CUPRINSCAPITOLUL I.

INTRODUCERE............................................................................................................3

CAPITOLUL II................................................................................................................8

SECŢIUNEA 1. DREPTUL LA PREZUMŢIA DE NEVINOVÁŢIE......................8

SECŢIUNEA 2. DREPTUL LA APÁRARE.........................................................121.Informarea învinuitului sau inculpatului asupra faptei de care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia..................................................................................132.Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării............................163.Asistenţa juridică acordată învinuitului sau inculpatului....................................204.Dreptul de a interoga martorii..............................................................................255.Dreptul la un interpret..........................................................................................29

SECŢIUNEA 3. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL ŞI ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE..............................................................................................31

1.Accesul liber la justiţie.........................................................................................32 1.1.Accesul efectiv...............................................................................................352.Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil.............363.Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege..........................................................................................................................434.Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.................................................495.Dreptul Ia executarea hotărârilor judecătoreşti....................................................50

SECŢIUNEA 4. DREPTUL DE A NU FI SUPUS TORTURII, TRATAMENTELOR INUMANE SAU DEGRADANTE...................................51

1.Obligaţii negative.................................................................................................532.Obligaţia (pozitivă) substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate...........................543.Obligaţia procedurală (pozitivă): realizarea unei anchete oficiale, aprofundate şi efective....................................................................................................................55

SECŢIUNEA 5. DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢÁ.......................621.Lipsirea de libertate- Noţiune...............................................................................632.Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate................643.Dreptul de a fi adus în faţa unui judecător...........................................................664.Dreptul la recurs...................................................................................................735.Dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii libertăţii în mod ilegal.....77

CAPITOLUL III. PARTICULARITÁŢI PRIVIND DREPTURILE COPILULUI. 80

CAPITOLUL IV. ASPECTE RELEVANTE ALE CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI.........................................................................................87

CAPITOLUL V. CONSIDERAŢII FINALE............................................................96

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................98

2

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Istoria umanităţii dovedeşte o luptă continuă pentru perfecţionare, pentru

binele omului şi al societăţii. Acest proces social a solicitat reglementări din cele mai

diverse, în toate planurile vieţii, dar mai cu seamă al elementului său de bază - omul.

Recunoaşterea unor drepturi persoanei umane, într-o gamă mereu evolutivă şi

diversificată - ca şi asigurarea transpunerii lor în practica socială a condus, nu rareori,

la mişcări sociale de anvergură, ce fac istorie în domeniu1.

Drepturile omului şi ale cetăţeanului au preocupat, aşadar, societatea de la

primele sale începuturi. Dacă progresele în acest domeniu au fost mai rapide sau mai

lente, dacă sfera drepturilor a fost mai largă sau mai restrânsă, nu este mai puţin

adevărat că studierea istoriei şi o privire spre viitor în această materie sunt absolut

necesare.

Aşa cum este cunoscut, pe parcursul timpului, instituţia drepturilor omului a

cunoscut un îndelungat proces de cristalizare, înfăţişându-se tot mai mult ca o

instituţie deosebit de complexă, ce ţine atât de ordinea juridică internă, cât şi de cea

internaţională.

Cristalizarea şi afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului

constituie rezultatul unei îndelungat proces, în cursul căruia ideea respectului pentru

drepturile omului şi-a găsit în final consacrarea, depăşind concepţiile anacronice,

elitiste sau totalitare, care se opuneau recunoaşterii egalităţii oamenilor şi ideii de

respect al drepturilor omului. Procesul menţionat şi-a găsit încununarea prin adoptarea

unor documente internaţionale angajante şi unanim recunoscute de comunitatea

internaţională, după cel de al doilea război mondial, când drepturile omului au

1 Nicolae Purda-Protecţia drepturilor omului- Mecanisme interne si internaţionale, p.9 (ed. Luminalex 2001).3

devenit un fenomen juridic internaţional de o importanţă deosebită şi necontestată.

Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce ţin de ordinea juridică internă,

dar şi de cea internaţională, instituţia drepturilor omului prezintă un caracter bivalent,

fiind în acelaşi timp o instituţie de drept intern, integrată normelor constituţionale, dar

şi o instituţie de drept internaţional ce prefigurează trăsăturile unui principiu juridic ce

se aplică direct în relaţiile dintre statele suverane.

În legătură cu drepturile omului şi reglementările lor în diverse constituţii

trebuie arătat că mijloacele practice prin care se asigură respectul acestor drepturi

sunt extrem de diverse şi uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate

constituţiile lumii garantează dreptul persoanelor care au fost prejudiciate în

drepturile lor să se adreseze justiţiei.

Preocupările privind protejarea drepturilor omului în administrarea

justiţiei pleacă de la faptul că justiţia –a treia putere în stat- este de fapt un

garant serios al respectării drepturilor omului2.

În virtutea unui asemenea concept, principalele caracteristici ale unei

justiţii în statul de drept sunt prezentate sub două aspecte şi anume:

independenţa magistraturii şi a egalităţii în administrarea justiţiei şi faptul că în

selectarea, calificarea şi pregătirea judecătorilor nu trebuie să existe nici un fel

de discriminare.

Principiile care trebuie să guverneze justiţia în statul de drept se reflectă

direct în modul în care magistraţii transpun în practica judiciară celelalte

instrumente juridice internaţionale la care se referă drepturile omului.

Astfel o serie de instrumente juridice internaţionale garantează

oamenilor accesul la justiţie precum şi drepturile pe care aceştia le au în relaţiile

cu justiţia:

-Declaraţia universală a drepturilor omului, care proclamă o serie de

drepturi civile şi politice printre care privitor la administrarea justiţiei: dreptul la

libertate şi la securitatea persoanei sale; nimeni nu va fi supus torturii, ori unor

pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; toţi oamenii sunt egali

în faţa legii şi au dreptul să fie egal ocrotiţi de ea; nimeni nu poate fi arestat, 2 Ion Suceavă, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin – Omul şi drepturile sale, p.311 (ed. Ministerului de interne 1991)

4

deţinut sau exilat in mod arbitrar; orice persoană are dreptul să fie ascultată, în

mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial; orice

persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni este prezumată ca fiind

nevinovată, până când vinovăţia sa nu a fost dovedită, potrivit legii; nimeni nu

va fi condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care, în momentul săvârşirii lor, nu

constituiau infracţiuni;

-Pactul privind drepturile civile şi politice, consacră mai multe

drepturi decât Declaraţia Universală şi cu o specificitate mai mare, iar în materia

administrării justiţiei acesta prevede:

a) Dreptul omului la libertate şi securitatea persoanei, adică nimeni nu

poate fi deţinut sau arestat în mod arbitrar şi nici nu poate fi lipsit de libertatea

sa, decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura legală (art.19);

b)Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în

măsură să execute o obligaţie contractuală (art.11);

c) Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalului şi curţilor de justiţie

(art.14);

-Convenţia Europeană a drepturilor omului, care este documentul de

bază pe plan regional privitor la drepturile omului conţine deasemenea o serie de

norme referitoare la relaţia omului cu justiţia, de menţionat fiind: articolul 3

( privitor la Interzicerea torturii), articolul 5 (privitor la Dreptul la libertate şi la

siguranţă), articolul 6 (privitor la Dreptul la un proces echitabil).

-Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965.

-Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de

discriminare faţă de femei.

-Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente

crude, inumane sau degradante. Ea prevede că nici o circumstanţă

excepţională nu poate fi invocată pentru justificarea torturii, precum nici ordinul

superiorului sau al unei autorităţi publice.

Declaraţiile obţinute prin tortură nu pot fi invocate ca probe într-un

proces.

5

Convenţia mai prevede că orice persoană victimă a torturii, are dreptul să

se plângă autorităţilor competente ale statului şi de a obţine reparaţii şi

despăgubiri.

-Convenţia privind drepturile copilului, adoptată de către Adunarea

Generală a O.N.U. în anul 1989, conţine deasemenea prevederi specifice

acestora în administrarea justiţiei.

Trebuie amintit faptul că în anul 1977 Comisia Dezvoltării Sociale a

Consiliului Economic şi Social, a adoptat o serie de recomandări care se referea

la stabilirea unui ansamblu de reguli minime privind tratamentul delincvenţilor,

întărirea căilor de recurs care să dea dreptul inculpaţilor sau deţinuţilor de a se

adresa unei autorităţi independente naţionale sau internaţionale, ameliorarea

persoanelor deţinute preventiv în arestul poliţiei sau în închisori.

Fără îndoială nu se poate discuta despre relaţia cetăţean-justiţie fără a

aborda chestiunea victimelor3.

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia 40/1975, a adoptat

Declaraţia principiilor fundamentale de justiţie referitoare la victimele

criminalităţii si victimele abuzului de putere.

Prin prisma acestei declaraţii victimele se împart în doua categorii: cele

care au suferit de pe urma criminalităţii şi cele care au fost lezate în drepturi ca

urmare a abuzului de putere.

Declaraţia face o evaluare a unor măsuri ce trebuie întreprinse pentru

protejarea acestor oameni, începând de la informarea cu privire la procedurile ce

urmează a fi îndeplinite, asistenţa judiciară în toate fazele procesuale şi

siguranţa lor împotriva unor manevre de intimidare şi represalii.

Potrivit celor arătate mai sus putem arăta ca drepturi ale omului în

administrarea justiţiei: dreptul la prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare,

dreptul la un proces echitabil, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul de a nu fi

supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la un recurs

efectiv.

Astfel observăm că problema drepturilor omului în administrarea justiţiei

3 Ion Suceavă, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin – Omul şi drepturile sale, p.316 (ed. M.A.I. 1991)6

a căpătat o foarte mare amploare mai ales după cel de al doilea război mondial,

ceea ce ne impune şi nouă o analiză mai atentă a acestora.

7

CAPITOLUL II

SECŢIUNEA 1. DREPTUL LA PREZUMŢIA DE NEVINOVÁŢIE

Poate cea mai veche şi cea mai celebră dintre garanţiile procedurale în

materie penală, prezumţia de nevinovăţie este definită în art. 6, alin. 2 din

Conventie în formularea sa clasică: orice persoană acuzată de comiterea unei

infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa a fost stabilită

legal.

Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată

nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat împotriva sa o hotărâre judecătorească

definitivă4 de condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi

libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate

jurisdicţională. Acest principiu este prevăzut explicit în art.23, alin.11 din Constituţie5.

Prezumţia de nevinovăţie garantează protecţia persoanelor în procesul

penal împotriva arbitrariului, în stabilirea şi tragerea la răspundere penală.

În virtutea acestei prezumţii, acela împotriva căruia a fost declanşat un proces

penal, este prezumat nevinovat până la dovedirea vinovăţiei sale într-un proces public,

cu asigurarea garanţiilor dreptului de apărare.

Acest drept prevăzut în art. 6, alin. 2 din Convenţie constituie unul

dintre principiile fundamentale ale dreptului penal modern, el trebuind analizat

în raport cu întreaga procedură penală litigioasă, văzută ca un întreg şi

incluzând, în consecinţă, modul de administrare a probelor6 .

În dreptul nostru, învinuitul sau inculpatul nu trebuie să-şi dovedească

nevinovăţia, organele judiciare revenindu-le obligaţia administrării probelor în

4 Nicolae Purdă-Protectia drepturilor omului- Mecanisme interne şi internaţionale, p. 256 (ed. Luminalex 2001).5 Constituţia României, art. 23, alin. 11: Pana la rămânerea definitiva a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.6 CEDO, dec. Bernard contra Franţa, 23 aprilie 1998: depoziţii în faţa unei curţi cu juraţi a doi experţi-psihiatri sugerând vinovăţia acuzatului

8

procesul penal. Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi

răsturnată prin dovedirea vinovăţiei în cursul activităţii de probaţiune.

În conformitate cu prevederile art.66 alin.2 din Codul de procedură penală,

când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa

lor de temeinicie. Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin

probe certe de vinovăţie.

Dreptul la prezumţia de nevinovăţie nu se limitează la o garanţie

procedurală specifică procesului penal stricto sensu, ci are o sferă mai largă.

Dreptul la prezumţia de nevinovăţie obligă nu numai jurisdicţia

însărcinată cu o anumită cauză, ci şi celelalte organe ale statului. Astfel,

prezumţia de nevinovăţie nu este respectată în cazul în care, fără să se fi

stabilit legal în prealabil vinovăţia unui inculpat, declaraţia unui reprezentant

al statului sugerează că persoana în cauză este considerată vinovată.

Una dintre consecinţele prezumţiei de nevinovăţie este că sarcina probei

aparţine acuzării. Atunci când, ca urmare a administrării tuturor probelor necesare

soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei iar aceasta nu este înlăturată

după administrarea de noi probe, prezumţia de nevinovăţie nu este răsturnată, orice

îndoială fiind în favoarea învinuitului sau inculpatului7(in dubio pro reo).

Garanţia prezumţiei de nevinovăţie produce efecte şi ulterior desfăşurării

procesului penal. În primul rând, articolul 6, alin. 2 este aplicabil în cazul unei

proceduri în reparaţie, angajată împotriva statului de o persoană achitată în temeiul

prejudiciului suferit ca urmare a procedurii penale angajate împotriva sa. Deşi

persoana în cauză nu este, în cadrul acestei proceduri, „acuzată de o infracţiune în

materie penală", Curtea stabileşte că, într-adevăr, chestiunea reparaţiei coincide în

mare măsură cu aceea a răspunderii penale soluţionate în cadrul procesului penal.

Ca o consecinţă a principiului “in dubio, pro reo”, prezumţia de

nevinovăţie implică dreptul inculpatului la tăcere, precum şi facultatea, dar nu

şi obligaţia, de a furniza proba în apărarea sa8.

7 CEDO, hot. Barberà, Messengué şi Jabardo din 6 decembrie 1988.8 CEDO, dec. Condron din 7 septembrie 1999;

9

Dreptul la tăcere nu are o consacrare expresă în Constituţie, Convenţii

internaţionale şi legi, însă rezultă implicit din acestea, ca un drept care se

valorifică în procesul comunicării sub diferite forme unele din ele reglementate

de lege.

Deasemenea în art.10 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului se prevede libertatea de a comunica, ori aceasta presupune şi dreptul de

a nu comunica, respectiv dreptul la tăcere. Din moment ce comunicarea este

tratată ca o libertate, atunci, persoana este liberă să tacă să nu comunice, ceea ce

apare ca un drept la tăcere în lipsa unor alte dispoziţii exprese ale legii.

În opinia Curţii, dreptul al tăcere al celui acuzat de comiterea unei

infracţiuni presupune posibilitatea acestuia de a refuza să vorbească fără a putea

fi sancţionat în vreun fel pentru aceasta. Aceasta nu presupune că tăcerea

acuzatului nu poate fi socotită o probă, alături de altele, însă presupune că

tăcerea nu poate fi interpretată ca recunoaştere şi nu poate fi sancţionată penal,

disciplinar sau contravenţional9.

De asemenea, Curtea a adoptat dreptul, de sorginte britanică, al oricărei

persoane de a nu putea fi obligat să depună mărturie contra ei-însăşi10.

Dreptul de a nu depune mărturie contra propriei persoane „semnifică faptul

că acuzatul nu trebuie să fie supus nici unei presiuni fizice sau psihologice de

către autorităţile care îl anchetează, pentru a obţine astfel mărturii.

Dreptul de a nu contribui la propria incriminare nu se limitează deci la

mărturisirile despre faptele săvârşite sau la remarcile autoincriminatoare, ci se

referă la orice depoziţie obţinută prin constrângere şi folosită ulterior în

cursul procesului penal; în schimb, acest drept nu se extinde la utilizarea, în

cadrul unei proceduri penale, a datelor obţinute prin constrângere, însă

existente independent de voinţa suspectului (de exemplu, prelevările de sânge

sau de ADN).

Înţeles astfel, dreptul de a păstra tăcerea constituie o protecţie a

prezumţiei de nevinovăţie.

Dreptul de a păstra tăcerea nu este însă absolut, aşa încât trebuie să fie 9 V. Dabu şi A.M. Guşanu, Dreptul la tăcere, drept fundamental., în revista Dreptul, nr. 9/2003. p. 126. 10 CEDO, hot. John Murray din 8 februarie 1996.

10

luate în considerare toate circumstanţele, cu precădere ponderea diferitelor

elemente de probă, pentru a cerceta dacă faptul de a desprinde din tăcerea

acuzatului concluzii defavorabile acestuia încalcă art. 6 din Convenţie.

Dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria

incriminare este destinat să-1 protejeze pe inculpat împotriva coerciţiei abuzive

a autorităţilor11.

Dreptul la tăcere al făptuitorului12, învinuitului sau inculpatului13, este

acel drept care înseamnă posibilitatea acestuia recunoscută şi garantată de lege

de a nu răspunde autorităţii competente, chiar şi în prezenţa unui apărător. În

art.70 pct. 2 din Codul de procedură penală se recunoaşte acest drept numai

învinuitului şi inculpatului nu şi făptuitorului14. Credem că această dispoziţie

este discutabilă deoarece ar trebui extinsă şi în favoarea făptuitorului. Ar fi

incorect să se admită ca probă în proces declaraţia dată în calitatea de făptuitor

obţinută cu încălcarea legi în condiţiile în care declaraţia învinuitului sau

inculpatului obţinută în mod ilegal nu poate fi folosită ca probă în proces.

Dealtfel, Curtea, fără să clarifice in abstracto dacă prezumţia de

nevinovăţie se aplică şi în faza de urmărire penală, a decis, cu prilejul

soluţionării unei cauze în care se punea în discuţie prezumţia de nevinovăţie a

unei persoane acuzate de calomnie, că aceasta beneficiază de acest drept şi în

faza de urmărire.

Credem că este evident că în cazul învinuitului sau inculpatului trebuie

să vorbim de un drept la tăcere şi nu de o tăcere ca formă a comunicării în sensul

că prin aceasta ar recunoaşte învinuirea sau că ar încerca să inducă în eroare

autoritatea competentă. În procesul penal învinuitul sau inculpatul nu este

obligat să-şi probeze nevinovăţia şi ca atare sub acest aspect exercitarea

dreptului său la tăcere nu-i poate fi imputat acesta fiind un drept legitim.15 Pe de

11 Robert M. Bohm şi Keith N. Haley, Justiţia Penală o viziune asupra modelului american. Editura Expert, Bucureşti 2002 p.177.12 Dreptul la tăcere al făptuitorului izvorăşte din libertatea de exprimare garantată de Constituţie precum şi din art.17 pct.3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ratificat prin Decretul 212/1974.13 Sub acest aspect se mai vorbeşte de un privilegiu împotriva auto-incriminării.14 C. Pr. Pen., art. 70, pct. 2: Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.15 În acest sens art. 66 din C. proc pen. dispune:”Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie,

11

altă parte învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze vinovăţia sa,

sarcina administrării probelor revenindu-i organului de urmărire penală şi

instanţei de judecată.16

Aşa cum am arătat socotim că şi potrivit legii române exercitarea

dreptului la tacere nu se confundă cu tăgăduirea faptei, dar nici cu recunoaşterea

acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice acuzarea, ar însemna că ar şi

recunoaşte-o.

SECŢIUNEA 2. DREPTUL LA APÁRARE

Este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu

fundamental al justiţiei.

Este un drept fundamental cetăţenesc pentru că, deşi este în strânsă

legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un

real interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind, atât pentru

procesele penale, cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios

administrativ etc. Cele două aliniate ale art.24 din Constituţie17 surprind corect

conţinutul dreptului de apărare sub cele două accepţiuni ale sale.

Dreptul la apărare, într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi

regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva

acuzaţiilor care i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia

sa. În accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea

folosirii unui avocat18.

16învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.” ? În acest sens art. 65 alin. 1 din C. proc.pen. dispune:”Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.” 17 ARTICOLUL 24 - Dreptul la aparare:

(1) Dreptul la aparare este garantat (2) In tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

18 Ioan Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, (ediţia a Vl-a, vol.l şi II, Ed. „ACTAMI", Bucureşti, 1995) 12

Dreptul la apărare este asigurat printr-un întreg sistem de garanţii care se

manifestă în toate fazele procesului penal si civil, în legătură cu numeroase instituţii şi

pe planurile cele mai diferite. Amintim în acest sens prezenţa învinuitului si

inculpatului, încunoştinţarea cu privire la natura învinuirii prevederile privind

administrarea probelor şi audierea făptuitorului sau învinuitului, prezentarea

materialului de urmărire penală, dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile

necesare apărării, dreptul de a interoga martorii, dreptul la un interpret.

