DREPTURILE OMULUI ÎN LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ

1.1. Apariţia şi evoluţia preocupărilor internaţionale pentru protecţia

drepturilor omului.

Încă din timpurile cele mai vechi, pe planul relaţiilor dintre state s-au manifestat

anumite preocupări cu caracter umanitar. Ele vizau însă numai anumite categorii,

specifice, determinate, ca de pildă trimişii diplomatici (solii) cărora li se recunoştea

inviolabilitatea (sancti habentur legati), sau persoanele necombatante (femeile, copiii)

care urmau să fie cruţate în cazul cuceririi unor cetăţi.1

Cu timpul, dreptul internaţional umanitar - într-o formă mai mult sau mai puţin

dezvoltată - s-a afirmat în legătură cu apariţia şi dezvoltarea normelor cutumiare şi

convenţionale de purtare a războaielor.2 Evoluţia acestui capitol al dreptului internaţional

după 1648 este dominată de ideea că nu le este permis beligerantilor să folosească forta

peste limitele necesare realizării scopului războiului şi că nu sunt permise acele forme de

violenţă care nu sunt absolut necesare pentru obţinerea victoriei, războiul fiind considerat

numai un raport între state, iar nu între indivizi. Prin Declaraţia de la St.Petersburg din 11

decembrie 1868, părţile semnatare ale acestui document s-au angajat să renunţe, în caz de

război, la folosirea unor proiectile care cântăresc mai puţin de 400 gr., a proiectilelor

explozibile sau încărcate cu substanţe inflamabile. Ulterior, conferinţele de la Haga din

1899 şi 1907 au înfăptuit o amplă codificare a legilor şi obiceiurilor războiului.

Se poate afirma, fără riscul de a greşi, că în întreaga perioadă istorică ce a

precedat crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, preocupările pentru drepturile omului au

avut un caracter limitat şi circumstanţiat la anumite aspecte. Astfel, în condiţiile Pactului

Ligii Naţiunilor, document care nu a interzis războiul ci numai l-a condiţionat de

îndeplinirea prealabilă a unor încercări de conciliere, au existat anumite tendinţe de a

promova documente internaţionale care să asigure protecţia drepturilor omului, în

legătură cu unele aspecte specifice. Aşa, de pildă, alături de continuarea preocupărilor

pentru elaborarea unor norme umanitare în cadrul regulilor admise de purtare a

războiului3 au fost promovate noi iniţiative pe linia elaborării dreptului international

penal, a sancţionării unor fapte deosebit de grave care periclitau interesele întregii

comunităţi internaţionale .

În această privinţă sunt demne de semnalat acţiunile pentru combaterea sclaviei,

concretizarea într-un prim instrument juridic adoptat la Geneva, încriminat printr-o

convenţie încheiată la Geneva la 26 iunie 1936, a comerţului cu femei şi copii, interzis

categoric prin convenţiile de la Geneva din 30 septembrie 1921 şi 11 octombrie 1933,

care dezvoltă prevederile convenţiilor anterioare, adoptate în această problemă la Paris, la

18 mai 1904 şi 4 mai 1910 etc.4

Odată cu adoptarea Cartei Naţiunilor Unite, problemele drepturilor omului s-au

putut afirma pentru prima dată în întreaga lor plenitudine, dat fiind faptul că însăşi Carta

O.N.U. proclama în art.1 pct.3, ca unul dintre scopurile organizaţiei, acela de a realiza

"cooperarea internatională în rezolvarea problemelor internationale cu caracter

economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea şi încurajarea respectării

drepturilor omului şi a libertătilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,

limbă sau religie" .

Sub egida Qrganizaţiei Naţiunilor Unite au fost elaborate remarcabile documente

internaţionale şi, în primul rând, Declarajia universală a drepturilor omului, din 10

decembrie 1948; au fost adoptate numeroase convenţii internaţionale prin care drepturile

omului au cunoscut substanţiale dezvoltări. Procesul elaborării drepturilor omului pe plan

internaţional a înregistrat - în anii care au trecut de la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor

Unite - o spectaculoasă dezvoltare, ducând la afirmarea şi a celei de "a treia" generaţii a

drepturilor omului. Dacă iniţial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil şi politic

ca drepturi ale omului şi cetăţeanului ("prima generaţie" ), dacă apoi preocupările pe plan

social au generat necesitatea recunoaşterii şi includerii în constituţiile statelor a unei "a

doua generatii" a drepturilor omului, drepturile economice şi sociale, în prezent

solidaritatea umană, responsabilitatea oamenilor în făurirea unui viitor comun au

proiectat la dimensiuni internaţionale cooperarea statelor pentru recunoaşterea şi

garantarea drepturilor dintr-o "a treia generatie" : dreptul la dezvoltare, dreptul la viaţă,

dreptul la pace, dreptul la un mediu înconjurător sănătos de viaţă, dreptul de a beneficia

de patrimoniul comun al umanităţii.5

Între cele trei generatii de drepturi ale omului se manifestâ o s'trânsâ şi

permanentâ legătură, deoarece devine tot mai evident în actualele condiţii ale evoluţiei

societăţii internaţionale că drepturile civile şi politice nu pot fi garantate independent de

cele ce privesc viaţa economică şi socială, tot aşa cum ambele categorii de drepturi se cer

a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din "generatia a treia" .

De aceea, încercările de a exagera importanţa unei anumite categorii de drepturi în dauna

celorlalte, de a contesta caracterul unora sau altora dintre drepturile recunoscute -

indiferent despre care drepturi ar fi vorba - riscă să aducă o atingere gravă conceptului

însuşi de drepturi ale omului, aplicării sale practice în viaţa internă a fiecărei ţări şi în

raporturile mondiale.

1.2. Analiza principalelor documente internaţionale care garantează

drepturile omului.

Aşa cum s-a arătat la punctul precedent, în perioada care a urmat constituirii

Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost adoptate numeroase documente internaţionale care

au dat expresie preocupărilor comunitătii statelor pentru apărarea, garantarea şi respectul

drepturilor omului. În rândul acestor documente se cuvine a menţiona, în primul rând,

"Declaraţia universală a drepturilor omului"6, document care a avut însemnătate

excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan

naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că

"recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor

egale şi inalienabile constituie fundamental libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume" .

Acest remarcabil document, care avea să deschidă noi perspective garantării şi

respectării drepturilor omului în întreaga perioadă postbelilcă, a fost adoptat la 10

decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu 48 de

voturi pentru şi nici un vot contra. Cu toate acestea, din diferite motive, un număr de opt

state (R.S.S.Bielorusă, Cehoslovacia, Honduras, Polonia, R.S.S.Ucraina, U.R.S.S.,

Uniunea Sud Africană şi Iugoslavia) s-au abţinut de la vot. Arabia Saudită a fost absentă

în momentul desfăşurării votului.

Declaraţia a fost adoptată în concordanţă cu prevederile cuprinse în preambulul

Cartei, art.l pct.3, care se referă în mod expres la "promovarea şi încurajarea respectării

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,

limbă sau religie" , precum şi cu dispoziţiile art.55, 56,62 şi 76 din Carta O.N.U.

Elaborarea documentului a fost pregătită de un comitet din care au făcut parte

eminenţi jurişti şi personalităţi ale vieţii sociale ale timpului, printre care doamna Eleonor

Roosevelt, soţia fostului preşedinte al S.U.A., şi profesorul francez Renee Cassin.

Cu prilejul adoptării "Declaraţiei" , în cadrul dezbaterilor Comitetului nr.3 al

Adunării Generale a O.N.U. pentru probleme sociale şi umanitare au fost făcute

importante declaraţii, care au subliniat importanţa adoptării acestui document. Doamna

Roosevelt a apreciat, de pildă, că Declaraţia "trebuie să devină Magna Charta pentru

întreaga umanitate". Delegatul britanic Davies a calificat documentul ca fiind "o piatră de

hotar pe drumul progresului uman" .

