Drepturile omuluiIdei centrale:

Nu exista o strategie în materia drepturilor omului.

Suntem a doua tara la CEDO dupa numarul petitiilor.

Autoritatile nu cunosc si nu aplica suficient Conventia Europeana.

  

1. Lipsa unei strategii în materia drepturilor omului

Adesea, autoritatile nationale au afirmat ca România nu prezinta probleme în domeniul respectarii si promovarii drepturilor omului. Cu toate acestea, practica a demonstrat contrariul. Întelegerea gresita a conceptului de drept fundamental al omului a generat confuzii elementare atât în rândul societatii civile, cât mai ales la nivelul administratiei nationale. Lipsa de interes pentru acest domeniu a autoritatilor a costat România suma de aproximativ 50 milioane EURO[1] pâna în prezent, aceasta reprezentând despagubiri datorate în baza deciziilor CEDO datorita încalcarii de catre statul român a prevederilor Conventiei Europene pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.[2] 

Desi România si-a asumat la nivel international responsabilitatea de a implementa un sistem eficient de educatie a drepturilor omului, lipsa de colaborare între institutiile statului nu a permis îndeplinirea obligatiilor sumate.[3] O importanta deosebita prezinta, din acest punct de vedere, Recomandarea (2004) 4E a Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei care impune numeroase obligatii în sarcina statelor membre si, în special a ministerelor educatiei si justitiei, cu privire la pregatirea obligatorie si corespunzatoare a juristilor în domeniul Conventiei Europene si a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului[4]. Mai mult, la Varsovia, în urma cu numai un an, România si-a asumat responsabilitatea ca “la nivel national sa vegheze ca…o pregatire adecvata privind normele Conventiei sa fie integrata perfect în învatamântul universitar si cel profesional. În consecinta, decidem (Comitetul de Ministri al Consiliului Europei) sa lansam un program European pentru educatia privind drepturile omului destinat celor cu profesii juridice si lansam un apel statelor membre pentru a contribui la punerea lui în aplicare” [5].

Cu toate acestea, nu ne sunt cunoscute strategii de educatie în baza instrumentelor internationale amintite elaborate la nivel national de România. Ar fi fost de sperat ca acestea  sa fi fost implementate de autoritatile nationale, cu atât mai mult cu cât România a detinut  presedintia Comitetului Ministrilor în perioada noiembrie 2005 - mai 2006. Programele sectoriale, desfasurate cu sincope si cu finantare la întâmplare sunt, în lipsa unei viziuni nationale globale si integratoare, lipsite de eficienta, reflectându-se în gradul scazut de educatie juridica specializata si mai ales de practica

curenta a judecatorilor, procurorilor, politistilor, avocatilor ori functionarilor din sistemul public.

 

2. Petitiile adresate Curtii de la Strasbourg

În prezent, România ocupa locul II din punct de vedere al numarului petitiilor aflate pe rolul CEDO[6], fapt ce a reprezentat un semnal de alarma pentru autoritatile române. Cu o populatie mult mai mica decât Rusia, care ne devanseaza în topul sus-mentionat, România este practic statul cu cele mai multe petitii CEDO pe cap de locuitor din Europa. Aceasta situatie demonstreaza interesul scazut al statului român pentru promovarea drepturilor omului, existenta unor dispozitii nationale contrare prevederilor Conventiei, lipsa de claritate si coerenta a actelor normative în vigoare, precum si slaba pregatire a magistratilor[7] cu privire la respectarea acestor drepturi prin aplicarea normelor internationale[8], în principal a Conventiei Europene si a jurisprudentei CEDO.

Conform statisticilor CEDO, pe rolul instantei sunt înregistrate în prezent aproximativ 9500 de cereri împotriva României, din care peste 6000 de cauze au fost deja alocate unor formatiuni de judecata. S-a constatat ca în ultimii 3 ani numarul cauzelor comunicate de CEDO este în continua crestere: 53 de cauze în 2003, 70 de cauze în 2004, 137 de cauze în 2005 si 162 de cauze pâna în luna iulie 2006.[9]  Aceasta demonstreaza fie încalcarea unor drepturi garantate de Conventie, fie incompatibilitate legislativa sau aplicare necorespunzatoare a legii.

 

Toate statele europene au probleme din punct de vedere al respectarii anumitor drepturi ale omului, însa o specificitate a României este aceea ca se reclama încalcarea majoritatii articolelor prevazute în Conventie. Probleme de fond identificate de CEDO provin atât din legislatia nesatisfacatoare, cât si din modul de solutionare a dosarelor de catre organele judiciare românesti[10]:

 

a.                  Desfiintarea prin cai extraordinare de atac a unor hotarâri definitive si irevocabile. Cel mai mare numar de hotarâri pronuntate de CEDO împotriva României privesc încalcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6), precum si a dreptului la respectarea proprietatii (art. 1 par.1) ca urmare a admiterii recursurilor în anulare promovate de procurorul general împotriva unor hotarâri judecatoresti civile irevocabile (ex. cauza „Brumarescu” devenit, din pacate, caz „scoala” pentru ca o serie de alte cauze pe acelasi tipic au fost pierdute de autoritatile române la CEDO). Surprinzator este faptul ca, desi institutia recursului în anulare a fost abrogata prin modificarea Codului de Procedura Penala în 2003, CEDO a comunicat Agentului Guvernamental mai mult de 20 de astfel de cereri formulate si acceptate de instanta suprema în 2003-2004. Mai

mult, interpretarea data de instanta suprema cum ca recursurile în anulare pot fi judecate si dupa abrogarea recursului în anulare daca hotarârea atacata a fost pronuntata sub legea care reglementa calea de atac, ni se pare surprinzatoare: daca aceste cai de atac vor fi admise ulterior abrogarii institutiei, România risca noi condamnari pe baza jurisprudentei Curtii deja existenta.

 

b.                  Imposibilitatea fostilor proprietari ale caror imobile nationalizate fara titlu au fost vândute chiriasilor în temeiul Legii 112/1995 de a obtine restituirea în natura a acestora sau o alta forma de despagubire. Au fost formulate pâna în prezent peste 150 de plângeri în legatura cu aplicarea Legii 112/1995 referitoare la încalcarea dreptului de proprietate prin respingerea actiunilor în constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare-cumparare încheiate între stat si fosti locatari. Acestia au cumparat de la stat locuintele închiriate care, fie anterior perfectarii contractelor, fie ulterior au fost restituite de catre instante fostilor proprietari (ex. cauza „Paduraru”).

 

c.                   Încalcarea dreptului de acces la un tribunal. S-a constatat încalcarea art.6. al.1 din Conventie în majoritatea cauzelor de tip „Brumarescu”, „Canciovici” si „Mosneanu;”  a fost declarata admisibila cererea introdusa de „Parohia greco-catolica Sâmbata Bihor”  tot ca urmare a încalcarii acestui articol.

