Managementul Financiar Contabil Al Firmelor Aflate in Dificulatate (Autosaved)

CuprinsIntroducere....................................................................................................................................2

Cap. I. Valoarea întreprinderii.......................................................................................................5

1.1. Evaluarea întreprinderii şi proprietarul..............................................................................6

1.2. Evaluarea întreprinderii şi cumpărătorul...........................................................................8

Cap. II. Evaluarea întreprinderii - puncte de vedere.....................................................................9

2.1. Funcţiile managementului financiar al firmei.................................................................10

2.2. Interdependenţa cu celelalte funcţii ale firmei................................................................12

Cap III. Întreprinderea aflată în dificultate-Diagnostic,Evaluare................................................15

3.1.Firma aflată în dificultate.................................................................................................15

3.2.Posibilităţi de evitare a falimentului prin adoptarea strategiilor de schimbare................24

3.3.Salvarea şi restructurarea firmelor aflate în dificultate prin acordarea de ajutoare de stat................................................................................................................................................26

3.4. Diagnosticarea economică şi financiară a întreprinderilor..............................................27

3.4.1. Diagnosticul pentru evaluarea economică şi financiară a unităţilor economice......27

3.4.2. Diagnosticul juridic..................................................................................................28

3.4.3. Diagnosticul comercial............................................................................................29

3.4.4. Diagnosticul operaţional (de producţie şi exploatare).............................................29

3.4.5. Diagnosticul resurselor umane şi managementului.................................................30

3.4.6. Diagnosticul financiar-contabil................................................................................32

3.4.7. Sinteza diagnosticelor - Diagnosticul global..........................................................37

3.4.8. Diagnosticul global-Analize....................................................................................38

3.5. Evaluarea economică şi financiară a întreprinderilor......................................................41

3.5.1. Determinarea activului net corectat (ANC).............................................................42

3.5.2. Determinarea capacităţii beneficiare (CB ).............................................................44

3.5.3. Determinarea ratei de actualizare/capitalizare (R, i sau t).......................................45

3.5.4. Metode de evaluare a activelor................................................................................48

3.5.5. Metode de evaluare a întreprinderilor.....................................................................50

3.5.6. Principalele metode de evaluare a întreprinderii.....................................................61

3.5.7. Evaluarea unităţilor patrimoniale aflate în dificultate.............................................74

CONCLUZII...........................................................................................................................76

BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................78

PETRIŢA COSTIN INTRODUCERE

INTRODUCERE

Un limbaj de lucru, comun, al afacerilor putem spune că este compus din departamentul de finanţe şi contabilitate, limbaj care ajută foarte mult la bunul mers al tururor firmelor.

Orice societate comercială care se constituie este obligată să desfăşoare activitatea stabilită în actele constitutive ale acesteia, până la închiderea acesteia. Există cazuri când societatea comercială îşi prelungeşte durata de activitate chiar şi după decesul membrilor fondatori ai acesteia. Analizând istoria putem observa că încă din antichitate comerciantii care nu respectau regulile generale impuse şi respectate de catre toţi comercianţii erau aspru sancţionaţi. Primele mentionari privitoare la falimentul unei instituţii apar în legislaţia romană astfel că tot aceştia sunt cei care legiferează pentru infiinţarea legală a instituţiei falimentului, adică a recuperarii unei anumite valori de la un datornic prin scoaterea la licitaţie a bunurilor deţinute de acesta. Tradiţia dreptului roman a fost preluată şi dezvoltată în evul mediu, în special în oraşele italiene. Astfel, comercianţii se bucurau de anumite avantaje în ceea ce priveşte obţinerea creditelor, dar în situaţia în care abuzau sau nu puteau restitui la scadenţă sumele împrumutate, erau consideraţi infractori şi sancţionaţi cu închisoare.

Anul 1673, a fost marcat de ordonanţa privind comerţul terestru, dată de Ludovic al XIV-lea, ordonanţă care pune bazele instituţiei falimentului. Codul Comercial Francez din 1807 este primul document oficial in care se reglementează legea falimentului. Această lege îşi propunea recuperarea datoriilor de la restant si pedepsirea acestuia. Ulterior adoptari acestui cod din Franţa, Italia a adoptat şi ea acest cod in 1882 iar apoi in 1887 si România. Analizând în continuare istoria, putem observa că abia după a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-au produs schimbari importante in concepţia privind tratamentul aplicabil comerciantului în dificultate. S-a admis că existenţa unor dificultăţi financiare nu poate fi mereu atribuita comerciantului, deci devine oportună salvarea acestuia. Această imbunatatire a legii a influenţat în bine atat creditorii comerciantului cat si pe aceste, crediorii putand să îţi mai recupereze din creanţe deacă comerciantul nu este falimentat. Astfel a apărut ideea redresării juridice a activităţii.

Codul Caragea, este primul cod ţara noastră, care a reglementat falimentul(1817) şi, ulterior, Codul Calimachi carevorbeşte despre falitul bancrutar. În anul 1840 este adoptată în Muntenia, iar în anul 1864- în Moldova, prima lege românească completă a falimentului, sub denumirea de Condica pentru Comerciu. Aceasta este o traducere a dispoziţiilor privitoare la faliment din Codul Comercial Francez..

Urmând modelul codului comercial din Italia în anul 1887 se aprobă Codul Comercial Român, care în Cartea III-Despre faliment, prezintă instituţia falimentului. Potrivit acestui cod falimentul reprezenta incapacitatea unui comerciant de a mai achita datoriile către furnizor, motiv pentru care se aplica executarea silita a bunurilor comerciantului, echivalente cu valoarea de plată. Falimentul era impus printr+o hotarâre judecătorească la cererea debitorului, a creditorilor sau din oficiu. Organele implicate în procedura falimentului erau instanţa judecătorească, judecătorul sindic şi adunarea creditorilor.

2


Indiferent de profilul sau domeniul de activitate orice întreprindere producătoare de bunuri şi servicii este obligată să îşi desfăşoare activitatea într-un anumit mediu, ce exercită o puternică influenţă asupra sa, datorită multiplelor relaţii pe care ea le are atât cu elementele micromediului în relaţii directe cât şi cu cele ale macromediului prin relaţii indirecte. Natura şi obiectul acestor relaţii sunt foarte diverse şi de aceea ele trebuie identificate pentru a fi cât mai eficient utilizate în infăptuirea ţelului final al întreprinderii.

Relaţia întreprindere-piaţă este una foarte relevantă, deoarece în economia de piaţă, atât producătorul cât şi consumatorul au libertatea de a alege cât, unde şi cum pot să ofere şi respectiv să solicite, piaţa fiind arbitru care stabileşte ce se produce şi cât se produce.Astfel, întreprinderea, care are ca obiect de activitate producerea de bunuri şi servicii destinate pieţii, trebuie să analizeze foarte bine nevoile pieţei. Întrucât, indiferent de profil, întreprinderea trebuie să se afle în contact direct cu piaţa, analiza condiţiilor de piaţă prezintă deosebită importanţă pentru prezentul şi mai ales pentru viitorul ei, mecanismul pieţei constituind barometrul situaţiei actuale şi de perspectivă.

Ce se poate spune despre scopul fiecărei întreprinderii în parte?Are fiecare întreprindere un obiectiv bine conturat?Se poate ca viitorul sa aducă şanse bune pentru prosperitate sau o anume

întreprindere se va alege în final cu un faliment?Toate aceste întrebări vin în cele din urmă cu un răspuns, după specificul fiecărei

întreprinderi în parte,întreprinderile îşi propun drept target un profit anual care va fi sau nu atins, însă deşi este alocat la început de an un buget pentru ca lucrurile să meargă bine şi ca efectul scontat să fie cel dorit, nu fiecare întreprindere obţine obiectivul trasat şi în cele din urmă devine o „umbră”, devine insolvabilă, credibilitatea efectiv scade, puterea de cumpărare este drastic diminuată iar activele întreprinderii respective devin incerte, sunt uneori licitate, scoase la vânzare pentru ca în final unele dintre situaţiile prezentate să ducă la un sfarşit tragic pentru fiecare investitor care îţi vede munca năruită de ceea ce numim faliment.

Deşi, falimentul stabileşte efectiv situaţia negativă ,în sine, care defineşte starea de fapt a unei întreprinderi la un moment dat, iar în acel moment întreprinderea respectivă cunoaste, dacă se poate spune, regresul, incapacitatea de a putea progresa, slabiciunea faţă de timpul la care se raportează şi pentru care se poate stabili un etalon care poate trasa punctul de decădere maxim al unei întreprinderi care până de curând, avea un loc pe piaţa de capital, poate, sau se bucura de o creştere economică prin desfăşurarea efectivă a activităţii care uneori, deşi, profitabilă poate fi uşor diminuată de factori care ţin mereu de mediul în care este planificată activitatea în sine desfăşurată de întreprindere.

Fiecare întreprindere îşi propune drept indicator de expunere pe piaţă prin valoarea pe care o atinge şi o face cunoscută ca şi putere de cumpărare, ca şi profit, ca şi clasare într-un top al întreprinderilor care desfăşoară o activitate comună.

Prin a evalua se întelege a determina, a stabili preţul, valoarea, numărul, cantitatea; a calcula, a socoti, a aprecia. Această acţiune se presupune a fi efectuată de către un subiect asupra unui obiect (un activ, o afacere, o datorie...).

.

3


În general, noţiunea de valoare îşi găseşte aplicaţie în economia de schimb, întrucât această categorie economică s-a născut din necesitatea aprecierii şi comparării bunurilor transferate. Consultând dicţionarele putem defini valoarea ca pe o mărime care măsoară munca înglobată într-un bun economic sau care apreciază calităţile acelui bun. Valoarea este convenţională şi subiectivă. Studiul, calculul şi analiza ei constituie preocuparea multor economişti.

Cuvantul valoare îşi are originea din verbul latin valere, si însemna : a putea, a fi puternic, a procura satisfacţie. Valoarea este echivalenta cu o serie de calitati constante sau posibilitatea de a contabiliza empiric acele obiecte sau lucruri. Filosofia separă două concepte referitoare la valoare: pe de o parte axia - valoare, pe de altă parte timo - pret.

Putem afirma că între termenul de valoare si valoarea afacerii, exista anumite caracteristici comune. Afacerea, întreprinderea este în principiu o valoare-mijloc, deţinută sau dorită pentru a obţine bani, şi ei tot o valoare-mijloc. Rareori se întamplă ca altul să fie motivul aproprierii unei afaceri, deci interesul proprietarului să fie altul decât derularea activităţii firmei. Indiferent de obiectul evaluat, valoarea reprezintă măsura interesului subiectului evaluator (nu evaluatorul, ci beneficiarul evaluării).Interesul subiectului evaluator poate proveni din dorinţa de a-şi satisface nevoi de natură economică, teoretică, etică, politică, estetică, religioasă. Interesul poate să fie cauzat de utilitatea, raritatea ori alte proprietăţi pe care subiectul evaluator le întrezăreşte la obiectul evaluării.

Standardele de piata sunt elementele necesare evaluării pieţei, care, sintetic, reprezintă o măsură echilibrată a valorii, întrunind condiţiile:

- valoarea astfel apreciată duce la preţul cel mai probabil;- piaţa trebuie sa fie liberă (un vânzator hotărât, un cumpărător hotărât, marketing

adecvat, tranzacţie echilibrată);- evaluarea nu are termen de valabilitate (tranzacţia trebuie să se desfăşoare la

momentul evaluării);- nu se iau în considerare ofertele unor cumpărători cu interese speciale.Valoarea de investitie este o alta categorie utiliyată în domeniul evaluării

economice. Valoarea de investitie putem spune ca are un profund caracter subiectiv spre deosebire de valoarea de piaţă care tinde să se apropie de o valoare reală, obiectivă. Valoarea de investiţie este valoarea specifică unui anumit investitor sau unei clase de investitori şi apare ca o consecinţă a modului diferit de estimare a potenţialului de a aduce profit, de percepere a riscurilor, de impozitare.

4

PETRIŢA COSTIN CAP I. VALOAREA ÎNTREPRINDERII

CAP. I. VALOAREA ÎNTREPRINDERII

Informatiile culese despre teoria evaluării firmei, sunt de dată recent, pentru a ne permite o mai bună analiză a problemelor pe care le vom analiza în continuare. Practica de evaluare mai veche s-a ghidat de regula după criterii exterioare. Evaluările erau utilizate pentru stabilirea bazei de impozitare sau pentru calculul garanţiei creditelor.Această valoare specifică poate să fie şi consecinţă legăturilor cu alte afaceri pe care investitorul respectiv le deţine sau le controlează.În ultima instanţă, aceasta valoare specifică unui investitor este masura propriului său interes pentru proprietatea respectivă.

Acestea sunt cele trei ipostaye in care evaluatorul de afaceri se poate afla:- expert neutru, în acest caz putem spune ca evaluarea este realizată de un investitor cu o capacitate medie de acţiune, fără a se ţine seama de aşteptările subiective ale clientului cu interese speciale;- expert consultant, în acestă situaţie evaluarea se va realiza in concordanţă cu oportunităţile specifice clientului, valoarea estimată fiind prezentată în cea mai favorabilă ipostază, servind la estimarea celui mai avantajos preţ pentru client; este vorba deci de o valoare categoric subiectivă;- mediator/arbitru al unor evaluări subiective, pe baza intereselor speciale ale vânzatorului şi cumpărătorului potenţial; misiunea evaluatorului va fi de a alege influenţele subiective relevante semnalate de evaluările subiective ale vânzătorului şi cumpărătorului, determinând o valoare corectă.

Poziţia de consultant este de cele mai multe ori cea ocupată de evaluator, , subscriind dorintelor beneficiaruli evaluării. Acesta are rolul de a a realiza o apreciere privitoare la stiuatia firmei din punctual de vedere al utilizatorului evaluării. Din această abordare se poate vorbi de valoare ca despre o mărime mai mult sau mai puţin subiectivă. Cu cât măsoară interesul unui grup mai mare ori interesul general şi pe o durată mai mare, valoarea îşi pierde gradul de subiectivitate, devenind aproape obiectivă.

Măsura interesului general va putea fi considerata o mărime a valorii de piaţă, mediu la un moment dat (deci schimbatoare) şi pentru o arie mai largă sau restransă (deci relativă, în functie de piaţa respectivă). Pentru un obiect evaluat mărimea valorii de piaţă ar trebui să fie comparabilă cu pretul mediu. O mărime a valorii de investiţie va fi masura interesului specific al unui investitor anumit. Pentru fiecare obiect evaluat în parte, preţul ar trebui să oscileze în jurul valorii de investiţie. Preţul va fi rezultatul direct al negocierilor şi va fi influenţat de valoarea de investiţie, raportul cerere-ofertă, valoarea de piaţa, constrangerile generale şi conjuncturale.

Vorbind in linii ample, putem afirma că scopurile evaluării unei întreprinderi pot fi: aplicaţii financiare, vânzarea/cumpararea unei firme sau participaţii la aceasta, lichidarea unei întreprinderi, fuzionari, divizari de întreprinderi, dispute legale (exproprieri, litigii, mosteniri), stabilirea bazei de impozitare, evaluarea aportului non-cash de capital, estimarea cotaţiilor acţiunilor, majorări de capital.

După 989 evaluarea intreprnderii a devenit necesară ori de câte ori este nevoie de:

5


- stabilirea bazei de negociere pentru vânzarea-cumpărarea unei firme sau a unui activ;- constituirea unor garanţii pentru credite;- determinarea bazei de calcul pentru impozitarea unui transfer de proprietate (vânzare, donaţie, moştenire);- rezolvarea unor litigii patrimoniale;- creşteri de capital;- lichidări de întreprinderi.

În evaluarea unei întreprinderi pot exista simultan atat criterii obiective cât şi subiective. Dintre criteriile obiective fac parte: mărimea patrimoniului şi veniturile pe care acest patrimoniu le produce.

De natură subiective pot fi mentionate următoarele criterii:- de natură psihologică - de exemplu notorietatea întreprinderii poate conduce la presupunerea ca existenţa sa va continua în timp, faptul că este cunoscută şi apreciată constituind chiar premisa unor câştiguri suplimentare;- de natură economică:- raritatea unei afaceri (situaţia de monopol) atrage un spor de valoare;- preluarea unei firme concurente, a unui furnizor sau a unui client poate interesa în mod special pe prezumtivul cumpărător, aducând un plus de valoare firmei evaluate;- priceperea investitorului pentru un anumit gen de afacere poate garanta obţinerea unor rezultate superioare (poate fi suportul unor previziuni mai optimiste în ce priveşte rezultatele investiţiei), ceea ce determină creşterea valorii afacerii;- legătura investiţiei cu alte afaceri pe care cumpărătorul le deţine sau le controlează poate genera un plus de valoare;- experienţa evaluatorului poate conduce la previziuni corecte privind fluxurile viitoare.

1.1. Evaluarea întreprinderii şi proprietarul

Fiecare intreprindere poate avea o valoare diferită dacă aceasta este privită privită din punctul de vedere al proprietarului. Un criteriu important in stabilirea valorii inteprinderi este de asemenea intenţia proprietarului cu privire la aceasta. Evaluarea pentru exploatare continuă diferă de evaluarea din punctul de vedere al vânzătorului.

Dacă proprietarul firmei, este ataşat emoţional de aceeasta, atunci putem spune că în ochii acestuia, firma este de nepreţuit, de asemenea o altă situaţie este cea în care firma este rodul muncii sale, fie poartă numele familiei, fiind moştenită de mai multe generaţii. Un astfel de punct de vedere, sentimental, emoţional, va face ca firma respectivă să fie de nepreţuit. Numele, emblema sa valorează mai mult în ochii proprietarului în acest caz.

Pentru a putea fi mai rentabil, deţinatorul intreprinderii va depune eforturi continue pentru ca investiţia sa să fie cât mai rentabilă. Acesta va analiza profitul obţinut de el cu profitul ce s-ar putea obţine în orice altă afacere accesibilă dacă s-ar face aceleaşi eforturi (consum de timp pentru conducerea afacerii, cheltuieli) şi în aceleaşi condiţii de risc (o afacere la fel de sigură ca şi cea actuală). Nivelul valorii

6


firmei ar depinde în acest caz de posibilitatile proprietarului de a dezvolta alt proiect sau de a efectua alt plasament.De multe ori, pentru a aprecia calitatea activităţii de conducere a unei întreprinderii, este măsurarea creşterii/scăderii valorii sale. Un management performant poate înregistra o crestere a valorii economice, dacă ceilalţi factori care influenţează valoarea firmei nu produc modificări semnificative asupra sa. Indiferet dacă este sau nu este implicat în activitatea firmei sale, pentru patron, trebuie urmărită evoluţia firmei. Acest demers conduce la cunoaşterea în permanenţa a valorii firmei, care ar putea oricând să devină obiectul unei tranzacţii. Chiar şi în lipsa acestei perspective, proprietarul are nevoie să-şi aprecieze performanţele financiare, comparând investiţia prezentă cu plasamente alternative.Alta este situaţia în cazul unei afaceri de familie, care trebuie păstrată de dragul numelui şi al tradiţiei, chiar şi în perioadele mai delicate.

Rentabilitatea ce se poate obţine de o întreprindere, poate constitui pentru o persoană care doreşte să vândă o firmă criteriul cel mai important în stabilirea unui preţ, dar şi în alcătuirea motivelor pentru care acesta doreşte să o vândă. Motivul vânzării poate fi variat, el ar putea consta în dezinteresul pentru afacerea în sine, pentru care proprietarul nu are suficient timp sau înclinaţii, aptitudini; dorinţa de a renunţa la o afacere poate fi motivată de imposibilitatea de a face faţă concurenţei, de lipsa de competitivitate; lipsa pieţelor de desfacere sau penuria de materii prime ar putea determina scăderea eficienţei afacerii şi chiar ameninţa continuitatea exploatării, determinând nevoia de a vinde firma; îmbătrânirea produsului, tehnologiei sau a domeniului de activitate şi alocarea insuficientă de resurse pentru cercetare şi modernizare ameninţă rentabilitatea viitoare a afacerii; noi îngrădiri legislative care afectează activitatea firmei pot conduce la alegerea soluţiei vânzării, existenţa unor alte posibilităţi de plasament, mai eficiente determină renunţarea la afacerea prezentă pentru a investi în alt mod resursele recuperate; nevoia de lichidităţi pentru achitarea diverselor obligaţii poate impune renunţarea la afacere, evaluarea în acest caz, din punctul de vedere al vânzătorului, va avea un grad ridicat de subiectivitate, valoarea afacerii pe care el este hotărât să o cedeze poate fi cu atât mai mică, cu cât sunt prezente mai multe constrângeri asupra vânzării, în acest fel valoarea firmei poate coborî mult sub valoarea sa de piaţă, o altfel de vânzare forţată este cea în care vânzătorul continua să prezinte un interes puternic pentru firma respectivă. Pentru el firma poate avea o valoare mare, dar va trebui să fie sacrificată. Constrângerea poate să se răsfrângă asupra preţului acceptat în final, concluzionând, se poate spune că valoarea firmei va avea atât o condiţionare obiectivă, cât şi una subiectivă, condiţionarea obiectivă ţine de dimensiunile patrimoniului, rentabilitatea medie a afacerilor similare, evoluţia condiţiilor generale de derulare a activităţii, condiţionarea subiectivă, de dimensiuni considerabile, ţine de: randamentul propriu afacerii, cu cauzele sale specifice, interesul/dezinteresul pentru firma manifestat de proprietarul dispus să vândă, capacitatea sinergetică a afacerii în condiţiile actualului proprietar, analiza-diagnostic pentru evaluare decurge în linii mari ca o tatonare a terenului, o prospectare a stării de fapt, la faţa locului, întrucât o simplă informare, o banală inspecţie, nu asigura necesarul cantitativ şi calitativ de informaţii, va fi necesară apoi o atentă analiză, desfăşurată sistematizat.

7


Se vor studia în detaliu toate aspectele care privesc fiecare funcţie a întreprinderii în parte, se va cauta să se obţină cât mai multe informaţii, apelandu-se la surse diferite, atât din exteriorul, cât şi din interiorul firmei evaluate, sursele externe firmei pot fi: organele financiare, furnizorii firmei, clienţii săi, vecinii, sursele interne sunt: salariaţii firmei, sindicatele, managerii, pentru ca informaţiile obţinute să nu fie irosite ulterior din lipsa de sistematizare şi pentru a se evita risipa de muncă şi de resurse prin detalierea exagerată, culegerea datelor se face cu ajutorul unor chestionare speciale, atunci când evaluatorul nu are încă destulă experienţă pentru a concepe singur aceste chestionare, el poate să utilizeze pentru formularea întrebărilor modele elaborate de specialişti. În funcţie de raspunsurile obţinute evaluatorul va putea atribui un punctaj, o notă sau un calificativ pentru întreprinderea în cauză.

Catalogarea întreprinderii, încadrarea ei într-un anumit barem, va permite atât alegerea metodologiei de evaluare adecvate, cât şi validarea rezultatelor evaluării.

1.2. Evaluarea întreprinderii şi cumpărătorul

Atunci când un investitor se hotărăşte să achiziţioneze o întreprindere, acesta porneşte de la o gamă largă de motive: un plasament relativ eficient, acapararea concurenţei şi extinderea afacerii proprii, integrarea pe verticală a propriei afaceri prin achiziţionarea furnizorului sau clientului, un plasament comod, neriscant, o investiţie într-un domeniu atractiv, de viitor, cu piaţă sigură şi profit considerabil, priceperea, aptitudinile manageriale ale cumpărătorului pentru afacerea respectivă, o investiţie care produce efect sinergetic, reîntregirea unei afaceri de familie, redobândirea unei afaceri de familie.

Din punctul de vedere al cumpărătorului valoarea firmei, va fi determinată cu ajutorul criterilor obiective - patrimoniale şi financiare, dar şi al celor subiective, specifice: capacităţi superioare de valorificare a investiţiei, orgoliu, mandrie, ambiţie.

Putem afirma că o parte interesantă din procesul de achiziţionare al unei întreprinderi este gruparea principalelor criterii avute în vedere de cumpărător şi diversitatea opţiunilor din care poate alege. În evaluarea unei firme potenţialul cumpărător nerezident are în vedere următoarele criterii exterioare: repatrierea capitalului autorizarea participării străine discriminări în raport cu firmele locale stabilitatea monedei naţionale rata anuală a inflaţiei stabilitatea politică taxele vamale accesul la piaţa locală de capital1.

1 Vezi Bran, Paul - modelul expus în Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, pag. 122

8

PETRIŢA COSTIN CAP. II. EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

CAP. II. EVALUAREA ÎNTREPRINDERII - PUNCTE DE VEDERE

2.1. Funcţiile managementului financiar al firmei

Managementul financiar este caracterizat de o serie de funcţii cum ar fi: previziunea financiară, organizarea financiară; coordonarea financiară; antrenarea financiară; controlul şi evaluarea firmei. Despre toate aceste funcţii vom discuta în continuare pe larg:

Previziunea financiară: această funcţie este foarte complexă, solicitând deţinerea unor anumite cunostinţe de specialitate. Această funcţie necesită o atenţie deosebit de mare, ea jucând un rol critic în evoluţia firmei; tratată necorespunzător aceasta poate duce chiar la falimentul întreprinderii. Pentru realizarea acestei funcţii se porneşte de la identificarea unor obiective, de strategie şi tactică a firmei şi se efectuează evaluări şi calcule privind posibilele venituri şi cheltuieli ale firmei, posibilele încasări şi plăţi pe care trebuie să le facă aceasta. Se iau în vedere mai multe variante pentru obţinerea profitului, prin optimizarea activităţii, prin mobilizarea tuturor resurselor tehnologice, economice şi umane. De asemenea, se iau în vedere relaţiile cât mai bune cu acţionarii şi cu principalii parteneri ai firmei.