În ceea ce priveşte conţinutul său, trebuie subliniat de la bun început că

"Declaraţia" fundamentează necesitatea "ca drepturile omului sa fie ocrotite de

autoritatea legii" , învederând importanţa unei concepţii comune despre aceste drepturi

şi libertăţi pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale O.N.U. de a

promova, în colaborare cu organizaţia, respectul universal şi efectiv faţă de drepturile

omului şi libertăţile fundamentale.

Declaraţia universală a drepturilor omului înscrie în conţinutul său o serie de

principii de cea mai mare însemnătate ca, de pildă, acela că toate fiinţele umane se nasc

libere şi egale în demnitate şi în drepturi, că fiecare om se poate prevala de drepturile şi

libertăţile fundmnentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau

religie, că oricare fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei

sale, că nimeni nu va putea fi ţinut în sclavie, nici în servitute, că toţi oamenii sunt egali

în fata legii, că nimeni nu poate fi supus la torturi sau tratamente inumane, că nici o

persoană nu poate fi arestată, deţinută sau exilată în mod arbitrar.

Dintre alte drepturi înscrise în acest document se mai pot menţiona, în mod

deosebit, dreptul pe care fiecare om îl are la cetătenie, la libertatea gândirii, la

întemeierea unei familii, la respectul vieţii sale personale.

Pe plan economic sunt de remarcat acele prevederi în legătură cu dreptul la

muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul de a se asocia în sindicate,

dreptul la odihnă şi recreaţie, dreptul fiecărui om la un nivel de trai care să-i asigure

sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale.

Declaraţia acordă o atenţie dintre cele mai mari dreptului la învăţătură, înscriind

ideea gratuităţii învăţământului elementar şi general, a accesibilităţii învâţământului

tehnic şi profesional şi a posibilităţii egale de acces tuturor, pe bază de merit, în

învăţământul superior.

Printre alte prevederi ale acestui însemnat document, demne de a fi reţinute, se

înscrie şi aceea că orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa

culturală a colectivităţii, de a se bucura de alte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la

binefacerile lui, de a beneficia de ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din

orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.

Prefigurând o serie de dezvoltări care aveau să fie amplu enunţate în documente

ulterioare, Declaraţia prevede că orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi

internaţională în care drepturile înscrise în Declaraţie să fie înfăptuite.

Corelând problema promovării respectării efective a drepturilor omului de o

dezvoltare democratică normală şi autentică, Declaraţia înscrie dreptul fiecărei persoane

la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, dreptul fiecărui om de a lua parte la

conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi,

precizând că "voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat" .

Oferind imaginea unui tablou al îmbinării armonioase a intereselor individuale şi

a celor colective, Declaraţia precizează că orice persoană are şi anumite îndatoriri faţă de

colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină

a personalităţii sale.

Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei

internaţionale a drepturilor omului după adoptarea Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului a constituit punctul de plecare al unei vaste acţiuni de

elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au

întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi. Trebuie remarcat, totodată, că o serie de

state care şi-au dobândit independenţa după anul 1960 (de pildă Republica Mali, Togo,

Coasta de Fildeş, Gabon, Dahomey, Ciad) au afirmat în mod expres în textul

constituţiilor lor adeziunea la principiile cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, fapt ce relevă că pe teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit nu numai o

formă moral-politică, dar şi o forţă juridică incontestabilă.

În legătură cu " forţa juridică" a Declaraţiei din 1948, în literatura de specialitate

s-au exprimat mai multe puncte de vedere. Astfel, unii autori entuziaşti au susţinut ideea

obligativităţii generale a acestui document, în timp ce alţii, mai degrabă pesimişti, i-au

atribuit doar o valoare politică, de recomandare adresată statelor. Evoluţiile înregistrate în

problemele drepturilor omului pe plan mondial în ultimii ani au mers însă în direcţia

recunoaşterii valorii juridice a "Declaraţiei" .

Reafirmarea principiilor cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

prin numeroase documente internaţionale (tratate, declaraţii comune, comunicate etc.) ca

şi referirile care se fac tot mai frecvent la valoarea juridică a promovării sale, atestă faptul

că "Declaraţia" a devenit în prezent o componentă a dreptului internaţional cutumiar,

prevederile sale de bază fiind consacrate de o practică de peste 40 de ani, de numeroase

documente, interne şi internaţionale, care au reconfirmat forţa universală a marilor idei

cuprinse în acest document.

"Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale"7 -

document istoric care a marcat fundamentarea politico juridică a decolonizării - enunţă în

mod neechivoc ideea că "Supunerea popoarelor unei subjugări, dominaţii şi exploatări

străine constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei

Naţiunilor Unite şi o piedică în calea promovării păcii şi cooperării mondiale" .

Fundamentând legătura strânsă care există între respectarea şi garantarea

drepturilor omului şi înfăptuirea dreptului naţiunilor la autodeterminare, documentul

precizează că vor fi luate măsuri imediate în teritoriile de sub tutelă, teritoriile

neautonome şi în toate celelalte teritorii care n-au obţinut încă independenţa, pentru a fi

transferată întreaga putere populaţiilor acestor teritorii, fără condiţii sau rezerve, conform

voinţei şi dorinţei lor liber exprimate, fără nici un fel de distincţie de rasă, credinţă sau

culoare, în scopul de a le permite să se bucure de independenţă şi de o libertate completă.

Declaraţia reafirmă - în încheierea prevederilor sale - că toate statele trebuie să

observe cu fidelitate şi în mod strict prevederile Cartei Naţiunilor Unite, ale Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului şi ale Declaraţiei privind acordarea independenţei ţărilor

şi popoarelor coloniale, pe baza egalităţii, neamestecului în treburile interne ale statelor,

respectului drepturilor suverane şi integrităţii teritoriale a tuturor popoarelor.

"Declaraţia Naţiunilor Unite asupra înlăturării oricăror forme de discriminare

rasială"8, întărind şi dezvoltând ideile înscrise în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precizează că orice formă de discriminare

rasială şi, în special, politica întemeiată pe prejudecata superiorităţii rasiale sau pe ura de

rasă, înseamnă nu numai o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, dar şi un act

de natură să primejduiască relaţiile prieteneşti între popoare, cooperarea între naţiuni,

pacea şi securitatea internaţională.

În Declaraţie se arată că discriminarea între oameni pe motive de rasă, culoare

sau origine etnică constituie o jignire a demnităţii umane şi trebuie condamnată ca o

nerecunoaştere a principiilor Cartei Natiunilor Unite, ca o încălcare a drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale, ca o piedică în calea relaţiilor prieteneşti şi paşnice dintre

naţiuni şi ca un fapt de natură a tulbura pacea şi securitatea popoarelor.

În anii care au urmat, sub influenţa tendinţei tot mai accentuate pentru reînnoirea

relaţiilor internaţionale, pentru afirmarea tuturor statelor suverane şi independente pe plan

internaţional, au fost adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite numeroase

documente care au reconfirmat principiile de bază ale protecţiei internaţionale a

drepturilor omului.

Declaraţiile şi rezoluţiile la care ne-am referit, reprezentând importante puncte de

vedere politice convergente ale statelor, au deschis drumul adoptării unor convenţii

internaţionale privind protecţia internaţională a drepturilor omului, instrumente care

reafirmă şi dezvoltă normele de drept internaţional existente în această materie.

Asemenea instrumente juridice se referă fie la problematica de ansamblu a

materiei drepturilor omului (ca de pildă, "Pactele drepturilor omului" ), fie la anumite

aspecte determinate ale ocrotirii acestor drepturi ca, de pildă, naţionalitatea, drepturile

femeii, căsătorie, familie, combaterea unor infracţiuni care lovesc în interesele unei

colectivităţi umane, cum ar fi genocidul, lupta împotriva discriminărilor etc.9

Primul, ca dată, dintre instrumentele juridice internaţionale destinate protecţiei

drepturilor omului, este "Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de

genocid"10, intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951. Acest instrument reafirmă, în

preambulul său, calificarea dată genocidului de Adunarea Generală a O.N.U. în 1946,

drept "crimă de drept internaţional, în coreţaţie cu spiritul şi scopurile Naţiunilor Unite,

pe care lumea civilizată o condamnă" ,consacrând angajamentul expres al statelor-părţi la

convenţie de a sancţiona genocidul, oricând s-ar comite el, în timp de pace sau în timp de

război.