 

d.                  Durata excesiva a procedurilor judiciare: încalcarea art.6. al.1 cu privire la lipsa de judecata într-un termen rezonabil a fost constatata atât în cauze penale („Pantea”, „Tudorache”, „Stoianova” si „Nedelcu”), cât si în cauze civile („Moldovan”, „Strain”). Recent au fost comunicate Guvernului peste 20 de cauze care pun în discutie durata procedurilor, fie în materie penala, fie în materie civila, constatându-se perioade lungi de totala inactivitate în faza de urmarire penala, precum si absenta unor masuri adecvate din partea instantelor de judecata în vederea diminuarii procedurilor civile.[11]

 

e.                  Aplicarea unor tratamente inumane si degradante de catre reprezentanti ai unor institutii publice si absenta unei anchete eficiente referitoare la aceasta. Încalcarea art.3 si art. 2 din Conventie se refera în principal la rele tratamente aplicate de catre ofiteri de politie si jandarmerie, precum si la neefectuarea unor anchete eficiente cu privire la aceste cauze. Numarul condamnarilor privind încalcarea art.3 este relativ redus în prezent („Pantea”, „Anghelescu”, „Bursuc”, „Moldovan”), însa numarul comunicarilor (peste 20) în cauze similare este în crestere. SoJust îsi exprima îngrijorarea fata

de faptul ca o jurisprudenta Curtii în aceasta materie nu este studiata la Academia de Politie.

 

f.                    Violente asupra minoritatii Rroma. Numai în anul 2005, CEDO s-a pronuntat în patru cauze privind încalcarea art. 14 raportat la art.6 si art.8, din care a admis trei cauze („Gergely”, „Kalanyos”, „Tanase”) pentru care Agentul Guvernamental a initiat deja procedurile de negociere a unor întelegeri amiabile.[12] Noi cauze au fost comunicate de CEDO Guvernului pe parcursul anului 2006 ca fiind declarate admisibile („Baciu”, „Nita”, „Stoica”). De altfel, SoJust constata ca în România minoritatile sexuale, religioase si cele etnice au de suferit datorita nu doar unor mentalitati învechite ale cetatenilor, ci si datorita ineficientei unor strategii în domeniu, precum si a lipsei de pregatire adecvata a autoritatilor.

 

g.                  Condamnarea unor ziaristi cu încalcarea libertatii de exprimare. CEDO a condamnat România cu privire la încalcarea libertatii de exprimare garantata de art. 10 din Conventie („Dalban”, „Cumpana si Mazare”, „Sabou si Pârcalab”). Recent au fost comunicate Guvernului alte 8 cauze privind încalcarea acestui drept. Noile modificari aduse Codului Penal anul acesta abroga insulta si calomnia, însa SoJust are mari rezerve fata de abrogarea calomniei, infractiune existenta în majoritatea statelor. Însa delictul de presa, necunoscând o reglementare distincta, va constitui de acum încolo obiectul proceselor civile, iar finalizarea lor cu obligarea jurnalistului la plata de despagubiri poate constitui o condamnare în întelesul jurisprudentei Curtii de la Strasbourg. Astfel ca judecatorii trebuie sa priveasca cu maxima atentia astfel de cauze. În orice caz, SoJust remarca o exacerbare a dreptului la libera exprimare din partea jurnalistilor, care nu realizeaza ca însasi Conventia limiteaza acest drept în cazurile prevazute în art. 10 paragraf 2 si o frica a magistratilor de a mai solutiona cauze implicând  jurnalisti.

 

h.                  Gresita aplicare a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 referitoare la aspecte civile ale rapirii internationale de copii. CEDO a constatat în cauza Monory încalcarea art. 8 ca urmare a gresitei aplicari de catre instanta de judecata româna a prevederilor Conventiei de la Haga. Au fost comunicate Guvernului înca 2 astfel de cauze. SoJust nu este la curent cu practica magistratilor români în aceasta materie sau în acea privind interactiunea dintre Conventia de la Haga si legislatia comunitara incidenta.

 

i.                    Motivarea insuficienta a hotarârilor judecatoresti a fost argumentata de CEDO în cauza „Albina” drept încalcare a art.6. al.1; doua astfel de cauze au fost comunicate Guvernului ca fiind pe rolul Curtii în prezent. De altfel, în general în România hotarârile judecatoresti nu sunt motivate: redarea narativa a celor reclamate de parti si a celor efectuate de instanta, cu o reproducere searbada a textului legal aplicabil, fara o analiza suficienta a starii de fapt si mecanismelor incidente, precum si fara a explica elementele ce au dus magistratul la o anumita convingere cu privire la cele petrecute în realitate, sunt departe de o argumentare suficienta a hotarârilor judecatoresti.

 

j.                    Respingerea unei cereri de înregistrare a unui partid politic a constituit o încalcare a dreptului la libertatea de asociere – art.11, motivata de Curte în hotarârea privind „Partidul comunistilor nepeceristi.”

 

k.                  Neaudierea inculpatilor în fata instantelor de control.  În cauza „Constantinescu” instanta a constatat ca neaudierea reclamantului de catre instanta de recurs, care era competenta sa analizeze atât situatia de fapt, cât si chestiunile de drept si sa studieze în ansamblu problema vinovatiei inculpatului, reprezinta o încalcare a prevederilor art.6. al.1. În prezent, cinci cauze similare se gasesc pe rolul Curtii. În urma unei analize a jurisprudentei instantelor nationale a reiesit ca neaudierea inculpatilor de catre instantele de control judiciar este o practica veche, ceea ce ar putea determina o crestere semnificativa a cauzelor de acest fel. Noile modificari aduse Codului de procedura penala prin Legea 356 din 2006 înlatura aceasta practica, dar nu si condamnarile pentru modul de instrumentare al cauzelor de pâna acum.

 

3. Încalcarea drepturilor omului în unele cazuri concrete

Sojust a procedat la analizarea unor situatii de încalcare a drepturilor omului în România, în intentia de a atrage atentia institutiilor si autoritatilor implicate la un moment dat asupra modului de tratare astfel de cauze precum si asupra consecintei lor.

 

I. PREZUMTIA DE NEVINOVATIE

SoJust atrage cu tarie atentie asupra practicilor curente ale autoritatilor statului susceptibile sa încalce prezumtia de nevinovatie, drept fundamental prevazut de art 6 par. 2 din CEDO, potrivit cu care orice persoana acuzata de savârsirea unei infractiuni este prezumata nevinovata pâna când vinovatia ei va fi legal stabilita.