Codul de procedură penală înscrie, între regulile de bază ale procesului

penal, garantarea dreptului de apărare. În acest sens, în art.6 se arată că „dreptul de

apărare este garant învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesuj

penal".

Recunoscut de articolele 6, alin. 3 din CEDO şi 14, alin. 3 din PIDCP

(Pactul Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi Politice), acesta este

destinat să asigure persoanei o apărare „concretă şi efectivă".

1.Informarea învinuitului sau inculpatului asupra faptei de care este

învinuit şi încadrarea juridică a acesteia

Prevederile art. 6 alin 3 din Convenţie şi ale art. 70 alin. 2 C. pr. pen., obligă

organul de urmărire penală să-l informeze pe învinuit sau inculpat despre fapta

pentru care este învinuit, într-o limbă pe care o cunoaşte şi în mod detaliat şi cu

privire la încadrarea juridică a acesteia, de îndată şi mai înainte de a-l audia,

asigurându-i posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.

Conform dispoziţiilor art. 202 alin. 3 C. pr. pen., organul de urmărire

penală este obligat să-i explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte

părţi, drepturile lor procesuale.

Această reglementare completează prevederea din art. 6 alin. 2 C. pr.

pen., potrivit căreia organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina

exercitare a drepturilor procesuale.

p.205.13

Totodată, organul de urmărire penală trebuie să-l încunoştinţeze pe învinuit

sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un

apărător, această activitate consemnându-se în procesul verbal de ascultare19.

Aşa cum reiese din prevederile art. 70 alin. 2 C. pr. pen., învinuitului sau

inculpatului i se aduce 1a cunoştinţă dreptul de a nu face nici o declaraţie,

atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.

Mai mult, organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru

asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are

apărător ales, în condiţiile şi în cazurile prevăzute de art. 171 alin. 2 C. pr. pen.

Acest drept la asistenţa juridică gratuită reprezintă o componentă a noţiunii de

proces echitabil în materie penală, care în esenţă este condiţionat de două elemente:

lipsa mijloacelor necesare pentru a plăti un apărător ales şi interesele justiţiei, care

reclamă o astfel de asistenţă juridică.

Totodată organul de cercetare penală este obligat, conform art. 237 alin.

2 C. pr. pen. - după ce procurorul a pus în mişcare acţiunea penală – să cheme pe

inculpat şi să-i comunice fapta pentru care este învinuit, dându-i totodată explicaţii

cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are.

Aşa cum rezultă din art. 8 C. pr. pen., care reprezintă în plan procesual penal

materializarea conţinutului art. 127 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, aducerea la

cunoştinţă a învinuirii se face în limba pe care acesta o inţelege, iar când nu este

vorbitor de limba română, organul de urmărire penală are obligaţia de a-i asigura

traducător (asigurarea interpretului se face în mod gratuit, acesta trebuind să fie

autorizat şi să cunoască atât limba română, cât şi limba maternă a învinuitului sau

inculpatului)20. Folosirea interpretului este obligatorie şi atunci când înscrisurile

ce constituie probe materiale sau mijloace de probă - aflate la dosarul cauzei - sunt

redactate într-o altă limbă decât cea română, ori învinuitul (sau inculpatul) nu se

19 În timpul instrucţiei, când se prezintă în faţa judecătorului, dacă prevenitul nu este asistat, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a-şi alege un avocat sau că i se va desemna unul din oficiu. în situaţia în care avocatul ales nu poate fi contactat de către organul judiciar sau nu se poate prezenta, prevenitului i se va aduce la cunoştinţă că i se va desemna unul din oficiu. Avocatul poate consulta pe loc dosarul şi poate lua legătura cu persoana pe care o asistă. Judecătorul îl informează pe prevenit cu privire la dreptul de a face declaraţii sau" fae a tăcea, activitate ce este într-un proces verbal, J. Pradel, op. cit., p. 562.20 Nicu Jidovu- Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului,p. 40 (ed. Rosetti 2004).

14

poate exprima, datorită unor deficienţe fizice. S-a decis că art. 6 din Convenţie

este respectat şi atunci când documentele sunt comunicate într-o limbă pe care o

înţelege avocatul inculpatului.

Transpunerea art. 6 din C. pr. pen. în cadrul fazei de judecată, s-a

materializat şi în conţinutul art. 322 C. pr. pen, potrivit căruia inculpatului, după

citirea actului de sesizare a instanţei, i se explică de către preşedintele completului în

ce constă învinuirea ce i se aduce. Apoi el este lămurit cu privire la drepturile pe

care le are în cursul judecăţii, şi anume, de a fi asistat de apărător, de a fi ascultat

în legătură cu fapta imputată, de a propune probe, de a fi confruntat cu

coinculpaţii şi a le adresa întrebări acestora şi celorlalte părţi din cauză, martorilor,

experţilor, iar când socoteşte necesar, poate da explicaţii în tot cursul cercetării

judecătoreşti.

Punctul de la care statul are obligaţia informării imediate a inculpatul

este acela de la care există o acuzaţie oficială împotriva persoanei în cauză21.

Acest moment pare să fie determinat după alte criterii decât cu privire la

momentul de la care se socoteşte termenul rezonabil al procedurii penale. Spre

exemplu, Curtea a decis că, deşi urmărirea penală in personam începuse cu mult

timp înainte fără ca inculpatul să fie anunţat şi s-au desfăşurat mai multe acte de

urmărire, obligaţia statului există doar de la momentul trimiterii sale în

judecată22.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. 5 din Constituţie, materializate prin art.

1371 C. pr. pen., organul de urmărire penală este obligat de a aduce de îndată la

cunoştinţa celui reţinut sau arestat, motivele măsurii preventive, iar învinuirea, în

cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat. Sintagmele de îndată şi în cel mai

scurt, termen, credem că au aceeaşi semnificaţie juridică, în sensul că nu contează

durata măsurilor preventive, ci faptul că acuzaţiile trebuiesc comunicate din

momentul în care se conturează existenţa lor. O asemena interpretare se desprinde

şi din analiza logică a textului procedural, fiind chiar în interesul organului judiciar să

nu desfăşoare o muncă zadarnică, care ar putea fi anulată prin administrarea

21 Frederic Sudre-Drept European şi internaţional al drepturilor omului, p.296 (ed. Polirom 2006).22 CEDO, dec. Padin Gestoso din 8 decembrie 1998.

15

probelor în apărare propuse de învinuit sau de inculpat. Astfel cum a arătat Curtea

:“o persoană care are dreptul să introducă un recurs în vederea obţinerii unei

decizii rapide cu privire la legalitatea detenţiei nu ar putea să se prevaleze în

mod eficient de acest drept dacă nu i-ar fi dezvăluite în cel mai scurt timp şi

suficient de detaliat faptele şi normele juridice pe care se întemeiază detenţia”23.

Dacă informarea trebuie să aibă loc în termenul cel mai scurt, nu este

necesar ca ea să fie făcută în întregime de către oficialul care execută măsura

arestării, iar promptitudinea şi suficienţa informaţiilor iniţiale diferă de la un caz

la altul24.

Exigenţa ca informarea celui acuzat să fie „detailată” trebuie privită în

mod rezonabil, statul nefiind obligat să îi precizeze inculpatului absolut toate

elementele de drept care sunt aplicabile cauzei sale, ideea esenţială fiind aceea

ca acesta să poată să îşi pregătească eficient apărarea, în baza informaţiilor

primite. Astfel, s-a decis că s-au respectat exigenţele art. 6 atunci când

magistratul de instrucţie s-a mărginit să îi spună învinuitului că este acuzat de

„corupţie”. În schimb, există o violare a Convenţiei atunci când o persoană este

condamnată pentru două infracţiuni, iar actul de acuzare nu menţiona decât una

dintre ele şi judecătorul nu a indicat în nici un moment faptul că persoană în

cauză trebuie să îşi formuleze apărarea şi pentru o altă faptă.

2.Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării

Art. 6 alin. 3, lit. b din Convenţie vine să consacre explicit în materie

penală dreptul la apărare, enunţând că orice acuzat are dreptul să dispună de

timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea. Chiar dispoziţiile art 6

alin. 3 teza finală, C. pr. pen., obligă organele judiciare să asigure învinuitului sau

inculpatului posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării, atât sub aspectul

23 CEDO, hotărârea Murray împotriva Marea Britanie24 ibidem

16

intervalului de timp necesar studierii cauzei, cât şi sub aspectul facilitării

contactului efectiv şi nestânjenit dintre acesta şi avocatul său.

După ce este chemat de către organul de urmărire penală şi i se aduce la

cunoştinţă învinuirea şi probele care acuză persoana sa ca autor al infracţiunii,

învinuitului sau inculpatului trebuie să i se ofere timpul necesar pentru a reflecta

asupra lor, pentru că în deplină cunoştinţă de cauză să le poată combate.

Regula tinde să acopere dezechilibrul care există, în materie penală, între

cel acuzat şi procuror, care dispune de mijloace materiale şi logistice importante,

asigurând astfel echitabilitatea procedurii25. Totodată viaţa a demonstrat că, în

majoritatea cazurilor, învinuitul sau inculpatul are un adevărat şoc când este

informat cu privire la învinuire, nemaifiind în stare să invoce în apărare aspecte

esenţiale ce ar infirma acuzaţiile aduse. Această stare de lucruri face ca de multe ori

instanţa de judecată să fie circumspectă cu privire la unele probatorii invocate de

învinuit sau inculpat în descărcarea vinovăţiei - datorită dubiului cauzat de

neinvocarea lor în cursul fazei de urmărire penală - creându-se astfel posibilitatea

erorilor judiciare.

Pe de altă parte, regula poate fi dedusă pe cale de interpretare din art. 6

alin. 3, lit. c care vorbeşte de dreptul oricărui acuzat la „asistenţa” unui avocat şi

nu la „numirea” apărătorului, iar asistenţa efectivă este greu de realizat dacă nu

există anumite facilităţi pentru pregătirea apărării26.

După aducerea la cunoştinţă a învinuirii, se impune cu şi mai multă

acuitate acordarea unui interval de timp rezonabil în vederea pregătirii apărării, în

condiţiile în care probele în acuzare sunt numeroase, iar dosarul este complex şi

voluminos27.25 J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 486. Problema de a şti dacă acest drept al inculpatului se aplică fazei de urmărire nu a fost încă rezolvată de către Curte. Din jurisprudenţa sa s-ar putea înţelege doar că dreptul la apărare, în accepţiunea de la lit. b a art. 6 alin. 3, se poate aplica şi fazei de urmărire, în măsura în care prin această procedură se determină cadrul procedural al fazei de judecată, aşa cum se întâmplă în acele sisteme penale în care există o procedură anterioară judecăţii pe fond, în cadrul căreia se stabileşte dacă cel acuzat va fi trimis în judecată şi pentru ce infracţiune (CEDO, hot. Lamy din 30 martie 1989, § 37; Comis., rap. Can din 12 iulie 1984, § 48). În schimb, dacă legislaţia internă a statului consacră dreptul la apel sau la recurs, dreptul de a dispune de timpul şi mijloacele necesare pentru apărare se aplică şi acestor proceduri, chiar dacă mai puţin riguros, în linia generală a jurisprudenţei (Comis., dec. din 10 decembrie 1975, plg. nr. 6867/75, Digest II, p. 788).26 C. Lombardini, A. Cambi, Le droit du détenu de communiquer librement avec son conseil, RTDH 1993, p. 298.27 Nicu Jidovu- Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, p.40 (ed. Rosetti 2004).

17

Timpul necesar pregătirii apărării se apreciază in concreto, ţinând cont

de complexitate procedurii şi a faptelor imputate celui acuzat, însă statul nu este

în culpă atunci când acuzatul nu solicitat amânarea cauzei pentru a avea timp să-

şi pregătească apărarea28.

În analizarea timpului lăsat pentru apărare, se ţine cont nu numai de

complexitatea cauzei, ci şi de timpul pe care îl are la dispoziţie avocatul apărării,

mai ales dacă acesta este numit din oficiu, fiind greu de impus acestuia să îşi

consacre tot timpul disponibil pentru tratarea problemei unui singur client, cu

atât mai mult cu cât nu este plătit pentru munca depusă. Pe de altă parte însă,

reclamantul nu se poate plânge de faptul că i-a lipsit timpul necesar pregătirii

apărării cât timp acesta a fost în culpă, întrucât nu s-a informat la grefa instanţei

cu privire la data audienţei29.

Cu privire la facilităţile necesare pentru pregătirea apărării, chiar dacă

Convenţia nu o prevede expres, acestea includ în primul rând dreptul acuzatului

de a comunica liber cu avocatul său, fapt dedus de către Curtea din interpretarea

analitică a art. 6 alin. 3, lit. b şi lit. c30. Contactul dintre avocat şi clientul său nu

poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului31.

Dreptul de comunica liber cu avocatul prezintă o importanţă deosebită şi

ridică probleme speciale în situaţia persoanelor deţinute. Pe de altă parte, însă,

practica organelor de la Strasbourg este destul de permisivă cu privire la

respectarea acestui drept, creându-se o mulţime de limitări acceptabile în ochii

Curţii şi a fostei Comisii. Astfel Curtea precizează că dreptul acuzatului de a

comunica între patru ochi cu avocatul său reprezintă o garanţie fundamentală a

respectării dreptului la un proces echitabil. Dacă un avocat nu poate vorbi cu

28 CEDO, hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984. De asemenea, se verifică eventuala existenţă a unei culpe a reclamantului, cum ar fi spre exemplu atunci când nu a dispus de timpul necesar pregătirii pentru a omis să se informeze cu privire la data audienţei (Comis., dec. din 19 iulie 1968, plg. nr. 3075/67, Ann. Conv. XI, p. 491).29 CEDO, hot. Melin din 22 iunie 1993.30 CEDO, hot. Campbell şi Fel din 28 iunie 1984. Curtea a admis fără rezerve faptul că art. 6 implică acest drept, utilizând în interpretare şi art. 93 din Regulile minimale pentru tratamentul deţinuţilor – anexă la Rezoluţia nr. 73 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei potrivit căruia un deţinut trebuie, după încarcerarea sa, să poată să îşi aleagă avocatul sau să obţinută autorizaţia de a-i fi numit un avocat din oficiu. deţinutul trebuie să poată să pregătească, să primească şi să transmită acestuia orice informaţii confidenţiale. La cererea sa, orice facilitate trebuie să îi fie acordată în acest scop. El trebuie, în special, să poată fi asistat gratuit de un interpret în raporturile cu administraţia sau cu avocatul său. Întrevederile dintre deţinut şi avocat pot fi supravegheate vizual, dar nu pot fi supravegheate, direct sau indirect, de către vreun funcţionar convorbirile dintre deţinut şi avocatul său.. 31 Nicu Jidovu- Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, p.41 (ed. Rosetti 2004).

18

clientul său în lipsa oricărei supravegheri sau nu poate primi informaţii

confidenţiale de la acesta, asistenţa sa juridică pierde mult din utilitate, în

condiţiile în care Convenţia vine să garanteze drepturi concrete şi efective, iar

nu drepturi teoretice şi iluzorii32.

Totodată Comisia a considerat că nu s-a produs nici o violare a

Convenţiei atunci când administraţia penitenciarului nu i-a permis unui deţinut

să ia cu el mai multe manuscrise pe care dorea să le dea avocatului pentru

pregătirea apărării. De asemenea, s-a apreciat că izolarea completă a deţinutul

nu este incompatibilă cu Convenţia, atâta timp cât acesta a putut comunica cu

apărătorul prin corespondenţă pe o perioadă de mai multe săptămâni cât a durat

izolarea sa.

În al doilea rând, facilităţile necesare pregătirii apărării impun accesul la

dosarul cauzei, astfel încât acuzatul să poate lua toate măsurile necesare pentru a

se apăra. Curtea a judecat că exigenţele Convenţiei sunt respectate şi atunci când

acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă avocatul său a

putut consulta liber documentele cuprinse în dosar33. Acest drept al acuzatului

nu exclude însă principiul caracterului secret al urmării, întrucât s-a estimat că

este suficient pentru a evita răspunderea internaţională a statului faptul că

inculpatului i se prezintă dosarul înainte de începerea fazei de judecată, după

punerea în mişcare a acţiunii penale. Este însă inadmisibilă situaţia în care

anumite acte din dosar sunt ţinute secrete faţă de apărare în numele interesului

public, atunci când decizia de disimilare a probelor respective este luată de către

acuzare34. Totuşi, printr-o hotărâre din aceiaşi dată având ca obiect o plângere

îndreptată tot contra Marii Britanii, Curtea a decis, cu 9 voturi contra 8, că dacă

decizia de a ţine secrete anumite acte ale dosarului faţă de apărare este luată de

judecător situaţia este compatibilă cu Convenţia.

În fine, s-a pus uneori în discuţie faptul de a şti dacă între facilităţile

necesare intră şi obligaţia statului de a produce anumite probe cerute de către

inculpat. Răspunsul Curţii pare să fie pozitiv, acceptând să analizeze problema

32 CEDO, hot. S. c. Elveţia din 2 noiembrie 1991.33 CEDO, hot. Kamasinski din 19 decembrie 1989.34 CEDO, hot. Rowe şi Davis din 16 februarie 2000.

19

sub imperiul art. 6 alin. 3, lit. b, chiar dacă, în speţă, a constata lipsa unei violări

a acestui text, pe motiv că expertiza financiar-contabilă solicitată de o persoană

acuzată de evaziune fiscală avea şanse mici să demonstreze nevinovăţia

reclamantului35. Totuşi, din hotărârea citată se poate înţelege faptul că, atunci

când o astfel de expertiză putea să constituie un mijloc eficient de apărare, statul

are obligaţia să o producă.

3.Asistenţa juridică acordată învinuitului sau inculpatului

Asistenţa jurdică este una dintre cele mai importante componente ale

dreptului de apărare al părţilor, alături de posibilitatea acestora de a-şi asigura

personal apărarea şi de obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere, din

oficiu, toate aspectele care sunt în favoarea părţilor, iar reglementarea ei în

Constituţie, în Codul de procedură penală, în Legea nr.92/1992 şi în Legea

nr.51/1995 constituie o garanţie a exercitării acestui drept fundamental.

Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca

eforturile persoanei care îşi apără drepturile şi interesele proprii să se alăture şi

un apărător. Acesta din urmă asigură în cadrul procesului penal -prin susţinerea

şi valorificarea drepturilor şi intereselor părţii pe care o apără, prin mijloacele şi

căile prevăzute de lege – asistenţa juridică36.

În art. 24 alin. 2 din Constituţie, se arată că în tot cursul procesului,

părţile au dreptul de a fi asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Apărarea este o activitate procesuală de necesitate publică, reflectată atât

în drepturile procesuale ale părţilor, cât şi în obligaţiile organelor judiciare.

Conceptul de asistenţă juridică sau asistare, se referă la ajutorul dat de

apărător justiţiabilului, ceea ce presupune prezenţa efectivă şi activă a

35 CEDO, hot. Bricmont din 7 iulie 1989.36 Nicu Jidovu- Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, p.21 (ed. Rosetti 2004).

20

apărătorului alături de acesta, pe care îl îndruma şi îl ajută permanent. Asistenţa

juridică în procesul penal reprezintă activitatea complexă desfăşurată în

condiţiile legii, de apărător pentru promovarea şi apărarea intereselor procesuale

legitime ale învinuitului sau inculpatului în procesul penal. Din perspectiva

jurisprudenţei europene asistenţă trebuie să fie efectivă. Simpla desemnare a

unui avocat din oficiu nu este suficientă pentru a garanta o apărare

autorităţilor judecătoreşti le revin în caz de „nepricepere vădită" a unui avocat,

obligaţia de a nu rămâne pasive şi de a-i asigura persoanei în cauză beneficierea

efectivă de dreptul garantat37 .

Apărarea prin asistenţă juridică trebuie să fie demnă, serioasă, pusă în slujba

adevărului, pentru că altfel, avocatul ar deveni apărătorul infracţiunii38.

La lit. c a art. 6 alin. 3 din Convenţie se instituie dreptul oricărui acuzat

de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales, iar, dacă nu dispune

de mijloacele necesare renumerării unui apărător, să îi fie numit un avocat din

oficiu. Strâns legat de echitabilitatea procedurii şi de dreptul la apărare în sens

larg, dreptul la asistenţă juridică este unul dintre aspecte fundamentale ale unui

proces echitabil39.

Din textul analizat se poate desprinde faptul că acesta conţine trei

drepturi ale acuzatului: de a se apăra singur, de a-şi alge un apărător sau de a

primi unul din oficiu. Opţiunea între cele trei alternative îi aparţine acuzatului.