Prin conţinutul lor, pot fi considerate acte de genocid, în conformitate cu

prevederile acestei convenţii, omorul, atingerea integrităţii psihice sau mintale a

membrilor unui grup national, etnic, rasial sau religios, supunerea intenţionată a

membrilor grupului unor astfel de condiţii antrenâd distrugerea sa fizică, totală sau

parţială, împiedicarea naşterilor în cadrul grupului, transferul forţat al copiilor de la un

grup la altul.

Convenţia sancţionează atât faptele de genocid propriu-zise, cât şi înţelegerea în

vederea comiterii genocidului, instigarea directă şi publică pentru a comite genocidul,

tentativa şi complicitatea.

"Convenţia relativă la statutul refugiaţilor"11 şi "Protocolul cu privire la statutul

refugiaţilor".12

Aceste instrumente juridice, care se numără printre cele mai vechi adoptate de

O.N.U., vizează, în esenţă, protecţia juridică a persoanelor refugiate, prin aceasta

înlelegându-se persoanele care se încadrează în instrumentele juridice încheiate anterior,

cu acelaşi obiect, dar şi persoanele care, în urma unor evenimente survenite înainte de 1

ianuarie 1951 şi unor temeri justificate de a fi persecutate datorită rasei, religiei,

naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor politice, se află în afara

ţării a căror cetăţenie o au şi nu pot sau - datorită acestei temeri - nu doresc protecţia

acestei ţări. În aceeaşi definiţie se încadrează şi persoanele care, neavând nici o cetăţenie

şi găsindu-se în afara ţării în care îşi aveau reşedinţa, ca urmare a unor evenimente de

genul celor menţionate, nu pot sau, datorită respectivei temeri, nu doresc să se reîntoarcă.

Sunt stabilite o serie de drepturi în favoarea refugiaţilor, la unele dintre

prevederile prin care sunt recunoscute aceste drepturi statele participante neputând face

rezerve (de pildă, în ceea ce priveşte discriminarea). Pentru anumite domenii, refugiaţilor

li se asigură drepturi care trebuie să fie aceleaşi cu cele acordate naţionali lor ţării unde ei

se află, pentru altele fiind însă aplicate reglementările ce privesc pe străini.

"Convenţia cu privire la drepturile politice ale femeii"13, reconfirmând ideea deja

enunţată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, că orice persoană are dreptul de a

lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale fie direct, fie prin intermediul unor

reprezentanţi şi de a avea acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale,

înscrie în mod expres prevederea că femeile vor avea, în condiţii de egalitate cu bărbaţii,

drept de vot în orice alegeri făiră nici o discriminare, că vor putea fi, în condiţii de

deplină egalitate cu bărbaţii, alese în organismele politice, constituite în virtutea

legislaţiei naţionale.

"Convenţia privimd lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului"14

vizează protecţia şi garantarea drepturilor omului într-un domeniu specific: învăţământul.

Ea condamnă înlăturarea unei persoane sau a unui grup naţional sau rasial de la accesul la

diversele tipuri sau grade de învăţământ, limitarea la un nivel inferior a educaţiei unei

persoane sau unui grup, instituirea unor sisteme de învăţământ separate pentru persoane

sau grupuri, plasarea unor persoane sau grupuri într-o situaţie incompatibilă cu

demnitatea umană.

Sunt înscrise, în sarcina statelor, o serie de obligaţii concrete vizând abrogarea

oricăror dispoziţii legislative şi administrative, precum şi a oricăror practici, care ar

comporta o discriminare în domeniul învăţământului; sunt consacrate, de asemenea,

nediscriminarea la admiterea în instituţiile de învăţământ, la atribuirea de burse,

obligativitatea şi gratuitatea învăţământului elementar, accesibilitatea învăţământului

mediu şi a celui superior, nediscriminarea în pregătirea pentru profesiunea didactică ş.a.

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasialăl5 califică drept "discriminare rasială" orice deosebire, excludere, restricţie sau

preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine natională sau etnică, având

ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoaşterea, folosirea sau exercitarea în

condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniile

politic, economic, social şi cultural sau în orice alt domeniu al vieţi i publice.

Statele-părţi se angajează, potrivit prevederilor convenţiei, să nu recurgă la acte

sau practici de discriminare rasială, să interzică discriminarea rasială prin toate

mijloacele corespunzătoare, inclusiv - dacă împrejurările o cer - prin măsuri legislative,

să ia măsuri speciale şi concrete, dacă este cazul, pentru a asigura dezvoltarea sau

protecţia anumitor grupuri rasiale. Se consacră, de asemenea, prin acest instrument juridic

internaţional, condamnarea propagandei rasiale, a oricărei organizaţii care se inspiră din

idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase, prevăzându-se introducerea unor

sancţiuni împotriva celor care practică asemenea idei.

Pentru asigurarea respectării prevederilor convenţiei este instituit un mecanism de

informare, conciliere şi anchetă. Un organ special denumit "Comitetul pentru eliminarea

discrimindrii rasiale", compus din optsprezece experţi, care îşi exercită funcţiile cu titlu

individual, poate primi sesizări în legătură cu neaplicarea prevederilor convenţiei,

cmanând de la state sau chiar de la indivizi (numai în raport de statele care au făcut

declaraţii că acceptă competenţa Comitetului de a examina comunicări emanând de la

persoane sau grupuri de persoane ţinând de jurisdicţia lor). Primind sesizarea, Comitetul

va solicita explicaţii statului în cauză, care, dacă nu vor fi considerate satisfăcătoare de

statul autor al sesizării, declanşează o procedură de conciliere între cele două ţări prin

intermediul unei comisii ad hac. Aceasta va întocmi un raport care, dacă nu va fi

considerat satisfăcător de statele interesate, urmează să fie comunicat tuturor statelor-

părţi la convenţie. În cazul sesizări lor provenite din partea unor indivizi, Comitetul -

după primirea informaţiilor din partea statului în cauză şi a solicitantului - adresează

sugestiile şi recomandările sale eventuale statului-parte interesat şi petiţionarului.

Este de subliniat faptul că examinarea unei probleme - fie la solicitarea unui stat

sau a unei persoane particulare - nu poate fi efectuată de către comitet decât după ce

acesta s-a asigurat în prealabil că toate căile de recurs interne disponibile au fost folosite

sau epuizate în confonnitate cu principiile de drept general recunoscute.

Un moment important al activităţilor desfăşurate de Organizaţia Naţiunilor Unite

pe linia apărării, promovării şi respectării drepturilor omului l-a constituit adoptrea celor

două Pacte internaţionale ale drepturilor omului: "Pactul internaţional cu privire la

drepturile economice, sociale şi culturale" şi "Pactul internaţional cu privire la drepturile

civile şi politice".16

Cele două documente - Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,

sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice - au fost

adoptate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite ca urmare a unui îndelung

proces de elaborare, la care au participat jurişti din numeroase ţări ale lumii.

Înscrierea drepturilor omului în cadrul a două documente internaţionale distincte

se datorează faptului că, la timpul respectiv, în rândul statelor participante s-au manifestat

deosebiri de vederi în legătură cu drepturile civile şi politice, considerate ca drepturi

existente şi recunoscute în comunitatea statelor, şi drepturile economice şi sociale,

apreciate de unii participanţi ca fiind numai obiective de perspectivă pentru garantarea şi

consacrarea cărora urmează să se aţioneze încă, în continuare, pe plan juridic.

Ambele instrumente juridice reafirmă, în primul lor articol, dreptul popoarelor la

autodeterminare, evidenţiind prin aceasta legătura strânsă care există între înfăptuirea

acestui perincipiu fundamental al dreptului international şi respectarea drepturilor omului.

"Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele îşi

determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şi

culturală" - se arată în primul articol al Pactelor.

Cele două pacte cuprind prevederi care interzic a se adopta măsuri derogatorii de

la obligaţiile asumate de state. Asemenea prevederi sunt mai severe în cadrul Pactului cu

privire la drepturile civile şi politice, pentru care se cere să se notifice că "un pericol

public excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi este proclamat printr-un act oficial".