În România exista tendinta atât teoretica, cât mai ales practica, de a se transfera doar asupra instantelor judecatoresti responsabilitatile derivate din obligatia respectarii acestei prezumtii. Judecatorilor nu le este permis sa porneasca de la ideea preconceputa ca persoana acuzata a comis infractiunea de care este acuzata, iar întreg comportamentul lor pe durata desfasurarii procesului trebuie sa fie conform acestei obligatii[13].

Cu toate acestea, în mod ferm Curtea Europeana a decis, în cauze care ar trebui sa constituie model de bune practici pentru autoritatile române, ca atingerea adusa prezumtiei de nevinovatie poate sa provina atât de la judecator, cât si de la orice alta autoritate publica. Persoana acuzata de savârsirea unei infractiuni trebuie prezumata nevinovata nu numai în salile de judecata, ci în general în societate. De aceea, statul trebuie sa instituie masuri formale pentru garantarea eficienta a prezumtiei, în primul rând prin reglementarea comportamentului autoritatilor publice fata de persoana banuita si prin instituirea autocontrolului asupra modului în care acestea ofera informatii în legatura cu prezumtiva fapta ilegala si a autorului lor. Orice informare a publicului cu privire asupra anchetelor penale în curs trebuie sa se faca discret si mai ales cu toata rezerva impusa de respectarea prezumtiei de nevinovatie[14].

Obligatiile de rezerva incumba atât organelor de politie, cât si parchetului ori celorlalte organe speciale de ancheta, dar si autoritatilor în genere, fiind incluse aici ministerele, parlamentul, ori autoritatile publice locale. Conferintele de presa, comunicatele si informarile oferite de organele de ancheta din România abunda însa de trimiteri neechivoce la vinovatia persoanelor. Declaratiile de vinovatie facute fara nici o nuanta de autoritati incita publicul, prejudiciaza aprecierea faptelor de catre judecatori, pot constitui o presiune nepermisa asupra acestora, dar mai ales reprezinta tot atâtea posibile cazuri de condamnare a statului pentru nerespectarea acestui drept fundamental al omului.

 

 

II.                CAZUL HADARENI

A. Situatia în fapt

În noaptea de 20 septembrie 1993 au avut loc incidentele interetnice de la Hadareni. Ca urmare a uciderii lui Craciun Chetan de catre Rupa Lacatus (rrom), au fost linsati 3 rromi - Rupa Lacatus, Aurelian Pardalian Lacatus si Mircea Zoltan, au fost incendiate 14 case apartinând membrilor comunitarilor de Rromi, 4 case au fost distruse partial, iar 175 Rromi au fost goniti afara din sat. Potrivit datelor oficiale, Pardalian Lacatus a murit în urma a 89 rani distincte pe corp, Rupa Lacatus a murit în urma socului cauzat de rani acoperind "aproape 70% din corp," iar Mircea Zoltan a ars în casa proprie pe care nu a îndraznit sa o paraseasca din cauza multimii ofensive de afara.

Martorii au declarat ca politistii din localitate au îndemnat multimea furioasa sa incendieze casele rromilor si au promis satenilor implicati ca îi vor ajuta sa musamalizeze întregul incident. În urma mortii celor 3 rromi, politia nu a întreprins nimic pentru a-i opri pe sateni sa distruga caselor si bunurile rromilor.

Zile ce au urmat incidentelor au fost marcate de interzicerea reîntoarcerii rromilor în sat de catre comunitatile de români si maghiari, cu acordul autoritarilor. De abia în urma presiunilor internationale majoritatea familiilor de rromi s-au putut întoarce în comuna.

 

B. Situatia deciziilor interne si ale CEDO în Dosarul Hadareni

Cazul a fost  cercetat, în urmarire penala propire, de Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Târgu-Mures pâna în noiembrie 1994, când dosarul a fost trimis la Parchetul Militar, dupa care s-a reîntors la parchetul initial pentru continuarea cercetarilor, dupa ce Parchetul Militar Teritorial Mures a emis, în septembrie 1995, o rezolutie de scoatere de sub urmarire penala a politistilor de la postul local de politie cu motivarea ca incapacitatea lor de a opri multimea nu a reprezentat în sine o forma de participare[15]

Pe latura penala, dupa ce a dispus dijungerea laturii civile de cea penala, prima instanta, respectiv Tribunalul Mures (hotarârea din 17 iulie 1998), a dispus condamnarea a cinci sateni pentru infractiunile de omor deosebit de grav, iar 12 sateni, printre care si primii 5, au fost condamnati si pentru alte infractiuni, pedepsele variind de la 1 an la 7 ani.

În urma apelului formulat de parchet, instanta de apel a condamnat un al saselea satean pentru omor deosebit de grav si a marit pedeapsa unuia dintre inculpati; celorlalti inculpati le-au fost reduse pedepsele. În noiembrie 1999, Curtea Suprema de Justitie a mentinut condamnarile pentru distrugere, dar a schimbat încadrarea din omor deosebit de grav în omor calificat pentru 3 dintre inculpati.

            În 2000, 2 dintre satenii condamnati au fost gratiati.

La scurt timp dupa atacul asupra bunurilor romilor, Guvernul român a alocat suma de 25.000.000 lei1) pentru reconstructia caselor avariate sau distruse. Numai 4 case au fost reconstruite din aceste fonduri. În noiembrie 1994, Guvernul a alocat înca 30.000.000 lei2), alte 4 case fiind reconstruite[16].

Pe latura civila (hotarârea din 12 mai 2003 a Tribunalului Mures) instanta de fond a acordat reclamantilor daune materiale pentru distrugerea caselor, constatând ca în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993 18 case apartinând populatiei rome din Hadareni au fost distruse total sau partial si 3 romi au fost ucisi. Întemeindu-se pe un raport de expertiza, instanta a acordat daune materiale pentru acele case care nu fusesera reconstruite între timp, precum si pensie de întretinere pentru copiii romilor ucisi în

incident. În temeiul unei expertize, instanta a acordat daune materiale pentru distrugerea partiala sau totala a caselor celui de al cincilea, al noualea, al cincisprezecelea, al saptesprezecelea, al optsprezecelea si al nouasprezecelea reclamant. Capetele de cerere privitoare la pierderea obiectelor personale si la daune morale au fost respinse ca neîntemeiate[17].

La 24 februarie 2004, Curtea de Apel Târgu Mures a acordat reclamantilor daune morale. Prin Decizia nr. 1420/2005 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie[18] (dosar 1425/2004 al instantei supreme) au fost respinse atât recursurile inculpatilor, cât si recursurile partilor civile, astfel ca hotarârile pe latura civila au ramas definitive, acestea consfiintind obligarea inculpatilor la plata de daune materiale si morale retinându-se, în principal, faptul ca prin hotarârile anterioare date pe latura penala inculpatii au fost gasiti vinovati si condamnati pentru mai multe infractiuni.

