1

INTRODUCERE IN PSIHOLOGIE - TEMA 2

Caracteristicile psihicului uman ca sistem; Ipostazele psihicului

Dupa Paul Popescu-Neveanu (1987) “sistemul psihic uman (SPU) este un sistem energetic-

informational de o complexitate suprema, prezentand cele mai inalte si perfectionate mecanisme de autorganizare si autoreglaj si fiind dotat cu dispozitii selective antiredundante si cu modalitati proprii de determinare, antialeatorii”. Pornind de la aceasta definitie, M. Zlate schiteaza caracteristicile SPU:

1. SPU are un caracter informational-energizant; primul aspect apare din insasi natura informationala a psihicului, dar si din faptul ca fiinta umana, traind intr-un univers informational, este permanent bombardata cu informatii la care trebuie sa reactioneze si este nevoita sa-si elaboreze mecanisme prin intermediul carora sa le poata controla (aceste mecanisme sunt specializate in vederea receptionarii informatiilor, stocarii, prelucrarii si interpretarii acestora, combinari si recombinarii sau valorificarii, in acest caz putandu-se vorbi despre caracterul informational-operational al SPU). Caracterul energizant reiese din faptul ca avem de-a face cu un sistem viu dotat cu campuri bioenergetice, cu incarcatura tensional-emotionala, cu stari in care energia psihica este focalizata pe anumite aspecte dominante pentru activitatea individului, dar si cu stari de dezactivare sau detensionare.

2. SPU are un caracter interactiv, interactionist, el fiind un sistem prin excelenta dinamic, cu perioade de relativa stabilitate dar si cu perioade de dezechilibru intre principalele sale componente. Elementele sistemului nu sunt distincte unele fata de altele, ci capata sens doar in cadrul interactiunii. Astfel, dezvoltarea unei parti a sistemului este legata de dezvoltarea celorlalte (de ex. nu putem vorbi despre dezvoltarea observatiei sau a perceptiei organizate, a memorarii sistematice fara dezvoltarea gandirii, dupa cum nu se poate vorbi despre aparitia conduitelor voluntare, fara dezvoltarea si organizarea vointei). Pe de alta parte, perturbarea unei componente, antreneaza dupa sine perturbarea alteia, sau a intregului sistem. Agnoziile (tulburari ale cunoasterii), amneziile (tulburari ale memoriei) sau abuliile (alterarea vointei), se repercuteaza asupra personalitatii individului. Exista de asemenea, relatii de compensare si de cooperare intre componentele sistemului. Astfel, sistemul poate actiona ca un intreg chiar daca nu toate componentele sale sunt la fel de dezvoltate (functiile acelor componente care lipsesc sau sunt insuficient dezvoltate, sunt preluate de partile mult mai dezvoltate ale sistemului).

3. SPU luat ca intreg, interactioneaza si cu mediul extern, el avand un caracter ambiental orientat. SPU asimileaza ata informatii din interiorul sau, cat si din exterior, acest tip de orientare dubla, asigurandu-i normalitatea. Ex. indivizii autisti sunt centrati exclusiv spre sine, inchisi in sine, “rupti de lume” si expusi dezadaptarii.

4. SPU are un caracter evolutiv adica, trece de la o stare la alta, de la o organizare, diferentiere si specializare insuficiente, la forme tot mai complexe de functionare. Prin cresterea complexitatii proceselor de crestere, maturizare, dezvoltare, invatare, integrare, asimilare, acomodare, etc., se ajunge la consolidarea unor structuri psihocomportamentale tot mai evoluate.

5. SPU functioneaza pe niveluri, continuturile sale capatand o ierarhizare functionala si valorica. Cele trei niveluri functionale ale psihicului sunt: constientul, subconstientul si inconstientul, fiecare dintre acestea prezentand propria ierarhizare interna. Aceste ipostaze ale psihicului si structura intena a fiecareia dintre ele va fi tratata in cursul care urmeaza.

6. SPU are un caracter antientropic si antiredundant. Pe masura constituirii sale, SPU favorizeaza procesele de organizare si diminueaza efectele influentelor perturbatoare, eliminand informatiile de prisos si retinandu-le in schimb, pe cele utile si care faciliteaza functionarea sistemului. Exista in functionarea sistemului si momente de dezorganizare, dar care nu sunt distructive, ci dimpotriva, constructive si innoitoare menite sa initieze noi procese. De ex. procesele de invatare, de rezolvare de probleme sau de creatie. Astfel, SPU isi conserva o anumita cantitate de informatie care poate sa nu fie utila pe moment, ci sa reprezinte o rezerva pentru viitoarele judecati, rationamente, cautare de solutii, etc.

7. SPU are un caracter adaptativ, indeplinind functia de reglare si autoreglare. SPU se formeaza ca urmare a influentelor socio-culturale ce se exercita de-a lungul ontogenezei, si prin socializare, totodata, individul participa la propria sa formare, activismul sau individual nefiind

2

diminuat sau exclus. In acest sens, se vorbeste despre subiectivismul fiecaruia dintre noi, care filtram, selectam informatii, stimuli, reactii, prin prisma propriilor dorinte, aspiratii si scopuri.

In cadrul autoreglarii, SPU detine si functia de autorganizare, exprimata prin: autoimpunere, autorealizare, autoafirmare, autoeducatie, autodescoperire, autodepasire, etc.