Măsurile derogatorii vor trebui comunicate celorlalte state, inclusiv data la care s-a pus

capăt derogărilor. Pentru drepturile economice şi sociale, acestea nu pot fi supuse decât

"la limitările stabilite de lege, numai în măsura compatibilă cu natura acestor drepturi şi

exclusiv în vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică". De

remarcat este şi prevederea - înscrisă în ambele pacte - potrivit căreia nici o dispoziţie

cuprinsă în continutul lor nu ar putea fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare

sau un individ dreptul de a săvârşi acte vizând suprimarea şi restrângerea drepturilor şi

libertăţilor.

Urmărind o eficientă cât mai mare în realizarea practică a prevederilor lor, cele

două documente consacră o procedură de informare către comunitatea internaţională de

către statele membre. Potrivit prevederilor Pactului internaţional cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale, statele membre sunt obligate să prezinte periodic

Secretarului General al O.N.U. rapoarte cu privire la progresele obţinute în aplicarea

drepturilor enumerate, rapoartele fiind discutate de Comisia drepturilor omului a O.N.U.

şi Consiliul Economic şi Social. În ce priveşte Pactul international cu privire la drepturile

politice şi civile, acesta a instituit şi un Comitet al drepturilor omului, compus din

optsprezece membri, care are competenţa de a primi rapoarte din partea statelor în

legătură cu modul de aplicare a acestor drepturi în ţările respective, dar şi plângeri

individuale din partea cetăţenilor statelor care au acceptat procedura specială consacrată

în Protocolul facultativ, la care sunt parţi, în momentul de faţă, 38 de state.

În cuprinsul lor, cele două documente detaliază, în funcţie de specificul obiectului

lor, cele două mari categorii de drepturi care formează obiectul reglementării: pe de o

parte, drepturile economice, sociale şi cultura le, iar pe de altă parte, drepturile civile şi

politice.

Astfel, "Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi

culturale" prevede exercitarea acestor drepturi fără nici o dicriminare întemeiată pe rasă,

culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, origine naţională sau

socială, avere, naştere sau orice altă împrejurare. El consacră, printre altele, dreptul pe

care îl are orice persoană de a se bucura de conditiile de muncă juste şi prielnice, care să

asigure, îndeosebi, un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare

egală, dreptul pe care îl are orice persoană în vederea favorizării şi ocrotirii intereselor

sale economice, de a forma împreună cu alte persoane sindicate, dreptul la securitate

socială ş,a.

Dintre alte prevederi ale acestui document se mai pot mentiona: acordarea unei

asistente cât mai largi familiei - elementul natural şi natural şi fundamental al societăţii -,

o ocrotire specială mamelor, copiilor şi adolescenţilor, dreptul oricărei persoane la un

nivel de trai suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte şi

locuinţe suficiente, precum şi la o îmbunătăţire continuă a condiţilor sale de existenţă.

Sunt, de asemenea, înscrise prevederi în legătură cu îmbunătăţirea metodelor de

producţie, o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare, scăderea mortalităţii noilor

născuţi şi a mortalităţii infantile, îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale

igienei industriale, asigurarea exercitării dreptului la educaţie, a dreptului de a participa la

viaţa culturală, ca şi libertatea cercetării ştiinţifice şi activităţilor creatoare.

"Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice" înscrie o largă

gamă de drepturi, printre care dreptul la viaţă, interzicerea torturii, sclaviei, comerţului cu

sclavi şi muncii forţate, dreptul pe care îl are fiecare om la libertate şi la securitatea

persoanei sale, dreptul persoanelor arestate sau deţinute de a fi tratate în mod uman,

egalitatea în faţa tribunalelor, dreptul oricărei fiinţe umane de a i se recunoaşte

pretutindeni personalitatea juridică, respectul vieţii personale şi de familie, libertatea

conştiinţei, gândirii şi a religiei, dreptul de asociere, dreptul de întrunire paşnică, dreptul

de a întemeia o familie, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, de a alege

şi de a fi ales, de a avea acces la condiţii generale de egalitate, la funcţiunile publice din

ţara sa ş.a.

O dispoziţie importantă a acestui document este şi aceea care prevede că în statele

în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestor

minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului

lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi

limba maternă.

"Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra

umanităţii"17, reamintind rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. cu privire la extrădarea

şi pedepsirea criminalilor de război, consacră angajamentul statelor-părţi la acest

document de a adopta, în conformitate cu prevederile lor constituţionale, orice măsuri

legislative sau de alt ordin care ar fi necesare pentru a asigura imprescriptibilitatea

crimelor menţionate. Se prevede, de asemenea, angajamentul statelor de a adopta toate

măsurile interne, legislative sau de alt ordin, care ar fi, necesare pentru a permite

extrădarea, în conformitate cu dreptul internaţional, a persoanelor vizate. Potrivit

prevederilor convenţiei, dispoziţiile sale se aplică atât autorilor, complicilor şi

instigatorilor la asemenea crime, persoanelor care participă la o înţelegere în vederea

comiterii lor, cât şi reprezentanţilor autorităţii de stat care tolerează comiterea unor astfel

de fapte.

"Convenţia internaţională cu privire la eliminarea şi reprimarea crimei de

apartheid"18, adoptată în 1973, printr-o rezoluţie a Adunării Generale a O.N. U., califică

apartheid-ul drept crimă împotriva umanităţii, iar actele inumane rezultând din politicile

şi practicile de apartheid, de segregaţie şi discriminare rasială, drept crime împotriva

normelor dreptului internaţional, a scopurilor şi principiilor Cartei O.N.U.

Prin crima de apartheid, convenţia defineşte o serie de acte inumane comise în

scopul de a institui dominaţia unui grup rasial împotriva unui alt grup şi de a-i oprima,

în special refuzând membrilor unui astfel de grup dreptul la viaţă şi la libertatea

persoanei, ori de a-i impune condiţii de viaţă de natură a prilejui distrugerea sa fizică,

totală sau parţială. Sunt de asemenea încriminate faptele de a lua măsuri legislative sau de

altă natură în scopul de a împiedica membrii unor astfel de grupuri rasiale de a participa

la viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţării, de a lua măsuri în scopul divizării

populaţiei după criterii rasiale, de a exploata munca membrilor unui grup rasial, de a

persecuta - lipsindu-le de libertate şi alte drepturi - persoanele sau organizaţiile care se

pronunţă împotriva unor asemenea politici.

Sunt condamnate, în conformitate cu prevederile acestei convenţii, atât faptele

acelora care comit asemenea acte cât şi ale celor care favorizează sau încurajează politica

de apartheid, ori colaborează la realizarea ei.

Consacrând principiul universalităţii justiţiei penale pentru astfel dc fapte,

convenţia recunoaşte dreptul fiecărui stat de aj udeca şi sancţiona faptele de apartheid,

indiferent dacă ele au fost săvârşite pe teritoriul lor ,au pe teritoriul altui stat, sau dacă

este vorba de cetăţenii proprii, străini sauau apatrizi. Totodată, potrivit prevederilor

convenţiei, statele părţi se angajează a satisface cererile de extrădare, în conformitate cu

legislaţia lor internă şi tratatele internaţionale, în situaţiile în care nu ar exercita jurisdicţia

lor proprie.

"Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane

sau degradante".19 Convenţia dezvoltă o serie de idei cuprinse în Carta Organizaţiei

Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală , a Drepturilor Omului.

Documentul - care se încadrează în eforturile generale ale comunităţii

internaţionale pentru eradicarea oricăror practici care lezează demnitatea fiinţei umane -

înscrie o serie de obligaţii concrete pentru statele părţi ca, de pildă, aceea de a interzice şi

pedepsi comiterea actelor de tortură de către reprezentanţii autorităţilor publice sau de

alte persoane, de a încrimina orice acte de tortură precum şi complicitatea la săvârşirea

lor, de a pedepsi pe cei ce săvârşesc asemenea acte, potrivit gravităţii faptelor lor, ori de

a-i extrăda, după caz. Se prevede totodată în sarcina statelor obligaţia de a educa în mod

corespunzător persoanele civile şi militare însărcinate cu aplicarea legilor, cu paza,

interogarea ori tratamentul persoanelor care se at1ă în stare de arest.