Înalta Curte de Casatie si Justitie retine expresis verbis, cu privire la „concursul” despagubirilor acordate de statul român si cele pe care urmeaza sa le acorde inculpatii gasiti vinovati si condamnati, urmatoarele:

„i) la stabilirea cuantumului daunelor materiale acordate, instanta de apel nu a avut în vedere ca, prin grija Guvernului României, partilor pagubite li s-au reconstruit locuintele, a caror valoare actuala o depaseste pe aceea a locuintelor distruse; cu alte cuvinte, instanta de apel a retinut, corect, ca ajutorul acordat victimelor, de catre statul român, nu trebuie sa diminueze raspunderea, materiala si morala, a inculpatilor, care ramân obligati la plata integrala a daunelor produse”[19].

La data de 05.07.2005 CEDO a pronuntat hotarârea partiala (mentionata mai sus) prin care s- a confirmat întelegerea partiala dintre 18 parti civile si statul român, astfel ca CEDO a decis scoaterea de pe rol a cauzei apreciind ca angajamentele asumate de parti reprezinta o solutionare justa a cauzei, în conformitate cu standardele CEDO. Astfel, Guvernul s-a angajat sa plateasca celor 18 reclamanti sume cuprinse între 11.000 si 23.000 euro cu titlu de despagubiri materiale si morale, precum si sa initieze sau sa continue aplicarea unor masuri menite sa previna aparitia unor situatii similare în viitor, cuprinse în Strategia guvernamentala pentru îmbunatatirea situatiei romilor din 2001.

Printre acestea se numara îmbunatatirea programelor educationale pentru prevenirea si combaterea discriminarii romilor, stimularea participarii romilor la viata economica, sociala, culturala si politica, respectiv identificarea, prevenirea si solutionarea conflictelor de natura sa genereze violente familiale, comunitare sau interetnice. La rândul lor, reclamantii s-au angajat sa renunte la orice pretentii fata de statul român decurgând din prezenta cauza.

În vara anului 2005 partile civile, carora li s-au acordat despagubiri materiale si morale prin hotarârile judecatoresti interne, au demarat procedurile de executare, sens în care executorul judecatoresc a întocmit 11 procese-verbale de sechestru pe bunurile inculpatilor aratati în dispozitivul Deciziei nr. 1420/2005 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

Fata de aceste acte de executare, inculpatii si familiile acestora au formulat contestatii la executare, al caror prim termen a fost fixat pe luna septembrie 2005.

S-au dispus 10 amânari succesive în cauza privind contestatiile la executare, de catre instanta de executare, respectiv Judecaria Ludus. Motivele au fost diverse, în principal fiind acela ca hotarârea CEDO nu a fost transmisa instantei de catre Ministerul Afacerilor Externe Român, fie ca aceasta hotarâre înca nu a fost tradusa în româneste si nu a fost publicata în Monitorul Oficial al României[20].

În final, la data de 27 aprilie 2006, la peste 8 luni de la formularea cererilor privind contestatiilor la executare, Judecatoria Ludus a admis aceste contestatii si a anulat actele de executare efectuate de executorul judecatoresc[21].

La momentul redactarii acestui material, cauza se afla în recurs la Tribunalul Mures.

Un element extrem de important, cu grave consecinte asupra unui act de justitie independent si impartial, de relevat aici este comunicatul Ministerului Afacerilor Externe, publicat la data de 18.08.2005 si adresat autoritatilor române[22]. În acest comunicat se arata, în esenta, ca în ce-i priveste pe cei 18 reclamanti (parti civile si parti si în procesul privind contestatiile la executare) CEDO, în cauza Moldovan si Rostas împotriva României, a luat act de întelegerea amiabila dintre statul român si cei 18 reclamanti, ca statul român, recte Guvernul, s-a obligat sa plateasca sume cuprinse între 11.000 si 23.000 euro cu titlu de despagubiri materiale si morale (în total 262.000 euro), iar reclamantii s-au angajat sa renunte la orice pretentii, declarând: ”aceasta reprezinta solutionarea definitiva a cauzelor, inclusiv a actiunilor noastre civile interne.”

În acelasi comunicat se mai arata ca CEDO a precizat, la alineatul 152 din hotarâre, ca aceste sume „aceste sume constituie solutionarea deplina si definitiva a cazului, incluzându-le pe acelea acordate la nivel intern”. Ministerul Afacerilor Externe continua spunând ca „Prin urmare, sumele acordate cu titlu de despagubiri prin hotarârile Curtii Europene a Drepturilor Omului includ si pe cele acordate de instantele nationale, prejudiciul suferit de reclamanti neputând fi reparat de doua ori. Agentul guvernamental pentru CEDO a informat la 16 august 2005 autoritatile locale, executorul judecatoresc si pe reclamanti despre dispozitiile hotarârilor CEDO mentionate mai sus”.

La data de 12 iulie 2005, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat o hotarâre privitoare la ceilalti 7 reclamanti, care nu acceptasera solutionarea pe cale amiabila a cauzei. Reclamantilor le-au fost acordate sume cuprinse între 11.000 si 95.000 euro cu titlu de daune materiale si morale, în valoare totala de 238.000 Euro[23].

 

C. Posibile drepturi încalcate

1. SoJust tine cont de faptul ca la Tribunalul Mures se judeca, la data întocmirii prezentului material, recursul privind contestatiile la executare, astfel ca evita sa se pronunte asupra fondului acestei cauze pâna când hotarârea va ramâne irevocabila.

Dar nu poate sa nu aiba în vedere durata prea lunga a procesului Din acest punct de vedere, prima instanta s-a pronuntat deja, astfel ca SoJust poate sa aiba aprecieri

privind rezonabilitatea termenului de solutionare a cauzei, pentru care au fost necesare nu mai putin de 10 termene pentru solutionarea cauzei.

Asa cum a relatat mass-media, motivele amanarii cauzei au fost acelea legate fie de publicarea celei de-a hotarâri CEDO[24], în care s-a consfintit încalcarea de catre statul român a drepturilor prevazute de art. 8 din Conventie, art. 3 din Conventie, art. 6 alin. 1 din Conventie în ceea ce priveste durata procedurii (paragraful 131), precum si art. 14 din Conventie, raportat la art. 6 si 8 din Conventie, fie de comunicarea de catre Ministerul Afacerilor Externe a acestei hotarâri catre instanta.

Or, în Decizia nr. 1420/2005 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie se arata ca în mod corect instanta de apel a prevazut ca ajutorul acordat victimelor de statul român nu trebuie sa diminueze raspunderea materiala si morala a inculpatilor care ramân obligati la plata integrala a daunelor produse[25].

