlabile.

3. Protecţia şi gestiunea apei impactul sistemelor agricole pentru resursele de apă este foarte important; a produce fără a polua sau cu riscuri de poluare minime este o condiţie fundamentală

a agriculturii durabile. 4. Protecţia solului solul este o resursă naturală greu reînnoibilă la scară temporară umană; eroziunea sa

este o pierdere pentru generaţiile prezente şi viitoare; agricultura durabilă încearcă să întreţină şi să amelioreze fertilitatea naturală a

solului, reduce riscul de eroziune, limitează scăderea conţinutului în humus, compactarea sau levigarea mineralelor.

5. Protecţia şi gestiunea peisajului peisajul este o resursă colectivă, alterabilă ca urmare a activităţii urmane iar

gestiunea sa este obiectiv al dezvoltării durabile. 6. Etica se manifestă indirect în tehnicile folosite pentru utilizarea resurselor (nu ste etic să se

fondeze viabilitatea economică pe exploatarea regiunilor economic defavorizate) şi în practicile comerciale (raportul calitate/preţ; efectul importului de materii prime ieftine).

7. Calitatea produselor producţia de calitate participă la lupta pentru identitatea unei filiere sau a unui

teritoriu, vis-a-vis de producţia de masă, nelocalizată; trasabilitatea produselor reduce riscurile alimentare.

8. Gestiunea resurselor degradabile

vizează gestiunea resurselor degradabile (petrol, fosfor, potasiu etc.) pe termen lung;. sunt încurajate practicile agricole care economisesc resurse minerale şi energetice.

9. Adaptabilitate sistemele agricole durabile sunt flexibile, urmărind evoluţia contextului social şi

economic. 10. Protecţia atmosferei cuantificarea noxelor din aer şi identificarea surselor acestora (ex: volatilizările

amoniacale de pe lângă marile complexe de animale); efectul de seră.

11. Folosirea forţei de muncă gradul de ocupare al populaţiei şi structura forţei de muncă pe tipuri de activităţi

(este descurajată cursa pentru cucerirea drepturilor de producţie, în detrimentul altor exploataţii mai vulnerabile); să produci în limitele nevoilor prezente.

12. Bunăstarea animalelor restricţii care impun ameliorarea condiţiilor de viaţă a animalelor de crescătorie; reacţie faţă de concentrările mari de animale.

13. Coerenţă agricultura durabilă dezvoltă o strategie pentru ansamblul suprafeţelor

interdependente, pe termen lung. sunt încurajate practicile coerente, capabile să combine eficienţa economică cu

pertinenţă socială şi cu costurile ecologice.

Concepte de bază 1. Spaţiu rural periurban 2. Dezvoltare integrată 3. Spaţiu rural intermediar 4. Dezvoltare durabilă 5. Spaţiul rural periferic 6. Subsidiaritate 7. Descentralizarea 8. Antropocentrism 9. Regionalizarea NUTS 10. Integrarea orizontală 11. Dezvoltare rurală 12. Integrarea verticală 13. Dezvoltare locală 14. Viabilitatea 15. Dezvoltare teritorială 16. Externalităţile 17. Adaptabilitate 18. Agricultură biologică 19. Coerenţă 20. Agricultură durabilă

Probleme de discutat

1. Particularităţile şi funcţiile spaţiului rural 2. Efectul activităţilor de descentralizare şi regionalizare asupra clasificării şi

economiei spaţiului rural 3. Dezvoltarea rurală – concept, particularităţi, principii, obiective şi măsuri 4. Coordonatele dezvoltării integrate şi durabile a spaţiului rural 5. Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utilizaţi în diagnoza spaţiului rural 6. Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utilizaţi în cuantificarea dezvoltării durabile

Bibliografie

1. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia 2. Dona, I. (2000)-Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti 3. Kohls, R.L. and Uhl, I.N. (1990)-Marketing of Agricultural products, seventh

edition. Macmillan Publishing Company. 4. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare rurală durabilă, Ed. Planeta, Bucureşti 5. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara 6. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României

în vederea aderării la UE, Ed. Agroprint Timişoara 7. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and

Associates. 7. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi. 8. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegională şi rurală, Presa Universitară

Clujeană.

Actorii economiei rurale

Actorii economici sau agenţii economici cuprind indivizii, grupurile de indivizi şi organizaţiile care constituie centre de decizie şi acţiune în viaţa socială şi economică, respectiv prin deciziile şi alegerile acestora se crează fluxuri de resurse (fluxurile reale şi fuxurile manetare) în ansamblul economiei considerate. La nivelul spaţiului rural se disting cinci categorii de actori: 1. gospodăriile (menajele), care constituie grupul de consumatori, respectiv

consumul; 2. întreprinderile, care constituie grupul de producători, respectiv producţia;

Capitol

3. băncile sau instituţiile de credit, au ca activitate principală finanţarea economiei;

4. statul sau administraţiile, care asigură în special servicii destinate ansamblului colectivităţii;

5. mediul extern reprezentat de ansamblul agenţilor economici situaţi în afara spaţiului rural sau a altor spaţii la care ne referim.

Funcţia principală a gospodăriilor este consumul. Gospodăriile consumă sau utilizează un bun pentru aşi satisface o nevoie. Pentru economişti, noţiunea de consum şi cumpărare este sinonimă, fapt ce determină ca nivelul consumului să fie măsurat la un moment dat, cu nivelul achiziţiilor de pe piaţă, iar achiziţiile presupun ca gospodăriile să dispună de venituri.

Funcţia întreprinderilor este producţia. Actul producţiei constituie o combinare de resurse naturale, de bunuri intermediare, de echipamente, de muncă şi de procedee tehnice, care au ca rezultat obţinerea unui produs ce urmează a fi pus la dispoiziţia gospodăriilor sau a întreprinderilor. Funcţia băncilor este de a servi ca intermediari între actorii care economisesc şi actorii care împrumută o parte din resursele financiare necesare realizării proiectelor pe care aceştea vor să le realizeze. Rolul lor este de a finanţa economia şi de a emite monedă. “Statul” este un termen foarte general ce desemnează ansamblul administraţiilor publice şi private de la nivel naţional, regional şi local, care intervine în activitatea economică (securitate, redistribuirea veniturilor, ajutoare pentru diverse întreprinderi,…) cu mijloace foarte diverse (reglementări, fiscalitate, subvenţii etc). Mediul extern sau schibul cu exteriorul exprimă nivelul angajamentelor economiei rurale în economia naţională. Relţiile cu exteriorul determină schimburile de resurse.

3.1. Gospodăriile (Menajele)

3.1.1. Definirea şi clasificarea gospodăriilor Pentru economişti şi statisticieni, o “gospodărie obişnuită” este compusă,

în general, din persoane care au aceeaşi reşedinţă principală ca spaţiu permanent de locuit, indiferent dacă între ele există sau nu o legătură de rudenie. O gospodărie poate fi formată dintr-o singură persoană dacă aceasta trăieşte singură în locuinţa sa.

Pe lângă gospodăriile obişnuite, care regrupează marea majoritate a populaţiei se disting şi “gospodării colective” formate din persoane care trăiesc cu titlul de domiciliu permanent în colectivităţi instituţionale (ex: cămine de bătrâni, cămine de muncitori, comunităţi religioase etc.).

Fiecare gospodărie cuprinde una sau mai multe familii. “Familia” – este definită ca un grup (o entitate) format din cel puţin două

persoane care constituie împreună un cuplu legitim sau nu, şi, după caz, copii sub 25 de ani, fie o persoană fără soţ şi copiii săi sub 25 ani. În ultimul caz familia este denumită monoparentală.

Membrii unei gospodării ce nu aparţin unei familii sunt denumiţi “izolaţi” şi se referă în general la “copii” celibatari peste 25 ani. “Izolaţii” nu sunt în mod obligatoriu persoane care trăiesc singure pentru că ei pot locui împreună cu alţii, în aceeaşi locuinţă şi formează, respectiv fac parte dintr-o gospodărie.

Pentru studiul componentelor economice şi a caracteristicilor sociale ale gospodăriilor este necesară clasificarea acestora având la bază criteriul categoriei socio-profesionale a persoanei de referinţă din cadrul familiei.

Rezultă astfel următoarele tipuri de gospodării: gospodării de muncitori; gospodării de agricultori; gospodării de meşteşugari; gospodării de comercianţi; gospodării de patroni; gospodării de intelectuali; gospodării de pensionari; alte gospodării (de şomeri, de persoane inactive etc.).

Clasificarea gospodăriilor funcţie de categoria socială a persoanelor de referinţă este utilizată în toate analizele sociale şi economice. Totuşi încadrarea unei gospodării într-o categorie socio-profesională ridică cel puţin o întrebare – unde încadrăm gospodăria reprezentată de o familie unde soţul lucrează în agricultură, soţia în sistemul bancar iar copiii sunt funcţionari în administraţie?.

Pentru a răspunde la această întrebare, în cele mai multe cazuri se consideră că persoana de referinţă a familiei este “soţul”. Astfel, spre exemplu, prin gospodării agricole înţelegem gospodăriile a căror persoană de referinţă este fie fermier fie muncitor agricol. Rezultă că gospodăriile de agricultori nu încorporează numai persoane totalmente agricole ci şi persoane care lucrează şi în alte sectoare ale economiei decât agricultura.

Pe ansamblu, în România, numărul gospodăriilor este de 7.317.563, din care 3.986.532 (54,5%) sunt gospodării urbane şi 3.331.031 (45,5%) sunt gospodării rurale (tab.3.1). Numărul mediu de persoane ce revine pe o gospodărie este de 3,08 la nivel naţional, cu diferenţe între 3,01 persoane pe o gospodărie în mediul rural şi 3,10 persoane pe o gospodărie în mediul urban. Din numărul total al gospodăriilor, 5.481.537 sunt formate dintr-o familie (74,9%), 437.653 din două familii (5,9%), 19.856 din trei familii (0,2%) şi 1.377.517 sunt nefamiliale (18,8%)-respectiv, 1.256.889 (91,2%) sunt reprezentate de o singură persoană şi 119.627 (8,8%) din două sau mai multe persoane care nu formează o familie. În categoria gospodăriilor rurale şi urbane intră 3.480.000 de mici proprietari de pământ care deţin la nivel naţional aproximativ 8.353.000 hectare şi nu formează aşa numitele gospodării agricole sau ferme individuale aşa cum arată unele studii de economie agrară (peste 90% dintre aceştea nu au ca activitate principală- agricultura).

Numărul familiilor în România este de 6.041.787, repartizate astfel: familii de salariaţi – 3.337.640 (55,2%); familii de ţărani – 491.731 (8,1%); familii de pensionari – 1.920.453 (31,8%); alte familii – 291.963 (4,9%).

Tabelul 3.1.

Populaţia, gospodăriile şi familiile în România

număr Specificare 1972 2000 % 1972

Populaţia totală 22.760 22.546 99,1 Gospodăriile 6.667 7.317 109,7

Nr.persoane/gospodărie 3,41 3,08 90,3 Familiile 5.628 6.041 107,3

Nr.persoane/familie 4,04 3,73 92,3 3.1.2. Nevoile şi resursele gospodăriilor Gospodăria este un “agent economic” a cărui funcţie principală este

consumul. Pentru consum persoanele care alcătuiesc gospodăria utilizează resursele financiare de care dispun, pentru a cumpăra o cantitate certă de bunuri cu scopul de a-şi satisface nevoile.

Nevoile reprezintă tot ce este necesar unui om la un moment dat şi tot ce el îşi poate dori pentru a-şi asigura într-un interval dat, existenţa, conservarea şi devenirea sa. El se luptă, spre exemplu:.. pentru a-şi îndeplini nevoia de hrană, de locuinţă, de îmbrăcăminte, de sănătate, de comunicare, de petrecere a timpului liber etc. Nevoile sunt multiple şi nivelul lor tinde să crească pe măsura dezvoltării tuturor aspectelor vieţii economice şi sociale: progresele tehnice, urbanizarea, creşterea veniturilor, creşterea timpului liber, … Mediul social influenţează deopotrivă în sensul difuzării anumitor nevoi în ansamblul populaţiei prin fenomenele de modă şi imitare.

Nevoile au făcut obiectul mai multor calasificări. O clasificare, de exemplu a nevoilor în funcţie de gradul de necesitate le împart în: nevoi primare sau vitale, a căror satisfacere este indispensabilă vieţii (nevoi de hrană şi de apă), nevoi secundare (de locuit, de îmbrăcăminte, de încălzire) şi nevoi terţiare a căror satisfacere nu este obligatorie şi care pot fi considerate de prisos (nevoi pentru timpul liber). Această clasificare nu satisfece în măsura în care este probat faptul că, gradele (treptele) de intensitate (de importanţă) a nevoilor variază de la un individ la altul şi nu sunt constante (permanente) în timp. Acelea care erau de prisos ieri se pot adeveri extrem de necesare astăzi, de exemplu, nevoia de destindere pentru orăşean, nevoia de comunicaţie pentru agricultorul izolat etc.

O altă clasificare face diferenţierea între “nevoi individuale şi nevoi colective”. Primele sunt satisfăcute prin mobilizarea resurselor proprii gospodăriilor şi următoarele datorită (graţie) unui număr cert de echipamente realizate de colectivităţile publice ( stat, regiuni, departamente, comune) şi câteodată private (asociaţii).

Pentru satisfacerea nevoilor, gospodăriile trebuie să posede resurse. Din punct de vedere economic la nivelul gospodăriilor, intereseză resursele financiare denumite “venituri”.

Pentru o gospodărie există două mari categorii de venituri: Venituri directe sau primare care sunt legate direct de activitatea de

producţie şi provin din intreprinderi şi administraţie. Ele sunt constituite din salariile primite de persoanele care îşi oferă munca lor, în schimbul unei remuneraţii (venituri din muncă şi venituri din exploatare), din chirii şi arendă - primite de persoanele care au închiriat bunuri imobiliare (imobile, pământ), din dobânzi şi dividende - primite de persoanele care economisesc, împrumută sau investesc bani (venituri din proprietate şi din capital) şi în fine din beneficiile obţinute de antreprenori (venituri din antrepriză).

Venituri indirecte numite şi venituri de transfer sau venituri de redistribuţie, ce nu corespund unei activităţi productive sau antreprenoriale. Ele provin din extragerea unei părţi din veniturile primare a anumitor agenţi economici (gospodării şi intreprinderi) cu scopul redistribuirii spre anumite persoane (bolnavi, familii numeroase, pensionari, şomeri etc). Prelevarea şi redistribuirea se face prin intermediul statului, a colectivităţilor locale (regiuni, departamente, comune) şi a organismelor de securitate socială care împart banii proveniţi sub formă de impozite şi cotizaţii sociale (prelevări obligatorii) iar pe de altă parte acele resurse vărsate sub formă de prestaţii sociale.

Cu aceste venituri disponibile, fiecare gospodărie va putea acoperi nevoile immediate şi procura bunuri socotite necesare. Cea mai mare parte din venitul disponibil este astfel rezervată consumului. Cealaltă parte este economisită şi reprezintă partea din venit care nu va merge imediat la consum. Aceşti bani economisiţi în gospodării sunt în general depuşi în bănci, plasaţi în conturi particulare, împrumutaţi de intreprinderi sau stat şi reprezintă un mijloc de profit reprezentat de chiria banilor.

Literatura de specialitate scoate în evidenţă importanţa categoriei economico-sociale – de venit - în analiza sintetică a gradului de dezvoltare a unui teritoriu, categorie care regrupează un număr mare de elemente heterogene, în special de ordin calitativ.

Din analiza datelor din tabelul 3.2., rezultă că faţă de anul 1995, în anul 1998, veniturile reale ale populaţiei au scăzut cu peste 40%. Astfel, veniturile obţinute de populaţie sunt orientate aproape în totalitate către bunurile strict necesare, populaţia fiind caracterizată printr-un grad îngust de alegere între diferite bunuri şi servicii, iar referitor la economii, acestea se află la pragul minim, influenţând negativ finanţarea investiţiilor, respectiv productivitatea muncii şi deci posibilităţile de creştere a venitului real.

Tabelul 3.2.

Evoluţia veniturilor populaţiei României în perioada 1995-1998

Specificare 1995 1996 1998

1. Indicele venitului nominal 100,0 1650,4 3836,5

2. Indicele nivelului general al preţurilor 100,0 2987,0 7071,9

3. Indicele venitului real (puterea de cumpărare) (1:2)

100,0 55,4 54,2

4. Indicele venitului real în România) 100,0 59,0 59,1

Această concluzie este prezentată ca fenomen, neexistând o relaţie directă

între economiile populaţiei şi investiţii, ştiut fiind faptul că există agenţi economici care economisesc şi care acumulează. Dealtminteri, bunăstarea populaţiei nu este în funcţie numai de bunurile consumate cu titlu oneros, ci şi în funcţie de autoconsum şi de serviciile colective furnizate cu titlu gratuit sau semigratuit (căile de comunicaţii, condiţiile de transport şi de muncă, facilităţile de acces la cultură şi la serviciile colective). Creşterea veniturilor este considerată reală când anulează evoluţia concomitentă a preţurilor la bunurile ce pot fi cumpărate. Astfel, esenţial nu este deci creşterea venitului nominal (fenomen ce a avut loc în România), ci creşterea venitului real sau puterea lui de cumpărare. Pentru aceasta s-a calculat raportul între indicele venitului nominal şi indicele nivelului general al preţurilor, iar rezultatul se numeşte “indice bugetar” (acesta scade semnificativ în România, de la 1,26 în anul 1990 la 0,89 în anul 1998.

3.1.3. Consumul gospodăriilor Consumul presupune existenţa “bunurilor”. Bunurile reprezintă pe

ansamblu, mijloacele care pot fi procurate de către gospodării şi întreprideri pentru consumul lor imediat sau pentru utilizare pe timp îndelungat.

Bunurile se clasifică în: • bunuri economice, când bunul este relativ rar, iar obţinerea sa, reclamă un effort, concretizat în munca omului, în tehnicile utilizate şi în consumul de inteligenţa umană (ex. apa care o obţinem prin deschiderea robinetului); • bunuri noneconomice (libere), când obţinerea lor, nu reclamă un efort (ex. apa pe care o bem dintr-un râu de munte).

Bunurile economice cuprind:

• produsele, pot fi alimente, îmbrăcăminte, mobilă, echipamente casnice, maşini, utilaje etc. Produsele la rîndul lor pot fi: durabile şi fungibile. Sunt durabile când ele pot fi utilizate de mai multe ori în timpul unei perioade mai mari (ex: toate echipamentele gospodăriilor), în caz contrar produsele sunt fungibile, mai bine spus ele sunt distruse la prima folosire (produsele alimentare); • serviciile, reprezintă activităţi prestate de persoane sau organizaţii (intreprinderi, colectivităţi) care permit satisfacerea nevoilor altor persoane sau organizaţii. Spre exemplu, activitatea medicului care vizitează bolnavii săi, activtatea de transport, activitatea comercianţilor etc.

Produsele şi serviciile se clasifică în: • produse şi servicii marfă, când persoanele, pentru a le obţine, le cumpără de pe piaţă, locul unde se întâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii de bunuri, respectiv locul unde se formează preţul acestor bunuri (adică unde se cheltuiesc banii); • produse şi servicii non marfă, când pentru utilizare nu este nevoie de a le procura de pe piaţă (şosele utilizate de automobilişti, grădinile publice în care noi ne putem plimba, serviciile de securitate efectuate de poliţie şi pompieri, învăţământul gratuit pentru toţi copiii etc). Totuşi aceste bunuri non marfă nu sunt gratuite căci fiecare contribuie cu un effort financiar care a fost consimţit de întreaga colectivitate publică. Când nu se foloseşte direct salariul pentru utilizarea unui bun, societatea caută alte forme de plată (ex: impozitele).

Actul de consum poate fi apreciat ca o măsură de distrugere (în sensul categoriei “bun fungibil sau bun durabil”), sau de achiziţie a unui bun. Ca formă generală, este momentul de achiziţie a unui bun marfă şi este mai puţin important dacă produsul cumpărat este utilizat sau nu.

Consumul se clasifică în: • consumuri productive, numite şi consumuri intermediare, reprezintă valoarea bunurilor (produse şi servicii) utilizate de intreprinderi în activtatea lor productivă. Aceste bunuri sunt, fie încorporate în noi produse fabricate de intreprindere, fie distruse sau transformate în procesul de producţie. Pentru exploataţiile agricole, consumurile intermediare sunt reprezentate în special de îngrăşăminte, sămânţă, produse fito-sanitare, servicii furnizate prin centrele veterinare şi centrele de consultanţă etc. • consumurile neproductive numite şi consumuri finale, reprezintă valoarea bunurilor consumate de gospodării pentru satisfacerea nevoilor indivizilor care o compun. Un bun poate fi, deci, în acelaşi timp intermediar sau final, potrivit agentului economic care îl cumpără şi utilizează. spre exemplu; apa sau curentul electric consumat şi de intreprindere şi de gospodărie; serviciile veterinare de intervenţie la animalele din exploataţiile agricole sau pentru îngrijirea unui animal de la “ţară”; producţia exploataţiilor agricole este, pe de o parte producţie – destinată consumurilor intermediare (produse furnizate industriei agroalimentare), iar pe de

altă parte, consumurilor finale (produse vândute ca atare gospodăriilor prin intermediul comercianţilor).

Dacă consumul gospodăriilor este numit consum final acesta poate fi repartizat în două mari grupe: consum privat şi consum colectiv. Împreună poartă numele de consumul lărgit al gospodăriilor.

Consumul privat este constituit din trei elemente: a) Autoconsumul de produse alimentare (produse din grădina proprie) şi servicii (numai serviciile ce ţin de locuinţa proprietarilor). Acest autoconsum, este dificil de evaluat şi este mai important (mai mare) la ţară faţă de oraş. b) Avantajele în natură, furnizate în special de intreprinderi către anumiti salariaţi (utilizarea de apartamente sau maşini). c) Achiziţiile de produse şi servicii marfă făcute de gospodării prin intermediul pieţei şi care solicită plăţi monetare (eforturi financiare).

Consumul colectiv este acela de servicii colective, gratuite în aparenţă şi furnizate de administraţie cître gospodării. Aici putem distinge: - Servicii colective gratuite furnizate de întreaga colectivitate naţională neimputabile la nivel de individ sau grup de indivizi (servicii indivizibile)= justiţia, securitatea, apărarea naţională. - Servicii colective gratuite imputabile la nivel de individ sau grup de indivizi, deci, care pot identifica beneficiarii (serviciile individualizabile) şi a căror avantaje pot fi imputate gospodăriilor: învăţământ, acţiuni culturale, sportive, sociale etc.

Pentru aprecierea consumului lărgit, mai bine spus pentru măsurarea exactă a valorii produselor şi ale serviciilor utilizate în gospodării, se ţine seama şi de un număr de transferuri ce afectează consumurile colective individualizabile. Astfel sunt transferurile economice de care beneficiază gospodăriile, de exemplu: produse şi servicii la preţ scăzut, sub costuri, cum ar fii transportul urban. Partea colectivă a consumului lărgit creşte regulat, în special, pentru indivizii care locuiesc în marile aglomeraţii urbane. Dar, aceast progres costă colectivitatea, care face cheltuieli având ca surse prelevările (impozite, cotizaţii) obligatorii din venitul gospodăriilor. Aceste impozite şi cotizaţii diminuează veniturile disponibile gospodăriilor, mai bine spus, partea de venit pe care o familie, o cheltuie pentru cumpărături.

Structura consumului pe elemente componente indică gradul de dezvoltare a unei zone (tab. 3.3.)

Tabelul 3.3. Ponderea cheltuielilor alimentare în total buget de familie, %

Ţara Ponderea cheltuielilor

pentru alimente în total buget de familie, %

%, UE

România 70 3,2 Ungaria, Cehia,

Polonia, Slovacia 30 1,4

UE 22 1,0

Ca legitate economică, “există o corelaţie negativă (inversă) între ponderea

consumului alimentar în total bugete de familie şi calitatea alimentaţiei şi a nivelului de trai”, cu cât cheltuielile alimentare în total buget de familie sunt mai mari cu atât calitatea nutriţiei umane este mai precară, iar nivelul de trai este mai scăzut.

3.1.4. Analiza consumului gospodăriilor

Teoria consumului a evoluat mult în special cu aportul lui John Meynard Keynes (1886-1946). Economiştii clasici (Adam Smith, 1723-1790; Robert Malthus, 1766-1836; David Ricardo, 1772-1823; John Stuart Mill, 1806-1873) considerau că consumul era în funcţie de nivelul ratei dobânzilor care încurajau sau nu economiile. În acest sens funcţia globală a consumului era: C = f(i), unde C(consumul) este inversul lui “i” (interesul financiar-rata dobânzilor), respectiv consumul creşte când rata dobânzii scade şi invers. J. M. Keynes şi alţi economişti de după el, au formulat ipoteze diferite care sunt mult mai relevante şi mai pertinente, respectiv au specificat că “…oamenii sunt în medie dispuşi să crească consumul lor când veniturile lor cresc, dar în mai mică proporţie..”, cu alte cuvinte consumul este determinat de venitul real (C/P=f(V/P) unde; P-nivelul general al preţurilor; V-venitul), respectiv consumul cantitativ total creşte până la un anumit punct, pe măsură ce veniturile cresc, iar ponderea cheltuielilor pentru consum (consumul valoric) scade în total venituri şi partea de “economii” creşte. Pentru a înţelege acest fenomen este necesară distincţia între consumul total şi consumul marginal. Consumul total este satisfacţia totală pe care o persoană o obţine din consumul tuturor unităţilor de produs într-o perioadă de timp dată. Economiştii numesc acest consum “utilitate totală” (utilitatea nu este o proprietate a unui produs, ci ea se formează în mintea consumatorului, iar ideile consumatorilor se schimbă, obiceiurile de consum se modifică). . Consumul marginal este satisfacţia adiţională, dată de consumul unei unităţi suplimentare de produs într-o perioadă de timp dată. Economiştii numesc acest consum “utilitate marginală”. Revenind, cu cât se consumă mai mult un produs cu atât utilitatea totală este mai mare - până la un punct. Pe măsură ce satisfacţia creşte, cu fiecare unitate consumată în plus, utilitatea adiţională este tot mai mică comparativ cu unităţile anterioare. Cu alte cuvinte consumul marginal scade cu cât consumul total creşte, fenomen cunoscut sub numele de diminuarea utilităţii marginale. La un anumit nivel, consumul total (utilitatea totală) atinge maximul, iar consumul marginal (utilitatea marginală) va fi egal cu zero. Peste această limită consumul de unităţi

suplimentare poate crea disconfort, situaţie în care utilitatea marginală este negativă, iar ca efect consumatorul tinde să “economisească”.

Dacă am putea măsura utilitatea, am putea întocmi un tabel în care să arătăm cu cât se modifică utilitatea totală şi marginală a unei persoane la diferite niveluri ale consumului. Aceste date ar putea fi reprezentate ulterior sub forma unui grafic. Tabelul 3.4 reprezintă o astfel de situaţie imaginară. Analizând tabelul putem spune că la consum 0, satisfacţia este 0 şi utilitatea totală este 0. Dacă la o unitate de produs se obţin 5 utili de satisfacţie utilitatea totală este 5, iar utilitatea marginală este tot 5. Acestea trebuie să fie egale întrucât o singură unitate din produs a fost consumată.Dacă se consumă o a două unitate, se obţin încă 3 utili (UM), obţinând în total 8 utili de utilitate totală. Utilitatea marginală scade după consumul primei unităţi. Consumul celei de a treia unităţi va aduce şi mai puţine unităţi adiţionale; utilitatea marginală scade la 1, obţinând astfel o utilitate totală de 9 utili. La cea de a patra unitate de produs, consumatorul este saturat (UM=0). O a cincea unitate de produs reduce utilitatea totală (de la 9 la 8), iar utilitatea marginală este negativă.

Tabelul 3.4. Consumul total (UT) şi consumul marginl (UM)

Pachete consumate UT UM

0 0 - 1 5 5 2 8 3 3 9 1 4 9 0 5 8 -1

Rezultă astfel că:

• curba UM are panta descendentă; aceasta ilustrează principiul diminuării utilităţii marginale;

• curba UT porneşte din origine; un consum 0 are o utilitate 0 şi atinge maximul atunci când utilitatea marginală este 0. La o utilitate marginală 0, nici o altă unitate adiţională nu mai poate fi adăugată la utilitatea totală. Vârful curbei corespunde acestei situaţii;

Tabelul anterior este bazat pe presupunerea că alte elemente nu se modifică. În realitate, ele se modifică, chiar foarte frecvent. Consumul de unităţi dintr-un produs depinde de consumul celorlalte produse cu care se află în relaţii de asociere (consumul unui produs este legat de consumul altui produs, ex: cafeaua cu zahărul) sau de substituţie (produse alternative, ex: carnea de pasăre cu carnea de porc). De fiecare dată când consumul celorlalte produse se modifică un nou calcul trebuie făcut. Apare astfel întrebarea: Cât de multe unităţi dintr-un produs ar trebui să consume un consumator pentru a-şi utiliza cât mai bine veniturile? Pentru a obţine un răspuns la această întrebare, trebuie să găsim o unitate de măsură reală pentru utilitate.

Una dintre soluţii ar fi măsurarea utilităţii în bani. În această situaţie, utilitatea devine suma de bani plasată de consumatori în consum. Utilitatea marginală devine suma de bani pe care o persoană este pregătită (accepta) să o plătească pentru a obţine o unitate de satisfacţie în plus; cu alte cuvinte, cât valorează acea unitate suplimentară pentru consumator. Dacă în exemplul anterior, consumatorul este pregătit să plătească 0,25 unităţi monetare (u.m.) pentru o unitate de produs suplimentară, atunci putem spune că unitatea respectiva îi aduce 0,25 u.m. de utilitate: UM = 0,25 u.m. Dacă ar acţiona raţional, câte astfel de unităţi ar trebui să consume? Pentru a răspunde la aceasta întrebare, trebuie să introducem conceptul de: surplusul consumatorului. Surplusul marginal al consumatorului (MCS) este diferenţa dintre valoarea pe care consumatorul este pregătit să o plătească pentru o unitate suplimentară de produs şi suma pe care o plăteşte. Deci dacă consumatorul este pregătit să plătească 0,25 UM şi de fapt plăteşte doar 0,20 UM, va obţine un surplus marginal al consumatorului de 0,05 UM MCS = UM- P Surplusul total al consumatorului (TCS) este suma tuturor surplusurilor marginale ale consumatorului obţinute din toate unităţile de produs consumate. Este diferenţa dintre utilitatea totală din toate unităţile şi cheltuielile cu acestea. Dacă, consumatorul nostru consumă 4 unităţi de produs, şi era pregătit să plătească 1,20 u.m. pentru ele, dar a cheltuit numai 0,80 u.m., atunci surplusul total al consumatorului este de 0,40 UM. TCS = TU - TE în care, TE reprezintă cheltuielile totale (P × Q) Rezultă astfel că, comportamentul raţional al consumatorului este atunci când acesta încercă să maximizeze surplusul consumatorului. Consumatorii vor continua să cumpere unităţi adiţionale atât timp cât vor câştiga surplusul consumatorului; cu alte cuvinte, atât timp cât preţul pe care sunt pregătiţi să-l plătească este mai mare decât preţul pe care îl plătesc (UM >P). Dar cu cât cumpără mai multe unităţi, are loc diminuarea utilităţii marginale. Ea va scădea până când MU = P, adică până când nu va mai exista surplus al consumatorului. În acel moment ei vor înceta să mai cumpere unităţi adiţionale. Nivelul optim al consumului lor a fost atins: surplusul consumatorului a fost maximizat. Dacă vor continua să cumpere unităţi adiţionale, vor plăti mai mult pentru fiecare unitate “ultimă”, decât ar dori (UM < P). În plus, aceasta înseamnă că fiecare unitate monetara cheltuită, va aduce mai puţină satisfacţie decât anterior. Cu alte cuvinte, utilitatea marginală a banilor se diminuează odată cu creşterea veniturilor. Nivelul consumului final al gospodăriilor este influenţat de următoarele variabile: I. Venituri– între veniturile gospodăriilor şi consum există o corelaţie foarte strânsă cu excepţia consumului incompresibil numit şi consum autonom (oamenii fără

venituri sunt obligaţi să consume – în principal produse alimentare, pentru a trăi). Dacă veniturile consumatorilor cresc iar preţurile nu se modifică, vom spune că veniturile reale au crescut. Cu alte cuvinte, vom spune că mai multe bunuri pot fi cumpărate decât anterior. Dar veniturile reale pot creşte şi fără că veniturile să crească. Aceasta se întâmplă dacă preţurile scad. Pentru acelaşi volum de bani pot fi cumpărate mai multe bunuri. Analiza efectului creşterii veniturilor reale va fi operată în acelaşi mod cu cea a creşterii veniturilor, în condiţiile în care preţurile rămân neschimbate.

Cu cât veniturile cresc cu atât mai mult va creşte cererea pentru majoritatea bunurilor. Economistul german Ernst Engel a trasat o curbă care desemnează relaţia venit-consum, curbă care-i poartă numele. Astfel pe prima parte a curbei, odată cu creşterea veniturilor ritmul de creştere a cererii de consum este mai mare, iar după satisfacerea nevoilor cererea se aplatizează, chiar dacă veniturile continuă să crească.

La o analiză mai atentă nu toate mărfurile se supun legii lui Engel şi în consecinţă se clasifică în: bunuri normale, bunuri inferiare, bunuri Giffen şi bunuri de lux.

Bunurile normale se supun legii lui Engel, respectiv o creştere a veniturilor determină o creştere a cantităţii cerute (cuprind toate mărfurile considerate prioritare).

Bunurile inferiare sunt mărfurile în cazul cărora o creştere a veniturilor determină o scădere a cantităţii cerute (mărfuri de calitate inferioară, foarte ieftine, ca de exemplu, margarina ieftină etc).

Bunuri Giffen sunt un tip particular de bunuri inferioare. Dacă partea reprezentată de un bun inferior în cheltuielile unui consumator va fi una reprezentativă, atunci o modificare în preţul acestuia va determina modificarea veniturilor reale ale consumatorului, rezultând o creştere a cantităţii solicitate din bunul respectiv. Un astfel de bun este cunoscut sub numele de bun Giffen, după numele lui Sir Robert Giffen, care a susţinut că, consumul de pâine la oamenii săraci creşte odată cu creşterea preţului pâinii.

Bunurile de lux sunt un caz particular de mărfuri de tip Engel, respectiv la început odată cu creşterea veniturilor creşterea cererii la aceste mărfuri este foarte lentă, apoi începe să crească din ce ăn ce mai mult, iar pe ultimul domeniu al creşterii veniturilor, cererea se comportă în două moduri distincte: a) se aplatizează şi devine egală cu o anumită cantitate “1”; b) creşte în continuare.

Modificările intervenite la nivelul consumului funcţie de modificările intervenite la nivelul veniturilor poartă denumirea de elasticitatea cererii în funcţie de venit. Elasticitatea se exprimă cu ajutorul coeficienţilor de elasticitate, care măsoară variaţia procentuală a cererii de consum la o modificare a veniturilor cu 1%. Funcţie de mărimea coeficienţilor de elasticitate există cinci categorii de cereri de produse: 1. Ecv>1, cererea de produse se numeşte elastică (cererea creşte în proporţie mai

mare decât creşterea veniturilor) şi se interpretează astfel, la o creştere a

veniturilor cu 1% celtuielile ocazionate de cumpărarea acestor mărfuri cresc cu valori mai mari de 1% (este cazul mărfurilor nealimentare de bună calitate).

2. Ecv= 1, cererea de produse se numeşte unitară, respectiv cererea creşte în aceeaşi proporţie cu creşterea veniturilor( se întâlneşte la o gamă restrânsă de alimente de foarte bună calitate)

3. 0 < Ecv< 1, cererea de produse este puţin elastică, cererea creşte în proporţie mai mică decât creşterea veniturilor (majoritatea produselor alimentare şi toate produsele tip Engel, ex. de coeficienţi: iaurt = 0.58; fructe = 0.48; legume = 0.35; brânză = 0.22; carne de vită = 0.08 etc ).

4. Ecv= 0, cerere cu elasticitate nulă sau inelastică, Cererea rămâne constantă indiferent de mişcarea veniturilor (ex: carne în carcasă = -0.01; unt = -0.04; carne de porc = -0.05; carne de pui = -0.08 etc).

5. Ecv< 1, cerere cu elasticitate negativă, cererea scade paralel cu creşterea veniturilor (bunurile inferioare sau demodate).

Cunoaşterea elasticităţii este importantă pentru anticiparea evoluţiei consumului final al gospodăriilor.

II. Preţul produselor. Consumul de produse este puternic influenţat de mărimea şi fluctuaţia preţurilor. Relaţia cerere-preţuri este o relaţie complexă deoarece mişcarea preţului la un produs determină mişcarea cererii atât la produsul respectiv cât şi la alte produse cu care se află în relaţii de asociere sau de substituţie. Spre exemplu, dacă mâine mass-media va anunţa că producţia de cafea din Brazilia şi Africa de Est a fost compromisă în acest an, preţurile vor exploda. Ce este de făcut? De presupus că veţi reduce drastic, consumul de cafea sau poate veţi renunţa complet la consumul de cafea.

Aceasta este o simplă ilustrare a relaţiei generale dintre preţuri şi consum: când preţul unui bun creşte, cantitatea de bunuri solicitată scade. Această relaţie este cunoscută sub numele de legea cererii. Există două raţiuni ale acestei legi:

- Oamenii se vor simţi mai săraci. Nu vor ma putea cumpăra o cantitate la fel de mare ca înainte din acelaşi bun. Puterea de cumpărare a veniturilor lor ( veniturilor reale) a scăzut şi nu-şi mai pot permite să cumpere aceeaşi cantitate. Acesta se numeşte efectul veniturilor;

- Bunul este mai scump comparat cu altele. Deci consumatorii vor substitui aceste bunuri cu altele alternative, iar efectul poartă denumirea de efectul substituirii

In mod similar, atunci când preţul unui bun scade, cantitatea solicitată va creşte. Oamenii îşi vor putea permite să cumpere mai mult (efectul veniturilor) şi vor renunţa să mai consume bunuri alternative (efectul de substituţie).

Cu toate acestea, revenind la exemplul anterior cu creşterea preţului la cafea, nu ne vom mai putea permite să cumpărăm sau să consumăm cantităţi la fel de mari ca înainte şi probabil că vom consuma cantităţi mai mari de ceai, cacao sau sucuri de fructe.

Mărimea cu care va scădea cantitatea din bunul respectiv va depinde de mărimea efectelor de venit şi de substituţie.

Mărimea efectului de venit depinde în primul rând de proporţia din venituri consumată pentru cumpărarea acelui bun. Astfel, cu cât consumăm mai multă cafea, cu atât mai mult va trebui să reducem cantitatea consumată după creşterea preţurilor. Cu alte cuvinte, cu cât proporţia din venituri cheltuită pentru acel bun este mai mare, cu atât mai mare va fi efectul creşterii preţurilor asupra veniturilor reale şi cu atât mai mult se va reduce cantitatea consumată din bunul respectiv.

Mărimea efectului de substituţie depinde în primul rând de numărul şi apropierea dintre bunurile substituibile şi bunurile substituite. Dacă ceaiul este un bun consumat cu plăcere, atunci creşterea preţului cafelei va genera o reducere drastică în consumul de cafea şi o creştere considerabilă a consumului de ceai.

Ca şi în cazul venitului, variaţia consumului în funcţie de preţ poartă denumirea de elasticitate şi exprimă procentul de “mişcare a cererii” la o variaţie a preţului cu 1%. Funcţie de valoarea coeficienţilor avem: 1. Ecv>1, cererea este elastică; 2. Ecv= 1, cerere unitară; 3. 0 < Ecv< 1, cererea este puţin elastică; 4. Ecv= 0, cerere nulă sau inelastică; 5. Ecv< 1, cerere cu elasticitate negativă.

În cazul preţurilor elasticitatea poate fi: • directă, când variaţia preţului la un produs determină variaţii ale cererii la acelaşi produs, făra a afecta cererea la alte produse (este cazul bunurilor aflate în relaţii de îndiferenţă); • indirectă sau transversală, când variaţia preţului la un produs determină variaţii ale cererii şi la alte prodese (este cazul bunurilor aflate în relaţii de asociere şi substituţie);

III. Gustul. Cu cât bunul respectiv este mai dorit de către consumatori, cu atât ei îl vor cumpăra în cantităţi mai mari. Gusturile sunt influenţate de: publicitate, modă, observarea celorlalţi consumatori, consideraţii legate de sănătăte şi de experienţa consumări bunului respectiv în ocazii precedente. IV. Numarul şi preţul bunurilor substituente (bunurilor în competiţie). Cu cât este mai mare preţul bunurilor substituente, cu atât mai mare va fi cererea pentru bunul respectiv prin renunţarea la substituenţi. De exemplu, cererea de cafea va depinde de preţul ceaiului. Dacă preţul ceaiului va creşte, cererea pentru cafea va creşte. V. Numărul şi preţul bunurilor complementare. Bunurile complementare sunt acelea care se consumă împreună : maşini şi benzină, pantofi şi cremă de ghete ş.a. Cu cât preţul va fi mai mare pentru bunurile complementare cu atât mai puţine vor fi cumpărate şi cu atât mai mult va scădea cererea. De exemplu, cererea de chibrituri depinde de ţigările consumate. Dacă preţul ţigărilor creşte, cantitatea cumpărătă scade şi cererea de chibrituri va scădea.

VI. Distibuţia veniturilor. Dacă venitul naţional este redistribuit de la săraci la bogaţi, cererea de bunuri de lux va creşte. In acelaşi timp, pe măsură ce cei sărăci devin şi mai săraci, cererea de bunuri inferioare va creşte. VII. Posibila schimbare a preţurilor. Dacă, consumatorii cred ca exista posibilitatea ca preţurile să crească, vor cumpără căntităţi mai mari din bunurile respective înainte ca aceasta să se producă.

3.1.5. Evoluţii şi tendinţe în consumul final al gospodăriilor Evoluţia consumului este influenţată de o sumă de variabile dintre care cele

mai importante sunt: a) schimbările survenite de la o perioadă la alta în structura bugetelor de familie pe tipuri de cheltuieli – consum alimentar, bunuri de folosinţă îndelungată, băuturi alcooloce şi tutun, energie, îmbrăcăminte şi încălţăminte, servicii, vacanţe şi petrecerea timpului liber şi alte produse. Spre exemplu: în Regatul Unit distribuţia bugetului de familie pe elemente de consum în perioada 1963-1993 a avut următoarea evoluţie:

- consum alimentar – 20 % în 1963 şi 12 % în 1993; - bunuri de folosinţă îndelungată - 6% în 1963 şi 10 % în 1993; - băuturi alcoolice şi tutun – 14 % în 1963 şi 8% în 1993; - îmbrăcăminte şi încălţăminte – 5 % în 1963 şi 6% în 1993; - energie – 7% în 1963 şi 7% în 1993; - servicii – 39 % în 1963 şi 45% în 1993; - alte produse – 9%în 1963 şi 12 % în 1993.

b) schimbările în stilul de viaţă al consumatorilor (exemplu: a crescut cererea pentru produse semipreparate şi finite – “away-from-home eating”; în deceniul nouă tendinţa consumului populaţiei a fost descendentă pentru carne, lapte, brânză, ouă, uleiuri şi grăsimi, ceai şi cafea şi ascendentă pentru fructe, produse de origine vegetală, zahăr şi derivate, peşte, pâine şi produse din cereale.