O importantă prevedere în ceea ce priveşte dreptul procesual este aceea că

declaraţiile obţinute prin torturâ nu vor putea invocate ca element de probă în nici o

procedură, cu excepţia cazului când sunt folosite împotriva persoanei acuzată de a fi

săvârşit acte de tortură. Victimelor actelor de tortură li se garantează dreptul de a obţine

reparaţii şi de a fi despăgubite în mod echitabil şi adecvat. Potrivit prevederilor

convenţiei, statele au obligaţia de a interzice nu numai actele de tortură, dar şi orice fel de

acte ce reprezintă pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

Convenţia crează un Comitet internaţional împotriva torturii, compus din 10

experţi de înaltă moralitate, care posedă o competenţă recunoscută în domeniul

drepturilor omului, mandataţi cu titlu personal şi ţinând seama de o repartiţie geografică

echitabilă. Comitetului i se prezintă informări, de către statele părţi la convenţie, în

legătură cu măsurile pe care le-au adoptat pentru traducerea în viaţă a prevederilor sale,

având însă şi dreptul de a efectua anchete, ori de a solicita informaţii din partea statelor

părţi care acceptă competenţa sa. Pentru statele părţi care acceptă procedura menţionată

mai sus, Comitetul exercită o adevărată activitate de anchetă. Cu toate acestea, comitetul

nu are dreptul să aplice propriu-zis sancţiuni statelor şi nici să propună asemenea măsuri,

ci numai să informeze Organizaţia Naţiunilor Unite prin intermediul rapoartelor anuale.

În ceea ce priveşte diferendele între state privind interpretarea sau aplicarea

convenţiei, ele se rezolvă pe calea negocierilor, arbitrajului sau - dacă părţile nu au reuşit

să soluţioneze diferendul prin asemenea metode -, recurgându-se la Curtea Internaţională

de Justiţie.

O dispoziţie interesantă este aceea care prevede că, în cazul denunţării convenţiei,

o asemenea denunţare nu va putea împiedica Comitetul să examineze o chestiune care

privea ţara în cauză şi care era pe agenda Comitetului internaţional împotriva torturii.

"Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului".20 Situându-se pe

linia dezvoltării unor principii cuprinse în Delaraţia Universală a Drepturilor Omului şi

având în vedere necesitatea de a se acorda o protecţie specială copiilor, idee enunţată în

numeroase documente internaţionale, inclusiv de Declaraţia de la Geneva din 1924 cu

privire la drepturile copilului. Declaraţia drepturilor copilului adoptată de Adunarea

Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1959, Pactul internaţional

privind drepturile economice, sociale şi culturale (îndeosebi art.10), Convenţia detaliază

o serie de prevederi de bază privind protecţia copiilor. Astfel, ea consacră obligaţia

statelor părţi de a respecta drepturile enunţate de convenţie, de a asigura copiilor

protecţia şi îngrijirile necesare, de a lua toate măsurile legislative, administrative şi de

altă natură pentru a pune în practică drepturile recunoscute în convenţie.

Utilitatea unei asemenea convenţii în zilele noastre apare cu toată claritatea, dacă

ne gândim la faptul că, urmare condiţiilor demografice, "copiii reprezintă cea mai mare

minoritate existentă într-o societate. Spre deosebire de alte minorităţi, ea, din păcate, nu

se poate apăra singură, fiind necesară intervenţia unor membri ai majorităţii spre a

acţiona în interesul ei".21

Dintre prevederile cele mai importante consacrate de acest instrument juridic

internaţional se cuvin a fi semnalate dreptul inerent al copiilor la viaţă, de a-şi păstra

identitatea, inclusiv cetăţenia, numele şi relaţiile de familie, de a nu fi separaţi de părinţii

lor împotriva voinţei lor, de a se garanta copiilor capabili de discernământ dreptul de a-şi

exprima liber opiniile asupra problemelor care îi privesc, obligaţia statelor de a asigura

protecţia copiilor împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare, abuzuri, efectuarea

adopţiunilor în condiţii care să asigure posibilitatea unei dezvoltări armonioase a

personalităţii lor, un regim de protecţie specială pentru copiii handicapaţi fizic sau mental

etc.

Pe de altă parte, din punctul de vedere al sistemului nostru juridic intern, aplicarea

convenţiei implică perfecţionarea cadrului legislativ, reorganizarea instituţiei autorităţii

tutelare, trecerea anumitor atribuţiuini asupra instanţelor judecătoreşti, reînfiinţarea

consiliilor de familie, instituţie existentă până în anul 1953 în legislaţia română. 22

Constituind un document internaţional deosebit de relevant pe linia traducerii în viaţă a

marilor principii privind drepturile omului, convenţia conţine însă şi unele imperfecţiuni

datorită faptului că autorii documentului au aplicat mutatis mutandis anumite prevederi

din documentele internaţionale privind pe majori la viaţa copiilor, care prezintă un

anumit specific. Astfel, este discutabil în ce măsură se poate vorbi, în cazul copiilor, de

"viaţa intimă" , "migrare" , "libertate de asociere" , ţinând seama că aceştia nu dispun de

toate posibilităţile de discernământ care sunt specifice majorilor. După părerea noastră, ar

fi fost cazul să se facă cel puţin anumite diferenţieri între categorii de copii şi tineri,

prevăzându-se anumite plafoane de vârstă (cum face, de pildă, legislaţia civilă, legislaţia

muncii, legislaţia penală), legate de capacitatea de exerciţiu, discernământ etc.

Prevederile convenţiei urmează, în orice caz, să fie completate, în ceea ce priveşte

aplicarea lor, cu reglementările de bază cuprinse în legislaţia internă română şi

interpretate în spiritul asigurării unei protecţii efective pentru toţi copiii, respectându-se

normele de morală şi ordinea publică stabilite de statul român.

O însemnătate dintre cele mai mari pentru afirmarea pe planul dreptului

internaţional a cerinţelor majore ale respectării drepturilor omului în lumea contemporană

o are şi înscrierea acestei problematici în prevederile "Actului Final al Conferinţei pentru

Securitate şi Cooperare în Europa"23, document care, fără a constitui o convenţie

internaţională propriu-zisă, are totuşi o evidentă valoare politico-juridică.

Rezultat al unui amplu şi laborios proces de negocieri care s-a desfăşurat în

principal în trei faze, Actul final de la Helsinki reprezintă un document de o mare

complexitate, care marchează o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel

european şi mondial.

"Actul Final" se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate unei

concepţii unitare vizând principiile care guvernează relaţiile statelor europene, edificarea

încrederii şi anumite aspecte ale securităţii şi dezalmării pe continent, cooperarea în

domeniile economiei, ştiinţei şi tehnicii şi mediului înconjurător, cooperarea în domeniul

umanitar şi în alte domenii.

"Actul Final" marchează o recunoaştere neechivocă a protecţiei drepturilor omului

ca un principiu fundamental al dreptului internaţional. Astfel, punctul VII din

"Decalogul" de la Helsinki consacră ca un principiu de sine stătător "respectarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire,

conştiinţă, religie sau de convingere". Printre alte obligaţii înscrise în sarcina statelor

participante sunt şi acelea de a respecta drepturile omului, de a promova şi încuraja

respectarea efectivă a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale la egalitate în faţa legii şi de a se bucura efectiv de toate drepturile

şi libertăţile fundamentale ale omului. Se precizează că în domeniul drepturilor omului şi

libeltăţilor fundamentale statele participante vor acţiona în conformitate cu scopurile şi

principiile Cartei Naţiunilor Unite, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu

tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu. Trebuie subliniat şi

faptul că principiul respectării drepturilor omului este consacrat de Declaraţia privind

principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante împreună cu alte

principii de o importanţă majoră ale relaţiilor dintre state, precum şi egalitatea suverană,

rcspectarea drepturilor inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu

forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică

a diferendelor, neamestecul în treburile interne ş.a. Urmează, aşadar, a se înţelege că

principiul respectării drepturilor omului reprezintă - în concepţia statelor participante - o

importanţă majoră de comportament internaţional ce trebuie interpretată şi aplicată într-

un deplin consens cu toate celelalte principii fundamentale. Prin urmare, principiile

suveranităţii, neamestecului etc. nu pot fi invocate ca un temei pentru nerespectarea

drepturilor omului, tot aşa cum nerespectarea drepturilor omului nu poate să ducă în final

la contestarea suveranităţii statelor şi celorlalte principii fundamentale.