Elementele necesare realizării previziunii financiare sunt următoarele:1. bugetul de venituri şi cheltuieli , are rolul de a organiza mai bine modul în care se

cheltuiesc banii si de a previziona capacitatea de a atrage noi fonduri, în viitor, a firmei..

2. bugetul de trezorerie: se refera la cheltuielie ce se efectuează pentru o durată mai scurtă de timp si reflectă incasările si cheltuielie clare, este cu atât mai precis cu cât durata este mai scurtă (semestru, trimestru, lună).

3. prognoze financiare sau calificări financiare a căror durată este mai mare.

Organizarea financiară: este împărţită în două subcategori:1. nonfinanciare (departamentul de producţie, departamentul de concepţie,

departamentul de marketing);2. financiare (departamentul de finanţe, departamentul de contabilitate, comisia de

cenzori).Departamentul financiar: acest depatament are rolul de a crea un raport cât mai

eficient între resursele existente şi modul de utilizarea al acestora; o altă atribuţie este aceea de a preciza viteza de rotaţie a fondurilor; echilibrul centralizat şi descentralizat la nivelul întregii firme, precum şi obţinerea unui profit cât mai însemnat.

9


Pentru a putea îndeplini aceste obiective se va tine cont de o serie de aspecte ca: 1. un sistem informaţional cât mai adecvat;2. necesitatea comunicării între structurile organizatorice;3. delegarea de autoritate şi responsabilitate.

Componenţa problematicii financiare se referă la: a) evaluări; b) determinarea de preţuri şi tarife; c) probleme de gestiune; d) probleme fiscale; e) capacitate de plată; f) probleme legate de bugetul de venituri şi cheltuieli;g) bugetul de trezorerie;h) relaţiile cu banca şi piaţa de capital.

Ca periodicitate, lucrările financiare pot fi: A. actuale;B. probleme de previziune;C. analiză diagnostic.

Domeniul contabil: este cel care se ocupă cu, contabilizarea tuturor activităţilor unei firme (documentele de înregistrare, de întocmirea notelor şi dispoziţiilor contabile; de evaluarea şi reevaluarea patrimoniului; de întocmirea în cât mai bune condiţiuni a bilanţului contabil).

Coordonarea financiară: acest domeniu se caracterizează prin claritate in mesajele transmise astfel încât informaţia transmisă să aibă o eficienţă cât mai mare.

Antrenarea financiară (pentru realizarea obiectivelor financiare):

M – Reprezintă motivaţia şi înclinaţia celui care conduce politica de management. L – Nivelu de pregătire în domeniul legislaţiei a responsabilului cu politica de management M1 – mutaţii în mentalitate, managerii trebuie să vină cu idei noi, principii noi, să

combată unele manifestări învechite (organizarea ineficientă), să combată birocraţia şi corupţia.

Controlul şi evaluarea firmei M. Gervais, aminteste despre un caz aparte în economie, şi anume despre

“controlul imprevizibilului”. “Trebuie să înveţi să te stăpâneşti pentru a te adapta imprevizibilului şi a te menţine în activitate pe linia dreaptă a obiectivelor”. Acestea se concretizează în metoda modernă de a identifica “punctele forte” şi “punctele slabe” ale

10

A=M – L – M1


firmei; a reuşi să promovezi toate fenomenele sănătoase, eficiente, de perspectivă şi să combaţi toate aspectele negative.

2.2. Interdependenţa cu celelalte funcţii ale firmei

În acest subcapitol vom dezvolta subiecte ca relaţia de interdependenţă dintre funcţiile firme ca de exemplu cea a managementului si legătura dintre funcţia financiar-contabilă cu celelalte funcţii:

I. de cercetare-dezvoltare;II. de producţie;

III. comercializare şi personal.

Pornind de la funcţiile menţionate mai sus vom realiza în continuare o schiţă a locului si a rolului managementului într-o firmă modernă:

Fig1.- Funcţii în fiecare compartiment al întreprinderii

11

Consiliul de Administraţie

Preşedinte al Consiliului de Administraţie

VPMarketing

VP

Alte activităţi VPFinanciar-contabil

ControlorTrezorier


Pentru a putea inţelege mai bine schiţa de mai sus, voi prezenta rolul si atribuţiile fiecărei componente.Trezorierul, are următoarele atribuţiuni:

evaluarea capitalului; managementul numerarului; managementul operaţilor bancare, comerciale şi de investiţii; managementul creditului; plata de dividende; analiza financiară şi planificare; relaţiile cu investitorii; managementul riscului şi al asigurării; analiza impozitelor şi taxelor.

Controlorul, se confruntă cu următoarele probleme: a. contabilizarea costurilor şi management;b. stocări pe calculator;c. raportări făcute diverselor instituţii;d. promovarea de rapoarte financiare;e. controlul intern;f. pregătirea bugetului;g. efectuarea de previziuni.

II. Funcţia de dezvoltare si cercetare se ocupă de:a. promovarea unor noi idei tehnice; b. activităţi de organizare (consum de resurse financiare);c. activităţi de previzionare.

III. Funcţia de producţie presupune:a) pregătirea tehnico-economică;b) promovarea, lansarea, urmărirea producţiei;c) producţia auxiliară;d) întreţinerea şi repararea utilajelor;- controlul tehnic de calitate.

IV. Funcţia comercială a firmei presupune:A. aprovizionarea tehnico-materială;B. desfacerea sau vânzarea;C. transport (intern, extern);D. activităţi de marketing

V. Funcţia de personal:a. stabilirea necesarului de personal;b. pregătirea personalului;c. selectarea şi promovarea personalului;d. motivarea personalului.

12


În cadrul funcţiei financiar-contabilă putem observa următoarele schimbări (direcţii moderne spre care trebuie să se îndrepte funcţia):a. elaborarea strategiei şi a politicii globale a firmei, adică realizarea unui profit cât

mai însemnat şi utilizarea eficientă a fondurilor;b. elaborarea politicii financiare moderne, adică selectarea surselor de capital şi credit;c. determinarea lichidităţii, solvabilităţii şi a bonităţii firmei respective;d. elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli, adică maximizarea veniturilor, a cifrei

de afaceri, raţionalizarea cheltuielilor;e. asigurarea unei contabilităţi riguroase şi a unei bune gestiuni;f. elaborarea şi aprobarea bilanţurilor contabile astfel încât să reflecte cât mai real

patrimoniul firmei;g. controlul financiar şi de gestiune (efectuat cât mai corespunzător); se referă la

cheltuielile firmei.

13

PETRIŢA COSTIN CAP III. ÎNTREPRINDEREA AFLATA IN DIFICULTATE

CAP III. ÎNTREPRINDEREA AFLATĂ ÎN DIFICULTATE-DIAGNOSTIC, EVALUARE

3.1.Firma aflată în dificultate

Pentru ca o companie să poată înregistra crestere economică este necesară o piaţă sănătoasă. Analiz anumitor indicatori cum ar fi scăderea cifrei de afaceri ne semnalează dacă întreprinderea se dezvoltă într-un ritm crescător sau descrescător. Un alt indicator care semnalează situaţia în care se prezintă firma este reprezentat de costurile interne. Dacă acestea cresc iar cifra de afaceri scade, inseamnă că firma traverseaza o perioadă negativă şi are nevoie de o schimbare managerială urgentă. Când se instalează criza, cresc deficienţele de desfacere, scade drastic profitul şi apar problemele de lichidităţi. După restructurare, se remarcă o stabilizare sau chiar o creştere a cifrei de afaceri, o reducere a costurilor şi o sporire a lichidităţilor.

Pentru a putea salva o firmă de la faliment, se consideră echitabilă decizia de a aproba masuri drastice precum restructurarea personalului din interiorul acestora, etc. Statele membre UE pot opta pentru o procedură mai simplă de aprobare a ajutoarelor de salvare dacă valoarea ajutorului nu depăşeşte suma obţinută ca rezultat al unei formule standard şi, în niciun caz, 10 milioane EUR.

Toate mentionările de mai sus pot fi aplicate întreprinderilor din toate domeniile de activitate, mai puţin a celor di sectorul oţelului si cîrbunelui, fără a aduce atingere nici unei norme specifice privind întreprinderile aflate în dificultate din sectorul în cauză.

Concepte: societate comercială aflată în dificultate este aceea societate a care se află în

situaţia de a nu-si putea achita datoriile catre furnizori si către stat, fapt care o va duce în situaţia de faliment pe termen scurt sau mediu

ajutorul pentru salvare, este un ajutor acordat cu intenţia de a sprijini firma şi a o menţine la pragul de rentabilitate, însă acest ajutor este unul reversibil şi de scurtă durată, până la elaborarea unui plan managerial sau a restructurări.

ajutorul pentru restructurare se bazează pe un plan pe termen lung, fezabil şi coerent pentru a restabili viabilitatea pe termen lung a întreprinderii.

Pentru a putea fi acordat ajutorul pentru restructurare, firma trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii:

1. Să convingă Comisia ca într-o perioadă cât mai scurtă de timp va aplica un program de restabilire a viabilităţii

2. se iau măsuri compensatorii pentru evitarea denaturării excesive a concurenţei (de exemplu reducerea adecvată a capacităţii).

Ajutorul pentru salvare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:1. ajutorul financiar este rambursabil sub formă de garanţii la împrumuturi sau

împrumuturi cu o rată a dobânzii echivalentă celor de pe piaţă;2. este limitat la suma necesară pentru menţinerea funcţionării întreprinderii;

14


3. este acordat doar pentru perioada necesară (maxim şase luni) conceperii

unui plan de redresare;4. este justificat pe motive de dificultăţi sociale şi nu are niciun efect negativ

asupra situaţiei industriale din alte state membre;5. este însoţit, la notificare, de un angajament al statului membru de a

comunica Comisiei un plan de restructurare sau lichidare sau dovada că împrumuturile au fost rambursate sau garanţiile au încetat, într-un interval de maxim şase luni de la acordarea ajutorului;

6. ar trebui să fie o operaţiune unică (principiul „prima şi ultima dată”).

7. ajutorul se limitează la minimul necesar pentru punerea în aplicare a măsurilor de restructurare. Beneficiarii trebuie să aducă o contribuţie

proprie semnificativă, pe lângă ajutor. Pentru întreprinderile mici, contribuţia întreprinderii ar trebui să se ridice la cel puţin 25% din costul de restructurare, iar pentru întreprinderile mijlocii la 40%. În

8. circumstanţe excepţionale şi în cazul unei situaţii extrem de dificile, Comisia poate accepta o contribuţie inferioară;

9. societatea trebuie să pună în aplicare planul de restructurare în întregime şi să respecte toate condiţiile conexe;

10. ajutorul de restructurare poate fi acordat doar o dată („principiul prima şi ultima dată”);

11. sunt necesare monitorizarea strictă şi raportarea anuală.În cazul IMM-urilor şi întreprinderilor din regiuni asistate: in acest caz se poate

aplică un criteriu al reducerii contribuţiei proprii într-un mod mult mai felxibil.Obsrevând comportamentul enitităţilor din interiorul unei firme aflate în criză,

putem spune că intre management si celelalte entităţi apar tensiuni ce duc la lipsa de incredere si care ingreunează capacitatea de redresare a firmei. De pildă, managementul este tentat să dea vina pentru situaţia în care se află firma pe factorii externi acesteia, şi asta în proporţie de 85%. Dimpotrivă, acţionarii cred că 87% din culpa aparţine managementului.

O altă relatie tensionată este cea dintre firmă şi bancă, situaţie creată de starea în care se află conturile firmei. Cel care efectuează restructurare firmei trebuie să lucreze cu prărţile enumerate mai sus, iar dificultatea constă în faptul că între acestea nu mai există încredere şi este foarete greu realizarea unor ale contracte de colaborare dacă persoana însărcinată cu restructurarea nu se prezintă cu un plan foarte bun. Aici începe rolul nostru şi problema este să determinăm băncile să acorde finanţarea. Iar în 100% din cazuri, daca ai un plan bun, vei obţine finanţarea. După obţinerea finanţări se poate trecer la restructurarea propriu-zisă, rşi anume asigurarea lichidităţilor, reducerea costurilor până la un nivel la care firma poate supravieţui. Al treilea pas priveşte produsul şi poziţionarea acestuia pe piaţă, astfel încât dacă nu se înregistrează câstiguri, ieşim pur şi simplu de pe piaţă.

IMM-urile se confruntă cu două mari categori de probleme, ce pot fi grupate astfel:

1. probleme de producţie (lipsa de capital, lipsa creditelor, dificultăţi de plată,lipsa de angajaţi calificaţi, lipsa de tehnologie, lipsa de materie primă)

15


2. probleme referitoare la cerere (absenţa cererii solvabile, concurenţa puternică, preţuri scăzute pe piaţa, lipsa de notorietate, lipsa capacitate utilizate instrumente de marketing).

Când ne referim la, legalitate vom vorbi despre o serie de norme care vin să întărească un ansamblu de reglementări la căror rol este de a menţine ordinea de fapt şi de drept în buna funcţionare lucrurilor într-o societate instituţională.

Analizând legea nr. 381/2009 putem observa ca aceasta face referire doar la întreprinderile organizate de persoanele juridice nu şi la cele organizate de persoanele fizice. Din păcate conţinutul legii nu este unul clar astfel încât nu îţi poţi da seama dacă această lege face referire la toate întreprinderile organizate de persoanele juridice, întrucât, după ce se defineşte întreprinderea (“activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului”), se adaugă precizarea “în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”, ceea ce ar putea presupune ca, prin legi speciale, întreprinderile publice ar putea fi exceptate de la aplicabilitatea Legii concordatului (o situaţie analoagă este cea relativă la regiile autonome, faţă de care nu se aplică Legea insolvenţei, ci o potenţială lege speciala). Din cauza lipsei altor precizări legale Legea concordatului se aplică şi titularilor întreprinderilor publice, şi nu numai persoanelor juridice de drept privat care organizează întreprinderi. Rămâne de văzut dacă este de conceput ca un concordat sau un mandat ad-hoc să fie aplicat întreprinderilor publice. Încercând să dăm un răspuns la problema pusă mai sus , acesta vine evident în mod logic ca fiind afirmativ, dintr-o dublă perspectivă : (i) şi întreprinderile publice pot fi în dificultate financiară, pentru care cele două proceduri de evitare a insolvenţei s-ar putea dovedi utile; (ii) legislaţia românească, atât la nivel de lege existentă, cât şi la nivel de proiect, accepta şi reglementează insolvenţa autorităţilor publice locale, care sunt, evident, instituţii publice, ceea ce ânseamnă că acceptă implicit şi prevenţia insolvenţei acestora.

Trebuie să atragem atenţia asupra formulării însuşi primului articol al legii, conform căruia legea se aplică “persoanelor juridice care organizează o întreprindere aflată în dificultate financiară”, înainte de orice analiză a conceptului de întreprindere în dificultate, de unde concluzia că, în concepţia celor care au schimbat formula iniţială a proiectului de lege, întreprinderea se naşte cu handicapul dificultăţii financiare. O întreprindere ajunge să fie în dificultate pentru ca afacerea nu e bună sau nu mai e bună şi, de aceea, provoacă pierderi titularului sau ori se îndreaptă către faliment. Pe de altă parte, circumscrierea dificultăţilor pe care le traversează întreprinderea la cele de natură financiară face să apară o anumită contradicţie cu definitţa întreprinderii în dificultate (definiţie pe care ne-o ofera art. 3 lit.b) din lege [1]), precum şi cu scopul Legii concordatului (precizat de art. 2), care este salvgardarea întreprinderii în dificultate, întrucât este evident că dificultatea financiară este doar o fateta a dificultăţiilor întreprinderii, care pot fi şi de natură economică, juridică, sindicală, ba chiar politică. În altă ordine de idei, sfera subiectilor procedurilor de salvgardare reglementate de această lege este redusă la persoanele juridice.

Întreprinderea în dificultate este definită de Legea concordatului drept “întreprinderea al cărei potenţial de viabilitate managerială şi economică se află într-o

16


dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil să execute obligaţiile exigibile”. Aceasta lege impune niste conditii destul de dificile, deoarece este ambiguă în anumite aspecte dar şi dificil de aplicat de catre debitor care trebuie sa stie mereu in ce situatie se află firma si daca este in dificultate si cand poate solicita aacest ajutor.

Un mod mai usor de a intelege această lege este citind legislaţia comunitara europeana care este mult mai clară şi care este de mai mare ajutor decât lecgea din ţara noastră. Legea aceasta afirmă ca o întreprindere se află în dificultate atunci când nu este capabilă să îşi mai acopere perderile şi care, în absenţa unei intervenţii din exterior din partea autorităţilor publice, vor conduce, pe termen scurt sau mediu, aproape sigur la ieşirea din circuitul economic a acesteia.

Putem afirma ca o întreprindere se află în dificultate când se regăseşte în următoarele situaţii:

(i) dacă societatea este cu răspundere limitată, când se constată pierderea a mai mult de jumătate din capitalul social şi mai mult de un sfert din capital s-a pierdut în ultimele 12 luni;

(ii) (ii) în cazul unei societăţi în care cel puţin o parte dintre asociaţi sunt ţinuţi nelimitat pentru datoriile întreprinderii, atunci când s-a pierdut mai mult de jumătate din capitalul propriu, aşa cum reiese din evidenţele contabile ale societăţii şi mai mult de un sfert din acest capital s-a pierdut în cursul ultimelor 12 luni;

(iii) (iii) pentru întreprinderile de orice forma juridica, când respectiva întreprindere întruneşte condiţiile pentru a fi supuse unei proceduri prevăzute de legislaţia privind procedura la reorganizării judiciare şi a falimentului.

Există posibilitatea ca o întreprindere să se afle în dificultate şi să nu se regăsească în nici unul dintre cazurile enumerate mai sus, mai ales dacă suntem în prezenţa caracteristicilor obişnuite ale unei întreprinderi aflate în dificultate (subl. n., Gh. P.), precum creşterea pierderilor, scăderea cifrei de afaceri, creşterea volumului stocurilor, supracapacitatea de producţie, scăderea fluxului de numerar, creşterea datoriilor, creşterea sarcinilor financiare şi scăderea sau dispariţia valorii activului net. În cazurile cele mai grave, întreprinderea poate să fi devenit insolvabilă sau să facă obiectul unor proceduri colective de insolvenţă (evident ca, in asemenea situatii, procedura mandatului ad-hoc si procedura concordatului nu mai sunt aplicabile), caz în care reglementările în materie de ajutor de stat se aplică oricărui eventual ajutor acordat în contextul unei astfel de proceduri, în vederea menţinerii în activitate a întreprinderii. În orice caz, o întreprindere în dificultate este eligibilă numai dacă nu poate să se redreseze cu resursele proprii sau cu fondurile pe care le obţine de la proprietarii/acţionarii săi sau de pe piaţă (subl.n., Gh. Piperea). Întreprinderile nou-create, în principiu, nu sunt eligibile pentru ajutoare de stat pentru salvare sau restructurare. La fel este cazul unei societăţi care face parte dintr-un grup „cu excepţia cazului când se poate demonstra că dificultăţile sale sunt specifice şi nu rezultă dintr-o alocare arbitrară a costurilor în cadrul grupului şi că aceste dificultăţi sunt prea grave pentru a fi rezolvate în cadrul grupului”.

17


Din precizările citate se poate extrage concluzia că, pentru a fi eligibilă pentru un ajutor de stat (şi prin analogie, pentru aplicabilitatea procedurii de mandat ad-hoc sau de concordat), întreprinderea vizată fie (i) prezintă caracteristicile uzuale ale întreprinderii aflate în dificultate, adică are pierderi, are cifra de afaceri în scadere, are stocuri prea mari sau supraproducţie, are datorii mari şi activ net în scadere sau negativ, fie (ii) nu reuşeşte să se redreseze cu resursele proprii sau cu fonduri furnizate de proprietari/acţionari şi (iii) pe termen scurt sau mediu este în pericol de a ieşi din circuitul de afaceri, adică de a dispare ca întreprindere, cu tot cortegiul de consecinţe nefavorabile asupra stakeholder-ilor săi.

Din perspectiva riscului de dificultate financiară, reglementările bancare, cele ale pieţei de capital şi cele din domeniul concurenţei pun pe acelaşi plan întreprinderea organizată de o singură entitate juridică cu complexul de întreprinderi organizate de un grup de societăti. Ne putem întreba dacă, din aceast perspectivă, complexul de întreprinderi organizate de un grup de societăţi nu ar putea fi supus, ca atare, unei proceduri de salvgardare la nivelul grupului, din raţiuni de simplificare şi coerenţă. Din definiţia întreprinderii în dificultate, precum şi din referinţa precisă la o persoană juridică pe care o conţine art. 1 din Legea concordatului, răspunsul pare a fi negativ. Cu toate acestea, grupul de societăţi este considerat un singur debitor de legislaţia bancară în privinţa tratamentului juridic şi financiar al expunerilor mari, garanţiile solicitate la acordarea sau prelungirea de credite se extind colateral la societăţile din cadrul grupului, comportamentele potenţial anti-concurenţiale se tratează la nivel de grup, iar situaţiile financiare anuale se consolidează la nivel de grup, atât din raţiuni fiscale, cât şi financiare. Toate reglementările relative la grup şi la obligaţiile aferente grupului se bazează pe idea de risc: un grup este un singur debitor pentru bănci, stat, organisme de concurenţă, piaţa de capital etc. pentru că grupul este o expunere unică la un risc de dificultate financiară sau de insolvenţă. Or, şi acţionarii, inclusiv cei indirecţi (stakholders) îşi asumă un risc în grupul unde investesc, fie în acţiuni, fie în sume date cu împrumut ori în livrări de marfă şi servicii. Pentru raţiuni identice sau cel puţin similare, acestora trebuie să li se aplice aceleaşi reguli. Aşadar, trebuie admis că şi acţionarul are dreptul la acelaşi tratament ca şi băncile şi că, deci, o procedură consolidată de concordat la nivelul grupului de societăţi ar putea fi considerată admisibilă.

Astfel, în dreptul concurenţei, grupul este tratat ca fiind un singur agent economic, atunci când comportamentul său este analizat ca fiind practica potenţial anticoncurenţială. Curtea Europeană de Justiţie, având în vedere importanţa aplicării normelor de concurenţă unei cât mai mari părţi a pieţei interne, în vederea asigurării climatului concurenţial, a reţinut în definiţia extinsă a noţiunii de agent economic nu numai societăţile comerciale şi comercianţi persoane fizice, şi grupul de societăţi, dacă acesta este implicat ca entitate distinctă în activităţi economice. În dreptul bancar, grupul de clienţi se defineşte ca fiind două sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice care constituie un singur risc, deoarece una dintre ele deţine, direct sau indirect, controlul asupra celeilalte ori celorlalte. Pentru bancă grupul respectiv este privit ca un singur debitor. În materie fiscala, grupul format din mai multe entităţi juridice impozabile stabilite în România care, independente fiind din punct de vedere juridic,

18


sunt în relaţii strânse una cu alta din punct de vedere organizatoric, financiar şi economic, este de asemenea privit ca un singur debitor. În materia pieţei de capital sunt reglementate în sarcina grupurilor (numite fie “persoane afiliate”, fie “grupuri de persoane care acţionează în mod concertat”, fie simplu “grupuri”) obligaţii sau interdicţii precum: (i) de a transmite informaţii suplimentare autorităţii competente, (ii) de a cere aprobări cu privire la intenţia de a dobândi valori mobiliare, (iii) de a notifica sau a cere aprobări în cazul în care urmăresc dobândirea poziţiilor semnificative, majoritare, de control etc. În materie contabilă, o “societate-mamă” trebuie să întocmească situaţii financiare anuale consolidate dacă aceasta face parte dintr-un grup de societăţi. În fine, în materia achiziţiilor publice se prevede că grupurile de întreprinderi care s-au constituit pentru obţinerea concesiunii sau întreprinderile afiliate acestora nu sunt considerate a fi terţe părţi.

Diferitele reglementări legale relative la grupul de societăţi definesc în mod expres noţiunea de grup numai când e vorba despre stabilirea unor obligaţii în sarcina subiectelor de drept ce fac parte din grup sau controlează grupul. La prima vedere, s-ar putea trage concluzia că, aflat în cadrul unui grup, un agent economic nu are nici un avantaj, ci doar obligaţii, restricţii, interdicţii sau condiţii în plus. Însă drepturile nu sunt şi nu trebuie reglementate în mod expres, ci această regulă este valabilă doar în cazul obligaţiilor. Într-adevăr, ceea ce nu este expres interzis, este permis. În mod echitabil, trebuie luate în considerare şi avantajele sau drepturile care ar putea lua naştere din calitatea de participant la un grup sau, mai exact, de investitor (asociat sau acţionar) în cadrul unui grup. Aşa că trebuie recunoscut că exercitarea controlului în lanţ între agenţii economici (care constituie un grup), trebuie să determine recunoaşterea dreptului de decizie al celui care a investit mai mult (are procent mai mare rezultat din lanţul respectiv), precum şi dreptul acestuia de a încerca salvarea afacerii întregului grup printr-un concordat consolidat.

În viaţa economică a unei firme pot să apară momente de regres şi chiar de eşec, care să ducă la punerea sub supraveghere financiară, reorganizare/restructurare şi, în final, lichidare. Eşecul poate fi interpretat în mai multe feluri, în funcţie de problemele pe care le implică sau de situaţia cu care se confruntă firma. Nu întotdeauna eşecul implică în mod necesar colapsul şi dizolvarea unei firme, asociată cu o pierdere în investiţia totală a creditorilor. În acest sens, este necesară clarificarea următorilor termeni2:

eşec economic semnifică faptul că veniturile unei firme nu acoperă costurile totale, inclusiv costul capitalului;

eşecul firmei se referă la oricare firmă care şi-a încetat activitatea, având ca rezultat o pierdere pentru creditori;

insolvabilitate tehnică. O firmă este considerată insolvabilă tehnic dacă nu poate îndeplini obligaţiile curente pe măsură ce devin scadente. O companie aflată în această situaţie este considerată în încetare tehnică de plată a obligaţiilor. Insolvabilitatea tehnică denotă lipsa de lichiditate şi poate fi o situaţie temporară. Ea oferă însă creditorilor un semnal privind apariţia dificultăţilor financiare la clienţi;

2 Halpern, P ş.a.-Finanţe manageriale; editura Economică; Bucureşti; 1998; p. 882

19


insolvabilitatea în faliment apare atunci când într-o întreprindere, totalul datoriilor depăşeşte valoarea reală a activelor. Această situaţie este mult mai gravă decât insolvabilitatea tehnică, deoarece generează lichidarea firmei.