Aceste observaţii (constatări) trebuie analizate prin prisma consumului total pe locuitor, caz în care s-au înregistrat creşteri semnificative la toate produsele alimentare cu specificaţia că ritmul de creştere al cererii de consum pentru fructe, peşte, cereale şi zahăr a fost superior ritmului de creştere a cererii de consum pentru produsele de origine animală.

Aceste diferenţe reflectă schimbările preferinţelor consumatorilor faţă de anumite categorii de produse agroalimentare şi reprezintă în acelaşi timp o preţioasă informaţie pentru departamentele de marketing ale firmelor ce acţionează în domeniul industriei agroalimentare.

De asemenea schimbările şi tendinţele din mediul economic general (spre exemplu: a crescut ponderea femeilor angajate în diferite activităţi, respectiv numărul femeilor casnice este foarte mic) au determinat şi determină un declin semnificativ al

preparării “mâncării” în mod tradiţional acasă. A avut loc astfel mutarea centrului de greutate al modului de consum, din familie în sarcina firmelor care prestează servicii în acesta sens, cu alte cuvinte cererea pentru produse gata preparate a crescut considerabil şi are în continuare o evoluţie ascendentă. Pentru industria agroalimentară aceste schimbări reprezintă întradevăr mari oportunităţi, prin creşterea cererii pentru produse gata preparate, pentru produse ce se consumă în afara casei (outside the home) şi în general pentru produse proaspete sau conservate. Această ultimă observaţie este foarte importantă. Industria agroalimentară este abilitată să producă şi să distribuie noi produse care să satisfacă cerinţele stilului modern de viaţă al consumatorilor, aceasta fiind cheia competitivităţii pe piaţă. Luând în considerare evoluţiile şi tendinţele consumului final al gaspodăriilor apreciem că spaţiul rural prezintă mari potenţialităţi pentru industria agroalimentară şi pentru servicii în acest domeniu.

3.1.6. Finalitatea consumului gospodăriilor Rezultatul consumului final al gospodăriilor se concretizează în următoarele elemente economico-sociale: modul de viaţă, stilul de viaţă, nivelul de trai şi calitatea vieţii. Modul de viaţă este o noţiune complexă (greu de măsurat) care regrupează un număr mare de elemente heterogene (elemente de ordin economic, sociologic, ecologic,psihosociologic, politic, juridic, etic, estetic, filosofic) în special de ordin calitativ şi vizează cu precădere zona existenţei sociale. Modul de viaţă se defineşte ca fiind un ansamblu determinat de formele de folosire a mijloacelor de trai disponibile în vederea satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale şi de formele de utilizare a timpului de viaţă social şi individual. El depinde cazual de modul de producţie, de nivelul, calitatea şi eficienţa forţelor productive, de cadrul social, defactorii ecologici, organizatorici, tehnici etc., de valorile generale şi individuale.

Dintre elementele cantitative care permit aprecierea evoluţiei modului de viaţă, se pot reţine schimbările în structura consumului, reliefate prin studiul coeficienţilor bugetari şi schimbările în indicatorii care cuantifică calitatea vieţii.

Stilul de viaţă, vizează sfera valorilor spirituale, respectiv conştiinţa socială şi individuală. Stilul de viaţă este expresia sistemului de valori economice şi noneconomice istoriceşte constituit, prin care este înţeleasă şi concepută viaţa. În cadrul aceluiaşi mod de viaţă pot exista o pluritate de stiluri de viaţă.

Calitatea vieţii, exprimă totalitatea condiţiilor care asigură devenirea fiinţei (personalităţii) umane. Elementele care definesc calitatea vieţii sunt: calitatea mediului social politic; situaţia demografică; calitatea condiţiilor de muncă; situaţia veniturilor populaţiei; nivelul şi structura consumului; calitatea condiţiilor de locuit; sistemul de instruire; starea de sănătate apopulaţiei; nivelul de cultură; calitatea mediului înconjurător; calitatea mediului familial etc.

Nivelul de trai, reprezintă o secvenţă a procesului ce exprimă calitatea vieţii şi rezultanta ultimă a acesteia, respectiv reprezintă gradul de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei unei ţări (cantitatea de bunuri pe care populaţia le poate procura pentru satisfacerea nevoilor ei). Nivelul de trai creşte atunci când veniturile populaţiei cresc şi când cantitatea de bunuri şi servicii pe care ei o pot achiziţiona creşte.

Creşterea venitului poate fi reală când anulează evoluţia concomitentă a preţului la bunurile ce pot fi cumpărate. Esenţial nu este deci creşterea venitului nominal ci creşterea venitului real sau puterea lui de cumpărare. Acesta poate fi măsurat prin raportul între evoluţia venitului nominal şi evoluţia nivelului general al preţului. Dacă, de ex: în cursul unui an, venitul nominal creşte cu 8% şi nivelul general al preţurilor cu 6%, creşterea venitului real va fi de: 108/106 = 101,9 = 1,9%

Odată, bunurile esenţiale satisfăcute, suplimentul de venit obţinut de populaţie devine venit descreţionar, astfel o resursă financiară poate fi destinată bunurilor mai puţin prioritare, populaţia având un grad de alegere mult mai mare. Dealtminteri, nivelul de trai nu este în funcţie numai de bunurile consumate de populaţie cu titlu oneros, ci şi în funcţie de serviciile colective furnizate cu titlu gratuit sau semi-gratuit de societate. În pofida transferurilor (prestaţii sociale, în special acordate unor categorii de persoane şi familii), şi creşterii impozitelor pe venit (impozitul este mai mare pentru tranşe de venit superior), variaţia nivelurilor de trai între categoriile socio-profesionale şi în interiorul fiecărei categorii, rîmâne încă foarte mare.

Pentru caracterizarea nivelului de trai al populaţiei se utilizează următorii indicatori: nivelul venitului real/persoană; nivelul, structura şi calitatea consumului; calitatea habitatului; şomajul; durata timpului liber; calitatea asistenţei sociale şi sanitare; accesul la învăţământ, ştiinţă şi cultură etc. Pentru a influienţa pozitiv aceşti indicatori se acţionează în principiu pe calea politicii salariilor, a impozitelor şi taxelor, a construcţiilor şi transporturilor, a învăţământului, a politicii demografice, sociale, sanitare etc.

3.2. Intreprinderile

3.2.1. Definirea şi clasificarea întreprinderilor Intreprinderea este definită ca un agent al activităţii economice care, sub

autoritatea unui centru de decizie, reuneşte un număr cert de factori (sau resurse) şi tehnici în vederea producerii de bunuri care sunt în general oferite pe piaţă şi care permit obţinerea de profit.

Această definiţie arată că intreprinderea reuneşte următoarele funcţiuni:

1. întreprinderea este o unitate de producţie, cuprinde ansamblul persoanelor şi bunurilor care contribuie la realizarea unei categorii de produse sau servicii destinate a fi vândute pe piaţă şi, a satisface o anumită nevoie.

2. întreprinderea este o unitate de consum de resurse, pentru funcţionare utilizează un număr de factori şi tehnici de producţie care, sunt achiziţionaţi de pe pieţele din amonte: piaţa muncii, piaţa bunurilor intermediare, piaţa echipamentelor, piaţa de capital etc.

3. întreprinderea este o unitate de repartiţie a veniturilor, consumurile angajate pentru a obţine producţia reprezintă costuri pentru întreprindere şi venituri pentru toţi cei care furnizează bunurile ce fac obiectul consumului. Astfel întreprinderea repartizează veniturile din muncă (salariile) şi veniturile de capital (dobânzi, profit).

4. întreprinderea produce o bogăţie suplimentară în măsura în care valoarea producţiei realizate şi vândute pe pieţele din aval este superioară valorii resurselor consumate.

5. întreprinderea are o dublă finalitate: economică şi socială, contribuie la viaţa economică şi socială sub diferite aspecte: creează produse şi servicii în funcţie de nevoi, favorizează prosperitatea altor întreprinderi prin relaţiile pe care le determină, contribuie la creşterea şi dezvoltarea economică generală cu efecte pozitive în plan social.

Pentru aşi îndeplini funcţiunile în viaţa economică, întreprinderile capătă forme foarte diverse. Astfel pentru studiul diferenţelor dintre diferite tipuri de întreprinderi, se impune clasificarea lor după anumite criterii.

Literatura de specialitate utilizează în general următoarele trei criterii de clasificare a întreprinderilor: forma juridică; tipul activităţii desfăşurate; şi mărimea activităţii desfăşurate. I.) după forma juridică întreprinderile se grupează în trei mari sectoare: sectorul privat, sectorul cooperatist (asociativ) şi sectorul public. A. sectorul privat regrupează întreprinderile a căror bază juridică este prorietatea privată asupra capitalului şi cuprinde două grupe de întreprinderi: întreprinderi individuale şi întreprinderi societare.

Întreprinderile individuale se caracterizează prin: 1. nu sunt organizate juridic, respectiv nu au existenţă autonomă, fiind

proprietatea unei singure persoane fezice, neexistând o distincţie netă între bunurile întreprinderii şi bunurile proprietarului;

2. nu se supun unor criterii unice de măsurare exactă a venitului respectiv, în analizele economice apar probleme legate de repartiţia venitului între bunurile proprietarului (familiei) şi bunurileunităţii de producţie, probleme legate de remunerarea muncii proprietarului şi a familiei sale, probleme legate de remunerarea capitalului investit, probleme legate de raportul ce se crează între nivelul producţiei obţinute şi autoconsum.

În această categorie intră majoritatea exploataţiilor agricole.

Întreprinderile societare se caracterizează prin: 1. sunt organizate juridic, au existenţă proprie distinctă de cea a proprietarilor şi

efectuează în nume propriu toate operaţiunile necesare funcţionării lor (declaraţii fiscale, acţiuni în justiţie, acte comerciale etc.).

2. capitalul este repartizat (divizat) între mai multe persoane(minim două) sub formă de titluri numite părţi sociale (societăţi în nume colectiv, societăţi cu răspundere limitată, societăţi în comandită) sau acţiuni (societăţile comerciale pe acţiuni).

B. sectorul cooperatist regrupează întreprinderile care sunt asociaţii de persoane, cu scopul de a creşte puterea lucrativă a acestora, deci nu pun pe prim plan profitul. Întreprinderile cooperatiste cuprind: cooperative de consum (apare ca o grupare de consumatori, care cumpără “en gros” pentru a vinde “en detail”), cooperative de producţie (regrupează un anumit număr de lucrători care îşi propun să rezolve împreună problemele producţiei şi ale gestiunii, se întâlnesc în industrie, construcţii, agricultură etc.), cooperative(asociaţii) agricole (au o importanţă deosebită în agricultura occidentală şi toate serviciile necesare fermierului – aprovizionare, desfacere, mecanizare şi prelucrarea produselor agricole.) şi societăţi mutuale (au apărut domeniul creditului şi al asigurărilor, din ideea de a propune servicii ieftine comparativ cu întreprinderile de credit şi asigurări private.)..

C. Sectorul public, grupează întreprinderile a căror bază juridică asupra capitalului este porietatea publică şi cuprinde întreprinderile semi-publice şi întreprinderile publice.

Întreprinderile semi-publice sunt acelea la care finanţarea şi gestiunea se asigură parţial de către stat şi parţial de către persoane private. din această categorie fac parte: societăţile mixte (capitalul provine în parte de la stat şi în parte de la persoane private), concesiunile (sunt unităţi private cărora o colectivitate publică le încredinţează exploatarea unui serviciu public) şi regiile interesate (sunt unităţi publice a căror gestiune este încredinţată unui administrator, remunerat printr-o sumă fixă şi o participare la cifra de afaceri sau profit).

Întreprinderile publice sunt acelea a căror capital este în întregime de stat. Din această categorie fac parte regiile directe (unităţi exploatate direct de stat sau de colectivităţile publice locale) şi întreprinderile publice industriale, agricole şi comerciale. II. după tipul activităţii desfăşurate, întreprinderile se grupează în trei mari sectoare: sectorul primar (agricultura), sectorul secundar (industria) şi sectorul terţiar (serviciile). III. după mărimea activităţii desfăşurate, întreprinderile se clasifică în funcţie de numărul de salariaţi(pot fi luate în considerare şi alte criterii cum ar fi: cifra de afaceri, capitalul utilizat, rezultatul economic etc) în: întreprinderi mici (sub 20 de angajaţi), întreprinderi mijlocii (între 20 şi 499 de angajaţi) şi întreprinderi mari (care au peste 500 de angajaţi).

3.2.2. Analiza producţiei întreprinderilor 3.2.2.1. Funcţia producţiei Producţia într-o manieră generală poate fi definită ca, transformarea factorilor de

producţie (input-uri) în produse (output-uri). Factorii de producţie se grupează în trei categorii: munca (aceasta include orice fel de muncitori, de orice categorie şi pregătire), pământul (care nu include numai solul, ci şi resursele naturale) şi capitalul (include toate input-urile prelucrate). De asemenea factorii de producşie se clasifică în: factorii ficşi şi factorii variabili. Un factor fix este un input al cărui nivel nu poate fi crescut într-o perioada de timp dată (că de exemplu, clădirile). Factorii variabili sunt cei al căror nivel poate fi modificat (“+” “ –“) în intervalul respectiv. Relaţia dintre input-uri şi output-uri poate fi reprezentată sub forma unei funcţii a producţiei. O funcţie de producţie arată legătura dintre volumul de factori utilizaţi şi volumul de output-uri generat într-un interval de timp dat (zi, luna, an). Algebric poate fi reprezentat după cum urmează: QT = ƒ(F1, F2, F3, …Fn) Aceasta arrată că produsul fizic total (QT) depinde de cantitatea de factori utilizaţi (F1, F2, F3, …Fn), ca de exemplu, munca, capitalul şi pământul.

Sa examinam acum funcţiile de producţie în detaliu. Pentru început trebuie să deosebim funcţiile de producţie pe termen scurt de cele pe termen lung. Distincţia între factorii ficşi şi variabili ne permite distincţia între termenele lungi şi scurte. Termenele scurte sunt acelea în care cel puţin unul dintre factori este fix. Pe termen scurt, deci, nivelul producţiei poate creşte numai prin utilizarea unor cantităţi mai mari din factorii variabili.Termenul lung, este perioada de timp în care toţi factorii pot varia (oricare dintre input-uri). Fiind suficient de lung, firmele pot construi noi capacităţi de producţie sau instala noi utilaje. 3.2.2.2. Funcţia producţiei pe termen scurt: legea randamentelor nonproporţionale Producţia pe termen scurt este afectată de diminuarea randamentelor. Legea diminuării randamentelor este una dintre cele mai cunoscute legi economice. Pentru a ilustra modul în care această lege funcţionează, să folosim un exemplu foarte simplu în care utilizăm doar doi factori dintre care unul este fix iar celalalt este variabil. Să luăm cazul unei ferme. Să admitem că factorul fix este pământul iar cel variabil este munca. Întrucât pământul este fix în ofertă, singura cale de a creşte nivelul output-urilor este folosirea unui volum mai mare de muncă. Dar deşi numărul de angajaţi poate spori la infinit, nivelul producţiilor realizate pe suprafaţa respectivă de teren este limitat. Peste o anumită limită, adiţia realizată de noi angajaţi va diminua nivelul output-urilor.

Putem acum să enunţăm legea randamentelor nonproporţionale Aceasta spune că, creşterea nivelului factorilor variabili peste un anumit nivel, pentru un

volum dat al factorilor ficşi va genera mai puţin output pentru fiecare unitate adiţională, comparativ cu cea anterioară. Apare astfel întrebarea în ce mod, legea randamentelor nonproporţionale afectează producţia totală (QT). În cazul simplu al fermei, cu numai doi factori, o suprafaţă de teren limitata (Ln) şi un volum variabil de munca (Lb), funcţia producţiei va fi: QT = ƒ(Ln, Lb). Funcţia de producţie poate fi exprimată, de asemenea sub forma unui tabel sau grafic. Tabelul 3.5 prezintă o funcţie ipotetică a producţiei pentru o fermă care produce grâu. Acestea arată în ce mod variază nivelul producţiei de-a lungul unui an prin utilizarea unui volum mai mare de forţă de muncă pentru aceeaşi suprafaţă de teren. Dacă nimeni nu lucrează suprafaţa respectivă de teren, output-ul va fi 0. Pe măsură ce primii muncitori sunt angajaţi, nivelul producţiei creşte rapid şi din ce în ce mai mult. Presupunerea este că folosind doar unul sau doi muncitori, eficienţa este scăzută datorită distribuitei lor pe suprafaţa respectivă şi acoperind un volum variat de activităţi. Cu mai mulţi muncitori, aceştia pot lucra în echipă sau fiecare fiind specializat într-o anumită activitate, iar utilizarea suprafeţei de teren respectivă este mult mai eficientă. În tabelul 3.1, output-ul creşte din ce în ce mai rapid până la angajarea celui de al treilea muncitor (punctul b).

Tabelul 3.5. Cantitatea de factor variabil: nr. muncitori Producţia de grâu-t/an (QT)

0 0 1 3 2 10 a

3 24 4 36 b 5 40 6 42 c 7 42

d 8 40 După punctul b, diminuarea retururilor marginale îşi produce efectul; output-urile cresc din ce în ce mai încet iar curba QT are o pantă din ce în ce mai redusă. În punctul c, output-urile ating nivelul maxim: producţia este la limita superioară. Orice angajat peste această limită este de prisos. După punctul c, output-urile scad, întrucât opt muncitori produc mai puţin decât şapte muncitori (punctul d). Adiţional la produsul fizic total, două alte concepte sunt ilustrate de către funcţiile de producţie: produsul fizic mediu (qm) şi produsul fizic marginal (qM) -tabelul 3.6.. Produsul fizic mediu, este nivelul output-urilor pe unitatea de factor variabil (Xv). În cazul fermei, acesta se exprimă prin cantitatea de grâu per angajat: qm = QT/Xv. În tabelul 3.5, produsul fizic mediu al muncii la un nivel de patru angajaţi este de 36/4 = 9 tone. Produsul fizic marginal, este output-ul adiţional (∆QT) creat de o unitate adiţională de factor variabil (Xv). În tabelul 3.1. produsul fizic marginal pentru patru angajaţi este de 12 tone. Motivul este acela că prin angajarea celui de al patrulea

muncitor, producţia creşte de la 24 la 36 tone, adică o creştere de 12 tone. Algebric, produsul fizic marginal este: qM = ∆QT/∆Xv, iar în exemplu nostru, qM=12/1=12.

• Tabelul 3.6.

Număr muncitori (Lb) QT qm=QT/Lb qM=∆QT/∆Lb 0 0 - 3 1 3 3 7 2 10 5 14

a

3 24 8 12 4 36 9 4 b 5 40 8 2

c 6 42 7 0 7 42 6 -2 d 8 40 5

3.2.2.3. Funcţia producţiei pe termen lung: fundamentul costurilor

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Este suficient timp pentru firme, ca acestea să dezvolte noi capacităţi de producţie, să instaleze noi utilaje, să înceapă să utilizeze tehnici noi şi în general, să combine input-urile în ce mod doresc, în orice proporţie sau cantitate. Scara producţiei - dacă o firmă intenţionează să-şi dubleze input-urile, întrucât pe termen lung, aşa ceva este posibil, întrebarea care se pune este dacă îşi va dubla şi output-urile sau dacă acestea vor fi mai mari sau mai mici decât dublu? Se pot distinge aici trei situaţii diferite: Randamente proporţionale faţă de scară. Situaţie în care un procent oarecare de creştere în input-uri va fi reflectată de acelaşi procent de creştere a output-urilor. Randamente descrescătoare faţă de scară. Atunci când un procent oarecare al creşterii input-urilor va conduce la un procent mai redus de creştere al output-urilor. Randamente crescătoare faţă de scară. Când un procent dat al creşterii input-urilor va genera un procent mai mare al creşterii output-urilor. Faţă de scară , înseamnă că toate input-urile cresc în aceeaşi proporţie. Randamentele (numite şi retururi) descrescătoare faţă de scară sunt complet diferite de diminuarea retururilor marginale (unde numai factorul variabil creşte). Diferenţele dintre retururile marginale ale unui factor variabil şi retururile faţă de scară sunt ilustrate în tabelul 3.7.

Tabelul 3.7. Termen scurt Termen lung

Imput 1 Imput 1 Producţie Imput 1 Imput 1 Producţie 3 1 25 1 1 15 3 2 45 2 2 35 3 3 60 3 3 60 3 4 70 4 4 90 3 5 75 5 5 125

Pe termen scurt, input-ul 1 este fix (la 3 unităţi). Producţia poate creşte numai prin utilizarea unei cantităţi mai mari din factorul variabil (input-ul 2). Pe termen lung, ambele input-uri sunt variabile. Conceptul de retururi crescătoare faţă de scară este strâns legat de acela de economie de scară. O firmă este în economie de scară atunci când costurile per unitatea de produs scad pe măsură ce scara producţiei creşte. Deci, dacă o firma realizează retururi crescătoare faţă de scara din factorii săi de producţie, atunci pe măsură ce produce mai mult, cantităţi din ce în ce mai mici de factori vor fi utilizate pe unitatea de produs. Celelalte elemente fiind egale, înseamnă că va produce la costuri mai reduse. Există o suită de motive pentru care firmele preferă economia de scară. Unele dintre acestea se datorează retururilor crescătoare faţă de scară, altele se datorează următoarelor elemente: Specializarea şi diviziunea muncii. În întreprinderi de talie mare, muncitorii pot efectua cu mai mult uşurinţă activităţi repetitive. Prin specializare şi diviziune muncii, mai putina pregătire este necesară iar muncitorii pot deveni mult mai eficienţi realizând sarcini specifice şi ne mai fiind nevoiţi să schimbe activităţile în cadrul unei suite de alte activităţi şi devin mai uşor de supravegheat. Indivizibilitatea. Unele input-uri sunt la talia lor minimă; acestea sunt indivizibile. Cel mai evident exemplu sunt utilajele. Un fermier de scară redusă nu o poate utiliza la întreaga să capacitate. Astfel de input-uri devin economice în utilizare numai peste o anumită talie a fermei. Problema indivizibilităţii este şi mai acut atunci când utilaje diferite, parte a procesului de producţie, sunt de mărimi diferite. De exemplu, dacă există două tipuri de maşini, una producând 6 unităţi/zi, iar cealaltă ambalând 4 unităţi/zi şi nivelul producţie trebuie să fie de 12 unităţi/zi, sunt necesare două maşini pentru producţie şi trei pentru ambalare, toate utilizate la întreaga capacitate. Principiul containerului. Orice echipament care conţine alte elemente (petroliere, conducte, etc.) va tinde să coste mai puţin per unitatea de output cu cât talia sa este mai mare. Raţiunea derivă din relaţia între suprafaţă şi volum. Costurile unui container vor depinde de costul materialelor din care este construit şi din suprafaţa acestuia. Output-urile sale vor depinde de volum. Containerele mari au un volum mai mare relativ la suprafaţă comparat cu containerele mai mici. Eficienţa sporită a utilajelor mari. Utilajele mari pot fi mai eficiente în sensul că un output mai mare poate fi realizat de la un volum dat de input-uri. De exemplu, un singur operator este necesar pentru operarea unei maşini, fie ea mică sau mare. De asemenea un utilaj poate eficientiza utilizarea materiilor prime. Producţia multi-etape. O întreprindere mare poate trece un produs prin mai multe etape, în prelucrarea sa. Aceasta economiseşte timp şi bani prin deplasarea semifabricatului de la o întreprindere la alta.

Economiile organizaţionale. Într-o firmă de talie mare, capacităţile individuale se pot specializa în diverse direcţii de producţie. Administraţia poate fi de asemenea centralizată. În mod frecvent, după contopirea a două firme, economii pot fi realizate prin acest tip de raţionalizare. Dispersarea altor categorii de cheltuieli. Exista anumite categorii de cheltuieli care sunt economice numai în situaţia în care întreprinderea este de talie mare, că de exemplu, cercetare şi dezvoltare. Economii financiare. Firmele de talie mare pot fi capabile de a obţine împrumuturi cu dobânzi inferioare firmelor mici. Pot de asemenea, obţine input-uri la preţ mai redus, cumpărând în cantităţi mai importante. Dez-economii de scară. Peste o anumită dimensiune, costurile pe unitatea de produs încep să crească. Motivele unei astfel de dez-economii de scară sunt:

• problemele legate de coordonarea managerială apar pe măsură ce talia firmei creşte şi întreprinderea devine mai complexă, iar comunicaţiile se îngreunează. Poate apărea o lipsă de personal în aparatul de management;

• muncitorii se pot simţii “alienaţi” dacă activităţile lor repetitive şi plictisitoare sunt combinate cu faptul că ei reprezintă doar o parte infimă din întreaga organizaţie. Lipsă de motivare poate duce la o calitate scăzută a muncii prestate;

• relaţiile industriale se pot deteriora că urmare a acţiunii acestor factori şi de asemenea, că urmare a unor inter-relaţii mult mai complexe între diverse categorii de angajaţi;

• procesele din cadrul liniilor de producţie şi interdependentele complexe produse de producţia de masă pot conduce la disrupţii majore dacă eforturile se concentrează în oricare din părţile firmei.

Dacă firmele vor avea economii sau dez-economii de scară, va depinde de condiţiile specifice din cadrul fiecărei firme. Localizarea Pe termen lung, o firma se poate deplasă într-o alta locaţie. Localizarea va afecta deci, costurile de producţie întrucât preţul şi accesibilitatea materiilor prime, terenul şi aprovizionarea cu energie electrică, calificarea, pregătirea şi specializarea forţei de muncă, salariile, căile de comunicaţie şi transport, costul serviciilor locale, băncile şi serviciile bancare, vor fi diferite. Pe scurt, localizarea diferă în ceea ce priveşte disponibilitatea, aplicabilitatea şi costul factorilor de producţie. Talia industriei Pe măsura ce talia unei industrii creşte, anumite firme pot beneficia de economii de scara externe. Mijloacele şi serviciile speciale vor fi dezvoltate, în special elementele de infrastructura industriei respective. Anumite firme pot fi însă în situaţia unei dez-economii de scară externe.

3.2.3. Analiza costurilor întreprinderilor

Costurile de producţie reprezintă totalitatea consumurilor de factori exprimate valoric şi efectuate de o firmă pentru a obţine bunuri şi servicii. Costurile de producţie a unei firme vor depinde de factorii de producţie pe care ii utilizeaza. Cu cât foloseste mai mult, cu atât mai mari vor fi costurile. Mai precis, relaţia depinde de doi factori:

• productivitatea factorilor. Cu cât este mai mare productivitatea fizica a acestora, cu atât mai mica va fi cantitatea solicitata din acesti factori pentru producerea unui anumit nivel al producţiei şi deci mai mic va fi costul acestei productii. Cu alte cuvinte, exista o legatura directa între QT, qm, qM şi costurile de producţie;

• preţul factorilor. Cu cât preţul acestora este mai mare, cu atât mai mari vor fi costurile de producţie.

3.2.3.1. Costurile pe termen scurt

Pe termen scurt, anumiti factori sunt ficsi în producţie. De aceea, costurile lor totale vor fi fixe, în sensul că acestea nu variaza cu nivelul producţiei. Inchirierea unei suprafeţe de teren este un cost fix; aceasta nu variaza, fie că firma produce mult fie că ea produce puţin. Costul total al utilizarii factorilor variabili, variaza cu producţia. Costul cu materia primă este un cost variabil. Cu cât se va produce mai mult, cu atât mai mare va fi cantitatea de materii prime utilizată şi cu atât mai mari vor fi costurile totale. Costurile totale (CT) de producţie sunt date de suma totalitatii costurilor variabile (CTV) şi totalitatea costurilor fixe (CTF): CT = CTV + CTF.

Costul mediu (Cm) este costul pe unitatea de produs: Cm = CT/QT Deci dacă, costurile unei firme pentru a produce 100 de unităţi sunt de 2000 UM, costul mediu va fi de 20. Ca şi costurile totale, costurile medii pot fi impartite în fixe şi variabile. Cu alte cuvinte, costurile medii sunt egale cu suma costurilor fixe medii (CFm = CTF/QT) şi costurilor variabile medii (CVm = CTV/QT). Cm = CFm + CVm Costul marginal (CM) este costul suplimentar pentru producerea unei unităţi suplimentare; adică egal cu creşterea costurilor totale la creşterea cu o unitate de output. CM = ∆CT/∆QT Tabelul 3.8. prezinta costurile totale ale unei firme pentru diferite niveluri ale producţiei (QT).

Tabelul 3.8. QT CTF CTV CT 0 12 0 12 1 12 10 22 2 12 16 28 3 12 21 33 4 12 28 40 5 12 48 52 6 12 60 72

7 12 91 103 Exemplul 1 O firma produce 100 unităţi output la un cost de 2000 UM. Ea îşi creşte producţia la 101 unităţi, iar costurile totale cresc la 2030 UM. Deci a avut loc o creştere de 30 UM pentru producerea unltimei unităţi de produs. Costul marginal al acesteia este: CM = ∆CT/∆QT = (2030 - 2000)/(101 - 100) = 30/1. În situatia în care producţia poate fi crescuta cu o unitate, raportarea la creşterea producţiei cu o unitate nu mai este necesăra (raportarea la 1); costurile suplimenatre reprezinta costurile marginale. Dar exista şi situatii în care producţia creşte, dar nu cu o singura unitate. Cunoscandu-se CTF, CTV şi CT pentru fiecare output, este posibila derivarea CFm, CVM, Cm şi CM pentru fiecare output, conform definitiilor. De exemplu, folosind datele din tabelul 3.8., putem construi tabelul 3.9. Care va fi forma curbelor CM, CFm, CVm şi Cm? Acestea vor urma formele curbelor qM şi qm.

Tabelul 3.9. QT CTF CFm CTV CVm CT Cm CM 0 12 - 0 - 12 - 10 1 12 12 10 10 22 22 2 … 6 16 28 3 … … 21 7 7 4 … 3 40 12 5 … 2.4 52 10.4 6 … … 10 12 31 7 … 1.7 91 13 103

Evoluţia CM derivă direct din legea diminuarii retururilor. Initial, cu cât se utilizeaza mai mult din factorul variabil, unităţile suplimenatre produse vor costa mai puţin; CM scade. Peste un anumit nivel al producţiei apare efectul diminuarii retururilor. CM creşte iar qM scade. Unitati suplimentare de produs costa din ce în ce mai mult, intrucat solicita cantităţi mai mari din factorul variabil. Costurile fixe medii (CFm). Acestea scad continuu pe măsura ce creşte producţia intrucat costurile fixe totale sunt raportate la o producţie din ce în ce mai mare. Costurile variabile medii (CVm), depind de forma evoluţia qm. Pe măsura ce produsul mediu al muncitorilor creşte, costul mediu cu munca pe unitatea de produs (CVm) scade. De aceea, pe măsura ce qm scade, CVm trebuie să creasca. Costurile totale medii (Cm), sunt suma curbelor CFm şi CVm. De notat că pe măsura ce CFm scade, distanţa dintre CVm şi Cm, scade. Relatia dintre costurile medii şi costul marginal.. Atat timp cât noile unităţi de produs costa mai puţin decât media, producerea lor trebuie să traga costul mediu în jos. Adică, dacă CM este mai mic decât Cm, Cm trebuie să scada. În mod similar, dacă unităţile suplimentare de produs vor costa mai mult decât media, producerea lor va trage media în sus. Adică, dacă CM este mai mare decât Cm, Cm trebuie să

creasca. Intrucat toate costurile marginale sunt variabile, aceeaşi relatie se aplica şi între CM şi CVm. 3.2.3.1. Costurile pe termen lung Atunci când firmele trebuie să adopte decizii pe termen lung, ele dispun de mai multa flexibilitate deci, nu sunt obligate să opereze cu capacitati şi utilaje fixe. Toate inputurile sunt variabile şi deci legea diminuarii retururilor nu se aplica. Firmele pot avea, deci, economii sau dezeconomii de scara, sau costurile medii pot ramane constante pe măsura ce îşi extinde scara producţiei. Intrucat nu exista factori ficsi pe termen lung, nu exista nici costuri fixe pe termen lung. De exemplu, firma poate inchiria mai mult teren pentru a-şi extinde capacitatile de producţie. Costurile generate de chirie vor creşte pe măsura ce îşi extinde capacitatile de producţie. Deci pe termen lung, toate costurile sunt variabile. Costurile medii pe termen lung (Cml). Se presupune că pe măsura ce firmele se extind, vor cunoaste economii de scara, şi deci Cml vor descreşte. Dupa un anumit punct, atunci când toate economiile au fost obtinute, Cml devine constant, firma va fi probabil, prea mare, şi va cunoaste deci dezeconomii de scara şi implicit un Cml crescător. În aceasta etapa, producţia şi economiile financiare vor trece pe seama problemelor manageriale cauzate de talia imensă a organizatiei. Costurile marginale pe termen lung (CMl). Dacă au loc economii de scara, unităţi suplimentare de produs vor adauga mai puţin la costuri decât media. CMl trebuie să fie deasupra lui Cml şi deci să impinga media în jos pe măsura ce producţia creşte. Dacă au loc dezeconomii de scara, unităţi aditionale de produs vor costa mai mult decât media. CMl trebuie să fie sub Cml, impingândul în sus. Dacă nu exista nici economi nici dezeconomi de scara, aşa incat curba Cml este orizontala, unităţile aditionale de produs vor costa exact cât media şi deci nu va afecta media în nici un fel. Să consideram că, o firmă produce 200 de unităţi de produs şi foloseste K1 unităţi de capital şi L1 unităţi de munca. Costul capiatalului şi muncii este de 40000 UM. Sa presupunem că fabrica folosită de firmă a fost proiectată să producă 200 de unităţi de produs la cel mai scăzut cost. De aceea punctul a se gaseste pe dreapta expansiunii. Atat costurile medii pe termen scurt cât şi cele pe termen lung sunt egale între ele şi egale cu 40000/200 = 200. Acum să analizam ce se va întâmpla, pe termen scurt şi pe termen lung, dacă firma decide să extinda producţia la 300 de unităţi de produs. Pe termen scurt, capitalul este fix în oferta, la nivelul K1. Dacă firma doreste să-şi creasca producţia la 300 unităţi, va trebui să utilizeze forta de munca la nivelul L3. Aceasta va conduce la obtinerea punctului b pe izocuznta de 300 de unităţi. Costul total va creşte la 66000 UM (izocostul trecand prin punctul bS). În aceste conditii costurile medii pe termen scurt vor urca la 66000/300 = 220. Pe termen lung, dacă firma doreste să-şi crescă producţia la 300 de unităţi, ea poate varia fie capitalul fie volumul forţei de muncă. Se poate deci deplasa în sus pe

dreapta expansiunii, folosind K2 capital şi L2 forta de munca. De această dată costurile totale vor fi de doar 60000 UM. Costurile medii pe termen lung vor ramane la acelasi nivel cu cel original, 60000/300 = 200.

3.2.4. Analiza veniturilor întrepriderii Ca şi în cazul costurilor, la venituri distingem trei concepte: Veniturile totale (VT), veniturile medii (Vm) şi veniturile marginale (VM). Veniturile totale sunt reprezentate de totalitatea castigurilor firmei într-o perioada de timp, realizate prin vanzarea unui anumit volum de produse (QT). De exemplu, dacă o firma vinde 1000 unităţi (QT) pe luna la preţul de 5 UM/unitate (P), atunci veniturile totale lunare vor fide 5000 UM; cu alte cuvinte, 5um × 1000, (P × QT). Deci: VT = P × QT Veniturile medii sunt reprezentate de volumul castigurilor pe unitatea de produs vanduta. Deci, Vm = VT/QT. Deci dacă firma câştiga 5000 UM (VT) prin vanzarea a 1000 unităţi de produs (QT), va câştiga 5 UM/unitate de produs. Dar acesta este preţul, deci: Vm= P. Singura exceptie apare atunci când firma vinde la preţuri diferite spre diferiti consumatori; în acest caz, Vm este media ponderata a preţurilor. Veniturile marginale sunt reprezentate de veniturile totale suplimentare câştigate prin vanzarea unei unităţi suplimentare intr-un interval de timp. Deci dacă o firme vinde cu 20 de unităţi mai mult în aceasta luna decât era estimat, şi câştiga 100 UM suplimentar, atunci obtine 5 UM pentru fiecare unitate de produs suplimentar; VM = 5 UM. Deci, VM = ∆VT/∆QT Acum vom analiza modul în care fiecare dintre aceste trei concepte de venituri (VT, Vm şi VM), variaza în functie de nivelul producţiei. Aceasta poate fi realizata în mod grafic, similar procedurii de la costuri. Relatiile vor depinde de conditiile de pe piaţa, conditii în care opereaza firma. O firma care este prea mica pentru a putea influenta preţul pe piaţa, va avea curbe ale veniturilor cu o forma diferita de firmele care pot alege preţul cu care vor aparea pe piaţa. Sa analizam ambele situatii.

3.2.4.1. Evoluţia veniturilor atunci când preţul nu este afectat de nivelul producţiei

Veniturile medii. Dacă o firma este foarte mica, comparativ cu întreaga piaţa, ea va fi un acceptator de preţ. Adică va trebui să accepte preţul care va deriva din intersectia cererii şi ofertei pe întreaga piaţa. Dar fiind atât de mica, va putea vinde întregul voulm al producţiei la acel preţ. Fiind ata de mica, orice schimbare în nivelul producţiei săle va fi nesemnificativ pentru a putea afecta preţul de pe piaţa. Deci curba cererii va fi una orizontala la acest preţ. Firma poate vinde 200, 600 sau 1200 de unităţi de produs fara a afecta preţul pieţei, care va ramane la 5 UM. În aceste conditii, veniturile medii sunt constante, la valoarea de 5 UM. Veniturile marginale, vor fi egale cu veniturile medii, intrucat vanzarea de

unităţi suplimentare se face la acelasi preţ. Dacă o unitate suplimenatra este vanduta la 5 UM, atunci un castig suplimenatr de 5 UM este realizat. Veniturile totale. Tabelul 3.10. prezinta efectul asupra veniturilor totale a unor niveluri diferite ale vânzărilor la preţul constant de 5 UM. Intrucat preţul este constant, veniturile totale vor creşte cu o rata constanta, pe măsura ce cantităţi mai mari sunt vandute.

Tabelul 3.10. QT P=Vm=VM VT 0 5 0

200 5 1000 400 5 2000 600 5 3000 800 5 4000 1000 5 5000 1200 5 6000

3.2.4.2. Evoluţia veniturilor atunci când preţul variaza cu producţia VT, Vm şi VM vor fi diferite atunci când preţul variaza cu producţia. Dacă o firma detine o parte importanta din piaţa, curba cererii va avea o panta descrescatoare. Aceasta înseamnă că dacă doreste să vanda cantităţi mai mari, va trebui să coboare preţul, sau dacă va ridica preţul, va trebui să accepte o scădere a vânzărilor. Veniturile medii. Sa ne amintim că veniturile medii sunt egale cu preţul. Dacă preţul trebuie scăzut pentru a creşte vânzările, veniturile medii vor scădea pe măsura ce producţia va creşte. Tabelul 3.11. oferă un exemplu, pentru o firma care cunoaste o curba a cererii cu panta descrescatoare. Curba cererii, care ne arata cât de mult este vandut la fiecare dintre preţuri, este trasăta folosind primele două coloane.

Tabelul 3.11. QT P=Vm VT VM 1 8 8 2 7 14 3 6 18 4 5 20 5 4 20 6 3 18 7 2 14

6 4 2 0 -2 -4

Veniturile marginale. Atunci când o firma cunoaste o curba a cererii cu panta descrescatoare, veniturile marginale vor fi inferioare decât veniturile medii sau chiar negative. De ce? Dacă o firma doreste să vanda mai mult într-o perioada de timp data trebuie să-şi reduca preţul. Si aceasta nu numai pentru unităţile suplimentare pe care spera să le vanda, ci şi pentru unităţile pe care le-ar vinde normal pe parcursul acestei perioade. Veniturile marginale sunt date de preţul la care este

vanduta ultima unitate suplimentara, minus pierderea de venituri aparuta că urmare a reducerii preţului la acele unităţi de produs care altfel ar fi fost vandute la un preţ mai mare. Sa presupunem că preţul este de 7 UM, în mod curent. Doua unităţi sunt vandute. Firma doreste să vanda 3 unităţi de produs şi deci reduce preţul la 6 UM. Va câştiga, deci, 6 UM prin vanzarea ultimei unităţi, dar va pierede 1 UM la fiecare din celelalte două produse, care altfel ar fi fost vandute cu 7 UM. Castigul net este deci de 6 - 2 = 4. Acesta este venitul marginal: venitul suplimentar realizat din vanzarea unei unităţi suplimentare. Intre veniturile marginale şi elasticitatea preţului în cerere exista o relatie simpla. Sa ne amintim că, dacă cererea este elastica în ceea ce priveşte preţul, o scădere a preţului va conduce la o creştere proportional mai mare a cantităţii solicitate şi deci la o creştere a veniturilor. În aceasta situaţie, veniturile marginale vor fi pozitive. Dacă, insă, cererea este rigida, o scădere a preţului va conduce la o creştere proportional mai mica în vânzări. În acest caz, reducerea preţului va depasi creşterea vânzărilor, iar veniturile vor scădea. Veniturile marginale vor fi negative. Veniturile totale. Veniturile totale sunt rezultatul produsului dintre preţ şi cantitate. Spre deosebire de cazul firmelor acceptatoare de preţ, VT nu creşte continuu odată cu creşterea producţiei, respectiv la inceput creşte, pentru că apoi să scada. Dar de ce? Atat timp cât veniturile marginale sunt pozitive (şi deci cererea este elastica în ceea ce priveşte preţul), o creştere a producţiei va conduce la o creştere a veniturilor totale. Atunci când veniturile marginale devin negative (şi curba cererii, rigida), veniturile totale vor scădea. Punctul maxim va fi acolo unde VM = 0. În acest punct, elasticitatea preţului în cerere va fi egala cu -1. Efectul schimbării oricarui alt determinant al cererii, cum ar fi gusturile, veniturile sau preţul altor bunuri, vor produce o deplasăre a curbei cererii. Afectand preţul la care fiecare nivel al producţiei poate fi vandut, se va produce o deplasăre a tuturor celor trei curbe ale veniturilor.

3.2.5. Profitul şi scopurile întreprinderilor

Teoria tradiţională a întreprinderilor, presupune că scopul firmelor este acela de a maximiza profitul. Deşi alte obiective pot coexista cu acesta, putem presupune că maximizarea profitului le depăşeşte pe celelalte. Profitul realizat de firme este plusul obţinut din faptul că acestea câştigă mai mult din vânzări decât cheltuiesc pentru a produce bunurile respective. Profitul total al unei firme (Pr) este diferenţa între veniturile totale din vânzări (VT) şi costurile totale de producţie (CT): Pr = VT - CT În anumite circumstanţe, totuşi, firmele s-ar putea să nu caute neapărat maximizarea profitului. Ele ar putea stabili ca obiectiv maximizarea vânzărilor sau ratei de creştere a vânzărilor. În paralel, s-ar putea că acestea să nu aibă un singur obiectiv, ci mai multe, şi chiar contradictorii, între managerii diverselor

compartimente sau departamente. Nu este deci surprinzător că o firmă se va comporta funcţie de obiectivele stabilite. Maximizarea profitului, presupune să asămblam costurile şi veniturile şi să analizăm la ce nivel al producţiei, profitul va fi maximizat, şi de asemenea, care este nivelul acestui profit. Exista două cai prin care aceasta poate fi realizata. Prima, şi cea mai simpla metoda este utilizarea curbelor costurilor totale şi veniturilor totale. A două metoda consta în utilizarea curbelor veniturilor medii şi marginale şi curbelor costurilor medii şi marginale. Desi aceasta a două metoda este puţin mai compexa, este recomandata atunci când dorim să analizam şi să comparam maximizarea profitului în conditii diferite de piaţa. 3.2.5.1. Maximizarea profitului pe termen scurt

Metoda utilizării curbelor totale Tabelul 3.12. ne prezintă valorile veniturilor totale, derivate din tabelul 3.11. Acelasi tabel ne prezintă şi valorile costurilor totale. Profitul total (Pr) se gaseste prin diferenţa dintre VT şi Ct. Atunci când valorile Pr sunt negative, firma inregistrează pierderi.