            Mai mult, în Hotarârile 1 si 2/2005 ale CEDO au ca parti statul român si reclamantii (partile civile rrome) si nu au în vedere inculpatii-condamnati.

            De altfel, acestia din urma au fost condamnati pentru diverse infractiuni (omor calificat, distrugeri calificate etc.) în raport cu care s-au stabilit si despagubirile morale si materiale.

            În schimb, spre exemplu, în Hotarârea nr. 1/2005 CEDO, statul român îsi asuma vina nu pentru infractiunile propriu-zise pentru care au fost condamnate cele 12 persoane, pentru care s-a declansat executarea silita, ci pentru contextul care a dus la aceasta evenimentele din 1993 de la Hadareni, dar si la procedurile judiciare finalizate cu mare întârziere, fapt pentru care se si obliga la remedierea acestor situatii (citam in extenso pentru o mai buna lamurire: - îmbunatatirea programelor educationale pentru prevenirea si combaterea discriminarii romilor în programa scolara în comunitatea din Hadareni, judetul Mures;

    - elaborarea unor programe de informare publica si de înlaturare a stereotipurilor, prejudecatilor si practicilor care afecteaza comunitatea romilor în institutiile publice din Mures competente pentru comunitatea din Hadareni;

    - initierea unor programe de educatie juridica în cooperare cu membrii comunitatilor de romi;

    - sustinerea schimbarilor pozitive în rândul opiniei publice din comunitatea din Hadareni privitoare la romi, pe baza tolerantei si a principiului solidaritatii sociale;

    - stimularea participarii romilor la viata economica, sociala, educationala, culturala si politica a comunitatii locale din judetul Mures, prin promovarea unor programe de asistenta mutuala si dezvoltare comunitara;

    - implementarea unor programe de reabilitare a locuintelor si a mediului în comunitate;

    - identificarea, prevenirea si solutionarea activa a conflictelor care pot genera violente familiale, comunitare sau interetnice.).

            Din aceasta perspectiva, apare mai mult decât clar faptul ca avem doua situatii diferite: una legata de cele doua hotarâri CEDO, despagubirile acordate raportându-se la încalcari ale drepturilor omului de catre autoritati, iar Decizia nr. 1420/2005 a ÎCCJ se refera la despagubirile materiale si morale legate strict de vinovatia stabilita în sarcina condamnatilor de catre instantele interne românesti. Iar procedurile de executare privesc doar hotarârile interne, legate de vinovatii ale unor persoane individuale si nu referitoare la autoritatile române.

            Putem aprecia, din acest punct de vedere, ca amânarile succesive nu au tinut cont de aceasta situatie reala, astfel ca, indiferent de solutia data contestatiilor în executare, exista îndoiala ca partile au beneficiat de o judecata într-un termen rezonabil.

           

            2. O alta problema ce se ridica cu privire la judecata contestatiilor la executare priveste amestecul nejustificat al unei alte puteri în stat, respectiv a executivului, care, prin comunicatul mai sus-aratat, a intervenit în actul de justitie fara a avea acest drept, aducând atingere independentei si impartialitatii insatntei învestite cu judecarea contestatiilor la executare.

            Astfel, rezulta foarte clar din comunicatul Ministerului Afacerilor Externe ca a previzionat sau ca a îndrumat ori influentat instanta sa dea o anumita solutie (reamintim ca acest comunicat a fost dat pe data de  18 august 2005, dupa ce la 10 august 2005 au fost instituite sechestre pe bunurile condamnatilor, iar imediat condamnatii au formulat contestatii la executare, stiut fiind faptul, chiar CEDO pronuntându-se în mai multe rânduri, ca si faza executarii silite face parte din procesul civil, iar instanta ce judeca astfel de contestatii este o instanta independenta si impartiala potrivit art. 6 par. 1 din Conventie).

            Cu alte cuvinte, SoJust apreciaza ca exista suspiciuni puternice ca statul român a încalcat independenta si impartialitatea prevazuta de art. 6 par. 1 din Conventie prin ingerinta sa în actul de justitie.

 

 

III.             CAZUL M.I.S.A.

A. Situatia de fapt

Unul dintre cazurile ce au suscitat îndoieli publice cu privire la corectitudinea procesuala si consecventa cu drepturile fundamentale  este cel al Miscarii pentru Integrare Spirituala în Absolut (MISA)[26]. Liderul MISA, Gregorian Bivolaru si alti discipoli de-ai sai au fost urmariti, arestati si baturti de organele de securitate înca din anii `70. Nu este exclus, potrivit informatiilor publicate în presa, ca urmarirea liderului MISA sa fi continuat si dupa 1989. La aceasta se adauga si reticenta publicului cu privire la tehnicile yoga, în special în anii `90, datorata lipsei unei educatii echitabile.

Cea mai mare actiune oficiala îndreptata contra MISA a avut loc în martie 2004 – operatiunea „CHRIST”. La data de 18 martie 2004, câteva sute de politisti, jandarmi si procurori au patruns în forta, în mai multe imobile proprietate personala apartinând unor cursanti yoga, locatii unde zeci de practicanti yoga locuiau în comun urmându-si practica spirituala dupa modelul ashram-urilor din India. Imersiunea a fost transmisa de mai multe posturi de televiziune si o tara întreaga a putut vedea pe ecranele televizoarelor fortarea usilor de organele de ordine, tratarea în forta a persoanelor gasite în cladiri (dintre care unii cetateni straini) – sub amenintarea armelor, au fost somate sa se întinda pe podea, cu fata în jos si cu mâinile la ceafa; nu li s-a permis sa se îmbrace; nu li s-a cerut acordul pentru luarea de imagini. Într-un caz se pare ca nu a existat mandat de perchezitie. Mai multe zeci de persoane au fost urcate în dubele politiei, fiind duse la Parchet, unde li s-au luat declaratii. Nu li s-a permis contactul cu avocatii, pe motiv ca sunt audiate ca si martori, iar legislatia româna prevede posibilitatea asigurarii apararii doar pentru parti, nu si pentru martori[27].

Potrivit continutului mandatelor de perchezitie, acestea trebuiau sa priveasca “date informatice, date referitoare la utilizatori si traficul informational”. Cei perchezitionati au reclamat însa ca au fost ridicate cantitati uriase de bunuri personale[28], unele dintre acestea fara a fi mentionate în procesele verbale de perchezitie si majoritatea neavând nici o legatura cu motivele mentionate în mandate; 2 ani mai târziu, proprietarilor le-au fost înapoiate doar o treime din acestea. Una dintre probe, jurnalul unui martor – practicant yoga, a fost distribuit presei si facut public, desi autoritatile asigura ca au pastrat confidentialitatea.