Datorita acestor caracteristici si nu numai, SPU este considerat a fi un sistem hipercomplex, sistem ce depinde de un mare numar de elemente active, puternic saturate de legaturi interne si externe, un rezumat condensat al intregii dezvoltari biologice si socio-culturale a omului. (M. Zlate)

Ipostazele psihicului uman Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă interacŃiune şi

intercondiŃionare: subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient.

Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. FuncŃionarea sa se bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a scopurilor), al planificării, al realităŃii.

Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaŃii, percepŃii, reprezentări, gândire, imaginaŃie), trăiri emoŃional-afective, structuri motivaŃionale (trebuinŃe, interese, idealuri etc.), acŃiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată de limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive.

Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă parte, va înregistra grade de organizare-funcŃionare diferite atât în succesiunea istorică a generaŃiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaŃii, de la un individ la altul.

De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a unei persoane, elementul de referinŃă esenŃial trebuie să fie subsistemul conştient.

Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenŃiază şi ating valorile cele mai ridicate, funcŃiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformare a realităŃii imediate, de crearea unei realităŃi noi – vezi invenŃiile), de planificare şi anticipare – predicŃie şi de reglare prin analiză critică şi comparaŃie criterială.

Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conŃinuturile informaŃional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinŃele şi schemele operatorii latente, care intră succesiv în fluxul actual al conştiinŃei, în funcŃie de solicitări şi situaŃii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în conştiinŃă.

Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendinŃelor, pulsiunilor, trebuinŃelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinŃei biologice a personalităŃii umane şi o componentă dobândită, ansamblul experienŃelor timpurii şi al preceptelor conştiinŃei morale a societăŃii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaŃă.

Dupa M. Zlate “psihicul nu este omogen, uniform, nediferentiat, linear; dimpotriva, el exista si se manifesta in varii forme. Uneori este mai clar, mai lucid, alteori mai tulbure, mai obscur; in anumite situatii ne dam seama de noi insine, de trairile noastre, in altele nu”.

InteracŃiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenŃa inconştientului asupra subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenŃa conştientului asupra subconştientului şi inconştientului). De relatia dintre cele trei ipostaze ale psihicului, de armonia sau conflictul existent intre acestea, derivă anostitatea sau dramatismul si originalitatea existentei umane şi de asemenea, dificultatea de a se efectua predictii, asupra comportamentului unei persoane.

A. Constiinta ca ipostaza a psihicului Constiinta este una dintre cele mai importante ipostaze ale vietii psihice a individului, ea fiind

cand afirmata, cand negata cu vehementa. De la inceputurile psihologiei, constiinta a fost definita ca fiind totul (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia fara constiinta).

3

Constiinta a fost: • fie redusa la o simpa functie psihica numita uneori ,,vigilenta”; • fie extinsa pana la pierderea in generalitatea vietii psihice, prin asimilarea cu gandirea reflexiva

si critica, cu Eul si personalitatea, cu praxisul si etica vointei; • a fost socotita un epifenomen, un reflex intamplator, o abstractie care poate fi sustrasa vietii

psihice sau adaugata masinilor electronice ; • sau abandonata in reteaua relatiilor existentiale sau a structurilor interpersonale. Aceasta a permis proliferarea perspectivelor de abordare si definire a ei. Dificultatea definirii

constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, datorita faptului ca se manifesta in experientele personale nefiind, de regula, accesibila altuia.

Dupa Zlate, in definirea constiintei, a existat o prima etapa, de la inceputurile psihologiei stiintifice si pana in anul 1930. Astfel, SILLAMY citat de Zlate, defineste constiinta ca fiind: ,,locul senzatiilor si al perceptiilor noastre, realitatea subiectiva a acestora, instanta care organizeaza datele simturilor, care ne situeaza in timp si spatiu, cunoasterea a ceea ce acompaniaza activitatea spiritului.” Definitia lui Sillamy impune si intrebarea: ,,ce inseamna a fi constient?”.

In lucrarea lui Vasile Pavelcu, ,,Constiinta si inconstient” cele mai frecvente raspunsuri la aceasta intrebare au fost urmatoarele:

• a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii (,,A fi constient inseamna a gandi” (SPENCER, 1875)

• a fi constient inseamna a dispune de capacitatea de a face sinteze (WUNDT concepea constiinta ca pe o ,,sinteza creatoare”)

• a fi constient inseamna a te putea autosupraveghea ,,a fi constient inseamna a-ti putea povesti experienta, limbajul fiind o calitate structurala a constiintei, o calitate prin care aceasta accede la umanitate….Constiinta este un ansamblu de reactiuni ale individului la propriile lui actiuni.” (JANET, 1928)

• a fi constient inseamna a te adapta suplu la noile solicitari (,,fara o activa adaptare la obiecte, totdeauna noi, ale experientei externe, nu se poate produce constiinta.”- WALLON, 1924).

In cea de-a doua etapa (anii 1940-1960) se distinge contributia psihiatrului Henri Ey care, propune o definire complexa a constiintei asigurand astfel unitatea si eterogenitatea fenomenelor de constiinta.

,,A fi constient inseamna a trai particularitatea experientei proprii, transformand-o in universalitatea stiintei ei. Cu alte cuvinte, constiinta trebuie descrisa ca o structura complexa, ca organizare a vietii de relatie a subiectului cu altii si cu lumea.”