Prima alternativă a celui acuzat este aceea de a se apăra singur, însă

aceasta prevedere din Convenţie nu poate interzice statelor să impună, cel puţin

în anumite cazuri, obligativitatea prezenţei unui avocat ales sau numit din oficiu,

deoarece o astfel de prevedere nu poate decât să întărească protecţia drepturilor

persoanei acuzate. Dreptul de a se apăra singur implică un drept de acces la dosar şi

de comunicare a actelor procedurale.

A doua alternativă este aceea ca persoana acuzată penal să îşi angajeze

un avocat, fără ca dreptul de a alege apărătorul pe care îl doreşte să poată fi, ca

regulă generală, cenzurat40. 37 Frederic Sudre-Drept European şi international al drepturilor omului, p.299 (ed. Polirom 2006).38 Nicu Jidovu- Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, p.23 (ed. Rosetti 2004).39 CEDO, hot. Monnelli şi Morris din 2 martie 1987.40 Frederic Sudre-Drept European şi international al drepturilor omului, p.299 (ed. Polirom 2006).Aceasta nu

21

În fine, atunci când acuzatul nu are mijloacele materiale de a angaja un

apărător, statul are obligaţia să numească un avocat din oficiu, dacă interesele

justiţiei o impun.

În principiu, criteriile după care se determină necesitatea unui apărător

sunt complexitatea cauzei, gravitatea acuzaţiei aptitudinea acuzatului de a se

apăra singur.

Curtea a precizat că dreptul la asistenţă juridică există, în materie penală,

încă de la stadiul anchetei preliminare efectuate de poliţie41. În consecinţă,

Curtea a considerat că lipsirea unui suspect arestat pentru primele 48 de ore de

asistenţă juridică de către autorităţile britanice, constituie o violare a art. 642.

Inculpatul trebuie să se poată apăra în mod adecvat - ceea ce implică dreptul

de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării sale ,

fie personal, fie cu asistenţa unui apărător ales de dânsul sau desemnat din oficiu

în mod gratuit.

Dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu este supus dublei condiţii

ca acuzatul să nu dispună de mijloace pentru a plăti un apărător şi ca

„interesele justiţiei" să reclame acest apărător - spre exemplu, pentru a

permite persoanei în cauză să joace un rol real în cadrul procedurii sau

pentru că acuzatul riscă pedeapsa capitală.

Din reglementările în vigoare rezultă că asistenţa juridică nu este

obligatorie numai pentru învinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173 alin.3

C.pr.pen, când instanţa apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea

civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea,

dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui

apărător.

Principiul care guvernează participarea apărătorului în procesul penal, este

afectează însă dreptul statelor de a institui reguli de admitere în profesia de avocat sau cu privire la dreptul de a pleda în faţa unor instanţe sau de a limita numărul avocaţilor pe care îi poate angaja o persoană. 41 CEDO, hot. Imbroscia din 24 noiembrie 1993. În speţă, însă, Curtea nu a reţinut o violare a Convenţiei de către Elveţia, deşi reclamantul a fost privat de asistenţă juridică la câteva dintre audierile preliminare, pe motiv că, în cursul procedurii în care reclamantul a fost reaudiat, a beneficiat de avocatul său. Soluţia Curţii a declanşat critici, întemeiate în opinia noastră, justificate de faptul că, atâta timp cât evoluţia procesului este determinată în mod esenţial de declaraţiile pe care le acordă persoana suspectată, lipsa de asistenţă juridică la primele interogatorii, face uneori inutilă sau cel puţin lipseşte de efectivitate asistenţa obţinută ulterior. A se vedea opinia dizidentă a judecătorilor Pettiti, De Meyer şi Lopes Rocha la hotărârea Curţii.42 CEDO, hot. John Murray din 8 februarie 1996.

22

cel al asistenţei juridice facultative, cei interesaţi având posibilitatea să si-l aleagă

pe cel pe care-l preferă43.

În art. 6 C, pr. pen., se consacră obligaţia organelor judiciare de a asigura

asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului în condiţiile şi în

cazurile prevăzute de lege, în situaţia în care nu are apărător ales.

a.Asistenţa juridică facultativă

Aşa cum reiese din dispoziţiile art. 171 alin. 1 C. pr, pen., învinuitul sau

inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al

judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.

Tot ca o garanţie a respectării regulii asistenţei juridice facultative, în art.

171 alin. 6 C. pr. pen,, s-a stipulat ca în cazul în care apărătorul lipseşte la judecarea

cauzei şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin. 4 cauza se amână, acordându-se un

nou termen de judecată. A admite o altă opinie, ar însemna ignorarea evidentă a

dreptului inculpatului de a-şi alege apărătorul, numai acesta fiind în măsură a

aprecia persoana avocatului ca cea mai potrivită să-i susţină în mod eficient

interesele. Din acest punct de vedere, este discutabilă practica organelor judiciare de

a deserrina apărător din oficiu, la efectuarea activităţilor specifice, atunci când

avocatul ales lipseşte din motive obiective ce nu-i pot fi imputabile44.

b.Asistenţa juridică obligatorie

Conform dispoziţiilor art. 171 alin.2C. pr. pen., asistenţa juridică în cursul

urmăririi penale este obligatorie, când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în

termen, militar cu termen redus45, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare

de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-

educativ, ori când este arestat, chiar în altă cauză46 ori când organul de urmărire

43 Art. 2 alin. 4 din Legea nr. 51/1995.44 Culegere Trib. Buc. 1998, dec. pen. nr. 407/20.08.1998, p.241.45 Asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului militar în termen şi militar cu termen redus nu-şi mai regăseşte aplicabilitatea conform Constituţiei din 21 noiembrie 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 200346 Legiuitorul a extins treptat cazurile de asistenţă juridică obligatorie în cursul urmăririi penale. Astfel, art. 171 alin.2 C. pr. pen., intrat în vigoare la 01.01.1969 prevedea că „Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul este minor ori

23

penală sau instanţa apreciază că nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în

alte cazuri prevăzute de lege.

Deasemenea potrivit Legii nr. 51/1995, la cererea organului de urmărire

penală sau al instanţei, baroului de avocaţi îi incumbă obligaţia asigurării

exercitării asistenţei juridice pentru părţile din proces, în cazurile şi condiţiile

prevăzute de lege.

Pe de altă parte, întrucât sancţiunile disciplinare dispuse în cadrul

penitenciarelor ţin de latura „penală" a articolului 6, alin. 1, din Convenţie

dreptul la asistenţa unui apărător trebuie să fie garantat şi deţinuţilor.

Asistenţa juridică obligatorie constituie excepţia de la regula asistenţei

juridice facultative, primând alegerea făcută de învinuit sau inculpat, cu privire la

persoana avocatului, delegaţia apărătorului din oficiu încetând în momentul

prezentării apărătorului ales (art. 171 alin. 5 C. pr„pen.).

Corolarii asistenţei juridice obligatorii pot fi apreciate ca fiind: dispoziţiile

procedurale care obligă organul judiciar de a desemna un apărător din oficiu

atunci când învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, deşi apărarea era

obligatorie; desemnarea avocatului trebuie să aibă loc o dată cu începerea urmăririi

penale şi nu pe parcursul sau la sfâşitul acesteia, ori la audierea persoanei cercetate

sau la prezentarea materialului de urmărire penală; avocatul trebuie să-l asiste pe

învinuit sau inculpat la efectuarea tuturor actelor şi activităţilor de urmărire penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 172 C. pr. pen., apărătorul ales de învinuit sau

inculpat, sau cel numit din oficiu are dreptul să-l asiste pe acesta la efectuarea

oricărui act de urmărire penală, putând formula cereri şi depune memorii în numele

acestuia.

Această reglementare considerăm că este deficitară, neasigurându-se

exercitarea plenară a dreptului la apărare, din moment ce apărătorul nu participă şi

la administrarea probelor în scopul asigurării contradictorialităţii urmăririi penale.

militar în termen. De asemenea, asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este arestat în altă cauză". Prin Legea nr. 32/1990, reglementarea a căpătat următorul conţinut: .Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-o şcoală specială de reeducare şi muncă, ori când este arestat în altă cauză". Prin Legea nr. 141/1996 s-a modificat din nou conţinutul textului, în sensul că instituţia militară a devenit unitate militară, iar în locul şcolii speciale de reeducare şi muncă a apărut centrul de reeducare sau institut medical - educativ.

24

De altfel, această prevedere este contradictorie şi chiar anulează dispoziţia potrivit

căreia, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea

oricărui act de urmărire penală. De aceea, credem că organul de urmărire penală nu

poate proceda la administrarea de probatorii decât în prezenţa apărătorului ales sau

desemnat din oficiu în astfel de situaţii, fiind obligat să ia toate măsurile necesare

pentru asigurarea prezenţei fizice efective a avocatului alături de învinuit sau

inculpat47.

4.Dreptul de a interoga martorii.

Atât art 6, alin. 3 lit. d din Convenţie cât şi art. 14 din Pactul internaţional

cu privire la drepturile civile şi politice48 consacră dreptul oricărui acuzat de a

interoga martorii acuzării, de a obţine convocarea şi interogarea martorilor

apărării în aceleaşi condiţii ca şi cei ai acuzării.

Acest drept constă în dreptul acuzatului de a putea contesta o depoziţie

în acuzare şi de a adresa întrebări autorului ei, precum şi de a i se asculta

martorii în apărare „în aceleaşi condiţii" ca şi martorii în acuzare şi

reprezintă un aspect particular al principiului contradictorialităţii, prevăzut în art.

289 C. pr. pen.

Conform acestui principiu, toate probele sunt supuse discuţiilor părţilor,

procurorului şi instanţei. Contradictorialitatea presupune ca inculpatul să

cunoască probele acuzării, având posibilitatea combaterii lor şi putând replica

tuturor punctelor de vedere manifestate în şedinţa de judecată. Implicit, aceasta

presupune prezenţa părţilor la judecarea cauzei.

47 A. Teodorescu, T. Petrescu, “ Asigurarea asistenţei juridice obligatorii în cursul urmăririi penale”, Revista Română de drept nr. 7/1971, p.88; I. Popa, “Modul în care se exercitădreptul la asistenţă juridică obligatorie în cursul urmăririi penale2, revista Română de Drept nr. 9/971, p. 96-9748 Adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia nr. 2200 A (XXI). A intrat în vigoare la 23 martie 1976 pentru toate dispoziţiile, cu excepţia celor de la art. 41; la 28 martie şi pentru dispoziţiile de la art. 41;România a ratificat Pactul prin Decretul nr. 212/31 octombrie 1974

25

În materializarea acestui drept, inculpatul poate adresa întrebări părţii

vătămate, părţii civile, celorlalţi coinculpaţi, dar şi martorilor prezenţi. În această

fază se manifestă cel mai vizibil contradictorialitatea dintre acţiunea de tragere la

răspundere penală şi contraacţiunşa de apărare49 (aceasta presupune egalitatea

miijloacelor de probă folosite în acuzare, cât şi în apărare).

Organul de urmărire penală este obligat -potrivit art. 6 alin. 2 C. pr. pen. şi

art. 202 alin. 1 C. pr. pen. -să administreze probe şi în apărarea învinuitului sau

inculpatului. De altfel, organul judiciar este obligat să lămurească cauza sub toate

aspectele, pe bază de probe -aşa cum prevede art. 62. C. pr. pen. -în vederea aflării

adevărului, această sarcină revenindu-i în mod exclusiv (art. 65 C. pr. pen.);

aceasta implicând totodată şi dreptul inculpatului să întrebe sau să solicite

audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în

aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării50.

Principiul, invocat şi de jurisprudenţa Curţii, prevede că elementele de

probă -printre care şi mărturiile - trebuie în mod normal să fie administrate în

faţa inculpatului, în cadrul unei audieri publice, în vederea unei dezbateri în

contradictoriu. Noţiunea de martor are o semnificaţie „autonomă" din

perspectiva Convenţiei şi se extinde la orice persoană ale cărei declaraţii sunt

aduse la cunoştinţa judecătorilor şi de care aceştia ţin seama spre a motiva

condamnarea. Ea se aplică experţilor, părţii civile sau coinculpaţilor. Spre

exemplu, s-a decis că un poliţist care a acţionat sub acoperire în cadrul unei

reţele de traficanţi de droguri şi care, din motive evidente, nu a depus mărturie

în faţa instanţei este „martor”, în sensul Convenţiei, întrucât a furnizat instanţei

informaţii în baza cărora aceasta a soluţionat litigiul penal51.

Dreptul de a interoga martorii nu este absolut şi nu permite

convocarea sau interogarea oricărui martor, în acuzare sau în apărare. După

cum subliniază Curtea europeană, admisibilitatea probelor ţine în primul rând

de dreptul intern, iar judecătorului naţional îi revine rolul să aprecieze

utilitatea unei cereri de încuviinţare a probării cu martori, cu condiţia majoră

49 Culegere Trib. Buc. 1998, s. a II - a pen., dec. pen. nr. 306/R/12.06.1.998, p. 327-328.50 Nicu Jidovu- Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, p.42 (ed. Rosetti 2004).51 CEDO, hot. Lüdi din 15 iunie 1992.

26

însă ca procedura litigioasă „în ansamblu" să aibă un caracter echitabil .

Dreptul de a interoga martorii acuzării va fi satisfăcut numai în cazul

în care exercitarea sa a fost solicitată de către acuzat .

Curtea impune obligaţia pozitivă a statelor contractante de a asigura

audierea publică a unor martori, audiaţi în faza de urmărire penală, dacă decizia

de condamnare se bazează pe informaţiile oferite de aceştia52. Totuşi, dacă

martorii esenţiali ai acuzării sunt audiaţi printr-o comisie rogatorie, iar

inculpatul a putut să le adreseze astfel întrebări, Curtea a considerat că statul şi-a

îndeplinit obligaţiile impuse prin Convenţie.

Principiul conform căruia martorul trebuie interogat în şedinţă publică

mai poate admite excepţii, în special în cazul în care martorul este anonim

sau în scopul de a proteja martorii minori în cadrul unui proces penal având ca

obiect infracţiuni cu caracter sexual. Declaraţia unui martor nu trebuie făcută în

mod necesar în public în faţa instanţei, iar utilizarea depoziţiilor din cadrul

fazei pregătitoare de cercetare este permisă dacă acuzatul a avut „o ocazie

adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie în acuzare şi de a adresa

întrebări autorului acesteia în momentul depoziţiei sau ulterior".53

Curtea impune obligaţia pozitivă a statelor contractante de a asigura

audierea publică a unor martori, audiaţi în faza de urmărire penală, dacă decizia

de condamnare se bazează pe informaţiile oferite de aceştia54.

Cu privire la martorii acuzării, dreptul de a-i interoga prevăzut expres

presupune şi dreptul de a fi confruntat cu aceştia. Spre exemplu, s-a decis că o

condamnare bazată doar pe declaraţiile a doi martori făcute în faţa poliţiei, fără

ca inculpatul să fie confruntat cu aceştia, se analizează ca o violare a art. 6, alin.

3 lit. c55. Din această hotărâre se poate desprinde concluzia că, în opinia Curţii,

dreptul de a fi confruntat cu martorii acuzării nu este absolut, fiind susceptibil de

limitări în circumstanţe excepţionale – în situaţia prezentată mai sus cei doi

martori erau fosta soţie a inculpatului şi fiica acestuia. 52 CEDO, hot. Unterpertinger din 24 noiembrie 1986.53 Frederic Sudre - Drept European şi internaţional al drepturilor omului, p.303 (ed. Polirom 2006)54 CEDO, hot. Unterpertinger din 24 noiembrie 1986.55 CEDO, hot. Unterpertinger din 24 noiembrie 1986.

27

Cu privire la acele situaţii, în care din motive obiective sau subiective

martorul nu se poate prezenta în faţa instanţei, Curtea a precizat că instanţa

naţională poate lua în calcul declaraţiile martorilor date în faza de urmărire, cu

condiţia ca inculpatul să poată contesta în mod real mărturia şi să-l poată

interoga pe martor, indiferent când şi în ce condiţii56.

Într-o decizie de principiu în materie, instanţa europeană a precizat că

colaborarea publicului în lupta contra criminalităţii organizate şi a grupărilor

teroriste relevă, fără îndoială, o importanţă specială. De aceea, pentru ca

utilizarea unor martori anonimi să fie licită, statul trebuie să îşi organizeze

sistemul judiciar astfel încât dacă nu acuzatul, măcar avocatul acestuia şi

judecătorul să poată pune la îndoială mărturia acestora, care trebuie, în

consecinţă, coroborată cu alte probe pentru a conduce la o condamnare57.

Potrivit exprimării Curţii „o condamnare nu se poate fonda nici exclusiv şi nici

măcar în proporţie determinantă pe o declaraţie anonimă58.

Ca idee generală, „având în vedere locul eminent pe care îl ocupă

dreptul la o bună administrare a justiţiei într-o societate democratică, orice

măsură care restrânge drepturile la apărare trebuie să fie absolut necesară". În

consecinţă, simpla citire către audienţă a declaraţiilor făcute poliţiei de către

martori ai acuzării, refuzul tribunalului de a dispune prezentarea acestor

martori sau decizia tribunalului de a proteja anonimatul unor martori ai

acuzării nu trebuie să provoace apărării un handicap insurmontabil, aducând

atingere egalităţii armelor. Astfel, o condamnare întemeiată în mod hotărâtor

pe depoziţiile făcute de o persoană pe care acuzatul - sau apărătorul său - nu a

putut s-o interogheze într-un anumit stadiu al procedurii restrânge drepturile

56 CEDO, hot. Kostovski din 20 noiembrie 1989. În speţă, reclamantul a fost condamnat pentru spargerea unei bănci olandeze. La câteva zile după comiterea infracţiunii, două persoane s-au prezentat la poliţie oferind, sub protecţia anonimatului, informaţii care au permis autorităţilor arestarea reclamantului. În faza de urmărire doar una dintre aceste persoane a fost ascultată de judecătorul de instrucţie, fără ca inculpatului, avocatului său sau procurorului să i se permită prezenţa de audiere, de teama represaliilor, bănuindu-se că inculpatul aparţine unui grup criminal. Inculpatului i s-a permis să adreseze întrebări în scris, însă din cele 14 întrebări formulate de acesta, s-a primit răspuns doar la două dintre ele, estimându-se că celelalte ar fi permis identificarea martorului. În faza de judecată, acest martor, în baza declaraţiei căruia s-a decis condamnarea, nu a mai fost ascultat. În aceste condiţii, Curtea a constatat o violare a art. 6. Pentru mai multe detalii asupra afacerii, a se vedea J. Callaewaert, Témoignages anonymes et droits de la défense, RTDH 1990, p. 270 şi urm.57 L. E. Pettiti, E. Decaux, P. H. Imbert (coord.), p. 277. Dacă însă inculpatul poate interoga martorul în cursul audienţei publice, chiar dacă identitatea acestuia a fost ţinută secretă până la acel moment, nu se pune problema violării art. 6 (CEDO, dec. Padin Gestoso din 8 decembrie 1998, § 16).58 CEDO, hot. Mechelen şi alţii din 23 aprilie 1997.

28

la apărare într-o manieră incompatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 6, din

Convenţie. Tot astfel, interesul public nu poate justifica utilizarea în cadrul

procedurii penale a unor elemente de probă obţinute în urma unei provocări

făcute de către agenţi ai poliţiei59.

5.Dreptul la un interpret

Art. 6, alin. 3 lit. e recunoaşte oricărui acuzat dreptul a fi asistat gratuit

de către un interpret dacă nu cunoaşte sau nu vorbeşte limba în care se

desfăşoară audienţa, drept prevăzut dealtfel şi în art. 8, C. Pr. Pen60.

Această regulă a fost impusă, în opinia Curţii expusă în hotărârea de

principiu în materie61, de necesitatea a împiedica orice inegalitate între un acuzat

care nu cunoaşte limba utilizată şi un acuzat care o cunoaşte, analizându-se

astfel între aplicare particulară a art. 14 raportat la art. 6, alin. 162.

Condiţia de bază pentru aplicarea acestui text este ca cel acuzat să nu

cunoască limba procesului sau, chiar dacă o cunoaşte pasiv, să nu o vorbească.