Procurorul instrumenteaza în prezent dosare de crima organizata si trafic de persoane cu privire la unii membri M.I.S.A. S-a instituit masura sechestrului asigurator asupra a 70 de imobile pentru acoperirea daunelor pretinse de acestea. Oficial, s-a retinut ca, sub acoperirea unor cursuri de initiere în practicile de tip yoga, persoanele cercetate au racolat, manipulat si exploatat în interes personal participantii – dintre care multi minori, carora le-a fost pusa în primejdie dezvoltarea psihica[29]. Din datele contradictorii publicate în presa, victimele sunt doar 8 persoane. Unii dintre cei cercetati au fost trimisi în judecata. Lucru total neobisnuit în România, întreg rechizitoriul a fost postat public de catre organul de urmarire penala[30], ceea ce pe lânga încalcarea drepturilor la un proces echitabil si ocrotirea vietii private a celor cercetati, poate fi privit ca înca un element de manipulare a opiniei publice.

 

B. Situatia dosarelor M.I.S.A.

Cu toate anchetele interne ale CSM[31] sau anchetele judiciare efectuate ca urmare a plângerilor adresate, prezumtivele aspecte negative ale modului de desfasurare a anchetei nu s-au lamurit. Din cele 55 de plângeri penale depuse in mai 2004, doar 9 au fost retinute spre solutionare la Parchet si acelea pentru o singura infractiune. Restul au primit solutie de neurmarire, fara ca victimele sa fie audiate, în prezent aceasta solutie fiind contestata la instanta suprema.

În paralel, pe numele lui Gregorian Bivolaru – plecat în Suedia - au fost emise doua mandate de arestare, unul pentru infractiunea de act sexual cu o minora si altul pentru trafic de persoane. Acestea au stat la baza formularii de catre statul roman a unei cereri  de extradare a lui. Însa Curtea Suprema din Stockholm a ajuns la concluzia ca datorita încalcarii prezumtiei de nevinovatie, a implicarii politicului[32] si mass-mediei în aceasta speta (chiar se face mentiune expresa ca autoritatile în mod deliberat au întors opinia publica împotriva inculpatului), justitia din România nu poate asigura un proces echitabil cetateanului a carei extradare s-a cerut, motiv pentru care cererea statului roman a fost refuzata[33]. Dupa alte doua luni, Guvernul Suediei a acceptat acordarea statutului de refugiat pe motive politice a lui Bivolaru.

 

C. Posibile drepturi încalcate

Asupra modului în care s-au derulat perchezitiile, audierile si investigatiile s-au ridicat întrebari cu privire la  posibila încalcare a mai multor dispozitii interne (privare ilegala de libertate; amenintare; represiunea nedreapta; violare de domiciliu; distrugere; abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor; abuz în serviciu prin îngradirea unor drepturilor; încercare de a determina marturia mincinoasa; arestare ilegale si cercetare abuziva; purtare abuziva) si internationale (interzicerea torturii; dreptul la libertate; dreptul la un proces echitabil; dreptul la respectarea vietii private si de familie; libertatea de gândire, de constiinta si de religie; libertatea de exprimare; libertatea de întrunire si de asociere; interzicerea discriminarii; protectia dreptului de proprietate).

Ineficienta anchetelor interne asupra abuzurilor reclamate este cu atât mai grava cu cât Bivolaru a obtinut azil si apoi stat de refugiat într-o tara straina. Din acest punct de vedere, competenta sau buna credinta a organelor românesti este serios pusa sub semnul întrebarii.

 

 

IV. SRI - INTERCEPTARILE SI ÎNREGISTRARILE AUDIO SAU VIDEO

A. Situatia premiza

Interceptarile si înregistrarile audio sau video constituie proceduri de obtinere a unor probe foarte importante, mai ale în cazuri precum trafic de droguri, trafic de persoane, coruptie, siguranta nationala. Fara îndoiala, interceptarile si înregistrarile audio sau video reprezinta o ingerinta în viata privata a individului, pe care Curtea de la Strasbourg nu o exclude în masura în care o asemenea de ingerinta raspunde exigent principiilor legalitatii, proportionalitatii si legitimitatii.

 

B. Reglementare legala

În România, prin Legea nr. 141/1996[34], înregistrarile audio sau video au fost introduse printre mijloacele de proba pentru prima data în Codul de procedura penala, Aceasta reglementare a fost modificata succesiv prin Legea nr. 281/2003[35], apoi prin Legea nr. 356/2006[36]. Alaturi de dreptul comun în materie cuprins în Codul de procedura penala, exista un corp de legi speciale instituind, în domeniile vizate, dispozitii asupra înregistrarilor si interceptarilor audio sau video, fie cu trimitere expresa la prevederile generale[37], fie cu un continut derogator[38].

Pe plan legislativ, desi perfectibile, actele adoptate dupa 2003, cu referire la înregistrarile si interceptarile audio sau video, denota preocuparea legiuitorului român sa puna în acord prevederile interne cu dreptul fiecarui individ la respectarea vietii sale private si de familie (art. 8 din Conventia europeana si explicat printr-o jurisprudenta evolutiva a Curtii Europene a Drepturilor Omului). Astfel, masurile se dispun numai în cazul unor fapte considerate grave, expres determinate, numai daca sunt necesare, numai de judecator[39] si pe o perioada limita anume determinata în lege. În acest fel, reglementarea pozitiva este adusa în consens cu jurisprudenta Curtii de la Strasbourg, care pretinde instituirea unui control jurisdictional, exercitat de magistrati independenti si impartiali, în vederea supravegherii cu obiectivitate a modalitatilor concrete de utilizare a acestei metode de investigatie[40]. Or, stabilirea unei plenitudini de competenta a procurorului, în reglementarea initiala, fara nicio posibilitate de control din partea altei autoritati din afara sistemului parchetelor, era generatoare de abuzuri.

SoJust evidentiaza în continuare o situatie ivita în primavara acestui an privind Serviciul Român de Informatii (S.R.I.), situatie care se dovedeste, cum sublinia, la acel moment, Fundatia Pentru o Societate Deschisa (FSD)[41], „o amenintare si un urias regres al statului de drept, o inadmisibila desconsiderare a judecatorilor si a actului de justitie, cu consecinte grave pentru viitorul democratic al tarii”.