Ĩn reglementarea românescă a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, se face distincţie ĩntre insolvenţă şi insolvabilitate. Insolvenţa (incapacitatea de plată) intervine ĩn cazul ĩn care debitorul nu are lichidităţi necesare achitării creanţelor sale certe, lichide, exigibile. Insolvenţa sau ĩncetarea de plăţi a debitorului trebuie delimitată de aşa numită „jenă financiară”, care constă ĩn lipsa momentană de lichidităţi necesare achitării datoriilor. Este posibil ca , ĩn scurt timp, debitorul să ĩncaseze creanţele de la proprii săi debitori şi se va redresa financiar.

Insolvenţa nu ĩnseamnă insolvabilitate, atâta vreme cât debitorul deţine în patrimoniu bunuri care pot fi executate silit, pentru a-şi plăti datoriile faţă de creditori. Insolvabilitatea constă ĩn imposibilitatea debitorului de a-şi ĩndeplini obligaţiile faţă de creditori, atât din lipsa lichidităţilor, cât şi a altor bunuri din care să fie satisfăcute creanţele creditorilor. Practic, pasivul(datoriile) este mai mare decât activul(drepturile) patrimoniului. Aşadar, starea de insolvabilitate reglementată de legislaţia românească este totuna cu insolvabilitatea ĩn faliment, ĩn timp ce insolvenţa este tot una cu insolvabilitatea tehnică, abordată anterior.

Eşecul economic al unei firme este cauzat de mai mulţi factori, dintre care se pot enumera:

incompetenţă şi greşeli de conducere (60%); evoluţia nefavorabilă a pieţei (circa 20%); fenomene naturale, incendii, calamităţi, cutremure (10%); alte cauze (10%).Se observă că principala cauză are în vedere greşelile în procesele de conducere şi

de cunoaştere a pieţei. De aceea, managerii trebuie să identifice din timp semnale ale deteriorării situaţiei financiare a ĩntreprinderii cum sunt:

-obţinerea de rezultate financiare nete negative;-existenţa unui fond de rulment negativ;-imposibilitatea rambursării creditelor la scadenţa normală;-falimentul unor furnizori sau clienţi importanţi pentru ĩntreprindere;-disponibilitatea redusă sau indisponibilitatea unui conducător;-persistenţa unor greve. Cadrul legal privind funcţionarea societăţilor comerciale, precum şi Legea

insolvabilităţii întreprinderilor prevăd posibilitatea declarării stării de faliment pentru firmă după ce se realizează, în prealabil, acţiuni de supraveghere, de reorganizare şi de restructurare- reprofilare.

Falimentul este o procedură juridică pentru reorganizarea sau lichidarea unei firme, când reorganizarea sau lichidarea sunt organizate de tribunale speciale. Falimentul poate fi de două tipuri:

a) voluntar, când firma falită înaintează o cerere instanţei judecătoreşti. În această situaţie, nu există ordin de supraveghere şi administratorul averii/sindicul este numit direct;

20


b)involuntar, când creditorii firmei înaintează o cerere către instanţa judecătorească şi dovedesc că debitorul nu onorează datoriile la scadenţă. În această situaţie, instanţa instituie ordinul de supraveghere asupra debitorului şi numeşte administratorul averii.

Creditorii pot să anticipeze incapacitatea debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile la scadenţă pe baza actelor de faliment pe care acesta le-a comis şi care sunt următoarele:

transferul fraudulos care reprezintă un transfer de proprietăţi către un terţ în condiţii necorespunzătoare şi cu intenţia de a-i prejudicia pe creditori;

transfer preferenţial reprezintă transferul de bani sau active de către un debitor insolvabil către un creditor, dând creditorului o parte mai mare a datoriilor decât vor primi alţi creditori la lichidare. Transferul preferenţial se mai numeşte „preferinţă frauduloasă”;

ascundere sau îndepărtare. Ascunderea se referă la ascunderea unor proprietăţi cu intenţia de a prejudicia creditorii. Îndepărtarea proprietăţilor are în vedere tot prejudicierea creditorilor;

atribuirea. Dacă un debitor face o atribuire generală în beneficul creditorilor, există un act de faliment. Aceasta permite creditorilor care nu au încredere în procesul de atribuire al debitorului, să transforme această tranzacţie într-un faliment involuntar;

plecare subită. Dacă debitorul dispare pentru a înşela sau întârzia pe creditori, atunci poate fi depusă o cerere de faliment;

admiterea la adunare a creditorilor. Debitorul comite un act de faliment dacă, la o adunare a creditorilor, prezintă o declaraţie de active şi datorii care arată că este insolvabil sau admite în scris că este incapabil să plătească datoriile;

comunicarea către creditori. Dacă debitorul comunică oricărui creditor că a suspendat sau va suspenda plăţile datoriilor, are loc un act de faliment;

ordin executor. Dacă debitorul nu răscumpără bunurile care i-au fost sechestrate printr-un ordin de execuţie emis împotriva sa, există un act de faliment;

insolvabilitatea tehnică este cel mai obişnuit act de faliment şi are loc atunci când debitorul este incapabil să îndeplinească, în general, condiţiile contractelor de îndatorare la scadenţă.

În acest moment, creditorii trebuie să ia o decizie dacă vor dizolva compania prin procedura de lichidare sau o vor menţine în viaţă printr-o reorganizare. Această decizie depinde de determinarea valorii firmei în condiţiile în care este reabilitată, faţă de valoarea activelor sale, dacă acestea sunt vândute separat. Prin urmare, alegerea creditorilor va depinde de severitatea suferinţei financiare, de complexitatea structurii financiare existente şi de mărimea firmei.

Creditorii vor avea trei opţiuni disponibile: creditorii, prin negocieri cu firma, fie prelungesc perioada de timp pentru plata

dobânzii şi/sau a împrumutului, fie reduc rata dobânzii la datoriile scadente. Ambele procedee micşorează povara financiară asupra firmei şi îi permit să continue exploatarea; în plus, creditorii contractează costuri minime de tranzacţie şi cu plata avocaţilor. Această opţiune se alege atunci când suferinţa financiară este temporară, firma având o situaţie economică bună, iar echipa managerială prezintă încredere în faţa creditorilor. Această opţiune este utilizată pentru firmele cu structuri simple ale

21


capitalului, care au un număr redus de creditori şi are ca efect reorganizarea voluntară a plăţii datoriilor;

instituirea regimului de supraveghere. Aceasta este o procedură mai scumpă decât prima opţiune şi se practică în cazuri de suferinţă financiară mai severă. Astfel, după instalarea sindicului, creditorii trebuie să decidă dacă firma „valorează mai mult moartă decât în viaţă”. Dacă valoarea de piaţă estimată a firmei care şi-ar continua activitatea este mai mică decât valoarea de lichidare, firma trebuie lichidată şi încasările distribuite conform unui algoritm dinainte stabilit. În caz contrar, dacă valoarea de piaţă estimată a firmei care se menţine în viaţă este mai mare decât valoarea de lichidare, trebuie aplicat un plan de restructurare economică. Se are în vedere inclusiv, reorganizarea aranjamentelor financiare, pentru a reduce datoriile firmei, chiar dacă fiecare clasă de creditori poate pierde o parte din investiţiile iniţiale. În multe cazuri, condiţiile unui angajament reuşit implică înlocuirea conducerii existente, lichidarea anumitor active şi emisiunea către creditori de noi valori mobiliare, ale căror randamente să fie dependente de succesul companiei.

utilizarea remediului legal oferit de legea falimentului, prin care firma este declarată falită şi lichidată, în final, prin aplicarea regulilor specificate în această lege.

Dacă creditorii au ales de la început această opţiune, este posibil ca proprietarii firmei să mai facă un ultim efort de a salva firma.

Astfel, ei pot prezenta creditorilor o propunere de reorganizare. Dacă aceştia ajung la concluzia că firma valorează mai mult moartă decât vie, propunerea este respinsă şi firma este lichidată. Opţiunea respectivă este utilizată, mai ales, în cazul firmelor mici.

În cazul companiilor mari, proprietarii au o anumită influenţă în acest proces. Dispunând de resurse financiare, ei pot apela la consultanţă contabilă şi juridică, pot cere instanţei judecătoreşti o anumită protecţie în vederea elaborării uni nou plan de reorganizare pentru a-l prezenta, atât creditorilor, cât şi justiţiei. În mod concret, proprietarii unor companii mari, apelează la tot felul de măsuri, pentru a stopa orice acţiune a creditorilor, care nu pot întreprinde nimic în această perioadă. Dacă propunerea este respinsă, firma este falită şi urmează lichidarea.

Pentru fundamentarea unei decizii financiare în caz de faliment, serviciul financiar procedează la determinarea majorităţii informaţiilor financiare.

La început, prin cercetarea legislaţiei privind funcţionarea firmelor, a legii falimentului şi a altor prevederi juridice şi financiare, se stabilesc informaţiile metodologice. Pe baza acestora, se determină ulterior informaţiile privind cheltuielile financiare şi veniturile financiare. Informaţiile privind cheltuielile financiare se referă la cheltuielile pentru administrarea procesului de falimentare şi la eventualele organizări şi restructurări şi se determină prin procedeul devizului. Obligaţiile de plată se referă la: plata sumelor faţă de creditori şi a proporţiei acestora, plata salariilor pentru personal şi la nivelul prevăzut de legea falimentului, plata impozitelor şi taxelor restante către bugetul central şi cel local.

Informaţiile privind veniturile financiare sunt determinate de valoarea de piaţă a activului vândut prin licitaţie publică de administraţia procesului de falimentare.Decizia financiară privind falimentul face parte din documentaţia care însoţeşte falimentarea firmei, fiind ultima repartiţie financiară în numele agentului economic în cauză.

22


3.2.Posibilităţi de evitare a falimentului prin adoptarea strategiilor de schimbare

Utilizarea strategiilor de schimbare reprezintă o practică des ĩntâlnită, atât ĩn ţările cu economie de piaţă funcţională, cât şi ĩn cele aflate ĩn tranziţie. Adoptarea acestor strategii se impune, atât ĩn situaţii de criză, cât şi ĩn perioade favorabile, când ĩntreprinderea este adaptată exigenţelor mediului de afaceri, dar doreşte să-şi consolideze poziţia, schimbând fundamental modul de finanţare. De cele mai multe ori, ĩnsă, strategiile de schimbare sunt privite ca soluţii de evitare a deteriorării situaţiei financiare şi, implicit, a falimentului.

Cu toate aceste avantaje, ĩn mecanismul schimbării acţionează atât elemente care determină schimbarea, cât şi elemente care o frânează. Din prima categorie fac parte: schimbarea tehnologiei, explozia cunoaşterii, ĩnvechirea produselor, ĩmbunătăţirea condiţiilor de muncă, schimbarea structurii forţei de muncă; aceste elemente exercită presiuni pentru schimbare. La rândul lor, elementele care frânează schimbarea şi cultivă rezistenţa la schimbare sunt: mentalităţile ĩnvechite, frica de nou, teama de eşec, gradul redus de profesionalism şi blocajele mentale.

Ĩn principiu, o ĩntreprindere aflată ĩn dificultate, poate recurge la următoarele strategii3 de schimbare, cu impact asupra capacităţii de plată a acesteia şi evoluţiei pe piaţă:

-strategii de schimbare ĩn condiţii de inadaptare temporară;-strategii de transformare şi reorientare;-strategii de redresare sau de rentabilizare.Primul tip de strategii se adoptă de către acele ĩntreprinderi aflate temporar

ĩntr-o situaţie nafavorabilă datorită unor fenomene conjuncturale nefavorabile , dar care pot fi depăşite ĩn viitor, prin adoptarea unor obiective şi măsuri concrete de acţiune. Adoptarea unei astfel de strategii se bazează pe elaborarea unui diagnostic corect, care să susţină unele manifestări avangardiste, de lansare a unor produse noi pe pieţe subdezvoltate sau ĩn expansiune. Totodată, un asemenea diagnostic se constituie ĩntr-un argument convingător pentru manageri de a se lansa ĩn afaceri care pot răsplăti curajul prin adoptarea unor decizii ĩn condiţii de risc şi incertitudine, asigurând redresarea economică.

Ĩn ţara noastră, o ĩntreprindere care a aplicat o strategie de inadaptare temporară şi a reuşit să depăşească starea de dificultate, o reprezintă S.C. General Fluid S.A. Societatea a adoptat o atitudine avangardistă, prin lansarea pe piaţă a unor sisteme de măsurare a energiei termice pentru consumatorii industriali, publici şi casnici , piaţă complet nouă pentru România.

3 Yvan Allaire, după Constantin Bărbulescu, op.cit. ;p. 167-168

23


La rândul lor, strategiile de transformare şi de reorientare pot fi adoptate de către acele ĩntreprinderi care obţin ĩn prezent performanţe economice corespunzătoare şi sunt bine adaptate contextului economic existent. Ĩnsă, pe baza diagnosticului strategic efectuat, ĩntreprinderea constată că va trebui să activeze ĩn viitor, ĩntr-un mediu total diferit de cel existent ĩn prezent, sub toate aspectele, motiv pentru care va recurge la transformări ale formei de organizare a afacerii, a structurii proprietăţii, potenţialului tehnic, strategiei de aprovizionare şi desfacere etc;

Aceste transformări ĩi deschid accesul către noi resurse de finanţare şi, implicit, către noi oportunităţi de afaceri care o ajută să aplice şi o strategie de reorientare, prin pătrunderea pe alte sectoare de activitate, mai atractive sub raport economic; strategiile de reorientare pot fi aplicate şi fără efectuarea ĩn prealabil a unor operaţiuni de transformare, atunci când se doreşte pur şi simplu, intrarea ĩn alte tipuri de afaceri, iar ĩntreprinderea are resurse materiale, financiare şi umane necesare diversificării activităţii. Strategia de reorientare reduce riscul afacerii, deoarece prin furnizarea de produse, lucrări şi servicii diversificate, ĩntreprinderea se adaptează din mers, evoluţiilor conjuncturale.

O strategie de transformare a aplicat ROMTELECOM , care din regie autonomă a devenit , prin privatizare, societate comercială, cu obiective şi activităţi specifice societăţilor de acest tip, ĩmbunătăţindu-şi puterea financiară. O strategie de reorientare a adoptat grupul de firme ANA INDUSTRIES şi Ana Co care, pornind de la distribuţia şi vânzarea cu amănuntul a produselor electronice şi electrocasnice, şi-a extins activitatea ĩn industria hotelieră şi alte ramuri.

Ĩn fine, strategiile de redresare sau de rentabilizare pot fi adoptate atunci când ĩntreprinderea obţine rezultate slabe sau nefavorabile, ĩnregistrează pierderi sau nu este bine adaptată contextului economic existent, fiind nevoie de operaţiuni de restructurare şi privatizare. Adoptarea strategiei de redresare este absolut necesară pentru ĩntreprinderile aflate ĩn pragul falimentului; ea necesită un spirit de responsabilitate ridicat din partea managerilor, fiind ĩn joc viitorul ĩntreprinderii. Redresarea nu este posibilă fără operaţiuni de restructurare care au rolul de a readuce viabilitatea ĩntreprinderii. Un asemenea tip de strategie a fost aplicată la S.C. Sidex Galaţi S.A.( actuala Mittal Steel Galaţi ), care după privatizarea din anul 2001 a reuşit să reducă pierderile zilnice imense şi să obţină profit.

Ĩn cadrul procesului restructurării, se urmăresc două direcţii strategice care trebuie regândite, şi anume:

-strategia activităţii de afaceri, unde se urmăresc ce se produce, cum şi cât;-strategia financiară, unde se au ĩn vedere cât se ĩncasează şi ce profit se obţine.Aşadar, strategia de restructurare include o restructurare a afacerii, precum şi o

restructurare financiară, după cum se observă ĩn Tabelul nr. 1:

Strategia de schimbare prin

restructurarea afacerii

Strategia de schimbare prin

restructurare

financiară

-restructurare organizaţională şi -managementul lichidităţilor

24


dimensională

-elaborare de strategii sectoriale şi

teritoriale pe termen scurt şi mediu

-reducerea datoriilor

-segmentarea afacerilor -folosirea adecvată a pârghiilor

economico-financiare

Tabel nr. 11 Strategia de restructurare a ĩntreprinderii

Aplicarea cu succes a strategiilor de schimbare necesită parcurgerea următoarelor etape4:

a) ĩnţelegerea necesităţii adoptării strategiei şi schimbarea cadrului mental al ĩntreprinderii. Cadrul mental constituie o formă particulară de gândire ce caracterizează indivizi care au trăit şi muncit ĩn acelaşi mediu timp ĩndelungat, fiind rezultatul unei culturi şi structuri specifice. El trebuie să devină receptiv la schimbare şi să impună demersurile necesare schimbării;

b) definirea obiectivului strategiei de schimbare, ĩn funcţie de cultura şi structura dorite la nivelul ĩntreprinderii;

c) alegerea tipului de strategie care se adaptează cel mai bine problemelor ĩntreprinderii;

d) executarea strategiei şi evaluarea rezultatelor obţinute.

3.3.Salvarea şi restructurarea firmelor aflate în dificultate prin acordarea de ajutoare de stat

Acordarea de ajutoare de stat pentru salvarea şi restructurarea firmelor aflate ĩn dificultate se realizează de către Consiliul Concurenţei, pe baza unui regulament. Acest regulament stabileşte criteriile pe care Consiliul Concurenţei le aplică ĩn vederea examinării conformităţii ajutorului de stat privind salvarea şi restructurarea firmelor aflate ĩn dificultate cu prevederile Legii nr. 143 privind ajutorul de stat.

Regulamentul prezintă o importanţă particulară ĩn actuala conjunctură economică din România, vizând ĩn mod direct firmele aflate ĩn procedură de reorganizare judiciară şi faliment; aplicarea sa trebuie să asigure menţinerea unei structuri de piaţă competitive. Regulamentul nu se aplică agenţilor economici din sectorul oţelului şi cărbunelui.

Conform regulamentului, o firmă va fi considerată ĩn dificultate atunci când nu este capabilă, fie prin resurse financiare proprii, fie prin resursele pe care le poate obţine de la proprietari/acţionari sau creditori, să acopere pierderile care, ĩn absenţa unei intervenţii din exterior din partea autorităţilor publice, o vor elimina din circuitul economic. Regulamentul conţine prevederi clare privind condiţiile ĩn care poate fi autorizat un ajutor de stat pentru salvare şi un ajutor de stat pentru restructurare, după cum se observă ĩn Tabelul nr.2 :

4 Bărbulescu, C-op.cit p 169

25


Ajutor de stat pentru

salvare

Ajutor de stat pentru

restructurare

Caracteristici -temporar ĩn perioada de

acordare societatea trebuie să

elaboreze un plan de

restructurare sau lichidare

-se bazează pe un

studiu de fezabilitate coerent

şi pe termen lung pentru

revigorarea societăţii

Forme -limitat la ĩmprumuturi sau

garanţii pentru ĩmprumuturi

-poate lua forme

diferite: infuzii de capital,

anularea datoriilor,

ĩmprumuturi, scutiri de taxe

sau de contribuţii la bugetul

asigurărilor sociale de stat sau

garanţii de stat pentru

ĩmprumuturi

Tabel nr.2-Tipuri de ajutoare de stat oferite

Un principiu specific al acestui regulament este principiul „prima şi ultima oară”, conform căruia ajutorul de restructurare trebuie să fie acordat o singură dată , tocmai pentru a se evita asistarea anumitor firme ĩntr-o proporţie necorespunzătoare.

La rândul său, ajutorul de salvare este condiţionat de ĩntocmirea unui plan de restructurare care trebuie să fie foarte bine fundamentat şi trebuie să demonstreze că societatea va fi revigorată pe termen lung. Planul de restructurare trebuie elaborat ĩn aşa manieră ĩncât să-i permită societăţii să progreseze ĩntr-o nouă structură care să ĩi confere viabilitate pe termen lung. O caracteristică pentru ambele tipuri de ajutoare este caracterul lor special, deoarece prin natura lor, tind să denatureze concurenţa, fapt care impune o atitudine prudentă şi echilibrată din partea celor care le acordă.

3.4. Diagnosticarea economică şi financiară a întreprinderilor

3.4.1. Diagnosticul pentru evaluarea economică şi financiară a unităţilor economice

Pentru o evaluare de calitate este indispensabil diagnosticul firmei evaluate, luand în considerare:- sfera şi conţinutul drepturilor, privilegiilor sau altor condiţionări, ataşate proprietăţii, care afectează transferul drepturilor de proprietate;- istoricul afacerii;- mediul economic şi politic general şi mediul economic al afacerii;- activele, datoriile, capitalul, situaţia financiară şi capacitatea de a obţine profit şi a plăţi dividende;- identificarea activelor necorporale deţinute (individuale şi/sau grupate în goodwill);- evidenţierea tranzacţiilor anterioare cu participaţii la afacerea evaluată;- mărimea participaţiei ce trebuie evaluată (majoritară sau minoritară);

26


-cotaţiile pe piaţa bursieră a acţiunilor afacerii evaluate şi/sau preţurile de tranzacţionare a unor întreprinderi sau participaţii la acestea, care fac parte din acelaşi domeniu de activitate;- alte date/informaţii de piaţă ca :- rate de rentabilitate pentru investiţii alternative;- discount pentru necotare;- prime de control;-separarea şi evaluarea la valoarea netă de piaţă a activelor în afara exploatării, a celor care nu sunt necesare funcţionării afacerii.

3.4.2. Diagnosticul juridic

Prima etapa în diagnosticare este cea care are ca scop verificarea, studierea încadrării activităţii firmei în normele de drept.

Existenţa contractelor care atestă dreptul de proprietate asupra terenurilor şi celorlalte imobilizări şi existenţa actelor care certifică legalitatea activităţii firmei dau garanţie pentru o evaluare corectă, pe principii de normalitate.

Evaluatorul trebuie să verifice încadrarea activităţii firmei în normele de drept comercial, al muncii, financiar-fiscal, al mediului etc.

Normalitatea şi siguranţa relaţiilor firmei cu mediul extern şi cu salariaţii constituie puncte tari în aprecierea valorii firmei şi vor conduce la atribuirea unui calificativ bun.

Absenţa contractelor şi nesiguranţa activităţii firmei constituie puncte slabe, conducând la obţinerea unui calificativ slab, date fiind riscurile care pot să apara în activitatea viitoare a firmei.

În mod concret, ce anume trebuie să afle evaluatorul despre întreprinderea evaluată? Ce va trebui să verifice evaluatorul?

El trebuie să se intereseze cu privire la următoarele aspecte: existenţa actului de constituire, care este forma juridică a firmei, existenţa statutului societăţii, calitatea acestui statut, existenţa autorizaţiilor sanitară, sanitar-veterinară, de mediu etc., existenţa autorizaţiilor specifice activităţii firmei (cum ar fi de exemplu cele de comercializare a produselor din alcool, cafea, tutun etc.), existenţa şi ţinerea la zi, cu îndeplinirea condiţiilor legale, a registrelor societăţii şi evidenţei contabile, existenţa dreptului de proprietate asupra terenului, existenţa dreptului de proprietate asupra celorlalte bunuri corporale şi necorporale (inclusiv deţinerea licenţelor de fabricaţie necesare), situaţia bunurilor date şi/sau luate cu chirie, existenţa contractelor de muncă şi condiţiile contractuale, existenţa contractelor comerciale şi calitatea lor, existenţa unor litigii, eventual stadiul acestora şi modul de soluţionare.

De asemenea, trebuie semnalat pericolul apariţiei unor noi litigii, cum ar putea fi de exemplu cele care ar surveni din cauza: nerespectării de către firmă a unor condiţii contractuale în relaţiile sale cu partenerii comerciali sau cu salariaţii; nerespectării legislaţiei financiar-fiscale şi a muncii, încălcării normelor de mediu etc.

27


3.4.3. Diagnosticul comercial

Studiul funcţiunii comerciale a întreprinderii se desfăşoară pe câteva direcţii, şi anume: strategia firmei, piaţa de desfacere, clientela, produsele, politica de preţuri, distrbuţia, publicitatea, marketingul.

Evaluatorul va trebui să afle care este ramura de activitate a firmei, care este în acel moment starea acelei ramuri, ce perspective există, ce poziţie ocupă firma şi ce planuri are, dacă acele planuri sunt viabile sau nu.

Apoi va trebui să descopere dacă firma ocupă o poziţie importantă pe piaţă, cum este piaţa firmei structurată, ce şanse de extindere are.

Clientela este analizată din perspectiva calităţii, numărului, structurii pe categorii şi dimensiuni, ponderii în cifra de afaceri a firmei. Se estimează dependenţa firmei faţă de un număr mic de clienţi sau faţă de o anumită categorie de clienţi.

Se analizează structura şi vechimea produselor, poziţia lor pe curba de viaţă, riscul de a se demoda, posibilităţile reale pe care le are firma de a-şi împrospăta producţia.

Se urmăreşte apoi modul în care sunt fixate preţurile şi în ce măsură, prin practicarea preţurilor diferenţiate, există şanse de atragere şi păstrare a clientelei.

Distribuţia este analizată din punctul de vedere al dimensiunilor pe care le are reţeaua şi din punctul de vedere al modului în care se derulează activitatea acestei reţele.

Publicitatea firmei este şi ea analizată sub aspectul acţiunilor derulate, al cheltuielilor pe care le efectuează firma pentru publicitate şi sub aspectul imaginii firmei şi produselor sale.