Aprecierea acestui fapt rămâne în competenţa instanţei naţionale, care

beneficiază de o anumită marjă de apreciere controlată de organele de jurisdicţie

instituite de către Convenţie. Doctrina s-a exprimat ferm, în lipsa unei

jurisprudenţe explicite în acest sens, subliniind faptul că ignorarea limbii

procedurii trebuie să aparţină celui acuzat, refuzul acordării dreptului la un

interpret neputând fi justificat prin aceea că avocatul acestuia cunoaşte şi

vorbeşte limba în cauză63.

59 a se vedea cazul Teixeira de Castro contra Portugalia, 9 iunie 1998: intervenţie a doi „agenţi infiltraţi" care l-au instigat pe reclamant să le furnizeze droguri.60 C. Pr. Pen, ART. 8 :Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba romana ori nu se pot exprima li se asigura, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunostinta de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanta, prin interpret.61 CEDO, hot. Luedicke, Belkacem şi Koç din 28 noiembrie 1978.62 Avem anumite rezerve faţă de raţiunea de existenţă a regulii reţinută de către Curte. Ni se pare, mai degrabă, că necesitatea asigurării unui interpret pentru acuzatul care nu cunoaşte limba procedurii trebuie raportată la egalitatea armelor şi la dreptul la apărare, întrucât este greu de imaginat cum s-ar putea pe poziţie de egalitatea acuzarea şi un acuzat care nu înţelege ceea ce se petrece în cadrul procedurii. Ideea se susţine inclusiv din soluţia dată de Curte cu privire la obligativitatea existenţei unui interpret şi în alte faze decât cea de judecată, deşi textul Convenţiei vorbeşte de „audienţă”.63 J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 507, precum şi autorii citaţi de către autori.

29

Asistenţa oferită de către interpret trebuie să fie gratuită, Curtea

precizând că textul Convenţiei nu trebuie interpretat în sensul în care acesta ar

impune doar o avansare a cheltuielilor de către stat, ci gratuitatea trebuie să fie

totală şi independentă de finalitatea procedurii judiciare angajate contra

acuzatului64. În plus, Curtea a interpretat extensiv noţiunea de „audienţă”

utilizată în textul Convenţiei pentru a desemna momentul procesual în care se

impune obligativitatea interpretului, afirmând că, pentru a fi realizat scopul art.

6, trebuie ca celui acuzat să îi fie tradusă nu doar faza orală a procedurii, ci şi

actele procedurii angajate împotriva sa65.

Pe de altă parte, însă, s-a precizat că asistenţa gratuită a interpretului

acoperă doar raporturile între acuzat şi judecător iar nu şi cele între cel acuzat şi

apărătorul său66, soluţie care ni se pare criticabilă, în condiţiile în care astfel se

poate aduce atingere dreptului efectiv la apărare, lezat în mod evident prin lipsa

unor raporturi fireşti între apărător şi clientul său67. Totuşi, precum în

nenumărate alte ocazii, Curtea a ţinut să precizeze că dreptul la un interpret

trebuie să fie concret şi efectiv, astfel încât statul în cauză are nu numai obligaţia

pozitivă de a desemna şi a plăti un interpret, ci şi obligaţia a verifica calitatea

traducerii asigurate68.

SECŢIUNEA 3. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL ŞI ACCESUL

LIBER LA JUSTIŢIE

64 CEDO, hot. Luedicke, Belkacem şi Koç din 28 noiembrie 1978, § 38-46. Raţiunea hotărârii Curţii este, în câteva cuvinte, următoarea: o persoană care urmează să fie condamnată nu are mai puţine drepturi procesuale decât una care urmează a fi achitată. În plus, cum interpretul trebuie să fie solicitat de către inculpat, s-a dorit evitarea unor situaţii în care acesta ar fi luat o decizie fondată pe raţiuni economice.65 CEDO, hot. Luedicke, Belkacem şi Koç din 28 noiembrie 1978, § 48; hot. Öztürk din 21 februarie 1984, § 58.66 Comis., dec. din 29 mai 1975, plg. nr. 6185/73, DR 2, p. 68.67 În acelaşi sens, J. Velu, R. Ergec, La Convention européenne des droits de l’homme, p. 508, precum şi autorii citaţi de către autori.68 CEDO, hot. Kamasinski din 19 decembrie 1989.

30

Protecţia libertăţii ar fi lipsită de sens dacă nu ar fi încredinţată unei

justiţii independente şi imparţiale, garanţie a unui proces echitabil. „Dreptul

la un proces echitabil", conform terminologiei consfinţite de Curtea

europeană cu privire la articolul 6, alin. 1 din Convenţie „consacră principiul

fundamental al preeminenţei dreptului într-o societate democratică".

Dreptul la un proces echitabil vizează să asigure dreptul la o bună

administrare a justiţiei; afirmarea efectivităţii sale guvernează această

materie69.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în

art.6 pct.1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are

dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen

rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care

va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie

asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă

poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei

părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii

naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau

protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată

strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări

speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces

echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie;

examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil;

examinarea cauzei de către un tribunal independent, i mparţial, stabilit prin lege;

publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti, dreptul Ia executarea

hotărârilor judecătoreşti .

69 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă – Tratat de drepturile omului, p.140, editura Europa Nova, 199531

1.Accesul liber la justiţie.

Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental,

atât prin art.21 din Constituţia României70, cât şi prin art.10 din Declaraţia

universală a drepturilor omului71 şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu

privire la drepturile civile şi politice72 (deşi art.6 pct.1 din Convenţie nu prevede

explicit acest drept, el reiese din interpretatrea textului).

Cu prilejul unui litigiu privind protecţia unor drepturi şi obligaţii de

natură civilă73, Curtea a fost pentru prima dată chemată să se pronunţe cu privire

la existenţa unei obligaţii pozitive din partea statelor contractante de a asigura

accesul la justiţie, deşi textul Convenţiei nu o prevede expres. Curtea a răspuns

problemei de a şti dacă art. 6 se mărgineşte la a reglementa dreptul la un proces

echitabil într-o procedură deja pendinte sau recunoaşte şi dreptul de a introduce

o acţiune civilă afirmând că: dacă acest text ar privi exclusiv doar derularea

procedurilor angajate în faţa unei instanţe, un stat contractant ar putea, fără a

putea fi sancţionat, să suprime toate jurisdicţiile sale sau să sustragă din

competenţa lor diverse categorii de litigii cu caracter civil pentru a le conferi

spre judecare unor organisme guvernamentale. O astfel de ipoteză, inseparabilă

de apariţia unui risc de arbitrariu, ar conduce la consecinţe grave, contrare

principiilor pe care Curtea nu le poate pierde din vedere74.

Rezultă din cele afirmate de către instanţa de control europeană că

dreptul de acces la un tribunal constituie un element inerent al tuturor garanţiilor 70 Constituţia României ,ART. 21 Accesul liber la justiţie (1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdictiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.

71 Declaraţia universală a drepturilor omului ,Articolul 10: Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial [...]72 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art.14 pct.1:[…]Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial [...]73 CEDO, hot. Golder din 21 februarie 1975. În fapt, dl. Golder, deţinut într-un penitenciar britanic, dorea să introducă o acţiune în repararea prejudiciului contra unuia dintre gardieni care îl acuzase de calomnie. În acest scop, a cerut Ministerului de Interne să autorizeze consultarea unui avocat, însă cererea sa a fost respinsă, astfel încât reclamantul nu a putut introduce acţiunea în instanţă.74 A se vedea şi CEDO, hot. Lawless din 1 iulie 1961; hot. Delcourt din 17 ianuarie 1970.

32

procedurale prevăzute în Convenţie. În lipsa accesului la justiţie în materie

civilă, în concepţia Curţii, toate celelalte garanţii de procedură sunt inutile,

întrucât ele se grefează pe liberul acces la o instanţă. Însă nu este suficientă

posibilitatea formală de a angaja o acţiune, ci este necesar ca accesul la justiţie

să fie efectiv75.

În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei

persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a

intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi

îngrădită prin nici o lege.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede

la justiţie Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată (art.109)

şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul-

art.282, recursul-art.299, contestaţia în anulare-art.317 şi art.318, revizuirea- art.322),

iar Codul de procedură penală prevede plângerea prealabilă( art. 279 alin.2 lit.a),

căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale

(art.278/1), căile de atac ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşt

(apelul-art.361, recursul-art.385/1, contestaţia în anulare-art.386, revizuirea-art.393).

Căile procedurale menţionate asigură persoanelor interesate accesul la o

instanţă de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în

materie civilă sau penală.

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în

concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea

Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai

asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică

garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv,

acest drept. Aşadar Convenţia recunoaşte beneficiarului dreptul ca orice acuzaţie

îndreptată împotriva sa să-şi găsească finalul în faţa unei instanţe76. Pe de altă

75 De aceea, Curtea a decis condamnarea Marii Britanii în cauza Golder. Chiar dacă reclamantul avea posibilitatea teoretică de a sesiza un tribunal, imposibilitatea consultării unui avocat, combinată cu lipsa pregătirii juridice a reclamantului şi cu importanţa pe care o prezintă în sistemul englez de drept rolul avocatului în pregătirea şi desfăşurarea unui proces, a condus instanţa europeană la concluzia că, în mod efectiv, reclamantului i-a fost negat dreptul de acces la justiţie. Mai mult, într-un caz aproape similar, implicând tot un deţinut într-un penitenciar britanic, s-a decis că şi o întârziere semnificativă în autorizarea consultării unui avocat, constituie o atingere adusă dreptului de acces la justiţie (CEDO, hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984).76 J. Velu, R. Ergec, La Convention européenne des droits de l’homme, p. 401-402. A se vedea şi CEDO, dec.

33

parte, accesul liber la justiţie nu implică dreptul nelimitat de a alege instanţa

căreia să îi fie prezentată cauză sau dreptul de a ataca decizia unei instanţe

judecătoreşti77, acest din urmă drept fiind introdus doar în materie penală prin

dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 7.

În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la

justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o,

devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.

Ca atare, dispoziţile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare

a instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamnă

dreptul de acces la toate structurile judecătoreşti- judecătorii, tribunale, curţi de

apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- şi nici la toate căile de atac prevăzute de

lege- apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire, deoarece, aşa cum a hotărât

Curtea Constituţională78, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în

considerarea unor situaţii deosebite.

Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin

art.282/1 Cod procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri

judecătoreşti care, prin raportare la obiectul cererilor în care au fost pronunţate,

sunt exceptate de la această cale de atac, ori în materia hotărârilor de strămutare

a pricinilor civile, care nu sunt supuse nici unei căi de atac- art.40 alin.4 Cod

procedură civilă.

1.1.Accesul efectiv

În accepţiunea dată de organele jurisdicţionale create prin Convenţie,

J. K. c. Slovacia din 21 martie 2000, în care reclamantul s-a plâns de faptul că, după sancţionarea sa contravenţională, nu avea nici o posibilitate de a contesta în instanţa comiterea delictului. Chiar dacă Curtea nu a ajuns la o condamnare a statului, faptul că acesta a admis reglementarea amiabilă a situaţiei, conduce la aceiaşi concluzie.77 CEDO, hot. Delcourt din 17 ianuarie 1970; hot. Sutter din 22 ianuarie 1984. Deşi Curtea nu a renunţat niciodată expres la această afirmaţie, reluată de nenumărate ori în hotărâri sau decizii ulterioare, există indicii care ne fac să avem rezerve faţă de valabilitatea afirmaţiei la această oră. Astfel, de mai multe ori în jurisprudenţa recentă, Curtea a acceptat să judece pe tărâmul accesului liber la justiţie, limitările aduse dreptului la apel sau recurs (a se vedea cu titlu de exemplu, hot. Khalfaoui din 14 decembrie 1999). Este adevărat că instanţa europeană afirmă adeseori că, afirmaţia citată trebuie completată cu faptul că dacă statele aleg totuşi să instituie căi de atac şi în civil, procedura trebuie să îndeplinească toate garanţiile procesului echitabil. Totuşi, în condiţiile în care toate statele europene au, în general, proceduri de apel sau recurs în mai toate domeniile şi trebuie să respecte dreptul de acces la acestea, se poate spune că, implicit, există un drept de a ataca şi o decizie civilă.78 Hotărâre luată de plenul Curţii Constituţionale prin decizia nr.1/8 februarie 1994

34

noţiunea de acces efectiv la justiţie implică în primul rând obligaţia statelor de a

acorda tribunalului o competenţă de plină jurisdicţie pentru a-i permite să

examineze cauza pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept79.

În al doilea rând, accesul efectiv la justiţie implică obligaţia pozitivă a

statelor de a asigura în mod real posibilitatea oricărei persoane de a-şi susţine

cauză în faţa unui judecător.

În reglementarea la nivel statelor contractante a dreptului la acces la un

tribunal, Curtea le recunoaşte acestora o anumită marjă de apreciere, instanţa

europeană mulţumindu-se să verifice dacă prin limitările stabilite de către state

nu se afectează însăşi substanţa dreptului şi dacă scopul urmărit prin limitările

respective este proporţional cu mijloacele utilizate. Astfel, statele pot să impună

anumite condiţii pentru introducerea unei acţiuni judecătoreşti – precum plata

unor taxe de timbru, introducerea acţiunii într-un anumit termen sau alte condiţii

de formă şi de fond – cât timp acestea sunt rezonabile80.

Deseori în practica instanţelor naţionale a fost invocată de părţi, ca

măsură de îngrădire a accesului liber la justiţie, lipsa de gratuitate a procesului

civil, prin instituirea în sarcina titularului cererii de chemare în judecată a

obligaţiei de plată a unei taxe de timbru şi prin neasigurarea asistenţei juridice

gratuite.

Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de

acces la justiţie.

Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuităţii

justiţiei şi, implicit, al accesului liber la justiţie, deoarece partea căzută în

pretenţii poate fi obligată la restituirea sumelor avansate în condiţiile art. 274-

276 Cod procedură civilă; mai mult, prin Legea taxelor judiciare de timbru nr.

146/1997 se prevede scutirea de timbraj pentru anumite categorii de cauze

civile, iar legislaţia naţională asigură şi alte garanţii efective pentru finalizarea

procedurii judiciare chiar şi în cazul persoanelor cu posibilităţi materiale reduse.

În acest sens, art.74 Cod procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în

stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa 79 CEDO, hot. Le Compte, Van Leuven şi de Meyere din 23 iunie 1981.80 CEDO, hot. Lithgow din 8 iulie 1986.

35

întreţinere sau a familiei sale, dreptul de a cere instanţei de judecată asistenţă

judiciară, iar art.75 din acelaşi cod prevede că în conţinutul conceptului de

asistenţă judiciară intră acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări, sau amânări

pentru plata taxelor de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi apărarea şi

asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor.

Curtea a admis faptul că dreptul de a sesiza un tribunal este doar unul

dintre aspectele dreptului de acces la justiţie, întrucât acest drept ar deveni

iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat nu ar permite executarea unei decizii

judecătoreşti. De aceea, Curtea a admis fără rezerve că dreptul la acces liber la

justiţie implică şi dreptul de a obţine executarea silită, dacă e cazul, a hotărârilor

instanţei81.

2.Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un

termen rezonabil.

2.1. Examinarea cauzei în mod echitabil

Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în

mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor

fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi

principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în

proces. Contradictorialitatea impune judecătorului să vegheze ca orice element

susceptibil să influenţeze soluţia privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri

contradictorii între părţi. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai

facultatea de a-şi face cunoscute elementele pe care se bazează pretenţiile sale,

dar şi aceea de a lua la cunoştinţă şi de a discuta orice probă sau concluzie

prezentată judecătorului cu scopul de a-i influenţa decizia82.81 CEDO, hot. Hornsby din 19 martie 1997, § 40. De altfel, aşa cum vom vedea mai jos, Curtea a admis de mult timp faptul că executarea unei hotărâri civile intră în noţiunea de proces atunci când se analizează durata rezonabilă a acestuia (CEDO, hot. Di Pede din 26 septembrie 1996, § 16-20). A se vedea şi CEDO, hot. Georgiadis din 28 martie 2000, § 45. Această din urmă hotărâre este interesantă şi sub un alt aspect, anume al aplicării criteriului Pellegrin. În fapt, litigiul opunea un fost magistrat şi statul grec şi avea ca obiect drepturile la pensie al reclamantului. Dat fiind că, la data litigiului, magistratului nu mai exercita puterea de stat, litigiul intră în câmpul de aplicabilitate al art. 6, spre deosebire faţă de situaţia în care acesta era încă în exercitarea funcţiilor sale la momentul litigiului.82 CEDO, hot. Lobo Machado din 20 februarie 1996; hot. Vermeulen din 20 februarie 1996; hot. Nideröst-Huber din 18 februarie 1997.

36

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă

pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin

cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor

citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv

asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea

aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică,

după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt

comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

În opinia Curţii, contradictorialitatea impune, în materie penală,

posibilitatea inculpatului de a combate declaraţiile părţii vătămate fie printr-o

confruntare cu aceasta, fie prin posibilitatea de a obţine interogarea acesteia în

faza de judecată83

De asemenea, pentru a realiza contradictorialitatea în materie penală,

statele sunt obligate să îşi regleze procedurile interne astfel încât probele

existente să fie produse în cadrul audienţei publice, pentru a putea să facă

obiectul dezbaterii contradictorie între acuzator şi inculpat, în faţa

judecătorului84.

Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialităţii,

aşa cum au fost ele anterior redate, respectând înţelesul art.6 pct.1 din

Convenţie, se regăsesc şi în legislaţia naţională, mai precis în reglementarea art.

112, art.115, art114 alin.1, art.107, art.128-129, art.114 alin.4 Cod procedură

civilă.

Nu există, deci, neconcordanţe de semnificaţie juridică a

contradictorialităţii între dispoziţiile Convenţiei şi dispoziţiile din legea

naţională şi, faţă de garanţiile pe care aceasta din urmă le instituie pentru

asigurarea contradictorialităţii, sunt toate premisele ca, prin hotărârile

pronunţate, instanţele naţionale să nu se facă vinovate de încălcări ale dreptului

83 CEDO, hot. Bricmont din 7 iulie 1989. A se vedea şi raportul Comisiei privind cauza Bricmont din 15 octombrie 1987. În fapt, reclamantul a fost avocatul personal al prinţului moştenitor al Belgiei, Charles, fiind acuzat de către acesta, printr-o plângere penală, de însuşirea unor bunuri din averea sa prin falsuri. Datorită statutului părţii civile, legea belgiană nu permitea citarea acesteia în faţa instanţei, reclamantul neputând să combată prin întrebări adresate prinţului afirmaţiile acestuia din urmă.84 G. Closset-Marchal, Le droit à la comparution personnelle et son application en cas de pluralité de degrés de jurisdictions, RTDH 1992, p. 393..

37

la un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialităţii.

- Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a

oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o

dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea

dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu

constituţional85.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile

procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens

formal el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare

şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile

legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului

judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

-Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către

instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost

conferite de legiuitor, precum şi supunerea judecătorilor numai în faţa legii;

-egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile

procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea

aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii;

-gratuitatea înseamnă obţinerea unei rezolvări judiciare necondiţionat de

plata vreunei taxe;

-controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa

superioară în grad, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa

inferioară;

-imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării

cadrului litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept;

85 ART. 24 Dreptul la apărare (1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

38

-rolul activ al instanţei reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci

o garanţie a respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora, deoarece are

ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

2.2. Examinarea cauzei în mod public

Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din

Convenţie, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte

prin asigurarea accesului părţilor la dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a

exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare şi dreptul la

dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la

dezbateri al oricăror persoane.

Publicitatea procedurii realizează transparenţa justiţiei sustrăgând

justiţiabilii din ghearele unei justiţii secrete, dominată de arbitrariu şi permite

publicului să vegheze la buna administrare a justiţiei; transparenţa procesului

judiciar constituie unul dintre mijloacele care contribuie la păstrarea încrederii

publicului în justiţie86. Astfel privită, publicitatea nu este scop în sine, ci un

mijloc prin care se poate atinge obiectivul art. 6: un proces echitabil87.

În principiu, art. 6 din Convenţie impune publicitatea procedurii şi a

pronunţării deciziei în toate fazele procesuale şi indiferent dacă tribunalul făcea

parte din structura juridică ordinară sau era un organ administrativ cu atribuţii

jurisdicţionale88.

Atunci când în apel se discută nu doar probleme de drept, ci şi probleme

de fapt relevante pentru litigiul în cauză, Curtea impune dezbaterea

contradictorie, publică, între părţi. Dacă însă publicitatea lipseşte în cadrul

procedurii din faţa tuturor organelor de jurisdicţie sesizate, este cert că există o

violare a principiului publicităţii procedurii89.