Totodata, EY arata ca ,,a fi constient inseamna a dispune de un model personal al lumii”, prin cateva modalitati de manifestare ale fiintei constiente si anume:

- fiinta constienta implica o organizare autohtona; - ea se obiectizeaza si se reflecta intr-un model al lumii; - dispune de ea insasi in sensul temporalitatii sale; - este structurata ca o reverberatie (ecou) a Eului la experientele sa. In cea de-a treia etapa (incepand cu 1970 si pana in zilele noastre), in definirea constiintei se

accentueaza mai mult asupra caracteristicilor psihologice ale acesteia. Astfel, Jean Piaget descrie constiinta ca pe o ,,acompaniatoare” a actiunilor fiintei umane, subliniind implicarea proceselor cognitive si diferentiind doua aspecte:

- ,,constiinta in act” (cunoastere anterioara prizei de constiinta) si - “constiinta reflexiva” (echivalenta cu ceea ce el numea ,,priza de constiinta”). Alti autori au pus accentul pe traire si pe afectivitate. Dupa Humphrey, ,,a fi constient inseamna

in mod esential a avea senzatii: adica a avea reprezentari mentale incarcate de afectivitatea a ceva ce mi se intampla aici si acum”. Mai multi autori pornind de la premisa ca prin constiinta individul se raporteaza la ceva din afara sa, el fiind ,,constient de…”, postuleaza intentionalitatea ca una dintre caracteristicile esentiale ale constiintei.

M. ZLATE defineste constiinta ca o forma superioara de organizare psihica prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza raportarea/adaptarea continua a individului, la mediul natural si social”

4

In ciuda reconsiderarii constiintei in psihologie, nu exista inca un acord comun asupra definirii termenului. Totusi, suntem constienti atunci cand monitorizam mediul (intern sau extern), cand cautam sa ne controlam pe noi insine sau mediul nostru. Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariŃia conştiinŃei. Dar există două feluri de conştiinŃă: una implicită, primitivă, nediferenŃiată, care există şi la animalele superioare şi o alta reflexivă, conştiinŃa de sine, de eu, într-adevăr specific umană. ConştiinŃa implicită Aşa cum scrie psihiatrul H. Ey (citat de A. Cozmovici), conştiinŃa (implicită) este un fel de scenă în care se petrec evenimentele. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot ceea ce există şi în care închegăm realitatea. ConştiinŃa e forma în care e trăit orice fenomen. Ea ne plasează într-o lume reală. Este o structurare a trăirilor prin care noi ne simŃim participanŃi la tot ce se întâmplă (ceea ce presupune o separare între noi şi celelalte obiecte sau fiinŃe). ConştiinŃa implicită este o conştiinŃă de ceva: ne simŃim prezenŃi într-o realitate distinctă de noi. În stările patologice, de confuzie mentală, bolnavii asistă la tot ceea ce văd, fără a avea sentimentul prezenŃei lor şi fără sentimentul necesităŃii de a participa. Realitatea constituie un spectacol străin de ei, de neînŃeles. O problemă dificilă o constituie visul în care ne simŃim participanŃi la o lume pe care o credem reală. De aceea primitivii credeau că sufletul a participat realmente la cele visate şi, când şeful lor visa o vânătoare norocoasă, era felicitat de supuşii săi. În vis pare a avea loc o iluzie de conştiinŃă, fiindcă visul constă într-o rupere de realitate. În concluzie, conştiinŃa implicită este o conştiinŃă în acŃiune, un câmp al prezentului şi al prezenŃei noastre în lume. Ea implică separarea mea de lume şi de ceilalŃi. ConştiinŃa reflexivă ConştiinŃa reflexivă este caracteristică omului şi constă în conştiinŃa clară a unui eu care acŃionează în mod responsabil. ConştiinŃa reflexivă nu există la copilul mic, căci ea presupune deplina conştiinŃă de sine şi o dezvoltare a gândirii abstracte. Ea solicită existenŃa unei capacităŃi de discuŃie interioară. P. Janet vorbeşte de importanŃa reacŃiilor noastre faŃă de propriile noastre reacŃii. În cazul conştiinŃei reflexive este vorba de o povestire ori o comentare a propriilor acŃiuni. H. Ey spune (după A. Cozmovici): „A fi conştient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau înseamnă a-mi verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele şi a dispune de ele". Prin ce caracteristici putem distinge un act conştient (înŃelegând prin aceasta prezenŃa conştiinŃei implicite, prezente şi la animalele superioare)? C.F. Graumann distinge mai multe aspecte menŃionate în cele ce urmează. a) Când e vorba de animale (şoarecii studiaŃi de behaviorişti) e edificator faptul de a distinge între excitanŃi care e util şi care e primejdios. Tolman precizează: când animalul e pus în faŃa posibilităŃii de a acŃiona în diferite feluri şi el alege una din alternative. La om se poate face distincŃie între alegerea spontană, fără a cunoaşte motivul (conştiinŃa implicită) şi aceea bazată pe gândire (conştiinŃă reflexivă). b) Poate fi considerat conştient ceea ce este comunicabil. Când cineva ne comunică ceva anume, ştim că e conştient. Dacă nu ne comunică, nu putem cunoaşte starea de conştiinŃă. Apoi există comunicare neverbală. Exteriorizarea prin expresii faciale. Comportamentale a unor emoMii trăite de cineva, ne poate informa asupra stării de spirit a persoanei respective, de care ea însă poate să nu fie conştientă. c) Cineva este conştient când este atent, când observă ceva. Focalizarea psihicului duce la conştiinŃă, o conştiinŃă cel puŃin implicită (observabilă şi la animale). AtenŃia la om poate fi detectată şi cu ajutorul electroencefalografului: apar undele beta. AtenŃia asigură o orientare selectivă, conştientă. Nu există o separaŃie netă între conştient şi inconştient. ConştiinŃa şi inconştientul sunt extremele unui continuu. d) Act conştient este şi cel premeditat, intenŃionat. IntenŃionat, nu în sensul lui Brentano (considerând intenŃionat orice act care are un obiect), ci acela care urmăreşte realizarea unui scop, dinainte reprezentat. Deci e vorba de conştiinŃa reflexivă. Premeditarea conduitei, reflecŃia asigură plasticitatea ei, adaptarea la situaŃie şi la mijloacele existente. Apare principalul rol al conştiinŃei, rolul de conducere adecvată. Prin această funcŃie se manifestă eficienŃa ei, faptul de a nu putea fi considerată inutilă, un epifenomen. ReacŃiile instinctive, necontrolate în mod conştient, sunt rigide, automate şi devin insuficiente în situaŃii mult schimbate.