În final se analizează modul în care este organizată activitatea de marketing.

3.4.4. Diagnosticul operaţional (de producţie şi exploatare)

Diagnosticul operaţional sau industrial urmăreşte funcţiunea de cercetare-dezvoltare şi pe cea de producţie, în scopul de a aprecia fiabilitatea şi viabilitatea întreprinderii.

În cadrul acestui diagnostic sectorial se identifică în primul rând punctele tari şi punctele slabe privind activitatea de cercetare-dezvoltare.

Se urmăresc interesul pe care îl manifestă şi eforturile pe care le depune întreprinderea pentru activitatea de cercetare-dezvoltare. Analiza cheltuielilor de cercetare-dezvoltare se poate efectua prin calculul ponderii acestora în costuri şi în cifra de afaceri.

Se analizează obiectivele de cercetare-dezvoltare ale întreprinderii în corelaţie cu posibilităţile ei concrete de atinge obiectivele pe care şi le propune.

Se studiază modul în care este organizată activitatea de cercetare-dezvoltare, atribuţiile, competenţele şi libertăţile care îi revin.

Nu în ultimul rând, se apreciază ritmul înlocuirii produselor şi tehnologiilor, rodnicia şi eficienţa activităţii de cercetare-dezvoltare la nivelul întreprinderii.

28


Într-o etapă următoare (a doua) se analizează funcţiunea de producţie, urmărindu-se distinct procesul de fabricaţie şi respectiv starea mijloacelor de producţie.

Astfel, procesul de fabricaţie este analizat pe faze, după cum urmează:

A.Activitatea de aprovizionareEste analizată sub aspectul modului în care este organizată şi riscurilor care

decurg de aici si sub aspectul dependenţei de un număr mic de furnizori sau unei anumite categorii de furnizori ori existenţei altor astfel de constrângeri.

Pot să existe şi implicaţii asupra organizării cumpărării şi stocării materiilor prime sau mărfurilor, având ca rezultat imobilizarea unor resurse financiare voluminoase pentru a evita riscul apariţiei unor întreruperi în ciclul de exploatare.B.Activitatea de produc ţ ie (exploatare)

Este şi ea diagnosticată pe câteva direcţii.Se analizează mai întâi caracteristicile producţiei: dacă se realizează pe stoc sau

pe comandă, în ce cantitate se realizează, dacă producţia este sezonieră, care sunt procedeele de fabricaţie pe care le utilizează firma, acestea comparându-se cu procedeele de fabricaţie utilizate de concurenţa, care sunt perspectivele firmei din acest punct de vedere.

Se studiază apoi ciclul de producţie, determinându-se posibilităţile de reducere a sa, atât prin eliminarea locurilor înguste printr-o mai bună organizare şi printr-o dotare superioară cât şi prin utilizarea unor noi tehnologii. Utilajele şi tehnologiile firmei se studiază prin comparaţii cu competitorii.

Se identifică punctele tari şi punctele slabe privind nivelul de automatizare şi perspectivele sale.

Se studiază productivitatea muncii, metodele folosite în organizarea producţiei şi a muncii şi se evidenţiază posibilităţile de îmbunătăţire a acestora. Se stabilesc eventualele limite, constrângeri în acest domeniu.

Un loc important în cadrul tematicii analizei îl au preocupările firmei pentru asigurarea calităţii, acordarea de garanţii, costul garanţiei etc.C.Activitatea de depozitare/ambalare

Se determină dimensiunile şi importanţa stocurilor,posibilităţile de reducere a acestora printr-o organizare mai bună, modul în care sunt calculate provizioanele pentru deprecierea stocurilor, ce se face cu stocurile nevândute, dar cu ambalajele?

În a treia etapă se analizează starea mijloacelor de producţie.Se face atât o analiză globală, urmărindu-se vechimea şi uzura tehnică a

imobilizărilor corporale, cât şi analiza individuală a principalelor elemente de natura construcţiilor şi echipamentelor, selectându-se cele a căror valoare deţine o pondere mare în volumul total al imobilizărilor.

3.4.5. Diagnosticul resurselor umane şi managementului

Analiza resurselor umane are ca obiectiv determinarea punctelor tari şi punctelor slabe privind dotarea firmei cu resurse umane. În cadrul său se determină principalele

29


trasături ale factorului uman aflat la dispoziţia firmei şi se analizează adecvarea potenţialului uman existent la nevoile prezente şi viitoare ale firmei.

Ca modalitate tehnică, diagnosticul resurselor umane se efectuează printr-un chestionar care urmăreşte să delimiteze structura personalului pe vârste, vechime, sexe, nivel de pregătire, calificare. Stabilitatea, perenitatea personalului, angajările temporare, fluctuaţia personalului vor fi criterii de apreciere a resurselor umane.

Se vor studia în continuare modalităţile în care se fac angajările şi promovările.Se vor evidenţia şi datele privind salarizarea personalului şi alte aspecte legate

de motivaţia muncii salariaţilor întreprinderii.Se va analiza starea sănătăţii personalului şi se vor pune în evidenţă eventualele

pericole specifice activităţii firmei, condiţiilor de lucru sau de mediu.Se va studia apoi modul în care s-a desfăşurat activitatea sindicatelor existente în

firmă în ultima perioadă şi se vor analiza conflictele de muncă de amploare din ultima perioadă (dacă ele au existat).

De asemenea, se vor urmări şi analiza fenomenele de indisciplină, absenteism, în cazul în care aceste fenomene au ridicat probleme în trecut.

Uneori în cadrul diagnosticului resurselor umane, alteori distinct, diagnosticul managementului este indispensabil pentru o bună cunoaştere a întreprinderii evaluate.

Scopul diagnosticului managementului este de a evidenţia punctele tari şi punctele slabe privind modul în care este condusă firma şi de a determina gradul de dependenţă a activităţii firmei faţă de oamenii-cheie.

Diagnosticul managementului se derulează pe trei direcţii, şi anume:A.Caracteristicile conducerii

Se urmăresc: numărul de conducători şi relaţiile dintre ei, stilul de conducere, modul în care sunt repartizate atribuţiile conducătorilor, profilul, vârsta, motivaţia, vechimea, stabilitatea conducătorilor.

Se urmăreşte de asemenea să se stabilească dacă există legături semnificative de dependenţă a managerilor faţă de diverse grupuri şi categorii de persoane care ar putea influenţa activitatea firmei.

Se apreciază şi performanţele managementului, atât prin efectele pe termen scurt, cât şi prin efectele pe termen lung.

Indicatorii de gestiune (vitezele de rotaţie şi în special cele ale stocurilor şi creanţelor), pot fi apreciaţi în corelaţie cu cei de lichiditate şi rentabilitate5.B.Remunerarea conducerii

Evaluatorul trebuie să afle cine anume deţine rolul decisiv în determinarea mărimii drepturilor băneşti ale conducătorilor firmei.

Este necesară cunoaşterea dimensiunilor tuturor drepturilor de care beneficiază conducerea, atât salarii, cât şi alte drepturi băneşti şi alte avantaje speciale.C.Impactul conduc ă torului

Se identifică trăsăturile deosebite ale managerilor-cheie, pe de o parte, şi relaţiile speciale ale managerilor cu mediul în care îşi desfăşoară activitatea firma, pe de altă

5 Vezi Gheorghiu, Alexandru, Anghel, Flavia - Caiet de lucrări aplicative la disciplina analiza economico-financiară, pag.35

30


parte. Ambele aspecte sunt importante pentru a intui în ce masură activitatea firmei şi performanţele sale depind de prezenţa persoanelor respective în conducerea sa.

3.4.6. Diagnosticul financiar-contabil

Dacă diagnosticele sectoriale se bazează pe chestionare, pe criterii subiective, pe intuiţia şi experienţa evaluatorului, diagnosticul financiar-contabil dispune de instrumente relativ precise cu care să măsoare activitatea firmei.

Mai mult, diagnosticul financiar-contabil poate fi considerat un fel de test, al cărui obiect îl reprezintă atât întreprinderea evaluată, cât şi diagnosticele sectoriale deja efectuate.

Metodologia de analiză dispune de o serie de indicatori speciali pentru aprecierea activităţii firmei.

Datele necesare analizei se preiau din evidenţa contabilă a firmei, în primul rând din situaţiile de sinteză, adică din bilanţ şi din contul de rezultate.

Obiectivele urmărite de diagnosticul finaciar-contabil sunt:- determinarea fiabilităţii şi imaginii fidele a datelor contabile şi eventuala ajustare a acestora;- studiul structurii cifrei de afaceri şi producţiei în corelatţe cu generarea de rezultate;- studiul dinamicii preţurilor şi volumului vânzărilor/producţiei;- analiza rentabilităţii prin excedentul brut de exploatare (EBE), capacitatea de autofinanţare (CAF), excedentul de trezorerie de exploatare (ETE), rezultatul net (RN6 sau PN);- analiza politicii de finanţare şi structurii financiare, prin binomul autonomie financiară - levier financiar;- analiza echilibrului financiar prin fondul de rulment;- analiza structurală şi dinamică a fluxurilor de numerar.

Sintetic, evaluatorul va avea în vedere următoarele aspecte:A.Pe baza datelor cuprinse în bilanţul firmei în cauză evaluatorul va putea calcula şi interpreta:- indicatori de structură - atât care privesc structura activului patrimonial, cât şi care privesc structura pasivului patrimonial;- indicatori de evoluţie - pentru fiecare element patrimonial în parte, apoi pentru evoluţia structurii, a ponderii fiecărui element patrimonial în total- indicatori de lichiditate - lichiditatea curentă, calculată ca raport între activele curente şi pasivele curente (active curente / pasive curente); lichiditatea rapidă, calculată ca raport între activele curente cu lichiditate foarte bună ( creanţe şi disponibilităţi) şi pasivele curente: ( active curente - stocuri) /pasive curente;- indicatori de risc financiar - ca de exemplu gradul de îndatorare, calculat ca raport între datorii şi total activ: total datorii / total activ, indicator care arată în ce masură datoriile firmei sunt garantate cu patrimoniul sau şi structura capitalului, calculată ca

6Vezi Toma, Marin - Iniţiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 54

31


raport între elementele de capital permanent împrumutat şi respectiv propriu: CTLM / CPR, indicator ce arată riscul financiar.B.Pe baza contului de profit şi pierdere se pot analiza mai multe aspecte.

Astfel, pornind de la datele privind veniturile se pot efectua: o analiză a influenţei producţiei fizice şi a influenţei preţurilor asupra veniturilor, o analiză a influenţei structurii produselor asupra veniturilor, o analiză a veniturilor pe activităţi etc.

Pornind de la datele privind cheltuielile putem analiza structura cheltuielilor.După natura lor, acestea reflectă consumurile de: muncă ( salariile), materii

prime, uzura imobilizarilor ( amortizarea), consumul de energie electrică, combustibil, apă, costul resurselor împrumutate ( dobânzile) etc.

După relaţia lor cu volumul de activitate cheltuielile se împart în: constante şi variabile.

După relaţia lor cu funcţiunile întreprinderii structurarea cheltuielilor se poate face astfel: de cercetare, comerciale, financiare, administrative etc.

După relaţia lor cu fazele ciclului de exploatare, cheltuielile pot fi: de aprovizionare, de producţie, de desfacere etc

Se poate apoi urmări corelaţia între cheltuieli şi venituri şi se poate analiza structura rezultatelor.

Este interesant de urmărit relaţia între: numărul de salariaţi, cheltuielile salariale, productivitatea muncii.

De asemenea este necesară şi prezintă interes corespondenţa dintre amortizarea imobilizărilor şi uzura acestora.

Profitul va fi analizat ca volum, ca structură şi prin prisma ratei profitului (profit / cifra de afaceri). Datele referitoare la firma analizată vor fi comparate cu cele disponibile privind sectorul său de activitate, cu media sectorului sau cu nivelul indicatorilor realizaţi de câteva întreprinderi asemănătoare.

Adaosul comercial va fi surprins în evoluţia sa şi comparat cu cel al ramurii. Analiza pe baza soldurilor intermediare de gestiune relevă modul în care se

distribuie valoarea adaugată. Pe baza indicatorilor din acest model se pot determina diferite rate de tip: efect/efort, efect/efect, efort /efort si efort /efect7. Efectele sunt măsurate prin: venituri din vânzarea mărfurilor, producţia vândută, valoarea adăugată, excedentul brut al exploatării, rezultatul exploatării, rezultatul curent al exerciţiului, rezultatul excepţional, rezultatul exerciţiului înainte de impozitare (brut), rezultatul exerciţiului înainte după impozitare (net)

Analiza prin cheltuieli directe pe produs arată în ce mod a reuşit întrepriderea să promoveze produsele cu marja mare asupra cheltuielilor directe.

Analiza pe baza pragului de rentabilitate permite calculul cifrei de afaceri pentru care rezultatul este nul, profitul previzional la o variaţie data a cifrei de afaceri, cifra de afaceri necesară pentru a obţine beneficiul dorit, cifra de afaceri necesară pentru a menţine beneficiul anterior în condiţiile creşterii cheltuielilor fixe. Determinarea coeficientului de siguranţă serveşte ca baza aprecierilor cu privire la riscul de pierdere din cauza eventualei reduceri a producţiei.

7 Vezi Gheorghiu, Alexandru - Fundamentele metodei ratelor, în Finanţe, Bănci, Asigurări Nr.2-3/1998.

32


C.Combinând date preluate din bilant şi din contul de profit şi pierdere se pot determina o serie de indicatori pentru aprecierea gestiunii şi indicatori de eficienţă.

Indicatorii pentru aprecierea gestiunii sunt: - viteza de rotaţie a activelor = cifra de afaceri / active - viteza de rotaţie a capitalului = cifra de afaceri / capital - durata de rotaţie a stocurilor = ( stocuri / cifra de afaceri) x 360 - durata de încasare a clienţilor = ( clienti / cifra de afaceri) x 360 - durata de plată a furnizorilor = ( furnizori / costuri terti) x 360;

Indicatorii de eficienţă: - rentabilitatea activelor = ( profit brut + cheltuieli financiare) / active - rentabilitatea capitalului = ( profit net + cheltuieli financiare x 0,80) / ( capital propriu + credite pe termen lung) -rentabilitatea capitalului propriu sau retabilitatea financiara = profit net /capital propriu

capacitatea de rambursare = (profit net + amortizare) / rate scadente.Ambele grupări servesc aprecierii performanţelor managementului.Într-o altă grupare8[8], sintetică, principalii indicatori economico-financiari se

clasifică astfel: indicatori de lichiditate

lichiditatea generală = active circulante/ datorii curente lichiditatea imediată = (active circulante - stocuri) / datorii curente rata solvabilităţii generale = active totale - datorii curente

indicatori de echilibru financiar rata autonomiei financiare = capital propriu/capital permanent rata de finanţare a stocurilor = fond de rulment/stocuri rata datoriilor = datorii totale/active totale rata capitalului propriu faţă de activele imobilizate = capital propriu/active

imobilizate rata de rotaţie a obligaţiilor = cifra de afaceri/media datoriilor totale

viteza de rotaţie în zile = 360/ rata de rotaţie a obligaţiilor indicatori de gestiune

rotaţia activelor circulante = cifra de afaceri/active circulanteviteza de rotaţie în zile = 360/ rotaţia activelor circulante

rotaţia activului total = cifra de afaceri/active totaleviteza de rotaţie în zile = 360/rotaţia activului total

durata medie de recuperare a creanţelor = cifra de afaceri/media creanţelor totaleviteza de rotaţie în zile = 360/ durata medie de recuperare a creanţelor

indicatori de rentabilitate rata rentabilităţii economice = profit brut/capital permanent rata rentabilităţii financiare = profit net/capital propriu rata rentabilităţii resurselor consumate = profit net/cheltuieli totale

8 Vezi Principalii indicatori economico-financiari, Anexa 4 la Norma metodologică din 4 mai privind întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli de către agenţii economici, în M.O. 286/26 iunie 2000

33


punctul critic al rentabilităţii = cheltuieli fixe totale/[1 - cheltuieli variabile totale/ (cheltuieli fixe totale +cheltuieli variabile totale)]

nivelul cifrei de afaceri aferent unui profit minim = (cheltuieli fixe totale + profit minim aferent unui anumit volum al cifrei de afaceri)/[1 - cheltuieli variabile totale/ (cheltuieli fixe totale +cheltuieli variabile totale)]

indicatori ai fondului de rulment fondul de rulment total = total active - active imobilizate fondul de rulment permanent = capital propriu total + împrumuturi şi datorii

financiare - total active imobilizate fondul de rulment propriu = capital propriu total - total active imobilizate necesar de finanţat = fond de rulment permanent + plăţi restante - fond de

rulment propriu + pierderi neacoperite din exerciţiile financiare anterioare gradul de acoperire a activelor circulante cu capital propriu = fond de rulment

propriu/ fond de rulment total necesarul de fond de rulment = stocuri + creanţe + active de regularizare -

datorii curente - pasive de regularizare fondul de rulment net global = capital permanent - active imobilizate trezoreria netă = fondul de rulment net global - necesarul de fond de rulment fluxul de lichidităţi (cash-flow)

Într-o manieră sugestivă, în reglementările contabile actuale9[9] se prezintă o gamă de indicatori de analiză economico-financiară a întreprinderii, modul lor de calcul şi valoarea de referinţă, astfel:

1. Indicatori de lichiditate:a) Indicatorul lichiditătii curente

Active curente(Indicatorul capitalului circulant) = ---------------------

Datorii curente- valoarea recomandată acceptabilă - în jurul valorii de 2;- oferă garanţia acoperirii datoriilor curente din activele curente.b) Indicatorul lichidităţii imediate Active curente - Stocuri (Indicatorul test acid) = ---------------------------------------

Datorii curente2. Indicatori de risc:

a) Indicatorul gradului de îndatorare Capital împrumutat Capital împrumutat------------------------ x 100 sau ---------------------- x 100 Capital propriu Capital angajatunde:- capital împrumutat = credite peste un an;- capital angajat = capital împrumutat + capital propriu.b) Indicatorul privind acoperirea dobânzilor - determină de câte ori entitatea poate

achita cheltuielile cu dobândă.

9 Vezi Nota 9 Exemple de calcul şi analiza a principalilor indicatori economico-financiari, în OMFP 1752

34


Cu cât valoarea indicatorului este mai mică, cu atât pozitţa entităţii este considerată mai riscantă.

Profit înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit ---------------------------------------------------------------- = Număr de ori

Cheltuieli cu dobândă3. Indicatori de activitate (indicatori de gestiune)- furnizează informaţii cu privire la:- Viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale entităţii;- Capacitatea entităţii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de

bază ale entităţii;- Viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de câte ori stocul

a fost rulat de-a lungul exerciţiului financiarCostul vânzărilor--------------------- = Număr de ori Stoc mediusauNumăr de zile de stocare - indică numărul de zile în care bunurile sunt stocate în

unitate Stoc mediu--------------------- x 36Costul vânzărilor- Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi. calculează eficacitatea entităţii în colectarea creanţelor sale;. exprimă numărul de zile până la data la care debitorii îşi achită datoriile către

entitate.Sold mediu clienţi---------------------- x 365 Cifra de afaceriO valoare în creştere a indicatorului poate indica probleme legate de controlul

creditului acordat clienţilor şi, în consecinţa, creanţe restante.- Viteza de rotaţie a creditelor-furnizor - aproximează numărul de zile de creditare

pe care entitatea îl obţine de la furnizorii săi. În mod ideal calculul ar trebui să includă doar creditorii comerciali.

Sold mediu furnizori---------------------------------------- x 365,Achiziţii de bunuri (fără servicii)unde pentru aproximarea achiziţiilor se poate utiliza costul vânzărilor sau cifra de

afaceri.- Viteza de rotaţie a activelor imobilizate - evaluează eficacitatea managementului

activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o anumită cantitate de active imobilizate

Cifra de afaceri------------------Active imobilizate

35


- Viteza de rotaţie a activelor totaleCifra de afaceri------------------- Total active4. Indicatori de profitabilitate- exprimă eficienţa entităţii în realizarea de profit din resursele disponibile:a) Rentabilitatea capitalului angajat - reprezintă profitul pe care îl obţine entitatea

din banii investiţi în afacere:Profit înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit----------------------------------------------------------------, Capital angajatunde capitalul angajat se referă la banii investiţi în entitate atât de către acţionari,

cât şi de creditorii pe termen lung, şi include capitalul propriu şi datoriile pe termen lung sau active totale minus datorii curente.

b) Marja brută din vânzăriProfitul brut din vânzări----------------------------- x 100 Cifra de afaceriO scădere a procentului poate scoate în evidenţă faptul că entitatea nu este

capabilă să îşi controleze costurile de producţie sau să obţină preţul de vânzare optim.Analiza indicatorilor amintiţi mai sus trebuie făcută prin comparaţie cu alte

întreprinderi din cadrul ramurii respective şi cu uzantele internationale10[10]. Utila este şi urmărirea evoluţiei în timp a indicatorilor realizaţi de firmă.

3.4.7. Sinteza diagnosticelor - Diagnosticul global

Pe baza aspectelor desprinse din diagnosticele sectoriale şi întărite, certificate de diagnosticul financiar-contabil se pot stabili atuurile şi slăbiciunile firmei în comparaţie cu mediul în care îşi derulează activitatea. Cu ajutorul informaţiilor disponibile se poate anticipa evoluţia viitoare a întreprinderii, se pot aprecia şansele ei în comparaţie cu întreprinderi similare din cadrul ramurii respective şi în comparaţie cu restul economiei.

Sinteza diafnosticelor presupune regruparea informaţiilor rezultate din diagnosticele sectoriale, informaţii privind:- istoricul întreprinderii şi al activitaţilor sale, identificarea modului în care elemente din trecut vor evolua în viitor;- actionariatul, managementul şi personalul - ce relaţii şi suprapuneri există între cele categorii, interesele lor, climatul general din întreprindere, comportamentul şi motivaţia conducătorilor şi personalului, metodele de conducere;- atuurile, calităţile recunoscute ale firmei, piaţa şi concurenţa, dependentă faţă de furnizori, strategia firmei;


36


- gradul de integrare a producţiei, rentabilitatea, nevoile financiare, fiscalitatea etc.11

[11]Cunoştinţele dobândite legate de punctele tari şi oportunităţile, punctele slabe şi

riscurile privind activitatea prezentă şi viitoare a firmei pot fi sintetizate şi notate cu ajutorul unui barem. Evaluatorul poate utiliza modele concepute de specialişti sau poate să îşi creeze propriul barem.

3.4.8. Diagnosticul global-Analize

SWOT - (strenghts, weaknesses, opportunities and threats); Rolland Berger; A.G. (Alexandru Gheorghiu); CEMATT; B.C.R.; Histograma; Metoda scorurilor

Fiecare model ia în calcul, pe rând, diferite segmente de analiză, atribuind pentru fiecare în parte fie o notă sau un punctaj, fie o apreciere pozitivă sau negativă. După efectuarea aprecierilor de obicei se stabileşte prin medie ponderată o notă finală, un punctaj general. Pe baza sa ori pe baza aprecierilor pe diferitele criterii se încadrează firma diagnosticată într-o anumită categorie de performanţă.

Fiecare model este interesant în felul său. Opţiunea pentru o variantă sau alta depinde de preferinţele utilizatorului, de trasăturile specifice firmei, de disponibilitatea unor date de referinţă pentru a aprecia comparativ nivelul indicatorilor calculaţi. Modelele care oferă coordonate precise pentru efectuarea diagnosticului îngrădesc imaginaţia utilizatorului, dar sunt deosebit de utile pentru un analist mai puţin experimentat. Opţiunea utilizatorului pentru libertate necesită însă multă experienţă şi intuiţie.