Tabelul 3.12. Qt VT CT Pr 0 0 6 -6 1 8 10 -2 2 14 12 2 3 18 14 4 4 20 18 2 5 20 25 -5 6 18 36 -18 7 14 56 -42

Profitul total maxim se realizeaza la producerea a 3 unităţi; altfel spus acolo

unde distanta dintre costurile totale şi veniturile totale este maximă. La acest nivel al producţiei, profitul total este egal cu 4 UM, (18 - 14). Metoda utilizării curbelor medii şi marginale Valorile din tabelul 3.13. se bazeaza pe valorile din tabelul 3.12. Gasirea profitului maxim pe care il poate realiza o firmă, presupune parcurgere a două etape. În prima etapa se cauta nivelul producţiei la care profitul este maxim (folosind CM şi VM). Cea de a două etapa presupune aflarea valorii profitului la nivelul respectiv al producţiei (folosind Vm şi Cm).

Tabelul 3.12. QT P VT VM CT Cm CM PR Prm 0 9 0 6 - -6 - 1 8 8 10 10 … -2 2 7 14 12 … 2 1 3 6 18 14 4.8 4 1.3 4 5 20

8 … 4 2 0 18 4.5

4 2 2 4 7 2 0.5

5 4 20 25 5 -5 -1 6 3 18 36 … … … 7 2 14

-2 …

56 8

… 20

-42 -6 3.2.5.2. Maximizarea profitului pe termen lung Presupunand că, Vm şi VM sunt aceleasi pe termen lung şi pe termen scurt, maximizarea profitului are loc la nivelul producţiei la care VM este egal cu CM pe termen lung. Ratiunea este aceeaşi că şi în cazul termenului scurt. 3.2.5.3. Minimizarea pierderilor Se poate întâmpla că la nici un nivel al producţiei să nu se realizeze profit. În aceasta situaţie, nivelul producţiei la care VM =CM, va fi nivelul la care pierderile sunt minime. Cand trebuie oprita producţia?. Pe termen scurt. Costurile fixe trebuiesc platite chiar dacă nivelul producţiei este 0 (de exemplu, chiriile). Dacă activitatea firmei depăşeşte costurile variabile, va continua să le platească şi deci va continua să producă. Ea va inceta să producă atunci când nu îşi mai poate acoperi costurile variabile: atunci când CVm este deasupra Vm. Aceasta situaţie este cunoscuta subnumele de punctul de inchidere pe termen scurt. Pe termen lung. Toate costurile sunt variabile pe termen lung. De aceea, dacă firma nu poate acoperi costurile medii pe termen lung (şi deci profitul normal), îşi va inceta activitatea. Punctul de inchidere pe termen lung se gaseste în punctul de tangenta dintre curba Vm şi curba Cml.

3.3. Băncile şi instituţiile financiare din mediul rural În condiţiile unei economii rurale în evoluţie, un loc aparte trebuie să-l ocupe

instituţiile bancare şi de credit. Actuala reţea bancară care deserveşte spaţiul rural este reprezentată aproape

exclusiv de Banca Agricolă. În prezent Banca Agricolă are sucursale în centrele judeţene, în oraşe şi, arareori, în comune mari. Distanţa medie între două ghişee ale Băncii Agricole este de 50-80 km, fiind arondate la un ghişeu circa 30-40 localităţi rurale, respectiv 25-30000 locuitori/ghişeu. Rezultă astfel, că această structură bancară, nu este acoperitoare. Celelalte bănci comerciale româneşti (Banca Comercială, Banca de Dezvoltare etc.) nu sunt interesate să lucreze cu clienţii “mici”, adică cu agricultorii şi aţi întreprinzători rurali. În absenţa Legii creditului agricol şi a crediturlui funciar, pe baza căruia să se organizeze şi să funcţioneze cooperativele de credit mutual al agricultorilor (şi a altor locuitori din mediul rural) şi băncile agricole populare, economiile populaţiei rurale sunt supuse unor şocuri financiare din ce în ce mai dese şi mai puternice. Inexistenţa unor instituţii adecvate

şi a unei informaţii pertinente, a făcut ca populaţia rurală să nu apeleze la resurse financiare externe ( investiţiile efectuate în mediul rural în perioada 1990-2000 au avut în proporţie de peste 85% resurse proprii şi numai 15% resurse împrumutate), efectul concretizându-se în nivelul scăzut al investiţiilor, cu repercusiuni negative asupra dezvoltării generale pe termen mediu şi lung. În aceste condiţii considerăm că legislaţia românească în domeniul bancar trebuie adaptată la caracteristicile definitorii ale spaţiului rural, astfel încât creditul pentru activităţi rurale să se diferenţieze de creditul bancar (al băncilor comerciale). Astfel, practica a demonstrat, că piaţa de capital rurală trebuie să se organizeze sub forma cooperativelor (caselor) de credit rural (mutual) sau a băncilor populare rurale.

Pentru susţinerea activităţilor economice din mediul rural la nivelul UE şi al ţărilor asociate (printre care şi România), pe lângă piaţa de capital rurală sau constituit fonduri de dezvoltare regională cu scopul stimulării investiţiilor productive. Acestea stimulează dezvoltarea economiei rurale prin: - granturi; - subvenţii acordate pentru investiţii sau pentru dobânzi la creditele angajate în acest scop; - reduceri şi scutiri de impozite; - facilităţi pentru amortizarea capitalului fix; - subvenţii pentru utilizarea şi angajarea forţei de muncă; - facilităţi acordate pentru transport.

3.4. Statul şi administraţia în viaţa economică a spaţiului rural

Politicile de dezvoltare rurală implică rezolvarea unor probleme de gestiune publică

ce revin guvernului, astfel: în primul rând, trebuie ştiut care este tipul de decizii ce aparţin guvernului central în procesul formulării unei politici rurale şi care va fi greutatea acestor decizii; în al doilea rând, formularea politicilor rurale atinge direct problemele eficienţei transferurilor de plăţi ca instrument de gestiune publică. Gestiunea adaptărilor structurale ce se operează în economia rurală presupune ca guvernele să fie în măsură să elaboreze şi să utilizeze informaţii actualizate asupra situaţiei reale a economiei rurale. Gestiunea informaţiei a devenit un instrument primordial, iar guvernele ar trebui să sigure ca toate categoriile de actori rurali să aibă accesul la informaţiile necesare. Problema este să definim şi să delimităm cum influienţează statul (guvernul şi

parlamentul) şi administraţia (alesul comunităţii locale) mersul vieţii economiei rurale.

Primul factor responsabil este parlamentul. Activitatea parlamentară trebuie să trateze serios problema dezvoltării rurale, unde să se asigure un climat social sănătos, un mediu economic propice unei dezvoltări pe termen lung. Acest mediu poate fi asigurt de legi stabile, care să pornească de la realităţile actuale pentru

asigurarea unui cadru instituţional care să vină în sprijinul economiei rurale, a protejării producătorului şi activităţile sale.

Al doilea factor important al dezvoltării durabile este guvernul, atât prin reprezentare naţională, cât şi prin reprezentare regională şi locală.

Desigur, sarcina guvernului pare mai uşoară dacă o analizăm prin prisma implementării cadrului legislativ elaborat de parlament, dar rolul guvernului, ca executiv, este mult mai delicat. Politica guvernamentală în domeniul dezvoltării rurale poate avea efecte de progres, regres sau stagnare. Guvernul dispune de toate pârghiile economico-financiare, care stabilizează economia rurală şi de iniţiativă legislativă care poate completa cadrul legislativ. Alesul comunităţii rurale este cel de-al treilea factor care trebuie să fie în

prezent pe scena economiei rurale. El trebuie să întruchipeze sentimentele şi aspiraţiile membrilor comunităţii şi să lupte pentru îndeplinirea idealurilor acestora. Acest ales, care devine şi împuternicitul cu administrarea comunităţii rurale, trebuie să fie iniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare, să vină în sprijinul iniţiativelor locale pe care să le integreze în programele de ansamblu, care să conducă la consolidarea dezvoltării comunităţii.

Ultimul factor responsabil al dezvoltări rurale, dar nu cel din urmă, este individul şi comunitatea. Individul, ca persoană economică aflată în diverse ipostaze (fermier, mic întreprinzător, specialist, funcţionar public etc.) trebuie să acţioneze cu conştiinţă şi credinţă faţă de obiectul muncii, cu educaţie faţă de modul cum lucrează şi cu voinţa pentru ceea ce face, precum şi cu ştiinţă despre rezultatele muncii sale.

Comportamentul individului contribuie atât la definirea comunităţii, la evoluţia şi prosperitatea individuală, cât şi la progresul comunităţii.

Comunitatea (societatea civilă) are capacitatea de a se organiza în multiple forme organizatorice, ca asociaţii, fundaţii, federaţii cu scopul de a acţiona în direcţia dezvoltării spaţiului rural prin programe sau manifestându-se sub diferite forme de luptă şi protest faţă de politicile guvernamentale, care pot conduce la regres sau stagnare a vieţii economice şi sociale rurale.

Printr-o organizare şi funcţionare corespunzătoare a societăţii civile, aceasta poate contribui atât la elaborarea şi implementarea programelor de dezvoltare durabilă, cât şi la menţinerea unui echilibru dintre putere şi societatea civilă, care reprezintă interesele comunitare.

3.5. Mediul extern şi schimburile interregionale Mediului extern include toţi factorii (sociali, economici, tehnologici,

politici) care determină direct sau indirect activitatea şi rezultatele economice din mediul rural şi pe care acesta nu-i poate controla. Mediul extern prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai semnificative sunt: 1. se schimba permanent;

2. determină oportunităţi şi ameninţări pentru activităţile economice din mediul rural.

Rezultă astfel că orice schimbare din mediul extern poate reprezenta o ameninţare sau o oportunitate de creştere economică pentru spaţiul rural. În esenţă, analiza mediului extern furnizează informaţii activităţii de planificare a dezvoltării rurale şi precizează modul de acţiune în ce priveşte „punctele tari“ si „punctele slabe“.

Tabelul 3.14. prezintă în rezumat, pe sectoare de activitate, presiunea mediului extern asupra economiei rurale, soluţiile ce ar putea fi avute în vedere şi natura măsurilor recomandate. Experienţa confirmă că nu se pot realiza în mod reuşit programe de dezvoltare regională sau de dezvoltare rurală fără implicarea celor pe care îi priveşte în mod direct sau indirect această acţiune.

Tabelul 3.14. Lumea rurală în faţa presiunii evoluţiilor din mediul extern

Sectoa-rele de activi-tate

Natura problemelor Natura soluţiilor Natura măsurilor

Agricul-

-Presiune funciară -Fărâmiţare -Poluare

-Amenajarea teritoriului -Salvgardarea mediului

-Delimitarea zonelor agricole (plan de ocupare a solurilor) -Regruparea parcelelor -Extensificare

tură Pădurile

- Frecventare -Poluare

-Funcţia socială (recrearea, destinderea, loisirs) să ia în considerare preponderent aspectele de mediu

-Salvarea pădurii -Reîmpădurire cu obiective mediu, recreativ, peisajer

Mediul

-Presiune periurbană: deprecierea spaţiilor verzi -Agricultură intensivă: poluare prin îngrăşăminte, pesticide, distrugere buitipuri

-Utilizarea raţională a spaţiului -Reglementări (norme) -Incitaţii modific.tehnolog.

-Plan de ocup.sol.; studiu impact mediu; menţinerea zonelor agricole şi forestiere -Norme calitate apă, aer -Reglement.subst. pericul. -Servicii de extensie; dezv. tehnici nepoluante -Conserv.zon.de prod. -Creare centre servicii

Servicii

Concurenţă/atracţie de centru urban -Calitatea vieţii: inconveniente structur.periferice

-A rămâne branşate la reţeaua de servicii -Rezistenţă la concurenţa centrelor prin inovaţii şi calitatea serviciilor -Dezvolt.activ. terit. noi

-Amelior. infrastr. de comunicaţii -Tarife preferenţiale pt. servicii publice -Dezv turism rural

Activi-tăţi s

-Congestionarea oraşelor, lipsa activ. alternative, vid în jurul oraşelor, Sudul U.E.

Favorizarea apariţiei de noi “subpoli” de dezv. econom. pentru decongest. oraşelor.

-Dezvolt. model. “parc ind. şi tehnologie” -Susţinerea apariţiei de iniţiative locale în afara marilor centre urbane

ecun-dare Sursa: Bulletin de Communautes europeennes Suplement 4/88: “L’ avenir du monde rural”, Commnication de la Commission au Parlement eurupeen et du Conseil, pag. 35-36 Schimbul interregional se bazeaă pe principiul cheltuielilor comparabile,

care semnifică specializarea regiunii în producerea produselor cele mai avantajoase pentru ea. Practica a demonstrat că cea mai bună metodă de creştere a volumului producţiei este “folosirea în calitate de piaţă a lumii întregi”.

Folosirea în calitate de piaţă a lumii întregi, presupune interregionalizarea activităţii firmelor, care trebuie să se desfăşoare ţinând cont de particularităţile regiunii, de specificul dezvoltării istorice, de tradiţiile naţionale, de nivelul de cultura şi de instruire a pupulăţiei.

Concepte de bază

1. Actorii economici din mediul rural 2. Randamente nonproporţionale 3. Gospodăria 4. Randamente proporţionale 5. Nevoile gospodăriilor 6. Produsul fizic mediu 7. Venitul gospodăriilor 8. Produsul fizic marginal 9. Consumul gospodăriilor 10. Economii de scară 11. Consumul intermediar 12. Dez-economii de scară 13. Consumul final 14. Costul fix 15. Surplusul consumatorului 16. Costul variabil 17. Elasticitatea consumului 18. Costul mediu 19. Modul de viaţă 20. Costul marginal 21. Stilul de viaţă 22. Costul total 23. Calitatea vieţii 24. Venitul total 25. Nivelul de traă 26. Venitul mediu 27. Întreprinderile 28. Venitul marginal 29. Producţia 30. Profitul şi pierderile

Probleme de discutat 1. Gospodăria – definiţii, clasificare, nevoi şi resurse 2. Factorii care influienţează consumul final al gospodăriilor 3. Finalitatea consumului gospodăriilor 4. Întreprinderile – concept şi clasificare 5. Analiza producţiei, costurilor, veniturilor şi profitului întreprinderilor 6. Statul, administraţia, băncile şi instituţiile financiare în viaţa economică a

mediului rural 7. Lumea rurală în faţa presiunii mediului extern

Bibliografie 1. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrară, Ed.USAMV Iaşi

2. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia 3. Harris, Ph. and McDonald, F. (1994)-European Business and Marketing, strategic

issues. Paul Chapman Publishing Ltd. 4. Kohls, R.L. and Uhl, I.N. (1990)-Marketing of Agricultural products, seventh

edition. Macmillan Publishing Company. 5. Mitchell, D.O., Ingco, M.D., Duncan, R.C. (1997)-The World Food Outlook.

Cambridge University Press. 6. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare durabilă rurală, Ed. Planeta Bucureşti 7. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara 8. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României

în vederea aderării la UE, Ed. Agroprint Timişoara 9. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and

Associates. 10. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi 11. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Marketing agroalimentar, Multiplicat la USAMV

Timişoara 12. Tofan, A. (1995)-Organizarea unităţilor agricole, Ed. Eco”Art Iaşi 13. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegională şi rurală, Presa Universitară

Clujeană. Referate

(fac parte din evaluarea finală a parcurgerii cursului de economie rurală - partea I ) 1. Coordonatele dezvoltării integrate şi durabile a spaţiului rural. Indicatori de

analiză 2. Lumea rurală în faţa presiunii mediului extern–realităţi, probleme, soluţii, măsuri

Gavril ŞTEFAN

Economie rurală partea a–II–a

- note de curs -

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi

Medicină Veterinară IAŞI 2002

CUPRINS

Resursele şi factorii dezvoltării rurale 3

1.1. Noţiuni generale ………...3 1.2. Resursele naturale............................................................................... ………...3 1.3. Resursele de muncă ............................................................................ ……….23 1.3. Resursele de capital ............................................................................ ……….39 Concepte de bază şi probleme de discutat................................................. ……….48 Bibliografie................................................................................................ ……….48

Zonarea spaţiului rural .....................................................................………49

2.1. Consideraţii metodologice.................................................................. ……….49 2.2. Tipologia comunelor .......................................................................... ……….50 2.3. Principalele caracteristici ale spaţiului rural din România................. ……….51 2.4. Zone rurale în care predomină factorii favorabili dezvoltării ............ ……….53 2.5. Zone rurale în care predomină factorii defavorabili dezvoltării ........ ……….54 2.6. Sistemul instituţional al dezvoltării rurale ......................................... ……….54 Concepte de bază şi probleme de discutat................................................. ……….57 Bibliografie................................................................................................ ……….57

Strategii, politici, programe şi proiecte de dezvoltare rurală........………58

3.1. Strategiile de dezvoltare rurală........................................................... ……….58 3.2. Politicile de dezvoltare rurală............................................................. ……….63 3.3. Programe de dezvoltare rurală ........................................................... ……….70 3.4. Proiecte de dezvoltare rurală .............................................................. ……….72 Concepte de bază şi probleme de discutat................................................. ……….72 Bibliografie................................................................................................ ……….72

Resursele şi factorii dezvoltării rurale 1.1. Noţiuni generale

Abordarea mecanismului economic al dezvoltării rurale în profil regional constituie o problemă complexă care impune identificarea solu]iilor adecvate situa]iilor particulare [i necesita]ilor de restructurare specifice fiecarei zone in parte, plecând de la cantitatea şi calitatea resurselor prezente în teritoriu.

Resursele unei economii (la nivel de comună, regiune, ţară) privite ca un tot, cuprind resursele primare şi pe resursele de capital.

Resursele primare includ: 1. resursele naturale (ex: pământul); 2. resursele de muncă (ex: potenţialul demografic de forţă de muncă). Resursele de capital cuprind: a). resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea economică cu scopul de a obţine alte bunuri aducătoare de venit explicit sau implicit); b). resursele nemateriale sau calitative (experienţa practică a populaţiei în diferite domenii, stocul de informaţii, capacitatea managerială, capacitatea de inovare tehnică etc.)

Atrase în circuitul economic, resursele devin factori ai dezvoltării economice. Astfel, factorii dezvoltării rurale reprezintă acele resurse care participă

nemijlocit în procesele economice şi de care depind rezultatele tehnice (ex: producţia şi calitatea ei) şi economice obţinute (ex: costul, profitul, rata profitului). Fiecare factor se caracterizează prin cantitate, calitate, preţ şi posibilităţi de combinare sau substituire cu alţi factori. Cantitatea, calitatea şi preţul cu care este achiziţionat un factor influenţează cantitatea, calitatea şi costul unei activităţi, respectiv profitul obţinut de la un proces economic.

Natura polifactorială a proceselor economice, impune definirea şi cunoaşterea conţinutului acestora în funcţie de resursele din care provin.

1.2. Resursele naturale In fundamentarea strategiilor de dezvoltare economică a oricărei aşezări

umane – în sensul întregului spaţiu folosit de om – se impune analiza, evaluarea şi identificarea posibilităţilor de atragere în circuitul economic a resurselor naturale. Din punctul de vedere al economiei rurale resursele naturale cuprind:

1. resursele topologice (formele de relief şi peisajul); 2. resursele geologice (cărbune, petrol, minereuri, ape minerale, ape termale,

factorii de risc geologic etc); 3. resursele de apă;

Capitol

4. resursele biopedologice; 5. resursele climatice (temperatura, precipitaţiile, lumina şi factorii de risc

climatic). Variaţia resurselor naturale de la o zonă la alta determină diferenţieri mari

între tipurile de dezvoltare economică şi socială a zonelor. 1.2.1. Resursele topologice 1.2.1.1. Formele de relief

Activitatea economică, socială şi culturală a localităţilor rurale se realizează

dintotdeauna în strânsă concordanţă cu particularităţile reliefului. Indicatorul care defineşte principalele unităţi mari topologice ale unei zone sau ale unei ţări poartă denumirea de “formele de relief”. În funcţie de acest indicator teritoriul României se împarte aproximativ egal în trei mari zone: zona montană - 28%, zona dealurilor şi a podişurilor - 42% şi zona de câmpie, luncă şi deltă - 30%.

Zona montană cuprinde sectorul sud-estic al munţilor Carpaţi, plus Munţii Apuseni, care împreună cuprind o suprafaţă de 66400 Kmp, plasând România pe locul 1 din acest punct de vedere, între statele Europei centrale şi de est. De asemenea zona montană a României cuprinde 26,7% din numărul total al comunelor, 20,5% din total populaţie, 26% din numărul total al gospodăriilor şi 12,2% din total suprafaţă agricolă.

Munţii prezintă unele caracteristici specifice care au influenţat apariţia şi dezvoltarea aşezărilor rurale: • altitudine relativ redusă (frecvent sub 2500 m), aflată sub limita zăpezilor

permanente; • aspect fragmentat cu numeroase depresiuni şi văi largi (23% din teritoriul montan

este reprezentat de depresiuni) care determină o traversare uşoară a masivelor muntoase.

• prezintă numeroase monumente al naturii (ansambluri naturale unice sau rare) care reprezintă un grad ridicat de atracţie turistică;

• arcul subcarpatic are altitudini cuprinse între 500 şi 1000 m şi cuprinde numeroase depresiuni, cu o climă blândă şi soluri propice activităţilor agricole specifice (culturi furajere, cartofi, pomicultură, creşterea bovinelor şi a ovinelor).

Zona dealurilor şi a podişurilor se caracterizează printr-o altitudine medie de 310 m. Dealurile predomină în partea de vest şi de nord a Carpaţilor Occidentali. Zonele de podiş se situează în marea depresiune a arcului carpatic (Podişul Transilvaniei), în sud-estul Moldovei şi sudul Carpaţilor Meridionali (Podişul Getic). O particularitate prezintă relieful Dobrogei, unde zona de podiş (jud. Constanţa şi parţial jud. Tulcea), are altitudini foarte reduse (cca 200 m) iar zona montană (Munţii Măcinului – altitudine maximă de 467 m) este foarte erodată, dar constituită din roci specifice (granite, calcare, şisturi).

Zona de câmpie, luncă şi deltă, cuprinde suprafeţe foarte întinse în sudul, sud-estul şi vestul ţării şi mai restrânse în Transilvania şi nord-estul Moldovei, şase judeţe fiind situate în întregime în câmpie (Brăila, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Ilfov şi Teleorman). Partea cea mai joasă a teritoriului României o constituie Delta Dunării, în suprafaţă de 4340 km². Aici satele sunt situate pe grindurile fluviale şi marine, care ocupă doar 13 % din suprafaţa deltei, cea mai mare parte a terenului fiind acoperită de mlaştini, lacuri, gârle şi ape permanente.

Configuraţia specifică a arcului carpatic pe teritoriul ţării determină o mare varietate a reliefului în cadrul judeţelor, majoritatea fiind caracterizate prin prezenţa a trei trepte de relief (această varietate se manifestă chiar în interiorul teritoriului administrativ al comunelor - judeţele Sibiu, Braşov, Maramureş, Gorj, Vâlcea, Argeş, Neamţ, Bacău).

1.2.1.2. Peisajul Peisajul este una din surse de formare a potenţialul turistic prezent într-o

anumită zonă. Astfel, indicatorul “gradul de atractivitate turistică” se determină în funcţie de prezenţa la nivelul comunelor a zonelor naturale protejate, a zonelor construite protejate, a staţiunilor balneare şi a turismului rural exprimat prin numărul de sate incluse într-un circuit de acest tip.

Zonele naturale protejate reprezintă acele teritorii de prestigiu în interiorul cărora există unul sau mai multe monumente al naturii (ansamblu natural, unic sau rar caracterizat prin biodiversitate, spaţii de o anumită linie şi formă, formaţiuni geologice etc). Aceste zone sunt incluse în Proiectul Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN) –Secţiunea a treia – care este cadrul legislativ menit să asigure gestiunea, conservarea, recuperarea şi valorificarea lor, precum şi evidenţierea priorităţilor de susţinere financiară a protecţiei lor. Stabilirea acestor valori de patrimoniu natural s-a făcut în urma unor studii şi cercetări ştiinţifice care au pus în concordanţă strategia protecţiei mediului înconjurător la nivel naţional cu cea adoptată de UE.

Prin PATN – Secţiunea a III-a – Zone protejate, s-au stabilit două grupe de zone protejate de interes naţional: • rezervaţii ale biosferei şi parcuri naţionale, constând în 14 obiective naturale în

suprafaţă totală de 1.078.462 ha, reprezentând 4,54% din teritoriul naţional. Cele mai importante rezervaţii cuprind: Delta Dunării (jud. Tulcea), Prcul Naţional Retezat (jud. Hunedoara), Parcul Naţional Munţii Apuseni (jud. Alba, Bihor, Cluj), Munţii Rodnei, Ceahlău, Călimani, Bucegi, Aninei etc (suprafaţa de 1078 km², reprezentând 4% din teritoriul ţării). Ţările din Europa cu cele mai mari suprafeţe de zone protejate (7-20%) sunt Norvegia, Franţa, Austria, Ungaria.

• rezervaţii şi monumente ale naturii, constând în 270 de obiective, cu o suprafaţă de 63384 ha, reprezentând 0,26% din teritoriul naţional. Acestea cuprind teritoriile comunelor aflate cu precădere în arcul carpatic şi în regiunea Dobrogei (suprafaţa: 25250 km², respectiv 10,7% din teritoriul ţării);

Distribuţia teritorială a acestor zone urmăreşte configuraţia de ansamblu a reliefului, având o densitate mai mare a zonelor protejate în zona carpatică, montană şi submontană. Prezenţa lor îndeosebi în spaţiul rural reprezintă un potenţial al dezvoltării acestor localităţi, cu condiţia respectării principiilor dezvoltării durabile.

Pentru aprecierea gradului de atractivitate turistică se poate avea în vedere o scală a potenţialului turistic de felul următor: • comune fără obiective sau potenţial turistic (formează zonele dominant agricole,

situate cu precădere în regiunile de câmpie şi podiş din sudul, estul şi centrul ţării; în aceste zone prezenţa monumentelor naturii este mai rară decât în restul teritoriului);

• comune cu potenţial turistic redus (cu obiective turistice naturale şi/sau construite, valorificate pe plan local);

• comune cu potenţial turistic mediu (aflate în zona submontană sau montană, dispun de peisaje naturale deosebite, dar au infrastructura slab dezvoltată);

• comune cu potenţial turistic ridicat sau mare(au potenţial turistic deosebit şi infrastructură specifică, parţial realizată, favorabile dezvoltării prioritare a turismului);

• comune cu potenţial turistic foarte mare (pe teritoriul cărora se află rezervaţii ale biosferei cu valori de patrimoniu natural de interes naţional şi mondial, parcuri naţionale, monumente ale naturii).

Din analiza distribuţiei comunelor pe această scală rezultă că zonele cu potenţial turistic mediu şi ridicat prezintă o complexitate mare a resurselor naturale şi cuprind arii întinse din zona montană şi submontană caracterizate printr-o mai mică densitate a rezervaţiilor naturale, dar printr-un pitoresc deosebit al peisajelor (suprafaţa: 37750 km², respectiv 15,8% din teritoriul naţional). Ponderea comunelor cu un potenţial turistic mediu este de peste 27% din totalul comunelor cu resurse turistice; se întâlnesc cu o frecvenţă mai mare în Podişul Transilvaniei, în Carpaţii şi Subcarpaţii de Curcură (judeţele Buzău, Vrancea, Prahova), în Defileul Dunării (sudul judeţelor Dolj, Olt, Teleorman)şi pe cursul Dunării. Zonele cu potenţial turistic mare şi foarte mare cuprind 500 de comune care sunt distribuite compact în Moldova (judeţele Suceava, Neamţ), în Carpaţii Meridionali (judeţul Covasna), în Munţii Apuseni, în Maramureş şi pe litoralul Mării Negre.

Pentru a da o relevanţă mai mare acestei clasificări se impune studierea unor aspecte cantitative privind potenţialul turistic al zonelor ţării prin cuantificarea următorilor indicatori: capacitatea de cazare turistică, indicele de utilizare a capacităţii turistice etc.

1.2.2. Resursele geologice 1.2.2.1. Resursele de subsol Resursele de subsol cuprind resursele de cărbune, petrol, minereuri, ape

minerale, ape termale etc şi determină potenţialul de dezvoltare economică a unei zone.

1.2.2.2. Factorii de risc geologic

Factorii de risc natural cuprind alunecările de teren şi seismicitatea. Aceştia

impun anumite restricţii de dezvoltare în teritoriu deoarece limitează posibilităţile de performanţă economică. Identificarea zonelor unde acţionează factorii de risc geologic a fost făcută prin studii de specialitate elaborate de către instituţii de profil.

a). Alunecări de teren, reprezintă o formă de degradare a terenurilor, fiind cauzate de factori fizico-geografici (formaţiuni geologice cu tendinţe de degradare, adâncimea fragmentării terenurilor, regimul torenţial al precipitaţiilor, defrişările neraţionale). Zonarea teritoriului României din acest punct de vedere identifică: • zone cu alunecări de teren accidentale sau cu prăbuşiri, situate cu precădere în

Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, latura vestică a Carpaţilor Orientali; • zone cu alunecări de teren cu frecvenţă şi intensitate mare, având ponderea cea

mai mare în zonele subcarpatice, partea de vest a podişului Transilvaniei şi Podişul Moldovei.

Alunecările de teren se manifestă pe se manifestă pe o suprafaţă de 900.000 ha situate cu precădere în judeţele Dâmboviţa, Bacău, Mehedinţi şi Prahova.

Localizarea aluncărilor de teren este foarte importantă pentru că în zonele semnalate trebuie luate măsuri suplimentare de consolidare a versanţilor; restricţii în exploatarea pădurilor, solurilor şi cursurilor de apă; studii geotehnice care să stabilească amplasarea construcţiilor şi a căilor de comunicaţie.

b). Seismicitatea, – seismele – sunt mişcări bruşte ale scoarţei terestre datorate dezechilibrelor fizice de natură tectonică. România este situată într-o regiune cu seismicitate puternică(cutremurele sunt frecvente – 9,01 cutremure/an şi de intensitate – 14,9% din cutremure au magnitudine mai mare de 4 grade pe scara Richter). În 1992 s-a elaborat “Normativul pentru proiectarea antiseismică a construcţiilor de locuinţe, social-culturale şi agrozootehnice” P 100-92, aprobat de MLPT cu ordinul nr.3/N din 14.04.1992; el are caracter de obligativitate şi normează elaborarea construcţiilor în funcţie de zona seismică în care sunt efectuate.

Zonele de seismicitate au fost conturate în funcţie de mai mulţi factori: intensitatea seismică, megnitudinea, acceleraţia maximă seismică, repetabilitatea. Ele cresc gradual odată cu apropierea de principalul focar seismic situat în Carpaţii de Curbură, zona Vrancea. Conform Normativului P 100-92, România are şase zone seismice (pentru semnalarea pericolului seismic s-au selectat zonele unde există riscul producerii unor cutremure cu intensitate seismică mai mare de VIII grade MKS, scala cuprinzând XII grade, ultimul fiind similar unei catastrofe seismice totale) din care trei prezintă pericol seusmic mare (jumătatea sud-estică a ţării, influenţată de cutremurele vrâncene, judeţele Timiş şi Caraş-Severin influenţate de cutremurele danubiene şi nordul ţării - judeţele Bihor, Satu-Mare, Maramureş).

Deşi localităţile rurare sunt caracterizate printr-un regim mic de înălţime a construcţiilor, situarea unora într-o zonă seismică puternică impune respectarea normelor de construcţie antiseismică, generează obligativitatea materialelor de construcţie rezistente şi necesitatea întreţinerii şi supravegherii permanente a lucrărilor hidrotehnice aflate pe teritoriul comunelor.

1.2.3. Resursele de apă Pentru evaluarea potenţialului hidrografic din teritoriu se utilizează

indicatorul “debitul mediu specific pe bazin hidrografic” care se exprimă prin raportul între sursa totală de apă subterană şi de suprafaţă (mil.m.c./an) şi suprafaţa bazinului hidrografic (km²). Debitul resurselor de apă luat în calcul este un debit mediu multianual, datorită faptului că se înregistrează fluctuaţii importante de la un an la altul. România are o reţea hidrografică variată şi bogată, în strictă relaţie cu configuraţia arcului carpatic, iar Dunărea este principalul colector. Suprafaţa ţării este împărţită în 14 bazine hidrografice. Debitul mediu specific pe ţară este de 5,7 litri/secundă/km². Calculul indicatorului pentru toate bazinele hidrografice prezintă un grad mare de dispersie a scalei de valori: de la 1,11 l/s.km², în bazinul Vedea, până la 20,2 l/s.km² în bazinul Dunării, iar majoritatea bazinelor se situează sub media pe ţară.

Pentru evidenţierea zonelor cu resurse de apă reduse au fost selectate bazinele hidrografice unde indicatorul înregistrează valorile cele mai îndepărtate de valoarea medie pe ţară, şi anume cele situate sub o treime din debitul mediu specific pe ţară.

În această situaţie se află: • Bazinul hidrografic Vedea – 1,11 l/s.km²

• Bazinul hidrografic Someş-Crasna – 1,38 l/s.km² • Bazinul hidrografic al Crişurilor – 1,59 l/s.km²

Astfel se conturează în partea de nord-vest a ţării o zonă amplă, cuprinzând judeţele Bihor, Sălaj, Bistriţa-Năsăud şi parţial Arad, Cluj, Satu-Mare, Maramureş, Hunedoara, unde potenţialul hidrografic general este foarte scăzut în comparaţie cu restul ţării. Într-o situaţie similară sunt porţiuni din judeţele Teleorman, Argeş, Olt situate în bazinul hidrografic al râului Vedea. Această zonare nu exclude posibilitatea existenţei unor zone mai restrânse, cu resurse de apă reduse, situate în afara zonelor menţionate.

Indicatorul calitatea apelor curgătoare cuantifică frecvenţa depăşirii limitei maxime admisibile a conţinutului de substanţe poluante în apele curgătoare. După conţinutul în substanţe poluante, se deosebesc patru categorii de ape curgătoare:

• categoria I-a: ape curate potabile; • categoria a II-a: ape mai puţin curate ce pot fi utilizate în piscicultură,

urbanistică, agrement; • categoria a III-a: ape cu utilizări în irigaţii, hidrocentrale, instalaţii de răcire, în

industrie; • categoria a IV-a: ape degradate.

Din lungimea de 120.000 km a reţelei hidrografice a ţării noastre, numai 20.000 km sunt folosiţi pentru alimentarea cu apă potabilă a populaţiei, a industriei şi a agriculturii. După aşezarea lor pe cursul diferitelor categorii de ape menţionate mai sus, comunele se împart în următoarele categorii: comune aşezate pe cursuri de râu de categoria I-a – 36% din numărul total al comunelor; respectiv pe râuri de categoria a II-a – 34%; categoria a III-a – 20 %; categoria a IV-a – 3%, iar comunele situate în zone nemonitorizate – 7%.

În ultimii ani calitatea apei s-a ameliorat sensibil. Bazinele hidrografice cu cele mai lungi cursuri de apă “degradată”, în raport cu lungimea totală a râului respectiv, sunt: Ialomiţa cu afluenţii săi Prahova şi Dâmbu; Prutul cu afluenţii săi Jijia şi Bahlui; Mureşul cu afluenţii săi Târnava Mică, Tîrnava Mare, Arieşul, Ampoiul, Geoagiu; Siretul cu afluenţii săi Bârlad şi Râmnicu Sărat; Someşul cu afluentul său Sărar şi Oltul cu afluentul său Cibin. Bazinele hidrografice care include cursuri de râu cu porţiuni semnificative de categoria a III-a de calitate sunt: Olt, Prut, Siret, Argeş, Jiu, Bega-Timiş, Mureş-Aranca, Someş.

În afara apelor curgătoare, un plus de informaţie este adus de datele referitoare la calitatea lacurilor şi a apelor freatice. Lacurile au, în general, ape de categoria I-a şi a II-a. Totuşi unele lacuri deltaice au un grad ridicat de polare (Matita, Puiu, Roşu etc.). Prim aportul de apă dulce de la irigaţii şi de la poluanţi, lacuri ca Techirghiol, Balta Alba, Amara sunt de asemenea afectate negativ. Apele freatice au concentraţii mai reduse de substanţe poluante comparativ cu anii precedenţi. Sursele principale de poluare a apei freatice sunt apele de

suprafaţă în care s-au deversat reziduuri de îngrăşăminte chimice şi spălarea solului de către precipitaţii contaminate cu oxizi de azot din atmosferă.

În cursurile de apă se deversează anual 6,5 milioane tone de substanţe poluante, între care primează cloruri, substanţe organice, amoniac, suspensii, fenoli, cianuri, hidrogen sulfurat, detergenţi, pesticide. Sursele principale de poluare sunt: deversările de reziduuri industriale, de la fermele zootehnice, menajere etc. Deşi există peste 2000 de staţii de epurare a apelor uzate, aproape jumătate nu funcţionează la parametrii normali sau deloc. Poluarea apelor se manifstă în continuare şi implică necesitatea monitorizării atente a creării cadrului legislativ corespunzător. 1.2.4. Resursele biopedologice Resursele biopedologice cuprind resursele de fond funciar şi biodiversitatea 1.2.4.1. Resursele de fond funciar

Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt definite sau de domeniul public ori privat din care fac parte.

Fondul funciar definit astfel reprezintă o componentă esenţială a avuţiei naţionale, avuţie care trebuie folosită, protejată şi ameliorată în deplină concordanţă cu interesele societăţii.

În funcţie de destinaţie, fondul funciar este alcătuit din următoarele grupe de terenuri:

• terenuri cu destinaţie agricolă; • terenuri cu destinaţie forestieră; • terenuri aflate permanent sub ape; • terenuri din intravilan; • terenuri cu destinaţii speciale.

Terenurile cu destinaţie agricolă formează suprafaţa agricolă iar terenurile cu destinaţie forestieră, aflate permanent sub ape, din intravilan şi cele cu destinaţii speciale formează suprafaţa neagricolă (tab. 1.1).

Tabelul 1.1

Structura fondului funciar pe categorii de folosinţă Suprafaţa Specificare mii ha % %

Fond funciar – total, din care: 23839,1 100 - 1.Suprafaţa agricolă–total, din care: 14797,2 62,1 100 * teren arabil 9337,1 39,2 63,1 * păşuni naturale 3392,4 14,2 22,9 * fâneţe naturale 1497,7 6,3 10,1 * vii şi pepiniere viticole 292,4 1,2 2,0 * livezi şi pepiniere 277,6 1,1 1,9 2.Suprafaţa neagricolă–total, din care 9041,9 37,9 100

* păduri 6680,1 28,0 73,9

* ape 888,3 3,7 9,8 * drumuri 392,5 1,6 4,3 * curţi + construcţii 629,6 2,5 7,0 * teren neproductiv 451,0 2,0 5,0

I. Terenurile cu destinaţie agricolă sunt folosite, în principal, pentru producţiea

agricolă vegetală şi cuprind: a) terenuri agricole productive – care includ trei categorii de folosinţă: terenul

arabil, plantaţiile (pomicole, viticole, de hamei şi duzi) şi pajiştile naturale. Terenul arabil şi plantaţiile formează suprafaţa cultivată dintr-un anumit teritoriu iar pajiştile cuprind păşunile şi fâneţele naturale;

b) terenurile cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice (ex: păşunile împădurite);

c) terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare;

d) terenurile ocupate cu sere, solarii şi răsadniţe; e) drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă; f) platforme şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole; g) terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă.

Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele prin două aspecte principale: - după modul cum se acţionează asupra solului (cu factori de producţie şi sisteme

de cultură); - după acoperirea vegetativă. Exemplu: În cadrul terenului agricol arabil, poziţia solului se modifică annual

sau chiar de mai multe ori pe an, iar acoperirea vegetativă este de scurtă durată (cu aceeaşi specie) şi foarte variată (numărul speciilor de plante care se cultivă pe terenul arabil este relativ mare). Pajiştile naturale se deosebesc de arabil prin aceea că solul nu-şi schimbă poziţia iar acoperirea vegetativă este permanentă şi neschimbată ca structură (compoziţie floristică) timp îndelungat. Plantaţiile se aseamănă cu terenul arabil în ceea ce priveşte acţiunile care se întreprind asupra solului şi cu pajiştile naturale în ceea ce priveşte acoperirea vegetativă. Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele şi din

punct de vedere al efectului economic pe care îl are producţia obţinută. Astfel la ordonarea categoriilor de folosinţă după importanţă se utilizează următoarele criterii: - numărul produselor care se obţin; - valoarea de întrebuinţare a produselor obţinute; - valoarea producţiei pe unitate de suprafaţă.

Analizând aceste aspecte, rezultă superioritatea categoriei arabil, urmată de plantaţii şi pajişti naturale.

Modificarea în timp şi spaţiu a structurii modului de folosinţă a fondului funciar, urmează modificările privind cererea de produse agricole pentru societate. Astfel, din punct de vedere cantitativ, în ultimii 50 de ani a avut loc o creştere a terenului agricol al ţării, cu deosebire a categoriilor sale superioare de folosinţă. Această creştere a reprezentat în 1995 faţă de 1950, 700000 ha. Creşterea terenului agricol a ţării, care astăzi reprezintă circa 14,8 mil.ha, din care circa 9,4 mil.ha teren arabil, a avut loc pe seama lucrărilor de îmbunătăţiri funciare cu deosebire pe seama îndiguirilor, a desecărilor şi a lichidării unor suprafeţe forestiere cu potenţial redus.

Din punct de vedere calitativ, evoluţia fondului funciar în perioada 1950-2000 nu a înregistrat mutaţii semnificative în sensul că ponderile diferitelor categorii de folosinţă în total suprafaţă agricolă au înregistrat o dinamică scăzută: - arabil de la 65,6 % la 63,1 %; - plantaţii de la 2,8 % la 3,9 %; - pajişti naturale de la 31,6 % la 33,0 %.

O mutaţie calitativă importantă o constituie modificarea structurii culturilor în terenul arabil prin creşterea suprafeţelor cultivate cu culturi intensive şi diminuarea suprafeţelor cultivate cu cereale, astfel: - cerealele pentru boabe ocupau în 1950 - 73,9 % din terenul arabil, iar în prezent

ocupă 62,2 %; - leguminoasele pentru boabe ocupau 1,9 %, în prezent - 0,7 % - plante tehnice ocupau 8,7 %, în prezent - 12,1 %; - alimentare ocupau 4,6 %, în prezent 5,2 %; - furajere ocupau 8,1 %, în prezent 12,8 %; - seminceri ocupau 0,3 %, în prezent 0,4 %; - teren nelucrat ocupa 2,5 %, în prezent 6,8 %.