5

e) A fi conştient mai e sinonim cu a şti, a fi conştient de sine. Lumea este percepută conştient în sensul sesizării ei ca nefiind în eul interior, ca nefăcând parte din persoana respectivă (deşi imaginea ei se formează pe retina acesteia şi în occipital). Progresul conştiinŃei umane, de la conştiinŃa implicită la aceea explicită (reflexivă) se realizează lent, în copilărie. E vorba de formarea conştiinŃei de sine, proces care se termină abia pe la 14-15 ani. Destul de devreme copilul îşi spune „eu pot să...", dar mult mai târziu va remarca „eu gândesc". Formarea conştiinŃei de sine ConştiinŃa de sine (explicită) e precedată de „sentimentul de sine", stare confuză, dinaintea momentului când persoana va judeca, va aprecia modul său de existenŃă. La baza evoluŃiei conştiinŃei stă formarea treptată a unei scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp. ConştiinŃa de sine începe cu conştiinŃa propriului corp, având la bază senzaŃiile interne: foamea, setea, durerea... la care se adaugă senzaŃiile proprioceptive şi kinestezice (adică cele legate de poziŃia corpului şi de mişcare). Un rol îl joacă, desigur şi privirea propriilor membre şi a corpului. Toate aceste impresii sunt analizate cortical şi rezultă cunoaşterea corpului nostru, a suprafeŃelor ce-1 limitează (ca şi în cazul formelor obiectelor din jur, bazate mai ales pe văz şi pipăit). Se obŃine o imagine a corpului, disociată de referinŃele exterioare, independentă de locul unde ne aflăm. Există un model postural al corpului şi al unui spaŃiu în care noi localizăm percepŃiile noastre, e „schema sa posturală" în raport cu care apreciem orice schimbare de poziŃie. Se pare că în formarea acestei scheme există şi unele premise ereditare. Pornind de la această schemă, copilul mai mare ştie că e slab sau gras, înalt sau scund - comparându-se cu cei din jur. Schema posturală, imaginea corpului nu se referă doar la topografia corpului şi la poziŃiile sale, ci şi la posibilităŃile de a acŃiona asupra lumii exterioare. ExistenŃa şi importanŃa lor se relevă în tulburările patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar fi „necunoaşterea corpului"). ExistenŃa unei scheme, a unei imagini puternice se evidenŃiază şi prin fenomenul contrar: „membrul fantomă". Bolnavii cărora li s-a tăiat un picior îl simt uneori prezent, îi doare chiar. Este o persistenŃă a imaginii corporale. Imaginea propriului corp începe să se formeze în momentul în care copiii mici îşi recunosc imaginea în oglindă. Nu se poate recunoaşte cineva care nu se cunoaşte, nu are cât de cât o idee despre sine. E nevoie să existe mai întâi o cunoştinŃă de sine. DificultăŃile recunoaşterii în oglindă sunt mari, fiindcă imaginea de sine a copilului în primii 2 ani are la bază senzaŃiile interne, cele proprioceptive (de poziŃie) şi cele musculare, de mişcare. Pe cale vizuală cunoaştem doar mîinile şi o bună parte a corpului, nu însă şi fizionomia. Unul din studiile efectuate la sfârşitul deceniului al VII-lea (de către psihologul Amsterdam) pune în evidenŃă: pe la 17-18 luni, în faŃa oglinzii copilul reacŃionează ca la alt copil, zâmbind şi emiŃând vocalize. Între 18 şi 20 de luni apar reacŃii de evitare. În fine, între 21 şi 24 de luni se manifestă simptomele recunoaşterii de sine : dacă i se picură o pată roşie pe nas, copilul văzând-o în oglindă, pune mâna pe nas, pe pată. Rene Zazzo a reluat studiul, experimentând cu 30 de copii în vârstă de 10-33 luni. Recunoaşterea de sine, arată el, nu se produce ca o iluminare subită şi la o dată precisă. Totul se petrece în aşa fel, încât, dintr-un moment în altul, recunoaşterea poate deveni îndoielnică. După primul moment când apare recunoaşterea, urmează evitări, fluctuaŃii ce durează cel puŃin 6 luni la majoritatea subiecŃilor. Ca şi Amsterdam, Zazzo va observa la copil câteva faze până la deplina recunoaştere de sine. La vârstă mică, el e indiferent. Mai târziu îşi manifestă bucuria, ca la prezenŃa altui copil. Apoi urmează o stare complexă: anxietatea şi evitarea alternează cu surpriza şi curiozitatea. După care începe să apară recunoaşterea favorizată de compararea mîinii sale cu aceea din oglindă sau de intervenŃia altor repere : când mănâncă o prăjitură ori când e împreună cu cineva. După R. Zazzo, recunoaşterea în oglindă are loc între 2 şi 3 ani, mai aproape de 2 ani. Ea coincide cu perioada când copilul începe să folosească pronumele „eu", „al meu", „al tău" în loc de „Radu vrea...", „E a lui Radu..." (Radu fiind însuşi copilul). Deci apare o conştiinŃă de sine ca persoană cu un nume, cu o anumită înfăŃişare, pe care începe să o recunoască. Recunoaşterea de sine e condiŃionată de cunoaşterea în prealabil a unor persoane din jur. Dovada ne-o dau cimpanzeii, care şi ei se pot recunoaşte în oglindă (deşi mai greu: văzând pata pe