Astfel, printr-un comunicat facut public[42] în 28 februarie 2006, S.R.I. îsi exprima punctul de vedere dupa care regulile C.pr.pen, relative la necesitatea ca interceptarile si înregistrarile convorbirilor telefonice sa fie efectuate pe baza unei autorizatii emise de judecator, nu se aplica SRI în cazurile în care acesta actioneaza în considerarea art. 3 combinat cu art. 13 din Legea sigurantei nationale nr. 51/1991[43], considerându-se ca, în privinta activitatii de informatii, este suficient mandatul emis de procurorul anume

desemnat de catre procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Nu se face nicio referire la art. 20 si 21 ale Legii nr. 535/2004 privind prevenirea si combaterea terorismului[44]. De asemenea, nu se tine seama de art. 46 din Legea nr. 535/2004, potrivit caruia la data intrarii în vigoare a legii orice alte prevederi contrare acesteia se abroga; prin urmare textul art. 13 din Legea nr. 51/1991 este abrogat înca din 11 decembrie 2004. Asadar, la mai bine de un an si 2 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 535/2004, SRI se ghideaza dupa un text legal abrogat si îi sustine valabilitatea cu argumente care, chiar daca le raportam la perioada 1 ianuarie 2004-11 decembrie 2004[45], contrazic în mod flagrant principiile statului de drept si ridica întrebarile firesti „în România este protejat cetateanul contra abuzurilor?” si „de ce Serviciului Român de Informatii îi este teama de judecator?”[46].

 

C. Concluzii

SoJust atrage atentia ca nici pâna în prezent nu exista un document oficial din care sa rezulte numarul total de interceptari efectuate de S.R.I., numarul de mandate emise în acest scop si de catre cine (procurori, judecatori), respectiv numarul cauzelor în care s-a dispus începerea urmaririi penale si au fost sesizate instantele de judecata ca urmare a materialului probator obtinut în acest mod. Cum S.R.I. este institutia având competente de a face astfel de interceptari în cauze privind siguranta nationala, este firesc ca o astfel de statistica sa existe în posesia sa, fiind singurul mod în care îsi poate verifica eficienta si îsi poate justifica activitatea.

Efectuarea de interceptari neurmate de trimiterea în judecata si eventual condamnarea suspectilor, ridica mari semne de întrebare cu privire la corectitudinea formala a sistemului procedural de emitere a autorizatiilor, dar si cu privire la eficacitatea activitatii specifice a S.R.I. De principiu, interceptarile convorbirilor, patrunderea în locuinte sau alte spatii înseamna restrângerea exercitiului dreptului la viata privata. Singura justificare legitima a intruziunii statului în dreptul la viata privata o constituie finalitatea acesteia, data de numarul urmaririlor penale declansate, al trimiterilor în judecata prin rechizitoriu si, mai ales, de numarul condamnarilor definitive aplicate de instante.

Este de subliniat si faptul ca legislatia româna nu prevede posibilitatea unei persoane a carei viata privata a facut obiectul unei monitorizari din partea S.R.I. de a actiona în justitie pentru a obtine despagubiri pentru prejudiciile care i-au fost aduse, pentru simplul fapt ca ea nu afla niciodata despre ingerinta în viata sa privata. Din aceasta perspectiva accesul persoanei la justitie este imposibil de realizat, iar posibilitatea ei de a obtine un remediu pentru dreptul încalcat este nula.

 

4. RECOMANDARI

Având în vedere cele prezentate anterior, precum si faptul ca majoritatea cauzelor împotriva României pun în discutie solutiile pronuntate de catre instantele de judecata si modul în care au actionat procurorii, SoJust recomanda urmatoarele:

                    implementarea în cel mai scurt timp a prevederilor Recomandarii (2004) 4E a Comitetului Ministrilor Consiliului Europei;

                    acordarea unei importante deosebite educatiei în domeniul drepturilor omului si includerea cursului privind protectia europeana a drepturilor omului în curricula facultatilor de drept, politie, stiinte administrative si politice, stiinte sociale etc.;

                    efectuarea de modificari legislative în vederea eliminarii contradictiilor, lipsei de claritate si coerenta a actelor normative în vigoare; în acest sens ar trebui creat un departament special în cadrul Ministerului Justitiei sau Consiliului Legislativ care sa verifice compatibilitatea întregii legislatii;

                    cunoasterea si însusirea mai buna a jurisprudentei CEDO de catre instantele interne si aplicarea directa a hotarârilor CEDO de catre magistratii români, chiar înaintea unor modificari legislative;[47] precum si adoptarea la nivel national a unui plan clar de pregatire continua a magistratilor in privinta cunoasterii in profunzime a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului

                    adoptarea unei strategii nationale privind responsabilizarea  organelor administratiei publice care dispun vânzarea imobilelor catre chiriasi prin încalcarea hotarârilor instantelor ce au dispus restituirea în natura catre proprietar, prin instituirea unor sanctiuni clare:

                    adoptarea unei strategii nationale privind responsabilizarea  corpului magistratilor în vederea interpretarii si aplicarii uniforme a legii.

                    adoptarea unei legislatii care sa interzica explicit autoritatilor implicate în proceduri judiciare (politie, parchet, servicii speciale, instante) dar si celorlalte autoritati ale statului (guvern, ministere, parlament, autoritati judetene ori locale) sa se pronunte cu privire la vinovatia unei persoane înainte de existenta unei hotarâri judecatoresti definitive de condamnare.

 

 

 

*

*       *

[1] Din aceasta suma totala situatia sumelor de achitat, la 1 iunie 2006: 4.382.569,6 EURO; 153.655 USD; 424.100,82 franci francezi.

[2] Raportul Ministerul Finantelor Publice, iulie 2006.[3] Cunoasterea drepturilor omului a constituit obiectul preocuparilor la nivel ONU (în 1993 a fost

elaborat „Planul de actiune de la Viena”, urmat de Decada ONU pentru educatia în domeniul drepturilor omului în perioada 1995-2004 si de Programul Mondial educatia în domeniul drepturilor omului din 2005 pâna în prezent) si la nivelul Consiliului Europei (ratificarea Conventiei Europene pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale în 1993,  numeroase recomandari si planuri de actiune etc).

[4] Recomandarea (2004) 4E din 2004 este disponibila la urmatoarea adresa de Internet: https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=743277&BackColorInternet=9999CC&BackColorIntranet=FFBB55&BackColorLogged=FFAC75

[5] Mai, 2005 – Planul de actiune de la Varsovia al Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei.[6] Prof.dr.univ. Corneliu Bîrsan, judecatorul României la CEDO, citat de Curierul National, iulie 2006,

citat în http://www.curierulnational.ro/?page=articol&editie=1221&art=79285. [7] Nu trebuie uitat ca „Primul judecator al Curtii este judecatorul national” .[8] Norme, care prin ratificare devin pate integranta a legislatiei nationale.[9] Statistica Agentului Guvernamental.[10] Raportul referitor la prezenta cazurilor României în atentia CEDO si a Comitetului Ministrilor al

Consiliului Europei, elaborat de Cabinetul Primului Ministru al României în data de 7 mai 2006. O traducere a hotarârilor CEDO cu privire la România este disponibila la http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=9503

[11] Raportul referitor la prezenta cazurilor României în atentia CEDO si a Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, elaborat de Cabinetul Primului Ministru al României în data de 7 mai 2006.