În legătură cu caracterul "Actului Final" s-au purtat importante discuţii în

literatura de specialitate, enunţându-se mai multe puncte de vedere. Astfel, pornindu-se

de la aspectul “formal", anume că Actul Final nu a fost înregistrat ca un document al

Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a emis părerea că el ar reprezenta numai un document cu

valoare politică morală, specifică comunicatelor şi altor documente comune publicate la

terminarea unor conferinţe internaţionale. Un asemenea punct de vedere nu poate fi însă

acceptat deoarece prin semnăturile depuse de şefii celor 35 de state participante "Actul

Final" are valoarea unui angajament în termeni categoriei, a cărui fortă nu poate fi

contestată. De altfel, în însuşi textul “Actului Final” şefii statelor participante declară că

au adoptat documentul "în mod solemn", ceea ce exclude orice dubii asupra valorii

juridice a "Actului Final". Reafirmarea ulterioară a Actului Final prin numerosae

documente subsecvente, ca şi valoarea universală a principiilor proclamate în 1975,

demonstrează perenitatea ideilor înscrise în acest document, concordanţa lor cu marile

principii ale dreptului internaţional contemporan.

"Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor

participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa".21 Acest document,

care a marcat o nouă etapă a afirmării preocupărilor pentru respectul drepturilor omului,

constituie rezultatul unei conferinţe a statelor participante la procesul C.S.C.E. care s-a

desfăşurat - conform prevederilor Actului Final de la Helsinki - în perioada 4 noiembrie

1986 - 19 ianuarie 1989.

Reafirmând ataşamentul faţă de principiile înscrise în Actul Final, documentul

introduce o serie de idei noi ca, de pildă, colaborarea statelor în lupta împotriva

terorismului, stabilind totodată măsuri concrete de natură a garanta libeltatea religioasă,

dreptul indivizilor de a acţiona pentru traducerea în viaţă a libertăţilor fundamentale.

O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu prevederile înscrise la pct.13/5

din Capitolul "Principii" , prin care statele se angajează să respecte "dreptul cetăţenilor

lor de a contribui activ, individual sau în asociere cu altii, la promovarea şi protejarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale", text ce a constituit baza juridică a

recunoaşterii drepturilor dizidenţilor şi asociaţiilor pentru respectarea drepturilor omului

în ţările Europei de răsărit. O prevedere relevantă este şi cea înscrisă la pct.21 , care

reconfirmă ideea că eventualele "restricţii" de la garantarea drepturilor civile şi politice

au "un caracter de excepţie", statele participante angajându-se "să nu abuzeze de aceste

restricţii şi ca ele să nu se aplice arbitrar, ci de o manieră care să menţină exercitarea

efectivă a acestor drepturi" .

Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de creşterea

încrederii, securităţii şi dezarmării pe continent, cooperarea în domeniul ştiinţei, culturii,

economiei, transporturilor, turismului şi mediului înconjurător, în domeniul umanitar,

inclusiv problemele emigraţiei şi reunificării famiiilor ş.a.

La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a făcut cunoscut că

ţara noastră şi-a retras "rezervele şi declaraţiile interpretative" ce fuseseră formulate din

ordinul vechiului regim la 15 ianuarie 1989, în legătură cu prevederile Documentului

Final de la Viena, confirmând acceptarea acestui document internaţional în totalitatea sa

şi cxprimând voinţa României de a acţiona pentru traducerea lui în viaţă integral şi cu

deplină credinţă.

"Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea

umană a C.S.C.E.".25 Înscriindu-se în suita instrumentelor precedente, adoptate de

reuniunile anterioare de tipul C.S.C.E., "Documentul de la Copenhaga" aduce importante

elemente noi pe planul problemelor drepturilor omului.

Reţine atenţia, în primul rând, înscrierea neechivocă în acest document a cerinţei

de a fi promovate în fiecare ţară principiile justitiei şi ale statului de drept. Un asemenea

cadru implică, în mod necesar, nu o legalitate formală, "ci o justiţie bazată pe

recunoaşterea şi deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane şi garantată de

instituţiile care oferă un cadru pentru exprimarea sa cea mai complexă" .

Printre alte idei importante înscrise în acest document relevăm legătura dintre

democraţie şi statul de drept, recunoaşterea pluralismului politic, organizarea de alegeri

libere, o formă de guvernare de tip reprezentativ, datoria autorităţilor publice de a acţiona

conform legii, o delimitare clară între stat şi partidele politice ş.a.

Pe planul garantării drepturilor şi libertăţilor omului sunt de remarcat dreptul

cetăţenilor de a participa la guvernarea ţărilor lor, recunoaşterea dreptului de asociere,

reafirmarea libertaţii de gândire, conştiinţă şi religie, a dreptului unor persoane de a

parăsi orice ţară inclusiv propria lor ţară - şi de a reveni când doresc, dreptul de a primi şi

de a folosi informaţii, dreptul de a beneficia de asistenţă juridică. Printre alte măsuri

importante este înscrisă şi acceptarea de către statele participante a observatorilor străini,

a reprezentanţilor organizaţiilor neguvernamentale la desfăşurarea alegerilor, dar şi la

procedurile juridice ce se desfaşoară în faţa tribunalelor.

Pe planul dreptului se preconizează contacte, schimburi de informaţii, idei şi

asistenţă, vizând problemele dreptului constituţional, ale legislaţiei electorale, în legătură

cu administrarea justiţiei, descentralizarea puterii locale etc.

"Documentul" se referă pe larg la problemele minorităţilor naţionale, estimând că

acestea "nu pot fi rezolvate de o manieră satisfăcătoare decât într-un cadru politic

democratic, bazat pe un stat de drept, cu un sistem judiciar independent eficace" . Statele

participante urmează să recunoască exercitarea deplină şi efectivă a drepturilor şi

libeltăţilor de către "persoanele apar’inând minorităţilor naţionale". Se precizează că

persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a exprima, păstra şi dezvolta

în deplină libertate identitatea lor etnică, culturală, lingvistică sau religioasă şi de a

menţine şi dezvolta cultura lor sub toate formele sale, la adăpost de orice tentativă de

asimilare contra voinţei lor. În acest scop, ele pot să creeze propriile lor instituţii şi

organizaţii educative, culturale sau religioase, să-şi practice religia lor, să difuzeze şi să

schimbe informaţii, să stabilească şi să menţină contacte neîngrădite între ele, atât în ţara

lor, cât şi "în afara frontierelor cu cetăţenii altor state cu care au în comun o origine

etnica sau naţională, un patrimoniu cultural sau credinţe religioase".

Deşi "Documentul" nu recunoaşte în mod expres existenţa "drepturilor colective"

, el precizează că "persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot, individual sau în

comun cu alţi membri ai grupului lor, să exercite drepturile lor şi să se bucure de aceste

drepturi" . O asemenea formulare duce la concluzia că, în viziunea documentului

menţionat, drepturile pot fi exercitate "individual sau în comun" , dar nu că ele ar

constitui drepturi "distincte" ale minorităţilor ca subiecte de drept.

Statele participante îşi manifestă dorinţa de a duce mai departe eforturile pentru

traducerea în viaţă a înţelegerilor convenite în cadrul procesului C.S.C.E., continuând

seria reuniunilor, schimbând informaţii şi rezervându-şi dreptul de a examina ulterior, în

cadrul forumurilor ulterioare ale C.S.C.E., şi alte propuneri legate de perfecţionarea

mecanismului de protecţie a drepturilor omului.