6

nas şi-o caută mai întîi pe ureche, pe frunte, până nimeresc nasul). Dar dacă puiul de cimpanzeu e crescut separat de orice maimuŃă, el nu se poate recunoaşte în oglindă. Dacă ulterior, stă cel puŃin 3 luni cu alŃi cimpanzei, devine şi el capabil de a se recunoaşte. Deci conştiinŃa de sine e indiscutabil legată de cunoaşterea altora (R. Zazzo, 1975)

ConMtiinMa îndeplineMte două funcMii principale, monitorizarea Mi controlul: Monitorizarea – pentru evitarea supraincarcarii cu informatii din mediul intern si extern,

constiinta fiecarui “se concentreaza” pe anumiti stimuli si ii ignora pe altii. Anumite evenimente au prioritate inaintea altora, castigand accesul catre constiinta noastra si spre initierea actiunilor. Evenimentele importante pentru supravietuire se afla adesea in topul prioritatilor.

Controlul – programarea, initierea si ghidarea actiunilor personale se realizeaza in acord cu evenimentele din jurul nostru. Prin functia de programare, evenimentele care nu au avut loc inca, pot fi reprezentate in constiinta ca viitoare posibilitati; putem crea scenarii alternative, putem face alegeri si initia actiuni corespunzatoare. Totusi, nu toate actiunile noastre sunt ghidate prin decizii constiente, iar unele solutii la probleme sunt elaborate dintr-o zona exterioara sferei constiintei. O astfel de solutie poate aparea “din senin”, fara sa ne dam seama cum a fost obtinuta, “cum de ne-am gandit la aceasta”. Asadar, constiinta nu este doar un monitor al comportamentului nostru, ci are si un anumit rol in directionarea si controlul ipostazelor subconstienta si inconstienta ale psihicului.

B. Subconstientul – ca ipostaza a psihicului Subconstientul a fost considerat, cand o ,,postconstiinta”, cand o ,,preconstiinta”. Subconstientul

reprezinta una dintre ipostazele importante ale psihicului care nu poate fi nici ignorata, nici redusa sau identificata cu alte ipostaze ale acestuia. Subconstientul dispune nu numai de continuturi specifice, ci de mecanisme si finalitati proprii.

In tentativa de a defini subconstientul, cei mai multi autori l-au conceput ca pe o formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva constiente, dar care in prezent se desfasoara in afara controlului constient. Acesta ar fi rezervorul unde se conserva toate actele ce au trecut candva prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare latenta, de virtualitate psihica, putand insa sa redevina oricand active, sa ajunga in campul constiintei.

Cateva definitii ale subconstientului sunt: - subconstientul este o ,,constiinta stinsa” (Ribot); -,,subconstientul apare ca un fel de constiinta inferioara ce coexista cu cea centrala”. (Janet si

Pierce); - subconstientul nu este total obscur, ci presupune un anumit grad de transparenta, putand fi

considerat de aceea o ,,constiinta implicita”; - subconstientul este definit prin continutul memoriei de lunga durata, care nu se afla antrenat

intr-un moment dat in fluxul operativ al constiintei, dar care poate fi constientizat in situatii adecvate. El cuprinde informatii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, stari de set (montaj) perceptiv si intelectual, tonus emotional, motive (Mihai Golu).

Dupa acelasi autor, cea mai mare parte a elementelor componente ale subconstientului se afla in stare latenta, alcatuind rezervorul activitatii constiente curente. Active in comportament in afara campului constiintei sunt doar automatismele, deprinderile, obisnuintele. Chiar continutul latent al subconstientului intra in structura starii de pregatire psihica generala a subiectului, influentand pozitiv sau negativ desfasurarea proceselor psihice constiente, de la perceptie pana la gandire.

Principiul activismului si dinamicitatii se aplica si organizarii subconstientului. El nu trebuie vazut ca o entitate statica, lipsita de miscare interioara, ci dimpotriva ca o organizare dinamica in cadrul careia se produc reasezari, rearticulari si reevaluari ale elementelor componente si chiar prin programarea activitatilor constiente viitoare.