[12] Idem.[13] A se vedea cauza Barbera, Messegue si Jabardo vs. Spania, 6 decembrie 1988[14] A se vedea cauza Allenet de Ribemont vs. Franta, 10 februarie 1995

[15] A se vedea Hotarârea nr. 1/2005 a CEDO, publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 796/01.09.2005. Poate fi consultata la adresa: http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1290_ro.doc .[16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] A se vedea pe larg: http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp .[19] Ibidem. [20] Presa locala a relatat pe larg acest proces. A se vedea: http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z08022006&idx=147, http://www.zi-de-zi.ro/fullnews1.php?ID=10047&IDQ=hadareni , http://www.zi-de-zi.ro/fullnews1.php?ID=12168&IDQ=hadareni .[21] a se vedea: http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z28042006&idx=138 .[22] Poate fi consultat in extenso la: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=26856&idlnk=&cat= .[23] A se vedea Hotarârea CEDO nr. 2/2005: http://www.scj.ro/strasbourg/moldovan%20romania%20R.html .[24] ibidem. [25] Hotarârea ÎCCJ citata mai sus: http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp.

[26] Înfiintata ca asociatie non-profit în ianuarie 1990, asociatia are caracter socio-profesional, filosofic, educativ, având drept scop ridicarea nivelului spiritual al oamenilor prin promovarea teoriei si practicilor yoga.

[27] Subliniem usurinta cu care, în România, se ajunge la o perchezitie: este de ajuns sa fie începuta urmarirea penala pentru o fapta, in rem, si practic orice persoana, care poate sa nu aiba nici o legatura cu acea cauza, sa fie supusa unei perchezitii domiciliare.

[28] Bunurile ridicate au fost: buletine de identitate, acte si contracte oficiale, acte de proprietate de case si masini, documente contabile, bani, bijuterii, computere, aparate video, camere foto si video, haine, ceasuri, lenjerie, pantofi,  alimente, carti si reviste, casete audio-video, cartele telefonice, etc. Peste 100 de cereri adresate parchetului pentru restituirea bunurilor au fost respinse sub pretextul ca bunurile “pot avea legatura cu cauza”. Ramâne de stabilit în ce masura astfel de bunuri, ca cele enumerate mai sus, au legatura cu calculatoarele si tehnologia IT .

[29] http://www.mpublic.ro/presa/2004/c_03_30_2004.htm     [30] http://www.mpublic.ro/presa/2004/c_08_16_2004.htm [31] http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/24_02_2006__3092_ro.doc, http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/24_02_2006__3093_ro.doc [32] A se vedea, de exemplu, interventia de la Tribuna Senatului Romaniei a senatorului Radu Tirle

referitor la o întâlnire MISA http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6128&idm=2,04&idl=1 [33] Decizia din 21 oct.2005, Cazul nr. o 2913-05.[34] Publicata în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 289/14 noiembrie 1996.[35] Publicata în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 468/1 iulie 2003.[36] Publicata în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 677/7 august 2006.[37] A se vedea, spre exemplu: Legea nr. 143/2000 (publicata în „Monitorul oficial al României”, partea

I, nr. 362/3 august 2000), Legea nr. 78/2000 (publicata în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 219/18 mai 2000), Legea nr. 656/2002 (publicata în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 904/12 septembrie 2002), Legea nr. 39/2003 (publicata în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 50/29 ianuarie 2003).

[38] A se vedea: Legea nr. 535/2004 (publicata în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 1161/8 decembrie 2004).

[39] În mod exceptional, daca exista urgenta, interceptarile si înregistrarile pot fi dispuse de procuror, în conditiile prev. de art. 912 alin. 2, 3 C.pr.pen., sau, în cadrul prevazut de Legea nr. 535/2004, pot fi efectuate de organele de stat specializate cu atributii în domeniu, în lipsa unei autorizatii, dar cu respectarea art. 22 din Lege.

[40] A se vedea, cu titlu de exemplu: Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Hotarârea Klass si altii contra Germaniei din 6 septembrie 1978, Hotarârile Kruslin si Huvin contra Frantei din 24 aprilie 1990, în V. Berger, Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, editia a III-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2001, p. 436 si urm., Hotarârea Valenzuela Contreras contra Spaniei din 30 iulie 1998.

[41] A se vedea: punctul de vedere adoptat de FSD asupra interceptarii convorbirilor telefonice de catre SRI, publicat pe pagina de internet: http://www.osf.ro/ro/eveniment_detaliu.php?id_eveniment=8.

[42] http://sri.ro/index.php?nav=cultura&subnav=cics&dnav=prpr&ddnav=&ddnav=detalii&sbnav=cultura_de_securitate&dbnav=detalii&id=3 si retras la scurt timp dupa aceea!!!

[43] Publicata în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 163/7 august 1991.[44] Potrivit art. 20 din Lege „amenintarile la adresa securitatii nationale a României, prevazute la

art. 3 din Legea nr. 51/1991….. constituie temeiul legal pentru a se propune procurorului de catre organele de stat cu atributii în domeniul securitatii nationale, în cazuri justificate, sa solicite autorizarea efectuarii unor activitati în scopul culegerii de informatii, constând în: interceptarea si înregistrarea comunicatiilor….”, iar conform art. 21 alin. 4, “daca în termen de 24 de ore de la înregistrarea cererii se apreciaza ca propunerea este întemeiata si sunt întrunite toate conditiile prevazute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie sau înlocuitorul de drept al acestuia solicita în scris presedintelui Înaltei Curti de Casatie si Justitie autorizarea activitatilor propuse”. Solicitarea este examinata de judecatori, în camera de consiliu, care o admit sau o resping motivat, prin încheiere.

[45] Durata de timp scursa din momentul aplicarii dispozitiilor art. 911-916 C. pr. Pen., potrivit modificarilor aduse prin Legea nr. 281/2003 pâna la intrarea în vigoare a Legii nr. 535/2004.

[46] Argumentele redate sunt exprimate si în literatura de specialitate - a se vedea: D. Lupascu, Unele observatii privind interceptarile si înregistrarile audio sau video, în „Dreptul” nr. 2/2005, p. 169 si urm.

[47] SoJust împartaseste propunerile incluse în adresa nr. 50844/07.06.2006 trimisa de Ministerul Afacerilor Externe si Ministerul Justitiei în atentia Presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.