86 CEDO, hot. Helmers din 29 octombrie 1991.87 CEDO, hot. Pretto şi alţii din 8 decembrie 1983.88 CEDO, hot. Asan Rushiti din 21 martie 2000.89 CEDO, hot. Serre din 14 septembrie 1999.

39

Potrivit părţii finale a art. 6 alin. 1, regula publicităţii poate suferi

excepţii. Chiar dacă la o primă vedere aceste excepţii se raportează doar la

publicitatea pronunţării deciziei, este unanim admis faptul că excepţii respective

– protecţia moralei, a ordinii publice, a securităţii naţionale, a intereselor

minorilor, a vieţii private a părţilor sau a intereselor justiţiei – se raportează la

întreaga desfăşurare a procedurii90.

În acelaşi mod este înţeleasă noţiunea de publicitate şi în dreptul intern.

Astfel, art.126 din Constituţie, art.5 din Legea de organizare judecătorească

nr.92/1992 şi art.21 alin.1 din Codul de procedură civilă proclamă că şedinţele de

judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege; cazurile de excepţie de la

regula publicităţii sunt nominalizate în lege, prin indicarea unor criterii de apreciere,

pe baza cărora instanţa de judecată trebuie să le determine – alin.2 al art.121 Cod

procedură civilă stabileşte că instanţa poată să dispună ca dezbaterile să se facă în

şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea

publică ori părţile.

Pentru asigurarea publicităţii, şedinţele de judecată se ţin la sediul stabil

şi cunoscut al instanţei, în zilele şi la orele fixate de instanţă, potrivit listei de

şedinţă, care se afişează la uşa sălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de

începerea şedinţei de judecată ( art. 125 Cod de procedură civilă ).

Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor,

a independenţei acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este

nevoie să se şi vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile nu pot fi împiedicate

să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat

şedinţă secretă(art. 121 alin.2 Cod procedură civilă), iar terţele persoane nu pot

fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul şedinţelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii

judecătoreşti, care se face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut expres

în art.6 pct.1 din Convenţie, dar şi în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.

90 CEDO, hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984.40

2.3. Examinarea cauzei într-un termen rezonabil.

În baza principiului britanic „justice delayed, justice denied”91 dreptul

oricărei persoane de a fi judecat într-un interval de timp rezonabil prezintă, în

opinia Curţii, o importanţă extremă pentru o bună administrare a justiţiei92, însă

importanţa sa se relevă în special în materie penală, ţinând cont de consecinţele

de natură psihică pe care o incertitudine îndelungată cu privire la soluţia

procesului le produce asupra acuzatului93.

Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen

rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata

procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul

autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea

rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

Celeritatea judecării proceselor nu este consacrată în legislaţia naţională

în mod expres, decât într-un număr limitat de litigii, de pildă, în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, reglementată prin

legea 10/2001 sau în materia adopţiilor, reglementată prin O.U.G. 25/1997,

aprobată prin legea 87/1998.

Cu toate acestea, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea

instanţelor, aprobat prin Ordinul nr.991/C/1993 al Ministerului Justiţiei, se

reglementează măsurile ce se dispun de instanţă la primirea sesizării, stabilindu-

se că prin acestea trebuie să se asigure soluţionarea cu celeritate a cererilor

primite şi că aceleaşi măsuri trebuie luate, în acelaşi scop, şi de către judecătorul

căruia i s-a repartizat cauza spre soluţionare ( art.44 ).

De asemenea, Codul de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin

care se asigură soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse

91 „Justiţie întârziată, justiţie negată” (eng.)92 CEDO, hot. Guincho din 10 iulie 1984.93 CEDO, hot. Stögmüller din 10 noiembrie 1969. Dreptul prevăzut în art. 6 nu trebuie confundat cu imperativele art. 5 § 3 care impune dreptul celui arestat de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii. Acest din urmă text impune punerea în libertate a inculpatului începând cu momentul în care menţinerea în detenţie provizorie încetează a mai fi rezonabilă, adică depăşeşte limitele sacrificiului care poate fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumate a fi nevinovată. Altfel spus, putem avea o situaţie în care să se depăşească durate rezonabilă a procesului în sensul art. 5 alin. 3, fără a avea şi o lipsă de celeritate a procedurii în sensul art. 6.

41

judecăţii, indiferent de natura lor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele

din art. 155 alin.1 şi art.156 alin.1, care permit amânarea judecăţii, o singură

dată, pe temeiul învoielii părţilor, respectiv pentru lipsă de apărare temeinic

motivată, precum şi cele din art.260 alin.1 şi art.264 alin.1 Cod procedură civilă,

potrivit cărora pronunţarea se poate amâna pentru un termen ce nu poate depăşi

7 zile, iar redactarea hotărârii se face în termen de 30 de zile de la pronunţarea

ei.

Punctul de la care curge termenul care trebuie luat în consideraţie pentru

a-i verifica rezonabilitatea diferă în funcţie de obiectul procedurii. În materie

civilă, în principiu, punctul de la care curge termenul este acela al sesizării

instanţei competente94. În materie penală, spre deosebire de domeniul drepturilor

şi obligaţiilor civile, foarte rar este luat în calcul ca punct de plecare momentul

sesizării instanţei, ci, de regulă se pleacă de la un moment anterior acestei date95.

Cu privire la momentul începerii perioadei care trebuie luată în

considerare, jurisprudenţa fostei Comisii şi a Curţii au stabilit că acesta acela din

care bănuielile îndreptate împotriva reclamantului pot produce repercusiuni

importante asupra acestuia, constând de regulă într-un moment anterior începerii

fazei de judecată a procesului96.

Cu privire la momentul final al termenului care trebuie luat în

consideraţie, acesta este, de regulă, cel al ultimei decizii cu privire la cauza

dedusă judecăţii, indiferent dacă aparţine unei instanţe de fond sau al unei de

casare97, existând şi jurisprudenţă în sensul în care se ia în calcul momentul în

care persoanei în cauză i se comunică hotărârea98.

Caracterul rezonabil al termenului astfel calculat se analizează in

concreto, în raport de circumstanţele speciale ale fiecărei cauze99. Trebuie însă

precizat că, atunci când termenul apare exorbitant, sarcina de a probei este

răsturnată, statul în cauză fiind chemat să ofere explicaţii cu privire la motivele

94 CEDO, hot. Golder din 21 februarie 1975.95 J. Velu, R. Ergec, La Convention européenne des droits de l’homme, p. 439-440.96 CEDO, hot. Eckle din 15 iulie 1982, p. 33.97 CEDO, hot. Engel şi alţii din 8 iunie 1976. Aşa cum precizam mai sus, se include în această perioadă şi un eventual recurs constituţional ulterior procedurii de fond, întrucât chiar dacă instanţa constituţională nu statuează asupra fondului cauzei, decizia ei poate avea consecinţe asupra fondului afacerii.98 CEDO, hot. Vallon din 3 iunie 1985, p. 22-23.99 CEDO, hot. Zimmermann şi Steiner din 13 iulie 1983.

42

care au stat la baza întârzierii100.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea

incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a

drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze

toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui

proces echitabil.

3.Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent,

imparţial, stabilit prin lege

Potrivit jurisprudenţei Curţii, un „tribunal” se caracterizează prin rolul

său jurisdicţional: acela de a tranşa, pe baza unor norme juridice şi în cadrul unei

proceduri organizate, orice chestiune privind cauza ce i-a fost adusă spre

rezolvare101. Tribunalul trebuie, de asemenea, să îndeplinească anumite condiţii

– independenţă, imparţialitate etc. – care figurează în chiar textul art. 6 pentru a

putea fi numit astfel102.

Pe de altă parte, însă, prin „tribunal” în sensul art. 6 nu se înţeleg doar

jurisdicţiile în sens clasic, integrate într-o structură judiciară ordinară din statul

în cauză103.

3.1. Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent

Independenţa tribunalului este calitatea acestuia de a nu primi ordine ori

100 CEDO, hot. Eckle din 15 iulie 1982.101 CEDO, hot. H. c. Belgia din 30 noiembrie 1987.102 CEDO, hot. Le Compte, Van Leuven şi de Meyere din 23 iunie 1981; hot. Demicoli din 27 august 1991.103 Nicolae Purdă – Protecţia juridică a drepturilor omului (Mecanisme interne şi internaţionale), editura Lumina Lex 2001, p.257

43

sugestii, de orice natură, sau, cu alte cuvinte, capacitatea de a decide singur

asupra litigiului104.

Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi

independenţa magistratului.

Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care

se realizează justiţia nu face parte şi nu este subordonat puterii executive sau

legislative.

Acest aspect este reflectat în art.126 alin.1 Constituţia României, care

prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin

celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, adică judecătorii,tribunale şi

Curţi de apel.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art.126 alin.3 din Constituţie care

prevăd că prin lege sunt stabilite competenţa şi procedura de judecată.

În opinia Curţii, pentru a determina dacă organul jurisdicţional este

independent, trebuie luate în considerare următoarele elemente: lipsa oricărei

ingerinţe – sau aparenţe de ingerinţă – din partea altor puteri ale statului sau a

părţilor, precum şi existenţa unor garanţii reale contra oricăror eventuale

presiuni exterioare105.

Independenţa judecătorilor este reflectată în art.124 alin.2 din

Constituţia României, care prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun

numai legii.

Aceasta presupune, ca şi în cazul instanţelor de judecată,faptul că în

realizarea actului de justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de puterea

executivă sau legislativă.

Independenţa judecătorilor – indiferent dacă este funcţională sau

organică – priveşte întreaga activitate jurisdicţională, în întregul său. În

consecinţă, ea nu priveşte numai procedura publică, ci şi activităţi anterioare –

104 J. Pradel, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial selon le droit français, RSC 1990, p. 693.105 CEDO, hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984. Trebuie specificat că această hotărâre aduce o evoluţie faţă de formula anterioară a Curţii. Dacă în hotărârea Le Compte şi alţii (citată mai sus) raportează independenţa doar faţă de executiv şi părţi, în hotărârea din cauza Campbell şi Fell Curtea precizează că independenţa trebuie verificată în special în raport de executiv şi părţi.

44

precum stabilirea termenului de judecată – sau posterioare acestei faze – precum

deliberarea şi redactarea hotărârii106.

Astfel, din punct de vedere funcţional, independenţa se verifică în raport

de alte organe ale statului107 şi faţă de părţi.

Independenţa, astfel înţeleasă, nu exclude intervenţia instanţelor de

control judiciar care intervine în urma exercitării căilor de atac împotriva

hotărârilor judecătoreşti. Astfel, Convenţia nu interzice existenţa unui control

jurisdicţional – prin posibilitatea de a se casa hotărârile de către instanţele

superioare în grad – ori disciplinar al activităţii judecătorilor – prin posibilitatea

sancţionării judecătorilor pentru lipsa punctualităţii, atitudine reverenţioasă

etc108; aceasta pentru că altfel în lipsa oricărui control al activităţii imperativul

independenţei s-ar întoarce împotriva scopului său – acela de a asigura o justiţie

imparţială.

De asemenea, faptul că o instanţă este ţinută de rezolvarea dată unei

chestiuni prejudiciale rezolvată de către o altă instanţă nu îi poate afecta

independenţa. Dacă chestiunea prejudicială a fost rezolvată de un organ

administrativ, independenţa instanţei se păstrează cât timp contra deciziei acelui

organ părţile puteau formula un recurs în faţa unui tribunal independent şi

imparţial109.

Independenţa judecătorilor este dată de garanţiile aflate în acest sens, de

statutul său.

Astfel, prin dispoziţii speciale prevăzute de Legea nr.92/1992 pentru

organizarea judecătorească, sunt reglementate numirea şi avansarea în funcţie a

magistraţilor(titlul IV).

106 T. Weigend, La notion de tribunal impartial et indépendant en République fédérale d’Allemagne, RSC 1990, p. 744. În acelaşi timp, trebuie semnalat faptul că independenţa tribunalului, alături de imparţialitatea sa, este o garanţie procedurală care priveşte numai faza de judecată propriu-zisă.107 Nu vom examina aici independenţa justiţiei faţă de puterea judecătorească, întrucât ea se analizează sub raportul autorităţii lucrului judecat în sistemul continental şi în raport de regula precedentului în sistemul britanic, fără să ridice problem în faţa Curţii de la Strasbourg. Pentru detalii, a se vedea J. Figueiredo Dias, M. J., Antunes, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial. Une approche à partir du droit portugais de procédure pénale, RSC 1990, p. 736.108 T. Weigend, La notion de tribunal impartial et indépendant en République fédérale d’Allemagne, RSC 1990, p. 751. În acest context, s-a considerat că poate constitui o atingere la adresa independenţei judecătorilor posibilitatea nelimitată de a răspunde delictual pentru erorile judiciare, chiar şi atunci când lipseşte dolul sau reau-credinţă. Pentru detalii, a se vedea G. Casaroli, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial et le système italien, RSC 1990, p. 719.109J. Velu, R. Ergec, La Convention européenne des droits de l’homme, p. 455.

45

În acelaşi timp, propunerile de numire în funcţie a magistraţilor sunt

date în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale

organice(conform art.125 alin.2 din Constituţia României).

O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa

acestora, este dată de inamovibilitate.

Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face

decât cu consimţământul judecătorilor.

Inamovibilitatea era reglementată în Constituţia României, la rang de

principiu; astfel, conform art.125 alin.1 judecătorii numiţi de Preşedintele

României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Acelaşi text arată în alin.2 că

promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor este de competenţa

Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

3.2. Examinarea cauzei să se facă de un tribunal imparţial

Împarţialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezintă garanţia

încrederii justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară

activitatea,prin care se realizează actul de justiţie. Imparţialitatea este calitatea

celui care statuează după cum îi dictează conştiinţa, păstrând balanţa egală între

acuzare şi apărare110.

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg

titlu din Codul de procedură civilă – titlul V -, care prevede cazurile concrete în

care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt

incompatibili precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod

procedură civilă, referitor la strămutarea pricinilor

În acelaşi timp şi prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei

laturi a unui proces echitabil, prevăzându-se că funcţia de judecător este

incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor 110 J. Pradel, La notion européenne de tribunal indépendant et impartial selon le droit français, RSC 1990, p. 693

46

didactice din învăţământul superior.

Cu privire la imparţialitatea care trebuie să caracterizeze un tribunal,

Curtea a precizat constant că aceasta trebuie să aprecieze din punct de vedere

subiectiv, prin încercarea de a determina convingerile personale ale unui anumit

judecător la un anumit moment, dar şi din punct de vedere obiectiv, verificând

dacă acesta oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă ce

s-ar putea arunca asupra sa111.

Trebuie făcută distincţie între imparţialitatea subiectivă şi cea obiectivă.

Imparţialitatea subiectivă se prezumă „până la proba contrară". Imparţialitatea

obiectivă constă în „a pune problema dacă, independent de conduita personală a

judecătorului, anumite fapte verificabile justifică suspectarea imparţialităţii acestuia

din urmă"112.

Este important de determinat nu doar dacă judecătorul chiar a dat dovadă

de parţialitate, ci şi dacă se putea crea un dubiu legitim cu privire la

imparţialitatea sa113.

3.3. Examinarea cauzei să se facă de un tribunal stabilit prin lege

Dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea garanţiilor privind

organizarea şi compunerea tribunalului.

În primul rând, tribunalul trebuie să fie „instituit de lege". Această

formulare, care în opinia judecătorului european „reflectă principiul statului de

drept, inerent oricărui sistem al Convenţiei", nu se referă exclusiv la temeiul legal al

existenţei înseşi a tribunalului şi al competenţei sale, (atât din punct de vedere

material cât şi teritorial) ci şi la orice dispoziţie din dreptul intern referitoare la

compunerea tribunalului în fiecare cauză - precum cele privind delegările,

incompatibilitatea şi recuzarea magistraţilor -, a cărei nerespectare are drept

111 CEDO, hot. Saraiva de Carvalho din 22 aprilie 1994;. A se vedea şi J. Van Compernolle, Evolution et assouplissement de la notion d’impartialité objective, RTDH 1994, p. 440.112 Frederic Sudre-Drept European şi internaţional al drepturilor omului,p.268 (ed.Polirom 2006).113 CEDO, hot. De Cubber din 26 octombrie 1984.

47

consecinţă nelegalitatea participării unui judecător la judecarea unei cauze şi

constituie o încălcare a articolului 6, alin. 1.

În acest context,în legislaţia internă dispoziţiile legale sunt clare şi

precise, delimitând foarte clar competenţele instanţelor de judecată implicate în

realizarea actului de justiţie.

Sunt întâlnite astfel dispoziţii care stabilesc competenţa după

materie(titlul I Cod procedură civilă ), competenţa teritorială (titlul II), cazurile

de extindere a competenţei(titlul III),precum şi procedura în cazul intervenirii

unui conflict de competenţă(titlul IV).

În acelaşi timp, trebuie subliniat că prin legi speciale,de reglementare a

unui anumit domeniu de activitate, este reglementată competenţa de soluţionare

a cauzelor; dispoziţiile codului de procedură prevăzând, relativ la competenţa

materială,cazul”în orice materii date prin lege în competenţa lor” – cu titlul de

exemplu, Legea nr 14/2003, legea partidelor politice.

4.Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

În fraza a doua a primului aliniat al art. 6 din Convenţie se prevede că

„…pronunţarea hotărârii trebuie făcută în public…”.

În principiu, art. 6 impune publicitatea procedurii şi a pronunţării

deciziei în toate fazele procesuale şi indiferent dacă tribunalul făcea parte din

structura juridică ordinară sau era un organ administrativ cu atribuţii

jurisdicţionale114.

Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii

judecătoreşti, imediat după deliberarea completului de judecată115.

114 CEDO, hot. Asan Rushiti din 21 martie 2000.115 Frederic Sudre-Drept European şi internaţional al drepturilor omului, p.273 (ed. Polirom 2006).

48

Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică,

chiar în lipsa părţilor, este impusă în dreptul nostru de art.258 alin.2 Cod

procedură civilă .

Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a fost

soluţionată nefavorabil, să renunţe în instanţă la calea de atac (art.267 alin.1 Cod

procedură civilă ).

Curtea europeană interpretează cu multă flexibilitate exigenţa referitoare la

publicitatea pronunţării hotărârii şi consideră că aceasta este respectată în

momentul în care persoanele în cauză şi-au putut procura o copie a hotărârii

de la grefa instanţei, precum şi că publicarea hotărârii în culegerea oficială a

„făcut posibil ca un anumit control al publicului să se exercite asupra

jurisprudenţei" jurisdicţiei în cauză. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii,

publicitatea dezbaterilor - nu însă şi publicitatea pronunţării hotărârii - este singura

garanţie a procesului echitabil ce poate face obiectul unor limitări justificate

de interesul general. În consecinţă nu există excepţii de la publicitatea

pronunţării hotărârii116.

5.Dreptul Ia executarea hotărârilor judecătoreşti.

Dreptul la un proces echitabil presupune, în cele din urmă, dreptul la

executarea hotărârilor judecătoreşti. Noţiunea de proces echitabil nu acoperă

doar accesul în faţa judecătorului şi derularea procesului, ci şi executarea

hotărârilor judecătoreşti, cu condiţia ca acestea să fie definitive şi obligatorii

(nu sunt incluse aşadar „deciziile ce pot fi supuse controlului instanţelor

superioare şi, eventual, infirmate").

Din acest moment, „executarea unei decizii sau hotărâri, indiferent de

instanţa care a pronunţat-o, trebuie deci considerată ca fiind parte integrantă a

procesului, în sensul articolului 6, alin. 1".

Hotărârea Lunari consacră în mod expres „dreptul la executarea

hotărârilor" ca parte integrantă a „dreptului la un tribunal" 117.116 Frederic Sudre-Drept European şi internaţional al drepturilor omului, p.275 (ed. Polirom 2006).117 CEDO, dec. Lunari contra Italia, 11 ianuarie 2001

49

După cum subliniază Curtea, „dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu

dacă ordinea juridică internă a unui stat semnatar ar permite ca o decizie

judecătorească definitivă şi obligatorie să nu producă efecte, în detrimentul

unei părţi". Statului îi revine, în consecinţă, o obligaţie pozitivă de „a adopta

măsurile adecvate şi suficiente" pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti

definitive şi obligatorii118.