Un model complet este cel propus de Alexandru Gheorghiu12[13], model care grupează aspectele de interes pentru diagnosticul global al firmei în următoarele componente, cu ponderi diferite în media finală, şi criterii, notate cu nouă note, de la 1 la 5, din 0,5 in 0,5 puncte: financiar, cu ponderea de 18%, şi criteriile:

cifra de afaceri profit capital propriu lichiditate datorii totale necesarul de fond de rulment patrimoniul net

11 Vezi Toma, Marin - Iniţiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 66-67.12 Vezi Gheorghiu, Alexandru - Diagnosticul global al firmei, în Tribuna Economică nr. 49/1997, pag. 58

37


pragul de rentabilitate piaţa şi concurenţa, cu ponderea de 14%, şi criteriile:

piaţa internă piaţa externţ tendinte ale pieţei structura concurenţei competitivitate

cercetare-dezvoltare, cu ponderea de 14%, şi criteriile: raportul performanta-preţ capacitatea tehnică şi profesională a modulului de cercetare-dezvoltare know-how cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare în cifra de afaceri aportul cercetarii-dezvoltării la reînnoirea producţiei

produse, cu ponderea de 14%, şi criteriile: calitate-fiabilitate nivel tehnologic gama de produse cooperări externe vârsta critică a produselor

management, cu ponderea de 14%, şi criteriile: managementul gestiunii activelor managementul cercetării-dezvoltării managementul producţiei managementul comercial managementul financiar-contabil managementul resurselor umane

producţie, cu ponderea de 10%, şi criteriile: amplasamente organizare aparat tehnic (utilaje) calitate-tehnologii grad de utilizare a capacităţii de producţie probleme ecologice

comercial, cu ponderea de 10%, şi criteriile: clienţi interni clienţi externi furnizori interni furnizori externi canale de distribuţie service post-vânzare acţiuni promoţională

personal, cu ponderea de 6%, şi criteriile: număr de personal structura personalului

38


competenţa personalului stabilitatea forţei de muncă productivitatea muncii

Urmărind unele dintre modelele de diagnostic global13[14] putem selecta şi grupa factorii cu influenţă favorabilă sau nefavorabilă asupra valorii firmei: după modelul SWOT14[15]

asigurarea cu cadre corespunzător calificate posibilităţi de recrutare a tinerilor bine pregătiţi nivelul salariilor nivelul dotării cu utilaje moderne gradul de utilizare a utilajelor posibilităţi de aprovizionare cu materii prime nivelul stocurilor de produse finite posibilitati de export accentuarea concurenţei scăderea puterii de cumpărare ponderea capitalului propriu nivelul lichidităţii blocaj financiar inflaţie dobânzi ridicate buna organizare a producţiei în raport cu concurenţa competitivitatea producţiei segmente de prodcţie rămase în urmă posibilitatea asimilării unor noi produse pe baza cercetării-dezvoltării flexibilitate în comparaţie cu concurenţa soluţionarea problemelor ecologice etc.

după modelul A.G.15[16] evoluţia cifrei de afaceri rata profitului în comparaţie cu media ramurii ponderea capitalului propriu în sursele totale de finanţare credite avantajoase nivelul lichidităţii generale şi imediate rata îndatorării modul de acoperire a necesarului de fond de rulment evoluţia patrimoniului net pragul de rentabilitate şi intervalul de siguranţă stabilitatea pieţei şi posibilităţile de dezvoltare poziţia faţă de concurenţă creşterea calităţii producţiei

13 Vezi Gheorghiu, Alexandru - Diagnosticul global al firmei, în Tribuna Economică nr. 49/1997, pag.5214 Idem, pag. 5615 Idem, pag. 58

39


înnoirea producţiei raportul performanţă/preţ personal de cercetare competent nivelul informaţiei tehnice şi tehnologice gradul de reînnoire a producţiei calitatea şi fiabilitatea produselor faţă de concurenţă nivelul tehnologiei şi gama de produse colaborări externe ritmul de reînnoire şi modernizare a produselor viteza de rotaţie a activelor ratele de rentabilitate amplasamentele gradul de utilizare a capacităţii de producţie încadrarea în limitele de poluare extinderea clientelei diversificarea furnizorilor reţeaua de distribuţie promovarea produselor numărul şi structura personalului fluctuaţiile de personal

productivitatea muncii.Previziunile privind activitatea firmei într-un viitor apropiat trebuie să ţină

seama de rezultatele diagnosticului, să se încadreze în coordonatele generale stabilite în acel moment. Scenariile privind viitorul firmei sunt strâns legate de această analiza-diagnostic, realizată în punctul de plecare.

3.5. Evaluarea economică şi financiară a întreprinderilor

Determinarea valorii unei afaceri trebuie să se ţină cont de:- costul re-construcţiei acelei întreprinderi,- capacitatea sa, potenţialul său de a produce profit şi a genera fluxuri de numerar

pentru investitor,- coordonatele pieţei financiare.

Pentru a aplica diferitele metode de evaluare vom delimita activul net contabil, capacitatea beneficiară, rata de actualizare/capitalizare.

3.5.1. Determinarea activului net corectat (ANC)

Activul net sau averea netă desemnează partea din valoarea totală a resurselor, bunurilor deţinute/controlate într-o afacere ce se obţine prin deducerea obligaţiilor acelei întreprinderi.

Termenul de activ net contabil (ANc) este cunoscut din studiul contabilităţii: Activ net = Total activ - Datorii

40


Valoarea ANc este furnizată gata calculată prin bilanţul contabil.Punctul de pornire în determinarea sa îl constituie bilanţul contabil.Pentru acuitatea imaginii averii nete este însă necesară o retratare, o corecţie a

cifrelor furnizate de contabilitate.Rezultatul îl constituie bilanţul economic, în care se reţin cifrele relevante strict

pentru afacerea evaluată. Acesta stă la baza stabilirii activului net corectat (ANC).Determinarea ANC presupune parcurgerea mai multor trepte, şi anume:

1.Se separă şi se evaluează distinct activele în afara exploatării. Acestea pot să fie ori bunuri cu destinaţie separată de activitatea de exploatare, ori bunuri fără o utilitate aparentă.

Evaluarea lor se va face în funcţie de perspectivele privind utilizarea viitoare, de starea şi amplasamentul lor, de preţul pieţei, la valoarea de cesionare.

2.Se evaluează imobilizările:Imobilizările necorporale se evaluează în funcţie de perspectivele menţinerii lor

sub controlul entităţii odată ce aceasta va fi transferată noilor proprietari.- de aceea cheltuielile de constituire, cele de dezvoltare şi alte drepturi netransferabile se consideră non-valori şi se elimină din activ;- se exclud cheltuielile de dezvoltare care pot fi valorificate;-se evaluează toate celelalte active intangibile identificabile separat, cu valoare independentă (dreptul de închiriere, vădul, raritatea, starea localului, posibilitatea de subânchiriere, clauzele privind chiria şi întreţinerea, posibilitatea de a închiria apartamentul de deasupra localului, posibilitatea de a închiria localuri vecine, durata contractului de închiriere);-se evaluează goodwill-ul cu totul separat de restul activului - necuprinzandu-se în activul net, ci adaugându-se ulterior la acesta pentru calculul valorii firmei.

Aceasta categorie, de good-will, cuprinde:- clientela - daca este fidelă şi în relaţii bune, dacă atitudinea clienţilor este binevoitoare, numărul de clienţi, estimându-se calitatea clienţilor, posibilitatile de extindere a clientelei;- furnizorii - posibilitatea de a alege furnizorii, posibilitatea de confruntare a lor, calitatea produselor şi serviciilor furnizorilor;- personalul - cunoştinţele, calitatea relaţiilor, absenteismul, calitatea muncii, competenţa, facilitatea de a înlocui personalul, dinamismul conducerii, dinamismul funcţionarilor, stabilitatea personalului, competenţa administratorului;- banca - apreciindu-se calitatea şi stabilitatea relaţiilor, creditele pe termen lung;- alţi terţi - organismele sociale, fiscul, sindicatul;- patrimoniul întreprinderii - calitatea maşinilor, calitatea localurilor, mărcile, modelele, aparatura informatică;- producţia întreprinderii - calitatea ei, noutatea, notorietatea, cercetarea, preţul;-concurenţa-numărul concurenţilor, poziţia lor pe piaţă, calitatea lor, poziţia lor geografică.

Pentru evaluarea imobilizărilor corporale se vor respecta în principiu o serie de reguli specifice.

Terenurile se evaluează în funcţie de:

41


- categoria localităţii,- amplasarea terenului,- dezvoltarea economică a localităţii,- accesul la reţele de transport,- echiparea tehnico-edilitară a zonei,- caracteristicile geotehnice ale terenului,- restricţiile de folosire a terenului conform planului urbanistic general şi regulamentelor aferente,- poluarea terenului etc.

Pentru terenurile construite se aplică o reducere de 30% faţă de terenurile neconstruite.

Imobilizările corporale în afara exploatării se evaluează separat la valoarea de cesionare, necuprinzându-se în activul net.

Mijloacele fixe de exploatare, inclusiv cele achiziţionate prin leasing16[17], se evaluează la valoarea de utilizare, în funcţie de:- poziţia clădirilor,- costul actual,- gradul de uzură morală,- gradul de uzură fizică,- durata de viaţă,- starea tehnică,- aspectul,- cheltuielile necesare pentru asigurarea funcţionării normale etc.

Uneori legislaţia impune restricţii metodologice, de exemplu HG 945/1990 reglementa reevaluarea mijloacelor fixe prin utilizarea indicilor de actualizare a preţurilor de producţie şi de livrare.

Imobilizările financiare se tratează în funcţie de natura lor:- împrumuturile se evaluează la valoarea rămasă,- garanţiile, depozitele se evaluează la valoarea contabilă,- titlurile imobilizate se evaluează la cursul bursier sau la preţul celei mai recente tranzacţii.

Poziţia de investitor majoritar poate atrage un plus de valoare, în timp ce o participaţie minoritară poate fi decotată. Astfel titlurile de participare se tratează în funcţie de procentul participaţiei şi influenţa asupra filialei:- uneori fiind necesară chiar evaluarea filialei,- alteori fiind suficientă evaluarea convenţiilor comerciale, garanţiilor,

3.Se evaluează apoi activul circulant, ţinându-se cont de natura, vechimea, destinaţia, starea şi amplasamentul fiecărui element în parte:

Stocurile se tratează astfel:- materiile prime, materialele, piesele, componentele se evaluează la costul de achiziţie sau, dacă sunt depreciate ori inutilizabile, la preţul de vânzare.

16 În sistemele contabile guvernate de principiul substance over form, cum este şi cazul României la ora actuală, înregistrarea operaţiunilor de leasing este privită încă de la încheierea contractului ca o achiziţie din punctul de vedere al locatarului.

42


- produsele finite se evaluează la cost de producţie, preţ posibil de vânzare sau preţ de vânzare minus marja de adaos; pentru produsele care nu mai pot fi vândute se constituie provizioane.- producţia neterminată, semifabricatele se evaluează în funcţie de stadiul în care se afla.

Creanţele se evaluează în funcţie de vechimea şi probabilitatea lor de încasare. Pentru creanţele cu vechime peste un an valoarea este 0 şi se constituie provizion de neîncasare pentru suma integrală înregistrată. Pentru creanţele cu vechime peste 6 luni se cere creanţierilor confirmarea debitului şi se constituie provizion de neîncasare, diminuandu-se valoarea creanţelor cu 25-50%. Creanţele în termen se evaluează la valoarea nominală.

Titlurile contabilizate ca investiţii finnaciare pe termen scurt deţinute de firma se evaluează la cursul bursei.

Disponibilităţile în lei se reţin la valoarea nominală,Disponibilităţile în valută se exprimă în lei la cursul de la data evaluării.Ca şi în cazul activului net contabil, nu se includ cheltuielile înregistrate în

avans.4.Evaluarea pasivului presupune următoarele:

- provizioanele se scot din pasivul exigibil- pentru datoriile pe termen lung se elimină prima de rambursare şi se actualizează valoarea datoriei.- se adaugă datoriile probabile/contingente care nu s-au reflectat în contabilitate, de exemplu o datorie viitoare reprezentând obligaţii ale întreprinderii pentru contractele pe care le va sista, datorie neprovizionată şi necontabilizată la data evaluării.

3.5.2. Determinarea capacităţii beneficiare (CB )

Profitul reflectat în contul de rezultate al întreprinderii este punctul de plecare în aplicarea metodelor financiare de evaluare. Valoarea sa va trebui însă redimensionată, orientată spre viitor. Întreprinderea este interesantă pentru investitor prin potenţialul sau de a aduce profit, prin capacitatea sa beneficiară (CB).

În metodele financiare de evaluare utilizăm un profit sau un flux teoretic, estimat prin corecţia rezultatelor trecute pe seama estimărilor pentru viitor. Capacitatea beneficiară se poate exprima prin indicatorii: profitul brut, profitul net, dividendul şi fluxul de trezorerie.

Găsim în literatură o multitudine de variante de determinare a CB.Este utilă conversia rezultatelor trecute în preţuri constante şi eliminarea din

acestea a influenţelor fiscale înainte de a studia dinamica acestor rezultate. De exemplu, dacă pentru ultimii 2 ani cota de impozit pe profit a fost 16 %, iar pentru cei anteriori 25%, rezultatele nete ale acelor ani mai vechi vor fi reîntregite cu diferenţa de impozit de 9 puncte procentuale sau se va studia dinamica profitului brut.

Studiul rezultatelor trecute poate releva o evoluţie constantă, o tendinţă de creştere/scădere, o evoluţie aleatorie a acestora. Analiza rezultatelor conduce la retratarea acestora după caz, eliminându-se elementele conjuncturale, nereproductibile.

43


De exemplu, o întreprindere a înregistrat un profit substanţial în anul în care a vândut un teren pe care nu îl (mai) exploata. Acest rezultat nu este reproductibil, iar diferenţa, excedentul, nu se va include în calculul capacităţii beneficiare, corectându-se rezultatul acelui an. De asemenea, o cheltuială nereproductibilă ca: un cost suplimentar datorat grevei transportatorilor, o amendă, o cheltuială de judecată etc., se va exclude la calculul profitului reproductibil.

Dacă pentru o anumită perioadă trecută nu se cunoaţte explicaţia unor rezultate anormale, rezultatele perioadei în cauza nu vor fi cuprinse în calculul capacităţii beneficiare.

După observarea tendinţelor profitului se pot estima valorile viitoare ale acestuia, prin diferite variante de calcul.

A.Se poate calcula o medie simplă a rezultatelor trecute asemănătoare:CB = (RNn-3 + RNn-2 + RNn-1 ) : 3B.Se calculează o medie ponderată, acordând ponderi mai mari perioadelor mai

recente, atunci când rezultatele trecute sunt diferite, dar cauzele diferentelor nu sunt aparente - de aceea considerim mai degrabă reproductibile rezultatele mai recente:

CB = (1xRNn-3 + 2xRNn-2 + 3xRNn-1 ) : 6C.Se estimează rezultatul anilor următori şi se determină media luând în calcul

atât rezultate trecute, cât şi rezultate viitoare:CB = (RNn-2 + RNn-1 + RNn ) : 3

3.5.3. Determinarea ratei de actualizare/capitalizare (R, i sau t)

Cheia în utilizarea corectă a metodelor de evaluare pe baza de venit o constituie justa dimensionare a ratelor folosite în calcul. Problema devine cu atât mai delicată cu cât manualele prezintă o multitudine de rate, majoritatea fără a explica implicaţiile utilizării acestora.

Astfel, o primă tehnică utilizată în evaluarea financiară este cea a actualizării. Prin intermediul acesteia, fluxurile de numerar pe care le generează firma pentru investitor sunt convertite în valoare. Se ţine cont de dimensiunile lor previzionate şi de momentul în care ajung la proprietar.

Dimensiunile ratei de actualizare pornesc de la nivelul ratei de baza, la care se adaugă prima de risc.

Din literatura de specialitate se desprind următoarele metode de calcul al ratei de actualizare:17[18]1. După rentabilitatea acţiunilor firmei cotate: rata de bază sau neutră, de exemplu rata la obligaţiunile de stat pe 8-10 ani o primă de risc determinată pe baza datelor statistice bursiere. Aceasta ia în calcul

numai riscul sistematic (economic) al întreprinderii cotate, nu şi pe cel specific.Formula primei este:

pr = b x (Rm - Rf), în care: - pr = prima de risc a firmei cotate, - b = coeficientul de volatilitate al firmei faţă de piaţă,

17 Vezi Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderilor - metode şi uzante, pag. 60

44


- Rm = rentabilitatea medie a pieţei, - Rf = rata de baza nominală18[19], - (Rm - Rf) = prima de risc a pieţei.

Formula ratei este: t = Rf + b x (Rm - Rf). prima de risc adiţională de tără.

Formula ratei devine: t = Rf = B x (Rm - Rf) + Ra, în care: - Ra = prima de risc adiţională de ţară.2. Cu prima de risc în trepte:- rata de bază;- riscul din exteriorul întreprinderii;- riscul din interiorul întreprinderii;

Formula ratei este:t = Rf + Er,în care r ia valori de la 0 la 5% pentru fiecare treapta de risc, rezultatul fiind subiectiv.3. Se calculează riscul ca procent la rata de bază, între 25% şi 75% din aceasta.4. Se determină dimensiunile riscului global, iar calculul ratei se face prin multiplicare, cu formula:

t = Rf x (1 + R), undeR poate lua valori între 0,25 pentru risc mic şi 2 pentru risc foarte ridicat19[20].5. Se calculează o rată medie pentru un număr de firme vândute. Pentru calcul se raportează profitul net al ultimului exerciţiu la preţul tranzacţiei.6. Pentru întreprinderi la începutul existenţei se utilizează rate de actualizare cuprinse între 20 şi 50%, în funcţie de stadiul firmei. Utilizarea unor rate atât de mari reflectă riscul investiţiei.

Importanţa este şi durata de previziune explicită, cea pentru care se estimează fluxurile de numerar şi în care se presupune ca activitatea firmei continu în parametri comparabili cu cei din momentul evaluării.

Ea trebuie dimensionată şi în funcţie de posibilităţile de efectuare a previziunilor. În condiţii conjuncturale de siguranţă şi stabilitate orizontul previzibil poate fi mai mare decât atunci când condiţiile exterioare nu permit elaborarea unor coordonate certe la distanţă. Interesant este extinderea duratei de previziune explicită diminuează ponderea valorii reziduale în totalul valorii întreprinderii. Ea atrage însă şi o creştere a riscului de nerealizare a previziunilor.

O altă tehnică utilizată în evaluarea financiară este cea a capitalizării. Principiul se pretează la utilizarea fluxurilor de venituri, în special de venit net. În esenţ este vorba de transformarea fluxurilor de venit net în valoare, urmărindu-se recuperarea investiţiei.

18 Sau rata neutra (Rn), vezi Toma, Marin - Iniţiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 8919 Vezi Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderilor - metode şi uzante, pag. 57-58.

45


În ce priveşte rata de capitalizare, întrucât se mizează pe menţinerea profitului din ultimul exerciţiu, deci exprimat în preţuri constante, se recomandă utilizarea ratei de baza reale, fără componenţa inflaţionistă.20[21]

Dacă se prevede o creştere anuală a venitului, rata de capitalizare va fi diminuată cu aceasta creştere: rc = tn- g sau rc = [(tn - i) x 1/(1 + i)] - g, unde: rc = rata de capitalizare tn = rata de actualizare nedeflatată tr = rata de actualizare deflatată, reală i = rata inflaţiei tr = (tn - i) x 1/(1 + i) reprezintă; g = rata de creştere.

În calcule se utilizează şi inversul ratei de capitalizare, denumit coeficient multiplicator.

Respectarea corelaţiilor între ratele utilizate este una dintre condiţiile obţinerii unor rezultate coerente.

În unele metode se utilizează şi valoarea reziduală a afacerii, a cărei semnificaţie este cea a valorii firmei la sfârşitul perioadei de previziune explicită. Dimensiunile acesteia trebuie să fie în corelaţie cu datele modelului.

Tehnica actualizării este utilizată de obicei atunci când fluxurile previzionate variază în timp. Specialiştii recomandă utilizarea tehnicii capitalizării în evaluarea întreprinderilor aflate în faza de maturitate, cu evoluţie stabilă, pentru care se poate miza pe perpetuarea fluxurilor din anul evaluării pe perioada de previziune explicită.

3.5.4. Metode de evaluare a activelor

Metodele de evaluare practicate au trei puncte de pornire diferite:- valoarea-munca (pasivă) - metodele patrimoniale;- valoarea-utilitate - metodele financiare;- preţul - metodele bazate pe comparaţii.

1. Metode de evaluare pentru imobilizări corporale Pentru elementele patrimoniale imobilizate se definesc şi se pot calcula mai

multe tipuri de valoare:- valoarea de achiziţie sau costul de achiziţie, care cuprinde costul de cumpărare şi punere în funcţiune, mai puţin taxele deductibile;- valoarea lichidativă care poate fi definită ca preţul la care s-ar face vânzarea de lichidare forţată;- valoarea de lichidare, reprezentând preţul la care s-ar derula tranzacţia în cazul vânzării normale;- valoarea la casare, adică preţul probabil în cazul vânzării echipamentului casat;

20 Important este acordul între rata utilizată în calcul şi modul de exprimare a previziunilor privind rezultatele sau fluxurile viitoare

46


- valoarea de înlocuire sau costul de înlocuire de nou, reprezentând costul de achiziţie sau de producţie în cazul în care elementele evaluate s-ar înlocui cu altele echivalente, dar noi;- valoarea de cesionare (sau de vânzare) în cazul cesionării în condiţii normale;- valoarea de utilizare, în cazul unui bun de exploatare reprezintă valoarea altui bun echivalent ca performanţe şi calitate.

În cazul unor spaţii construite cu destinaţie multiplă sunt adecvate metode bazate pe cost sau comparaţii de piaţă. În cazul instalaţiilor, utilajelor, maşinilor a căror destinaţie ar putea cu greu fi schimbată metodologia de evaluare se poate extinde spre metode financiare, bazate pe venit.

În funcţie de abordarea valorii, metodologia de evaluare pentru imobilizări cuprinde:

-calculul valorii de piaţă / valorii de piaţă pentru utilizarea existentă, costului de înlocuire net, valorii de lichidare sau valorii de vânzare forţată, valorii de recuperare, valorii de licitaţie realizabilă, preţului de tranzacţionare curent, costului de înlocuire brut.

Metodele identificate de SEV sunt:-metoda comparaţiei directe, aplicabilă pentru estimarea valorii de piaţă a

mijloacelor fixe tranzacţionate în mod curent ;-metoda costului de înlocuire net, aplicabilă pentru evaluarea mijloacelor fixe

specializate, care nu se tranzacţionează în mod curent.2. Sinteza evaluărilor

Aplicând diferite metode de evaluare, se vor determina variante diferite de valoare, deci o gamă de valori pentru acelaşi obiect.

Această gamă va fi cu atât mai omogenă, cu cât se vor selecta cele mai adecvate metode în funcţie de obiectul evaluării. Selecţia metodologiei va porni de la destinaţia şi utilitatea viitoare a bunului în cauză.

De exemplu, în alegerea metodelor pentru evaluarea unei clădiri care urmează să se vândă sunt definitorii:

-costurile de re-construcţie a acelei clădiri;-starea ei tehnică şi funcţională, utilităţile;-amplasamentul şi coordonatele pieţei imobiliare;-eventualele restricţii pentru noua destinaţie a clădirii;-destinaţia actuală şi eventualele costuri de restaurare sau modificare dacă

destinaţia ar fi schimbată, precum şi valoarea materialelor care s-ar recupera cu acest prilej.

Astfel, dacă o întreprindere vinde o construcţie pe care nu o mai foloseşte, valoarea sa se va desprinde de valoarea restului afacerii, iar rentabilitatea trecută nu va fi reproductibilă.

Doar în cazul în care actuala utilizare a clădirii s-ar menţine, rentabilitatea trecută generată de folosirea clădirii în cauza ar putea afecta valoarea sa.

3. Metode de evaluare a activelor necorporale

47


Evaluarea goodwill-uluiPutem determina goodwill-ul dacă realizăm ca achiziţionarea unei firme se

efectuează la un preţ care depăşeşte valoarea individuală însumată a bunurilor care compun patrimoniul respectiv. Mărimea sa va fi tocmai acest suprapreţ.

Pentru evaluator este necesară determinarea goodwill-ului înainte de tranzacţie, pentru a-l cuprinde în valoarea globală a firmei, adăugându-l la activul net contabil.

Determinarea goodwill-ului se face ţinând cont de profitul care s-ar putea realiza în mod normal pe baza exploatării aceluiaşi capital tehnic ca al firmei evaluate. Se va lua în calcul fie valoarea substanţială brută, fie activul net contabil, fie capitalul permanent necesar exploatării. Asupra sa se va aplica o rată normală a rentabilităţii financiare (a capitalului propriu) pentru ramura de activitate respectiva. Partea din profitul realizat de firma care depăşeşte acest nivel calculat se explică pe baza atuurilor, punctelor tari detectate în cadrul diagnosticului.

Întrucât existenţa goodwill-ului este discutabilă, ca şi durata menţinerii sale, unii autori recomandă ca determinarea goodwill-ului să se efectueze abia după calculul activului net, pe de-o parte, şi valorii afacerii, pe de altă parte, aceasta fiind superioară21[22].

Metodele de calcul al goodwill-ului se pot grupa astfel:1) Metode bazate pe capitalizarea supraprofitului:- metoda anglo-saxona22[23]GW = [CB - (i x VSB)]/t = supraprofit/t- metoda Uniunii Expertilor Contabili Europeni23[24]GW = [pn - (i x ANC)]/tunde:GW = goodwill-ul,CB = capacitatea beneficiară,pn = profitul net,i = rata medie a rentabilităţii financiare la nivelul ramurii sau economiei sau rata

deflatată a dobânzii la creditele pe termen mediu,t = rata de capitalizare deflatată, majorată cu o primă de risc,VSB = valoarea substanţială brută,ANC = activul net contabil.2) Metoda indirectă24[25]:GW = VR - ANCGW = goodwill-ul,VR = valoarea de randament sau de rentabilitate,ANC = activul net contabil.3) Metode directe, prin practicarea baremurilor aplicabile firmelor cu profil

comercial25[26], care ţin cont, de la caz la caz, de cifra de afaceri anuală, de profitul net

21 Vezi Stan, Sorin, Anghel, Ion - Evaluarea activelor necorporale, pag. 9222 Vezi Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderilor - metode şi uzante, pag. 8023 Idem, pag. 8124 Idem, pag. 8325 Idem, pag. 83

48


anual, de încasările brute săptămânale, de încăsările zilnice sau de profitul anual şi valoarea echipamentelor.

3.5.5. Metode de evaluare a întreprinderilor

Factori cu influenţă asupra valorii întreprinderiiEvaluarea şi implicit valoarea întreprinderii depind de două mari categorii de

factori, judecând după criteriul provenienţei acţiunii lor.În prima categorie intră factorii interni, endogeni, ale căror dimensiuni şi direcţii

de acţiune provin din organizarea şi managementul firmei.A doua categorie este cea a factorilor externi, exogeni, care acţionează din afara,

din mediul în care înfinţează firma.Factorii interni cu influentă asupra evaluării întreprinderii ar putea fi astfel

clasificaţi: factori juridici, factori comerciali, factori operaţionali, resursele umane, managementul, factori financiar-contabili.

La rândul lor, factorii externi firmei care influenţează evaluarea acesteia pot fi împărţiţi în: factori tehnici, factori economici, factori de suprastructură, factori naturali.

După alte criterii de clasificare factorii ce influenţează evaluarea afacerii pot fi împărţiţi si astfel: în funcţie de posibilitatea dirijării lor există: factori obiectivi, care nu pot fi

manevraţi şi factori subiectivi, a căror acţiune poate fi dirijată; în funcţie de posibilitatea prevederii acţiunii şi influenţei lor există: factori

previzibili, cu tendinţe de acţiune care se pot studia şi prevedea şi factori cu acţiune întâmplătoare, imprevizibili;

în funcţie de modul de manifestare a acţiunii lor, există factori care au legatură cu caracterul ciclic al economiei, factori conjuncturali, şi factori care nu au aspecte ciclotimice.