Ponderile culturilor tehnice, alimentare şi furajere indică gradul de intensivizare a agriculturii, iar mutaţiile înregistrate în structura culturilor din terenul arabil indică o evoluţie pozitivă cu menţiunea că culturile cerealiere deţin încă o pondere mare.

Resursele de fond funciar atrase în circuitul producţiei agricole reprezintă un factor de producţie – care, prin cantitate (suprafaţa), particularităţi, calitate (nivelul fertilităţii) şi preţ determină potenţialul, modul de organizare, structura şi eficienţa economică a producţiei agricole.

I.a. Potenţialul agricol Potenţialul agricol al unei zone este caracterizat cu ajutorul a trei indicatori

economici: terenul agricol pe locuitor, structura folosinţei agricole şi încărcătura de animale la 100 hectare.

Terenul agricol pe locuitor, este un indicator de arealitate, care exprimă raportul dintre suprafaţa agricolă a comunei şi populaţia acesteia. Acest indicator oferă informaţii despre potenţialul general de producţie agricolă la nivelul unităţii teritorial-administrative investigate. Fiind un indicator de mare variabilitate în spaţiu, rezultat al condiţiilor geografice, economice şi sociale specifice foiecărei comune, cunoaşterea valorilor sale poate avea o funcţie de orienatare pentru strategia agrară a diverselor zone rurale. Valoarea indicatorului este în medie pe total spaţiu rural de 1,40 ha/locuitor şi este superioară mediei naţionale (0,65 ha/loc.).

Examinarea datelor din teren evidenţiază diferenţieri mari ca urmare a faptului că terenul agricol ocupă suprafeţe diferite la nivelul comunelor, datorită poziţiei lor în cadrul marilor unităţi geografice (câmpii, dealuri, podişuri şi munţi), iar populaţia rurală totală variază şi ea conform gradului de dezvoltare economico-socială în profil teritorial. Nu se întâlnesc zone omogene întinse în ceea ce priveşte repartiţia teritorială a acestui indicator. Grupa sau intervalul de grupare a comunelor lor după suprafaţa agricolă pe locuitor care indică 1-2 ha este cel mai bine reprezentată, însumând un procent de 41,8% din totalul comunelor. Grupele extreme: < 0,5 ha/loc. şi > 4 ha/loc., se întâlnesc în “insule” izolate, nesemnificative ca suprafaţă în teritoriu.

Structura terenului agricol pe categorii de folosinţă, caracterizează în linii generale potenţialul de producţie agricolă, direcţiile de specializare şi intensificare ale agriculturii şi profilul general de producţie.

Cunoaşterea în detaliu a structurii folosinţei agricole poate asigura pentru organele de decizie un instrument pentru aplicarea acelor măsuri economico-sociale care să ducă la utilizarea completă şi corectă a resurselor funciare (amplasarea obhiectivelor economice în mediul rural, concentrarea şi specializarea producţiei etc.).

La nivel naţional există o structură avantajoasă a fondului funciar datorită ponderii înalte a terenurilor agricole (62%) şi în primul rând a celor mai valoroase din punct de vedere economic – suprafeţele arabile (63% din total agricol) şi suprafeţele cu vii şi livezi (4% din total agricol). În mediul rural resursele funciare sunt extrem de diverse, atât datorită variaţiilor mari de climă, geomorfologice şi hidrologice, cât şi variaţiei învelişului de soluri, corolar şi depozitar al manifestării tuturor acestor factori. Trăsătura caracteristică a răspândirii în profil teritorial a terenurilor arabile este pusă în evidenţă de modul diferenţiat al frecvenţei acestora pe unităţi majore de relief. Cele mai înalte valori (peste 80% teren arabil din total agricol în 1719 comune) corespund regiunilor de câmpie (Câmpia Română, Câmpia Banat-Crişana) şi de podiş (Podişul Dobrogei de sud). Frecvenţe de 60-80% teren arabiil din agricol sunt înregistrate în cadrul comunelor din zonele de contact ale Câmpiei Române cu Piemontul Getic şi din dealurile Subcarpatice, Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului, în partea centrală a Podişului Transilvaniei, în dealurile şi depresiunile vestice. Frecvenţe între 50-60% se întâlnesc în regiunile mai înalte şi fragmentare: Piemontul Getic, Câmpia Transilvaniei, Podişul Târnavelor, Podişul Someşan, parţial în Subcarpaţii Getici şi Subcarpaţii Moldovei. Viile şi livezile au o arie ecologică de răspândire mai restrânsă. Teritorial suprafeţele viticole şi pomicole sunt divizate în unităţi mai mari sau mai mici în funcţie de particularităţile de masivitate, poziţia geografică, elementele agroclimatice, de expunere, de soluri şi nu în ultimul rând de tradiţie. Aceste terenuri deţin în cadrul comunelor suprafeţe reduse procentual din total agricol. Păşunile şi fâneţele sunt folosinţe cu cea mai largă arie ecologică din România. Diversitatea condiţiilor naturale (relief, climă, sol) au imprimat existenţa mai multor tipuri teritoriale: păşuni şi fâneţe montane (80%), păşuni şi fâneţe de dealuri şi podişuri şi păşuni de stepă şi de luncă.

Densitatea (încărcătura) animalelor la 100 ha (UVM - unităţi vită mare/ 100 ha), se calculează ca raport între numărul total de animale exprimat în UVM (întregul efectiv se transformă pe bază de coeficienţi - bovine = 1,00; porcine = 0,30; ovine = 0,15; păsări = 0,004) într-o unitate convenţională – unmitatea vită mare, oferind posibilitatea unei analize pertinente şi a comparabilităţii.) şi totalul terenului agricol al comunei îmulţit cu 100. Indicatorul obţinut reflectă relaţia existentă între potenţialul agricol animal şi cel vegetal. El prezintă aspectul cantitativ al sectorului zootehnic.

Analiza încărcăturii medii de animale pe ansamblul spaţiului rural, de 55,3 UVM/100 ha, arată că acest indicator are o valoare mai redusă decât media calculată la nivel naţional care este de 59 UVM/100 ha agricole. În acelaşi timp, analiza arată că 95% din spaţiul rural are o încărcătură suboptimă (considerând optim: 1 UVM/1 ha teren agricol).

În profil teritorial, gradul de încărcare cu animale la 100 ha teren agricol se prezintă foarte dispersat. O încărcătură optimă se întâlneşte izolat (în 5% din numărul comunelor), în judeţele Suceava, Timiş, Argeş, Ilfov, Dâmboviţa, Alba şi

Maramureş. Zona Câmpiei de Sud , a Câmpiei de Vest precum şi Podişul Dobrogei, deşi dispun de resurse agricole importante pot fi identificate ca teritorii relativ omogene, caracterizate printr-o densitate scăzută – sub 45 UVM/100 ha – (1301 comune) a efectivelor de animale. O scurtă trecere în revistă a densităţii speciilor de animale care participă prin însumare la formarea acestui indicator arată că: bovinele au o repartizare dispersată pe întreg teritoriul rural, atingând cele mai ridicate densităţi în majoritatea comunelor din Suceava, Dâmboviţa, Gorj, Iaşi, Argeş, Bacău, Maramureş, Neamţ, iar cele mai scăzute în Tulcea, Timiş, Constanţa, Teleorman, Olt, Ialomiţa; porcinele au o răspândire teritorială strâns legată de zonele de cultură ale porumbului şi cartofului. Cea mai bună densitate se întâlneşte în judeţele: Ilfov, Timiş, Ialomiţa, Hunedoara, Braşov, Mureş, Călăraşi, Brăila, Bihor, iar cea mai slabă în judeţul Vaslui; ovinele urmează o răspândire conformă în principal cu zonele tradiţionale. Cea mai ridicată densitate este atinsă în Sibiu, Vrancea, Buzău, Constanţa, iar cea mai redusă în Giurgiu, Harghita, Hunedoara şi Ilfov; pe marile unităţi geografice – Câmpia Română, Câmpia Banat-Crişana, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Podişul Transilvaniei – cea mai mare răspândire o au păsările. Pentru a defini gradul de intensivizare al creşterii animalelor, alături de acest indicator cantitativ se impune în analiză şi a unor indicatori calitativi, cum ar fi de exemplu producţiile medii pe animal.

I.b. Particularităţile pământului ca factor de producţie în agricultură

şi impactul acestora supra utilizării lui eficiente

Pământul – ca obiect de analiză economică, este un bun particular, nemobil, nereproductibil şi eterogen, având multiple caracteristici nedisociabile (forma, suprafaţa, poziţia) şi exercitând simultan mai multe funcţii (producţie, consum, valoare – refugiu, speculaţie).

Din punct de vedere economic pământul este mijloc de producţie, putând îndeplini, funcţie de natura activităţii economice, fie calitatea de mijloc de muncă, fie de obicâect al muncii.

Pentru producţia agricolă (în principal cea vegetală) pământul este principalul mijloc de producţie. Aceeaşi canlitate are pământul şi în cazul unor activităţi economice extractive (minerit, cariere etc.). Pentru activităţile economice neagricole, pentru turism, habitat etc., pământul are rol de spaţiu şi de desfăşurare a proceselor economice sau sociale. În procesul economic pământul are unele caracteristici care îl diferenţiază net faţă de celelalte mijloace de producţie.

1. Pământul este un produs al naturii, putând să servească la obţinerea de bunuri materiale numai în procesul investirii în producţie de noi factori – resurse materiale, muncă etc., având astfel valoare de întrebuinţare iar ca orice valoare are un preţ. O astfel de particularitate face necesară evaluarea economică a terenurilor pe clase şi categorii de fertilitate, funcţie de capacitatea lor efectivă de producţie.

2. Pământul este limitat ca întindere (suprafaţă), aspect care determină ca, creşterea producţiei agricole să aibă loc numai pe cale intensivă prin folosirea factorilor de intensivizare. Cu foarte puţine excepţii (Olanda, Israel), unde suprafaţa agricolă s-a extins prin lucrări de recuperare din mare sau deşert, suprafaţa agricolă este în diminuare (lentă) ca efect al extinderii construcţiilor, drumurilor, canalelor, terenurilor cu destinaţii speciale, în general a scoaterii

din circuitul agricol, degradării (deşertificare, înmlăştinare, sărăturare, erodare etc.).

La această dată se poate aprecia că rezerva de teren care poate fi luată în cultură este epuizată sau practic neglijabilă la scară mondială, continentală şi naţională (în majoritatea ţărilor). Din punct de vedere al suprafeţei agricole utile şi arabile pe locuitor, România se situează în primele 4-6 ţări europene. Ţările europene care au S.U.A. (suprafaţa agricolă utilă) mai mare decât România sunt Ucraina, Franţa, Spania, Polonia, Germania, Italia şi Anglia, neluând în calcul Rusia. Rezultă deci, că din punct de vedere al resurselor funciare, România este o

ţară mijlocie spre mare, cu potenţial agricol natural ridicat. În România suprafaţa agricolă reprezintă 63% (15 mil.ha) din total suprafaţă,

revenind pe locuitor 0,65 ha teren agricol comparativ cu 0,7 ha în Franţa, 0,24 ha în Germania, 0,39 ha în Italia , 0,4 ha pe plan mondial. Deoarece în ţara noastră nu mai este posibilă extinderea deosebită a suprafeţelor agricole şi arabile, calea principală de utilizare raţională a pământului o constituie sporirea randamentelor la unitatea de suprafaţă, ceea ce are loc numai prin folosirea factorilor de intensivizare (sămânţă, îngrăşăminte, pesticide, irigaţii etc.) în agricultură. 3. Pământul nu se uzează în procesul utilizării ca factor de producţie comparativ cu ceilalţi factori care se uzează şi în cele din urmă sunt cu totul scoşi din folosinţă. Practica a arătat că, cu cât este mai mult şi mai bine folosit, aplicându-se sisteme de cultură raţionale, cu atât pământul îşi măreşte fertilitatea. Această particularitate stă la baza însăşi a progresului în agricultură şi la analiza optimistă a dezvoltării agriculturii, în general. Dacă am avea în vedere că pământul este limitat spaţial şi nu ar putea să-şi ridice calitatea, ar apărea limitarea nivelului producţiei agricole. Totuşi trebuie luat în considerare faptul că o exploatare neraţională duce la degradarea fertilităţii solului a cărei refacere cere o perioadă mare de ani şi necesită cheltuieli mari. 4. Pământul se caracterizează prin imobilitate spaţială – deci procesul de producţie în sectorul vegetal este legat de un anumit cadru natural ceea ce imprimă zonarea, repartizarea teritorială, specializarea şi concentrarea producţiei agricole. De asemenea, acestă particularitate determină un volum mare de transporturi şi probleme deosebite în ceea ce priveşte organizarea şi folosirea mijloacelor mecanice (tractoare, maşini agricole etc.). 5. Pământul este neuniform în ceea ce priveşte relieful şi puterea productivă naturală exprimată printr-un grad diferit de fertilitate. Astfel, în procesul de producţie, pe terenurile cu potenţial productiv ridicat şi cu o poziţie bună faţă de piaţă se poate obţine un venit net suplimentar sub forma rentei diferenţiate, comparativ cu terenurile dezavantajate din acest punct de vedere, unde cheltuielile de producţie pe unitatea de produs sunt mult mai mari. 6. Pământul nu poate fi înlocuit ca factor de producţie, fapt ce impune creşterea continuă a potenţialului său de producţie prin practicarea unei agriculturi moderne şi durabile.

I.c. Fertilitatea naturală şi economică a pământului

Fertilitatea evidenţiază productivitatea pământului (solului) prin care înţelegem capacitatea solului de a oferi plantelor soluţiile nutritive necesare creşterii şi dezvoltării.

Fertilitatea poate fi apreciată din două puncte de vedere: a) cantitativ – atunci când o exprimăm prin conţinutul solului în soluţii nutritive

raportat la unitatea de suprafaţă sau volum; b) calitativ – atunci când se ia în considerare gradul de accesibilitate al soluţiilor

nutritive pentru plante, adică forma sub care se găsesc în sol şi care determină nivelul producţiei raportat la unitatea de suprafaţă.

Cantitativ, fertilitatea poate fi exprimată în formă naturală adică rezultă din acţiunea factorilor naturali (temperatură, precipitaţii, regimul hidric, acoperirea vegetativă, vântul, relieful etc.) şi în formă artificială numită şi fertilitatea potenţată, aceasta fiind rezultatul intervenţiei omului care acţionează asupra solului cu mijloace şi unelte de producţie, cu amenajări tehnice, cu sisteme de agricultură, cu asolamente, cu tehnologii de cultivare a plantelor etc.

În funcţie de modul de exprimare se deosebesc următoarele categorii de fertilitate a solului: fertilitatea naturală, fertilitatea potenţată, fertilitatea de tranziţie şi fertilitatea economică.

Fertilitatea naturală este capacitatea productivă, ecologică a pământului în momentul luării în cultură. Fertilitatea naturală este în funcţie de factorii naturali (ecologici) ai solului, nefiind un rezultat al muncii omului. Fertilitatea naturală exprimă potenţial productiv al solului şi nu se exprimă prin cantitate de produse agricole (în recolte) la hectar. Fiind o funcţie de factori variabili (compoziţia chimică, însuşirile fizico-mecanice, componenta hidrică, căldura, lumina, relief, expoziţia etc) se determină prin acţiunea de bonitare a terenurilor agricole. Bonitarea terenurilor agricole reprezintă un procedeu de cuantificare a calităţii şi a influenţei fiecăruit factor ce constituie fertilitatea unui teren.

Metodologia de bonitare, elaborată de Institutului de Cercetări Pedologice şi Agrochimice se bazează pe gruparea ansamblului de factori care concură la realizarea producţiei în două mari categorii: factori naturali şi factori tehnico-economici, care mai sunt denumiţi factori de potenţare sau caracterizare tehnologică a terenurilor supuse bonitării.

Prin cuantificarea influenţei factorilor naturali (patru grupe) – solul, hidrologia, clima şi relieful – se obţine nota de bonitare naturală, iar prin cuantificarea influenţei factorilor tehnico-economici se obţine nota de bonitare potenţată. Potrivit metodologiei de bonitare, influenţele celor două mari grupe de factori – cei naturali şi cei tehnico-economici – se cuantifică separat, în două etape succesive. În prima etapă este stabilită nota de bonitare naturală, iar în cea de-a doua etapă nota de boniztare potenţată care se stabileşte prin adăugarea la nota de bonitare naturală a influenţelor pozitive pe care le exercită eventualele lucrări hidropedoameliorative ale solului asupra fertilităţii acestuia.

Folosind procedeul de notare a celor patru grupe de factori naturali cu puncte, li s-au stabilit următoarele limite de notare: - solul, între 0 şi 50 puncte; - clima între –20 şi +20 puncte, câte 10 puncte pentru temperaturi şi precipitaţii; - relieful, între limitele de –15 şi +15 puncte; - hidrologia, între limitele de –15 şi +15 puncte.

Un punctaj maxim se poate obţine numai în situaţia când toţi factorii naturali luaţi în considerare ar prezenta o favorabilitate optimă pentru o anumită cultură. Lucrările de bonitare a terenurilor agricole au fost precedate de cartarea

pedoclimatică a teritoriului, ceea ce a presupus stabilirea arealelor de terenuri omogene în ceea ce priveşte solul, relieful, clima şi hidrologia, cunoscute sub denumirea de “unităţi de teritoriu ecologic omogen” (T.E.O.).

Pentru categoria de folosinţă arabil, nota de bonitare se calculează ca media aritmetică a punctajelor realizate de primele patru culturi stabilite în ordinea favorabilităţii pentru T.E.O., unitatea, microzona sau zona agricolă pentru care se face aprecierea economică a terenurilor.

Notele de bonitare rezultate prin bonitarea terenurilor agricole exprimă deci, diferenţele existente între diferite suprafeţe de teren în funcţie de condiţiile naturale şi economice ale zonelor în care sunt amplasate şi au valori de la 1 la 100 puncte (tab.1.2.) atunci când exprimă fertilitatea naturală şi poartă denumirea de note naturale de bonitare şi de la 1 la 200 puncte când exprimă fertilitatea potenţată şi poartă denumirea de note potenţaţe de bonitare.

Notele de bonitare naturale, cât şi cele potenţate indică relaţia ce se creează între gradul de favorabilitate a unei zone pentru o anumită cultură şi nivelele de producţie ce se pot realiza. Spre exemplu: Dacă o exploataţie agricolă specialăzată pe cultura cartofului este situată într-o zonă unde terenul agricol pentru această cultură este apreciat cu 75 puncte, producţia medie pe care o poate obţine unitatea la hectar poate fi anticipată (stabilită) astfel:

Nota medie pe ţară = 38 puncte; qm pe ţară = 12700 kg/ha

qm/1 pct.AETA = kgpct

334.38

12700=

qm în exploataţie = 75 pct. x 334 kg = 25050 kg/ha. Nivelul de fertilitate astfel determinat nu reprezintă altceva decât un minim

de producţie de la care se pleacă. Acest nivel minim de producţie exprimă încă de la început marile diferenţieri ce apar între exploataţiile agricole.

Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea de producţie a terenurilor modificată ca urmare a folosirii mijloacelor economice de ridicare a fertilităţii actuale prin lucrări de amelioraţii funciare. Se evaluează prin note de bonitare pe o scală de la 1 la 200 puncte. Capacitatea de producţie a terenului ameliorat este estimată prin produsul dintre notele de bonitare naturală şi indicii de potenţare, evidenţiind astfel posibilitatea maximă de creştere a producţiei la nivelul cunoştinţelor actuale ale ştiinţelor agricole, atunci când sunt aplicate integral toate măsurile de ameliorare ireversibilă a terenurilor.

Tabelul 1.2.

Notele de bonitare ale terenurilor agricole pe principalele culturi

România Categoria de folosinţă a terenului agricol sau cultura

Note naturale de

bonitare

Note potenţate

de bonitare

kg/punct de bonitare

1. Arabil, din care: 45 78 - - grîu 47 72 40 - orz 46 73 45 - ovăz 41 69 39 - porumb 42 74 52 - soia 41 72 16 - floarea-soarelui 42 64 16

- sfeclă pentru zahăr 41 73 280 - cartof 38 68 240 - lucernă 43 89 370 2. Păşuni naturale 31 49 145 3. Fâneţe naturale 28 42 152 4. Vii - de masă - de vin

30 35

48 51

165 180

5. Livezi - meri şi peri 20 37 370

- prun 25 41 280 - cireşi + vişini 28 45 70 - caişi + piersici 12 17 290

Fertilitatea de tranziţie se referă la diferite etape luate în studiu (perioada 1

comparativ cu perioada 0), când se reliefează doar aportul unor factori de potenţare aplicaţi până la acea dată.

Pentru a ilustra evoluţia fertilităţii solului din ţara noastră pentru principalele culturi, în tab. 1.3. sunt prezentate notele de bonitare.

Se observă că într-o perioadă de circa douăzeci de ani nivelul de favorabilitate al pământului exprimat prin note de bonitare s-a schimbat, ceea ce a făcut ca şi valoarea sa să se modifice substanţial. Studiile de zonare şi bonitare a terenurilor agricole din ultima vreme au arătat că faţă de potenţialul productiv actual al terenurilor agricole din ţara noastră care, apreciat prin nota de bonitare naturală, este de circa 39 puncte, măsurile de sporire a capacităţii productive, cunosctute ca posibile de aplicat, pot duce la un spor mediu de 25 – 30 puncte, ceea ce ar reprezenta o mărire a capacităţii productive a terenurilor cu peste 70%, nota de bonitare ajungând la un nivel de 67 puncte.

Întru-cât în momentul când terenurile sunt luate în cultură nu mai este cu putinţă să delimităm exact efectul intervenţiei naturii şi a omului în formarea fertilităţii, rezultatul acţiunii comune determină formarea aşa-numitei fertilităţi economice.

Fertilitatea economică se exprimă prin nivelul producţiilor ce pot fi obţinute la diferite culturi pe unitatea de suprafaţă, creîndu-se astfel o fertilitate efectivă. Gradul de fertilitate economică a solului este determinat atît de nivelul de folosire a fertilităţii naturale a solului, cât şi de cel al investiţiilor, prin care se obţine un adaos de fertilitate. De aceea fertilitatea economică este un însoţitor şi un rezultat direct al procesului de muncă din agricultură, ea neputînd fi conceputăă în afara acestui proces. Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi a ştiinţelor agricole se schimbă şi fertilitatea pământului, prin faptul că se modifică mijloacele cu care pot fi valoriticate imediat elementele solului.

Tabelul 1.3. Evoluţia notelor de bonitare pentru principalele culturi

în anii 1975, 1985 precum şi după 1995 Nr. crt. Cultura 1975 1985 după 1995 1. Grâu 50 62 65 2. Orz 48 62 69 3. Porumb 46 66 71 4. Floarea-soarelui 43 57 61 5. Cartof 39 51 57 6. Sfeclă pentru zahăr 42 62 68 7. Soia 42 57 61 8. Mazăre, fasole 48 61 64

9. In ulei 49 61 65 10. In fuior 36 45 48 11. Cânepă 40 52 54 12. Legume 38 55 58 13. Lucernă 45 65 70 14. Trifoi 44 52 55

Sursa: Exterra aurum nr.215/1990, I.E.A. – A.S.A.S. Calitativ fertilitatea se exprimă, de asemenea, sub două forme: absolută şi

relativă, ambele măsurându-se cu ajutorul producţiei care se obţine pe unitatea de suprafaţă.

În cazul fertilităţii absolute se ia în considerare producţia medie fără a ţine seama de intervenţiile succesive (anuale) ale omului. Aşadar, vom spune că un sol are fertilitate absolută mai mare dacă producţia medie (la o anumită cultură), folosind aceeaşi tehnologie de cultivare, este mai mare.

În cazul fertilităţii relative, se ţine seama de intervenţiile pe care le face omul în scopul creşterii fertilităţii, nivelul acesteia stabilindu-se în funcţie de sporul de producţie obţinut la unitatea fizică sau valorică cheltuită suplimentar. Fertilitatea relativă prezintă cea mai mare importanţă, pentru că atunci când acţionăm asupra creşterii fertilităţii vom dirija cheltuielile, cu prioritate, asupra solurilor care au fertilitatea relativă mai mare, deoarece ele asigură rentabilitatea cea mai mare a investiţiilor. Fertilitatea relativă şi diferenţierea ei pe culturi constituie un factor deosebit de important în procesul zonării şi repartizării teritoriale a producţiei agricole, precum şi la fixarea preţurilor din agricultură inclusiv a pământului. De asemenea, cu ajutorul fertilităţii relative putem determina şi pragul rentabilităţii investiţiilor pe care le facem cu scopul creşterii fertilităţii solului.

Calitatea solurilor este determinată şi prin ponderea suprafeţei afectată de factori de limitare a calităţii în total suprafaţă agricolă şi exprimă gradul de deteriorare a calităţii solurilor prin fenomene de eroziune, acidifiere, alcalinizare, excs de umiditate, compactare etc., care influenţează pretabilitatea terenurilor pentru multiple folosinţe, favorabilitatea solurilor pentru diverse culturi vegetale şi funcţia ecologică a acestora. Indicatorul calitatea solurilor se calculează ca raport între suprafaţa afectată de factori de limitare a calităţii solului şi suprafaţa totală agricolă.

Pe 12 mil. ha din cele 14,8 mil. ha teren agricol, solurile sunt afectate de factori ca eroziunea, înmlăştinarea şi sărăturarea prin ridicarea nivelului apelor freatice, compactarea, acidifierea, poluarea chimică cu pesticide, metale grele, fluoruri, petrol etc. Circa 3,7 mil. din cele 9,4 mil. ha terenuri arabile întrunesc condiţiile pentru o agricultură durabilă şi eficientă.

Cea mai importantă propblemă o constituie eroziunea solurilor care afectează aproximativ 7 mil. ha teren agricol şi care manifestă tendinţa de extindere şi intensificare. Eroziunea eoliană a solului pe aproximativ 400.000 ha, are tendinţa de extindere datorită defrişării unor păduri şi perdele de protecţie în zone mai expuse pericolului spulberării de către vânt. Circa 7,5 mil. ha teren agricol au soluri cu rezerve mici şi foarte mici de humus.

Compactarea solului se manifestă pe o suprafaţă de circa 6,5 mil. ha. Alte aspecte se referă la nivelul azotului (deficitar pe o suprafaţă de 3,7 mil. ha), al fosforuli (deficitar pe o suprafaţă de 4,7 mil.ha) şi al altor microelemente (zinc, mangan, fier, calciu, magneziu, nichel).

Pe o suprafaţă de 2,3 mil. ha se manifestă fenomenul de acidifiere puternică şi moderată. Pe 600.000 ha, sărăturarea solului se datorează lucrărilor de irigaţii aplicate necorespunzător încă 900.000 ha sunt afectate de excesul periodic de apă din sol, alte 3,7 mil. ha suferă de o secetă frecventă. Pe 3,1 mil. ha sunt amenajate sisteme de irigaţii, dar funcţionează doar o treime în prezent. Deşeurile şi reziduurile solide acoperă 18.000 ha. Dejecţiile de la combinatele zootehnice afectează 900 ha, iar 50.000 ha sunt poluate cu petrol şi apă sărată de la exploatările petroliere. Poluarea chimică afectează 900.000 he din care 200.000 ha sunt neproductive. Soluri foarte acide de la ploile acide (oxizi de sulf şi azot) se constată în jurul combinatelor de îngrăşăminte azotoase, fabricilor de acid sulfuric, combinatelor de metalurgie neferoasă.

După gradul de degradare a solurilor şi deci din punctul de vedere al calităţii solului, comunele sunt grupate în patru categorii, astfel: 14% dintre comune sunt caracterizate de soluri nedegradate; 37% prezintă soluri cu degradare moderată; 44% degradare puternică şi restul de 5% degradare foarte puternică. În primele două categorii (soluri nedegradare şi soluri cu degradare moderată) se încadrează zonele montane şi parţial zonele de podiş.

Din totalul comunelor caracterizate prin soluri puternic degradate: 2,5 % prezintă soluri poluate cu reziduuri industriale şi menajere (comune situate în jud. Bacău, Gorj, Neamţ, Prahova); 8,5 % pezintă soluri poluate cu substanţe purtate de aer (comune situate în judeţele: Arad, Buzău, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Mehedinţi, Olt, Teleorman, Vrancea, Brăila); 7 % cu dejecţii animale (comune situate în judeţele Braşov, Neamţ, Prahova, Argeş, Vaslui, Iaşi, Timiş, Satu Mare, Bihor); 5 % cu apă sărată şi petrol (comune situate în judeţele Arad, Bihor, Dâmboviţa, Satu Mare, Timiş, Vrancea); 9 % cu pesticide (comunele situate în jud. Alba, Bihor, Călăraşi, Dolj, Giurgiu, Gorj, Teleorman, Mehedinţi, Vâlcea); restul comunelor încadrate în această categorie prezintă soluri afectate de alţi factori de limitare a calităţii (eroziune, sărăturare, acidifiere etc.) şi sunt răspândite pe teritoriul a 35 de judeţe.

Din totalul comunelor caracterizate prin soluri foarte puternic degradate: 7,5 % au soluri poluate cu reziduuri industriale şi menajere şi cu substanţe purtate de aer, fiind situate în judeţele Dolj şi Olt; 53,5 % au soluri poluate cu dejecţii animale, apă sărată şi petrol, precum şi cu pesticide şi sunt situate în judeţele Teleorman, Giurgiu, Dâmboviţa şi Ilfov; 39% au solurile afectate de factori ca eroziunea, înmlăştinarea, sărăturarea prin ridicarea apelor freatice, compactarea, acidifierea, deficienţa în microelemente, scăderea rezervei de humus şi sunt situate în judeţele Mehedinţi, Dolj, Olt, Giurgiu, Ilfov, Galaţi, Arad.î

Poluarea solurilor din România este o problemă foarte gravă care tinde să ia o amploare şi mai mare dacă nu se vor lua în timp util măsurile impuse de situaţie.

II. Terenurile cu destinaţie forestieră cuprind:

a) terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică;

b) terenurile destinate împăduririlor, determinate prin amenajamentele silvice; c) terenurile neproductive – stâncării, abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi –

dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice. În conformitate cu prevederile Codului silvic, pădurile şi terenurile afectate

împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie forestieră constituie fondul forestier.

Noţiunea de pădure nu este identică cu aceea de fond forestier, pădurea constituind elementul component principal al acestui fond. Noţiunea de pădure în sensul atribuit prin normele silvice include terenul care face parte din fondul forestier şi este acoperit cu vegetaţie forestieră, care a atins vârsta de exploatare şi este cuprins în amenajamente silvice. Terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră ce nu sunt cuprinse în amenajamentele silvice nu sunt supuse regimului silvic, ci numai unor reguli tehnice silvice şi de pază.

De asemenea, trebuie facută distincţia între fond forestier şi cea de patrimoniu forestier, care cuprinde ansamblul bunurilor mobile şi imobile destinate exploatării, refacerii, apărării şi pazei fondului forestier.

Pădurile – ca principal element al fondului forestier – se clasifică, în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, în două grupe funcţionale:

- păduri de producţie şi protecţie destinate să producă material lemnos pentru industria de prelucrare a lemnului şi pentru alte nevoi ale economiei naţionale, precum şi pentru a îndeplini un rol de protecţie;

- păduri cu funcţii speciale de protecţie, care condiţionează păstrarea şi dezvoltarea unor obiective de interes economic, social sau ştiinţific. Potenţialul forestier, se apreciază cu indicatorul “suprafaţa forestieră pe

locuitor”, care se calculează ca raport între suprafaţa forestieră a comunei şi numărul de locuitori. Indicatorul prezintă o importanţă deosebită în mediul rural pentru că pădurea are atât un rol economic cât şi un rol social şi de protecţie a mediului, el putând furniza elemente pentru fundamentarea politicilor sectoriale şi pentru stabilirea unor priorităţi de intervenţie în domeniul specific. Pe baza datelor furnizate de CNS la nivelul anului 1988, analiza acestui indicator arată următoarele: • media naţională de 0,3 ha/loc., situează România la un nivel mediu pe plan

european, alături de Austria – 0,40 ha/loc., Bulgaria – 0,40 ha/loc., Portugalia 0,30 ha/loc. În mediul rural, media atinsă de acest indicator este aproape dublă 0,60 ha/loc.

• în condiţiile climatice şi geopedologice specifice din România s-a dezvoltat o vegetaţie forestieră bogată şi variată.

În afara acestor constatări, examinarea indicatorului suprafaţa forestieră/locuitor apar şi o serie de particularităţi după cum urmează: a) inegalitatea repartizării terenurilor forestiere pe forme de relief, majoritatea

acestora – 67% - fiind localizate în regiunile montane, 25% sunt concentrate în zona dealurilor, iar 8% la câmpie;

b) există o inegalitate a repartizării terenurilor forestiere în raport cu densitatea populaţiei.

Indicatorul analizat are valori superioare în comunele din judeţele Caraş Severin, Hunedoara, Braşov, Vâlcea, Sibiu, Alba, Covasna, Harghita, Suceava şi Vrancea. La polul opus cu valori reduse, se situează comunele din judeţele: Dolj, Olt, Călăraşi, Ialomiţa, Constanţa, Brăila, Galaţi, Botoşani.

O imagine asupra mărimii şi distribuţiei potenţialului forestier trebuie copletată şi prin analiza altor indicatori cum ar fi: compoziţia pădurilor, consistenţa lor, producţia medie şi calitatea tehnologică a lemnului pe picior.

Calitatea fondului forestier se apreciază cu indicatorul suprafaţa împădurită neafectată/sduprafaţa afectată de poluare. Acest indicator reflectă pe de o parte, gradul de împădurire a terenurilor şi, pe de altă parte, prezenţa fenomenelor de poluare a pădurilor.

Pădurea nu are doar un rol economic, ci şi unul social şi de protecţie a mediului, şi anume de protecţie a biodiversităţii, climatului local şi regional, a

apelor, a solului şi a aerului. De aceea padurea se consituie într-un subcriteriu relevant pentru caracterizarea mediului înconjurător. Supravegherea pădurilor se face printr-o reţea de monitorizare care acoperă 11.800 de sondaje asupra a 240.000 de arbori anual. Situaţia pădurilor este comparabilă cu cea a tuturor pădurilor din majoritatea ţărilor europene. După gradul de împădurire corelat cu starea de sănătate a pădurii, comunele se grupează în cinci categorii, şi anume: • 2 % dintre comune sunt caracterizate de suprafeţe împădurite sub 1%,

nepoluate; • 82 % prezintă suprafeţe împădurite 1-49 %, nepoluate; • 11 % suprafeţe împădurite peste 50 %, nepoluate; • 4 % suprafeţe împădurite 1-49 %, poluate; • 1 % suprafeţe împădurite peste 50 %, poluate.

Se constată un proces incipient de degradare a pădurilor în România, o cauză importantă a dereglărilor reprezentând-o defrişările masive care au condus la procese de eroziune şi aridizare a versanţilor. În prezent există capacităţi de prelucrare a lemnului de 22 mil. mc. anual. Un nivel acceptabil al defrişărilor ar fi de aproximativ 16 mil. mc. anual.

O altă cauză a diminuării calităţii fondului forestier este poluarea industrială care a provocat ploile acide şi, implicit fenomenul de uscare a pădurii. Astfel, pe 5,5 % din suprafaţa pădurilor sunt afectate de poluare şi dăunători. Suprafeţele forestiere afectate de factori poluanţi se situează în judeţele Sibiu, Argeş, Suceava, Braşov, Teleorman, Dâmboviţa, Ialomiţa, Hunedoara, Gorj, Caraş Severin, Maramureş, Cluj, Sălaj. Procentul cel mare de defoliere a pădurilor se înregistrează în zona de secetă, cea mai intensă fiind cea cu procent scăzut de împădurire.

Îmbunătăţirea calităţii mediului în România depinde în mare măsură de creşterea calităţii pădurilor. Se impune împădurirea terenurilor degradate, crearea de perdele forestiere în zonele secetoase şi amenajări silvice adecvate.

III. Terenurile aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale cursurilor de

apă, cuvetele lacurilor şi bălţilor naturale, cuvetele lacurilor de acumulare la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale.

Gospodărirea raţională a apelor este o problemă majoră pentru dezvoltarea socială şi economică a ţării, pentru satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei şi industriei, creşterea producţiei agricole, apărarea împotriva inundaţiilor şi protecţia apelor împotriva poluării.

Satisfacerea nevoilor de apă ale populaţiei şi ale consumatorilor industriali şi agricoli, valorificarea de noi surse de apă, folosirea raţională a apelor şi protecţia acestora împotriva epuizării şi poluării, precum şi amenajarea complexă a cursurilor de apă trebuie să se realizeze în concordanţă cu dezvoltarea economico-socială a ţării şi în strânsă corelaţie cu gospodărirea resurselor funciare.

În clasificarea generală din punctul de vedere al administrării, apele se împart în: ape internaţionale şi ape naţionale.

După aşezarea lor, apele sunt diferenţiate în: ape de suprafaţă şi ape subterane. După destinaţia economică, apele sunt: de folosinţă generală, ape destinate

agriculturii şi ape cu destinaţie specială. Din prima categorie fac parte apele pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, când

apa apare ca obiect de consumaţie individuală. Din cea de-a doua categorie

fac parte apele care se folosesc în special pentru irigaţii. Apele cu destinaţie specială sunt cele care se utilizează pentru navigaţie, plutărit, producerea energiei electrice, pescuit şi ca mijloc de producţie.

IV. Terenurile din intravilan sunt cele aferente localităţilor urbane şi rurale,

cuprinse în perimetrul construibil aprobat potrivit legii, pe care se află grupate construcţii de locuit, curţi, obiective social-culturale, obiective economice, construcţii agrozootehnice, pieţe şi reţele stradale, precum şi alte terenuri care servesc nevoilor de construcţii şi amenajări de ordin tehnic edilitar, inclusiv terenurile agricole şi forestiere.

Perimetrele construibile ale localităţilor sunt stabilite prin schiţele de sistematizare a localităţilor urbane şi rurale. Intravilanul localităţilor este cel existent la 1 ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar, el putând fi modificat numai în condiţiile legii.

V. Terenurile cu destinaţii speciale sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene, cu construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru exploatările miniere şi petroliere, cariere şi hale de orice fel, pentru nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi alte asemenea.

Toate terenurile cu destinaţie specială sunt o categorie distinctă în cadrul fondului funciar, diferenţiindu-se prin regimul juridic atât al terenurilor cu caracter agricol, cât şi de toate celelalte terenuri neagricole, având următoarele caracteristici:

a) dreptul de folosinţă sau de administrare îl au numai persoanele juridice; b) folosirea ca şi schimbarea destinaţiei iniţiale, precum şi trecerea dintr-o categorie

de teren cu destinaţie specială în alta se realizează în cadrul unor raporturi juridice de drept funciar, intervenite între organismele de specialitate ale administraţiei publice şi diferiţi beneficiari direcţi ai administrării sau folosinţei lor;

c) folosinţa terenurilor cu destinaţie specială este nelimitată în timp, atribuindu-se cu sau fără termen; terenul poate fi reluat de la beneficiari ori de câte ori se consideră că a dispărut necesitatea folosirii sale în scopul iniţial stabilit;

d) beneficiarii acestor terenuri au dreptul şi obligaţia de a le utiliza în conformitate cu destinaţia economică a acestora;

e) folosinţa funciară privind terenurile cu destinaţie specială este gratuită; f) terenurile cu destinaţie specială au un regim juridic corespunzător destinaţiilor

specifice pentru care sunt afectate. În condiţiile acestor terenuri, o importanţă deosebită au restricţiile care derivă din

actele normative, privind atât utilizarea terenurilor respective, cât şi a terenurilor limitrofe ce constituie zone de protecţie.

Din grupa de terenuri cu destinaţie specială fac parte următoarele categorii de terenuri: terenurile destinate transportului rutier; terenurile destinate transportului feroviar; terenurile destinate transportului pe apă; terenurile destinate transportului aerian; terenurile destinate producerii şi transportului energiei electrice; terenurile destinate exploatărilor miniere şi petroliere; terenurile destinate rezervaţiilor şi monumentelor naturii; terenurile destinate staţiunilor balneoclimaterice; terenurile destinate monumentelor de cultură.

1.2.4.2. Biodiversitatea Valoarea economică şi socială ataşată biodiversităţii (flora şi fauna cuprinde

două aspecte complementare: biodiversitatea domestică şi biodiversitatea sălbatică). implică necesitatea strategiilor rurale care crează premize nu numai pentru creşterea producţiei agricole şi îmbunătăţirea nivelului de trai în mediul rural dar şi pentru crearea unui cadru motivaţional favorabil protecţiei mediului înconjurător.

Dezvoltarea rurală integrată trebuie să includă interacţiunea dintre factorii de mediu şi cei sociali, culturali, economici şi să asigure conservarea resurselor naturale pe termen lung. Situaţia actuală a factorilor de mediu impune măsuri immediate de redresare a calităţii acestora.

Standardele de calitate a biodiversităţii (concentraţiile admisibile pentru anumiţi poluanţi în aer, apă, sol) evidenţiază următoarele aspecte:

biodiversitatea domestică sa diminuat, datorită folosirii pe scară largă a aceloraşi soiuri, rase sau genitori; consecinţa este dependenţa de marile grupuri de seminţe şi expunerea la riscuri fitosanitare. biodiversitatea sălbatică sa diminuat prin distrugerea răzoarelor, a lizierelor,

drenarea şi desecarea zonelor umede, suprimarea arborilor izolaţi, despăduriri; importanţă ecologică a biodiversităţii constă în puterea sa de reglare. Cu cât un

sistem este mai divers cu atât este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de eroziune ale unei specii oarecare. Din contră, sistemele simplificate la scară mare sunt foarte expuse exploziilor parazitare greu controlabile. 1.2.5. Resursele de climă

Resursele de climă cuprind: temperatura, precipitaţiile, lumina, vânturile,

nebulozitatea, factorii de risc climatic (seceta, îngheţurile timpurii şi târzii, grindina, brumele timpurii şi târzii etc) şi calitatea aerului.

Pe suprafaţa României se interferează sectoare ale climei temperat-continentale cu nuanţe moderate în partea de vest. Aceste caracteristici sunt influenţate local de configuraţia reliefului, varietatea vegetaţiei şi bazinele hidrografice. Un climat în general cald este specific zonei de câmpie şi podiş din sudul şi estul ţării. El se caracterizează prin temperaturile medii anuale cele mai ridicate (10-11 grade Celsius) şi regimul de precipitaţii cel mai scăzut (750 – 530 mm).

Cantitatea precipitaţiilor în România variază în funcţie de anotimp, având fluctuaţii destul de mari de la un anotimp la altul şi de la un an la altul. În consecinţă cu valorile medii multianuale (măsurate de către Institutul de Meteorologie şi Hidrologie pe o perioadă de circa 70 ani), indică o scală de valori de la 300 mm până la peste 1500 mm.

Media anuală a precipitaţiilor în România este de 638 mm. Se remarcă de asemenea un regim de precipitaţii sub medie în toată zona de sud şi de est a ţării, cu o scădere treptată spre partea de est.