Astfel, dreptul la executarea unei decizii judecătoreşti îşi extinde sfera

de aplicabilitate prin jurisprudenţă recentă. Pe de o parte, Curtea europeană

pare să îi confere „un efect orizontal", reţinând răspunderea unui stat parte

pentru neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti, a cărei principală cauză o

constituie acţiunile unei persoane private. Pe de altă parte, circumscris înainte

procedurii civile, dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti priveşte de

acum şi procedura penală.

SECŢIUNEA 4. DREPTUL DE A NU FI SUPUS TORTURII,

TRATAMENTELOR INUMANE SAU DEGRADANTE

Cu privire la dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor inumane sau

degradante, garantat de articolul 3 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor

Omului şi a Libertăţilor fundamentale (în continuare, „Convenţia”), care

prevede că:

“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor

inumane ori degradante.”

Legislaţia penală românească incriminează atât tortura, cât şi

tratamentele inumane sau degradante. O serie de alte infracţiuni (cercetarea

118 CEDO, dec. Ruianu contra România, 17 iunie 200350

abuzivă, relele tratamente aplicate minorului) au, de asemenea, ca latură

obiectivă o acţiune sau inacţiune ce poate fi catalogat, sub aspectul raportării la

Convenţie, ca tratament contrar a articolului 3.

Potrivit articolului 267^1 din Codul penal119, tortura este „ fapta prin

care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice,

fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la aceasta persoana sau de

la o persoana terta informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe

care aceasta sau o terta persoana l-a comis ori este banuita ca l-a comis, de a o

intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni

asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o forma de

discriminare oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere sau astfel de

suferinţe sînt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice alta

persoana care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţămîntul

expres sau tacit al unor asemenea persoane” şi se pedepseşte cu închisoare

strictă.

Conform articolului 267 Cod penal, „supunerea la rele tratamente a unei

persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de

siguranţă sau educative se pedepseşte cu închisoare strictă (…).

Articolul 266 Cod penal, ce incriminează arestarea nelegală şi cercetarea

abuzivă prevede că „ reţinerea sau arestarea nelegală, ori supunerea unei

persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranta sau educative, în alt

mod decît cel prevăzut prin dispoziţiile legale, se pedepseşte cu închisoare…”; „

întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe impotriva unei persoane

aflate în curs de cercetare, ancheta penală ori de judecata, pentru obţinerea de

declaraţii, se pedepseşte cu închisoare”, deasemenea „se sancţionează şi

întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe fata de un martor, expert

sau interpret.”

Curtea a statuat, într-o jurisprudenţă constantă, că articolul 3 din

Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi

democratice, prohibind, în termeni absoluţi, chiar şi în circumstanţe dificile,

119 Modificat şi completat prin Legea nr. 278/2006, publicată în M.O. nr.601 din 12 iulie 200651

precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate120, tortura şi

pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante.121 Caracterul absolut al

protecţiei garantate de articolul 3 subzistă indiferent de comportamentul

victimei122 sau de infracţiunea pentru a cărei săvârşire este acuzată victima.123

Interzicerea torturii a devenit un principiu de drept internaţional”, o normă de

jus cogens.124

Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane şi degradante este

un drept intangibil, nefiind permis a i se aduce limitări nici măcar în

circumstanţe care pot pune în pericol suveranitatea naţională125, aspect ce îl

diferenţiază de majoritatea drepturilor protejate de Convenţie126. De asemenea,

de la articolul 3 nu se poate deroga, în temeiul articolului 15 din Convenţie, în

timp de război sau în situaţii de urgenţă ce pun în pericol existenţa naţiunii.

1.Obligaţii negative

Curtea a sancţionat, în repetate rânduri, actele de violenţă exercitate de

agenţi ai statului asupra unor persoane aflate în situaţii de vulnerabilitate

(reţinute127, arestate preventiv128 sau aflate în executarea pedepsei).

Astfel, într-o cauză românească recentă129 având ca obiect

comportamentul agresiv al organelor de poliţie în exercitarea atribuţiilor de

cercetare penală, Curtea a condamnat violenţele exercitate de cinci poliţişti

împotriva reclamantului, reţinut în vederea luării declaraţiei sale cu privire la

implicarea unui scandal provocat într-un bar, calificând ca acte tortură

120 CEDO, hotărârea Sadik Onder c. Turciei din 8 ianuarie, 2004, hotărârea Selçuc şi Asker din 24 aprilie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-II, hotărârea Dikme c. Turciei din 11 iulie 2000, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-VII. 121 CEDO, hotărârea Aydin c. Turciei din 25 septembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VI.122 CEDO, hotărârea Kudla c. Poloniei din 26 octombrie 2000, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000 XI.123 CEDO, hotărârea Labita c. Italiei din 6 aprilie 2000, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-IV, §119.124 CEDO, hotărârea Al-Adsani c. Regatului Unit din 21 noiembrie 2001, Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-XI.125 CEDO, hotărârea Assenov şi alţii c. Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-VIII. 126 CEDO, hotărârea Selmouni c. Franţei din 28 iulie 1999, Culegerea de hotărâri şi decizii 1999-V.127 CEDO, hotărârea Bursuc c. României din 12 octombrie 2004, hotărârea Toteva c. Bulgariei din 19 mai 2004. 128 CEDO, hotărârea Pantea c. României din 3 iunie 2003.129 CEDO, hotărârea Bursuc c. României, precitată.

52

loviturile de o intensitate deosebită aplicate acestuia, lovituri ce i-au provocat

multiple echimoze şi un traumatism cranian cu edem cerebral cu consecinţe

durabile.

Jurisprudenţa organelor Convenţiei a instituit o prezumţie, potrivit căreia

îndată ce o persoană, care a intrat în stare de sănătate bună în custodia

autorităţilor statale, probează existenţa unor leziuni, se consideră că există o

legătură de cauzalitate între acestea şi pretinsele rele tratamente din partea

agenţilor statului,130 autorităţilor incumbându-le sarcina prezentării unor

explicaţii plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor131.

Susţinerile având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite

de către reclamant cu mijloace de probă adecvate, în aprecierea faptelor pretinse,

organele Convenţiei folosind criteriul probei apte să elimine „orice îndoială

rezonabilă”132; o astfel de probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de

prezumţii, suficient de grave, precise şi concordante. O îndoială rezonabilă nu

este formată pe o posibilitate pur teoretică, ci ea rezultă din ansamblul

circumstanţelor cauzei.

2.Obligaţia (pozitivă) substanţială de a lua măsuri preventive

pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor

private de libertate

a) Măsuri pentru evitarea riscului supunerii la rele tratamente

Jurisprudenţa Curţii a evidenţiat, în repetate rânduri, că autorităţilor

statale le revine obligaţia de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică,

necesare asigurării protecţiei integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor

private de libertate, fie că se află în stare de reţinere sau de arest preventiv, fie că

130 CEDO, hotărârea Dikme c. Turciei, precitată.131 Frederic Sudre-Drept European şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, 2006,p. 222132 CEDO, hotărârea Klaas c. Germaniei, din 22 septembrie 1993.

53

sunt deţinuţi în vederea executării unei pedepse.133 Totuşi, această obligaţie nu

trebuie interpretată de aşa manieră încât să impună statelor o sarcină imposibil

de realizat sau excesivă.

Această obligaţie vizează luarea de măsuri practice, apte să împiedice

lezarea integrităţii corporale sau sănătăţii de către însăşi persoana privată de

libertate sau de către codeţinuţi.

b) Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale

Dacă articolul 3 din Convenţie prevede, în mod expres, că statul este

ţinut la a nu supune un deţinut la rele tratamente, obligaţia de a asigura condiţii

de detenţie la anumite standarde constituie o creaţie a jurisprudenţei, inaugurată

de hotărârea Kudla c. Poloniei134şi consolidată ulterior într-o practică bogată.

De asemenea, Curtea face trimitere, în jurisprudenţa sa, la Normele135

europene privind regimul de deţinere în închisori, norme ce prevăd interdicţia

discriminării, respectarea credinţelor religioase ale deţinuţilor, repartizarea în

celule a deţinuţilor în funcţie de sex, vârstă, cazier judiciar, de stadiul procedurii

penale (arestaţi preventiv/ condamnaţi), de tipul de infracţiune săvârşită şi de

periculozitatea infractorului. Sunt, totodată, instituite o serie de reguli privitoare

la cazare (în principiu, o persoană-celulă), celula să aibă lumină naturală şi

artificială suficientă, astfel încât deţinutul să poată citi şi scrie fără repercusiuni

pentru vedere.

c) Asigurarea unui tratament medical adecvat

Articolul 3 impune statelor contractante obligaţia de a acorda tratament

medical adecvat persoanelor private de libertate.

În ceea ce priveşte tratamentul medical acordat unui deţinut împotriva

voinţei sale, Curtea a statuat că, în măsura în care acesta corespunde principiilor

de tratament general acceptate şi a fost aplicat pentru a prezerva starea de

sănătatea fizică şi mentală reclamantului, nu poate fi catalogat ca incompatibil

133 CEDO, hotărârea Mouisel c. Franţei din 14 noiembrie 2002, Culegerea de hotărâri şi decizii 2002-IX, hotărârea Keenan c. Marii Britanii, Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-III.134 CEDO, hotărârea Kudla c. Poloniei din 26 octombrie 2000, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XI. 135Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei R 87 (3) cu privire la Normele europene privind regimul de deţinere în închisori, adoptată la 12 februarie 1987.

54

cu dispoziţiile articolului 3136 .

3.Obligaţia procedurală (pozitivă): realizarea unei anchete

oficiale, aprofundate şi efective

În numeroase cauze137, „Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană

afirmă că a fost supusă la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie de

către organele de poliţie sau alte autorităţi similare ale statului, această

dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de articolul 1 din

Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa drepturile

şi libertăţile garantate de Convenţie” impune, implicit, realizarea unei anchete

oficiale şi efective.”

Obligaţia procedurală pozitivă de a desfăşura o anchetă oficială şi

efectivă, în cazul în care o persoană afirmă că a fost supusă la tratamente

contrare articolului 3 de către organele de poliţie sau alte autorităţi similare ale

statului, a fost dedusă de Curte, din prevederile articolului 3 al

Convenţiei, relativ recent, în cauza Assenov c. Bulgariei138. Din acest motiv

lucrările de specialitate mai vechi nu menţionează existenţa acestei obligaţii139.

Însă, în alte cauze, anterioare140, Curtea reţinuse obligativitatea desfăşurării unei

asemenea anchete în baza articolului 13 al Convenţiei, privind dreptul la un

recurs efectiv.

Ca şi în cazul articolului 2141, obligaţia procedurală – realizarea unei 136 CEDO,hotărârea Herczegfalvy c. Austriei.137 A se vedea, exemplificativ, CEDO, cauza nr. 33343/96, Pantea c. României, hotărârea din 3 iunie 2003, par. 199; CEDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004; CEDO, cauza nr. 46430/99, Barbu Anghelescu c. României, hotărârea din 5 octombrie 2004. 138 CEDO, cauza Assenov c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998.139 Exemplificativ, a se vedea F. Sudre, „Article 3”, în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”, sub coordonarea lui L.E. Pettiti, E. Decaux, P.-H.Imbert, Editions Economica, Paris, 1995, pag. 155 - 175; P. van Dijk, G.J.H. van Hoof, „Theory and Practice of the European Convention on Human Rights”, Kluwer Law International, The Hague, London, Boston, 1998, pag. 309 - 333; D.J.Harris, M.O’Boyle, C.Warbrick, “Law of the European Convention on Human Rights”, Butterworths, London, Dublin, Edinburgh, 1995, pag. 55 - 89.140 A se vedea în acest sens, CEDO, cauza Aksoy c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996; CEDO, cauza Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997.141 A se vedea, pentru articolul 2: CEDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998; CEDO, cauza Ülku Ekinci c. Turciei, hotărârea din 16 iulie 2002.

55

anchete oficiale şi efective - este independentă de obligaţia materială, Curtea

putând condamna un stat pentru neîndeplinirea obligaţiei procedurale după ce l-

a exonerat de încălcarea obligaţiei substanţiale142.

Aş cum rezultă din multe hotărâri ale Curţii, pentru articolul 3, ancheta

trebuie să fie realizată atunci când o persoană susţine, cu o aparenţă de

temeinicie, că a fost supusă torturii sau unor tratamente contrare articolului 3 din

Convenţie de către reprezentanţi ai statului143. În cazul articolului 2, ancheta

este obligatorie şi atunci când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe

persoane.144 Se pune problema dacă, în actualul stadiu al jurisprudenţei, soluţia

ar putea fi extinsă şi pentru articolul 3.

Articolul 2 produce aşadar efecte interindividuale tocmai prin aplicarea

obligaţiilor pozitive ale statului de a adopta o legislaţie penală, de a realiza o

anchetă oficială şi efectivă şi, în anumite condiţii, de a lua măsuri concrete

pentru protejarea vieţii.

În cauza Pantea c. României, Curtea a reţinut că:

„a) Cu privire la ancheta efectuată în legătură cu codeţinuţii

Curtea notează că, prin referatul din 20 octombrie 1997, parchetul a

respins plângerea împotriva codeţinuţilor ca tardiv introdusă, întrucât aceasta

fusese depusă după expirarea termenului prevăzut de articolul 180 din Codul

penal, coroborat cu articolul 284 din Codul de procedură penală. Sub acest

aspect, Curtea aminteşte faptul că modul de încadrare juridică a faptelor este, în

cauză, esenţial, în măsura în care de această calificare depinde considerarea

plângerii reclamantului ca tardivă (ea fiind calificată drept plângere prealabilă,

142 CEDO, cauza Assenov c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998; CEDO, cauza nr. 57967/00, Kmetty c. Ungariei, hotărârea din 16 decembrie 2003.143 A se vedea, în acest sens, dintre cauzele cele mai noi, pentru art. 3: CEDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004; CEDO, cauza nr. 46430/99, Barbu Anghelescu c. României, hotărârea din 5 octombrie 2004; CEDO, cauza nr. 50222/99, Krastanov c. Bulgariei, hotărârea din 30 septembrie 2004. Pentru art. 13: CEDO, cauza nr. 40154/98, Mehmet Emin Yüksel c. Turciei, hotărârea din 20 iulie 2004; CEDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004.144 A se vedea, exemplificativ, CEDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003 (fratele reclamantului, Michael Menson, fusese ucis, prin bătaie, de patru persoane, care ulterior au fost identificate şi condamnate la pedepse cu închisoarea); CEDO, cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998. CEDO, cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 82 (femeie despre care se pretindea că a fot ucisă de tirurile teroriştilor kurzi).; CEDO, cauzele nr. 22947/93 şi 22948/93, Akkoç c. Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000, par. 98 şi urm.

56

n.n.) sau ca introdusă în termen (având valoarea unei plângeri penale, n.n.).

Curtea notează că reclamantul, în plângerea sa din 24 iulie 1995, a

calificat tratamentele la care a fost supus de către codeţinuţi ca tentativă la omor

sau tentativă la vătămare corporală gravă, infracţiuni prevăzute de articolul 174,

respectiv 182 din Codul penal, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare

din oficiu, nefiind necesară, în acest scop, introducerea, într-un anumit termen, a

unei plângeri prealabile. În schimb, parchetul a apreciat că faptele constituiau

elementul material al infracţiunii de loviri şi alte violenţe, prevăzute de articolul

180 alineatul 2 din Codul penal, dispoziţie care, coroborată cu articolul 284 din

Codul de procedură penală, prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la

plângere prealabilă şi că persoana vătămată poate introduce această plângere în

termen de 2 luni.

Curtea notează, în continuare, că ceea ce distinge elementul material al

infracţiunii de loviri şi alte violenţe de cel al vătămării corporale grave este, în

special, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare şi

consecinţele faptei asupra sănătăţii - dacă lovirile au avut sau nu ca efect

pierderea unui organ sau simţ ori o infirmitate permanentă fizică sau psihică (a

se vedea capitolul „Drept intern aplicabil ”, paragraful 154, de mai sus). Curtea

estimează că în speţă un rol decisiv revenea stabilirii, de către Parchet, a

consecinţelor pe care incidentul cu codeţinuţii le-a avut asupra stării de sănătate

a reclamantului.

Or, Curtea remarcă faptul că, abia la un an după depunerea plângerii,

parchetul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale (paragraful 130, de

mai sus). Mai mult, raportul de expertiză a fost finalizat abia la 27 august 1997,

adică la mai mult de doi ani şi şapte luni de la incident.

În ceea ce priveşte referatul prin care a fost respinsă plângerea

reclamantului, Curtea dezaprobă, în mod special, faptul că procurorul a

concluzionat atât de rapid că leziunile suferite de reclamant i-au cauzat acestuia

o incapacitate temporară de muncă de 18 zile, întemeindu-se pe un raport de

expertiză care preciza, încă de la început, că reclamantul nu s-a prezentat la

57

examenele medicale recomandate. Or, Curtea apreciază ca deosebit de

surprinzător faptul că, deşi reclamantul a declarat, la data de 11 iulie 1997, că a

efectuat toate examenele recomandate şi că a depus rezultatele acestora la

laboratorul de medicină legală (paragraful 132, de mai sus), parchetul nu a

acordat atenţie acestei contradicţii, deşi era vorba de un aspect esenţial, de care

depindea calificarea faptelor şi, în consecinţă, posibilitatea de a angaja

răspunderea făptuitorilor.

Curtea menţionează că, din actele dosarului, nu rezultă dacă parchetul a

admis cererea reclamantului de a fi supus unui examen tomografic (paragraful

138, de mai sus, in fine), examen ce ar fi permis să se stabilească, cu precizie şi

în mod obiectiv, dacă leziunile au generat sau nu o infirmitate, în sensul

articolului 182 din Codul penal. Curtea notează că un astfel de examen medical

a fost recomandat şi de medicii care l-au tratat pe reclamant după punerea sa în

libertate (paragraful 114, de mai sus), în scopul stabilirii stării sale de sănătate.

b) Cu privire la ancheta efectuată în legătură cu gardienii

Curtea notează că parchetul a dispus respingerea ca nefondată a plângerii

împotriva gardienilor P.S. şi S.A. şi împotriva comandatului adjunct al

penitenciarului. (…)

Este adevărat, aşa cum de altfel indică şi Guvernul, că autorităţile interne

nu au manifestat pasivitate în procedura penală iniţiată ca urmare a plângerii

reclamantului, totuşi, în opinia Curţii, absenţa inactivităţii nu este suficientă

pentru a exonera statul de responsabilitatea care îi revine, sub aspect procedural,

potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie. Curtea reaminteşte, în această

privinţă, că autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care

ele îl transmit persoanelor implicate şi publicului larg, atunci când decid să

înceapă sau nu urmărirea penală împotriva unor agenţi ai statului acuzaţi că au

supus o persoană unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. Curtea

apreciază, în special, că autorităţile nu trebuie să sugereze în nici un caz, că sunt

dispuse să lase nepedepsite astfel de tratamente.

În speţă, Curtea notează că în referatul elaborat la finalizarea cercetării 58

penale, parchetul s-a limitat să afirme că acuzaţiile reclamantului împotriva

gardienilor P.S. şi S.A. şi împotriva comandatului adjunct P.V. sunt nefondate.

Or, în absenţa unor motive convingătoare de natură să justifice

numeroasele contradicţii între declaraţiile deţinuţilor, cele ale reclamantului şi

ale gardienilor şi menţiunile din registrul penitenciarului, o asemenea concluzie

nu poate fi acceptată. În special, Curtea apreciază ca deosebit de surprinzător

faptul că parchetul nu a încercat să clarifice, în referatul menţionat, motivul

pentru care în registrele penitenciarului şi în fişele medicale completate la

infirmeria închisorii, acte care au fost solicitate de parchet şi depuse la dosar, era

menţionat faptul că reclamantul se autoagresase (paragrafele 106, 110 şi 128, de

mai sus).

Curtea dezaprobă faptul că, deşi existau declaraţii concordante ale mai

multor martori cu privire la refuzul gardianului S.A. de a interveni pentru a-l

apăra pe reclamant şi cu privire imobilizarea acestuia de către acest gardian, la

ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, parchetul nu a menţionat şi nu

a justificat în nici un fel aceste fapte în amintitul referat. (…)

Având în vedere cele expuse anterior, Curtea apreciază că autorităţile nu

au realizat o anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la plângerea

reclamantului ce avea ca obiect relele tratamente, la care pretindea, cu

temeinicie, că a fost supus în perioada de arestare preventivă. Curtea constată că

articolul 3 din Convenţie a fost încălcat, sub acest aspect.”