"Carta de la Paris pentru o nouă Europă26. Document de o considerabilă

importanţă politică şi juridică, Carta de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile

colaborării europene în contextul schimbării raporturilor de forţe, prăbuşirii sistemelor

totalitare în Europa de răsărit şi trecerii la economia de piaţă. El efectuează, totodată, o

substanţială analiză a problemelor Europei, indicând căi şi direcţii în care trebuie acţionat

pentru a face posibil triumful marilor valori europene şi în primul rând al principiului

respectării drepturilor omului.

1. Este demn de semnalat faptul că acest document enunţă de la bun început

cadrul fundamental schimbat al desfăşurării actuale a raporturilor dintre statele

europene. În această ordine de idei este semnificativă constatarea că "era de confruntare

şi divizare a Europei a luat sfârşit. Noi declarăm că relaţiile noastre se vor întemeia de

acum înainte pe respect şi cooperare" .

2. Carta de la Paris pentru o nouă Europă ierarhizează în mod nou problemele

colaborării europene. Astfel, deşi se reafirmă valoarea celor zece principii ale Actului

Final de la Helsinki, problematica drepturilor omului - în trecut "coşul trei" - trece acum

pe primul plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunţă sunt: drepturile

omului, democraţia şi statul de drept, libertatea economică şi responsabilitatea, relaţiile

de prietenie între statele participante, securitatea europeană, unitatea, legătura dintre

procesul european şi procesele mondiale. În cadrul direcţiilor şi reorientărilor de viitor,

pe primul pin apare dimensiunea umană a relaţiilor dintre state, urmând apoi securitatea,

cooperarea economică, problemele mediului înconjurător, cultura, problemele

muncitorilor imigranţi, problemele Mediteranei, organizaţiile neguvernamentale etc.

3. Modul în care sunt redefinite problemele permite identificarea nor nuanţe noi,

semnificative pentru cunoaşterea orientării actuale a procesului european. Aşa, de pildă,

problemele drepturilor omului apar, de această dată, strâns corelate de ideea democraţiei

pluraliste şi de statul de drept. Se afirmă că libertatea şi pluralismul politic sunt elemente

necesare în realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piaţă pentru o creştere

economică susţinută, prosperitate şi justiţie socială.

4. În Calta de la Paris apar preocupări noi pentru minorităţile naţionale. Se

afirmă că "identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minorităţilor naţionale

va fi protejată iar persoanele aparţinând acestor minorităţi au dreptul de a exprima liber,

prezerva şi dezvolta această identitate, fără nici o discriminare şi în condiţiile unei

depline egalităţi în faţa legii"

În capitolul privind orientările viitoare ale procesului C.S.C.E. este înscrisă şi

formularea că "problemele referitoare la minorităţile naţionale pot fi soluţionate în mod

satisfăcător numai într-un cadru politic democratic". După părerea noastră, toate aceste

precizări noi trebuie raportate la consideraţiile generale ale Cartei de la Paris, care

reafirmă ideea că "toate principiile (procesului C.S.C.E. - n.n.) se aplică în mod egal şi

fără rezerve, fiecare dintre ele fiind interpretat ţinând seama de celelalte". Este clar, prin

urmare, că noile formulări cu privire la drepturile minorităţilor nu pot fi interpretate în

nici un caz ca o diminuare a cadrului juridic oferit de principiile dreptului internaţional,

inclusiv suveranitatea, neamestecul, păstrarea integrităţii teritoriale, iar respectul

identităţii minorităţilor va trebui realizat tocmai ţinând seama de aceste principii, iar nu

cu nesocotirea lor.

5. Carta de la Paris stabileşte o serie de mecanisme noi de natură a asigura

instituţionalitatea şi continuitatea procesului C.S.C.E. Astfel, se stabilesc următoarele noi

organisme:

a) Consiliul miniştrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel puţin odată pe an

şi care va reprezenta forumul central al consultărilor politice în cadrul C.S.C.E.;

b) un comitet al înalţilor funcţionari care va pregăti reuniunile consiliului, va

executa deciziile sale, va analiza problemele curente şi va putea lua decizii

corespunzătoare;

c) un Secretariat al statelor participante, având sediul la Praga, cu scopul de a

facilita consultătrile între statele ce iau parte la procesul C.S.C.E.;

d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru a

permite statelor să evalueze situaţia şi să adopte măsuri pentru continuarea procesului

C.S.C.E.;

e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având sarcina să

ajute statele să prevină riscurile de conflict;

f) un Birou pentru alegeri libere, cu sediul la Varşovia, având misiunea de a

facilita contactele şi schimbul de informaţii asupra alegerilor în statele participante;

g) Adunarea parlamentară C.S.C.E., reunind membri ai parlamentelor din toate

ţările participante.

6. Document de incontestabilă importanţă pentru redefinirea sarcinilor actuale ale

procesului C.S.C.E., Carta de la Paris tratează totuşi în mod inegal anumite probleme.

Aşa, de pildă, deşi se reafirmă că "succesul tranziţiei la economia de piaţă de către tări

care fac eforturi în această direcţie este important şi în interesul tuturor", nu se întâlnesc

precizări în legătură cu modul în care fostele state socialiste vor putea fi ajutate ca să-şi

refacă economia. De altfel, întregul capitol al relaţiilor economice este redactat într-o

formă generală. Documentul vorbeşte despre "continuarea sprijinului acordat ţărilor

democratice în tranziţia spre economia de piaţă", însă prevederile concrete sunt foarte

puţine. Problema muncitorilor imigranţi este numai enunţată, fără a se preconiza nici un

fel de măsuri practice pentru rezolvarea ei. Problemei minorităţilor naţionale i se acordă o

importanţă considerabilă - chiar exagerată -, prevăzându-se, în detaliu, obiectivele

reuniunii de experţi pe această temă desfăşurată între 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne

întrebăm dacă această problemă avea într-adevăr o prioritate atât de mare faţă de

convulsiile sociale din ţările Europei de răsărit şi fată de cerintele de a găsi rezolvări

problemei remedierii economiei acestor state, ţinerii "în frâu" a şomajului şi soluţionării

unor probleme sociale grave, ce ar fi putut duce la urmări incontrolabile.

"Declaraţia la nivel înalt de la Helsinki" (1992)27. În cadrul Conferinţei la nivel

înalt pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care a avut loc la Helsinki între 9 şi 11

iulie 1992, au fost adoptate "Declaraţia la nivel înalt de la Helsinki" şi "Deciziile

Helsinki".

Reafirmând valabilitatea principiilor directoare cuprinse în Actul Final de la

Helsinki şi Carta de la Paris, participanţii au continuat procesul de elaborare a unor

măsuri pentru apropierea statelor europene, în spiritul ideilor statului de drept şi asupra

dezvoltării cooperării între ele.

Pe planul problemelor drepturilor omului reţine în special atenţia preocuparea

pentru întărirea instituţiilor şi structurilor C.S.C.E. şi prevenirea conflictelor militare.

Statele participante au decis crearea unui post de Înalt Comisar al C.S.C.E. pentru

minorităţiile naţionale. Acesta va asigura o "alertă timpurie" şi, dacă va fi necesar, o

"acţiune timpurie" într-un stadiu cât mai incipient, în legătură cu tensiunile implicând

probleme ale minorităţilor naţionale care ar fi susceptibile să degenereze într-un conflict

în aria C.S.C.E.

De reţinut este şi faptul că examinarea problemelor legate de minorităţile

naţionale se va face "numai dacă toate părţile direct implica te acceptă acest lucru,

inclusiv statul implicat".

Pentru a preveni situaţiile care potenţial pot degenera în crize, inclusiv conflictele

armate, statele participante urmează să recurgă intens la consulări politice. Comitetul

Înalţilor Funcţionari, acţionând ca "agent" al Consiliului C.S.C.E., va promova luarea

unor măsuri pentru a opri agravarea situaţiei, iar dacă va fi necesar, îşi va asuma

responsabilitatea, hotărând stabilirea unui cadru pentru o soluţie negociată. Instrumentele

de prevenire a conflictelor şi de supraveghere a crizelor vor implica, printre altele,

desemnarea unor misiuni de anchetă şi a unor raportori, efectuarea unor operaţiuni

C.S.C.E. de menţinere a păcii, implicând şi măsuri militare, constituirea unor grupuri ad

hoc etc.