Subconstientul poseda o anumita autonomie functionala, el dispunanad de mecanisme proprii de autointretinere si autoconservare. Aceste mecanisme sunt stimulate prin fluxurile constiintei (in stare de veghe si de activitate orientata spre scop), si prin fluxurile inconstientului (in stare de somn sau de constiinta confuza), ce caracterizeaza starile de ebrietate si pe cele provocate de narcotice.

7

Visele, desi au punctul de pornire in inconstient, se finalizeaza si se depoziteaza in sfera subconstientului, si anume, in etajul superior al acestuia, ceea ce face posibila constientizarea si relatarea continutului lor imediat dupa trezire.

Importanta subconstientului nu poate fi subestimata, fiind greu de imaginat activitatea psihica normala a omului, fara prezenta si functionalitatea acestei ipostaze.

Functiile subconstientului sunt: - de a asigura continuitatea in timp a eului si de a permite constiintei sa realizeze integrarea

sub semnul identitatii de sine, a trecutului, prezentului si viitorului. In cazurile amneziilor totale anterograde (forma de amenzie in care se pastreaza amintirile vechi) sau retrograde (forma de amenzie in care se pierd amintirile vechi), identitatea de sine este puternic alterata, relationarea subiectului cu lumea fiind profund perturbata.

- de a da sens adaptativ invatarii, permitand stocarea informatiei si a experientei pentru a fi utilizate ulterior. In desfasurarea oricarui proces constient, chiar daca el este provocat si se raporteaza la un obiect sau la o situatie externa conctreta, subconstientul se conecteaza in mod neconditionat la experienta anterioara, atat in forma operatiilor cat si a modelelor informationale-imagistice sau conceptuale.

- de a asigura consistenta interna a constiintei, durabilitatea ei in timp. In afara aportului subconstientului, constiinta s-ar reduce la o simpla succesiune a clipelor, a continuturilor senzatiilor si perceptiilor imediate, devenind imposibil de exercitat, functia de planificare si cea proiectiva. Mentinerea in stare optima a cadrelor de referinta ale constiintei reclama permanenta comunicare senzoriala. Subconstientul este indispensabil pentru desfasurarea unei activitati mintale constiente independente, adica in absenta influentei directe a obiectelor sau fenomenelor externe.

Caracteristicile si rolurile subconstientului Principalele trasaturi ale subconstientului apar din pozitionarea acestuia intre constient si

inconstient. Dupa Paul Popescu-Neveanu, acestea sunt: � latenta si potentialitatea (continuturile subconstientului se mentin intr-o stare latenta pana

cand vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta); � coexistenta cu constiinta (de obicei continuturile subconstientului sunt o alta expresie a

continuturilor constiintei, poate mai concentrata, mai condensata, dar coexistand cu acestea); � facilitarea, servirea constiintei (subconstientul se afla in slujba constiintei); � filtrarea si medierea continuturilor care trec dintr-un nivel in altul (continuturile

constiintei nu trec direct in inconstient, ci ,,poposesc"”pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi in subconstient, la fel petrecandu-se lucrurile si in sens invers).

Chiar daca la un moment dat constientul ,,scoate” la suprafata amintiri, automatisme, deprinderi, acestea nu vor fi absolut identice cu cele care ,,intrat” in subconstient. Asadar, subconstientul nu conserva doar, ci poate prelucra, restructura, crea. Sub influenta unor factori (timpul scurs intre patrunderea in subconstient si evocare, emotiile puternice sau distragerea de la activitatea respectiva), amintirile, automatismele, deprinderile vor fi modificate de subconstient, tocmai datorita noilor relatii in care acestea sunt introduse.

C. Inconstientul – ca ipostaza a psihicului Constituie cel mai controversat nivel de organizare a vietii psihice, in legatura cu care pozitiile de

negare sau de afirmare abunda in literatura de specialitate. Consecintele acestor atitudini fata de inconstient sunt diferite: � negarea inconstientului echivaleaza cu uniformizarea, omogenizarea vietii psihice, ea

nedispunand in acest caz, de structuri si organizari calitativ diferite; � afirmarea inconstientului presupune intelegerea faptului ca viata psihica reprezinta o structura

compusa si complexa, o unitate in complexitate; Cea de-a doua tendinta s-a impus, dar aceasta impunere a cunoscut un proces lung si anevoios. ,,Impunerea” inconstientului in psihologie

8

Schopenhauer in lucrarea ,,Lumea ca vointa si reprezentare” (1819), considera ca prin natura sa inconstientul este irational; vointa ar reprezenta o forta irationala si activa, omul insasi fiind o vointa fara constiinta (,,Vointa este profesorul, iar intelectul sevitorul”).

Carl-Gustav Carus considera ca ,,viata psihica constienta isi are cheia in regiunea inconstientului” si vede in inconstient o adevarata forta ce guverneaza viata individului

Pentru E. von Hartman atat viata organica cat si cea spirituala (psihica) sunt dominate de inconstient; acesta este prezent in perceptii, in formularea conceptelor, in rationamente; el guverneaza sentimentele; in el isi au sursa descoperirile geniale.

Primele rezultate ale cercetarilor medicale facute in cea de-a doua jumatate a secolului al IX-lea asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului si chiar disocierii personalitatii au conturat mult mai bine premisele unei psihologii a inconstientului.

Binet si Janet in Europa, psihiatrul Morton Prince in SUA, vedeau in inconstient reversul constiintei, incapabila de a sintetiza ansamblul vietii psihice, unele fenomene scapandu-i de sub focarul analizei. Inconstientul aparea astfel, ca o slabiciune a Eului si a constiintei, ca o deficienta psihologica, un automatism psihic.