În cauza Bursuc c. României145, Curtea a reţinut că:

„(…) ancheta a fost mai întâi efectuată de parchetul de pe lângă

tribunalul judeţean Neamţ şi direcţia judeţeană de poliţie Neamţ şi privea atât

faptele denunţate de reclamant, comise de poliţişti, cât şi bănuielile privindu-l pe

reclamant referitoare la ultrajul contra poliţiştilor.

Curtea remarcă faptul că probele au fost adunate şi martorii audiaţi de

145 CEDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004 (reclamantul se plângea de faptul că a fost bătut de poliţişti).

59

poliţia judiciară Piatra Neamţ, deşi poliţiştii acuzaţi erau în funcţie de asemenea

la poliţia Piatra Neamţ. Or, acest lucru nu este compatibil cu principiul absenţei

legăturilor ierarhice sau instituţionale între persoanele însărcinate cu efectuarea

anchetei şi cele implicate în evenimente.

Curtea notează apoi că cinci luni după data faptelor, pe 10 iunie 1997, si

după ce l-a audiat pe reclamant, trei martori şi poliţiştii acuzaţi de rele

tratamente, şi după ce a ordonat o expertiză medico-legală, parchetul de pe lângă

tribunalul judeţean Neamţ şi-a declinat competenţa în favoarea parchetului

militar Bacău, datorită calităţii de militari a poliţiştilor acuzaţi.

Curtea constată de asemenea că pe 4 februarie 1998, fără să-l fi audiat pe

reclamant, parchetul militar Bacău a dat neînceperea urmăririi penale pentru cei

8 poliţişti acuzaţi de rele tratamente. Decizia era motivată prin faptul că nu s-a

dovedit că poliţiştii respectivi comiseseră o infracţiune.

Curtea notează apoi că independenţa procurorului militar, care a condus

ancheta cu privire la poliţişti poate fi pusă la îndoială având în vedere

reglementarea naţională de la data faptelor. Ea subliniază că, în virtutea legii nr.

54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii, la epoca

faptelor, făcând parte din structura militară, fondată pe principiul subordonării

ierarhice: ei beneficiază de grade militare, bucurându-se de toate privilegiile

subordonării ierarhice în materie şi fiind responsabili de încălcarea regulilor

disciplinei militare.

Curtea observă că, bazată pe existenţa acestei legături de natură

instituţională, absenţa independenţei procurorului militar s-a tradus, concret, în

cauza de faţă, în lipsa de imparţialitate cu care a condus ancheta cu privire la

poliţiştii acuzaţi.

Într-adevăr, Curtea consideră deosebit de surprinzător faptul că parchetul

militar nu s-a aplecat deloc, în ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale,

asupra concluziilor rapoartelor de expertiză medico-legală efectuate în cauză,

ultimul datând din 28 martie 1997, efectuat la cererea parchetului de pe lângă

tribunalul judeţean Neamţ, care menţionează o agresiune suferită de reclamant. 60

(…)

Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au

efectuat o anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la afirmaţia aparent

întemeiată a reclamantului de a fi fost supus unor rele tratamente în cursul

reţinerii sale.

În consecinţă, articolul 3 a fost încălcat.”

În cauza Barbu Anghelescu c. României146, Curtea a reţinut că:

„Curtea notează mai întâi că independenţa procurorului militar, care a

condus ancheta cu privire la poliţişti poate fi pusă la îndoială având în vedere

reglementarea naţională de la data faptelor. Ea subliniază că, în virtutea legii nr.

54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii, la epoca

faptelor, făcând parte din structura militară, fondată pe principiul subordonării

ierarhice: ei beneficiază de grade militare, bucurându-se de toate privilegiile

subordonării ierarhice în materie şi fiind responsabili de încălcarea regulilor

disciplinei militare.

În plus, Curtea notează că un tribunal naţional a considerat într-o

hotărâre definitivă că ancheta era incompletă şi a trimis cauza la parchetul

militar, indicându-i cercetările care trebuiau realizate. Parchetul militar a dat o

nouă decizie de neîncepere a urmăririi penale pe 11 septembrie 2002. Aşa cum

rezultă din dosarul de anchetă trimis de Guvern, parchetul nu a efectuat totuşi

cercetările descrise de tribunalul militar pentru completarea anchetei.

Curtea consideră deosebit de surprinzător faptul că parchetul militar nu a

luat deloc în considerare, atunci când a luat decizia de neîncepere a urmăririi

penale din 11 septembrie 2002, indicaţiile date de tribunalul militar Timişoara

pe 25 mai 2001.

Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră că

autorităţile nu au efectuat o anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la

146 CEDO, cauza nr. 46430/99, Barbu Anghelescu c. României, hotărârea din 5 octombrie 2004.61

afirmaţia aparent îndreptăţită a reclamantului de a fi fost supus unor rele

tratamente în cursul reţinerii sale.”

SECŢIUNEA 5. : DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢÁ

Libertatea individuala este una dintre valorile fundamentale protejate de

Convenţia europeană a drepturilor omului, impunând, din cauza importanţei

sale, un control riguros din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu

privire la oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori. Este vorba,

în primul rând, despre atingerile provenite de la autorităţile publice. Obligaţiile

statului în virtutea acestui articol nu se opresc însă aici: el este obligat, în mod

indirect, să intervină şi atunci când atingerea adusă dreptului la libertate şi

siguranţa provine de la o persoană fizică sau de la una juridică de drept privat.

Scopul urmărit de acest articol este de a asigura că nimeni nu este lipsit de

libertate în mod arbitrar. În acest context trebuie înţeleasă noţiunea de siguranţă,

care face corp comun cu cea de libertate şi vizează protejarea libertăţii

individuale.

Structura articolului 5 din Convenţie este destul de simplă. În primul

paragraf este enunţat principiul protejării libertăţii individuale şi sunt enumerate

în mod limitativ cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate.

Paragrafele 2-4 arată care sunt drepturile unei persoane private de libertate în

conformitate cu primul paragraf. În sfârşit, paragraful 5 creează pentru persoana

privată de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor primelor 4 alineate un drept

la despăgubiri.

În primul rând însă, pentru a stabili care este domeniul de aplicare al

articolului 5, trebuie determinat ce se înţelege prin noţiunea de lipsire de

libertate.

62

1.Lipsirea de libertate- Noţiune

Uneori, diferenţa dintre lipsirea de libertate şi simplele restrângeri ale

libertăţii individuale se poate dovedi destul de dificilă în practică, soluţia

depinzând în mare măsură de împrejurările fiecărui caz. Tocmai de aceea,

demersul instanţei de la Strasbourg este unul de la caz la caz.

Astfel, s-a arătat că revocarea liberării condiţionate reprezintă o lipsire de

libertate în sensul primului paragraf al articolului 5 din Convenţie şi deci va

trebui să respecte exigenţele acestui articol. Aceasta în ciuda faptului că este o

măsură care afectează o persoană deja condamnată de către o instanţă. Pe de altă

parte, măsurile disciplinare împotriva deţinuţilor nu reprezintă lipsiri de

libertate, aceştia neaflându-se în stare libertate.

Internarea unui minor într-o instituţie psihiatrică, chiar cu acordul

părinţilor, reprezintă o lipsire de libertate şi va trebui să respecte prescripţiile

articolului 5 .

2.Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de

libertate

Articolul 5 instituie două condiţii pentru ca o asemenea măsură să fie

conformă cu Convenţia. Pe de o parte, ea trebuie să fie luată în conformitate cu

dreptul intern al statului în cauză şi, pe de altă parte, ea trebuie să poată fi

inclusă în cel puţin una din ipotezele prevăzute de articolul 5 paragraf 1.

2.1.Conformitatea cu legea internă

Analiza respectării legii interne nu se limitează la verificarea existenţei

unei legi care să prevadă respectiva măsură. În virtutea acestei dispoziţii, Curtea

este autorizată să verifice ea însăşi atât respectarea de către autorităţi a

condiţiilor de formă şi de fond instituite de legea internă, cât şi compatibilitatea

63

legii interne cu Convenţia147 . Iar acest lucru se întâmplă chiar atunci când

dreptul intern al statului în cauză oferă garanţii mai întinse decât Convenţia

europeană în această materie.

Mai mult, pentru ca o măsură să poată fi considerată ca prevăzută de lege

în sensul Convenţiei, nu este suficient să existe o lege în temeiul căreia măsura

în cauză a fost dispusă, ci legea în sine trebuie să aibă anumite calităţi pentru a

fi considerată lege. Astfel, ea trebuie să fie accesibilă, adică persoana în cauză să

fi avut acces la normele juridice aplicabile, să fi avut posibilitatea să le cunoască

în prealabil. Publicarea legilor fără îndoială că asigură această garanţie. În

acelaşi timp, aplicarea legii trebuie să fie previzibilă, adică persoana vizată

trebuie să poată deduce din conţinutul legii care este comportamentul interzis şi

care sunt consecinţele care decurg din actele sale din partea autorităţilor

(hotărârea Steel şi alţii împotriva Regatului Unit). Aşa cum a arătat Curtea

(hotărârile Winterwerp şi Chahal),

“ la baza sintagmei «în conformitate cu legea» se găseşte noţiunea de

procedură echitabilă şi adecvată, ideea că orice măsură privativă de libertate

trebuie să emane de la autoritatea competentă, să fie executată de către o astfel

de autoritate şi să nu aibă un caracter arbitrar ”.

Astfel, pentru a da un exemplu, reţinerea în fapt a unei persoane constituie

– potrivit Curţii – o negare completă a garanţiilor de importanţă fundamentală

conţinute de articolul 5 şi constituie una dintre încălcările cele mai grave ale

acestuia. Absenţa unei înregistrări scrise a unor informaţii precum data, ora şi

locul deţinerii, numele persoanei afectate de această măsură, motivele luării

măsurii şi numele persoanei care a pus măsura în executare, este interpretată ca

incompatibilă cu însuşi scopul articolului 5 (hotărârile pronunţate împotriva

Turciei în cauzele Kurt şi Çakici, şi hotărârea Anguelova împotriva Bulgariei).

147CEDO: ? hotărârile Erkalo împotriva Olandei, Baranowski împotriva Poloniei64

2.2.Conformitatea CU ART. 5, PARAGRAFUL 1

Cea de a doua condiţie pentru ca o măsură privativă de libertate să fie

conformă cu Convenţia este ca ea să poată fi inclusă în cel puţin una din

ipotezele prevăzute de primul paragraf al articolului 5. Enumerarea din acest

paragraf este limitativă ceea ce înseamnă că statul nu poate reţine pe cineva

pentru un alt motiv în afara celor permise de Convenţie, iar interpretarea acestor

motive trebuie făcută într-un mod restrictiv, căci ele sunt excepţii de la o

garanţie fundamentală (hotărârile Quinn împotriva Regatului Unit şi K.-F.

împotriva Germaniei). Mai mult, în virtutea acestei dispoziţii, Curtea are

posibilitatea de a verifica dincolo de aparenţe dacă, în realitate, măsura vizează

unul din scopurile legitime astfel arătate.

3. Dreptul de a fi adus în faţa unui judecător

Articolul 5 paragraful 3

Potrivit textului acestuia:

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de

paragraful l lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui

judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor

judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în

cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să

asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Articolul 5 paragraful 3 conţine două garanţii distincte:

- prima vizează protejarea individului împotriva oricărei arestări arbitrare

făcând să intervină "de îndată" autoritatea judiciară care va asigura controlul

măsurii;

- cea de-a doua are ca şi obiectiv evitarea menţinerii, o perioadă îndelungată,

în detenţie a persoanelor înainte de a fi judecate. 65

a) necesitatea de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui

magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare

Această dispoziţie se aplică de îndată ce o persoană este lipsită de

libertate, neavând relevanţă dacă este deschisă sau nu împotriva ei o procedură

judiciară. Obligaţia de a fi adus înaintea unui magistrat independent şi imparţial

are un caracter automat, adică nu reclamă nici demersurile celui lipsit de

libertate, nici bunăvoinţa acuzării148 .

O dată ce au fost precizate aceste elemente generale, trebuie arătat că doi

termeni utilizaţi de această dispoziţie a convenţiei - "de îndată" şi "judecător

sau alt magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare" - pun

unele probleme de interpretare.

"de îndată"

Fără îndoială că aducerea persoanei reţinute nu poate fi subordonată unei

cereri a acesteia (este deci vorba despre o obligaţie automată şi

necondiţională), astfel cum a arătat Curtea în cauza Mc. Goff .

Aprecierea respectării termenului "de îndată" de către autorităţile

naţionale se face de către Curte prin luarea în considerare a circumstanţelor

fiecărui caz în parte.

”în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat prin lege să

exercite funcţii judiciare”

Daca noţiunea de judecător nu ridică probleme de interpretare, problema

este de a se şti ce se înţelege prin "magistrat" în sensul articolului 5 paragraf 3.

Termenul de "magistrat" are un sens autonom, în sistemul Convenţiei ,

distinct de cel din dreptul intern al statelor părţi. Termenul se aproprie tot mai

mult de noţiunea de "instanţa independenta şi imparţiala" conţinută în articolul

6 paragraf 1 din Convenţie, aplicându-i-se exigenţele de imparţialitate obiectivă.

În această materie există 2 decizii fundamentale. În afacerea Schiesser împotriva

Elveţiei, Curtea a instituit următoarele principii:

148 CEDO,hotărârea Sabeur ben Ali împotriva Maltei66

noţiunea de "magistrat imputernicit prin lege să exercite atribuţii

judiciare" nu se confundă cu cea de "judecător".

atribuţii judiciare" nu se limitează la judecarea propriu-zisă a

cazurilor, astfel că un judecător de instrucţie sau un membru al

Ministerului Public exercită funcţii judiciare cu toate că nu judecă.

Articolul 5 paragraf 3 înglobează atât magistraţii din Parchet cât şi

pe cei care judecă;

însă, cu toate că magistratul nu se confundă cu judecătorul, el

trebuie să posede anumite calităţi ale acestuia, calităţi care să-i

permită evitarea arbitrariului, şi anume:

- să se bucure de independenţă faţă de puterea executivă şi faţă de

părţi;

- să existe obligaţia ascultării personale a celui în cauză;

- să examineze circumstanţele care pledează pentru sau împotriva

măsurii privării de libertate;

- să se pronunţe pe baza unor criterii juridice stabilite, asupra

existenţei unor motive care să justifice măsura, şi în lipsa

acestora, să ordone eliberarea persoanei.

Curtea europeană şi-a stabilit definitiv jurisprudenţa în cauza Huber,

precizând că:

“ de îndată ce există o şansă ca procurorul respectiv (care se pronunţă

asupra detenţiei preventive) să devină organ de urmărire, el încetează să mai fie

imparţial în sensul articolului 5 paragraf 3. Nu are importanţă dacă magistratul

a luat sau nu parte la proces, ulterior, întrucât simpla eventualitate este

suficientă pentru a arunca o umbră de îndoială asupra independenţei şi

imparţialităţii sale ”.

Hotărârea Niedbala c. Poloniei este în mod special relevantă pentru

România, întrucât procurorul în sistemul de drept polonez avea (până în 1996,

când a fost modificat codul de procedură penală polonez) un statut similar

procurorului din sistemul nostru de drept. Astfel, procurorii îşi desfăşurau

67

activitatea conform principiului imparţialităţii şi al subordonării ierarhice

mergând până la Procurorul General. De asemenea, aceştia erau obligaţi să

respecte legea şi să caute probe atât în favoarea cât şi în defavoarea persoanei

acuzate. Arestarea preventivă în timpul urmăririi penale cădea în sarcina

procurorului, decizia acestuia putând fi atacată în faţa instanţei.

Cu toate acestea, alte trăsături ale procurorului au condus Curtea

Europeană la concluzia că nu îndeplineşte cerinţele de independenţă cerute de

noţiunea de magistrat din art. 5 par. 3 din Convenţie. Pe de o parte întrucât îşi

desfăşoară activitatea conform principiului subordonării ierarhice, procurorul

aparţine mai degrabă puterii executive decât de celei judecătoreşti. În plus,

procurorul care avea competenţă să decidă necesitatea luării măsurii arestării

preventive îndeplinea şi atribuţii de investigare şi de urmărire.

Magistratul la care face referire articolul 5 paragraf 3, trebuie să aibă

puterea de a ordona punerea în libertate a persoanei în cauză, un simplu comitet

consultativ nesatisfăcând exigenţele articolului 5 .

b) Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat

pe durata procedurii.

În mai multe cauze, Curtea a arătat că avantajele pe care le prezintă

detenţia preventivă sunt cunoscute şi nu pot fi negate: să împiedice persoana

suspectă să fugă, să evite distrugerea unor probe, să împiedice săvârşirea unor

noi infracţiuni sau, eventual, să-l protejeze împotriva furiei publicului sau a

victimei. Dar adversarii detenţiei provizorii nu încetează să afirme că aceasta

prezintă şi numeroase inconveniente: reprezintă o atingere adusă prezumţiei de

nevinovăţie, produce o ruptură de mediul familial şi profesional şi poate

constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge

să mărturisească.

Astfel Curtea europeană a precizat care este principiul general în această

materie în afacerea Wemhoff:

“detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de

68

libertate fiind starea normală - şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de

limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va imputa sau nu din

pedeapsă”.

S-a pus astfel problema interpretării noţiunii de "limite rezonabile".

Această apreciere va fi una in concreto, urmând a se analiza circumstanţele

fiecărui caz în parte. Pentru înţelegerea acestei noţiuni trebuie explicată legătura

dintre ea - limitele rezonabile ale detenţiei preventive - şi dispoziţia

asemănătoare cuprinsă în articolul 6 paragraf 1 - intervalul de timp rezonabil în

care trebuie judecată o cauză. Cu privire la aceasta, Curtea, în cauza Stögmüller

împotriva Austriei, notează că:

“dispoziţia din articolul 6 paragraf 1 se întinde asupra tuturor

justiţiabililor şi are ca scop să îi protejeze împotriva duratei excesive a

procedurii; în materie penală, ea vizează în mod special să evite prelungirea pe

o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta inculpatului.

Articolul 5 paragraf 3 se referă la persoanele aflate în detenţie preventivă. El

cere o diligenţă sporită pentru procedurile de acest tip. Tocmai din acest punct

de vedere intervalul prevăzut de articolul 5 se deosebeşte de cel prevăzut de

articolul 6. Pe de altă parte însă, chiar dacă durata instrucţiei penale nu

depăşeşte limitele considerate rezonabile, cea a detenţiei o poate face”.

Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-

se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce

măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi

adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a

regulii generale a judecării în stare de libertate” 149.

Dacă motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt cam

aceleaşi în toate legislaţiile - pentru conservarea probelor, pentru a împiedica

exercitarea de presiuni asupra martorilor sau victimei, sau o posibilă înţelegere

între inculpat şi complicii săi, ori pentru a proteja ordinea publică în cazul

infracţiunilor cu puternic ecou în rândul comunităţii, pentru a preveni săvârşirea

de noi infracţiuni sau pentru a împiedica fuga acuzatului - Curtea nu se 149 CEDO,hotărârea Labita împotriva Italiei

69

mulţumeşte să constate simpla invocare a lor de către instanţe, ci – supunând

aceste motive unui examen atent – obligă instanţele naţionale să argumenteze cu

probe motivele pentru care măsura arestării preventive a fost prelungită,

demonstrând astfel că au depus diligenţe speciale în desfăşurarea procedurii150 .

Trebuie spus, în primul rând, că persistenţa motivelor plauzibile de a

crede ca persoana în cauză a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a

conformităţii lipsirii de libertate cu dispoziţiile articolului 5. Cu toate acestea,

după o anumită perioadă de timp, aceste motive nu mai sunt suficiente pentru a

justifica privarea de libertate151 . Curtea va examina deci pertinenţa celorlalte

motive invocate de instanţele naţionale. În plus, Curtea va cerceta dacă

procedura s-a desfăşurat cu o diligenţă sporită152 .

Astfel, referindu-se la "pericolul de fugă", Curtea a precizat următoarele:

- pericolul de fugă nu poate fi apreciat doar cu referire la gravitatea

pedepsei pe care o poate primi acuzatul. Alte circumstanţe cum ar

fi: caracterul persoanei în cauză, moralitatea sa, domiciliul,

profesia, resursele sale financiare, legăturile familiale, legăturile de

orice natură cu ţara în care se desfăşoară urmărirea penală, pot

confirma sau infirma existenţa unui asemenea pericol;

- trebuie, de asemenea, ţinut cont de faptul că pericolul de fugă

descreşte odată cu timpul petrecut în detenţie preventivă, astfel că

un motiv ce iniţial justifica luarea măsurii, odată cu trecerea

timpului se poate să nu mai fie suficient pentru menţinerea în arest.