Pentru o delimitare a zonelor cu pericol potenţial de secetă, s-a ales izohieta de 500 mm. Teritoriile din acest areal cuprind suprafeţe întinse şi au un aspect compact în toată partea de sud-est a ţării – judeţele Constanţa, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Galaţi; există de asemenea zone mai puţin omogene în partea de est a Moldovei – judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui – şi nordul Dobrogei – judeţul Tulcea.

Regiunea ce mai secetoasă este considerată Dobrogea, unde precipitaţiile anuale ating fracvent numai circa 300 mm.

În ultimii ani, tendinţa de modificare a climei în ţara noastră, orientată spre accentuarea caracterului excesiv continental, a determinat apariţia şi a altor zone, mai restrânse, în care riscul secetei se face semnalat, aceste zone fiind situate în general în sudul Câmpiei Române.

Indicatorul calitatea aerului cuantifică frecvenţa depăşirii limitei maxime admisibile a conţinutului de substanţe poluante în atmosferă.. Aerul este supus unei poluări intense, în special în zonele din imediata apropiere a unor unităţi industriale care aplică tehnologii depăşite şi nu dispun de instalaţii corespunzătoare de epurare a emisiilor poluante. Anual sunt emise în atmosferă circa 140 milioane tone de substanţe poluante din care 135 milioane tone dioxid de carbon, 1,7 milioane tone dioxid de sulf, 8500 tone amoniac, 5450 tone de sulfură de carbon, 2300 tone fenoli, compuşi de metale neferoase, clor, pulberi în suspensie şi sedimentabile etc. Pe ansamblul ţării emisiile medii anuale raportate la numărul de locuitori sunt apropiate de mediile europene, la unele substanţe (dioxid de carbon) situaându-se net sub medie pe UE.

Intervalele de variaţie a gradului de poluare grupează comunele în trei categorii din punct de vedere al calităţii aerului. Astfel, 16 % dintre comune sunt plasate în imediata apropiere a unor surse principale de poluare şi prezintă prezenţă ridicată de depăşire a limitei maxime admisibile (LMA) a conţinutului de substanţe poluante în atmosferă – zone poluate – 21 % sunt afectate de factori poluanţi cu fracvenţă moderată de depăşire a LMA – zone moderat poluate , şi 63 % sunt afectate de substanţe poluante sub LMA – zone nepoluante. Se înregistrează un grad ridicat de poluare atmosferică în zonele adiacente marilor combinate chimice şi metalurgice: poluare cu metale grele – plumb, zinc, cadmiu în zonele Baia Mare (jud. Maramureş), Copşa Mică (jud. Sibiu), Slatina (jud. Olt) şi Zlatna (jud. Alba); poluarea cu substanţe organice şi anorganice în zonele Valea Călugărească, Brazi (jud. Prahova), Săvineşti, Piatra Neamţ (jud. Neamţ), Piteşti (jud. Argeş), Arad (jud. Arad), Făgăraş (jud. Braşov); poluare cu oxizi de azot şi amoniac în Slobozia (jud. Ialomiţa), Govora, Râmnicu Vâlcea (jud. Vâlcea), Turnu Măgurele (jud. Teleorman), Craiova (jud. Dolj), Bacău (jud. Bacău), Năvodari (jud. Constanţa) şi altele. De asemenea, se înregistrează un grad ridicat de poluare atmosferică în zonele adiacente centralelor termice: Rovinari-Turceni (jud. Gorj), Giurgiu (jud. Giurgiu), Iaşi (jud.Iaşi), Isalniţa (jud. Dolj), Borzeşti (jud. Bacău) etc.

Printe consecinţele poluării aerului, un rol aparte îl au ploile acide prin impactul asupra altor factori de mediu (apă, sol, păduri). Acestea se datorează atât poluanţilor locali, îndeosebi combinate chimice şi ale metalurgiei neferoase (30%), cât şi poluării transfrontaliere, în special dinspre vest şi nord-vest (70 %).

Monitorizarea poluării aerului se face în staţiile Semenic, Fundata, Stâna de Vale, Rarău (pentru poluarea de fond) şi în alte 750 de puncte de recoltare (pentru poluarea de impact).

Emisiile de poluanţi în atmosferă au scăzut în ţara noastră după 1989, atât datorită inchiderii multor combinate industriale şi complexe zootehnice, cât şi datorită introducerii de tehnologii nepoluante. Totuşi fenomenul de poluare atmosferică se manifestă în continuare şi implică necesitatea monitorizării atente şi a creării cadrului legislativ corespunzător.

1.3. Resursele de muncă

Dimensiunea demografică a unei zone este polul central al analizelor

economice, deoarece populaţia prin elementele ce o caracterizează exprimă oferta, calitatea şi preţul muncii dintr-un teritoriu dat. În analiza diagnostic a spaţiului rural, resursele de muncă apar în principal în calitate de potenţial de dezvoltare, potenţial care prezintă foarte mari diferenţieri în teritoriu.

1.3.1. Munca

1.3.1.1. Concept, importanţă, calsificare

a) Conceptul de “muncă” Munca este reprezentată pe ansamblu, de persoane care în decursul unei

perioade date exercită sau caută să exercite o activitate profesională remunerată. Munca are o dublă semnificaţie, ea reprezintă, în acelaşi timp o categorie economică şi o categorie socială. Din punct de vedere economic munca este un factor de producţie, iar din punct de vedere social reprezintă o parte a populaţiei totale. Ca factor de producţie, munca se caracterizează prin cantitate (număr de persoane), calitate (nivel de pregătire pe specializări profesionale) şi preţ (salariu/oră) şi reprezintă un element al cheltuielilor de producţie.

Raportată la populaţia totală, munca este reprezentată de persoanele cuprinse între anumite limite de vârstă (ex: 16-65 ani), limite care se diferenţiază în funcţie de mai multe criterii: nivelul de dezvoltare economică; zona geografică; speranţa de viaţă; vârsta medie; gradul de civilizaţie; modul de producţie; sex; domeniul de activitate; condiţiile de muncă; prevederile instituţionale cu privire la vârsta minimă de muncă; vârsta de pensionare şi legislaţia salarială.

Persoanele care se încadrează în limitele vârstei de muncă formează populaţia în vârstă de muncă care cuprinde: populaţia aptă de muncă şi inaptă. Populaţia aptă pentru muncă formează potenţialul de muncă al unei zone şi se împarte în: forţa de muncă activă sau efectivă (cuprinde persoanele încadrate în procesul muncii) şi forţa de muncă inactivă (cuprinde persoanele în curs de pregătire – elevi, studenţi, în stagiu militar, bolnavi, şomeri etc.).

b) Importanţa economică a muncii Rezultă din următoarele aspecte: 1. – este singurul factor de producţie activ, capabil să organizeze un proces

economic, respectiv să pună în funcţiune toţi factorii de producţie care concură la realizarea unui bun sau a unui serviciu;

2. – este factorul determinant al nivelului rentabilităţii tuturor activităţilor economice – pentru faptul că reprezintă un element al cheltuielilor de producţie (în agricultură “munca” reprezintă 20-50% din totalul cheltuielilor de producţie, funcţie de tipul de exploataţie şi de sistemele de producţie intensive sau extensive care se practică) a cărui efect economic este direct influenţat de gradul de instruire şi de specializare a indivizilor care o compun.

3. – este factorul primordial al dezvoltării şi bunăstării oricărei societăţi omeneşti (se diferenţiază de ceilalţi factori de producţie prin faptul că este efectuată de oameni care au diverse motivaţii şi care pe ansamblu caută soluţii de

reducere a timpului de muncă pentru a obţine un produs, presând astfel continuu în sens pozitiv asupra progresului tehnic prin noi inovaţii şi tehnologii.

c) Clasificare Din punct de vedere economic, respectiv al calculării costurilor de

producţie, munca se clasifică în: • munca autonomă • munca dependentă

1. Munca autonomă cuprinde activitatea profesională a întreprinzătorului şi a familiei sale în întreprinderea proprie fără a primi o plată (preţ) directă pentru aceasta, respectiv este un element de cost implicit şi reprezintă un venit al întreprinzătorului.

Acest tip de muncă este larg utilizat în agricultură şi în firmele mici, unde pune probleme de evaluare şi calcul. Motivele sunt determinate de următoarele aspecte: - este dificil să se stabilească numărul orelor de muncă pe care cultivatorul direct (fermierul) şi familia sa le realizează efectiv pentru activităţi legate de exploataţie (aceasta pentru că prezenţa permanentă în intreprindere se confundă cu necesarul efectiv de muncă); - nu există un criteriu unic de estimare a salariului orar sau annual pentru munca prestată de către fiecare membru al familiei în exploataţia agricolă care le aparţine.

În acest sens legislaţiile naţionale şi regionale ale ţărilor din U.E. indică cu caracter orientativ, un volum de muncă egal cu 2300 ore/om/an, volum care poate fi modificat în funcţie de structura producţiei.

În ce priveşte estimarea salariului orar, se iau în considerare alternativele posibile de utilizare a muncii în afara exploataţiei agricole. Astfel, dacă predomină cazurile de folosire a muncii în alte exploataţii agricole, munca prestată în propria fermă trebuie să fie evaluată pe baza salariului muncitorilor agricoli, iar dacă predomină posibilităţile de muncă în industrie sau sectorul terţiar, munca este evaluată conform salariului mediu al muncitorilor neagricoli.

Plecând de la aceste considerente valoarea muncii autonome va fi egală cu produsul dintre numărul de ore calculat în funcţie de volumul de muncă şi salariul orar calculat în funcţie de specificul zonei, respectiv de alternativele de muncă oferite de economia locală. Salariul astfel evaluat pentru munca autonomă din exploataţiile agricole are funcţiune de venit şi nu de cheltuieli, pentru că nu este avansat ca un preţ plătit la o terţă persoană.

Munca dependentă cuprinde activitatea profesională desfăşurată de persoanele angajate în intreprinderi cu scopul de a ceda munca lor în vederea obţinerii unui preţ care poartă denumirea de salariu. Acest tip de muncă este un element de cost explicit şi corespunde unei plăţi monetare pe piaţă.

Munca dependentă se plăteşte în raport cu gradul de calificare şi efortul depus, iar între părţi există un contract annual de muncă în care este prevăzut nivelul salariului negociat.

1.3.1.2.. Oferta, cererea şi preţul muncii

Plecând de la regulile aplicabile pieţei bunurilor şi serviciilor am putea aprecia că oferta de muncă pe piaţă va creşte atunci când preţul său (salariul real) sporeşte. În realitate această regulă nu funcţionează în totalitate pentru că intră în

joc două elemente care operează în direcţii opuse ca urmare a opţiunilor populaţiei active între muncă şi odihnă, respectiv cât timp va dedica uneia din aceste două alternative.

Astfel vom întâlni: a) efectul de substituţie, care acţionează în sensul creşterii numărului de ore de

muncă oferite cu scopul sporirii salariului real, caz în care indivizii tind să substituie odihna prin muncă;

b) efectul de venit, care acţionează în sensul reducerii numărului de ore oferite ca urmare a creşterii preţului pe oră, caz în care indivizii obţin un venit mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate şi vor putea să consume o cantitate mai mare de bunuri şi servicii decât consumau anterior. Analizând cele două situaţii s-a observat că la niveluri salariale relativ scăzute,

dacă acestea cresc, cantitatea de ore de muncă oferite sporeşte (efectul de substituţie este mai puternic decât efectul de venit), obţinându-se de către intreprindere un plus de venit. Plusul de venit este dat de faptul că fiecare lucrător suplimentar va produce mai puţin decât cel precedent când capacitatea de producţie şi tehnologia rămâne neschimbată datorită scăderii productivităţii muncii şi costurilor suplimentare solicitate de acesta cu noul loc de muncă.

În această situaţie intreprinderea va înceta să angajeze lucrători suplimentari.

Dacă nivelul salariului real este suficient de mare, o nouă creştere are efect invers, respectiv scade numărul orelor de muncă oferite de lucrătorii angajaţi iar intreprinderea este nevoită să angajeze noi lucrători sau să modifice tehnologiile de producţie în sensul performanţei acestora, astfel încât cererea de muncă să rămână aceeaşi sau să scadă.

1.3.1.3 Resursele de forţă de muncă

Resursele de forţă de muncă, în general, sunt determinate de relaţia ce se creează între populaţia totală, populaţia activă şi populaţia ocupată.

a). Populaţia totală

Populaţia totală a unei unităţi administrativ-teritoriale (comuna, oraş, judeţ, regiune, ţară) este rezultatul mişcărilor naturale determinate de fenomenele demografice (natalitate, mortalitate, sporul natural de creştere al populaţiei) şi de mişcările migratorii de la o zonă la alta şi se exprimă prin indicatorul “numărul de locuitori” (ex: la 31 decembrie 2001, populaţia totală a Romîniei era de 22.607.620 locuitori).

Indicatorul “numărul de locuitori” se referă la populaţia stabilă dintr-un teritoriu (ex: comună) şi este expresia cantitativă cea mai sintetică a potenţialului uman de care dispune fiecare comună. În acelaşi timp, dimensiunea colectivităţii este un factor ce condiţionează mărimea sau intensitatea unui număr de variabile ale spaţiului rural.

Mărimea medie a unei comune din România este de 3783 locuitori care, comparativ cu mărimea medie a unui oraş sau municipiu (39.800 locuitori) este de 10 ori mai mică (datele nu includ în calcul municipiul Bucureşti).

Mărimea medie a comunelor din România variează între 123 locuitori (comuna Brebul Nou - jud. Caraş-Severin) şi 27.042 locuitori (comuna Voluntari - jud. Ilfov). din acest punct de vedere comunele se împart în trei categorii:

1. comune mici şi foarte mici - au o populaţie totală de sub 2000 locuitori. Acestea reprezintă 16,2 % din totalul comunelor di România şi majoritatea se găsesc în partea de vest a ţării, în judeţele Alba, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara şi Sibiu.

2. comune de dimensiuni medii, au o populaţie totală cuprinsă între 2000 şi 5000 locuitori şi reprezintă 62% dintre comunele României. (Diversitatea dimensiunilor este expresia diversităţii geografice a României, a varietăţii condiţiilor istorice, economice, culturale, tradiţionale în care s-au format şi evoluat. Intervalele scalei evidenţiază varietatea de potenţial demografic pe teritoriul ţării.

3. comune mari şi foarte mari, cu peste 5000 locuitori reprezintă 22% din totalul comunelor. Cele mai multe sunt grupate în două zone: în partea de est a ţării, în judeţele Bacău, Iaşi, Neamţ, Suceava şi în partea de sud a ţării în judeţele Călăraşi, Dâmboviţa, Ilfov, Giurgiu, Prahova. În toate aceste judeţe, între 33% şi 50% din numărul comunelor sunt comune mari, unele depăşind chiar 10000 de locuitori. Din acest punct de vedere se disting două grupe de judeţe relativ omogene sub aspectul dimensiunii comunelor: judeţe în care toate sau aproape toate comunele (exceptând 1-2 comune) au sub 5000 de locuitori (Caraş-Severin, Covasna, Hunedoara, Sibiu, Sălaj) şi judeţe formate în majoritate din comune care au peste 5000 locuitori (Dâmboviţa, Prahova).

Elementele care definesc populaţiei totală a unui teritoriu sunt: densitatea populaţiei, factorii de creştere a populaţiei, gradul de înbătrânire şi gradul de înoire al forţei de muncă (populaţiei active)

I. Densitatea populaţiei este un element cu mare variabilitate în spaţiu, fiind un rezultat al condiţiilor geografice, istorice, economice şi sociale specifice fiecărei zone. Densitatea populaţiei este un factor care excplică problemele din teritoriu (de locuire, de ocupare, de protecţie amediului) şi care fundamentează (condiţionează) aspectele privind dotarea cu infrastructură, echipamente colective, servicii publice dintr-o anumită zonă.

Indicatorul economic folosit pentru cuantificarea densităţii este “numărul de locuitori/km²”. Acest indicator exprimă distribuţia populaţiei pe teritoriul administrativ al unei comune, la un moment dat şi permite distincţia dintre diferitele modele de populare a teritoriului, identificând zonele de concentrare a populaţiei şi zonele cu populaţie rară, dispersată. Densitatea populaţiei este un indicator folosit în ţările UE pentru a defini graniţa dintre ariile urbane şi rurale.

Nivelul mediu al densităţii populaţiei în România este mai mic cu 65.3% comparativ cu densitatea medie din UE, respectiv 94,7 locuitori/km². faţă de 145 locuitori/km². Analizând spaţiul rural comparativ cu spaţiul urban constatăm că densitatea medie este de 2 ori mai scăzută, respectiv 47,8 locuitori/km² în rural comparativ cu 484,8 locuitori/km² în urban. OCDE a propus recent o definire a ariilor rurale, care să uşureze comparaţiile internaţionale. Conform definiţiei, sunt identificate ca arii rurale comunităţile care au o densitate a populaţiei mai mică de 150 locuitori/km². În majoritatea comunelor din România (88%), densitatea populaţiei este de sub 100 locuitori/km². Datorită existenţei unor modele variate de populare a zonelor ţării, s-a optat pentru o grupare a comunelor pe intervale de densitate, conform scalei europene. Pe această scală se identifică două modele de distribuţie a populaţiei în teritoriu şi, respectiv, două tipuri de zone: o zonă mai intens populată, situată în exteriorul lanţului carpatic, şi o zonă mai slab populată, în zona montană şi în Dobrogea, unde populaţia scade sub 30 de locuitori/km² (în Delta Dunării şi în câteva

teritorii montane, trăiesc mai puţin de 8 locuitori/km²). De asemenea este posibilă distincţia între densitatea de populare a teritoriului din partea de vest a ţării, unde predomină comunele cu mai puţin de 50 locuitori/km², (în foarte multe judeţe chiar sub 30 de locuitori/km²) şi cea din partea de est şi sud, unde predomină comunele cu peste 50 locuitori/km², marea majoritate a comunelor având peste 100 locuitori/km². Teritoriile mai dens populate din jumătatea de vest a ţării se găsesc în judeţele Bihor, Sălaj, Maramureş, Satu Mare, Cluj, Mureş, Bistriţa Năsăud. În aceste zone, populaţia nu depăşeşte decât foarte rar 80 locuitori/km².

Teritoriile cele mai dens populate din rural – unde numărul de locuitori pe km² egalează sau depăşeşte media din unele oraşe şi municipii (peste 100 locuitori/km²) se găsesc în partea de nord şi centrală a subcarpaţilor Moldovei – în judeţele Suceava, Neamţ, Iaşi, Bacău, în sudul Moldovei – în judeţele Vrancea şi Galaţi şi în subcarpaţii Munteniei, cu prelungire pe culoarul de legătură cu Bucureştiul. Judeţele Prahova, Dâmboviţa şi centrul judeţului Argeş împreună cu judeţul Ilfov formează aria rurală cea mai dens populată din România, fiind frecvente şi densităţile de peste 150 locuitori/km². Perimetrul comunelor din Valea Oltului – în judeţele Vâlcea şi Olt – constituie de asemenea o zonă foarte dens populată.

Ca tendinţă, densitatea populaţiei se va modifica în continuare, crescând şi mai mult decalajul dintre partea de est şi de vest a ţării.

II. Factorii de creştere ai populaţiei sunt: rata medie a natalităţii, rata medie a mortalităţii, sporul natural de creştere al populaţiei şi rata medie a migraţiei nete.

II.a. Rata natalităţii, reprezintă numărul mediu de născuţi vii ce revin la 1000 locuitori. Acest indicator se calculează ca medie a evenimentelor demografice pe mai mulţi ani, spre exemplu – 2000-2003 – cu scopul de a evidenţia un comportament relativ de durată şi de a elimina posibilele distorsiuni datorate unor evenimente conjuncturale, apărute într-un an. Valoarea indicatorului este dependentă în principal de structura pe vârste a populaţiei şi este influenţată de modelul de comportament demografic al zonei şi de condiţiile social economice. Rata natalităţii exprimă capacitatea populaţiei unei comune de a asigura propria regenerare. Declinul natalităţii – generalizat ca tendinţă la nivelul întregii ţări – are repercusiuni negative asupra echilibrelor demografice ale vârstelor, în viitor.

Rata medie a natalităţii în spaţiul rural a fost de 12,9%o în perioada 1990-2000 şi este mai mare decât media natalităţii din mediul urban (9,6%o). Nivelul mediu, pe ţară, al natalităţii în această perioadă a fost de circa 11%o; în anul 1996 rata natalităţii scăzuse până la 10, %o, ceea ce înseamnă un nivel inferior celui înregistrat în UE, de 11,1%o. Spre deosebire de urban, unde nivelul natalităţii s-a redus drastic în actualul deceniu (de la 15%o în anul 1989 la 8,7%o în 1996), în rural nivelul natalităţii a avut în aceeaşi perioadă o regresie mai uşoară (de la 16,9%o la circa 11,5%o). În prezent rata natalităţii în rural depăşeşte de 1,4 ori rata din urban, Astfel, în multe zone din rural există un potenţial de înnoire şi de întinerire a populaţiei.

Valorile natalităţii împart comunele în tri mari grupe: a. comune cu putere mare de înoire a populaţiei unde rata natalităţii este de peste 14,0%o ( reprezintă aproximativ 25% din totalul comunelor existente la nivel naţional). În această grupă se încadrează comunele situate în judeţele Suceava, Iaşi, Vaslui, Bacău, Galaţi, Bistriţa Năsăud şi Constanţa. În aceste perimetre este

persistent un model tradiţional pronatalist, datorită căruia populaţia tânără în zonă se menţine încă la niveluri ridicate. b. comune cu putere medie de înoire a populaţiei unde rata natalităţii este este cuprinsă între 11%0 şi 13%0 (62% din totalul comunelor ). c. comune cu putere scăzută şi foarte scăzută de înoire a populaţiei, în care rata natalităţii este de sub 10%0 (judeţele Giurgiu, Teleorman, Caraş Severin, Hunedoara, Tulcea, Brăila, Arad şi Timiş). În aceste zone populaţia este deja îmbătrânită şi prin indicii scăzuţi ai natalităţii dezechilibrele demografice se perpetuează şi se accentuează, punându-se în cauză însăşi potenţialul uman al acestor zone pentru viitor. Se disting câteva zone în care situaţia devine critică din cauza creşterii numărului comunelor în care se nasc annual mai puţin de 8 copii la 1000 de locuitori. Cel mai afectat este judeţul Hunedoara, jumătate din comune sunt în această situaţie; în numai 8 comune natalitatea a depăşit 10-12 la mia de locuitori. Judeţul Caraş Severin este de asemenea în dificultate în ceea ce priveşte regenerarea demografică dat fiind că în o treime din comune natalitatea este sub 8%0. În sud-vestul judeţelor Giurgiu şi Teleorman se formează insule cu indici extrem de scăzuţi al natalităţii. În Delta Dunării, situaţia este diferenţiată – în trei comune: Chilia Veche, C.A. Rosetti şi Sf. Gheorghe natalitatea depăşeşte 13% în timp ce în Ceatalchioi, Crişan, Maliuc şi Prdina natalitatea este foarte scăzută – între 8,3 şi 9,6%o, ceea ce le situează între zonele critice.

II.b. Rata mortalităţii, reprezintă a doua componentă principală a evoluţiei populaţiei. Se exprimă prin numărul de decese înregistrate la 1000 de locuitori se calculează ca medie a evenimentelor demografice pe mai mulţi ani. Cea mai mare influenţă asupra mortalităţii o exercită vârsta populaţiei; de aceea o rată înaltă a mortalităţii înseamnă un grad ridicat de îmbătrânire a populaţiei comunelor. Există o corelaţie şi cu condiţiile economice şi sanitare de viaţă, dar aceasta este mai puţin intensă. Rata medie a mortalităţii populaţiei rurale a fost în perioada 1991-1996 de 15,0%o, aproape dublă faţă de cea a populaţiei urbane (8,8%o). Mortalitatea foarte ridicată din rural influenţează nivelul mediu pe ţară al mortalităţii generale; aceasta atinge 12%o, în timp ce media pe UE era de 10,0%o. Creşterea ratei mortalităţii a fost generalizată, ca tendinţă, şi egală ca intensitate, atât în rural cât şi în urban. Creşterea din rural (de la 13,9%o la 15,5%o) este mai puţin gravă, fiind justificată în principal de proporţia mare a vârstnicilor, decât cea din urban (de la 8,2%o la 9,3%o) unde populaţia fiind mult mai tânără, înseamnă o înrăutăţire a condiţiilor de viaţă. Manifestarea acestui fenomen înregistrează mari variaţii în teritoriul ţării. Nivelul mortalităţii oscilează pe o scală de la simplu la dublu; situaţiile extreme (sub 10%o şi peste 20%o) reprezintă 1/5 din totalul comunelor. Există foarte puţine comune (115) în care mortalitatea se situează la un nivel foarte scăzut, similar cu nivelul mortalităţii urbane (sub 8%o); acestea sunt comunele cu cele mai tinere populaţii. Zonele în care se înregistrează niveluri foarte ridicate ale mortalităţii (peste 20%o) sunt cele cu grad avansat de îmbătrânire. Numărul acestor comune nu este neglijabil (457), reprezentând 17% din comunele ţării. Factorii care introduc diferenţiere ăn teritoriu în privinţa mortalităţii sunt, pe de o parte, relieful şi, pe de altă parte, comportamentul, structurile şi evoluţiile demografice specifice provinciilor. În partea de sud a ţării, în Muntenia şi Oltenia mortalitatea este un fenomen cu manifestări diferenţiate între zona de munte şi deal, pe de o parte şi, câmpie, pe de altă parte. În Carpaţii Meridionali natalitatea este scăzută, sub 14%o, rata mortalităţii este însă foarte mare, atingând niveluri record (de

peste 20%o) în câteva insule situate în vestul judeţului Giurgiu, în zonele periferice ale judeţului Teleorman, în sud-vestul judeţului Argeş, în mare parte din judeţele Dolj şi Mehedinţi. În zona de câmpie, doar în perimetrele periurbane ale unor oraşe, mortalitatea este mai scăzută de 14%. În partea de nord-est şi de vest a ţării, mortalitatea nu mai este net diferenţiată după relief. Atât în Carpaţii şi Subcarpaţii Orientali, cât şi în Câmpia şi Podişul Moldovei predomină nivelurile scăzute ale mortalităţii (sub 14%o) deoarece populaâia este tânără. Se disting câteva zone cu niveluri mult mai ridicate (peste 16%o), în zona carpatică (în jud.Covasna şi estul jud. Harghita) dar şi în zona de câmpie (jud. Botoşani) şi în zona de podiş (jud. Vaslui, nordul jud. Galaţi), acolo unde creşterile demografice au fost cele mai mari, iar populaţia îmbătrânită. Nici în partea de vest a ţării – Banat, Crişana, Transilvania – nu sunt diferenţieri semnificative în funcţie de relief, dar predomină nivelurile ridicate ale mortalităţii (peste 16%o). Pe zone întinse, nivelul mortalităţii depăşeşte chiar nivelurile de 20 decese la 1000 locuitori. Pentru zona montană, reprezentative sub acest aspect sunt judeţele Arad (partea de est), Hunedoara şi Caraş Severin (vest); pentru zona de podiş se remarcă zona de graniţă dintre judeţele Cluj şi Sălaj, iar pentru zona de câmpie – estul jud. Timiş, nord-vestul jud. Arad, vestul jud. Bihor şi sudul jud. Satu Mare. Toate sunt judeţe cu probleme de îmbătrânire. Singurele zone cu niveluri mai scăzute ale mortalităţii sunt în sudul Transilvaniei (jud. Sibiu şi parţial jud. Braşov) şi în aria de influenţă a majorităţii oraşelor. În sud-estul ţării, Dobrogea, deşi este podiş, are mortalitate scăzută (sub 14%o). În general, în zonele descrise, există o strânsă corelaţie directă între nivelul mortalităţii şi gradul de îmbătrânire demografică. Singura zonă în care nivelul mortalităţii este mai ridicat decât ar decurge din gradul de îmbătrânire demografică este Delta Dunării, ceea ce reflectă condiţiile de viaţă şi deficienţele serioase în asigurarea asistenţei mediacale.

II.c. Sporul natural de creştere al populaţiei reprezintă diferenţa dintre rata medie a natalităţii şi rata medie a mortalităţii. La nivel naţional indicatorul are următoarele valori: 11%0 – 12%0=-1%0 , în rural 12,9%0 – 15%0= -2,1%0, în urban 9,6%0 – 9,3%0 = +0,3%0.

II.d. Rata migraţiei nete, a treia componentă a populaţiei este mişcarea

migratorie. Pentru analiza acestui fenomen se utilizează indicatorul economic rata medie a migraţiei, care reprezintă soldul schimbărilor de domiciliu în perimetrul unei comune (diferenţa dintre numărul celor ce şi-au stabilit domiciliul în comună şi al celor ce au plecat cu domiciliul din comună). Şi acest indicator se exprimă la 1000 locuitori din comuna respectivă. Soldul pozitiv exprimă atractivitatea unei comune, iar soldul negativ indică lipsa de atractivitate a comunelor.

Deşi în ultimele 2-3 decenii mişcarea migratorie din ţara noastră, pe direcţia rural-urban a fost net superioară direcţiei urban-rural, începând din anul 1992 s-a observat o creştere a fluxului schimbător de domiciliu din municipii şi oraşe în comune, favorizată de măsurile legislative privind proprietatea asupra terenurilor şi stimulate de deteriorarea condiţiilor economice şi sociale de la oraşe. Migraţia populaţiei către mediul rural a crescut în anii 1993-1994 cu aproape 60% faţă de anii 1990-1991. Totuşi, în această perioadă, soldul migraţiei în rural a continuat să fie negativ (-5,5%o pe an), iar soldul migraţiei în urban continuă să fie pozitiv (+4,4%o). În perioada 1991-1996, marea majoritate a comunelor (83%) a continuat să piardă populaţie prin emigraţie. În numai 460 comune populaţia nu a fost afectată de acest

fenomen (soldul 0) sau a crescut uşor pe calea migraţiei. Soldul negativ al migraţiei din rural se regăseşte, în general, în populaţia mediului urban, unde a asigurat în această perioadă menţinerea populaţiei urbane, compensând pierderile datorate soldului natural negativ din urban. O parte, însă, sunt migrări în străinătate, în special pe criterii etnice. Plecările cele mai semnificative nu se înregistrează numai în zonele cu creştere demografică mare şi populaţie tânără în exces, ceea ce înseamnă că nu neapărat excedentul de populaţie determină emigrarea, ci mai ales insatisfacţia faţă de condiţiile locale de viaţă. Astfel, se constată că o migraţie negativă de peste 10 persoane la 1000 locuitori s-a înregistrat şi în Moldova, recunoscută de multe decenii ca rezervor de forţă de muncă pentru centrele economice în expansiune, şi în nordul judeţului Bistriţa Năsăud şi în estul Maramureşului – zone cu natalitate ridicată, dar şi în zone aflate deja într-o fază avansată de îmbătrânire demografică, cauzată de emigrările anterioare – judeţele Cluj, Sălaj, Alba, sudul judeţului Argeş, nordul judeţului Teleorman. În cazul primei categorii de judeţe, emigraţia nu a fost atât de semnificativă încât să împiedice creşterea populaţiei în această perioadă. În cazul celei de a doua categorii – emigrarea actuală adânceşte dezechilibrele demografice şi funcţionale existente deja. Este semnificativă apariţia unor centre de atracţie sau chiar a unor zone de atracţie în rural pentru populaţia din alte zone – fie oraşe, fie alte comune. Este importantă constatarea că zone sau cel puţin comune care manifestă o relativă atractivitate se găsesc pe întreg teritoriul ţării şi în marea lor majoritate sunt situate în vecinătatea oraşelor. Câteva zone, în care se grupează mai multe comune care au înregistrat creşteri de populaţie, marchează chiar apariţia unor fenomene noi în migraţia populaţiei. Cele mai întinse zone, formate din mai multe comune cu migraţie netă pozitivă, sunt jud. Constanţa, Timiş, Arad, Teleorman, Covasna, Braşov, Mureş. Pentru unele din zonele care au deja o populaţie tânără locală, stabilirea domiciliului unor noi persoane nu stârneşte comentarii, condiţiile locale de viaţă dovedindu-se satisfăcătoare (comunele din jurul capitalei, în judeţele Constanţa, Timiş, Bistriţa Năsăud, Suceava). Mai pline de semnificaţii şi consecinţe sunt nivelurile pozitive ale migraţiei din jud. Caraş Severin, Hunedoara, Teleorman, locuri în care, ani întregi, plecările au fost extrem de numeroase, iar populaţia actuală este foarte îmbătrânită şi în penurie de forţă de muncă tânără. Formarea unor curente de migraţie pe direcţia acestor zone ar fi o premiză pentru revitalizarea lor.

III. Îmbătrânirea demografică, este una din problemele care tinde să aibă caracter de generalitate în spaţiul rural românesc. Pentru analiza acestui fenomen social se folosesc 2 indicatori: a) indicele de îmbătrânire a populaţiei, calculat ca un raport între populaţia în

vârstă de 60 de ani şi peste şi populaţia în vârstă de 0-14 ani. Acest indicator capacitatea sau incapacitatea comunităţii rurale de regenerare demografică. Astfel, indicele de îmbătrânire a populaţiei este de 1,22 în mediul rural, în timp ce în municipii şi oraşe este de 0,66 iar pe total ţară este de 0,91. Aceşti indicatori ilustrează afectarea puternică a populaţiei rurale de procesul de îmbătrânire, generaţia tânără neputând asigura înlocuirea decât a 82,5% din actuala populaţie vîrstnică. Dacă la aceasta adăugăm şi procesele actuale de scădere a natalităţii şi de creştere a mortalităţii, scăderea pe cale naturală a populaţiei din spaţiul rural apare inevitabilă şi chiar alarmantă pentru unele zone pentru următorii 5-10 ani. Scala de variaţie a indicatorului este cuprinsă între valori subunitare (care

semnifică existenţa unei populaţii tinere numeroase), unele mai mici de 0.50, până la peste 2,0 predominante fiind valorile cuprinse între 1,00 şi 1,49 care se regăsesc în 939 comune (35% din numărul total de comune). Din punct de vedere teritorial, se

evidenţiază cele mai numeroase zone critice în jumătatea sudică a ţării (în special în judeţele Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman, Dolj, Mehedinţi) şi în partea vestică a Transilvaniei (judeţele Sălaj, Cluj şi Hunedoara). La polul opus, proporţii ridicate de populaţie foarte tânără se înregistrează în judeţele din Bucovina şi Maramureş (judeţele Suceava, Maramureş, Bistriţa Năsăud), cât şi jud. Constanţa din Dobrogea. b) ponderea populaţiei vârstnice în totalul populaţiei. În România, ponderea

populaţiei vârstnice s-a apropiat în ultimele două decenii de nivelurile Europei Occidentale (în România 14,4% în 1977 şi 17,9% în 1997; în Europa de Vest circa 18-19% în prezent). Spre deosebire de evoluţiile din alte ţări, în care îmbătrânirea demografică cuprinde mai întâi mediul urban, unde este şi mai accentuată, în România îmbătrânirea este mult mai accentuată în spaţiul rural şi tinde să capete caracter de generalitate.

IV. Înnoirea forţei de muncă Procesul de înnoire a forţei de muncă este analizat cu ajutorul indicelui de

înnoire a forţei de muncă, calculat ca raport între populaţia din grupa de vârstă de 15-29 de ani şi populaţia din grupa de vârstă de 30-40 de ani. Valoarea acestui raport semnifică – pentru prezent – existenţa unei presiuni pe piaţa muncii rurale, nepregătită să-i absoarbă pe tineri, iar pentru viitorii 15 ani nici contingentul local al populaţiei mature. La nivelul populaţiei naţionale, populaţia matură (30-40 de ani) este înlocuită de un contingent mai numeros cu 32%, indicele de înnoire fiind de 1,32. În oraşe, diferenţa dintre contingentul de 30-40 de ani şi cel de 15-29 ani este nesemnificativă (15%), semn că evoluţia contingentelor de populaţie nu implică schimbări radicale ale structurii de vârstă; indicele de înnoire a forţei de muncă în urban fiind de 1,15. În rural însă, contingentul actual de 30-40 ani va fi înlocuit de unul mult mai numeros. Indicele de 1,64 arată că în următorii 15 ani pe piaţa rurală a forţei de muncă s-ar putea găsi cu 64% mai multe persoane cu capacităţi productive ridicate, nivel de pregătire mai bun, spirit întreprinzător, aflate în prezent în grupa de vârstă 15-29 ani.

Valoarea în plan local a acestui indice depinde pe de o parte de cât de grav a fost afectat segmentul de populaţie tânără în perioada emigraţiilor maxime din ultimile decenii şi, pe de altă parte, de carcteristicile demografice şi de abundenţa de populaţie tânără în prezent. Valorile acestui indice sunt foarte diferenţiate în teritoriu. Se delimitează clar zone relativ omogene, caracteristicile fiind foarte diferite de la o zonă la alta. Zona Moldovei se distinge printr-un proces deosebit de creştere a contingentului 30-40 ani. Dublerea acestui contingent în următorii 15 ani va însemna însă revenirea la o structură demografică echilibrată, la normalizarea structurii pe vârste a forţei de muncă. Valoarea foarte mare a indicelui are două determinări cu specificitate locală: pe de o parte, fertilitatea în zonă fiind foarte ridicată, numărul tinerilor este mai mare decât în alte zone iar, pe de altă parte, contingentul de forţă de muncă a fost serios diminuat în ultimii 15-20 de ani prin emigraţie intensă. Cea mai mare parte dintre comunele din ţară în care indicele este mai mare de 2,0 este localizată în judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui şi partea de jos a judeţelor Suceava, Neamţ, Bacău. Totalul comunelor din ţară cu perspective de dublare a contingentului matur reprezintă 15,4% din total.

Zona centrală a Olteniei – zonele de contact între judeţele Argeş, Olt, Dolj şi Gorj, precum şi Câmpia Bărăganului, cuprinzând judeţele Ialomiţa, Brăila şi partea de nord-vest a Transilvaniei (judeţele Mureş, Cluj, Sălaj) se caracterizează printr-un proces de creştere, dar mai lentă, a segmentelor populaţiei mature. Aici nivelul

indicelui este de 1,8-2,1. Numărul de comune aflate în această situaţie este puţin mai mare decât al celor din situaţia precedentă.

În cazul primei grupe de judeţe, valoarea foarte mare a acestui indicator semnifică formarea unei presiuni pe piaţa muncii, respectiv un excedent de forţă de muncă, deoarece structurile economice ale zonei vor face cu greu faţă cererii de locuri de muncă. În cazul celei de a doua grupe, semnificaţia indicelui este revenirea dimensiunii segmentului matur la o valoare normală, deoarece zonele au suferit în trecut pierderi de populaţie activă. Structurile demografice mai îmbătrânite ar putea crea un context care să nu conducă la excedente pe piaţa muncii locale. Numărul comunelor cu creşteri foarte mari (de 1,8 ori) ale dimensiunii segmentului de populaţie matură este foarte important (1/3 din total). Într-un număr foarte mic de comune populaţia matură nu poate fi înlocuită (asistând la o restrângere a dimensiunilor ei) sau să rîmână Constanţa (128 comune). Acest tip de comune este grupat în zona Carpaţilor Occidentali (judeţele Caraş-Severin, Hunedoara, Arad) – zonă care a suferit scăderi îndelungate ale populaţiei şi care acum are un grad de îmbătrânire avansat, cu tineret relativ puţin numeros. Redresarea economică şi socială a acestor zone necesită acţiuni speciale, mai complexe. Rămânerea în rural a unei părţi cât mai mari din această categorie de populaţie tânără ar fi un factor decisiv pentru revitalizarea ruralului, pentru diversificarea economică, pentru restabilirea echilibrelor demografice, în special în zonele cu deficienţe grave. Acest contingent de populaţie este principalul beneficiar al politicii de dezvoltare rurală ce trebuie elaborată. Stabilizarea acestui segment de populaţie, dimensionat în conformitate cu posibilităţile naturale, economice şi sociale ale fiecărei zone va fi o dovadă a eficienţei politicii de dezvoltare rurală intreprinse.

b. Evoluţia populaţiei Evoluţia populaţiei totale se analizează în două secvenţe succesive:

- bilanţul demografic global; - repartiţia populaţiei pe vârste.

Bilanţul demografic global, este rezultatul mişcărilor naturale ale populaţiei şi poate fi caracterizat cu ajutorul următoarelor instrumente de măsură: natalitatea, mortalitatea şi sporul natural al populaţiei.

România cunoaşte o scădere dramatică a natalităţii în perioada postdecembristă, de la 16%o în 1989 la 10%o în 1996. Coroborat acest fapt cu creşterea alarmantă a gradului de mortalitate (de la 10%o la 13%o pentru aceeaşi perioadă) face ca sporul natural al populaţiei să fie negativ, anul de schimbare în rău al acestui indicator diind anul 1992. Consecinţele sunt dintre cele mai grave, cu implicaţii directe asupra speranţei de viaţă care a scăzut în perioada 1994-1996 la 65,3 ani pentru bărbaţi şi 73,1 ani pentru femei şi din păcate scade continuu. Dinamica volumului populaţiei din teritoriul administrativ al actualelor comune se apreciază cu indicele de evoluţie (creştere) a populaţiei care se calculează ca raport între numărul de locuitori din anul prezent (sau anul pentru care se face analiza – ex: 2002) şi numărul de locuitori din anul considerat ca bază de calcul (ex: 1966 = 100,0). Evoluţia numărului de locuitori dintr-un teritoriu este expresia cea mai sintetică a calităţii condiţiilor de viaţă – materiale şi spirituale – din acel teritoriu. Faptul că în majoritatea comunelor din ţară (80%) în anul 1997 trăiau mai puţini locuitori decât în 1966 semnifică faptul că insatisfacţia locuitorilor faţă de condiţiile de viaţă oferite de spaţiul rural a fost generalizată.

O axă de simetrie imaginară N-S împarte teritoriul ţării în două părţi cu caracteristice evolutive medii diferite. În jumătatea de est – Moldova, Muntenia,

Dobrogea şi judeţele Harghita şi Covasna din Transilvania – scăderile demografice au fost mai puţin intense (predomină comunele în care populaţia s-a redus cel mult până la 70% iar creşterile şi stagnările au fost foarte numeroase. În jumătatea de vest a Transilvaniei, Crişana, Banat, Oltenia – scăderea a fost aproape generalizată şi intensă, fiind concentrate aici majoritatea cazurilor de reducere la mai puţin de jumătate a numărului de locuitori ai comunei (< 50%); nucleele de creştere demografică sunt puţine şi grupate în nordul Olteniei şi Maramureşului.

Datorită acestei evoluţii diferenţiate se instalează o tendinţă de concentrare a populaţiei rurale în partea de est a ţării. (în 18 judeţe din Moldova şi Muntenia locuiesc în prezent mai mult de jumătate din populaţia rurală a ţării).

Pe ansamblul ţării, populaţia rurală a scăzut cu 235 mii persoane după 1992, reducerea fiind de 2,3%. În aceeaşi perioadă, populaţia urbană a avut o creştere nesemnificativă de circa 30 mii persoane (însemnând un spor de 0,2%).

Repartizarea populaţiei pe vârste, dă posibilitatea de a putea face aprecieri asupra resurselor prezente şi viitoare de forţă de muncă în cadrul populaţiei. Grafic, acest lucru se realizează cu ajutorul aşa-numitei piramide a vârstelor.