În domeniul relaţiilor umane, documentele adoptate la Helsinki preconizează

intensificarea eforturilor de a asigura exercitarea liberă de către persoanele aparţinând

minorităţilor naţionale, individual sau în comun cu alţii, a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului. Se are în vedere, printre altele, dreptul acestor persoane de a

participa la viaţa politică, economică, socială şi culturală a ţărilor lor, inclusiv în organele

decizionale şi consultative la nivel naţional, regional şi local, prin partide politice şi

asociaţii.

"Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale

etnice, religioase şi lingvistice"28. Rezultat al unui îndelungat proces de elaborare,

"Declaraţia" adoptată sub forma unei rezoluţii a Adunării Generale a O.N.U., la 3

februarie 1993 prevede chiar în primul său articol că statele vor proteja existenţa şi

identitatea minorităţilor "adoptând nuăsuri legislative corespunzătoare". Cu toate

acestea, în cuprinsul "Declaraţiei", acolo unde se indică în mod concret aceste drepturi,

documentul se referă la "persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice,

religioase şi lingvistice". Acestea au dreptul să se bucure de propria cultură, să-şi practice

propria religie, să participe la viaţa culturală, religioasă, socială, economică şi politică, în

vederea promovării respectului pentru drepturile prevăzute în "Declaraţie".

NOTE

1 Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Tratat, vol II, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1983, p.3, 443.

2 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Dreptul internaţional umanitar, Editura "Şansa" -

S.R.L., Bucureşti, 1992, p.15.

3 Se pot cita, în acest sens, Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 privind

interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare, a altor gaze, şi a

mijloacelor bacteriologice, Convenţiile de la Geneva din 27 iunie 1929 privind

îmbunătăţirea soartei răniţilor din armatele în campanie sau tratamentul prizonierilor de

război ş.a.

4 A se vedea, pentru detalii, Grigore Geamănu, Dreptul internaţional penal şi

infracţiunile internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977, p.168-204.

Amintim aici activitatea prodigioasă a savantului român Vespasian V.Pella, care a studiat

aprofundat această categorie de infracţiuni, elaborând un proiect de cod de încriminare şi

sancţionare a lor.

5 Grigore Geamănu, Drept international public, Tratat, vol I, p.360; Karel Vasak,

Le droit international des droits de l'homme, în "Recueil des Cours de l'Académie de

Droit Intemational de la Haye" , vo1.l40, 1974, p.344-345.

6 Adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 217/A/III din 10

decembrie 1948.

7 Rezoluţia Adunării Generale a O. N. U. 1514(XV) din 14 decembrie 1960.

8 Rezoluţia Adunării Generale a O.N. U. 1904(XVllI) din 20 noiembrie 1963.

9 Se pot menţiona, de asemenea, şi unele instrumente juridice cu un caracter

oarecum tehnic, mai specializat, dar care privesc totuşi aspecte corelate direct cu drepturi

fundmentale ale omului, cum sunt, de pildă: Convenţia cu privire la statutul apatrizilor,

adoptată la Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la statutul apatrizilor, ce a avut loc la

New York între 13 şi 23 septembrie 1954; Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de

apatridie, adoptată la New York, la 30 august 1961; Convenţia cu privire la naţionalitatea

femeii căsătorite, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 1040(XI) din 29

ianuarie 1957; Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă şi

înregistrarea căsătoriilor, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U.

1763(XVII) din 7 noiembrie 1962 ş.a.

10 Adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 260/A(III) din 9

decembrie 1948. A intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951, în conformitate cu prevederile

articolului XIII. România a aderat prin Decretul nr.236 publicat în B.Of. nr.l10 din 2

decembrie 1950.

11 Semnată la Geneva, la 28 iulie 1951, Convenţia a intrat în vigoare la 22 aprilie

1954, în conformitate cu prevederile articolului VIII.

12 Încheiat la New York, la 31 ianuarie 1967, Protocolul a intrat în vigoare la 4

octombrie 1967, în conformitate cu prevederile articolului VlII. România a aderat la

ambele instrumente prin Legea nr.46 din 4 iulie 1991, publicată în "Monitorul Oficial al

României", Anul III, nr.148, Partea 1, Legi, decrete, hotărâri şi alte acte, miercuri 17 iulie

1991.

13 Deschisă spre semnare şi ratificare prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U.

640(VII) din 20 decembrie 1952. A intrat în vigoare la 7 iulie 1954, în conformitate cu

dispoziţiile art. VI al Convenţiei. România a ratificat această convenţie prin Decretul

nr.222 publicat în B.Of. nr.28 din 10 iunie 1954.

14 Adoptată de Conferinţa Generală UNESCO, la 14 decembrie 1960, şi intrată în

vigoare la 22 mai 1962. România a aderat la această Convenţie prin Decretul nr.149

publicat în B.Of. nr.15 din 20 aprilie 1964.

15 Adoptată şi deschisă pentru semnare şi ratificare prin Rezoluţia Adunării

Generale a O.N.U. 2106(XX) din 21 decembrie 1965, Convenţia a intrat în vigoare la. 4

ianuarie 1969, în conformitate cu prevederile articolului 19. România a aderat prin

Decretul nr.345 publicat în B.Of. nr.92 din 28 iulie 1970.

16 Ambele pacte au fost adoptate şi deschise pentru semnare, ratificare şi aderare

prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 2200(XXI) din 16 decembrie 1966. Primul

pact a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976, iar cel de al doilea, la 23 martie 1976. România

a ratificat cele două pacte prin Decretul nr.212 publicat în B.Of. nr.146 din 20 noiembrie

1974.

17 Adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 2391(XXllI) din 26

noiembrie 1968. Convenţia a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970, în conformitate cu

prevedelile articolului VII. România a ratificat convenţia prin Decretul nr.547 publicat în

B.Of. nr.83 din 30 iulie 1969.

18 Rezoluţia Adunării Generale a O.N. U. 3068(XXVIII) din 30 noiembrie 1973.

Convenţia a intrat în vigoare la 18 iulie 1976, în conformitate cu prevederile articolului

XV paragraful 1. România a aderat la această convenţie prin Decretul nr.254 publicat în

B.Of. nr.64 din 17 iulie 1978.

19 Convenţia a fost adoptată prin consens de Adunarea Generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1984. A intrat în vigoare la 26 iunie 1987, în

conformitate cu prevederile articolului 27 (1). România a aderat la această convenţie prin

Legea nr.19 din 9 octombrie 1990, publicată în "Monitorul Oficial" Anul II, Partea 1,

nr.112 din 10 octombrie 1990.

20 Convenţia privitoare la drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea

Generală a O.N. U. la 20 noiembrie 1989. România a ratificat această convenţie prin

Legea nr.18 publicată în "Monitorul Oficial" nr.l09 din 28 septembrie 1990.

21 Victor Dan ZIătescu, Convenţia privitoare la drepturile copilului şi legislaţia

română, în "Drepturile omului" , revistă editată de Institutul Român pentru Drepturile

Omului - I.R.D.O., Anul 1, nr.l-4, p.29.

22 Victor Dan ZIătescu, op.cit., loc.cit.

23 Victor Luncan, Victor Duculescu, Drepturile omului. Studiu introductiv,

culegere de documente internaţionale şi acte normative de drept intern, Editura

"LuminaLex" , Bucureşti, 1993, vol.I, p.91.

24 Adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989; a se vedea textul în

Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentantilor statelor participante la

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Editura Bălcescu, 1990.

25 Adoptat la 29 iunie 1990; a se vedea textul în Victor Luncan, Victor

Duculescu, op.cit., p. 120.

26 Semnată la Paris, la 21 noiembrie 1990, de 35 de şefi de state şi guverne.

Textul a fost publicat în "Monitorul Oficial al României" , Anul 1II, nr.181, Partea 1,

Legi, decrete, hotărâri şi alte acte, luni 9 septembrie 1991.

27 "Monitorul Oficial al României" , Anul IV, nr.312, Partea 1, Legi, decrete,

hotărâri şi alte acte, joi 3 decembrie 1992 .

28 Adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U.A/RES/47/l35 din 3

februarie 1993.