în funcţie de sfera de acţiune: factori generali şi factori specifici. în manualele de specialitate26[27] am găsit un grupaj al factorilor care influenţează

valoarea unei întreprinderi mici.Sunt cuprinşi aici factorii care privesc aspecte direct legate de activitatea

întreprinderii, şi anume: amplasarea geografică şi condiţiile demografice, clientela, relaţiile contractuale, raportul între cerere şi ofertă, concurenţa, reputaţia, referinţele, dotările şi tehnologia, angajaţii, spaţiul de lucru, potenţialul sinergetic.

Se apreciază ca influenţe favorabile: situarea întreprinderii în mediul urban, într-o zonă în dezvoltare, cu populaţie numeroasă şi stabilă, de vârstă tânără; stabilitatea clientelei (şi, adaug eu, numărul mare al clienţilor); deţinerea a numeroase contracte, relaţii contractuale stabile, puternice; o cerere mare şi o ofertă redusă pentru produsele firmei; o concurenţă nesemnificativă (ca număr şi putere); o bună reputaţie a firmei; referinţe de la mulţi clienţi; dotări noi, tehnologii moderne în comparaţie cu cele utilizate în ţară şi în străinătate; angajaţi corespunzător calificaţi, stabili, dedicaţi; spaţiu

26 Badescu Gh. si colectiv - Evaluarea întreprinderilor, curs ANEVAR, Bucureşti, 1995, pag. 207.

49


de lucru bine organizat, condiţii bune de lucru; existenţa surselor de venituri suplimentare probabile.

Se apreciază ca influenţe nefavorabile: faptul că întreprinderea funcţionează în mediul rural, într-o zonă în stagnare sau chiar în declin, slab populată, cu populaţie în tranzit sau instabilă, îmbătrânită; clientela pasageră (şi dependenţa de un număr mic de clienţi, consider eu); relaţii contractuale nesigure şi puţine; cerere mică şi ofertă mare; concurenţă numeroasă şi puternică; reputaţie proastă; lipsa referinţelor; dotări vechi şi tehnologii demodate; angajaţi necalificaţi corespunzător, personal fluctuant; spaţiu de lucru prost organizat, impropriu; inexistenţa potenţialului de a realiza venituri suplimentare.A.Factori interni

Cea mai bună modalitate de studiu al factorilor interni cu influenţă asupra evaluării şi respectiv valorii întreprinderii o constituie diagnosticul pentru evaluare.

Analiza-diagnostic a activităţii trecute şi prezente a firmei supuse evaluării va avea ca finalităţi: constatarea modului de funcţionare a firmei, a existenţei unor deficiente şi disfuncţionalităţi, determinarea cauzelor acestora; constatarea punctelor tari şi oportunităţilor firmei, pe de-o parte, şi a punctelor slabe şi riscurilor acesteia, pe de altă parte; evidenţierea evoluţiei trecute a rezultatelor şi randamentului firmei, desprinderea tendinţelor manifestate, marcarea situaţiilor de conjunctură trecute; determinarea căilor de creştere a profitului şi rentabilităţii; desprinderea direcţiilor de orientare strategică a dezvoltării firmei; estimarea influenţei pe care modificările din interiorul sau din exteriorul întreprinderii le au, direct sau indirect asupra: patrimoniului, veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor, încasărilor şi plaţilor; estimarea inflenţelor financiare datorate personalului, conducerii firmei, sindicatelor.

Condiţia indispensabilă pentru calitatea evaluării va fi calitatea analizei-diagnostic.

În principiu factorii interni sunt factori subiectivi, dimensiunile lor şi influenţele lor datorându-se deciziilor luate la nivel microeconomic.1.Factori juridici

Desprinşi din diagnosticul juridic, factorii din această primă categorie privesc modul în care întreprinderea este asigurată pe viitor prin îndeplinirea tuturor condiţiilor juridice de funcţionare.

Acestea se referă la: existenţa actului legal de înfiinţare a firmei - inexistenţa unui act legal de înfiinţare atrage aprecieri negative privind valoarea firmei respective, chiar şi atunci când există intenţii de legalizare a activităţii ori de demarare a afacerii; deţinerea actelor de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile - în practică se întâmplă de multe ori ca unele bunuri să fie folosite de firma fără a fi înregistrate ca făcând parte din patrimoniul său, fie din cauza nor imperfecţiuni ale legislaţiei (cum este cazul dreptului de proprietate asupra terenului), fie din cauza principiilor contabile (de exemplu, stadardele contabile nu reglementează separat atributele proprietăţii, ceea ce nu va permite o evidenţă justă a drepturilor decurgând din închiriere şi leasing); probleme deosebite ridică existenţa în utilizarea firmei a unor bunuri asupra cărora aceasta nu-şi poate dovedi drepturile, ceea ce atrage riscul pierderii acestor bunuri şi diminueaza valoarea firmei; deţinerea drepturilor privative asupra: firmei, emblemei,

50


mărcilor de fabrică, de comerţ, de servicii, brevetelor de invenţie, desenelor şi modelelor industriale.

Desfăşurarea activităţii fără existenţa acestor drepturi atrage în unele cazuri riscul unor revendicări ale titularilor, riscul unor conflicte juridice, ceea ce diminuează valoarea firmei.

Este de asemenea importantă deţinerea licenţelor de fabricaţie, producţie - factor care acţionează în acelaşi mod ca şi precedentul.

Nu trebuie neglijată calitatea condiţiilor contractelor de închiriere, locaţie, concesiune - de calitatea contractelor încheiate de firmă privind condiţiile de plată sau încasare depind şansele de obţinere şi nivelul profitului, ceea ce influenţează valoarea de rentabilitate a firmei; este necesară existenţa contractelor de asigurare, şi trebuie verificată calitatea lor - acestea având menirea de a îndepărta riscurile influenţelor negative ale unor evenimente exterioare şi imprevizibile.

Vor fi apreciate contractele de finanţare şi calitatea lor - existenţa unor contracte de finanţare certe dă siguranţă previziunilor privind derularea activităţii firmei în viitor, calitatea acestor contracte, modul în care au fost formulate condiţiile şi clauzele contractuale având implicaţii asupra viitoarelor rezultate financiare şi, prin intermediul acestora, asupra valorii firmei.

Existenţa contractului colectiv şi a contractelor individuale de muncă - este condiţia siguranţei acoperirii nevoilor de potenţial uman ca premisă a continuităţii activităţii şi obţinerii rezultatelor scontate.

Conflictele trecute cu salariaţii pot atrage cheltuieli neprevăzute, pierderi.Existenţa şi calitatea condiţiilor contractelor cu furnizorii şi clienţii este o

condiţie pentru funcţionarea aprovizionării şi desfacerii, pentru păstrarea în coordonatele sperate a volumului activităţii, pentru evitarea riscului întreruperii activităţii, reducerii producţiei, producţiei pe stoc.

Calitatea relaţiilor cu furnizorii şi clienţii - existenţa unor conflicte poate atrage pierderi prin întreruperea legăturilor cu furnizorii respectivi, prin plata unor penalităţi sau cheltuieli de judecată, prin neîncasarea creanţelor faţă de clienţi.

Calitatea relaţiilor cu fiscul - existenţa unor conflicte anterioare sau care încă nu s-au soluţionat implică riscul diminuării rezultatelor prin apariţia unor cheltuieli suplimentare, neprevăzute privind amenzi sau penalităţi de plătit, cheltuieli de judecată; sancţiunile care pot sa apară ulterior pot uneori să conducă chiar la sistarea activităţii întregii firme sau unor subunităţi sau secţii ale sale;

Constatarea încadrării firmei în normele de drept şi aprecierea condiţiilor contractuale ca fiind favorabile firmei reprezintă puncte forte. Cunoaşterea şi aprecierea acestora determină alegerea unor scenarii optimiste, conducând la valori mari.

Acţiunea în sens negativ a factorilor juridici apare în cazul în care firma nu respecta normele de drept sau în cazul unor contracte care prezintă pericole latente pentru desfăşurarea activităţii firmei în viitor. Existenţa acestor riscuri determină minusuri de valoare şi alegerea unor variante pesimiste în previziunile privind activitatea viitoare a firmei.2.Factori comerciali

51


Această categorie de factori se referă în principal la relaţiile cu furnizorii (aprovizionarea din import sau din ţară, dependenţa de un singur furnizor sau de un număr mic de furnizori, calitatea relaţiilor).

Dependenţa de import (în condiţiile fluctuaţiilor imprevizibile ale cursului valutar), dependenţa de un singur furnizor sau de un număr mic de furnizori, întreruperile în aprovizionare induc influenţe negative asupra valorii firmei.

Relaţiile cu clienţii pot fi apreciate din următoarele puncte de vedere: dependenţa de clienţi, vânzarea sau existenţa posibilităţilor de vânzare la export, stabilitatea/fragilitatea relaţiilor cu clienţii.

Posibilitatea vânzării cu usurinţă a producţiei sau mărfurilor pe care le desface firma reprezintă premisa unei valori mari, dependenţa de un client sau un număr mic de clienţi şi riscul migrării clienţilor spre concurenţă atrag diminuarea valorii firmei.

Caracteristicile produselor sau serviciilor pe care le oferă firma pot influenţa valoarea firmei. Acesti parametri ar trebui să fie urmăriţi în corelaţie cu evoluţia generală a sistemului de nevoi şi cu riscul apariţiei producţiei de înlocuitori.

Durata de viaţă a produsului (câţi ani se estimează ca se poate fabrica) implică variaţii ale valorii. Aceasta depinde de existenţa şi disponibilitatea resurselor utilizate la fabricarea sa, de nevoile de utilizare a produsului respectiv, de menţinerea destinaţiilor sale iniţiale sau de posibilitatea apariţiei unor noi utilizări, de riscul apariţiei înlocuitorilor. Cu cât durata de viaţă a produsului va fi mai mare, cu atât valoarea firmei poate fi mai mare.

Vechimea, vârsta produsului, poziţia sa pe curba de viaţă sunt factori determinanţi pentru a aprecia perspectivele afacerii. Un produs cu vechime mare sau un produs care se situează în apropiere de capătul curbei de viaţă atrage diminuarea valorii firmei deoarece în viitorul apropiat aceasta va trebui să se orienteze spre un nou produs, ceea ce implică cheltuieli suplimentare. Uneori poate fi imposibilă adaptarea liniilor de producţie pentru produse noi, pierderile fiind de dimensiuni mari. În anumite cazuri însăşi continuitatea activităţii poate deveni îndoielnică într-un viitor apropiat, iar calculul valorii firmei în acest caz se va face printr-o metodologie specifică. Un produs abia creat poate fi explicaţia unor pierderi sau unor rezultate inferioare faţă de situaţia în care produsul este cunoscut, apreciat şi căutat. Valoarea de exploatare continuă se bazează chiar pe principiul maturităţii produsului.

Cheltuielile de cercetare-dezvoltare pentru ininerirea producţiei pot fi o garanţie a viitorului firmei. Efectuarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare arată preocuparea managementului pentru ininerirea producţiei, ceea ce reprezintă un punct tare. Analiza eficienţei activităţii de cercetare-dezvoltare implică şi alte aspecte, dincolo de volumul acestor cheltuieli.

Preţul şi politica de preţ pot fi considerate şi ele factori cu influenţă asupra valorii. Analiza politicii de preţ în corelaţie cu performanţele produsului conduce la un diagnostic comercial realist al firmei.

Cheltuielile de publicitate pot genera profit suplimentar.Marketingul poate fi apreciat prin piaţa actuală şi posibilitatea lărgirii ei, poziţia

deţinută de firma pe piaţă, pieţele potenţiale.

52


Cheltuielile de publicitate şi prospecţiunile pieţei concura la expansiunea firmei. Existenţa unor posibilităţi de lărgire a pieţei, de orientare spre noi pieţe de desfacere constituie puncte tari şi atrag plusuri de valoare.

Trebuie să se aibă în vedere şi desfacerea, existenţa reţelei de distribuţie. Reţeaua proprie de distribuţie constituie garanţia unei arii largi de desfacere a producţiei. O reţea bine organizată, cu cheltuieli de desfacere mici va face produsul mai accesibil clienţilor.

Este importantă şi asigurarea serviciilor pe perioada de garanţie şi post garanţie. Aspectele privind garanţia acordată pot aduce surprize din cauza condiţiilor din contractele de garanţie. Firma va trebui să ştie să aleagă o cale de mijloc între atractivitatea pe care o induce asupra clienţilor oferta de garanţie, pe de-o parte, şi riscurile unor cheltuieli mari ce ar putea să apară în cazul reparaţiilor efectuate în baza ofertei respective.3.Factori operaţionali

Factorii operaţionali privesc modul de organizare şi de desfăşurare a activităţii de producţie.

Această categorie include în primul rând tipul de întreprindere (profilul, obiectul de activitate), apoi durata de viaţă a întreprinderii, vârsta sa şi poziţia întreprinderii pe curba de viaţă.

Pe baza analizei acestor aspecte se poate constata fie că firma în cauză este abia la începutul existenţei sale, fie ca este matură, în plină funcţionare sau chiar ca este în apropierea sfârşitului vieţii sale. Fiecare dintre situaţiile pe care le poate constata diagnosticul atrage efecte specifice asupra valorii firmei şi asupra alegerii metodologiei de evaluare.

Modul de organizare şi desfăşurare a aprovizionării influenţează valoarea afacerii. Aprovizionarea va fi analizată sub aspectul modului de stocare (magaziile) şi derulării fluxului de aprovizionare.

Organizarea aprovizionării printr-o bună depozitare a materiilor prime şi materialelor şi asigurarea ritmicităţii în aprovizionare, calculul corect al necesarului de aprovizionat reprezintă puncte tari în diagnosticul firmei.

În ce priveşte tehnologia utilizată de întreprindere se vor urmări aspectele privind vechimea tehnologiei, performanţele tehnologiei în comparaţie cu cele cunoscute în tără şi în străinătate. Se va analiza activitatea de cercetare-dezvoltare, ca garant al perspectivelor tehnologice.

Valoarea firmei depinde şi de aceste aspecte. Tehnologiile superioare şi preocuparile pentru cercetare-dezvoltare în această direcţie reprezintă puncte tari. O tehnologie veche, neperformantă, absenţa preocupărilor pentru îmbunătăţirea sau întinerirea tehnologiei atrag riscuri pentru activitatea viitoare a firmei.

Mijloacele fixe sunt de urmărit ca factor de influenţă asupra valorii firmei. Ele vor fi privite sub următoarele aspecte: noutatea sau vechimea utilajelor, starea tehnică şi fiabilitatea utilajelor, instalaţiilor.

Şi în acest domeniu de analiză pot să apară puncte tari (când firma deţine utilaje şi instalaţii noi, moderne şi de calitate, care funcţionează în condiţii bune, fără

53


întreruperi şi cheltuieli neprevăzute) şi puncte slabe (instalaţii vechi şi care au probleme, care produc întreruperi şi generează pierderi).

Depozitarea şi ambalarea produselor nu pot fi neglijate. Efectuate în bune condiţii reprezintă o garanţie a păstrării calităţii lor şi atractivităţii pe care o exercită asupra clientelei. Acelaşi produs, ambalat necorespunzător, va fi în curând mai puţin căutat, chiar dacă el însuşi îndeplineşte criteriile de calitate.

Posibilitatea reprofilării firmei este un alt aspect de ştiut. Flexibilitatea firmei din acest punct de vedere contribuie la creşterea valorii sale, conferindu-i relativă imunitate în situaţia în care s-ar impune renunţarea la vechiul profil în urma scăderii drastice a producţiei. Cauzele unui astfel de fenomen ar putea fi: reducerea cererii, penuria de materii prime, ineficienţa activităţii.

Influenţa acestor factori asupra evaluării poate să fie directă. Astfel, de exemplu, daca durata rămasă de viaţă a întreprinderii este scurtă, atunci posibilitatea de utilizare a unei asemenea investiţii este limitată. Ca o soluţie, atunci cand este posibil, la sfârşitul acesteia firma ar trebui reprofilată. În această situaţie capacitătţile existente vor fi adaptate la noul profil sau casate, după caz.

Fiecare coordonată în parte va conduce la alt tip de valoare, la alt model de evaluare sau la alte scenarii de previziune.

4.Resursele umaneÎn viziunea unor reputaţi autori27 personalul reprezintă un "activ necontabilizat".

Aceasta deoarece toate celelalte mijloace economice, resursele alocate şi utilizate de firma sunt evidenţiate în patrimoniul acesteia.

În fapt, calitatea personalului şi relaţiilor cu salariaţii, precum şi alte elemente legate de personal constituie parte componentă a goodwill-ului.

Influenţa resurselor umane asupra valorii firmei poate fi cuantificată prin intermediul riscului.

În ce priveŞte personalul pe care îl utilizează, firma riscă să rămână eventual descoperită prin pierderea aşa-numiţilor oameni-cheie. Chiar dacă uneori good-will-ul porneşte tocmai de la renumele unor astfel de oameni de neînlocuit, relaţiile cu aceştia pot deveni incomode în cazul schimbării proprietarilor sau managementului.

Politica de personal a firmei trebuie să aibă în vedere posibilitatea şcolarizării, pregătirii personalului de care are nevoie. În acest fel se asigură rezerve pentru posturile care necesită calificare specială.

Nu trebuie neglijate aspectele psihologice, referitoare la motivaţiile salariaţilor, mai ales atunci când aceştia ar fi greu de înlocuit.

27 Vezi Bran, Paul - Relţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, pag.72.

54


O structură adecvată a personalului pe vârste, sexe, grupe de pregătire va aduce un plus de valoare. Dinamismul, puterea de muncă, entuziasmul şi dorinţele de afirmare ale celor tineri vor putea fi valorificate numai alături de experienţa şi maturitatea gândirii personalului cu relativă vechime în întreprindere. Acţiunea conjugată a tenacităţii şi puterii de muncă masculine cu intuiţia feminină va conduce la obţinerea unor rezultate superioare.5.Factori financiar-contabili

În această categorie intră: dependenţa de finanţarea externă, gradul de îndatorare, levierul financiar şi indatorarea, pasivele stabile şi gestiunea trezoreriei, vitezele de rotaţie ale creanţelor şi datoriilor, fondul de rulment şi politica financiară, profitul şi rentabilitatea, structura activului, gradul de utilizare a activului, ratele de rentabilitate, amortizarea imobilizărilor, decalajele dintre venituri şi încasări, dintre cheltuieli şi plăţi.

Dependenţa de finanţarea externă reprezintă un factor de risc, în special în perioade de instabilitate economică, atunci dobânda fiind fluctuantă sau desfacerea producţiei periclitată ori încasarea creanţelor îngreunată.

Un grad mare de îndatorare reduce posibilitatea contractarii unor împrumuturi ulterioare.

Analizata în corelaţie cu rentabilitatea economică a firmei, îndatorarea poate să aibă uneori efecte pozitive, alteori efecte negative asupra rentabilităţii financiare a firmei şi implicit asupra valorii.

Pasivele stabile, sursa de finanţare pe termen scurt atrasa şi neremunerată, au menirea de a diminua necesarul de fond de rulment, de a suplini absenţa fondului de rulment. Atât timp cât dimensiunile pasivelor stabile nu periclitează relaţiile cu terţii, existenţa şi utilizarea lor sunt benefice pentru rentabilitatea firmei.

Gestiunea trezoreriei, dimensionarea stocurilor şi creanţelor influenţează rentabilitatea firmei.

Viteza de rotaţie a elementelor de activ circulant (stocurilor, creanţelor, disponibilităţilor) relevă calitatea organizării, producţiei, desfacerii şi încasării contravalorii livrărilor şi serviciilor efectuate.

Viteza de rotaţie a datoriilor arată calitatea fluxurilor de plată, relaţiilor cu furnizorii.

Fondul de rulment analizat în comparaţie cu alte firme din aceeaşi ramură exprimă tipul de politică financiară pe care îl practică managementul firmei.

Analiza tuturor acestor dimensiuni se va face ţinând cont de specificul domeniului de activitate al firmei, prin comparaţie cu parametrii obţinuţi de alte întreprinderi din branşă.

Nivelul profitului şi cel al indicatorilor de rentabilitate exprimă eficienţa activităţii firmei şi stau la baza calculului valorii sale financiare.

Structura activului şi gradul de utilizare a activului vor sta la baza determinării valorii patrimoniale. La fel amortizarea şi corelarea ei cu uzura reală a imobilizărilor.

Decalajele dintre venituri şi încasări exprimă viteza desfacerii, viteza de rotaţie a creanţelor-clienţi. Aceşti factori influenţează rentabilitatea reală a firmei, eficienţa activităţii, eficienţa investiţiei prin rapiditatea realizării fluxurilor sperate de investitor.

55


Influenţa acestei grupe de factori asupra valorii întreprinderii este de cele mai multe ori uşor de cuantificat.

Ea se exercită în primul rând asupra evaluării patrimoniale, în calculul activului net şi în efectuarea corecţiilor patrimoniale.

De asemenea, se resimte asupra evaluării financiare, în previzionarea profitului net sau fluxurilor de lichidităţi, estimarea riscurilor, estimarea creşterii interne, calculele coeficienţilor multiplicatori sau ratelor de capitalizare şi în calculele ratelor de actualizare.

Nici efectuarea evaluării pe baza comparaţiilor cu alte firme nu este independentă de factorii financiar-contabili.

Principalii indicatori economico-financiari ar putea fi grupaţi pe baza modelului adoptat prin legislaţia actuală.

Urmărirea acestor indicatori arată performanţele economico-financiare ale firmei. Deşi de multe lichiditatea redusă şi vitezele mici de rotaţie a creanţelor se motivează pe baza greutăţilor cu care se confruntă partenerii economici, trebuie sesizat faptul că în cazul firmelor gestionate direct de proprietar există realizări uneori uimitoare. La noi lichiditatea suferă şi din cauza deficienţei circulaţiei titlurilor de credit.6.Managementul

Managementul constituie factorul intern decisiv, cel mai în măsură să determine un spor al valorii firmei de la o perioadă la alta.

În condiţii normale creşterea valorii întreprinderii se datorează capacităţii managerilor de informare, analiză, previzionare, organizare şi control.

Pentru a considera că managementul este de calitate se urmăresc de obicei efectele financiare ale funcţionării sale. Nu este neapărat cea mai fericită alegere. O atentă analiză a managementului firmei ar trebui să includă o gamă diversă de criterii. În cadrul diagnosticului global se calculează şi indicatori de gestiune, care pot sta la baza aprecierii managementului28[29].

Aprecierea managementului ar trebui să ţină cont si de calificarea şi motivaţiile managerilor.

Calificarea adecvată a managerilor nu presupune existenţa unei formule general valabile, dar se poate aprecia că pentru nivelul înalt al managementului este nevoie de pregătire specială, de cunoştinţe de management, pentru nivel mediu şi jos este utilă pregătirea tehnică, de profil.

Supracalificarea şi subcalificarea managerilor pot fi la fel de dăunătoare prin efectele pe care le au asupra activităţii firmei. O persoană supracalificată pentru o anumită funcţie va munci fără suficientă motivaţie. O persoană subcalificată pentru acea funcţie nu va reuşi să îndeplinească toate atribuţiile în timp util, va avea greutăţi în luarea unor decizii. Chiar dacă nu este exact aceeaşi problemă, urmărirea adecvării calificării pentru un anume post se poate face cu ajutorul unor coeficienţi similari celor de concordanţă între calificarea personalului şi cea necesară pentru o anume lucrare.


56


De asemenea trebuie urmărită abilitatea pentru funcţii de conducere, chiar în detrimentul cunoştinţelor profesionale. Motivaţiile managerilor şi aptitudinile lor personale pot fi uneori la cu totul alt nivel decât cunoştinţele profesionale ale aceloraşi oameni şi astfel pot spori rezultatele afacerii.

Persoanele situate în poziţii cheie pot aduce spor de valoare firmei, dar există şi riscul ca la pierderea lor firma să sufere influenţe notabile, prin migrarea simultană a întregii sfere de relaţii ale respectivelor persoane.B.Factori externi

Factorii externi, exogeni, pot fi evidenţiati prin analiza-diagnostic a mediului în care firma îşi desfăşoară activitatea.

Mediul trebuie abordat din aproape în aproape, într-un sistem integrat: mediul tehnic, mediul economic, suprastructură, natura.

Urmărind starea fiecărui sistem se vor desprinde aspecte pozitive şi negative datorate factorilor prezenţi în cadrul saău.

Influenţa factorilor externi se resimte în efecte economice. Dar chiar şi influenţa factorilor extraeconomici se transformă în efecte economice.

Uneori, cum este cazul volumului de resurse naturale sau a factorilor ecologici, influenţa factorilor exogeni poate fi anticipată.

În general factorii externi acţionează asupra nivelului previziunilor, duratei de previziune explicită, ratelor de capitalizare sau de actualizare.

Majoritatea factorilor imprevizibili sunt factori exogeni. Încă de la semnarea contractului de evaluare se poate menţiona faptul ca evaluatorul nu îşi asumă răspunderea efectelor unor acţiuni cu totul imprevizibile, cum ar fi forţa majoră.1.Factori tehnici

Factorii de această natură care acţionează asupra evaluării întreprinderii privesc: vârsta ramurii de activitate, performanţele tehnice şi tehnologice generale, apariţia de noi utilaje, mai performante, apariţia de noi tehnologii, cercetarea-dezvoltarea în domeniu, apariţia unor înlocuitori pentru produsele firmei.

Valoarea unei firme a cărei activitate se înscrie într-o ramură în declin se calculează ţinând cont de scurtarea perioadei de viată rămase, ceea ce implică reducerea valorii în comparaţie cu situaţia unei ramuri în ascendentă ori matură.