Piramida vârstelor nu este altceva decât un grafic care reprezintă pe una din ordonate vârsta, iar pe cealaltă ordonată efectivele privind populaţia pe sexe. Se disting astfel trei mari categorii de populaţie: clasa tânără (sub 20 de ani), clasa adulţilor (20-65 ani), clasa persoanelor în vârstă (> 65 de ani).

În ţările cu natalitate ridicată şi o mortalitate ridicată, generaţiile tinere domină, populaţia creşte numeric, iar piramida are o bază largă (profil 1, fig. 6.2.).

Cu o natalitate în scădere, populaţia tinde spre o diminuare accentuată, tinerii sunt mai puţin numeroşi ca adulţii. Piramida care ilustrează acest declin ia formă de urnă (profil 2, figura 6.2). Forma intermediară în ogivă (profil 3, figura 6.2) este caracteristică unei populaţii staţionare sau îmbătrânite, clasa tânără putând să înlocuiască adulţii.

Piramida de vârstă a unei populaţii oferă imaginea repartizării populaţiei la un moment dat. Aceasta exercită o influenţă covârşitoare asupra producţiei şi asupra repartizării venitului naţional: grupul adulţilor (zona haşurată) formează clasa productivă, suportând cheltuielile de întreţinere a tinerilor şi a persoanelor în vârstă.

Piramida vârstelor construită pentru cazul României în anul 1996 (figura 6.3.) ilustrează în mod fidel evoluţia demografică românească din ultimul secol al acestui mileniu.

Scăderea natalităţii a dus la o diminuare relativ rapidă a populaţiei şi mai ales a proporţiei tinerilor în cadrul populaţiei în ultimii 6-7 ani. Pe ansamblu, populaţia tânără reprezintă 28,5%, populaţia adultă 53,8%, iar cea vârstnică 17,8%, ceea ce demonstrează că se poate trece peste acest pasaj de trecere la un alt sistem economic fără a provoca tensiuni viitoare între generaţii, dar cu condiţia stagnării tendinţei din aceşti ultimi ani. Îmbătrânirea relativă a populaţiei, mai ales a populaţiei rurale, va provoca tensiuni financiare în ceea ce priveşte costul asistenţei sanitare, care va creşte în această perioadă. Aceste tensiuni se vor datora pe de o parte prelungirii speranţei de viaţă, iar pe de altă parte recurgerii la noile tehnologii, costisitoare din punct de vedere economic. Trebuie să ne aşteptăm la o deplasare a consumului spre o zonă numită într-o manieră generală – servicii, ceea ce va însemna o adoptare a raportului productiv spre noile cerinţe.

Având în vedere structura pe vârste a populaţiei rurale, nivelul actual al mortalităţii pare să fi atins un maxim; în perioada viitoare, ar urma o tendinţă de relativă stagnare şi apoi de descreştere uşoară a valorii ratei mortalităţii. Deşi pare paradoxal, totuşi nivelul actual al mortalităţii va conduce la o întinerire a populaţiei rurale peste 10-15 ani, moment până la care populaţia se va reduce, pe cale naturală, cel puţin cu 10%, datorită ponderii mari a vârstnicilor care au peste 60 de ani în prezent. Se prevede o continuare a scăderilor de populaţie în zonele cu grad ridicat de îmbătrânire; astfel, populaţia rurală a anului 2015 va fi mai tânără dar mai puţin numeroasă decât în prezent (excluzând alte cauze de modificare a numărului populaţiei).

Sub raport demografic, perioada postdecembristă a marcat: - creşterea volumului de mobilitate permanentă a populaţiei din comunităţile

rurale; - aceentuarea distorsiunii echilibrului demografic pe grupe de vârstă şi sex; - scăderea sporului natural al populaţiei pe fondul creşterii mortalităţii generale

şi infantile; - accentuarea discrepanţei în ceea ce priveşte nivelul instructiv-educaţional al

populaţiei rurale comparativ cu populaţia urbană. - tendinţa de îmbătrânire demografică a populaţiei rurale şi presiunea

exercitată de contingentele de vârstă înaintată duce la creşterea încărcăturii populaţiei active.

Evoluţii şi tendinţe în demografia U.E. Cele 15 ţări care formează Uniunea Europeană acoperă o suprafaţă de 3,2

milioane km², cu o populaţie totală de 372,6 milioane locuitori în 1995 (114 locuitori/km²) şi cu un PIB de 19541$/locuitor (total=7281 miliarde de dolari).

Pentru a evidenţia succesul economic al UE se prezintă principalii indicatori demografici, economici şi sociali comparativ cu cei realizaţi în SUA, Japonia, cele două ţări plus U.E. alcătuind renumita Triadă a lumii economice contemporane (tabelul 1.4.).

Din punct de vedere demografic se înregistreză o creştere naturală încetinită, un declin demografic evident şi o creştere alarmantă a fenomenului imigraţionist, ceea ce a dus la o îmbătrânire relativă a populaţiei Uniunii Europene.

1. O creştere naturală încetinită. Demografia Uniunii Europene se caracterizează

printr-un ritm de creştere a populaţiei (tabelul 1.5.) şi existenţa unei piramide a vârstelor cu o bază îngustă reprezentativă pentru ţările cu o populaţie în vârstă.

Tabelul 1.4. Europa celor 15 state comparate cu Statele Unite şi Japonia

U.E. S.U.A. Japonia Indicatori demografici

Populaţie (1) 367,5 258 124 Populaţie activă civilă (1) 164 128 66 - Agricultură (2) 5,6 2,7 6,0 - Industrie (2) 31,4 24,1 34,0 - Servicii (2) 62,8 73,2 60,0

Indicatori economici PIB (3) 5909,3 5367,4 3600,6 Cereale (4) 178,5 315,5 14 Lapte (4) 120,5 69,0 8,0 Carne (4) 35,4 30,8 3,4 Ulei (4) 158,8 823,3 4,2

Petrol (4) 119,8 39605 1,0 Electricitate (5) 2108 2882 796 Oţel (4) Autoturisme (6) 144,4 89,8 99,6 Autoturisme (6) 11,1 5,9 8,5 Balanţa comercială (3) -0,75 -118 +102

Indicatori sociali Consum de energie (7) 1429 2028 479 Rata motorizării (8) 397 564 299 Televizoare (9) 445 816 616 Telefon (9) 449 565 464 (1) în mil.; (2) în % din populaţia activă totală; (3) în miliarde ECU; (4) în milioane tone; (5) în miliarde kwh; (6) în milioane de unităţi; (7) în milioane tone echivalent petrol; (8) maşini la 1000 locuitori; (9) număr de posturi la 1000 locuitori. Sursa: Eurostat.

Tabelul 1.5. Date demografice ale U.E. în 1994

Speranţa de viaţă

Ţara Morta-litate

Mortalitatea infantilă Bărbaţ

i Femei Natalita-

tea Fecundi-

tatea

Creşterea

naturală (la mie)

Germania 10,8 5,8 73 79 9,4 1,3 -1,4

Franţa 9,0 6,1 74 82 12,3 1,7 3,3

Italia 9,5 7,4 74 80 9,3 1,2 -0,2 Belgia 10,8 7,6 73 80 12,1 1,6 1,3 Luxembourg 9,8 6,0 73 79 13,4 1,7 3,6

Ţările de Jos

8,7 5,9 74 80 13,4 1,6 3,4

Marea Britanie 10,7 6,6 74 79 13,1 1,8 2,4

Irlanda 8,6 6,0 73 78 14,0 2,0 5,4 Danemarca 11,8 5,7 73 78 13,4 1,8 1,6 Grecia 9,3 8,3 75 80 9,8 1,4 0,5 Spania 9,0 7,6 73 81 10,0 1,2 1,0 Portugalia 9,9 8,6 71 78 10,7 1,5 0,8 Austria 10,1 6,2 73 80 11,6 1,4 1,5 Finlanda 9,4 4,4 72 79 12,9 1,8 3,5 Suedia 10,3 4,8 76 81 12,6 1,9 2,3 Europa 15 10,0 6,7 73 79 11,0 1,5 1,0

Sursa: Images économiques du monde 1995/96 (Sedes). 2. Declinul demografic. De la mijlocul anilor ’60, Europa a intrat într-un nou

regim de tranziţie demografică caracterizat prin coexistenţa unei natalităţi scăzute şi a unei mortalităţi puternice care a antrenat o mai mică creştere a efectivelor populaţiei.

3. Creşterea speranţei de viaţă (avantaj persoanele în vârstă) şi scăderea natalităţii (mai puţin tineri) se conjugă pentru a antrena o puternică îmbătrânire a populaţiei: la mijlocul anilor ’90, categoria de vârstă mai puţin de 14 ani nu reprezintă decât o şesime din populaţia Uniunii, contra un sfert la începutul anilor ’70, în acelaşi timp ponderea celor de peste 65 ani urcă la circa 15% din total faţă de 12% în anii ’70 (tab. 1.6.)

Populaţia europeană după 1965 creşte ceva mai puţin şi îmbătrâneşte ceva mai mult. Această îmbătrânire ipotetică a populaţiei în viitor este percepută şi mai rău într-o lume în criză şi afectată de şomaj. Efectul se va accelera în primele decenii ale viitorului secol şi va risca punerea unor probleme dramatice legate de plata pensiilor celor retraşi din activitate sau ne vom cvonfrunta cu din ce în ce mai puţini activi care trebuie să suporte o masă excesivă de inactivi. În acest fel, evoluţia demografică se adaugă dificultăţilor economice şi bugetare ce reclamă punerea în discuţie a “modelului social” european.

Tabelul 1.6. Structura pe vârste în 1993 1)

Ţara > 15 ani 15-64 ani 65 ani şi peste

Germania 16,4 68,5 15,1

Franţa 19,9 65,5 14,6

Italia 15,4 68,8 15,8 Belgia 18,2 66,3 15,5 Luxembourg 18,0 68,2 13,8 Ţările de Jos 18,4 68,6 13,0 Marea Britanie 19,5 64,8 15,7 Irlanda 25,7 62,8 11,2 Danemarca 19,0 67,5 15,5 Grecia 17,9 67,3 14,9 Spania 17,7 67,9 14,4 Portugalia 18,6 67,2 14,2 Austria 17,6 67,4 15,0 Finlanda 19,2 67,0 13,8 Suedia 18,6 63,8 17,6 Europa 15 % din total 17,9 67,2 14,9

(1) în milioane; Sursa: Eurostat. 4. Fenomenul imigraţionist, Comunitatea Europeană numără mai mult de 10

milioane de străini, ceea ce reprezintă aproape 3% din populaţia UE (tab. 1.7.). Presiunea demografică în ţările din lumea a treia se manifestă, de

asemenea, prin dezvoltarea unei imigrări clandestine din ce în ce mai importantă, numărul străinilor ce locuiesc ilegal în UE fiind evaluat la 3 milioane. La imigrarea originară din sud se adaugă de acum înainte o imigrare provenită din estul Europei, care s-a amplificat după căderea regimurilor comuniste din această parte a continentului în 1989-1990 şi a căror destinaţie principală este Germania. Faţă de această situaţie, responsabilii politici ai U.E. au întărit măsurile de limitare a fluxurilor migratorii cu o politică de integrare a străinilor care trăiesc în UE, căutând soluţii convenabile la criza demografică din viitorul apropiat al Europei celor 15.

Tabelul 1.7.

Populaţia străină provenită din alte ţări în U.E.

Ţara Numărul celor ce locuiesc legal în UE

Ponderea în populaţia totală %

Germania 4184000 5,2

Franţa 2508000 4,0

Italia 418000 0,7 Belgia 363000 3,6 Luxembourg 13000 3,2 Ţările de Jos 551000 3,6 Marea Britanie 1194000 2,1 Irlanda 22000 0,6 Danemarca 130000 2,5 Grecia 146000 1,4 Spania 194000 0,5 Portugalia 83000 0,8 Austria 432000 5,6 Finlanda 26000 0,5 Suedia 346000 4,0 Europa 15 % din total 10610000 2,9

Sursa: L’Europe en chiffres, Eurostat. c. Populaţia activă

Populaţia activă disponibilă se compune din persoane care declară la

recensământ că exercită o activitate profesională sau care, fără să lucreze, declară că sunt în căutare de loc de muncă. Populaţia activă disponibilă constituie resursele de mână de lucru sau mâna de lucru potenţială.

Volumul populaţiei active este influenţat de două categorii de factori: structurali şi conjuncturali. Dintre factorii structurali amintim: durata de şcolarizare, vârsta de pensionare, gradul de folosire a forţei de muncă feminine. Factorii conjuncturali sunt reprezentaţi de participarea la activitatea economică a tinerilor, a vârstnicilor şi a femeilor. Aceştia pot fi folosiţi într-o măsură mai mare sau mai mică, fenomen numit “flexiune conjuncturală”.

Elementele care caracterizează populaţia activă sunt: durata de muncă (săptămânală şi anuală) şi repartiţia populaţiei active după categoriile de activitate şi după categoriile socio-profesionale.

Categoriile de activitate sau activităţile economice se împart în mod sistematic în următoarele trei sectoare: primar, secundar, terţiar.

Sectorul primar cuprinde agricultura, pomicultura, silvicultura şi de asemenea, industriile extractive de materii prime; sectorul secundar cuprinde industria, iar sectorul terţiar cuprinde activităţile de servicii (transport, comunicaţii, comerţ, finanţe, administraţie şi apărare naţională etc.).

Această grupare a activităţilor economice în câteva sectoare principale permite caracterizarea economiei unei naţiuni în timp şi spaţiu.

d. Populaţia ocupată

Populaţia ocupată cuprinde, potrivit metodologiei balanţei forţei de muncă,

toate persoanele care, în anul de referinţă, au desfăşurat o activitate economico-socială aducătoare de venit sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.

Statutul profesional reprezintă situaţia unei persoane ocupate, în funcţie de modul de obţinere a veniturilor prin activitatea exercitată şi anume: salariat, patron, lucrător pe cont propriu, lucrător familial neremunerat, membru al unei societăţi agricole sau al unei cooperative (tab.1.8.).

Ramura cu ponderea cea mai mare în populaţia ocupată este agricultura. Evoluţia populaţiei ocupate acum în agricultură este în contradiscţie cu evoluţia înregistrată în ţările dezvoltate economic. Astfel, sunt ţări ca Anglia, SUA, Germania, Suedia care au în jur de 3%, ponderea populaţiei ocupate în agricultură, cu tendinţă de reducere în viitor.

Tabelul 1.8. Structura populaţiei ocupate după statutul profesional pe activităţi ale economiei

naţionale, în anul 1996 %

Statutul profesional

Total Salariat Patron Lucrător pe cont propriu

Lucrător familiat neremun

erat

Membru al unei

societăţi

Total 100,0 62,4 1,3 19,8 16,0 0,5 Agricultură 100,0 9,3 **) 47,2 42,2 1,3 Silvicultură,expl.forestieră şi economia vânatului 100,0 88,6 0,6 9,2 1,4 0,2

Industrie 100,0 97,1 0,5 2,0 0,3 0,1 Industrie extractivă 100,0 99,9 - 0,1 - **) Industrie prelucrătoare 100,0 96,5 0,6 2,3 0,4 0,2 Energie electrică şi termică, gaze şi apă 100,0 99,9 - 0,1 - -

Construcţii 100,0 91,4 1,5 6,4 0,5 0,2 Comerţ 100,0 77,6 11,8 8,9 1,6 0,1 Hoteluri şi restaurante 100,0 91,6 5,3 2,3 0,8 - Transporturi 100,0 92,8 1,0 5,8 0,3 0,1 Poştă şi telecomunicaţii 100,0 99,8 0,2 - - - Activităţi financiare, bancare şi de asigurări 100,0 99,5 - 0,4 - 0,1

Tranzacţii imobiliare şi alte servicii 100,0 97,5 0,9 1,5 - 0,1

Administraţie publică şi apărare; asistenţă socială obligatorie

100,0 99,8 - 0,2 - -

Învăţământ 100,0 99,6 - 0,4 **) - Sănătate şi asistenţă socială 100,0 98,9 0,2 0,8 0,1 -

Celelalte activităţi ale economiei naţionale 100,0 83,4 2,1 12,6 1,3 0,6

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1997.

e. Şomajul, constituie un fenomen complex, statisticile curente permiţând numai o apreciere imperfectă, măsurarea lui fiind făcută în diferite moduri, în funcţie de o ţară sau alta. Există o definiţie internaţională a şomajului adoptată de Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.). În acest sens, şomeri sunt persoanele de 15 ani şi mai mult, care în perioada de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii: - nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri; - sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele 4 săptămâni demersuri pentru a-l găsi (înscrierea la oficiile de forţă de muncă şi şomaj sau la agenţii

particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri, apelarea la prieteni, rude, colegi, sindicat etc.) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.

Şomajul se cuantifică cu indicatorii: “numărul de şomeri”, “rata şomajului”, “structura şomerilor pe categorii de vârstă”, “structura şomerilor pe categorii socio-profesionale”, “structura şomerilor după nivelul de instruire” şi “durata medie a şomajului”.

Numărul total al şomerilor definiţi în sens B.I.M. rezultă din statistica naţională, iar rata şomajului se calculează ca raport între numărul şomerilor şi populaţia activă ori 100.

Şomajul a afectat într-o proporţie mare tinerii, care reprezentau 48,4% din totalul şomerilor (rata şomajului în rândul tinerilor fiind de 20,2%). Majoritatea şomerilor din anul 1996 au provenit din rândul celor care au mai lucrat înainte de a intra în şomaj (şomeri cu experienţă în muncî). Principalele motive pentru care au încetat lucrul au fost: concedierea sau reducerea de personal (67%), sfârşitul unei activităţi temporare (11,2%) şi desfiinţarea unităţii (8,4%). Repartizarea şomerilor după nivelul de instruire evidenţiază că cei mai mulţi dintre şomeri aveau pregătire liceală (41,5%). Şomerii care au absolvit şcoli profesionale, complementare sau de ucenici au reprezentat 25,4%. Durata medie a şomajului a fost de 19 luni. În rândul tinerilor s-a înregistrat o durată medie a şomajului de 14 luni, comparativ cu o medie de 23 luni la şomerii care depăşesc 45 ani.

Şomajul “ascuns”, este un fenomen caracteristic în special sectoarelor cu productivitate scăzută, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, este greu de cuantificat şi distorsionează dimensiunea reală a şomajului în România.

1.4. Resursele de capital 1.4.1. Concept, importanţă, clasificare

a). Conceptul de capital

CAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond sau stoc de mărfuri, la care se adaugă masa de bani aducători de venit sub formă de dobândă. Din secolul al XIV-lea noţiunea de capital primeşte noi accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare care sporeşte, patrimoniu. Sensul modern al termenului de capital este fundamentat în secolul al XVIII-lea de către fiziocratul francez A. J. Turgot, după care capitalul reprezintă un participant la producerea de valoare şi de profit.

Resursele de capital cuprind: 1. resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin

activitatea economică cu scopul de a obţine alte bunuri aducătoare de venit explicit sau implicit - clădări în care se desfăşoară activităţi agricole, industriale, comerciale, de cercetare ştiinţifică, prestări de servicii etc., maşini, utilaje, instalaţii şi mijloace de transport, tractoare şi maşini agricole, poduri, autostrăzi, şeptelul viu, plantaţii, , materii prime, materiale, semifabricate, seminţe, furaje, îngrăşăminte, erbicide, insecticide şi biostimulatori, combustibil şi energie etc. Pământul, în măsura în care încorporează lucrări care-i îmbunătăţesc calitatea, rolul şi funcţiile, devenind un factor de producţie reproductibil se transformă din pământ resursă naturală în pământ capital,

fiind considerat atât în teorie, cât şi de practicieni ca element al factorului capital.);

1. resursele nemateriale sau calitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea de cercetare şi experienţa practică a populaţiei în diferite domenii - stocul de informaţii, brevete şi documentaţii tehnico-ştiinţifice, tehnică electronică de calcul şi programele adecvate, capacitatea managerială, capacitatea de inovare tehnică etc.)

b). Impotanţa capitalului Resursele de capital prezente într-un teritoriu reprezintă factori de

producţie care favorizează: 2. creşterea eficienţei economice a utilizării resurselor naturale care atrase în

circuitul economic devin factorii primari ai producţiei (ex: pământul, munca etc).

3. uşurarea muncii, respectiv permite factorului muncă să se concentreze spre activităţi care solicită creativitate.

4. ca economia şi firmele să devină mai productive (de exemplu, dacă fermierul lucrează terenul sau îngrijeşte animalele prin metode manuale, productivitatea muncii şi a pământului va fi mai scăzută comparativ cu situaţia când apelează la mecanizare, irigaţii, îngrăşăminte, insecticide etc.)

5. reducerea consumurilor specifice de energie şi muncă Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se

cumpără la preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile. Dreptul de proprietate asupra capitalului conferă deţinătorilor capacitatea de a-l înstrăina, folosi şi gestiona cu scopul de a obţine profit. c). Clasificarea capitalului

În literatura şi practica statelor cu economie de piaţă termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc. termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc.

Pentru a usura definirea şi analiza economică a capitalului litereatura şi practica utilizează următoarele criterii de clasificare a capitalului: economic, juridic şi contabil.

1. Din punct de vedere economic, capitalul este definit tehnic sau real şi desemnează ansamblul bunurilor intermediare produse prin activitatea economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de venit. El nu cuprinde bunurile finale (îmbrăcăminte, alimente etc., în general bunuri destinate consumului final) pentru că aceste bunuri nu produc venit. Capitalul tehnic ca factor de producţie se deosebeşte şi de bani (inclusiv de forma bănească a capitalului), pentru că banii (chiar cei disponibili pentru cumpărarea de maşini, echipamente, pământ, animale, alte facilităţi productive) ca atare nu produc nimic şi nu pot fi consideraţi ca o resursă economică.

După modul în care participă la activitatea economică, după modul cum se consumă şi se înlocuiesc, bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în:

1. capital fix sau active imobilizate; 2. capital circulant sau active circulante

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din bunuri care se caracterizează prin:

− durata lungă de folosire (sunt utilizate mai multe cicluri de producţie); − în timpul folosirii nu-şi modifiă forma iniţială; − au valoare mare de inventar; − se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare − îşi transmit valoarea totală în produsele obţinute, în mod treptat sub

forma cotei de amortisment, care se calculează pe baza relaţiei:

TVfViAm −

=

în care: Am - cota anuală de amortisment – lei; Vi – valoarea iniţială de inventar a unui bun – lei; Vf

– valoarea finală (reziduală) a unui bun după ce a fost casat – lei;T – durata economică de utilizare. Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă împărţirea

acestuia în capital fix activ (participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor economice) şi capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea bunurilor economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri, construcţii, unele mijloace de transport etc.)

Capitalul circulant reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un singur ciclu de producţie, în care sunt consumate sau profund transformate şi trebuie înlocuite după fiecare ciclu de producţie precum materii prime, materiale, energie, carburanţi, lucrifianţi, apă tehnologică etc. El îşi transmite valoarea într-un singur ciclu de producţie şi trebuie să fie reconstituite tot anul. El poate fi asimilat cu “consumuri intermediare” care include bunuri şi servicii utilizate pentru a obţine producţie agricolă totală ca: furajele cumpărate, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru întreţinerea clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii. Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei – aprovizionările, producţia neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate dar nevândute.

Sub aspect calitativ, capitalul tehnic, în special cel fix, este apreciat prin nivelul tehnic şi eficienţa economică ce o asigură.

Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte importantă pentru gestiunea firmei: consumul capitalului fix se include în costuri sub forma amortizării; cel circulant se include integral îmbrăcând forma costurilor directe (variabile) şi indirecte. Randamentul utilizării capitalului circulant depinde esenţial de consumul specific şi de viteza de rotaţie; randamentul capitalului fix depinde de nivelul tehnic, structura şi rata de utilizare.

2. Din punct de vedere juridic, capitalul de care dispune un individ include toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care beneficiază.

3. Din punct de vedere contabil, capitalul cuprinde totalitatea surselor de finanţare aflate la dispoziţia unui agent economic în vederea formării de active. Este format din capitalul social (sume aduse de proprietar, asociaţi, acţionari) la care se adaugă rezervele (profituri nedistribuite) şi mijloacele atrase şi aflate la dispoziţia firmei pe termen lung (mai mare de un an): credite bancare, credite obligatare.

Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani care asigură deţinătorului un venit (dobândă sau profit) prin folosirea lui (investiţii, împrumut etc.); capital bancar, format din fondurile băneşti proprii ale băncilor şi din depunerile diferiţilor agenţi (persoane fizice şi morale sau juridice), folosite pentru acordarea de credite purtătoare de dobânzi; capital mobiliar (fictiv): acţiuni şi obligaţiuni, titluri financiare, cambii, titluri de valoare, care oferă posibilitatea deţinătorilor să obţină un flux de venituri pe

termen lung sau formă de dividend (pentru acţiuni) şi dobândă (cupon) pentru obligaţiuni, titluri financiare de credit; capital de rezervă, partea din capitalul societăţii, care se alimentează din profitul obţinut şi serveşte la completarea capitalului social (când acesta se depreciază) şi la plata dividendelor (dacă profitul aannual a fost suficient); capitalul nominal alcătuit din elemente pozitive ale patrimoniului (bunuri, bani, creanţe) inclusiv acţiunile şi obligaţiunile; capitalul statutar, cel care aparţine unei societăţi, bănci etc. şi se formează prin contribuţia memebrilor societari, care fac vărsăminte în acest scop; capital subscris, totalitatea subscrierilor (angajamentelor) participanţilor la societatea comercială; capital vărsat, cotă parte din capitalul subscris şi depus de fiecare asociat; poate fi egal cu cel subscris sau mai mic, dacă vărsămintele se fac eşalonat, la termene prevăzute în statutul societăţii; capital naţional, suma activelor nete obţinute de persoanele fizice şi juridice dintr-o ţară.

În practica economiei rurale capitalul este grupat în: capitalul funciar şi capitalul de exploatare.

1.4.2 Capitalul funciar Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional, din capitalul

funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii funciare (drumuri, drenaje, instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi plantaţiile pomiviticole. Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre deosebire de alte elemente ale capitalului funciar, în special amelioraţiile şi plantaţiile, care se deteriorează prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite. Pe baza acestui considerent în optica modernă clădirile amelioraţiile funciare şi plantaţiile sunt considerate capital de exploatare.

1.4.2 Capitalul de exploatare Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a resurselor primare

şi este este constituit din: şeptelul mort, şeptelul viu, plantaţii şi consumurile intermediare.

Şeptelul mort este format din ansamblul utilajului tehnic (tractoare, maşini, instalaţii de dotare tehnică a localităţilor, utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă etc), construcţii, infrastructură (ex: căi de comunicaţie) şi amelioraţii funciare.

Generalizarea utilizării tractoarelor şi a maşinilor în agricultură, dotarea tehnică a localităţilor (alimentarea cu apă, energie, gaze naturale, reţele telefonice etc), amelioraţiile funciare, accesul la căile de comunicaţie etc, a modificat profund viaţa rurală. Această generalizare a stat la originea tuturor schimbărilor înregistrate în ultimii 30 de ani în mediul rural. Importanţa tehnică, economică şi socială a acestui fenomen este considerabilă.

La originea dezvoltării maşinismului au stat numeroase avantaje sociale şi economice.

Avantajele sociale. Tractorul şi maşinile permit ca munca în câmp să fie mai puţin grea, în acelaşi timp reducându-i-se durata. Mecanizarea unei exploataţii contribuie la scăderea timpului de lucru şi poate permite o creştere a suprafeţei cultivate.

Avantajele economice. Maşinile agricole permit creşterea productivităţii pământului. Pământul produce mai mult, randamentele la unitatea de suprafaţă cresc. Maşinile agricole permit: − efectuarea simultană a mai multor operaţiuni; − executarea într-un timp mai scurt (optim) a lucrărilor; − efectuarea lucrărilor de calitate mai bună; − reducerea consumurilor specifice de materiale (piese de schimb, energie,

carburanţi); − creşterea productivităţii muncii; − creşterea eficienţei economice a lucrărilor specifice, a producţiei agricole

în general. Consecinţele mecanizării sunt numeroase. Dacă introducerea

mecanizării nu este însoţită de modificarea structurilor agrare şi de măsuri sociale, în mod sigur poate deveni periculoasă şi chiar poate limita dezvoltarea maşinismului ca atare, din următoarele considerente: - creşterea productivităţii muncii este însoţită de o creştere a valorilor, dar şi de eliberarea unei părţi importante a forţei de muncă, care trebuie folosită în altă parte; - scăderea numărului agricultorilor permite mărirea dimensiunii exploataţiilor necesară pentru o utilizare raţională a tractoarelor şi maşinilor agricole; - gestiunea exploataţiei devine mai complexă, iar agricultorul devine din ce în ce mai mult un adevărat manager de intreprindere; - condiţiile de muncă şi de viaţă din mediul rural se schimbă: munca este mai puţin grea din punct de vedere fizic; agricultorul are mai mult timp liber.

Din punctul de vedere al şeptelului mort, spaţiul rural al României se situează pe ultimele locuri în ierarhia ţărilor europene sub aspectul dotării tehnice. Spre ex: numărul de tractoare ce revine pe unitatea de suprafaţă este de 2 ori mai mic decât în Spania şi Grecia şi de cca 4 ori mai mic decât media UE. Nivelul de dotare existent în prezent în agricultură nu este în măsură să asigure efectuarea lucrărilor mecanice în perioadele optime prevăzute de tehnologiile de cultură.

Şeptelul mort (capitalul fix) sporeşte cantitativ şi se ameliorează calitativ prin investiţii. Orientarea acestora spre o variantă sau alta trebuie să se facă în funcţie de următorii indici tehnico-economici:

a). pentru mijloacele mecanizate 1. productivitatea – se referă la randamentul tehnic, deci la volumul de lucrări ce

poate fi executat în unitatea de timp; 2. adaptabilitatea – presupune utilizarea aceluiaşi mijloc în condiţii diferite de

executare a lucrărilor, aspect care se manifestă foarte bine în agricultură (ex: tipurile de sol, configuraţia terenului, adâncimea de lucru, talia plantelor, condiţiile climatice etc.);

3. concordanţa reciprocă – are în vedere asigurarea efectuării în flux a lucrărilor cu diferite mijloace care să sincronizeze sub aspectul gabaritelor a a cerinţelor de executare a fiecărei lucrări în parte.

4. comoditatea reprezintă un indice tehnico-economic care include în conţinutul lui amplasarea tuturor ansamblelor, subansamblelor şi pieselor active ale mijloacelor mecanizate în aşa fel încât să poată fi observate uşor şi permanent de către conducătorii agregatelor iar în cazul când se produc defecţiuni să se poată interveni cu uşurinţă pentru remedierea lor.

5. fiabilitatea – prin fiabilitate, în sensul larg al noţiunii, înţelegem comportarea mijloacelor mecanizate sub aspectul duratei de folosinţă şi a păstrării perfecte a

însuşirilor tehnice, respectiv fiabilitatea reprezintă menţinerea parametrilor proiectaţi ai unui tractor sau maşină pe o durată îndelungată de timp, respectiv pe toată durata exploatării lor. Fiabilitatea se extinde şi după intervenţiile care s-au făcut la mijloacele mecanizate, fie ca urmare a unor accidente în timpul folosirii, fie din cauza uzurii normale. Cheltuielile aferente acestor intervenţii nu trebuie să mărească costurile (cota de amortisment) pe perioada următoare după intervenţii, astfel încât eficienţa economică a mijloacelor respective să se menţină constantă sau chiar să sporească.

6. economicitatea poate fi considerată ca, cel mai complex indicator care caracterizează mijloacele mecanizate şi are în vedere reducerea consumurilor specifice de carburanţi, lubrifianţi şi piese de schimb în procesul exploatării.

7. mentenabilitatea reprezintă proprietatea unui produs de a putea fi întreţinut şi reparat într-o anumită perioadă de timp. Această proprietate este determinată de:

• acesibilitatea la componentele produsului; • existenţa pieselor de schimb; • existenţa personalului calificat pt. întreţinere şi reparaţii; 8. disponibilitatea reprezintă caracteristica cea mai complexă a produselor ce

reflectă modul de manifestare a calităţii în utilizare; • exprimată cantitativ, reprezintă probabilitatea ca un produs să fie în stare de funcţionare la un anumit moment „t”; • calitativ se poate exprima şi cu indicatori statici ai fiabilităţii şi mentenabilităţii: D = media timpului de bună funcţionare/media timpului de reparare.

b). pentru construcţii şi amelioraţii funciare − să corespundă scopului privind comoditatea desfăşurării proceselor de

producţie ale muncii; − să permită modificări ale funcţionalului în funcţie de cerinţele

modernizării tehnologiilor de producţie, fără a solicita mari cheltuieli; − întreţinerea să solicite cheltuieli minime; − investiţia specifică raportată la unitatea de suprafaţă (lei/m2), la unitatea

de volum (lei/m3) pe animal furajat (lei/cap) sau pe tona de produs (lei/t) să fie cât mai mică;

− termenul de recuperare a investiţiei în construcţii să aibă valori cât mai mici.

c). pentru mijloacele de transport 1. volumul şi greutatea produselor care trebuie transportate; 2. gradul de rezistenţă la transport a produselor şi materialelor agricole; 3. modalitatea de transport a produselor în vrac sau ambalate; 4. distanţa de transport; 5. starea căilor de comunicaţie; 6. costul pe unitatea de produs transportată; 7. fiabilitatea; 8. consumurile specifice de carburanţi şi lubrifianţi (economicitatea); 9. comoditatea; 10. viteza de deplasare; 11. posibilitatea transportării a tot felul de materiale (solide, lichide, ambalate, vrac

etc.); 12. investiţia specifică; 13. termenul de recuperare al investiţiei.

Situaţia infrastructurii mediului rural

Unul dintre punctele forte ale spaţiului rural românesc îl constituie fondul de locuinţe. Cele 3,7 milioane de locuinţe rurale constituie fondul de locuinţe pe ţară, adică depăşeşte ponderea locuitorilor din mediul rural. Dinamica de construire a locuinţelor în localităţile rurale, în anii ’90 a depăşit ritmul construcţiilor de la oraşe. Astfel de exemplu, în 1998 la sate au fost terminate construcţiile a 19289 locuinţe, pe când la oraşe numai 10403. Acest fapt denotă că tot mai mulţi locuitori apreciază condiţiile de trai şi de locuit de la ţară.

Există diferenţe însemnate pe regiuni privind dimensiunea acestora: locuinţele cu cele mai mici suprsfeţe de locuit le găsim în judeţul Botoşani, cele mai mari în judeţul Timiş. Numărul locuinţelor la 1000 de locuitori este de peste 400 în judeţele Cluj, Hunedoara, Sălaj şi Vâlcea, pe când acest indicator este de 304 în Bistriţa Năsăud şi de 306 în judeţul Constanţa. Într-o cincime din comune spaţiul locativ pe persoană este mai mic decât 10 m², iar într-a şasea parte din comune suprafaţa respectivă depăşeşte 14 m² .

Problema locativă în mediul rural constă într-un grad mai scăzut de confort. Conform datelor recensământului din 1992, locuinţele de la ţară au dispus în proporţie de 81,8% de bucătărie separată, numai 8 % au avut baie şi doar 5,8% erau dotate cu WC cu apă şi cu canalizare.

Nivelul dotării locuinţelor cu principalele instalaţii edilitare este ilustrat prin următoarele date: în 11,4% din locuinţe a fost introdusă alimentarea cu apă, în 10% canalizartea, iar numai 4,4% aveau asigurată încălzirea prin reâeaua de gaze naturale. În 93,6% din locuinţe era asigurată energia electrică.

Asigurarea apei de băut pentru populaţia rurală este nemulţumitoare; în multe sate se consumă apă din fântâni şi izvoare care nu sunt corespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar. În ultimii ani s-a îmbunătăţit situaţia privind instalaţiile edilitare dar diferenţa dintre oraş şi sat este încă foarte mare. Se observă diferenţe considerabile şi între regiuni: înzestrarea cu instalaţii edilitare este cea mai slabă în judeţele sudice şi estice ale ţării, şi cea mai bună în vest.

O problemă deosebită este canalizarea, care este asigurată numai în propăorţie de 14%, chiar şi în satele înzestrate cu conducte de apă potabilă, ceea ce duce la poluarea mediului. În mod deosebit lipseşte canalizarea în satele judeţelor Alba, Brăila, Călăraşi, Harghita şi Ialomiţa.

Situaţia transporturilor, a poştei şi a serviciilor de telecomunicaţii este mult mai nefavorabilă la sate decât la oraşe, afectând grav calitatea vieţii. Reţeaua drumurilor este rară, doar de 27,3 km de drumuri judeţene şi comunale la 100 km² teritoriu rural. Numai 3,1% din drumurile comunale sunt asfaltate, 3/5 sunt pietruite şi un sfert din totalul lor sunt drumuri de pământ. Numai jumătate din comune sunt apropiate de şosele. În 1997 în mediul rural au funcţionat 7214 oficii poştale, dar serviciul poştal lasă mult de dorit, mai ales în judeţele sudice.

La sate, la sfârşitul anului 1997, au funcţionat 2182 de centrale telefonice, revenind în medie 52 linii telefonice la 1000 de locuitori. Numai în 1160 de comune există legătură telefonică între centrul comunei şi satele aparţinătoare. Serviciul telefonic este mai bun în regiunile din nord-vest şi centru, mai slab în judeţele din sud şi est. În mediul rural au fost 148 abonamente radio şi 121 la televiziune, raportat la 1000 de locuitori, faţă de 208, respectiv 225 în oraşe.

Şi situaţia infrastructurii sociale, a învăţământului şi a sănătăţii este mai nefavorabilă la sate decât la oraş, influenţând în mod negativ potenţialul capitalului uman. Datele statistice arată că există o infrastructură socială relativ mai bună în regiunile mai dezvoltate, în aşezările mai mari, unde o parte relativ mare din populaţie lucrează şi în afara agriculturii. În satele intracarpatice reţeaua de şcoli este

mai dezvoltată decât în cele din est şi sud. La sat au revenit 13 elevi per cadru didactic, la oraş 6. La sate apar ca probleme starea necorespunzătoare a clădirilor şcolare, lipsa de dotare, transportul elevilor şi a cadrelor didactice, lipsa cadrelor didactice cu pregătire profesională adecvată (proporţia cadrelor fără diplomă este de 20,2%, la oraş de 7,6%) şi se manifestă şi lipsa de interes pentru învăţătură. Se observă că, în ultimii ani, participarea în învăţământul mediu este mai scăzută (media pe ţară fiind de 70%). În schimb, a crescut considerabil numărul studenţilor din învăţământul superior, şi anume, de la 164 mii de studenţi în anul universitar 1989/1990 la 408 mii în anul 1998/1999, dintre care 32% frecventează universităţi particulare. În anul 1998 învăţământul a beneficiat de 3,6% din PIB, din care 61,3% a revenit învăţământului superior, 16,55% învăţământului general şi 22,2% celui mediu.

Situaţia mai precară a serviciilor de sănătate în mediul rural este demonstrată prin faptul că unui medic îi revin 1525 locuitori la sat, faţă de 345 la oraş sau un cadru mediu sanitar îngrijeşte 568 locuitori la sat şi 117 la oraş. Rata mortalităţii infantile este de 23,3%o în comune şi 17,3%o la oraş şi la 1000 de locuitori le revin în medie 1,7 paturi spitaliceşti la sat şi 7,4 la ora). În 1997 Ministerului Sănătăţii i-au revenit 2,6% din PIB, crescând la 3,3% în 1998, dar valoarea reală era totuşi mai scăzută cu 10%.

Şeptelul viu este format din totalitatea animalelor existente într-o zonă la un moment dat. O parte a şeptelului viu este considerată ca o componentă a capitalului fix de exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac parte: - animalele de tracţiune (cai, boi de muncă etc.) - animalele de reproducţie şi de rentă (tauri reproducători, vaci de lapte, berbeci, scroafe etc.).

Cealaltă parte a şeptelului viu este formată din animalele în creştere destinate vânzării (tăuraşi la ăngrăşat, viţei, miei, porci la îngrăşat etc.), având toate caracteristicile capitalurilor circulante.

În perioada care a urmat anului 1989, inclusiv în 1998, a avut loc o reaşezare considerabilă a efectivelor de animale la toate speciile. În anul 1998, comparativ cu 1989, diminuarea efectivelor a fost de: peste 50% la bovine; peste 50% la porcine, 45% la ovine şi 48% la păsări. În perioada analizată sporirea efectivelor se înregistrează numai la o singură specie (cabaline) şi anume un spor de 36%.

Pentru alegerea raselor de animale de producţie se apreciază următoarele aspecte:

− caracteristicile privind cerinţele faţă de factorii naturali şi faţă de condiţiile de microclimat;

− potenţialul genetic privind randamentele posibil de obţinut (producţia medie de lapte – l/zi furajare), sportul mediu zilnic de creştere în greutate – g/zi furajare, producţia medie de lână – kg/cap, producţia medie de ouă – buc/cap etc.

− consumurile specifice de furaje (U.N./l lapte, U.N./cap, U.N./kg spor de creştere în greutate vie, kg furaj/kg spor de creştere în greutate vie etc.);

− structura raţiilor furajere solicitate; − consumurile de forţă de muncă solicitate; − reacţia la intensivizare; − investiţia specifică; − termenul de recuperare al investiţiei.

Plantaţiile, în funcţie de specie (pomi, viţă de vie, hamei), formează ramuri de sine stătătoare ale producţiei vegetale şi se caracterizează prin următoarele aspecte: 1. au durată mare de folosinţă (10 – 50 ani), fapt ce determină ca producţia (de

fructe, spre exemplu) să se caracterizeze printr-o rigiditate ridicată din punct de vedere al sortimentului pe specii şi soiuri de la un an la altul;

2. necesită un volum relativ mare de investiţii pe unitatea de suprafaţă, a căror recuperare se realizează după un număr mare de ani, în funcţie de perioada de la înfiinţare până la intrarea pe rod, de durata de exploatare şi eficienţa economică a producţiei;

3. durata de folosinţă a investiţiei este determinată de sistemul de exploatare (clasic, intensiv, superintensiv), specie, soi, frecvenţa accidentelor naturale etc.;

4. în perioada de folosire, productivitatea este neuniformă cu implicaţii asupra acţiunii de amortizare a investiţiei iniţiale;

5. prin exploatare neraţională în pomicultură se poate instala fenomenul de periodicitate în rodire;

6. plantaţiile, în general, folosesc intensiv mijloacele de producţie, inclusiv pământul şi forţa de muncă, comparativ cu celelalte ramuri ale producţiei vegetale;

7. reprezintă filtre naturale contribuind la îmbunătăţirea mediului ambiant, precum şi perdele de protecţie împotriva poluării, incendiilor, furtunilor.

Indici tehnico-economici cu ajutorul cărora apreciem plantaţiile sub aspect economic sunt: • densitatea la unitate de suprafaţă; • producţia medie; • costul de producţie; • profitul pe unitatea de produs şi pe unitatea de suprafaţă; • cheltuieli la 1000 lei Qm; • investiţia specifică; • durata de la plantare până la intrarea pe rod; • durata de exploatare a plantaţiei; • termenul de recuperare a investiţiilor iniţiale + cheltuielilor solicitate cu întreţinerea de la plantare până la intrarea pe rod.

Potenţialul industrial este determinat de resursele primare şi de resursele de capital locale, de situaţia geografică şi de tradiţii.