Freud va fi cel care va da o definire si o fundamentare stiintifica inconstientului. Acesta a elaborat o conceptie structurata cu privire la continutul si rolul inconstientului in viata psihica a individului.

Zlate considera ca principalele merite ale lui Freud in investigarea inconstientului sunt: � descoperirea unui inconstient dinamic, conflictual si tensional, corelativ procesului refularii

(refulare=a respinge, a inabusi in inconstient imagini, dorinte, tendinte neplacute, care contrazic constiinta morala a individului);

� trecerea de la interpretarea inconstientului ca substantiv (ce desemneaza faptele mintale refulate), la interpretarea lui ca adjectiv, o calitate psihica, ceea ce inseamna ca nu numai amintirile pot fi “inconstiente” ci si mecanismele de refulare;

� multiplicarea zonelor ce se sustrag constiintei, Freud vorbind, practic, despre existenta a 3 tipuri de inconstient (Sinele, Eul si Supraeul);

Prima teorie elaborata de Freud, impartea psihicul in trei nivele: inconstient,

preconstient, constient. Ea va fi abandonata in 1920 in favoarea celei de-a doua conform careia psihicul este structurat de trei instante: sine , eu si supraeu. Fata de prima teorie, cea dea doua inainteaza ideea de inconstient si acorda o importanta mai mare instantelor socializate ale psihicului - eul si supraeul.

Sinele in conceptia lui Freud, reprezinta polul pulsional sau instinctual al personalitatii. Continuturile sinelui sunt reprezentanti psihici ai instinctelor si in cea mai mare parte aceste continuturi sunt inconstiente. Continuturile sinelui sunt pe de o parte mostenite , iar pe de alta parte dobandite (produse ale refularii). Sinele este rezervorul de energie pentru orice activitate si din punct de vedere dinamic sinele se afla in conflict cu eul si supraeul.

Eul este o instanta psihica axata pe constient care are si o parte preconstienta si de asemenea, o latura inconstienta (reprezentata de mijloacele de aparare ale eului) . Din punct de vedere al genezei, eul se formeaza din “sine” sub influenta realitatii exterioare. Este orientat in egala masura atat spre lumea externa cat si spre lumea interna. Functia cea mai importanta a eului o reprezinta autoconservarea organismului.

Supraeul are corespondent in prima teorie ceea ce Freud numea cenzura. Supraeul are rolul de judecator sau cenzor. El se constituie prin interiorizarea exigentelor si interdictiilor parentale si/sau societale. Nucleul supraeului are la baza interiorizarea de norme, valori sociale, morale, estetice, realizata pe parcursul socializarii individului. Supraeul reprezinta asadar, interiorizarea unor norme in plan strict afectiv. Pârghiile interiorizarii sunt sentimentele pozitive, de iubire si cele negative sau frica de pedeapsa.

-sinele incearca sa obtina gratificarea impue obligat sa mentina echilibrul intre aceste doua forte opuse si cerintele exterioare ale realitatii

9

� considerarea incostientului ca fiind profund, abisal si nu doar un simplu ,,automatism psihic”, cum aparea in scrierile sale anterioare;

� descrierea inconstientului ca fiind fenomen afectiv, spontan, invaluit in mit, legenda, vis, predominant afectiv (asa cum constiinta nu este exclusiv rationala, nici inconstientul nu poate fi exclusiv afectiv).

Pentru Adler (discipol al lui Freud), psihismul inconstient este determinat de vointa de putere si de sentimentul de inferioritate acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficiente fizice, fie ale inferioritatii reale sau presupuse ale Eului. In lumina acestei teorii, omul dispune de o tendinta importanta de superioritate, asa incat dezvoltarea lui psihica se datoreaza luptei ce are loc la nivel inconstient intre o tendinta negativa (sentimentul de inferioritate) si o tendinta pozitiva (sentimentul de superioritate), aceasta din urma fiind orientata spre compensare.

In conceptia lui Adler, compensarea joaca acelasi rol pe care il avea refularea la Freud. Totusi, Adler cade in aceeasi greseala ca si Freud: absolutizarea acestui mecanism. In realitate insa, ambele mecanisme pot fi la fel de utile pentru viata psihica a individului.

Jung introduce conceptul de inconstient colectiv, continand imagini ancestrale ce somnoleaza in zonele profunde ale inconstientului (numite arhetipuri) si care ofera individului posibilitatea de a avea acces la ,,sufletul istoriei colective” sau la Divinitate. La Jung, inconstientul colectiv este preexistent individului, acesta din urma nascandu-se cu el.

Jung explica notiunea de inconstient colectiv prin sintagmele: ,,sfera mostenirii

psihice”, “sediment al istoriei lumii”,”suflet atemporal si general”, ,,acea imensa zestre spirituala ereditara, rezultata din evolutia omenirii, care renaste mereu, in fiecare structura cerebrala individuala”.

Jung, credea ca inconstientul este chiar superior constientului, deoarece el contine toata intelepciunea ce i-a fost conferita prin experienta a mii de ani. Inconstientul ,,creeaza combinatii subliminale” care sunt cu mult superioare combinatiilor constiente prin ,,finetea si importanta lor”. Tocmai de aceea el poate servi omului drept ,,ghid fara seaman”.