Îmbătrânirea relativă a tehnologiei atrage la rândul său o scădere a valorii firmei.Dacă cercetarea-dezvoltarea în domeniu anticipează noi soluţii tehnice,

tehnologice, cu care întreprinderea nu poate ţine pasul, valoarea sa relativă scade.La fel se întâmplă şi în cazul apariţiei înlocuitorilor, dacă producerea acestora

necesită costuri mai mici.Influenţa factorilor tehnici se exercită atât asupra valorii patrimoniale, prin

intermediul costului de înlocuire şi comparaţiilor cu utilajele moderne, cât şi asupra valorii financiare, existând plasamente mai rentabile şi mai sigure pentru capitalul disponibil.

2.Factori economiciFactorii economici exogeni privesc evoluţia ramurii din care face parte

înteprinderea, evoluţia pieţelor în amonte şi în aval de întreprinderea evaluată, evoluţia

57


economiei naţionale, evoluţia economiei globale, deci a întregului mediu economic exterior.

Ei afectează evaluarea şi valoarea firmei prin influenţele pe care le pot avea asupra volumului activităţii şi rentabilităţii firmei.

Din această categorie de factori fac parte: factorii economici generali, factorii economici monetari, factorii economici financiari şi potenţialul demografic.

Factorii economici generali includ: rentabilitatea ramurii şi rentabilitatea economiei naţionale, dinamica pieţelor de aprovizionare şi desfacere, globalizarea economiei naţionale, preţurile concurenţei autohtone şi străine.

Factorii economici monetari de referă la: inflaţie, viteza de circulaţie a banilor, ritmicitatea fluxurilor de monedă în economia naţională, dinamica creditului pe termen scurt, dobânda pe piaţa monetară şi devalorizarea monedei naţionale.

Factorii economici financiari privesc: dobânda la obligaţiunile de stat, deficitul bugetului de stat, dinamica creditului pe termen mediu şi lung, starea şi dinamica pieţei de capital.

Potenţialul demografic presupune: populaţia, nivelul de trai, starea de sănătate şi gradul de morbiditate, speranţa de viaţă, rata populaţiei active, rata populaţiei ocupate.

Factorii economici exogeni influenţează notabil metodologia de evaluare utilizată şi valoarea firmei.

Astfel rentabilitatea ramurii şi rentabilitatea economiei naţionale vor fi luate ca baza de comparaţie pentru eficienţa investiţiei.

Dinamica pieţelor naţionale şi internaţionale va pretinde firmei să îndeplinească criteriile de eficienţă care să îi permită menţinerea cotei sale de participare la piaţă. Apariţia concurenţilor şi superioritatea lor, reglarea preţurilor pot deveni piedici pentru derularea programelor firmei şi implicit rentabiliatea obţinută.

Inflaţia poate aduce efecte pozitive sau negative în funcţie de modul în care managementul va reuşi să anticipeze evoluţia ei, să manevreze fluxurile financiare în beneficiul firmei.

Dobânda reglată de piaţă şi practicată în economie va aduce schimbări de optică, determinând migrarea capitalurilor spre destinaţiile alternative.

Potenţialul demografic sta la baza procurării resurselor umane şi va influenţa starea generală a economiei naţionale, dinamica pieţelor şi valoarea firmei.2.Factori de suprastructură

În câmpul de relaţii ale firmei cu mediul exterior suprastructura instituţională ocupă un loc deosebit. Factorii care provin din acest mediu sunt multipli şi au influenţe imprevizibile şi incontrolabile.

Într-o succintă grupare, această categorie include: factorii juridici exogeni, factorii sociali, factorii financiari exogeni şi factorii politici şi militari.

Factorii juridici exogeni privesc: stabilitatea legislaţiei, incidenţa legislaţiei fiscale asupra veniturilor nete şi/sau fluxurilor de trezorerie, îngrădirile decurgând din reglementările financiar-contabile, condiţiile juridice privind proprietatea (reglementările privind transferul de proprietate şi siguranţa dreptului de proprietate), legislaţia muncii şi protecţiei sociale, legislaţia vamală.

58


Factorii sociali constau în: stabilitatea relaţiilor sociale, coordonatele pieţei muncii, organizarea generală sindicală, conflictele de muncă, grevele în cadrul ramurii, în domeniul firmei, grevele generale, nivelul somajului, asigurările sociale, protecţia socială, asistenţa socială, structura pe naţionalităţi, existenţa unor conflicte interetnice.

Factorii financiari exogeni privesc: dobânda băncii centrale, gradul de fiscalitate, deficitul bugetar, subvenţionarea unor ramuri ale economiei naţionale, alte forme de implicare a statului în economie.

Factorii politici şi militari sunt: orientarea politică a guvernului, stabilitatea internă, stabilitatea în zona (existenţa unor conflicte în zonă şi pericolul apariţiei unor conflicte în regiune), politica de alianţe, participarea la alianţe militare, intenţia de aderare la astfel de alianţe.

Modificarea reglementărilor financiar-fiscale, instabilitatea legislaţiei în acest domeniu, atrage riscul diminuării rezultatelor nete şi determină reducerea valorii firmei.

Problemele juridice legate de proprietate pot conduce la diminuarea interesului investitorului ca urmare a riscurilor pe care plasamentul le implică, deci la scăderea valorii firmei.

Legislaţia muncii şi protecţiei sociale influenţează profitul, fie prin practicarea salariului minim obligatoriu, fie prin cotele procentuale mari sau mici cu care se calculează contribuţiile sociale obligatorii ale firmei. Vârsta de pensionare şi nivelul somajului vor determina şi ele indirect aceleaşi efecte asupra valorii, prin influenţa pe care o exercită asupra cotelor de contribuţii necesare pentru echilibrarea bugetelor speciale. Pentru firmă cheltuielile suplimentare rezultate în cazul unor cote mari vor determina scăderea profitului, economiile de cheltuieli în cazul unor cote mici vor determina creşterea profitului.

Reglementarea dobânzii la nivelul Băncii Naţionale atrage influenţe asupra tuturor dobânzilor practicate şi oferă şi baza de comparaţie pentru eficienţa plasamentului de capital.

Impozitarea profitului şi salariilor, celelalte impozite directe vor influenţa rezultatele nete ale firmei.

Taxa pe valoarea adaugată şi celelalte impozite indirecte vor diminua şi ele profitul firmei prin intermediul scăderii producţiei din cauza reducerii cererii ca urmare a creşterilor de preţ sau direct, dacă firma nu măresşe preţul.

În ambele situaţii creşterea fiscalităţii conduce la scăderea valorii de rentabilitate.

Existenţa unor conflicte zonale induce riscuri mari, de la încasarea cu întârziere a creanţelor la reducerea cererii pentru produsele firmei (pierderea pieţei de desfacere) sau chiar la pierderea, distrugerea întreprinderii.

3.Factori naturaliFactorii naturali privesc : potenţialul de resurse naturale existent, modul de

utilizare a acestui potenţial, posibilitatea atragerii de noi resurse, existenţa unor posibilităţi de utilizare mai rentabilă pentru aceleaşi resurse, climă, forţa majoră (cutremure, inundaţii, alunecări de teren) şi poluarea mediului.

59


Reducerea resurselor disponibile într-o ramură atrage declinul sau, caz în care în evaluarea afacerii se va ţine cont de perioada de viaţă rămasă a acelei întreprinderi.

Uneori estimarea resurselor disponibile este incertă. Alteori pot să apară sau să fie atrase noi resurse. În ambele situaţii calculul valorii de rentabilitate are grad mare de aproximare.

În situaţia în care există utilizări alternative, mai rentabile, pentru aceleaşi resurse, valoarea întreprinderii scade întrucât apare riscul ca în viitor piaţa în amonte să nu mai fie accesibilă.

În ce priveşte acţiunea factorilor de forţă majoră, nu se pot urmări decât efectele manifestărilor trecute. Se poate presupune repetarea acestora. Absenţa manifestărilor trecute nu exclude posibilitatea unor manifestari viitoare.

Poluarea mediului poate atrage cheltuieli suplimentare, uneori cu decalaj în timp şi chiar deteriorarea gravă a condiţiilor generale economico-sociale în zona respectivă, cu grave implicaţii asupra activităţii firmei. Riscurile acestea vor determina reducerea valorii de rentabilitate a întreprinderii.

3.5.6. Principalele metode de evaluare a întreprinderii

o metode patrimoniale;

o evaluarea prin randament;

o metoda fluxurilor financiare (cash-flow);

o metode combinate;

o metode bursiere

O prima abordare a valorii întrepriderii este cea pe bază de active. Aceasta constă în calculul valorii firmei, unei participaţii sau acţiunilor pornind de la valoarea de piaţă a activelor sale individuale, din care se scad datoriile.

O a doua abordare a valorii întrepriderii este cea pe bază de venituri. Aceasta constă în determinarea valorii prin convertirea câştigurilor anticipate.

O a treia abordarea valorii întrepriderii este cea prin comparaţii de piaţă. În acest caz evaluarea se face pe baza similitudinilor cu cazuri precedente.

Problema este de o importanţă majoră pentru ca între dimensiunile valorilor calculate pentru întreprindere pornind de la o premisă sau alta există diferenţe semnificative.Abordând valoarea întreprinderii fie din perspectiva trecutului, fie din perspectiva viitorului, există o multitudine de metode de evaluare, grupate astfel:1. metode de evaluare patrimonială;2. metode de evaluare bazate pe randament;3. metode de evaluare bazate pe fluxul de disponibilităţi (cash-flow);4. metode bazate pe valoarea bursieră;5. metode combinate;6. metode bazate pe comparaţii de piaţă;7. alte metode utilizate în cazuri particulare.

Conform legislaţiei româneşti (Legea 77/1994) la evaluarea firmelor privatizate prin metoda MEBO s-au utilizat cel puţin două dintre metodele:

60


- metoda activului net actualizat- metoda fluxurilor financiare actualizate- metoda comparaţiilor de piaţă- metoda capitalizării veniturilor.

În Franţa metodele cel mai des practicate erau în 1990:29

- PRICE EARNINGS RATIO, constând în capitalizarea printr-un coeficient multiplicator al capacităţii beneficiare curente,- activul net contabil corectat,- activul net corectat cu plusul sau minusul de valoare datorat elementelor intangibile (plus goodwill sau minus badwill),- valoarea de reconstituire = costul reproducerii unei întreprinderi identice sau a unuia dintre elementele sale, la data evaluării,- capitalizarea dividendelor,- valoarea prezentă a cash-flow-ului viitor, diminuată cu investiţiile pentru înlocuire,- evaluarea pe baza cifrei de afaceri sau a producţiei,- evaluarea prin comparaţie: - cu preţul pieţei, - cu cursul la bursă, - cu tranzacţiile recente, - alte metode.

Standardele de evaluare europene delimitează trei grupe de metode pentru evaluarea afacerii:1.pe baza de active, caz în care evaluarea unei întreprinderi sau a unei participaţii se face pornind de la valoarea de piaţă a activelor, din care se scad datoriile totale;2. pe baza de venit, caz în care se convertesc în valoare veniturile anticipate;3.pe baza comparaţiilor de piaţă, utilizându-se datele existente referitoare la afaceri asemănătoare.

A.Metode patrimonialeMetodele de evaluare patrimoniale au în vedere măsura consumurilor care au

contribuit la crearea întreprinderii. Punctul de pornire în evaluarea patrimonială îl reprezintă bilanţul contabil.

Abordarea pe baza de active trebuie, conform standardelor europene, să reflecte următoarele principii:- substituţiei, ceea ce înseamnă că un activ nu valorează mai mult decât costul de înlocuire al părţilor sale;- transformarea bilanţului contabil într-un bilanţ economic prin retratarea activelor corporale şi necorporale şi a datoriilor;- în cazul continuităţii activităţii se recomandă şi utilizarea celorlalte abordări;- utilizarea bazei de evaluare adecvate, în funcţie de situaţia firmei în cauză: valoarea de piaţă, valoarea de lichidare forţată;

Într-o grupare sumară, această categorie de metode cuprinde:- Activul net contabil (ANc)- Activul net actualizat (ANa)

29 Vezi Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderilor - metode şi uzante, pag. 18,

61


- Activul net corectat (ANC)- Valoarea substanţială brută (VSB)- Capitalul permanent necesar exploatării (CPNE)- Valoarea matematică (VM).

Într-o primă variantă se determină mărimea activului net contabil30, ca diferenţă între total activ şi datorii totale:ANc = ACTIV - ACTIVE CONSIDERATE NON-VALORI - DATORII TOTALE

Calculul ANc presupune o retratare a cifrelor din bilanţ, astfel: - se consideră non-valori şi se exclud din activ următoarele elemente: - soldul contului 201 Chetuieli de constituire - soldul contului 471 Cheltuieli înregistrate în avans (pentru întreprinderile care au profit suma scăzută din activ ar trebui să fie 84% din soldul acestui cont, dacă pentru impozitul pe profit cota este de 16%) - soldul contului 476 Diferenţe de conversie activ. - se consideră datorii şi: - o parte din soldul contului 151 Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, şi anume: - provizioanele pentru cheltuieli cu grad mare de probabilitate (aproape certe) şi în suma cunoscută - provizioanele pentru riscuri inevitabile - partea de 16% (sau cota adecvată de impozit pe profit) din soldul contului 151 Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli dacă aceste provizioane au fost deductibile la constituire.

Avantajele metodei constau în simplitate şi rapiditate.Dezavantajele metodei provin din faptul că nu ţine cont de imobilizările

neînregistrate în activ, de imobilizările înregistrate în activ dar neutilizate, de vechimea diferită a cifrelor agregate în bilanţ, în pofida eventualelor reevaluări, de utilitatea întreprinderii, cea care constituie de altfel motivul achiziţiei.

În a doua variantă se determină activul net actualizat printr-un coeficient de corecţie. Coeficientul se calculează pornind, de exemplu, de la cursul dolarului. Corecţia se aplică elementelor de activ şi pasiv care se pretează la astfel de reconsiderare (nu se corectează cheltuielile de înfiinţare).

Metoda este mai exactă decat variantele prezentate anterior, dar necesită un volum mare de muncă şi timp mai mult pentru efectuarea evaluării.

A patra metodă, cea a valorii substanţiale a patrimoniului, are ca principiu urmărirea tuturor mijloacelor necesare desfăşurării activităţii firmei, indiferent de modul de finanţare a lor.

Valoarea substanţială brută reprezintă totalul activelor utilizate de întreprindere pentru desfăşurarea activităţii şi se calculează astfel:VSB = ANC + DTSML + BIL + CC - REP, unde:VSB - valoarea substanţială brută,ANC - activul net corectat,DTSML - datorii pe termen scurt, mediu şi lung,

30 Vezi Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderilor - metode şi uzante, Editura Teora, Bucureşti, 1996, pag. 13

62


BIL - bunuri închiriate şi în leasing,CC - cheltuieli de constituire,REP - cheltuieli de reparaţii pentru bunurile de producţie.ANC + DTSML = ACTIV - AHE - GW.GW = E(BENEF.PREVIZIBIL - RATA NEUTRA x VSB).

Activele în afara exploatării nu se includ în valoarea substanţială brută.Valoarea substanţială redusă se obţine prin deducerea datoriilor pe termen scurt

nepurtătoare de dobânzi acordate de acţionari sau manageri şi creditelor furnizor cu dobândă redusă.

Valoarea substanţială netă se obţine prin deducerea integrală a datoriilor din valoarea substanţială brută.

A cincea metodă, cea a capitalului permanent necesar exploatării are ca obiect calculul capitalului necesar pentru a obţine o întreprindere cu caracteristicile întreprinderii evaluate:CPNE = INEC + NFR + BIL, unde:CPNE = capitalul permanent necesar exploatării,INEC = imobilizările nete pentru exploatare corectate,NFR = necesarul de fond de rulment,BIL = bunuri închiriate şi în leasing.

Metodele VSB şi CPNE servesc calculului rentei goodwill-ului.Valoarea matematică a întreprinderii este ANC - valoarea elementelor

necorporale.În caz particular, pentru întreprinderile în lichidare se calculează valoarea

pornind de la activul net corectat, diminuat cu cheltuielile de lichidare.În eventualitatea redresării firmei, evaluarea porneşte de la valoarea la termen a

firmei, după efectuarea schimbărilor necesare, diminuată cu cheltuielile de redresare.B. Metode pe bază de venit

Ca o caracteristică generală, aceste metode au în vedere valoarea întreprinderii ca pe o sumă de fluxuri obţinute prin utilizarea capitalului, investiţiei. Unele dintre lucrările de specialitate grupează metodele de evaluare bazate pe valori de randament sub denumirea generică de metode financiare.

FundamenteDacă evaluarea patrimonială se orientează spre costurile care au contribuit la

crearea întreprinderii, metodele de randament se îndreaptă spre viitorul întreprinderii.Calculul valorii întreprinderii în acest context porneşte de la datele trecute din

evoluţia firmei privind profitul, fluxul de lichidităţi, cifra de afaceri. Datele furnizate de evidenţa contabilă sunt analizate şi, pe baza lor, se fac previziunile fluxurilor viitoare.

Valoarea de randament este definită ca "suma tuturor fluxurilor nete pe care le poate genera o întreprindere pentru deţinătorii capitalului propriu, luând în considerare factorul timp şi factorul risc".

Prin urmare, o întreprindere are valoare de randament numai în cazul continuităţii exploatării şi obţinerii de câştiguri nete pentru proprietarii săi. Pentru o firmă ce nu ar îndeplini aceste condiţii, evaluarea ar trebui să se facă prin alte metode.

63


Problema previziunilor este, pentru această grupă de metode, cel puţin la fel de dificilă ca şi determinarea valorilor de înlocuire pentru elementele de activ, în cadrul metodelor patrimoniale. Dificultăţile provin din două unghiuri. Trebuie mai întâi să fie corect estimate tendinţele şi posibilităţile firmei însăşi, prin resursele de care dispune. În al doilea rând, trebuie să fie apreciate şi restricţiile de mediu, evoluţia generală a economiei.

Rezultatul acestor estimări reprezintă fluxurile cele mai probabile pe care ar trebui să le obţină firma în perioada următoare, în condiţiile date.

Dacă evaluarea patrimonială este relativ imună la influenţa acţiunii viitoare a factorilor interni şi externi firmei, evaluarea financiară este supusă unei acţiuni puternice a acestora.

Evaluarea financiară se bazează pe criteriul eficienţei investiţiei de capital.Pentru cumpărător, motivul acţiunii este speranţa de a obţine rezultate mai bune

decât ântr-o altă variantă posibilă de plasament sau de investiţie. Dincolo de <ce se vede>, cumpărătorul poate miza pe oportunităţi disponibile ulterior, uneori în exclusivitate pentru el. Acestea se iau însă în calcul numai la solicitarea expresă a beneficiarului evaluării afacerii.

Motivaţia vânzătorului unei firme ar putea fi:- nevoia de resurse pentru un alt plasament, mai eficient,- lipsa de lichiditate,- insatisfacţia datorată utilizării prea puţin eficiente a investiţiei,- incapacitatea totală sau parţială de a conduce afacerea.

Dincolo de aceste motive pot există riscurile, viciile ascunse sau intuite uneori numai de el (de vânzător):- îmbătrânirea produsului şi, prin urmare, scăderea cererii,- îmbătrânirea tehnologiei şi creşterea relativă a costurilor de producţie,- migrarea clienţilor spre concurenţă,- deteriorarea pieţei de aprovizionare,- înăsprirea legislaţiei fiscale, vamale, etc.

Posibilităţile practice de a prevedea viitorul firmei sunt limitate. Ţinând cont mai mult sau mai puţin de evoluţia probabilă a tuturor variabilelor implicate se pot întocmi mai multe scenarii diferite pentru următoarea perioadă de viaţă a firmei evaluate.

Previziunile optimiste sau pesimiste îşi au originea într-un diagnostic global relevant, indispensabil pentru evaluarea firmei. Cu mare atenţie trebuie să fie studiat, analizat şi mediul economico-social în care activează firma în cauză.

Rezultatul acestor scenarii îl reprezintă aprecierea resurselor alocate şi utilizate, pe de-o parte, respectiv calculul estimativ al rezultatelor ce s-ar obţine. Investirea capitalului este un proces ale cărui rezultate se văd în timp.

Perioadele de previziune uzuale sunt de 2-8 ani. Toate fluxurile intrate (deci resursele), respectiv ieşite din afacere (rezultatele) trebuie să fie apreciate numai după ce au fost ajustate, pentru a deveni comparabile. Ajustarea se face în primul rând în funcţie de timp. O sumă investită astăzi va trebui să fie integral recuperată peste un an. În plus, la ea trebuie să se adauge preţul renunţării, preţul amânării utilizării sale.

64


Pentru simpla renunţare la utilizarea curentă şi acceptare a unei utilizări amânate posesorul sumei respective îşi asumă riscul cel mai mic şi face efortul cel mai prost plătit. Preţul său se calculează utilizând un procent mic, denumit rata de bază sau neutră, aplicat la suma iniţială. Acest câştig trebuie să acopere şi deprecierea monetară de pe durata de la investire până la recuperare.

Rata de bază poate fi rata dobânzii la bonurile de tezaur sau la obligaţiunile de stat. Ea are şi o componenţă inflaţionistă. Această rata este una fără risc, iar câştigul pe care îl procură investitorului este minim, dar sigur, garantat.

Pe baza acestui raţionament, sumele ce reprezintă câştigurile viitoare ale investitorului sunt transformate în sume comparabile cu resursele investite în prezent. Procedeul se numeşte actualizare.

Ratele utilizate în practică pot să se abată de la rata de bază, în funcţie de condiţiile concrete. Rata de actualizare este rata rentabilităţii utilizată pentru convertirea unor sume viitoare în sume actuale.

Printr-un alt raţionament, se poate considera că o investiţie se recuperează într-un anumit timp prin rezultatele pe care le degajă anual. Cunoscând mărimea rezultatului anului în curs şi dimensiunile investiţiei, putem calcula numărul de ani în care s-ar recupera investiţia. Astfel se obţine coeficientul multiplicator. Aplicând acest coeficient la un rezultat cunoscut, putem determina mărimea unei investiţii.

Dacă se calculează raportul rezultat/investiţie (rata de capitalizare sau divizorul), acesta poate fi apoi utilizat pentru a determina dimensiunile investiţiei. Divizorul este inversul multiplicatorului. Raţionamentul lasă în suspensie pe moment valoarea investiţiei după recuperare, ea însăşi o posibilă sursă de câstig.

Standardele de evaluare sugerează următoarele tipuri de venit:- cash-flow brut,- cash-flow net la dispoziţia furnizorilor de capital,- cash-flow net la dispoziţia proprietarilor de capital,- profitul net anual.31

Pot fi considerate rezultate ale investiţiei într-o măsura mai realistă:- profitul net anual al proprietarului,- dividendul net al acţionarului, caz în care valoarea reziduală ar fi cursul la revânzarea acţiunilor,- fluxul net de numerar degajat de investiţie.

Data fiind diferenţa clară între noţiunile de venituri şi încasări evidenţiată de principiile contabilităţii româneşti, manualele de evaluare separă de multe ori metodele de randament sau rentabilitate, pe de-o parte, şi metodele de flux de numerar, pe de altă parte. Conceptual însă, ele au suport comun.

ClasificareÎn cadrul metodelor tradiţionale de evaluare financiară a investiţiei de capital, se

au în vedere:- rentabilitatea medie;- indicele de profitabilitate neactualizat;

31 Vezi Stan, Sorin, Anghel, Ion - Aspectele teoretice şi metodologice de stabilire a ratei de actualizare şi ratei de capitalizare, în Buletin Informativ nr.3/1997, IROVAL.

65


- termenul de recuperare a capitalului investit neactualizat.Metodele bazate pe actualizare iau în calcul:

- termenul de recuperare a investiţiei;- valoarea actuală netă.

Azi metodele de evaluare bazate pe venit se pot clasifica: - în funcţie de fluxurile utilizate: - metode bazate pe profit; - metode bazate pe dividende; - metode bazate pe cash-flow; - metode bazate pe cifra de afaceri; - în funcţie de tehnica de calcul utilizată: - metode care utilizează actualizarea; - metode care utilizează capitalizarea.

Profitul netPentru a înţelege metodele de evaluare bazate pe profit trebuie să ne bazam pe

conceptul de valoare-utilitate. Achiziţia unei întreprinderi sau a unor acţiuni pe termen lung va fi privită ca o investiţie. Investiţia se va recupera în timp prin veniturile nete pe care le produce: profitul net, repectiv dividendul.

Calculul valorii va consta în divizarea veniturilor nete anuale printr-un divizor (rata de capitalizare), respectiv în multiplicarea acestor venituri nete anuale cu un coeficient multiplicator (inversul ratei de capitalizare).

Semnificaţia ratei de capitalizare (t) este: raportul între venitul net anual şi investiţia care il produce.

Semnificaţia coeficientului multiplicator este: numărul de ani în care se recuperează o investiţie cu rentabilitate anuală t.

Construcţia modelului de calcul al valorii în această manieră porneşte de la date ipotetice din ambele sensuri:- pe de-o parte se previzionează venitul net anual reproductibil;- pe de altă parte se dimensionează rata de actualizare, respectiv coeficientul multiplicator.

Din acest motiv este necesară o corectă estimare atât a evoluţiei viitoare a firmei, cât şi a mediului în care aceasta fiinţează.

În ce priveşte prima variabilă a modelului, venitul net, se vor avea în vedere tendinţele susţinute ale dimensiunilor venitului ales.

De exemplu, pentru profitul net se recomandă o ajustare a profitului net contabil, eliminându-se veniturile sau/şi cheltuielile excepţionale şi impozitul aferent rezultatului excepţional. În acest fel se obţine profitul net corectat.

Pentru capacitatea beneficiară se ia în calcul acelaşi profit net corectat, la care se adaugă cheltuielile ce menţin valoarea substanţială brută (dobânzile şi locaţiile plătite).