Exceptând mineritul şi industria energetică, activitatea neagricolă se desfăşoară în cea mai mare parte în intreprinderi mici şi mijlocii. Din cele 661657 intreprinderi mici şi mijlocii, numai 17% funcţionează în mediul rural. Se observă o diferenţă însemnată şi pe regiuni. Intreprinderile mici şi mijlocii joacă un rol important atât la sate, cât şi în oraşe, deoarece creează locuri de muncă; totodată prin acomodarea elastică şi mărirea eficienţei dezvoltă şi cultura competiţiei. 21% din micile intreprinderi s-au format în regiunea sudică şi este caracteristic faptul că circa 70% din intreprinderile din mediul rural se ocupă de comerţ.

Numărul unităţilor care se ocupă de meşteşuguri şi servicii destinate populaţiei a scăzut la 46,6% în 1997 faţă de nivelul anului 1989. Numărul unităţilor de servicii din mediul rural – care funcţionau în majoritatea cazurilor sub formă de cooperative de consum – s-a redus, pe de o parte din cauza scăderii cererii, dar pe de altă parte din cauza muncii defectuoase de organizare şi marketing.

România dispune de un însemnat potenţial de dezvoltare a industriei alimentare în spaţiul rural (este asigurată o gamă largă de materii prime vegetale şi animale, există resurse umane, iar capacităţile de producţie existente sun utilizate parţial - în industria cărnii în proporţie de circa 20%, în cea a laptelui de 41%, în producţia de biscuiţi 34%, în producţia de ulei de soia 26%, în industria zahărului 49%, în industria de conserve de legume 12% etc).

Ca o completare de venituri pentru gospodăriile din mediul rural, s-a început dezvoltarea turismului rural şi a agroturismului. Numeroase zone rurale din România au valori naturale şi culturale, care pot fi integrate în turismul naţional şi internaţional. Au luat fiinţă organizaţii civice şi asociaţii profesional (Asociaţia Naţională de Turism Rural Ecologic şi Cultural – ANTREC; Federaţia de Dezvoltare Montană şi Rurală - FRDMR), care servesc la dezvoltarea turismului rural. Conform unor date aproximative circa 2000 de gospodari s-au folosit de posibilităţile oferite de turismul rural.

Concepte de bază

21. Resursele primare 22. Populaţia activă 23. Resursele naturale 24. Populaţia ocupată 25. Fondul funciar 26. Şomajul 27. Calitatea fondului funciar 28. Resursele de capital 29. Note de bonitare 30. Capitalul funciar 31. Potenţialul agricol 32. Capitalul de exploatare 33. Potenţialul turistic 34. Şeptelul mort 35. Potenţialul forestier 36. Şeptelul viu 37. Resursele de muncă 38. Potenţialul industrial 39. Populaţia totală-indicatori de

apreciere 40. Potenţialul exploataţiilor agricole

Probleme de discutat 7. Resursele naturale ale spaţiului rural 8. Resursele de muncă ale spaţiului rural 9. Resursele de capital ale spaţiului rural 10. Potenţialul agricol şi forestier al spaţiului rural 11. Potenţialul turistic al spaţiului rural 12. Potenţialul industrial al spaţiului rural

Bibliografie

8. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia 9. Dona, I. (2000)-Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti 10. Kohls, R.L. and Uhl, I.N. (1990)-Marketing of Agricultural products, seventh

edition. Macmillan Publishing Company. 11. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare rurală durabilă, Ed. Planeta, Bucureşti 12. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara 13. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României

în vederea aderării la UE, Ed. Agroprint Timişoara 9. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and

Associates. 14. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi. 10. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegională şi rurală, Presa Universitară

Clujeană. Zonarea spaţiului rural

2.1. Probleme metodologice

Metodologia diagnozei este concepută pentru a evidenţia şi caracteriza cât mai fidel posibil situaţia dezvoltării spaţiului rural la un moment dat. În acest scop se analizează toate localităţile rurale, după modelul prezentat în subcapitolul “analiza şi diagnoza spaţiului rural” (cu ajutorul celor 7 criterii, a subcriteriilor şi a celor 77 de indicatori), funcţie de factorii dezvoltării prezenţi în teritoriu.

Diagnoza complexă multicriterială a spaţiului rural implică parcurgerea următoarelor etape:

1. punerea la punct a metodologiei care face posibilă trecerea de la informaţiile analitice furnizate de cele şapte criterii la informaţiile sintetice care furnizează o imagine globală asupra dezvoltării spaţiului rural. În această fază, informaţiile detaliate vor fi sintetizate sub forma unor indici agregaţi calculaţi pe criterii, care în final vor fi agregaţi într-un index sintetic final pentru întregul spaţiu rural (ex. indicele dezvoltării umane).

Valoarea indicatorilor şi ale criteriilor utilizate pentru studierea dezvoltării rurale este diferenţiată. Criteriile fizico-geografice, de locuire, infastructură tehnică,

Capitol

social şi ecologic au o funcţie de diagnozare a stadiului în care se află dezvoltarea rurală. Criteriile demografic şi economic pe lângă această funcţie au şi funcţia de identificare şi punctare a factorilor care au un rol principal în dezvoltarea endogenă a spaţiilor rurale. Între indicatorii celor două criterii, demografic şi economic, poate fi făcută o distincţie operaţională prin împărţirea lor în două grupe separate astfel: indicatori ce exprimă situaţii şi indicatori ce exprimă resurse.

Utilitatea unei asemenea distincţii este actuală în planul direcţiilor strategice de dezvoltare, deoarece aceasta exprimă: • informaţiile ce caracterizează situaţia spaţiului rural şi vizează în

principal evaluarea nivelului de dezvoltare a spaţiului rural; • informaţia ce reprezintă resursele pentru a indica politicile de dezvoltare,

care s-ar putea referi, de ex., la îmbunătăţirea exploatării forestiere, a dotării tehnice şi a infrastructurii sociale etc. şi a căilor de valorificare cât mai eficient posibil a potenţialului specific al fiecărei zone.

În funcţie de importanţa pe care indicatorii şi criteriile o prezintă în cadrul analizelor, aceştia vor fi integraţi în algoritmul calculelor cu valori de integrare diferite. Ca rezultat al operaţiunilor matematice de agregare, cele 2686 comune sunt distribuite pe o scală relativ extinsă. Valorile minime şi maxime ale indicilor noii serii de indici, aşa cum au rezultat din calcule, nu coincid în nici un caz cu valorile minime şi maxime ipotetice, determinate pentru situaţia în care o comună acumulează scorul maxim posibil iar alta ar acumula scorul minim posibil. Lipsa coincidenţei între cele două minimuri şi cele două maximuri semnifică faptul că în România nu există comune care să aibă numai fenomene pozitive şi altele care să aibă numai fenomene negative. În acest scop poate fi trasă o concluzie cu valoare metodologică din manifestarea politicilor de dezvoltare: pe de o parte, faptul că orice comună, oricât de subdezvoltată este ea, are totuşi aspecte pozitive în dezvoltarea evoluţiei sale şi, pe de altă parte, faptul că nu există comună care să nu lase să se vadă unele disfuncţii în dezvoltarea lor, oricât ar fi ea de dezvoltată.

Când se construieşte scala distribuţiei valorilor indicilor agregaţi care măsoară performanţa prin criterii, există două opţiuni de a răspunde la întrebarea: “ce fel de standard va fi utilizat pentru măsurarea performanţei?”: • construirea unei scale care să aibă un maxim şi un minim ipotetic, sau • construirea unei scale care să aibă ca minim şi maxim valorile actuale

obţinute din indicii calculaţi. Diferenţa dinte aceste două procedee este substanţială şi are o importanţă

semnificativă din mai multe puncte de referinţă: • în primul rând, scala ne ajută să apreciem modul în care o comună este

poziţionată în comparaţie cu maximum posibil de realizat pentru criteriul respectiv (căutarea celui mai bun nivel posibil);

• în al doilea rând, scale ne ajută să apreciem poziţia comunei faţă de un nivel relativ bun, căutat în cursul analizei.

Se consideră că soluţia a doua este de preferat pentru că este de preferat să se compare o comună cu alta, să se compare fiecare comună cu sine însăşi în timpul analizei şi nu cu o situaţie ideală care ar putea fi diferit construită.

În etapa 1 se parcurg 4 operaţiuni: a) selectarea indicatorilor relevanţi pentru constituirea indexului de criterii agregate; b) stabilirea ponderii fecărui indicator, respectiv criteriu, în cadrul calculelor

algoritmului indicilor agregaţi; c) evaluarea intensităţii comportamentului indicatorilor în funcţie de scara stabilită

pentru fiecare indicator;

d) computerizarea scorului obţinut de către fiecare criteriu pentru fiecare indicator/criteriu.

2. definirea unor arii cu ajutorul fiecărui criteriu pe baza algoritmului de agregare şi a integrării lor în trei categorii: peste medie, în jurul mediei şi sub media valorilor naţionale. Pentru două dintre criterii: demografic şi social, în funcţie de indicatorii caracteristici pentru fenomenul respectiv, există agregări intermediare: după indicatorii situaţiei şi ai potenţialului (resurselor). În acest caz trebuie realizată o agregare globală privind aspectele menţionate;

3. identificarea zonelor rezultate din punctul de vedere al localizării lor geografice;

4. transpunerea pe hartă a zonelor după fiecare criteriu; prezentarea grafică a zonificării după fiecare criteriu include trei reprezentări: o hartă cu indicatorii iniţiali incluşi în analiză, o hartă care arată rezultatul cumulării indicatorilor şi o hartă care arată zonarea finală;

5. prezentarea problemelor dezvoltării rurale. Rezultatele informaţilor agregate arată că zonele rurale variază în privinţa

mărimii geografice şi a gradului lor de dezvoltare, putând fi identificate zone cu bază adecvată de dezvoltare şi zone cu perspective scăzute de dezvoltare. Diagnosticul final reprezintă o sinteză a caracteristicilor spaţiului rural care conduce la zonificarea acestuia după gradul de variaţie al variabilelor considerate ca un sistem multicriterial.

Zonarea spaţiului rural este punctul de plecare pentru formularea principiilor, politicilor (direcţiilor) şi obiectivelor strategice de dezvoltare rurală.

2. 2. Tipologia comunelor

În funcţie de factorii care condiţionează dezvoltarea endogenă a comunelor (valoarea indicatorilor calculaţi) se identifică zonele cu caracteristici relativ omogene. Astfel luând în considerare multitudinea problemelor ce trebuie rezolvate în cadrul zonelor rurale, au fost identificate trei categorii de zone rurale, care desemnează trei tipuri de comune: a) comune în care predomină factorii restrictivi ai dezvoltării (comune care au

nevoie de asistenţă pentu dezvoltarea lor); b) comune cu condiţii medii; c) comune în care predomină factorii favorizanţi ai dezvoltării, acestea putând

deveni sâmburi de dezvoltare regională. Distribuţia comunelor pe aceste trei tipuri permite constatarea ca există o

grupare relativă care face posibilă identificarea unor regiuni mici sau mari în care se constată în mod omogen circumstanţele unui anumit fenomen. În felul acesta s-ar putea realiza o zonificare tipologică a trăsăturilor criteriale ale spaţiului rural în concordanţă cu tipul major al comunelor.

Astfel, se trece de la tipologia comunelor la tipologia zonelor. Ca rezultat, se realizează o zonificare cumulativă a teritoriului rural, după fiecare criteriu, care ia în considerare elementele furnizate de către indicatorii analizaţi în cursul analizei.

Principiile care stau la baza definirii criteriale a zonelor rurale sunt următoarele: a) justapunerea relativă a numeroase teritorii administrative ale comunelor care

sunt incluse în aceleaşi categorii de circumstanţe ale fenomenului măsurat; b) unitatea şi coerenţa trăsăturilor fizice şi geografice ale zonelor identificate; c) unitatea valorilor culturale, a tradiţiilor şi a modelelor de evoluţie.

În funcţie de criteriile selectate, ar putea fi identificate, la nivel naţional, trei categorii majore ale spaţiului rural:

• bine dezvoltate; • mediu dezvoltate; • subdezvoltate.

Zonificarea este o fază absolut necesară pentru stabilirea strategiilor şi politicilor de dezvoltare sectorială care răspund nevoilor specifice şi care permit conservarea individualităţii fiecărei regiuni. Caracteristicile specifice ale zonelor vor da un conţinut relativ diferenţiat politicilor destinate fiecărui tip de zonă şi în cadrul fiecărui tip, un conţinut diferenţiat actualelor zone. Din multitudinea zonelor trebuie identificate mai ales acelea care au dificultăţi şi pentru care trebuie adoptată o atitudine de sprijinire în procesul lor de dezvoltare şi de regenerare.

Zonificarea finală asigură cadrul necesar pentru formularea diferenţiată, pe baze realiste a politicii de dezvoltare integrată a zonelor rurale care trebuie aplicată pe tipuri de zone identificate prin diagnoza dezvoltării rurale. Delimitarea şi identificarea zonelor reprezintă rezultatul mixt al interpretării informaţiilor statistice prelucrate pe baza algoritmilor matematici şi a opiniilor experţilor care participă la analiza şi diagnoza spaţiului rural.

2. 3. Principalele caracteristici ale spaţiului rural din România

Aşa cum s-a menţionat, spaţiul rural din România este format din teritoriul

celor 2686 comune care cuprind 12.751 de sate. Spaţiul rural, astfel determinat, reprezintă o suprafaţă de 21.276,0 mii ha, respectiv 89 % din suprafaţa ţării. Populaţia rurală este în prezent de 10,1 mil. locuitori, respectiv 45 % din populaţia totală. Numărul gospodăriilor din spaţiul rural este de 3.311.000, respectiv 46,8 % din numărul total de gospodării din ţară, însă numărul de locuinţe este de 3.656.000 locuinţe, respectiv 46,8 % din numărul total de locuinţe.

Această zonă este depozitul celor mai importante resurse economice: materii prime pentru industrie, resurse agricole, resurse silvice, resurse turistice şi balneare. Agricultura împreună cu silvicultura şi cu exploatarea forestieră – principalele activităţi economice din spaţiul rural – au o contribuţie importantă la formarea PIB, care a fost de 19,1% în 1997. Populaţia ocupată în aceste ramuri economice reprezintă peste 1/3 din totalul populaţiei ocupate în ţară.

Studiile efectuate arată că în cadrul spaţiului rural există diverse elemente valoroase cum ar fi: potenţial uman (forţa de muncă numeroasă, rezerve de tineret care asigură regenerarea acesteia, parţial instruită în operaţini neagricole); potenţial de pământ (teren agricol cu calităţi productive ridicate, care permit diversificarea culturilor şi randamente excepţionale); potenţialul forestier; rezervaţii şi monumente ale naturii; zone cu peisaj special şi valori patrimoniale (istorice, culturale, arhitecturale şi etnografice).

Cu toate aceste elemente potenţial valoroase, importantele bulversări care au avut loc în zona rurală în ultimele decenii au avut un efect regresiv, atfel întreaga zonă rurală a României este caracterizată printr-un important nivel de subdezvoltare

Investigarea spaţiului rural pe baza celor şapte criterii (fizic-geografic, demografic, economic, de locuire, infrastructura, social, ecologic) a permis detectarea problemelor sectoriale majore ale spaţiului rural, atât cele caracteristice întregii zone cât şi a celor specifice anumitor zone. Principalele probleme sunt:

1. Aspecte fizico-geografice: existenţa unuia sau a mai multor factori de risc, cum ar fi: inundaţii, alunecări de teren, cutremure de pământ cu magnitudine mare, precipitaţii reduse, resurse de apă reduse. Deşi aceste riscuri sunt frecvente în cadrul teritoriului numai 1/5 din teritoriul naţional este expus unor situaţii majore din acest punct de vedere.

2. Aspectele demografice: a) continuarea depopulării ( în perioada 1992-1998, populaţia rurală s-a redus cu aproximativ 240.000 de persoane, respectiv cu 2,4%; b) accentuarea dezechilibrelor demografice: procentul populaţiei în vârstă continuă să crească (media vârstei populaţiei rurale a atins 38,5 ani în 1997), ceea ce generează o rată a mortalităţii foarte ridicată.

3. Aspectele economice: a) diversificarea redusă a activităţilor economice: economia celei mai mari părţi a localităţilor rurale bazată exclusiv pe agricultură; activităţile neagricole existente sunt în general activităţi industriale legate de exploatarea resurselor naturale; b) agricultura neperformantă -–prevalează agricultura mică ce poate asigura numai subzistenţa familiei, lipseşte echipamentul necesar; c) număr de locuri de muncă redus şi lipsa atractivităţilor adaptate pentru populaţia tânără – numărul locurilor de muncă oferite este redus în special ca rezultat al activităţilor industriale limitate ca şi activitatea de construcţii din oraşe; d) tendinţa forţei de muncă de a emigra în continuare spre oraşe sau chiar spre alte ţări; e) veniturile scăzute ale populaţiei – cel mai mare procent al veniturilor populaţiei provine din agricultură, ori cum agricultura operează în condiţii precare, veniturile asigurate sunt foarte scăzute;

4. Aspectele de locuire: a) situaţia locuinţelor este slabă pentru circa 38% din populaţie; b) lipsa alimentării cu apă în interiorul locuinţei pentru 84% din numărul locuinţelor; c) procent ridicat de locuinţe construite din materiale nedurabile (62% din totalul locuinţelor); d) îmbătrânirea stocului de locuinţe (aproape 75% din totalul locuinţelor sunt mai vechi de 30 de ani).

5.Infrastructura: a) situaţia precară a drumurilor – cea mai mare parte a drumurilor comunale nu sunt modernizate şi peste 61% din populaţia rurală nu are acces direct la principalele drumuri şi la reţeaua de căi ferate; b) alimentarea cu apă este insuficientă şi inadecvată – 57% din locuitorii comunelor nu beneficiază de un sistem de alimentare cu apă din reţeaua publică de alimentare cu apă, iar acolo unde există un asemenea sistem, el este localizat numai în localitatea de reşedinţă a comunei iar cantitatea de apă este insuficientă.

6. Infrastructura socială şi serviciile adecvate: a) numărul medicilor în spaţiul rural este insuficient –numărul locuitorilor pe un medic este de trei ori mai mare decât în zona urbană; b) reţeaua de învăţământ are o diversificare redusă, clădirile şcolilor oferă condiţii inadecvate şi sunt slab dotate cu echipament specializat; c) rata înaltă a mortalităţii infantile ca urmare a nivelului de viaţă scăzut şi a precarităţii asistenţei sanitare; d) pauperizarea populaţiei – intre 62 şi 65 % din totalul persoanelor din România care trăiesc sub standardul de sărăcie se găsesc în zona rurală.

7. Calitatea factorilor de mediu: a) degradarea solului ca urmare a acţiunii omului: aproape 50 % din numărul total al comunelor prezintă o degradare puternică şi foarte puternică a solului şi 37% dintre comune prezintă o degradare medie a solurilor; b) degradarea pădurilor, în principal printr-o despădurire necontrolată, poluare şi pesticide.

Aceste fenomene şi procese se petrec în mod diferenţiat în teritoriu în funcţie de mediul natural, evoluţia istorică şi relaţiile cu centrele orăşeneşti.

2.4. Zone rurale în care predomină factorii favorizanţi ai dezvoltării

Zonele rurale în care prevalează factorii favorabili dezvoltării economico-sociale sunt caracterizate printr-un larg evantai de resurse naturale (în principal resurse minerale ale subsolului, vegetaţie forestieră, suprafeţe agricole productive, elemente valoroase ale mediului natural).

Această zonă cuprinde următoarele teritorii: • Maramureş (judeţele Maramureş şi Satu mare); • Rodna – Bârgău – Călimani (judeţele Bistriţa Năsăud, Suceava, Mureş); • Ciuc – Valea Bistriţei (judeţele Harghita, Neamţ); • Zona periurbană Bucureşti (judeţul Ilfov); • Dobrogea de Sud-Est (judeţul Constanţa); • Depresiunea Braşov, Valea Prahovei, Subcarpaţii Munteniei (judeţele

Braşov, Prahova, Dâmboviţa, Argeş); • Sibiu – Lotru (judeţele Sibiu, Vâlcea); • Porţile de Fier, Valea Cernei–Tismana (judeţele Mehedinţi, Caraş-

Severin, Gorj); • Câmpia Banatului (judeţele Timiş, Arad); • Culuarul Criş – Someş (judeţele Cluj, Bihor);

În aceste teritorii se au în vedere obiective cum ar fi: a) promovarea diversificării activităţilor economice; b) implantarea de intreprinderi mici şi mijlocii cu profil agicol, industrial, artizanat,

comercial şi servicii; c) dezvoltarea infrastructurii tehnice; d) utilizarea eficientă a resurselor naturale, acordând atenţie creării condiţiilor

specifice pentu dezvoltarea activităţilor de receere şi turism rural; e) transformarea agriculturii într-o activiate performantă şi diversificată; f) dezvoltarea potenţialului uman; g) reabilitarea, protecţia şi conservarea zonelor cu valoare naturală şi peisaj frumos h) implicarea populaţiei locale în procesul de dezvoltare al acestor zone.

2. 5. Zone rurale în care predomină factorii defavorabili dezvoltării

Aceste zone sunt caracterizate prin lipsa unei diversificări a activităţilor

economice, ceea ce dă o dependenţă excesivă de agricultură. Activităţile economice au o eficienţă foarte scăzută datorită numărului mic de activităţi viabile, ponderii scăzute a sectorului creşterii animalelor, deficienţelor în tehnologiilor agricole şi în marketingul produselor agricole.

Infrastructura socială este critică, infrastructurile de alimentare cu apă şi de canalizare sunt inexistente, accesul la principalele şosele şi la reţeaua de căi ferate este dificilă sau practic inexistentă în anumite perioade ale anului. Degradarea mediului este în continuă creştere, în principal în ceea ce priveşte solul, apele de suprafaţă şi vegetaţia forestieră. Aceste zone pot fi considerate zone sărace.

Principala preocupare privind aceste zone constă în scoaterea lor din condiţiile de sărăcie, ceea ce ar putea fi făcut, în principal, prin:

• realizarea infrastructurilor tehnice; • realizarea unei agriculturio diversificate şi performante; • diversificarea activităţilor economice; • accelerarea procesului de privatizare în agricultură; • orientarea gospodăriilor agricole spre activităţi viabile; • îmbunătăţirea infrastructurilor sociale; • protecţia, reabilitarea şi salvgardarea factorilor mediului natural; • implicarea populaţiei locale în procesul de dezvoltare rurală.

Zonele rurale în care predomină factorii defavorabili dezvoltării economico-sociale sunt următoarele: a) Moldova de Nord-Est: Judeţele Botoşani şi Iaşi; b) Moldova Centrală”: Judeţele Neamţ, Vaslui, Bacău, Galaţi; c) Delta Dunării: Judeţul Tulcea; d) Dobrogea Centrală şi de Sud-Vest: Judeţele Constanţa şi Tulcea; e) Câmpia Bărăganului: Judeţele Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Brăila, Vrancea; f) Subcarpaţii de Curbură: Judeţele Vrancea, Buzău, Prahova; g) Câmpia Teleorman: Judeţele Giurgiu, Teleorman, Olt şi Argeş; h) Oltenia de Sud: Judeţele Dolj şi Mehedinţi; i) Zona Banat: Judeţul Caraş-Severin; j) Munţii Apuseni: Judeţele Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara; k) Podişul Someşan: Judeţele Sălaj, Bihor, Satu Mare, Cluj; 2.6. Sistemul instituţional al dezvoltării rurale

Dezvoltarea rurală în România se realizează, în general, în conformitate cu principiile din UE, luând în considerare specificul autohton.

Pentru implementarea politicilor de dezvoltare rurală şi regională în România s-au delimitat 8 regiuni de dezvoltare (legea nr.151/1998 - regiunile cuprind 4-7 judeţe şi reprezintă nivelul NUTS 2 - considerat nivelul de bază al politicilor de dezvoltare regională - tab. 2.1.), în care acţionează 3 tipuri de instituţii şi anume:

• Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională (ANDR), cu reprezentare naţională şi la nivelul celor 8 regiuni;

• Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR), cu reprezentare naţională şi la nivelul celor 8 regiuni;

• Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională (FNDR) – îşi desfăşoară activitatea sub controlul ANDR.

Regiunile au fost organizate prin voinţă politică centrală, decizia a fost întemeiată mai puţin pe legături interjudeţene, bazate pe o dezvoltare organică. Esenţial este că mărirea lor, din punctul de vedere al dezvoltării, corespunde

“masei critice”. Spaţiul rural are cea mai mare pondere (94%) în regiunea din nord-est; tot aici şi ponderea populaţiei rurale este cea mai mare (55,7%). În regiunea capitalei spaţiul rural este de 84,3%, iar populaţia rurală de numai 11,1%.

În România se observă diferenţe însemnate între regiuni privind gradul de dezvoltare, exprimat şi prin indicatorul sintetic de bunăstare, numit Indicele de Dezvoltare Umană (IDU – Human Development Index – HDI) (tab. 2.2.).

Repartizarea producerii Produsului Intern Brut (PIB) pe regiuni arată, de asemenea, decalaje economice (tab.2.3). Cea mai săracă este regiunea de nord-est, iar cea mai bogată este cea a capitalei şi împrejurimilor, respectiv regiunea vestică.

Tabelul 2.1. Regiunile de dezvoltare (statistice) ale României

Nr. crt. Denumirea Judeţele aparţinătoare Supra-faţa

km² Populaţia mii pers.

Densita-tea

populaţiei pers./km²

1. Nord-est -NE Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui 36850 3785 102,70

2. Sud-est - SE Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea 35762 2943 82,33

3. Sud - S Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman

34453 3496 101,54

4. Sud-vest - SV Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi, Vâlcea. 29212 2420 82,85

5. Vest - V Arad, Caraş Severin, Hunedoara, Timişoara 32034 2074 64,76

6. Nord-vest - NV

Bihor, Cluj, Nistriţa Năsăud, Maramureş, Satu Mare, Sălaj 34159 2862 83,87

7. Centru - C Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu 34100 2661 78,08

8. Bucureşti Ilfov, municipiul Bucureşti 1821 2305 1265,80 TOTAL România 42 judeţe 238391 22546 94,60

Sursă: Anuarul Statistic al României 1998, CNS Tabelul 2.2.

Indicele Dezvoltării Umane (IDU)

Regiuni PIB/loc.

PPC 1997

Speranţă de viaţă la naştere

1995-1997

Gradul de alfabetizare a

populaţiei adulte 1997

Rata brută de cuprindere în

toate nive-lurile de

învăţământ 1997/1998

Indicele dezvoltă-rii umane

(IDU) 1997

Dolari SUA an % %

1. NE 3011 69,0 96,9 59,6 0,716 2. SE 4142 68,8 97,0 59,9 0,733 3. S 3680 69,0 95,0 57,6 0,720 4. SV 3875 69,1 95,6 61,8 0,729 5. V 4556 68,1 97,8 65,1 0,741 6. NV 3563 38,3 97,2 63,0 0,725 7. C 4089 69,7 98,5 61,2 0,741 8. Bucureşti 5648 69,5 98,9 82,3 0,785 România 3964 69,0 97,0 62,9 0,734

Sursă: Raportul naţional al dezvoltării umane. România 1999, p. 119 Tabelul 2.3.

PIB total şi pe locuitor, pe regiuni (1996) PIB pe locuitor Regiuni PIB total

mld. lei % mii lei % 1. NE 13933,4 12,9 3678,1 76,6 2. SE 14224,4 13,1 4823,8 100,6 3. S 15334,5 14,1 4367,8 91,9 4. SV 10703,3 9,9 4405,9 91,9 5. V 11720,5 10,8 5644,1 117,7 6. NV 12919,6 11,9 4497,2 93,8 7. C 13632,5 12,6 511,7 106,6 8. Bucureşti 15924,7 14,7 6879,5 143,5 România 108390,9 100,0 4794,4 100,0

Forrás: Tribuna Economică nr.16/1999

Nivelul indicatorilor demografici şi schimbările lor arată diferenţe semnificative, pe de o parte între regiuni, pe de altă parte între aşezările urbane şi rurale (tab. 2.4.).

Tabelul 2.4. Indicatori demografici şi de ocupare a forţei de muncă pe regiuni

şi în comparaţie urban-rural Rata medie anuală de creştere a populaţiei 1990-1998

Ponderea populaţiei de 0-15 ani

Ponderea populaţiei de 65 ani şi peste

Numărul şomerilor înregistraţi 1997

Rata şomajului 1997

Ponderea tinerilor în total şomeri 1997

Regiuni

% % % mii pers. % % 1. NE 0,2 23,1 12,2 201,0 12,2 42,8 2. SE -0,2 20,8 12,0 119,5 9,4 38,6 3. S -0,3 19,9 14,2 121,0 8,0 42,6 4. SV -0,2 20,2 14,1 100,7 9,1 37,6 5. V -0,9 19,6 12,7 80,1 8,3 27,5 6. NV -0,5 21,0 12,1 102,8 8,1 33,6 7. C -0,9 20,6 12,0 106,5 8,7 40,0 8.Bucureşti -0,5 16,6 13,3 49,8 5,4 34,2 România -0,4 20,5 12,8 881,4 8,9 38,3 Sursă: Raportul Naţional al Dezvoltării Umane. România 1999, p.130-133

Situaţia ocupării pe ramuri a celor care trăiesc la sat, prezintă diferenţe însemnate pe regiuni (Tab. 2.5.).

Tabelul 2.5. Ponderea celor ocupaţi în agricultură faţă de total populaţie ocupată şi repartizarea

celor ocupaţi din mediul rural pe ramuri (1997) Ocupaţi în agricultură Ponderea celor ocupaţi pe ramuri din mediul

rural Regiuni

Număr mii

Pondere %

Agriucultură %

Industrie, construcţii %

Servicii %

1. NE 658,1 45,6 78,9 10,8 10,3 2. SE 461,6 40,0 74,6 12,8 12,6 3. S 595,8 43,0 64,4 21,2 14,4 4. SV 453,3 45,2 75,2 12,6 12,2 5. V 881,4 31,1 67,9 14,0 18,1 6. NV 1173,9 42,0 68,2 16,9 14,9 7. C 1115,1 29,7 59,1 24,0 16,9 8. Bucureşti 866,8 6,3 30,3 39,2 30,5

România 3322,1 36,8 69,8 16,7 13,5 În România, în 1997, la nivelul economiei naţionale, agricultura se situa pe

primul loc, cu o pondere de 36,85% a ocupării forţei de muncă, iar această poziţie era şi mai valabilă pentru mediul rural, unde acest procent avea valoarea medie de 69,8%. Procentul ridicat de ocupare în agricultură semnalează regresul absolut şi relativ al celorlalte ramuri şi reprezintă o situaţie de forţă majoră, ceea ce se răsfrânge negativ asupra productivităţii muncii agricole.

Mai mult de două treimi din gospodăriile rurale sunt conduse de către vârstnicii de peste 50 de ani, ei sunt proprietarii terenurilor, procentul celor tineri, sub 35 de ani printre proprietarii de pământ este în medie de 13%.

O problemă o constituie şi faptul că pregătirea şcolară a populaţiei rurale din România rămâne mult în urmă faţă de nivelul orăşenesc (tab.2.6.). Proporţia celor fără şcoală medie depăşeşte 30% (Botoşani, Vaslui, Buzău, Vrancea, Călăraşi, Olt) şi

chiar 40% (Giurgiu, Teleorman), ceea ce caracterizează calitatea forţei de muncă rurale. Datele amintite arată clar că, dezvoltarea rurală nu este numai o problemă economică, ci şi una socială importantă în România.

Tabelul 2.6. Repartizarea populaţiei active pe niveluri de instruire în mediul urban şi rural (în %)

Nivelul de instruire Urban Rural Superior 12,1 1,7 Mediu, total 83,6 73,0 Din care: clasele V-VIII şi IX-X 21,7 38,7 Cel mult I-IV clase 4,3 25,3

În privinţa potenţialului agricol există deosebiri regionale însemnate (tab. 2.7.).

Tabelul 2.7. Fondul funciar

Regiuni Suprafaţa agricolă/locuitor Suprafaţa agricolă/lucrător în agricultură

1. NE 0,56 3,30 2. SE 0,79 5,08 3. S 0,70 4,23 4. SV 0,75 4,11 5. V 0,94 7,12 6. NV 0,72 4,37 7. C 0,72 5,89 8. Bucureşti 0,05 2,28 România 0,65 4,55

Concepte de bază - Zonarea spaţiului rural, criterii şi

indicatori - Factorii defavorabili dezvoltării

rurale - Tipologia comunelor - NUTS 2 în România - Factorii favorabili dezvoltării rurale - Instituţiile dezvoltării rurale din

România Probleme de discutat

8. Zonarea spaţiului rural – metodologie şi rezultate 9. Tipologia comunelor 10. Caracteristicile spaţiului rural din România

Bibliografie 14. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrară, Ed.USAMV Iaşi 15. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia 16. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare durabilă rurală, Ed. Planeta Bucureşti 17. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and

Associates. 18. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi 19. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegională şi rurală, Presa Universitară

Clujeană.

Strategiile, politicile, programele şi

proiectele de dezvoltare rurală 3.1. Strategiile pentru dezvoltarea rurală Pentru a răspunde numeroaselor probleme care le implică dezvoltarea rurală,

literatura de specialitate preconizează utilizarea unui instrument care şi-a demonstrat utilitatea la nivelul intreprinderilor, şi anume: demersul strategic. Marile intreprinderi utilizează de multă vreme această tehnică pentru a ajuta luarea deciziilor în legătură cu situarea în faţa concurenţei pe pieţe în funcţie de “interesul” lor, de capacităţile de producţie şi de oportunităţile care li se oferă.

Aplicat la teritoriile rurale, demersul strategic va trebui să permită a se adăuga la indispensabilul diagnostic al forţelor şi slăbiciunilor sistemului practicat în mod curent în amenajarea rurală, o viziune pe termen mediu şi lung a evoluţiilor spaţiului rural. Ceea ce se aşteaptă cel mai mult de la o asemenea abordare strategică este o evaluare a potenţialităţilor spaţiului rural în raport cu pieţele şi cu concurenţa, ceea ce permite partenerilor locali să opereze alegerile de dezvoltare în deplină cunoştinţă de cauză şi să-şi stabilească priorităţile pentru a concentra mijloacele publice de intervenţie asupra sectoarelor celor mai promiţătoare. Formularea strategiilor de dezvoltare rurală reprezintă o etapă firească ce

urmează analizei-diagnostic a zonei rurale, şi a cărei sarcină constă în a stabili obiectivele prioritare pe care se vor axa apoi acţiunile concrete prevăzute în programele de dezvoltare rurală. În cadrul analizei-diagnostic, după ce s-a conturat problematica spaţiului rural, se identifică în primul rând aspectele cele mai dificile, dificultăţile, constrângerile, slăbiciunile ce trebuie să facă obiectul acţiunilor viitoare de îndreptare. Strategiile trebuie să cuprindă măsurile prioritare şi regiunile prioritare de intervenţie.

Un model de formulare a strategiilor de dezvoltare rurală îl găsim chiar în documentele U.E., care, după ce identifică (în cadrul analizei-diagnostic) problemele tip cărora trebuie să le facă faţă dezvoltarea viitoare a spaţiului rural, formulează şi strategiile de bază posibile. Ex:

Prima problemă tip: presiunea evoluţiei moderne asupra lumii rurale Orientarea strategică; protecţia mediului şi amenajarea spaţiului rural Problema care se pune aici este, înainte de toate, de a păstra spaţiul rural

intact din punctul de vedere al mediului înconjurător, nu numai pentru ca el să poată îndeplini funcţiile sale de tampon ecologic de reproducţie naturală, ci de asemenea pentru a-i oferi în mod durabil noi perspective de dezvoltare ca zonă de primire pentru recreere şi pentru petrecerea timpului liber de către populaţiile urbane.

Global, obiectivul de urmărit aici este deci mult mai puţin cel al accelerării dezvoltării economice ci cel al unei protecţii întărite a mediului rural faţă de presiunea intereselor concurente pentru utilizarea solurilor şi faţă de poluările

Capitol

crescânde. Obiectivul constă de asemenea într-o amenajare progresivă a teritoriului, în scopul de a permite regiunilor în cauză să valorifice la maximum cererea de spaţii verzi care emană de la centrele urbane şi care părea a fi astăzi în plină expansiune.

În scopul evitării oricărei degradări ulterioare a spaţiului rural şi de a repara, atât cât este posibil, toate degradările deja intervenite, se impune o abordare integrată a amenajării şi utilizării teritoriului, având ca obiectiv protecţia mediului înconjurător şi care constă în încadrarea, în acelaşi timp eficace şi suplă, a dezvoltării viitoare a zonelor rurale în cauză.

Amenajarea integrată a teritoriului este o sarcină ce revine în primul rând statelor membre şi instituţiilor regionale. Comunităţii Europene îi revine rolul de a susţine eforturile statelor memebre la trei nivele:

• executarea studiilor complementare şi formularea recomandărilor: în regiunile în care vor fi întreprinse programe de sprijinire din partea Uniunii pentru dezvoltare regională sau pentru dezvoltare rurală; această susţinere poate să meargă până la o asistenţă financiară ţi tehnică;

• adoptarea unor limite pentru cheltuielile asupra mediului ce nu trebuie depăşite;

• promovarea practicilor agricole şi silvice care favorizează protecţia mediului.

Există numeroase posibilităţi de diversificare şi reorientare pentru dezvoltarea viitoare a zonelor rurale aflate “sub presiunea evoluţiei moderne”. Tabelul de mai jos prezintă în rezumat, cum ar putea fi formulate problemele, oricntările sau natura soluţilor şi natura măsurilor recomandate pentru a proteja lumea rurală contra presiunilor evoluţiilor moderne.

Tabelul 3.1. Lumea rurală în faţa presiunilor evoluţiilor moderne (prima problemă tip):

Probleme – Orientări – Natura măsurilor Sectoarele de activitate

Natura problemelor

Natura soluţiilor Natura măsurilor

Agricultură

-Presiune funciară -Fărâmiţare -Poluare

-Amenajarea teritoriului -Salvgardarea mediului

-Delimitarea zonelor agricole (paln de ocupare a solurilor) -Regruparea parcelelor -Extensificare

Pădurile

- Frecventare -Poluare

-Funcţia socială (recrearea, destinderea, loisirs) să ia în considerare aspectele de mediu

-Salvarea pădurii -Reîmpădurire cu obiective mediu, recreativ, peisajer

Mediul

-Presiune periurbană: deprecierea spaţiilor verzi -Agricultură intensivă: poluare prin îngrăşăminte, pesticide, distrugere

-Utilizarea raţională a spaţiului -Reglementări (norme) -Incitaţii modific.tehnolog.

-Plan de ocup.sol.; studiu impact mediu; menţinerea zonelor agricole şi forestiere -Norme calitate apă, aer -Reglement.subst. pericul. -Servicii de extensie; dezv. tehnici nepoluante -Conserv.zon.de prod. -Creare centre servicii

Servicii Concurenţă/atracţie de centru urban -Calitatea vieţii: inconveniente structur.periferice

-A rămâne branşate la reţeaua de servicii -Rezistenţă la concurenţa centrelor prin inovaţii şi calitatea serviciilor -Dezvolt.activ. terit. noi

-Amelior. infrastr. de comunicaţii -Tarife preferenţiale pt. servicii publice -Dezv turism rural

Activităţi secundare

-Congestionarea oraşelor, lipsa activ. alternative, vid în jurul oraşelor, Sudul U.E.

Favorizarea apariţiei de noi “subpoli” de dezv. econom. pentru decongest. oraşelor.

-Dezvolt. model. “parc ind. şi tehnologie” -Susţinerea apariţiei de iniţiative locale în afara marilor centre urbane

A doua problemă tip: declinul rural Orientări strategice 1. Diversificarea economică şi dezvoltarea potenţialului endogen Centrul problemei îl constituie rămânerea considerabilă în urmă din punct de

vedere structural a acestor regiuni. Economia rurală este mult mai puţin diversificată decât restul economiei iar evoluţia structurilor în agricultură este blocată în mare măsură. Revitalizarea şi dezvoltarea acestor zone rurale presupune deci, în plus de acţiunile referitoare la agricultura însăşi, o politică plină de creare de locuri de muncă durabile, alternative şi viabule din punct de vedere economic, înafara agriculturii. Şi, pentru că nu se mai poate conta, la fel ca în trecut, pe investiţiile în aceste regiuni sau zone a marilor intreprinderi exterioare, politica de dezvoltare ce trebuie pusă în operă trebuie să reflecte nevoile şi iniţiativele locale, mai ales la nivelul intreprinderilor mici şi mijlocii, şi să privilegieze valorificarea potenţialului endogen.

Ajutorul pentru investiţiile materiale destinate creării noilor unităţi de producţie sau modernizării aparatului pentru promovarea dezvoltării acestor regiuni trebuie completat, dacă nu chiar precedat, de o acţiune de stimulare şi de diversificare a ofertei serviciilor destinate IMM-urilor. În acest context – promovarea serviciilor pentru intreprinderi – se înscrie în mod particular în cadrul măsurilor care să permită diminuarea riscurilor investiţiilor în mediul rural şi să crească rentabilitatea acestora: studii de piaţă şi de fezabilitate, consultanţă în gestiune, servicii comune intreprinderilor, acces la capital, difuzarea inovaţiilor.

Astăzi este recunoscut în largă măsură că disponibilitatea serviciilor de calitate pentru intreprinderi are un impact important asupra vitalităţii şi a nivelului activităţii industriale sau artizanale. De asemenea, disponibilitatea serviciilor pentru persoane influenţează în mod favorabil calitatea şi cantitatea resurselor umane atrase de către regiune. Legătura dintre activităţile terţiare şi lumea rurală se dovedeşte a fi nu numai o problematică sectorială (căutarea activităţilor alternative sau complementare agriculturii), ci de asemenea o problemă a dinamicii dezvoltării ansamblului economiei rurale.

Obiectivul strategic în această privinţă ar trebui să constea în formarea de crenele care să cuprindă în acelaşi timp filiere de producţie şi serviciile de care acestea au nevoie, şi care permit realizarea unei valori adăugate cât mai mari la nivel local sau regional.

În cazul agriculturii, de exemplu, ar putea fi vorba de înlocuirea vânzărilor de produse brute în afara zonei cu o prelucrare în zonă, precum şi cu o personalizare a produselor, mai ales creând o imagine de marcă a zonei.

În cazul acvaculturii, utilizarea lagunelor şi a altor surse de apă pentru piscicultură este de asemenea un bun exemplu de crenel, căci în afara valorii adăugate prin producţia în sine, există un impact al acveculturii asupra economiei locale în amonte şi în aval, mai ales în ceea ce priveşte crearea de locuri de muncă pe care o antrenează acvacultura în zonă.

În cazul activităţilor turistice create datorită existenţei unui patrimoniu natural (peisaj) şi cultural (biserici de ţară, habitat etc.) favorabil, ar fi necesar să se creeze şi să se cupleze la activităţile turistice o gamă de servicii (acces la activităţile şi locurile de loisirs, îngrijire copii, ghizi pentru vizite şi drumeţii, învăţare schii şi călărie, şi de

asemenea facilităţi de informaţii şi rezervări) care să permită ameliorarea şi globalizarea prestaţiilor oferite. Pe de altă parte, în perspectiva valorificării potenţialului endogen rural, ar trebui stimulate acţiunile de animaţie socială şi economică, care vizează la o gestiune mai activă a ajutoarelor poblice, prin “prospectarea” beneficiarilor potenţiali şi întărirea legăturilor dintre operatori şi mediul lor socio-economic.