Arhetipurile sunt ,,structuri psihice identice, comune tuturor”, constituind ,,mostenirea arhaica a umanitatii. Arhetipala si mostenita este doar predispozitia de a avea anumite experiente si nu experienta insasi. Cele mai cunoscute arhetipuri sunt: persona, umbra (partea diabolica sau sadica a personalitatii individului, formata ca urmare a atrociatilor savarsite de oameni de-a lungul timpului), anima (imaginea colectiva a femeii in psihologia barbatilor), animus (imaginea colectiva a barbatului in psihologia femeii).

Melanie Klain, Anna Freud, Daniel Lagache, etc., au adus de asemenea contributii importante la

dezvoltarea teoriei inconstientului. Didier Anzieu a introdus conceptul de inconstient de grup, in opinia acestuia, grupul oferind

ocazia membrilor sai de a trai inconstientul in realizarea proiectelor refulate. In diversitatea lor, aceste cercetari exprima dificultatea conceperii intr-o maniera unitara a

inconstientului, acesta “beneficiind” de diverse definitii: - inconstientul este rezervorul tendintelor infranate, inabusite, refulate, frustrate (Freud, intr-o

maniera restrictiva si exclusivista). Inconstientul este cel care exprima lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele, etc.;

- dupa alti autori, inconstientul apare ca haos, ca irational cu efecte dezorganizatoare si inhibitive asupra vietii psihice, ca tinand chiar de patologia mintala (definirea inconstientului dintr-o maniera negativa);

- inconstientul este o formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitatii (psihologia contemporana, dintr-o perspectiva extensiva si pozitiva);

Rolurile inconstientului in desfasurarea vietii psihice: - rol de energizare si dinamizare a intregii vieti psihice a individului;

10

- rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinari si recombinari spontane;

- rol de asigurare a unitatii Eului, prin faptul ca este principalul depozitar al programelor informationale si al tensiunilor motivationale pe baza carora, prin organizare specifica se emancipeaza constiinta. Inconstientul face parte integranta din fiinta umana, influentand-o in ipostazele sale existentiale, fie normale, fie patologice.

� rol si valoare pozitiva in raport cu conduitele si comportamente individului (inconstientul este implicat in procesarea informatiilor, in solutionarea problemelor, chiar in actele de creatie); Frances Vaughan considera ca inconstientul este elementul central al intuitiei si al imaginatiei ,,imaginarea este limbajul universal al inconstientului”.

Relatia dintre constient si inconstient Fiecare dintre cele doua niveluri de organizare structural-functionala a psihicului isi are

propriile sale continuturi, mecanisme si legitati proprii care nu pot fi reduse unele la altele. � In anumite limite, fiecare dintre ele actioneaza independent unul de altul. Astfel, inconstientul

poate functiona si atunci cand structurile constiente sunt destramate, cum se intampla in cazurile patologice. Constientul insa, in lipsa inconstientului, se autodestrama.

� In ciuda unei relative independente functionale a celor doua niveluri structural-functionale ale psihicului, starea normala, fireasca, existentiala si actionala a lor o reprezinta interactiunea si interdependenta lor.

Intre constient si inconstient exista in mod curent relatii dinamice vitale, fara de care insasi integritatea SPU este pusa in pericol.

� Constientul si inconstientul sunt momente functionale inseparabile ale psihicului uman. Aceasta inseamna ca ceea ce la un moment dat este constient, la un alt moment dat poate deveni inconstient. De regula, constient este ceea ce se acorda cu experienta individului si ii foloseste in planul activitatii, pe cand inconstient este acel continut psihic care contrazice experienta individului, in virtutea acestui fapt el fiind respins.

� Constiinta apare cand ca un factor declansator al comportamentului uman, cand ca mecanism de sistematizare si valorizare a structurilor inconstientului. Intre constient si inconstient nu exista o simpla suprapunere de faze energetice sau o simpla succesiune de fenomene intamplatoare, independente unele de altele, ci relatii logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentala.

In dinamica vitala a constientului si inconstientului, principalul sistem de referinta ramane constiinta, deoarece prin intermediul ei omul re-produce in mod adecvat realitatea, asa cum este ea si numai in virtutea acestui fapt el isi poate conduce si regla corespunzator conduita. Este necesar sa consemnam, sustinea Ey, ‘’subordonarea organica a inconstientului fata de constient’’, deoarece numai in felul acesta vom ajunge in posesia constiintei morale si vom evita pierderea libertatii adusa de dezorganizarea fiintei constiente odata cu maladiile mintale.

Bibliografie: Allport, G, Structura şi dezvoltarea personalităŃii, EDP, Bucureşti, 1980 Birch, A, Hayward, S, DiferenŃe interindividuale, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999 Cosmovici, A., Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, 2005 Freud, S, Introducere în psihanaliză, Ed. Didact. şi Pedag., Bucureşti, 1980 Golu, M, Dinamica personalităŃii, Fundamentele psihologiei – vol II, Ed. Geneze, Bucureşti, 1993 Hayes, N, Orrell, S, Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 1997 Jués, Jean Paul, Caracterologia, Ed. Teora, Bucureşti, 1994 Pavelcu, V, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităŃii, EDP, Bucureşti, 1982 Radu şi col., Introducerea în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991 Zlate, M., Eul şi personalitatea, Ed. TREI, Bucureşti, 1999; Zlate, M., Introducere în psihologie - Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999.