În ce priveşte a doua variabilă a modelului, rata de capitalizare, ea va fi dimensionată în funcţie de condiţiile generale economice şi de dobânda la obligaţiunile de stat pe termen lung şi mediu (se utilizează ca rata de bază, dar deflatată) şi de posibilităţile de realizare a previziunilor (se calculează prima de risc).

66


Uşor de aplicat, modelul de evaluare prin capitalizarea profitului net anual constant va fi:

VR = PN/t, unde:- VR = valoarea de randament;- PN = profitul net;- t = rata de capitalizare32.

Rata de capitalizare va cuprinde:- rata de baza (deflatată),- riscul.

Pentru situaţia în care se estimează ca profitul net anual va creşte an de an cu o rata g (nu e vorba de o cresşere datorată inflaţiei! ), formula devine (Gordon - Shapiro):

VR = PN/(t - g).După cum se poate observa din formula, creşterea sperată anuală a profitului

conduce la o valoare superioară a afacerii respective.Pentru calculul valorii pe aceleaşi baze se poate apela la coeficientul

multiplicator, coeficientul de capitalizare, 1/t.Metoda este utilă, facilă, valoarea astfel calculată surprinde utilitatea investiţiei.

Se pretează însă numai la firme cu rentabilitate superioara acelei rate de baza. Un alt dezavantaj al acestei metode îl reprezintă faptul că se mizează pe extrapolarea condiţiilor şi tendinţelor prezente, ceea ce este greu de acceptat în general şi credibil doar pentru firme în faza de maturitate.

Fluxul de lichidităţiMetoda este uşor de asociat cu viziunea contabilă americană. Prima imagine a

patrimoniului unei firme la un moment dat apare în bilanţ. Pentru sistemul contabil continental ordonarea datelor prezentate în activ porneşte de la imobilizări, de la activele cu lichiditate slabă. Disponibilităţile şi elementele patrimoniale cu lichiditate bună se află în partea de jos a bilanţului. În bilanţul american pe primul plan sunt aşezate disponibilităţile în numerar, ceea ce dovedeşte un simt practic dezvoltat şi înrădăcinat.

Înţelegerea metodei este condiţionată de diferenţierea conceptuală între încasări şi venituri, plăţi şi cheltuieli. Profitul este rezultatul comparării veniturilor cu cheltuielile. Nu toate veniturile generează în acelaşi timp încasări; nu toate cheltuielile generează plăţi. Înregistrarea acestora în contabilitate este decalată. Cash-flow-ul reprezintă chiar evoluţia disponibilităţilor băneşti ale firmei, evoluţia trezoreriei nete.

Pentru a calcula acest indicator va trebui în principiu să adaugăm la profitul net corectat cheltuielile care nu generează plăţi (amortizările şi provizioanele cu caracter de rezervă) şi să scadem din acesta plăţile pentru investiţi, care nu reprezintă cheltuieli.

Dacă fluxul de disponibilităţi ar fi constant, valoarea firmei pe baza acestuia ar fi:

VCF = k x CF, unde:- VCF = valoarea pe baza de cash-flow,- k = un coeficient multiplicator,- CF = fluxul anual de lichidităţi.

32 Se uitlizează adesea notaţia i pentru această rată

67


Cum de regulă situaţia nu stă aşa, fluxurile anuale vor fi previzionate şi actualizate. Previziunile fluxurilor viitoare se fac în preţuri curente. Pentru actualizare se utilizează rate nedeflatate.

Planificarea fluxurilor viitoare se poate face în trepte, pe activităţi:1. Fluxul din activitatea curentă: + profitul net + amortizarea + scăderea necesarului de fond de rulment/(-) creşterea necesarului de fond de

rulment;2. Fluxul pentru investiţii: - plăţi pentru cumpărarea mijloacelor fixe + încasări din vânzarea mijloacelor fixe - plăţi pentru alte investiţii + vânzarea de alte active imobilizate.3. Fluxul din activitatea de finanţare: + încasări de credite pe termen lung - plăţi de rate pentru credite pe termen lung + încasări de la acţionari (din emisiunea de acţiuni).

Suma acestor trepte reprezintă fluxul net disponibil în anul respectiv.Previziunile sunt delicate întrucât necesită o bună fundamentare tehnică. Ele s-ar

putea baza pe planurile de afaceri elaborate deja pentru firma de specialiştii proprii. Nu peste tot acestea există!

Durata de previziune poate fi prelungită pentru toata perioada pentru care există suficiente informaţii disponibile. Extinderea duratei de previziune este utilă, dar posibilă numai în condiţii de stabilitate a mediului şi de cunoaştere a evoluţiei probabile a firmei.

Scenariile se întocmesc pentru perioade de 5-10 ani, în funcţie de situaţie. Această perioadă se cheamă durata de previziune explicită. În continuare viaţa firmei îşi urmează cursul pe o perioadă de previziune neexplicită. Valoarea firmei la începutul acestei perioade se numeşte valoare reziduală.

Valoarea totală a firmei pe baza de cash-flow se obţine însumând două componente:- valoarea cumulată a fluxurilor anuale din perioada de previziune explicită actualizate:

EDCF = CF1/(1+t) + CF2/(1+t)2 + CF3/( 1+t)3 + ... + CFn/(1+t)n- valoarea reziduală a firmei la sfârşitul perioadei de previziune explicită actualizată:

Vrn/(1+t)nValoarea reziduală se calculează:

- prin capitalizarea fluxului net din primul an de previziune neexplicită,- prin capitalizarea profitului net operaţional din acel an,- prin capitalizarea rezultatului net de exploatare din acel an,

68


- prin multiplicarea profitului net al ultimului an de previziune explicită cu un PER33 previzionat,- ca activ net corectat previzionat pentru ultimul an de previziune explicită.

Pentru acurateţea calculelor este bine ca perioada de previziune explicită să fie mai lungă, daca poziţia firmei pe curba de viaţă şi condiţiile de mediu o permit. În acest caz erorile apărute în calculul valorii reziduale sunt nesemnificative, ponderea ei în valoarea totală fiind oricum scăzută.

Cu condiţia unor previziuni realiste şi făcând abstracţie de volumul mare de muncă pe care îl necesită, metoda pare cea mai sinceră.

În funcţie de variabilele implicate se pot construi pentru aceeaşi firmă scenarii diferite.

C. Metode pe baza comparaţiilor de piaţă. Evaluarea bursierăEsenţa acestor metode constă în compararea întreprinderii analizate sau afacerii

evaluate cu alte afaceri similare care au fost tranzacţionate recent pe aceeaşi piaţă, fără constrângeri.

Se pot efectua comparaţii pe baza informaţiilor privind:- tranzacţiile anterioare de pe piaţa de capital cu participaţii la afaceri similare; - pentru întreprinderi cotate;- pentru întreprinderi necotate;- tranzacţiile anterioare ale proprietatilor aparţinând afacerii evaluate.

În efectuarea comparaţiei se ţine cont de toate asemănările şi deosebirile dintre cazurile luate în calcul şi cel de faţă. Evaluatorul trebuie să ţină cont de următorii factori:- afacerile comparate trebuie să fie amplasate în acelaşi domeniu de activitate, fiind influenţate de aceleaşi variabile;- tranzacţiile să se efectueze în aceleaşi condiţii - există vânzări nepartinitoare între vânzători şi cumpărători independenţi şi relaţii privilegiate între parteneri;- afacerile cu care se face comparaţia trebuie să fie alese după criterii simple şi obiective.- dacă există diferenţe privind mărimea participaţiei sau se compară întreprinderi cotate şi întreprinderi necotate, atunci se vor efectua corecţii.

Evaluarea bursieră a apărut din nevoia de a fundamenta luarea deciziilor de cumpărare sau vânzare de acţiuni.

Observând piaţa financiară se pot desprinde tendinţe manifestate în evoluţia trecută a cursurilor; extrapolarea lor, prezicerea cursurilor viitoare fiind însă o loterie, după cum susţin adepţii teoriei RANDOM-WALK.

Un investitor ar trebui să studieze înainte de a-şi plasa capitalul disponibil nu numai cursul, ci şi valoarea acţiunilor, în conexiune cu firma emitentă.

33 PER desemnează raportul dintre cursl unei acţiuni şi dividend, fiind un indicator utilizat pentru aprecierea investiţiilor financiare şi evoluţiilor bursiere. Un PER mediu al unei pieţe bursiere la un moment dat poate sta la baza determinării unui coeficient multiplicator în cazul metodei VR.

69


Adepţii teoriei EFFICIENT MARKET HYPOTHESIS cosideră chiar că, date fiind posibilităţile rapide şi facile de informare, cursul acţiunilor ar fi chiar măsura valorii lor intrinseci.

Analiza fundamentală se ocupă cu calculul valorii reale, sincere, intrinseci a acţiunilor.

Punctul de pornire poate fi:- valoarea contabilă (Benjamin Graham si grahamistii),- valoarea actuală a fluxurilor viitoare.

Datele analizate privesc: - firma însăşi: - bilanţul - contul de rezultate - dividendele acordate - perspectivele comerciale- mediul economic, financiar, politic: - rata dobânzii - masa monetară - rata de creştere a producţiei industriale - rata inflaţiei - indicii bursieri - soldul comerâţului exterior.

După Benjamin Graham valoarea contabilă este suficientă pentru analiza:BV = CPR/N, undeBV = valoarea contabilă a acţiunii,CPR = capitalul propriu,N= numărul de acţiuni.

Întrucât la bursa data distribuirii dividendelor atrage diminuarea cursului, în teorie se definesc separat:- capitalul propriu - înainte de dividende- situaţia netă - capitalul propriu diminuat cu dividendele acordate.

Pentru a lua o decizie corectă Graham propune investitorilor 39 de rate grupate în 8 categorii:1) beneficiul pe acţiune (E),2) rate de curs:PER = C/EPBR = C/BV, undePER = raportul preţ/beneficiuC = cursul, preţul acţiuniiE = beneficiul pe acţiunePBR = raportul curs/valoare contabilăBV = valoarea contabil a unei acţiuni,3) rate de randament, cum ar fi randamentul pe capitalul propriu,4) rate de creştere (a vânzărilor, a beneficiilor),5) rate de stabilitate (variaţia pe trei ani a randamentului),

70


6) rate de distribuire:d = dividende/beneficiu sau dividende/cash-flow7) rate de credit: Activ circulant/Pasiv,8) alte rate: - amortizări/vânzări, - rotaţia stocurilor.

Kenneth Fisher evidenţiază ratele:PSR = C/CA, PRR = C/CC, undePSR = raportul preţ/vânzăriC = cursCA = cifra de afaceriPRR = raportul preţ/cheltuieli de cercetareCC = cheltuieli de cercetare.

Pentru calculul valorii actuale a acţiunilor pe baza fluxurilor viitoare se pot utiliza formulele:a) Va = Vf / (1+i/m)nm

Va = valoarea actuală,Vf = valoarea fluxului anual viitor,b) C0 = D1/(1+k) + D2/(1+k)2 + D3/(1+k)3 + ... C0 = cursul actual,D = dividendul anual,k = rata de capitalizare.Autorul formulei, J.B.Williams (1938) consideră cursul egal cu valoarea actuală a dividendelor.

Dacă dividendul creşte anual cu o rată g, cursul devine:C = D/(t-g).C = cursul acţiunii,D = dividendul anual,t = rata de actualizare deflatată riscată.g = rata de creştere anuală.

Pentru dividende constante (g=0), ca un caz particular:C = D/k. C = cursul actual,D = dividendul anual,k = rata de capitalizare.c) În modelul Gordon-Shapiro:V0 = D1/(t-g) daca dividendele din anul evaluării au fost distribuite,V0 = D0 + D1/(t-g) înainte de distribuirea dividendelor D0.PER = C0/E = D/PN/(t-g) = d/(t-g). [44]V0 = valoarea actuală,C0 = cursul actual,D = dividendul anual,PN = profitul net,

71


t = rata de actualizare,g = rata de creştere anuală,PER = raportul preţ/beneficiu,E = beneficiul pe acţiune,d = rata de distribuire a dividendelor.d) Formula lui Irving Fisher este similară ca raţionament metodei DCF: n

V0 = å Dp/(1+t)p + Cn/(1+t)n, p=1V0 = valoarea actuală a unei acţiuni,Dp = dividendul anului p,t = rata de actualizare,Cn = cursul previzional al acţiunii în anul n.

D. Evaluarea pentru prezentarea în situaţiile financiare Situaţiile financiare ale întreprinderii se întocmesc la finalul perioadei, după

inventarierea anuală a activelor şi datoriilor. Legislaţia actuală recomandă efectuarea evaluării[46] structurilor din bilanţ şi chiar inventarierii de către specialişti independenţi. Inventarierea implică retratarea valorii activelor şi datoriilor entităţii. Astfel, pentru active IAS recomandă de obicei34 ca tratament de bază costul acestora, eventual ajustat la inflatie şi, dacă este cazul, diminuat cu amortizările şi ajustat pentru deprecieri.

Tratamentul alternativ îl reprezintă calculul valorii corecte (valorii juste, conform IAS 16 si IAS 2), o categorie similară valorii de piaţă.

Trebuie să remarcăm ca şi în contabilitate se face distincţie în evaluarea aceloraşi active atunci când destianţia lor este diferită. Astfel, IAS 40 prezintă ca tratament de baza 35 exact valoarea justă, iar ca tratament alternativ costul nou-definitelor investiţii imobiliare. Această opţiune legitimă se datorează scopului pentru care ar fi achiziţionate asemenea bunuri - cel de rezervă de valoare şi de creştere a valorii, ele urmând să fie revândute la o dată ulterioară neprecizată expres.

Metodologia de evaluare este în principiu cea aplicabilă în evaluarea patrimonială. Totuşi, ca nota specifică, cadrul general, standardele şi reglementările contabile introduc:

-problema recunoaşterii/derecunoaşterii unui activ sau unei datorii în corelaţie cu beneficiile economice viitoare sau cu ieşirea de resurse care se ataşează structurii în cauza36

-costul istoric, ca suma platită la data cumpărării activului sau valoarea echivalentelor obţinute în schimbul datoriei,

34 Vezi IAS 16 Imobilizări corporale, în IFRS 2007, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 1033-1065 şi IAS 2 Stocuri, în IFRS 2007, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 863-882,35 Vezi IAS 40 Investiţii imobiliare, în IFRS 2007, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 2157-2205,36 Vezi Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, în IFRS 2007, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 51, 52,

72


-costul curent, ca suma care ar trebui plătită pentru achiziţionarea acelui activ în prezent, respectiv valoarea necesară pentru a deconta în prezent datoria,

-valoarea realizabilă, ca suma care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea normală a activelor, şi valoarea de decontare, ca valoare neactualizată care trebuie platită pentru a achita datoriile,

-valoarea actualizată a viitoarelor intrări/ieşiri de numerar ataşate activelor/datoriilor,

-conceptul de valoare contabilă, ca minim între cost şi valoarea realizabilă netă37

3.5.7. Evaluarea unităţilor patrimoniale aflate în dificultate

Prelungirea existenţei unor întreprinderi în dificultate presupune reorganizarea acestora, de multe ori managementul sau chiar proprietarii acestora schimbându-se. Alteori activitatea întreprinderii nu mai poate continua. Un diagnostic oricare astfel de situaţie va releva cele mai realiste estimări.

Metodologia de evaluare aplcabilă va ţine cont de premisele valorii deduse prin dignsotic.

Astfel, în cazul unei întreprinderi redresabile se poate aplica una dintre variantele:

-actualizarea valorii la termen a întreprinderii considerată redresată şi reducerea capitalului necesar redresării, la care se aplică o decotare;

-metoda Schnettler38, constând în evaluarea întreprinderii sub nivelul capitalurilor sale proprii, conducând la obţinerea unei rentabilităţi viitoare prin reducerea implicită a cheltuielilor cu amortizarea.

Pentru afacerile neredresabile se recomandă restructurarea, reorganizarea şi evaluarea separată a activelor rezultate, diminuând atât cât este posibil masa activelor de evaluat la valoare de lichidare forţată.

Din păcate, din vina modului de a face afaceri din România, peste 98% dintre procedurile de acest tip se soldează cu moartea firmei. Statul are partea lui (însemnată) de vină.

În 2009 erau pe rol 32.000 de dosare de insolvenţă, faţă de numai 9.000 în 2007. În doar doua luni, anul acesta, s-au mai deschis 4.000 de dosare de insolvenţă, anunţă “lichidatorii”.

“Ne apropiem de cifrele Germaniei şi Franţei, care sunt tari cu economii mult mai mari”, a observat avocatul Arin Stănescu, preşedintele Uniunii Practicienilor în Insolvenţă (UNPIR), la o discuţie pe aceasta temă de la ForumInvest.

Cea mai bună cale de depăsire a crizei de catre o firmă aflată în dificultate ar fi reorganizarea judiciară, spune practicianul în insolvenţă Vasile Deleanu.“Din păcate, rata de succes a reorganizării în România este de sub 2%”, adaugă

37 Vezi IAS 2 Stocuri, în IFRS 2007, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 873-874, paragrafele 28-33.38 Vezi Toma, Marin, Inţtiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007, pag.142-144,

73


Deleanu.Stănescu a completat că aceasta procedura are o rată de succes de peste 20% în

SUA sau Franţa. Deci, în afară legislaţiei pro-debitor de acolo, o mare problemă a noastra e comportamentul agenţilor economici.

Firmele româneşti, cu predilecţie creditorii, cei care deschid de obicei dosarele de insolvenţă, nu sunt atrase de procedura de reorganizare, preferând cererea falimentului, în speranţa recuperării rapide a banilor. Socotelile lor nu duc însă întotdeauna la succes.

“Mulţi furnizori au deschis dosare de insolvenţă pentru a recupera banii de la debitori. De faliment, mai precis. Au folosit aceasta formulă ca şantaj. Pe undeva, ar avea dreptate pentru ca finanţarea lipseşte de pe piaţă. Însă s-au trezit ca au căzut în capcana întinsă chiar de ei. Debitorului i-a convenit situaţia de insolvenţă, a continuat-o, iar furnizorul a ajuns ultimul la masa credală, după creditorul fiscal şi salariaţi. Aşadar a ajuns în situaţia de a-şi recupera 2% din bani”, a explicat practicianul în insolvenţă Gheorghe Piperea.

74

PETRIŢA COSTIN Concluzii

CONCLUZII

Fiecare întreprindere îşi propune drept indicator de expunere pe piaţă prin valoarea pe care o atinge şi o face cunoscută ca şi putere de cumpărare, ca şi profit, ca şi clasare într-un top al întreprinderilor care desfăşoară o activitate comună.

Prin a evalua se înţelege a determina, a stabili preţul, valoarea, numărul, cantitatea; a calcula, a socoti, a aprecia. Această acţiune se presupune a fi efectuată de către un subiect asupra unui obiect (un activ, o afacere, o datorie...).

O mărime a valorii de piaţă va fi ăasura interesului general, mediu la un moment dat (deci schimbătoare) şi pentru o arie mai largă sau restrânsă (deci relativă, în funcţie de piaţa respectivă).

Valoarea desemnează calităţile stabile, perene, constatabile empiric ale lucrurilor. Filosofia separă două concepte referitoare la valoare: pe de o parte axia - valoare, pe de altă parte timo - preţ.

Majoritatea economiştilor au definit şi studiat valoarea mărfii, nu valoarea firmei, întreprinderii.

Afacerea, întreprinderea este în principiu o valoare-mijloc, deţinută sau dorită pentru a obţine bani, şi ei tot o valoare-mijloc. Rareori se întamplă ca altul să fie motivul aproprierii unei afaceri, deci interesul proprietarului să fie altul decât derularea activităţii firmei.

Indiferent de obiectul evaluat, valoarea reprezintă măsura interesului subiectului evaluator (nu evaluatorul, ci beneficiarul evaluării).

De multe ori, pentru a aprecia calitatea activităţii de conducere a unei întreprinderi, o bună modalitate ar fi măsurarea creşerii/scăderii valorii sale. O creştere a valorii economice poate fi considerată efectul unui management performant, dacă ceilalţi factori care influenţează valoarea firmei nu produc modificări semnificative asupra sa.

Întreprinzătorul practic şi eficient va cauta în orice clipă să fie sigur ca investiţia sa este rentabilă. El va compara profitul obţinut de el cu profitul ce s-ar putea obţine în orice altă afacere accesibilă daca s-ar face aceleaşi eforturi.

Valoarea firmei, din perspectiva cumparătorului, va fi determinată atât de criterii obiective - patrimoniale şi financiare, cât şi de aspecte subiective, specifice: capacităţi superioare de valorificare a investiţiei, orgoliu, mândrie, ambiţie.

Funcţiile managementului financiar al firmei sunt reprezentate de acţiuni precum: Previziunea financiară; Organizarea financiară; Coordonarea financiară; Antrenarea financiară; Controlul şi evaluarea firmei.

În perioada de dezvoltare, o companie are o creştere puternică şi se adresează unei pieţe sanatoase. Primul semnal ca lucrurile nu merg bine este scăderea cifrei de afaceri şi creşterea costurilor interne. Când se instalează criza, cresc deficientele de desfacere, scade drastic profitul şi apar problemele de lichidităţi. După restructurare, se remarcă o

75

PETRIŢA COSTIN Concluzii

stabilizare sau chiar o creştere a cifrei de afaceri, o reducere a costurilor şi o sporire a lichidităţilor

În general, scopurile evaluării unei întreprinderi pot fi: aplicaţii financiare, vânzarea/cumpărarea unei firme sau participaţii la aceasta, lichidarea unei întreprinderi, fuzionari, divizări de întreprinderi, dispute legale (exproprieri, litigii, moşteniri), stabilirea bazei de impozitare, evaluarea aportului non-cash de capital, estimarea cotaţiilor acţiunilor, majorări de capital.

Societatea comercială aflată în dificultate este o societate care nu este capabilă, fie prin resurse proprii, fie din fondurile pe care le poate obţine de la proprietar/acţionari sau creditori, să acopere pierderi care, fără intervenţia externă a autorităţilor publice, o vor aduce în situaţie de faliment pe termen scurt sau mediu;

Ajutorul pentru salvare reprezintă o asistenţă temporară şi reversibilă. Acesta ar trebui să facă posibilă menţinerea pe linia de plutire a unei societăţi aflate în dificultate pe perioada necesară elaborării unui plan de restructurare sau lichidare şi/sau pentru perioada de timp necesară Comisiei sau autorităţilor naţionale competente să ia o decizie cu privire la planul respectiv;

Ajutorul pentru restructurare se bazează pe un plan pe termen lung, fezabil şi coerent pentru a restabili viabilitatea pe termen lung a întreprinderii.

76

PETRIŢA COSTIN BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

1. Abrudan I., Cândea D., (coord.) - Manual de inginerie economică - Ingineria şi managementul sistemelor de producţie (partea a IV-a Diagnostic şi evaluare), Editura Dacia , Cluj-Napoca 2002

2. Işfănescu, A., ş.a., Ghid practic de evaluare a întreprinderii, Tribuna Economică, Bucureşti 2001

3. Jianu, I., Evaluarea, prezentarea şi analiza performanţei întreprinderii. O abordare din prisma Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară, Editura CECCAR, 2007

4. Stan S., Evaluarea întreprinderilor necotate, Tribuna Economică, Bucureşti 2000

5. Stan S., Evaluarea activelor necorporale, IROVA L, Bucureşti 19996. Stan, S., Anghel, I., (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Ediţia a treia

revizuită, Editurile IROVAL şi INVEL MULTIMEDIA, Bucureşti, 20077. Stan, S., Coerenţe şi corelaţii în evaluarea întreprinderii, IROVA L, Bucureşti

20018. Toma, M., Chivulescu, M., Ghid pentru diagnostic şi evaluare a întreprinderii ,

Editura CECCAR, 19969.Toma, Marin - Iniţiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR,

Bucuresti, 2007, pag. 5410. Fărcaş, D., (coord.), Evaluarea proprietăţii – manualul calificării, Editura

UTPRESS, Cluj-Napoca 201011. Bran, Paul - modelul expus în Relaţiile financiar-bancare ale societăţii

comerciale12. Halpern, P ş.a.-Finanţe manageriale; editura Economică; Bucureşti; 1998; 13. Yvan Allaire, după Constantin Bărbulescu14. Gheorghiu, Alexandru, Anghel, Flavia - Caiet de lucrări aplicative la

disciplina analiza economico-financiară15. Toma, Marin - Iniţiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR,

Bucureşti, 200716. Gheorghiu, Alexandru - Fundamentele metodei ratelor, în Finanţe, Bănci,

Asigurări17. Gheorghiu, Alexandru, Anghel, Flavia - Caiet de lucrări aplicative la

disciplina analiza economico-financiară18. Toma, Marin - Iniţiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR,

Bucureşti, 200719. Gheorghiu, Alexandru - Diagnosticul global al firmei, în Tribuna Economică20. Gheorghiu, Alexandru - Diagnosticul global al firmei, în Tribuna Economică

nr. 49/199721. Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderilor - metode şi uzante, pag. 6022. Toma, Marin - Iniţiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR,

Bucureşti, 200723. Stan, Sorin, Anghel, Ion - Evaluarea activelor necorporale24. Badescu Gh. si colectiv - Evaluarea întreprinderilor, curs ANEVAR, Bucureşti,

1995, pag. 207.25. Gheorghiu, Alexandru, Anghel, Flavia - Caiet de lucrări aplicative la

disciplina analiza economico-financiară

77

PETRIŢA COSTIN BIBLIOGRAFIE

26. IAS 40 Investiţii imobiliare, în IFRS 2007, Editura CECCAR, Bucureşti, 200727. Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, în IFRS

2007, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007,

78

Managementul Financiar Contabil Al Firmelor Aflate in Dificulatate (Autosaved)

Documents

Transcript of Managementul Financiar Contabil Al Firmelor Aflate in Dificulatate (Autosaved)