O asemenea politică de diversificare economică poate necesita şi justifica crearea de noi infrastructuri şi ameliorarea infrastructurilor existente, respectiv infrastructuri de bază (transporturi, telecomunicaţii) sau infrastructuri de primire (zone industriale şi artizanale, centre multiservicii etc.) În anumite cazuri, aceste investiţii în infrastructuri vor constitui un prealabil al dezvoltării. Cu toate acestea, ele trebuie să se integreze într-o concepţie de dezvoltare de ansamblu a zonei sau a regiunii.

În multe cazuri se dovedesc a fi indispensabile acţiuni prealabile, dar mai ales acţiuni de acompaniere în domeniul educaţiei şi al formării: ameliorarea nivelului educativ al tinerilor, aprofundarea formării profesionale, sensibilizarea şefilor de intreprinderi sau de exploataţii agricole, formarea sistematică şi de cea mai bună calitate pentru informatorii din mediul rural. Toate aceste acţiuni de formare trebuie să constituie un comportament logic al altor acţiuni şi să se înscrie în logica dezvoltării de ansamblu.

2. Programare, dialog şi parteneriat Exemplele date în paragraful precedent arată în mod clar că sunt

indispensabile programe coerente (integrate) de dezvoltare rurală pentru a asigura coerenţa acţiunii. Aceste programe trebuie să fie în acelaşi timp pluridisciplinare în concepţia lor şi plurisectoriale în aplicarea lor. Între altele, ele trebuie să fie puse la punct într-o strânsă concentrare cu autorităţile naţionale, regionale şi locale. Bazate pr o pregătire, o urmărire şi o avaluare în comun, ele trebuie să instaureze un veritabil parteneriat. Acest punct este crucial. Experienţa confirmă că nu se pot realiza în mod reuşit programe de dezvoltare regională sau de dezvoltare rurală fără implicarea celor pe care îi priveşte în mod direct această acţiune. Dialogul şi parteneriatul sunt cu atât mai importante cu cât declinul rural reflectă o mare diversitate de situaţii de care trebuie ţinut cont la conceperea şi la punerea în operă a programelor de dezvoltare.

Alături de autorităţile publice, se găsesc din ce în ce mai multe asociaţii din mediul rural, fie semipublice sau private, sau care pot fi cu scopuri economice sau sociale. Reieşite din însă-şi ţesătura mediului rural, ele stimulează iniţiative şi organizează sinergiile. Bine utilizate, ele pot constitui un instrument determinant pentru promovarea dezvoltării rurale, pot servi de catalizatori şi de multiplicatori pe care ar trebui să se sprijine mai mult acţiunea comunitară. La limită ar fi de dorit să se solidarizeze procese mulţi-actori, în care responsabilii de asociaţii şi aleşii locali ar trebui să joace un rol central. Astfel, s-ar putea imagina că, în cadrul programelor de dezvoltare, să fie prevăzută punerea pe picioare, la nivel local, a unor structuri de animaţie şi de orientare adecvate, structuri din care să facă parte aceste asociaţii locale şi pentru a căror funcţionare sunt prevăzute ajutoare în cadrul programelor.

3.Ranforsarea centrelor intermediare Diversificarea şi ranforsarea economiilor rurale în declin va necesita în

numeroase cazuri o anumită regrupare a activităţilor economice în spaţiu, în scopul evitării izolării lor, a facilitării creării de creneluri şi de fluxuri de informaţii între

intreprinderi precum şi de a permite rentabilizarea anumitor servicii şi a anumitor investiţii în infrastructură.

Experienţa arată întradevăr că o diseminare prea mare a activităţilor economice în spaţiu creşte considerabil fragilitatea lor şi reduce cu atât mai mult şansa lor de reuşită. Ceea ce contează este însă că tendinţa de regrupare să nu conducă la o concentrare din ce în ce mai puternică, în câteva mari aglomeraţii a structurilor de producţie, de distribuţie şi de finanţare şi a altor instituţii, ci să se poată stabili şi menţine un echilibru în repartiţia spaţială a activităţilor economice. O pistă de acţiune în această direcţie ar putea fi favorizarea apariţiei, la nivel regional, a unor “sub-poli” economici. Adică, ar trebui confortat rolul unor centre intermediare (oraşe mici) ca locuri de muncă şi de servicii pentru persoane, conservând în acelaşi timp zonele rurale învecinate ca locuri pentru locuit şi de loisirs, în deplin respect faţă de regulile de amenajare raţională a spaţiului natural.

Această opţiune, care ţine cont de tendinţele migraţiei actuale, se bazează pe ipoteza că o raşionalizare a dezvoltării intermediare ar putea fi viabilă şi că relaţiile oraş-sat pot fi complementare şi benefice pentru mediul înconjurător atunci când funcţiile respective sunt asumate la acest nivel.

Aceentul pus aici pe dezvoltarea şi diversificarea economică nu înseamnă că agricultura şi silvicultura nu şi-ar avea locul lor în strategia ce trebuie pusă în aplicare pentru a face faţă declinului rural deoarece, fără agricultură nu poate fi vorba de dezvoltare rurală, oricum ar fi. În tabelul următor se prezintă principalele probleme întâlnite, orientările strategice şi natura măsurilor anvizajabile.

A treia problemă tip: zonele marginalizate Obiectivul strategic: effort continuu Este vorba aici de unele zone de munte şi anumite insule care se află încă

departe de fluxurile turistice şi suferă de handicapuri grele naturale şi structurale considerabile. Ele sunt defavorizate:

• geografic, deoarece sunt periferice sau greu accesibile; • demografic, deoarece sunt deja foarte depopulate şi se depopulează

mereu; • economic, deoarece dispun de puţină infrastructură şi de un potenţial

diversificat economic aparent limitat. Trebuie recunoscut că din cauza relativei inaccesibilităţi, a îndepărtării şi a prea scăzutei densităţi demografice a acestor regiuni, tentativele întreprinse în trecut pentru dezvoltarea lor nu a avut decât puţin succes, actorii locali fiind adesea demobilizaţi de măsurile de dezvoltare disparate şi împrăştiate.

În consecinţă se poate imagina uşor, în aceste circumstanţe, că orice proces de dezvoltare va fi în mod inevitabil lent şi va necesita un effort continuu, care, pentru a nu compromite şi mai mult perspectiva de dezvoltare pe termen lung, va trebui să conducă la:

• menţinerea populaţiilor rurale existente care sunt în mod esenţial agricole, căutînd să se tragă cel mai bun profit dintr-o agricultură extensivă – crearea unui “label” recunoscut la nivel comunitar: “produs de munte” – şi încurajând agricultorii care se află în situaţia de producţie dificilă, printr-o modulare mai puternică a indemnizaţiilor compensatorii sau chiar prin ajustarea anumitor mecanisme ale PAC;

• dezvoltarea, în măsura posibilului, a artizanatului şi a micilor industrii existente, precum şi dezvoltarea progresivă a unei filiere pădure-lemn;

• coordonarea intervenţiilor naţionale şi comunitare în programe în vederea asigurării unei asistenţe indispensabile populaţiilor locale: servicii de bază pentru persoane, educaţie şi formare profesională, infrastructura necesară menţinerii activităţii, punerea în funcţiune a unor infrastructuri pentru dezvoltarea tele-muncii (proiect pilot) etc.; introducerea noilor tehnologii de informare şi de telecomunicaţii, adaptate nevoilor specifice ale populaţiilor respective, s-ar putea dovedi benefică pentru surmontarea handicapurilor grele de informare de formare şi de comunicaţii de care suferă aceste zone;

• protejarea mediului natural nu numai pentru funcţia sa ecologică de regenerare, ci ca un atu particular pentru o dezvoltare progresivă a turismului, a agriculturii şi a silviculturii care joacă în această privinţă un rol cheie;

• conservarea patrimoniului cultural (arhitectural, folcloric etc.) care poate de asemenea să constituie un element cheie în dezvoltarea turismului. Tabelul 3 prezintă o vedere de ansamblu a problemelor, orientărilor şi măsurilor ce se pot avea în vedere în acest domeniu printr-o strategie de dezvoltare rurală.

3.2. Politicile de dezvoltare rurală

Politicile rurale reprezintă un element important al politicii economice pe

care o formulează şi o pune în aplicare puterea politică prin programul politic de guvernare. Aceasta cuprinde un ansamblu de măsuri şi mijloace economice şi sociale, de legi şi reglementări de stimulente şi restricţii puse în operă de către autorităţile publice pentru dezvoltare rurală. În punerea în aplicare a acestei politici de dezvoltare rurală sunt implicate toate organismele puterii şi ale executivului la nivel central-naţional, la nivel regional (în sensul regiunilor de dezvoltare în curs de constituire), la nivel judeţean şi comunal. O caracteristică a ultimilor decenii, pentru ţările dezvoltate, o constituie implicarea tot mai puternicăă a celor două organizaţii internaţionale: OCDE şi UE în formularea şi punerea în aplicare a politicilor de dezvoltare rurală. Cunoaşterea acestor preocupări este deosebit de instructivă mai ales ţinând seama de stadiul şi direcţia evoluţiei politicilor din ţara noastră. Să vedem pe rînd preocupările OCDE şi ale UE în domeniul formulării politicilor de dezvoltare rurală.

OCDE a delegat în 1986 – 1987 un grup de experţi să studieze preocupările ţărilor membre în domeniul formulării politicilor rurale şi să furnizeze un material informativ în vederea pregătirii unor orientări şi decizii în acest domeniu deoarece, aşa cum se arată în lucrarea (raportul) elaborată de grupul respectiv de experţi, “Luarea de decizii pentru economia rurală a devenit unul dintre acele domenii în care guvernele sunt confruntate cu o dublă sfidare de a dezvolta şi de a adapta cadrul instituţional pentru formularea lor. Pe de altă parte, problemele luării deciziilor în domeniul rural pune de asemenea în competiţie capacităţile statului şi ale instituţiilor publice de a se adapta la schimbările economice şi sociale şi de a redefini rolul acestora în procesul politic.

3.2.1. Schimbările structurale şi politicile rurale Politicile rurale din ţările OCDE trebuie să se facă faţă de un şir de schimbări

structurale care au constituit caracteristica principală a economiei rurale din aceste

ţări în anii 80 şi în continuare. În cursul anilor 70, cea mai mare parte a zonelor rurale ale ţărilor membre ale OCDE au beneficiat de creştere şi dinamism economic, în timp ce anii 80 au fost dominaţi de schimbări structurale şi de bulversarea economiei rurale. În industriile tradiţionale rurale (industriile manufacturiere utilizatoare de mână de lucru ieftină şi minele) s-au acumulat dificultăţi şi tensiuni generând probleme de ajustare pentru economia rurală din următoarele cauze:

• structurile de producţie nu mai erau adaptate noilor cerinţe ale pieţei; • în zonele rurale se înregistra o slabă folosire a forţei de muncă şi un foarte

ridicat şomaj; • diminuarea creşterii populaţiei rurale şi riscuri de deşertificare; • rămâneri în urmă cronice în dezvoltarea resurselor umane.

Aceste bulversări socio-economice necesitau eforturi pentru definirea unor noi politici care să faciliteze ajustarea structurală. Adaptările necesare la aceste transformări privesc: schimbările demografice şi socio-culturale, schimbările structurale ale economiei rurale şi schimbările instituţionale.

Schimbările demografice şi socio-culturale Până în 1970, în ţările OCDE, populaţia rurală s-a diminuat neîncetat.

Scăderea natalităţii a jucat un anumit rol în această privinţă însă, cauza principală a constat în migrarea spre oraşe a persoanelor care caută de lucru. Aceasta s-a datorat schimburilor intervenite în activităţile primare, în special în agricultură, în cursul deceniilor precedente. Din 1970 până în 1980, exodul s-a inversat din cauza noilor posibilităţi de folosire a forţei de muncă. Societatea rurală s-a transformat şi ea în ceea ce priveşte componenţa sociologică şi a noilor tendinţe culturale. Recentele migraţii de la oraş spre sat au contribuit la diversificarea bazelor socio-culturale şi a centrelor de interes.

În câteva ţări, migraţiile internaţionale ale mâinii de lucru şi reîntoarcerile propriilor cetăţeni în ţară au lărgit orizonturile economice şi culturale. Generalizarea unei educaţii standardizate şi lărgirea presei naţionale şi internaţionale au avut un impact considerabil asupra valorilor şi a modului de a trăi a lumii rurale. Urbanizarea numeroaselor sate şi a micilor burguri a contribuit la schimburi culturale importante. Pe de altă parte, societăţile rurale trebuie să facă faţă unor probleme serioase de îmbătrânire a unor grupuri profesionale cum ar fi agricultorii şi lipsei de oportunităţi immediate de angajare a tinerilor absolvenţi.

Schimbările economice Creşterea economică a zonelor rurale din ţările OCDE a fost posibilă graţie

investiţiilor provenind din surse exterioare publice şi private. Infrastructurile fizice şi sociale au facilitat în largă măsură dezvoltarea economică a acestor zone. Însă experienţa arată de asemenea că în unele ţări, activitatea antreprenorilor rurali din agricultură, în primul rnd şi apoi din industrie şi în fine din servicii a fost decisivă pentru a depăşi deficienţele pieţelor locale. Acţiunea lor a permis realizarea schimbărilor considerabile în structura economiei rurale şi a contribuit la larga măsură la exploatarea atuurilor economice locale subevaluate. Astăzi, structura economiei rurale nu mai este sinonimă cu sectorul agricol.

Schimbările structurale ale economiei rurale sunt rezultatul, în principal, al următoarelor tendinţe: - dezvoltarea în industrie şi servicii a unor intreprinderi mici şi mijlocii care

aparţin antreprenorilor rurali, dirijate de către ei, şi care lucrează pentru pieţe care sunt în mod normal şi regionale, dar pot fi şi naţionale;

- dezvoltarea în zonele rurale a unor activităţi de loisirs şi pentru vârsta a treia care furnizează o gamă întinsă de servicii în materie de turism şi de primirea familiilor de pensionari care se instalează la ţară;

- progresul migrărilor alternante în scopul profitării de un mediu mai bun calitativ; - conştientizarea faptului că mediul rural are o valoare în sine ca deţinător de surse

naturale având, pe termen lung, o importanţă din punct de vedere al mediului. Trăsătura cea mai evidentă a evoluţiei lumii rurale, în perioada 1970-1985, în

zona OCDE, a fost crearea sau dezvoltarea unui ţesut de servicii şi de mici intreprinderi manufacturiere. Locurile de muncă create de către acestea, altă dată puţin numeroase, s-au dezvoltat şi au fost la rândul lor creatoare de locuri de muncă, dar s-au concentrat în general în industrii cu salarii scăzute. Partea agriculturii în forţă de muncă şi în economia rurală, care nu încetează să se micşoreze în ţările OCDE – principale producătoare şi exportatoare de produse agricole din zona temperată – constituie în mod tradiţional osatura mediului rural. Agricultura, din motive de mutaţii profunde, mai ales ca urmare a difuzării masive a tehnicilor care permit creşterea spectaculoasă a productivităţii muncii, traversează actualmente o criză importantă care atinge de asemenea, prin consecinţele sale, o mare parte a sistemului agroalimentar. În spaţiul rural au ocupat un loc important şi alte sectoare.

Valoarea adăugată de agricultură reprezintă adesea sub 5 % din PIB în ţările OCDE şi acuză o tendinţă de scădere pe termen lung, ia populaţia agricolă activă reprezintă numai 8 %. În unele ţări OCDE, locurile de muncă din agricultură reprezintă mai puţin de 10 % din totalul locurilor de muncă rurale. Agricultura cu timp parţial a devenit un fenomen răspândit, iar locul de muncă neagricol este adesea sursa principală de venituri. Toată lumea recunoaşte astăzi costul considerabil al politicii agricole pentru bugetele publice ale acestor ţări, pentru consumatori şi pentru economie în ansamblul său.

Toate ţările OCDE apreciază că situaţia agricolă a intrat într-o criză care duce în mod iminent la necesitatea punerii în aplicare a unei reforme a politicii agricole, ale cărei principii esenţiale ar putea fi rezumate astfel: • obiectivul pe termen lung este permiterea semnalelor pieţei să orienteze politica

agricolă; aceasta se va realiza printr-o reducere progresivă şi concertată a ajutorului acordat agriculturii;

• concepţia reformelor politicilor agricole nu va fi fondată exclusiv pe considerente economice sectoriale ci se vor putea lua în considerare preocupări de natură socială sau preocupări mai generale, cum ar fi securitatea alimentară, protecţia mediului sau locurile de muncă globale;

• pe termen scurt, necesitatea cea mai presantă este evitarea agravării dezechilibrului actual al pieţei. Trebuie acţionat asupra cererii şi ofertei, ameliorând, atât cât se poate face, perspectivele în zona OCDE şi în restul lumii; asupra ofertei: punând în aplicare măsuri destinate evitării unei creşteri a ofertei excedentare; acţiunea s-ar putea face prin reduceri de preţuri garantate şi a altor incitaţii ale producţiei, prin impunerea unor limite cantitative producţiei etc.;

• susţinerea într-un alt mod decât până acum a veniturilor africole pentru că acestea vvor depinde din ce în ce mai puţin de sistemele de garantare a preţurilor, de măsuri legate de producţie sau de factori de producţie. Politicile agricole vor căuta de aici înainte să susţină veniturile agricole, de fiecare dată când este necesar, prin ajutoare directe la venit. Utilizarea ajutoarelor directe va fi adaptată în mod particular pentru a răspunde nevoilor agricuzltorilor cu venituri scăzute sau a celor care trăiesc în zonele defavorizate, ori celor care se confruntă cu o ajustare structurală dificilă. Se consideră că “…ajustarea

sectorului agricol va fi uşoară dacă ea se poate sprijini pe un ansamblu de măsuri care să vizeze dezvoltarea unor activităţi diverse în zonele rurale.”

În practică aceasta înseamnă că există o nevoie urgentă de ameliorare a articulaţiei între politica agricolă şi alte politici care au un impact asupra economiei rurale. S-a prevăzut că reformele politicilor agricole să se facă în funcţie de posibilităţile pe care le pot oferi alte componente ale economiei rurale. Este necesară abordarea globală care să ia în considerare interdependenţa tuturor subsectoarelor economiei rurale.

Toate aceste schimbări în structura economiei rurale au consecinţe asupra procesului de luare a deciziilor. În primul rând. varietatea economiei rurale şi transformarea societăţii care o anturează au determinat o recâştigare a interesului economic şi social pentru lumea rurală. În al doilea rând, numeroase politici sectoriale care au devenit foarte pertinente pentru economia rurală au fost la origine proiecte, pornind de la mediul urban. Pe de altă parte instituţiile însărcinate să le administreze au resimţit o dificultate în a se adapta la realităţile specifice lumii rurale. În al treilea rând, politicile care vizează facilitatea schimbărilor structurale caracteristice economiei rurale, cum ar fi cele care favorizează mobilitatea capitalului şi a mâinii de lucru, nu iau totdeauna în considerare ceea ce le diferenţiază de mediul urban. În al patrulea rând, anumite rigidităţi care se opun politicii reformelor sectoriale, îşi găsesc adesea originea în relaţiile privilegiate – legate prin interese de economia rurală – care au fost stabilite cu anumite sectoare ale administraţiei naţionale responsabile în mod tradiţional de dezvoltarea rurală.

În numeroase ţări, guvernele au luat iniţiative pentru a adapta mecanismele instituţionale nevoilor economiei rurale în plină transformare. Însă, eficacitatea politicilor care facilitează ajustările structurilor economiei rurale depinde, într-o largă măsură de încadrarea instituţională şi de procedurile urmate în însuşi procesul formulării politicii rurale.

Un context instituţional apt să suscite răspunsuri corecte la problemele actuale şi previzibile ale zonleor rurale, trebuie să permită un dialog cu cei interesaţi pe trei planuri: 1) pe planul existenţei unei multitudini de instituţii şi de programe de natură sectorială; 2) pe planul actorilor privaţi care s-au diversificat considerabil şi ale căror efecte au crescut enorm; 3) pe planul ierarhiei verticale a instituţiilor responsabile de decizii. Numărul acestor instituţii au crescut în multe ţări. Interesele apărate la diferite niveluri nu sunt întotdeauna aceleaşi.

Schimbările instituţionale O ultimă schimbare importantă ce priveşte zonele rurale se raportează la

evoluţia instituţională care în multe privinţe a atins în mod particular mediul rural mai mult decât mediul urban. Unul dintre aspectele evoluţiei, şi nu cel mai puţin important, a fost descentralizarea. Aceasta a avut un impact asupra procesului politic în ţările centralizate. Ţările federale pot, în anumite momente, să sufere tensiuni de autonomie referitoare la diferite niveluri de guvernare; în alte momente, rolul guvernului central poate fi întărit.

Pentru populaţiile rurale, descentralizarea poate să corespundă perfect unei lărgiri a orizonturilor lor şi să permită decidenţilor rurali să fie în contact permanent cu marile centre decizionale ale zonelor urbane. Mizele politicii naţionale şi internaţionale nu mai sunt rezervate numai decidenţilor din zonele urbane şi metropolitane. Programele privind descentralizarea autorităţii politice, a dezvoltării şi a resurselor bugetare conduc fără îndoială la o mai mare conştientizare a nevoilor zonelor rurale şi a ameliorărilor în formularea politicilor rurale specifice. În multe ţări din Europa Occidentală, instituţiile supranaţionale au devenit centre importante

de luare a deciziilor, cu impact direct din ce în ce mai important asupra dezvoltării zonelor rurale. Pentru acestea, programele şi fondurile sunt fixate la nivel supranaţional, ceea ce ridică preocuparea privind articulaţia ce trebuie să lege guvernul naţional şi nivelurile supranaţionale de luarea deciziilor care au definit preocupările regionale.

3.2.2. Nevoia unei abordări globale a politicilor rurale

Cea mai mare parte a ţărilor OCDE sunt de părere că ar fi de dorit degajarea unei noi abordări a politicii pentru zonele rurale pentru a face faţă pierderilor definitive de locuri de muncă ce are loc în urma schimbărilor structurale intervenite în activităţile primare: agricultură, pescuit, mine şi energie. În măsura în care aceste activităţi sunt concentrate, unele zone rurale mari au devenit deosebit de vulnerabile şi riscă să fie antrenate într-un şomaj structural important şi într-o nouă sărăcie. Economia rurală a cunoscut de asemenea un proces de integrare cvazi-totală în economia naţională şi chiar în economia internaţională. Din această cauză, ea este din ce în ce mai marcată de fluctuaţiile pe care le cunoaşte contextul economic internaţional. Se constată în special că pieţele internaţionale în domeniul agriculturii, dar şi în alte sectoare cum ar fi turismul şi industria, au devenit cadre de referinţă importante pentru categoriile de dezvoltare. Într-o altă perspectivă, migraţiile internaţionale şi anumite preocupări de salvgardare a mediului înconjurător au un impact asupra dezvoltării rurale şi trebuiesc adesea tratate într-un context mai larg depăşind uneori frontierele naţionale. Pe de altă parte însăşi complexitatea economiei rurale, formată dintr-un număr mare de sectoare de activitate economică aflate într-o strânsă interdependenţă atât între ele cât şi cu lumea dinafară, necesită o abordare globală a modului de formulare a politicilor rurale.

3.2.3. Elementele politicii rurale

Politicile capabile să rezolve asemenea dificultăţi în contextul structurii actuale a economiei rurale sunt compuse din elemente de politică macroeconomică, de politici sectoriale, de politici în materie de resurse umane şi de politici teritoriale specifice. În fiecare dintre aceste politici, este necesară o anumită distribuire pe care să le joace administraţia centrală şi administraţiile locale, precum şi o anumită acţiune integrată transsectorială, iar rolul actorilor privaţi trebuie întărit peste tot unde este posibil acest lucru.

Politici macroeconomice Folosirea forţei de muncă în mediul rural din ţările OCDE este lejer mai

sensibilă la fluctuaţiile politicilor macroeconomice decât în mediul urban. Politicile fiscale şi monetare au o influenţă asupra procentului de economii, asupra investiţiilor şi asupra formării capitalurilor rurale, ansamblul sau cât şi asupra componentelor sale. Zonele rurale au un loc special în politicile macroeconomice ţinând cont de rapiditatea efectelor lor asupra creşterii economice. Asemenea politici nu pot fi elaborate şi urmărite în mod eficient decât la nivel naţional şi constituie, în ultimă instanţă, instrumentul cel mai eficace cu care guvernele centrale pot să uşureze presiunea economică care acompaniază ajustarea structurală a economiei rurale.

Politici sectoriale Politicile sectoriale pot contribui la regularizarea performanţelor sectoriale.

Politicile industriale cuprind: fiscalitatea, programele de investiţii reglementare şi

directe destinate sectoarelor specifice şi uneori percepute ca strategii care pot reactiva, menţine să crească capacităţile de concurenţă naţională sau regională. Politicile agricole, au de asemenea un impact puternic asupra zonelor rurale. Presiunea ce apasă asupra ronelor rurale provin în primul rând de la ajustarea agriculturii, a sectorului minier şi energetic şi a sectoarelor industriale în care costul mâinii de lucru a scăzut. În consecinţă, numeroase ţări consideră politicile sectoriale specifice ca o opţiune ce trebuie avută în vedere în primul rând, din cauza importanţei puternicelor presiuni politice locale asupra arenei politice la nivel naţional şi chiar regional. Pe de altă parte, asemenea politici sunt înclinate a fi protecţioniste. Din această cauză ele blochează adaptările şi schimbările necesare economiei rurale, respingând oportunităţile potenţiale şi abstrucţionând funcţionarea pieţelor la nivel internaţional.

Politici în materie de resurse umane Educaţia în zonele rurale continuă în ansamblul sau să cunoască un ritm mai

puţin ridicat decât în zonele urbane. Aceasta are un impact asupra pieţei muncii în ambele medii. Restructurările industriale şi profesionale pecare le cunoaşte în prezent economia rurală îndepărtează un important număr de lucrători rurali şi îi încurajează să-şi ridice calificarea profesională. Politicile în materie de resurse umane pot fi concepute şi urmărite mai eficient la nivel naţional în scopul punerii în aplicare a unor criterii naţionale omogene pentru calificarea profesională, necesare pentru a încuraja la nivel naţional o mobilitate geografică şi profesională.

Politici teritoriale specifice Politicile specifice teritoriale pot fi seducătoare din raţiuni de politici

regionale sau naţionale, dar pot fi de asemenea obstacole costisitoare pentru ajustările economice necesare şi pentru mobilitatea în teritorii a căror economie sunt chemate s-o dezvolte. Diversitatea zonelor rurale face adesea foarte dificilă formularea unei politici de dezvoltare rurală la nivel naţional care să ţină cont de particularităţile locale şi care în acelaşi timp, să satisfacă obiective ale dezvoltării economice echilibrate în plan teritorial. Este adesea dificil de mers dincolo de sisteme de transferuri globale de plăţi. Dacă la nivel central nu pot fi stabilite criterii precise de alegeri economice, există un mare risc ca deciziile pentru a susţine mai degrabă o regiune decât alta, precum şi deciziile privind natura susţinerii să fie afectate de presiunile politice tot atât de mult cât şi de consideraţii raţionale.

3.2.4. Dimensiunile acţiunii guvernamentale în politica rurală

Politicile de dezvoltare rurală implică rezolvarea unor probleme mari de gestiune publică ce revin guvernului, astfel: în primul rând, trebuie ştiut care este tipul de decizii ce aparţin guvernului central în procesul formulării unei politici rurale şi care va fi greutatea acestor decizii; în al doilea rând, formularea politicilor rurale atinge direct problemele eficienţei transferurilor de plăţi ca instrument de gestiune publică. În aceste condiţii, trebuie stabilite sectoarele prioritare sau nevoile prioritare spre care trebuie îndreptate investiţiile. Mai concret, problema constă în a şti dacă obiectivele politicii de dezvoltare rurală pot fi urmărite şi realizate mai bine printr-un ansamblu de politici macroeconomice decât printr-o serie de politici sectoriale şi teritoriale pe care guvernul central se va strădui să le facă mai coerente. Experienţa a numeroase ţări arată că incidenţa politicilor macroeconomice asupra economiei rurale a devenit mai importantă. Ansamblul politicilor sectoriale şi

teritoriale vor servi de aci înainte mai mult ca instrument de ajustare şi de corecţie într-un cadru determinat prin politicile care ating ansamblul economiei naţionale şi internaţionale.

Gestiunea adaptărilor structurale ce se operează în economia rurală presupune ca guvernele să fie în măsură să elaboreze şi să utilizeze informaţii actualizate asupra situaţiei reale a economiei rurale. Gestiunea informaţiei a devenit un instrument primordial iar guvernele ar trebui să sigure ca toate categoriile de actori rurali să aibă accesul la informaţiile necesare.

Administraţia publică este adesea structurată de maniera sectorială în scopul servirii intereselor grupurilor, ele însele sectoriale. Aceasta tinde să accentueze fragmentarea mecanismului decizional şi împiedică o anumită flexibilitate atunci când se impun anumite schimbări instituţionale pentru a răspunde noilor nevoi sau noilor oportunităţi. Maniera în care sunt organizate guvernele are de asemenea ca efect o slabă comunicare orizontală între structurile sectoriale.

3.2.5. Noi tendinţe în formularea politicii rurale

Tratarea diferitelor sfidări ale politicii rurale a condus, în ţările OCDE, la apariţia politicilor. Iniţiativele pentru adaptarea sau ameliorarea cadrului instituţional al formulării politicilor rurale sunt prin definiţie specifice fiecărei ţări. Comparaţiile internaţionale sunt dificil de făcut, iar concluziile analitice obţinute nu contribuie la eforturile unui anumit guvern în domeniul căutării soluţiilor pentru problemele politicii rurale. Dar experienţa specifică unei ţări este rezultatul preocupărilor în general împrăştiate de către numeroase guverne, din dorinţa de a şti: • ce politici trebuie dezvoltate pentru economia rurală şi pentru societate

?; • cum trebuie organizat mediul instituţional pentru formularea şi punerea

în aplicare a unor asemenea politici ?. În unele cazuri, a devenit evident că rigiditatea instituţională constituie un

obstacol major pentru reforma politicilor; în alte cazuri, ameliorarea mecanismelor instituţionale poate să contribuie la mărirea eficienţei punerii în aplicare a politicii rurale şi în această perspectivă par a se degaja anumite tendinţe. Ţările OCDE par a fi de acord că toate aceste iniţiative nu sunt emanate întotdeauna de la guverne şi nu se integrează întotdeauna într-o strategie de ansamblu care să vizeze ameliorarea deciziilor politice. În cea mai mare parte a cazurilor, ele sunt rezultatul unei lungi serii de interacţiuni cotidiene între grupurile de interese economice, ale organismelor guvernamentale la nivel naţional şi infracţional, a instituţiilor de cercetare publice sau private şi ale organismelor semipublice responsabile cu punerea în operă a politicilor. Se pare deci că se pot desprinde unele elemente comune ca tendinţe, şi anume:

- o abordare integrată şi teritorială în opoziţie cu abordările sectoriale tradiţionale; • lărgire a tipurilor şi a categoriilor de actori participanţi la formularea

politicilor rurale; - o repartizare diferită a responsabilităţilor între ministere şi serviciile

guvernamentale locale care reflect problemele economice şi sociale de astăzi mai degrabă decât interesele rurale de ieri;

- o conştientizare a faptului că descentralizarea şi desconcentrarea la nivele sub-naţionale nu facilitează întotdeauna procesul de formulare a politicii rurale;

- o cooperare pragmatică între sectoarele publice şi private tradiţionale, în care separarea netă a responsabilităţii nu mai are semnificaţia de altădată.

Într-un număr important de ţări, guvernele au făcut eforturi în formularea noilor politici rurale punând accentul pe o abordare integrată şi teritorială în opoziţie cu abordările tradiţionale sectoriale. Au fost făcute eforturi numeroase ţări pentru redefinirea zonelor rurale. Ele au fost definite înainte de toate ca spaţii economice ce pot fi considerate ca zone omogene din punct de vedere economic, în care interdependenţa problemelor şi a atuurilor poate fi luată mai uşor în considerare în procesul de formulare a strategiei şi a politicii de dezvoltare. Pe baza acestei interdependenţe se realizează într-un al doilea timp intervenţiile sectoriale. Această concepţie teritorială a economiei rurale şi a modului de formulare a politicilor rurale se leagă destul de bine de organizarea administrativă existentă.

3.2.5. Dezvoltarea rurală şi obiectivele politicii Agricole Comunitare (PAC)

Formularea politicii de dezvoltare rurală în Uniunea Europeană (UE) porneşte de la stabilirea a patru tipologii de zone rurale în Europa, cărora le corespund patru modele de dezvoltare rurală, precum şi de la recunoaşterea importanţei relaţiilor dintre agricultură, industriile aliate şi restul economiei rurale. Două soluţii au fost puse la baza orientării politicii rurale pentru realizarea egalităţii venitului din activităţile neagricole: una, realizabilă la nivelul exploataţiei agricole, constă în integrarea venitului agricol cu alte venituri din muncă; alta, constă în intensificarea agriculturii şi integrarea ei cu industriile aliate.

Politicile comunitare privind dezvoltarea viitoare a societăţii rurale iau în considerare următoarele trei principii: - coeziunea socială şi economică drept răspuns la disparităţile regionale notabile; - conservarea mediului înconjurător şi menţinerea moştenirii naturale a

Comunităţii rurale; - ajustarea agriculturii europene la pieţele internaţionale, cu consecinţe relative

atât pentru sectorul agricol cât şi pentru economia rurală ca un întreg. Aceste trei principii, stabilite în 1988, au fost cuprinse în diferite măsuri de

politică regională şi agricolă cum ar fi: - reforma fondurilor structurale; - diferite intervenţii îndreptate spre reducerea producţiei agricole şi îmbunătăţirea

condiţiilor de mediu în zonele rurale; - reforma PAC aprobată recent.

Fondurile structurale reprezintă un răspuns la nevoile de coeziune socială şi de îmbunătăţire a mediului. Au fost alese cinci obiective prioritare, dintre care, asupra politicii rurale au impact obiectivul 1 privind dezvoltarea cu preponderenţă a regiunilor rămase în urmă şi obiectivul 5b care ţinteşte în mod special dezvoltarea rurală. Obiectivul 3 (eliminarea şomajului pe termen lung) şi obiectivul 4 (oportunităţi profesionale pentru tineret) implică şi zonele rurale. Cadrul în care ar trebui să opereze fiecare fond structural implică o abordare bazată pe planificare (fiecare proiect făcând parte dintr-un plan mai general), adiţionalitate (ajutorul UE nu este un substitut ci un ajutor complementar fondurilor alocate de către statele membre) şi parteneriat (o consultare între UE, statele membre, regiuni şi autorităţile locale). Prin urmare, noua abordare cere intervenţia simultană a diferitelor autorităţi publice fondurilor europene, naţionale şi locale.

Măsurile privind reducerea supraproducţiei, îmbunătăţirea mediului şi reforma PAC reflectă recunoaşterea că, politica de susţinere a preţurilor şi-a

îndeplinit complet rolul său postbelic de asigurare a autosuficienţei şi ca atare, noile măsuri prevăd: 1. Adaptarea la noua ordine internaţională care nu mai acceptă multă vreme protecţionismul agricol strict; 2. Oprirea pe loc a costurilor financiare ale bugetului UE; 3. Calitatea mediului şi a produselor agricole cerute de către majoritatea consumatorilor UE; 4. Realizarea dezvoltării rurale cu toate semnificaţiile sale socio-economice şi ecologice. Această clarificare a raţiunilor reformei PAC au apărut în mod clar cu prilejul măsurilor adoptate recent care prevăd: • noua politică de preţuri care vizează în mod practic apropierea preţurilor

cerealelor, a oleaginoaselor şi a seminţelor; • protecţie de nivelurile preţurilor internaţionale şi reducerea preţurilor

produselor animale, restricţionând producţia de lapte prin cote; • compensarea pentru preţuri mai scăzute sub forma plăţilor directe

fermierilor existenţi, urmată de măsuri de acompaniere care au legătură cu problemele agricultură-mediu, împădurirea şi îmbunătăţirea structurală.

Astfel, propunerile specifice asupra politicii rurale şi a protecţiei mediului apar a fi complementare, acompaniind reforma PAC privind serii de propuneri mult mai consistente referitoare la reglarea pieţei şi compensarea fermierilor. Obligaţiile financiare relative apar oarecum limitate şi lăsate la discreţia individuală a statelor membre.

3.3. Programele de dezvoltare rurală

Programele de dezvoltare rurală pornesc de la obiectivele dezvoltării rurale stabilite prin strategiile şi politicile în acest domeniu şi cuprind ansamblul acţiunilor, măsurilor şi mijloacelor prevăzute a fi utilizate pentru realizarea obiectivelor dezvoltării rurale pe un anumit teritoriu rural. Programele de dezvoltare rurală reprezintă deci localizarea operaţională a strategiilor şi politicilor de dezvoltare rurală. Ele sunt întotdeauna locale pentru că se referă în mod concret la un anumit areal şi prevăd în mod concret ce se va face, cine va face şi cu ce mijloace se va face.

Pornind de la obiectivele generale ale dezvoltării rurale privind veniturile paritare şi ridicarea nivelului de viaţă la parametrii de civilizaţie comparabili cu mediul urban, prin crearea locurilor de muncă corespunzătoare şi punerea în valoare a resurselor naturale şi umane locale, programele de dezvoltare rurală trebuie: • “să localizeze trebuinţele oamenilor în centrul obiectivelor şi a deciziilor

cu privire la desfăşurarea programelor; • să protejeze valorile societăţii rurale, mai cu seamă viaţa familială,

tradiţia acesteia, în vederea creşterii tineretului şi a integrării acestuia în spiritul Comunităţii respective;

• să dezvolte identitatea comunităţilor şi să sporească simţul de implicare şi responsabilizare în domeniul administrării locale;

• să protejeze şi să conserve particularităţil4e, tradiţiile culturale şi istorice ale spaţiului rural respectiv şi să contribuie la promovarea lor în contextul regional, naţional şi european;

• să creeze facilităţi de diversificare a relaţiilor de penetrare în centrele de cultură a populaţiilor locale.”

• Programele de dezvoltare rurală trebuie să cuprindă o serie de domenii de acţiune cum ar fi:

• evaluarea resurselor naturale ale teritoriului rural şi a căilor şi posibilităţilor de punere în valoare a acestora (agricultura, silvicultura, ape, piscicultura şi acvacultura, hidroenergetic, eolian, subsol, balneologism, peisaj, turism etc.);

• evaluarea resurselor umane din teritoriul respectiv (analiza fenomenelor demografice propriu-zise, a problemelor de formare, de ocupare şi de paritate a veniturilor);

• amenajarea teritoriului rural; • evaluarea situaţiei infrastructurilor existente şi a nevoilor de dezvoltare

şi de modernizare a acestora (şosele, drumuri, căi de acces, mijloace de transport, căile şi mijloacele de comunicaţii, electrificarea, alimentări cu apă, canalizare şi epurarea apelor reziduale, gestiunea dejecţiilor, habitatul şi standardele acestuia, serviciile publice de educaţie şi de sănătate etc.);

• proiectarea dezvoltării şi modernizării sectoarelor primare; • proiectarea implantării, dezvoltării şi modernizării sectoarelor

secundare, crearea filierelor agroindustriale, silvoindustriale, dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii industriale, artizanale şi comerciale etc.;

• proiectarea dezvoltării şi modernizării serviciilor pentru populaţie şi productive;

• proiectarea dezvoltării artizanatului, turismului rural şi a agroturismului; • cultura, tradiţii, punerea în valoare a tezaurului cultural-istoric; • crearea structurilor economice, obşteşti, sociale, profesionale şi

administrative necesare gestiunii şi dezvoltării rurale moderne, dintre care un loc important trebuie să-l ocupe cooperaţia rurală polivalentă de aprovizionare, prelucrare şi comercializare a produselor locale bazată pe principiul mutualităţii;

• organizarea pieţelor locale şi organizarea marketingului produselor teritoriului rural;

• sistemul de finanţare şi de creditare a dezvoltării rurale, organismele şi instituţiile de credit rural (cooperativele de credit pe bază de mutualitate);

• mediul înconjurător: situaţia actuală, măsuri de protecţie, fasonarea peisajului (economia şi arhitectura peisajului rural);

• managementul dezvoltării, subsidiaritatea, participarea, descentralizarea, transferul unor atribuţii ale autorităţilor publice către organizaţiile semipublice sau obşteşti, parteneriatul etc.;

• cooperarea intercomunală şi regională etc. Toate aceste elemente şi încă altele la nevoie vor fi cuprinse în programele de

dezvoltare rurală şi vor fi tratate în funcţie de cerinţele comunităţilor locale şi/sau regionale precum şi de specificitatea economică, socială, ecologică şi culturală a spaţiului rural la care se raportează programul de dezvoltare rurală. 3.4. Proiectele de dezvoltare rurală

Proiectele de dezvoltare rurală răspund în mod punctual diferitelor obiective

cuprinse în programul de dezvoltare rurală, concretizând elementele investiţionale materiale şi umane pentru realizarea lor. Amploarea şi cuprinderea unui proiect de dezvoltare rurală este diferită pornind de la un simplu proiect de dezvoltare şi modernizare a unei exploataţii agricole sau de amenajare agroturistică a unei

exploataţii agricole şi până la proiecte mari, de anvergură privind amenajarea teritoriului, de constituire a unei şosele sau a altor obiective cuprinse în programul de dezvoltare rurală.

Un proiect destinat punerii în operă a obiectivelor de dezvoltare rurală trebuie să cuprindă în principiu următoarele elemente: - analiza situaţiei actuale; - proiectul tehnic; - proiectul economic (analiza fezabilităţii economice); - proiectul financiar (analiza fezabilităţii financiare); - -proiectul administrativ (paşii administrativi ce trebuie făcuţi pentru punerea în

operă a proiectului din momentul zero şi până la încheierea ultimei faze sau până la realizarea ultimului punct prevăzut în proiect.

O problemă importantă legată de elaborarea proiectelor de dezvoltare rurală o constituie competenţa profesională a agenţilor economici şi sociali care iniţiază, elaborează şi pun în aplicare asemenea proiecte, existenţa unei infrastructuri eficiente de consultanţă pentru asemenea proiecte, existenţa unor institute sau ateliere de proiectare performante pentru proiectele complicate, de anvergură care cer o competenţă de proiectare specială şi existenţa unui mecanism economic şi financiar eficient care să permită susţinerea financiară a proiectării şi punerii în operă a proiectelor.

Concepte de bază 1. Strategii 2. Programe 3. Politici 4. Proiecte

Probleme de discutat 1. Strategii şi politici de dezvoltare rurală 2. Programe şi proiecte de dezvoltare rurală

Bibliografie 20. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrară, Ed.USAMV Iaşi 21. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia 22. Harris, Ph. and McDonald, F. (1994)-European Business and Marketing, strategic

issues. Paul Chapman Publishing Ltd. 23. Mitchell, D.O., Ingco, M.D., Duncan, R.C. (1997)-The World Food Outlook.

Cambridge University Press. 24. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare durabilă rurală, Ed. Planeta Bucureşti 25. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara 26. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and

Associates. Referate

(fac parte din evaluarea finală a parcurgerii cursului de economie rurală - partea a-II-a) 3. Analiza diagnostic a comunei “n” 4. Program de dezvoltare al comunei “n”