Cu privire la riscul săvârşirii unor noi infracţiuni, Curtea a subliniat

următoarele:

- un asemenea motiv este conform cu cerinţele articolului 5

paragraful 3 atunci când din consecinţele grave ale crimei sau

delictelor săvârşite şi din caracterul acuzatului riscul de a vedea

asemenea fapte repetându-se este apreciat de judecător ca fiind

considerabil.

150 CEDO,hotărârea Jabłoński împotriva Poloniei151 CEDO,hotărârile W. împotriva Elveţiei şi Stasaitis împotriva Lituaniei152 CEDO,hotărârile Contrada împotriva Italiei şi Barfuss împotriva Republicii Cehe

70

În câteva cauze împotriva Franţei (cu titlu de exemplu, Letellier) Curtea s-

a pronunţat asupra unui alt criteriu: protejarea ordinii publice, ea admiţând că -

în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi

prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita "o

tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un

termen limitat. În orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar

tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar

atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată .

Un alt criteriu - foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al

duratei detenţiei preventive – îl reprezintă modul în care cazul a fost

instrumentat de către autorităţile judiciare. În legătură cu aceasta, Curtea şi-a

precizat opinia în cauzele Wemhoff împotriva Germaniei, B. împotriva Austriei,

Toth împotriva Austriei (opinie confirmată mai apoi în mai multe hotărâri

împotriva Italiei):

- trebuie ţinut seama de complexitatea cazului;

- dacă e adevărat că un acuzat reţinut are dreptul la examinarea mai

rapidă a cazului său, aceasta nu trebuie să prejudicieze eforturile

magistraţilor: de a lămuri toate aspectele de fapt, de a furniza atât

apărării cât şi acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă şi

explicaţiile pe care le consideră necesare; în sfârşit, de a se pronunţa

doar după ce au reflectat îndelung asupra existenţei infracţiunii şi a

pedepsei.

- trebuie ţinut cont de eventualele desesizări ale magistraţilor ce au

instrumentat cazul, unii în favoarea altora - aceasta putând conduce -

ca în cauza Toth împotriva Austriei - la o constatare de violare; se iau

în considerare rapiditatea comunicării dosarului între autorităţile

judiciare competente, perioadele de timp în care ancheta a stagnat, ca

şi o eventuală încetinire a procedurii cauzată de lipsa efectivului

organelor de anchetă, de lipsa echipamentelor necesare (Tomasi

împotriva Franţei, W împotriva Elveţiei).

Potrivit Curţii, sub imperiul articolului 5 paragraful 3, atunci când decid

71

cu privire la prelungirea lipsirii de libertate, autorităţile sunt obligate să

analizeze în ce măsură este suficientă plata unor garanţii care să asigure

prezenţa persoanei în cauză la judecată153 . În cauza Wemhoff, Curtea a

precizat următoarele: atunci când menţinerea în detenţie este motivată doar de

teama că inculpatul să nu fugă, poate fi ordonată eliberarea lui dacă este posibilă

obţinerea unor garanţii care să asigure prezenţa sa la judecată.

Mărimea acestei garanţii nu trebuie evaluată doar prin raportare la

prejudiciul suferit întrucât această garanţie tinde să asigure prezentarea

acuzatului la judecată şi nu repararea prejudiciului; importanţa sa trebuie deci

apreciată prin raportare, în principal, la persoana acuzatului, la resursele sale

financiare, la legăturile sale cu persoanele care îi servesc ca şi cauţiune.

4.Dreptul la recurs

Articolul 5 paragraful 4

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere

are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta

să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să

dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

Acest drept trebuie deosebit de cel cuprins în art.13 din Convenţie154 care

are o sferă de aplicabilitate mai generală.

Trebuie lămurit, în primul rând, care este domeniul de aplicare al acestei

dispoziţii. Acest text, spre deosebire de articolul 5 paragraful 3, este un text mai

general care se aplică tuturor persoanelor lipsite de libertate, indiferent de motiv

şi indiferent de autoritatea care este la originea măsurii.

Patru noţiuni trebuie explicate pentru înţelegerea acestei dispoziţii şi

anume: ce se înţelege prin: recurs, tribunal, termen scurt şi care este amploarea

153 CEDO, hotărârea Neumeister împotriva Austriei154 art. 13 din Convenţie: Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

72

controlului realizat de către tribunal.

a) recurs

Noţiunea de recurs trebuie înţeleasă în sens larg, drept cale de atac ce

poate fi exercitată împotriva unei măsuri privative de libertate, luate printr-o

procedură administrativă ori judiciară155. Atunci când decizia privativă de

libertate emană de la un organ administrativ, este obligatoriu ca persoanele

afectate de această măsură să aibă la dispoziţie o cale de atac împotriva măsurii,

înaintea unui organ judiciar independent, sau să poată iniţia periodic o procedură

judiciară care să evalueze subzistenţa cauzelor care au dus la lipsirea sa iniţială

de libertate. În cazul însă în care decizia este luată de un tribunal în urma unei

proceduri judiciare, controlul cerut de articolul 5 paragraful 4 se găseşte

încorporat în aceasta. Trebuie totuşi, distins, chiar şi în cazul procedurilor

judiciare, între decizia de lipsire de libertate iniţială şi deciziile ulterioare de

menţinere în detenţie sau de repunere în detenţie după eliberare. Acestea din

urmă vor fi supuse controlului cerut de articolul 5 paragraful 4 pentru a se

verifica dacă au apărut noi probleme de legalitate ce ar putea schimba decizia

iniţială.

Se poate spune deci, că recursul prevăzut de articolul 5 paragraful 4 este

un drept relativ, întrucât depinde de calitatea organului care stă la originea

măsurii privative de libertate, ca şi de durata şi desfăşurarea lipsirii de

libertate156.

b) tribunal

În această privinţă, Curtea - în cauzele De Wilde, Ooms şi Versyp,

Winterwerp împotriva Olandei, X împotriva Regatului Unit, Van Droegenbroeck

contra Belgiei şi Weeks contra Regatului Unit - a precizat că:

- prin “tribunal” nu se înţelege neapărat o jurisdicţie de tip clasic,

integrată în structurile judiciare obişnuite ale ţării, ci este desemnat 155 Frederic Sudre-Drept European şi internaţional al drepturilor omului, p. 304 (ed. Polirom 2006).156 ibidem

73

orice organ care însă trebuie să fie independent şi imparţial şi să

îndeplinească nu atribuţii consultative, ci să aibă competenţa de a

dispune eliberarea în caz de detenţie ilegală. De exemplu, o cale de

atac asupra căreia decide un procuror nu întruneşte această exigenţă157;

- procedura aplicată trebuie să ofere garanţiile fundamentale cerute în

materie de lipsire de libertate, chiar dacă aceste garanţii nu trebuie să

fie întotdeauna identice cu cele oferite de articolul 6 paragraf 1 în

cazul litigiilor penale 158. În mod deosebit, este necesar ca această

procedură să aibă un caracter contradictoriu, fiecare dintre părţi

trebuind să poată cunoaşte observaţiile celeilalte şi să le poată

comenta159 . De asemenea, procedura trebuie să respecte principiul

„egalităţii armelor” între procuror şi cel acuzat160 . Principiul egalităţii

armelor este însă încălcat atunci când, de pildă, avocatului apărării nu i

se permite să ia cunoştinţă de actele şi probele aflate în dosarul de

urmărire penală şi care sunt esenţiale pentru contestarea legalităţii

lipsirii de libertate a clientului pe care îl reprezintă161;

- deţinutul trebuie să compară personal şi trebuie să se bucure de

asistenţa efectivă a unui avocat162.

c) întinderea controlului exercitat de tribunal

Este vorba despre un control de legalitate163 . Controlul se va întinde doar

asupra legalităţii măsurii, întrucât articolul 5 paragraf 4 nu garantează dreptul la

un examen judiciar de o asemenea întindere încât să permită "instanţei" să

statueze asupra tuturor aspectelor cauzei, incluzând aici şi consideraţii de

oportunitate - substituindu-se astfel organului care a luat măsura164 .

Pe de altă parte însă, controlul trebuie să fie suficient de amplu pentru a se

întinde asupra fiecărei condiţii indispensabile, conform Convenţiei, pentru

157 CEDO, hotărârea Vodenicarov împotriva Slovaciei158 CEDO, hotărârile Kawka împotriva Poloniei, Wloch împotriva Poloniei159 CEDO, hotărârea Schöps împotriva Germaniei160 CEDO, hotărârile pronunţate în cauzele Sanchez-Reisse împotriva Elveţiei, Kampanis împotriva Greciei, Nikolova împotriva Bulgariei161 CEDO, hotărârea Lamy împotriva Belgiei162 CEDO, hotărârea Schiesser împotriva Elveţiei, Bouamar împotriva Franţei163 CEDO, hotărârile pronunţate în cauzele De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei164 CEDO, hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit

74

declararea ca legală a unei măsuri privative de libertate. Articolul 5 paragraf 4 al

Convenţiei dă dreptul persoanelor lipsite de libertate să ceară şi să obţină

reexaminarea periodică a condiţiilor procedurale şi de fond care sunt esenţiale

pentru conformitatea cu Convenţia a măsurilor luate la adresa lor165 . Aceasta

înseamnă că instanţa competentă trebuie să examineze nu numai conformitatea

cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al

bănuielilor care au condus la luarea măsurii privative de libertate, precum şi

legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. Articolul 5 paragraf 4 nu

garantează nici un drept la o cale de atac împotriva deciziei de luare a măsurii

sau de prelungire a acesteia, însă garantează cel puţin un grad de jurisdicţie

reprezentat de o instanţă independentă 166.

În concluzie, controlul trebuie să se limiteze numai la aspectele de

legalitate, dar va trebui să discute toate aceste aspecte167 .Înseamnă că examenul

va trebui făcut nu doar prin prisma dreptului intern ci şi cu referire la Convenţia

europeană, şi să vizeze nu doar aspecte de procedură, ci şi aspecte de fond.

d) termen scurt

Garantând persoanelor lipsite de libertate dreptul de a solicita verificarea

legalităţii măsurii luate împotriva lor, articolul 5 paragraf 4 proclamă totodată

dreptul acestora de a beneficia, în cadrul acestei verificări, de o procedură

rapidă. Această noţiune se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărui caz şi

în funcţie de motivul care stă la baza lipsirii de libertate. De exemplu, o perioadă

de aproximativ opt săptămâni, scursă din momentul înregistrării cererii este, la

prima vedere, greu de conciliat cu noţiunea de celeritate. Un alt exemplu îl

constituie faptul că, în materia detenţiei preventive, se deduce din jurisprudenţa

Curţii că o instanţă ar trebui să examineze periodic persistenţa motivelor lipsirii

de libertate la intervale care nu ar trebui sa depăşească 3 luni. Intervalul va fi

mai mare în cazul persoanelor alienate mintal, depinzând şi de evaluările

medicale.165 CEDO, hotărârea Butkevicius împotriva Lituaniei166 CEDO, hotărârile împotriva Lituaniei Jėčius şi Stasaitis167 CEDO, hotărârile pronunţate împotriva Marii Britanii în cauzele Weeks, X şi Ashingdane, precum şi împotriva Olandei în cauza Van Droegenbroeck

75

5.Dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în

cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii

libertăţii în mod ilegal168

Conform Art. 5 paragraf 5 din Conventie :

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în

condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.169

Scopul procesului penal este de a pedepsi numai pe cei vinovaţi. Cu toate

acestea, întrucât există şi riscul producerii unor erori judiciare, în legislaţie a fost

reglementată răspunderea pentru o astfel de situaţie.

Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituţia României, statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea

statului este stabilită în condiţiile legii.

Art. 504 C. proc. pen. prevede în alin. 1 că persoana care a fost definitiv

condamnată are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma

rejudecării s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare170.

Art. 504 alin. 2 teza I extinde dreptul la reparaţii şi în cazul privării de

libertate a persoanei în cursul procesului penal în mod nelegal.

În opinia noastră, textul are în vedere atât măsurile privative de libertate –

reţinerea şi arestarea preventivă – cât şi, în contextul art. 5 C. proc. pen. care se

referă la “orice alt mod” de privare de libertate, la măsura de siguranţă a

internării medicale şi la măsurile educative care se pot lua faţă de infractorul

minor: internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut

medical-educativ.

168 În urma modificării art. 5 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2005 privitor la regula de bază a procesului penal a garantării libertăţii persoanei, în mod corespunzător a fost modificată şi reglementarea cuprinsă în cap. IV din titlul IV al părţii speciale a Codului de procedură penală intitulată iniţial “Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept”.169 Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicarea art. 5 par. 5 permite celui în cauză o reparaţie ca urmare a unei privări de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor (par. 1-4), iar obligaţia de reparaţie presupune în mod obligatoriu existenţa unui prejudiciu material sau moral care trebuie reparat. Pe larg în această privinţă, C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Comentariu pe articole, vol. 1, Ed. All Beck, Buc., 2005, p. 277-386.170 Textul are în vedere toate ipotezele de la art. 10 lit. a-e C. proc. pen.; anterior modificării, textul viza doar ipotezele de la art. 10 lit. a şi c C. proc. pen.

76

Potrivit legii (art. 504 alin. 2 teza a II-a), are dreptul la repararea pagubei

şi persoana căreia în cursul procesului penal i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal; în contextul art. 5 C.proc. pen. care se referă la “orice formă” de

restrângere a libertăţii, suntem de părere că norma în discuţie are în vedere atât

măsurile preventive, restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea,

obligarea de a nu părăsi ţara), măsurile de siguranţă (obligarea la tratament

medical), cât şi alte măsuri procesuale privind restrângerea libertăţii de mişcare

luate în conformitate cu art. 1602 sau art. 1604 C. proc. pen.

De asemenea, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care a fost

privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea

faptei.

Repararea pagubei se cuvine persoanei care a fost victima erorii judiciare ce nu i

se poate imputa. Legea nr. 303/2004 prevede că pierde dreptul de a cere

despăgubiri persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la

săvârşirea erorii judiciare171.

Acest drept la despăgubiri există nu doar atunci când este încălcat

articolul 5 din Convenţie ci şi atunci când sunt încălcate dispoziţiile de drept

intern care asigură o protecţie mai extinsă decât cea oferită de articolul 5

paragrafele 1-4.

Pe de altă parte, încălcarea unor dispoziţii de formă va crea un drept la

despăgubiri în aceeaşi măsură cu încălcarea unora de fond.

Două condiţii sunt necesare pentru a putea fi sesizată Curtea europeană în

această materie. În primul rând este necesar ca o instanţă internă să fi constatat

încălcarea unuia din drepturile garantate de primele patru aliniate ale articolului

5, din Convenţie. Mai este necesară epuizarea căilor de recurs intern în ceea ce

priveşte chestiunea despăgubirii. Însă, exercitarea acestui drept nu este

condiţionată de constatarea făcută de către o instanţă internă. În măsura în care

Curtea este sesizată, chiar şi atunci când instanţele interne nu au constatat o

încălcare a articolului 5 din Convenţie, şi constată ea pentru prima dată o astfel

de încălcare, ea poate acorda o despăgubire echitabilă în temeiul articolului 41 171 Vechiul text (art. 504 alin. 3) prevedea că nu are dreptul la repararea pagubei persoana care în cursul urmăririi penale sau judecăţii cu intenţie sau din culpă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.

77

din Convenţie.

În privinţa întinderii reparaţiei, în lege se precizează că trebuie să se ţină

seama: atât de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate, cât şi de

consecinţele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate sau a

cărui libertate a fost restrânsă.

În legătură cu felul reparaţiei, rezultă că acoperirea pagubei se face în

primul rând prin plata unei sume de bani.

În raport de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura

daunei produse, legea prevede alte două modalităţi de acoperire a pagubei, şi

anume: constituirea unei rente viagere, cât şi obligaţia ca, pe cheltuiala statului,

cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui

institut de asistenţă socială şi medicală.

Persoanelor private de libertate, încadrate în muncă anterior privării de

libertate, li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au fost private de

libertate în mod nelegal.

Dacă repararea pagubei a fost acoperită de stat, acesta are acţiune în

regres împotriva celor care cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă au provocat

situaţia generatoare de pagube materiale sau daune morale (condamnare pe

nedrept, privare ori restrângere a libertăţii în mod nelegal).

Acţiunea în regres se poate îndrepta împotriva lucrătorilor din Ministerul

Administraţiei şi Internelor care funcţionează în cadrul poliţiei judiciare

(organele de cercetare penală), precum şi împotriva magistraţilor (judecători şi

procurori)172.

172 A se vedea şi Al. Ţuculeanu, Repararea prejudiciului în cazul erorilor judiciare, în “Pro-Lege” nr. 3/2004.78

CAPITOLUL III

PARTICULARITÁŢI PRIVIND DREPTURILE COPILULUI

Aceste drepturi sunt prevazute în documentul intitulat „Ansamblul de

reguli minimale cu privire la administrarea justiţiei pentru minori” (Regulile de

la Beijing), elaborate de Congresul internaţional pentru prevenirea crimei şi

tratamentul delincvenţilor aprobate de Adunarea Generală a O.N.U. prin

Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985.

Luând ca punct de referinţă Regulile de la Beijing, Convenţia cu privile la

drepturile copilului a instituit prin art. 37173 şi 40174 un ansamblu de principii 173 Potrivit art.37 „Statele părţi vor veghea ca:

a) nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau la tratamente crude, inumane sau degradante. Pedeapsa capitală sau închisoarea pe viaţă fără posibilitatea de a fi eliberat nu va fi pronunţată pentru infracţiunile comise de persoane sub vârsta de 18 ani;

b) nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi nu va fi decât o măsură extremă şi cât mai scurtă posibil;

c) orice copil privat de libertate să fie tratat cu omenie şi cu respectul cuvenit demnităţii umane şi de o manieră care să ţină seama de nevoile persoanelor de vârsta sa. Astfel, orice copil privat de libertate va fi separat de adulţi, cu excepţia cazurilor în care se apreciază ca fiind în interesul major al copilului să nu se procedeze astfel, şi va avea dreptul de a menţine contactul cu familia sa prin corespondenţă şi vizite, în afara unor cazuri excepţionale;

d) copiii privaţi de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistenţă juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare, precum şi dreptul de a contesta legalitatea privării lor de libertate, în faţa unui tribunal sau a unei alte autorităţi competente, independente şi imparţiale, şi dreptul la judecarea în procedură de urgenţă a cazului respectiv.

174 Potrivit art.401. Statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o

încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, care să întărească respectul sau pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi care să ţină seama de vârsta sa, precum şi de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate şi asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate.

2. În acest scop şi ţinând seama de dispoziţiile în materie ale instrumentelor internaţionale, statele părţi vor veghea, în special:

a) ca nici un copil să nu fie bănuit, acuzat sau declarat vinovat de o încălcare a legii penale datorită unor acţiuni sau omisiuni care nu erau interzise de dreptul naţional sau internaţional în momentul comiterii lor;

b) ca orice copil bănuit sau acuzat de o încălcare a legii penale să aibă garantate cel puţin următoarele drepturi:

(i) de a fi prezumat nevinovat până la stabilirea vinovăţiei sale conform legii;(ii) de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul,

prin intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali şi de a beneficia de asistenţă juridică sau de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în vederea formulării şi susţinerii apărărilor sale;

(iii) dreptul la examinarea, fără întârziere, a cauzei sale de către o autoritate sau o instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială, printr-o procedură de audiere echitabilă şi conformă cu prevederile legii, în prezenţa celor care îi asigură asistenţă juridică sau de altă natură, iar dacă acest lucru nu este considerat contrar interesului major al copilului, ţinând seama mai ales de vârsta ori de situaţia acestuia, în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor săi legali;

(iv) de a nu fi constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este vinovat; dreptul de a interoga sau de a cere interogarea martorilor acuzării, de a obţine aducerea şi interogarea martorilor apărării, în condiţii de egalitate;

79

vizând protecţia copilului în faţa unui sistem care admite soluţii de o profundă

gravitate, precum privarea de libertate sau, în anumite sisteme juridice,

condamnarea la închisoarea pe viaţă sau pedeapsa cu moartea. Prin această

Convenţie s-a urmărit să se concilieze două interese fundamentale: respectarea

drepturilor omului şi garanţii juridice inerente oricărei fiinţe umane, luând în

consideraţie particularităţile specifice ale copilului datorate vârstei, caracterul

evolutiv în formare ş.a.

Pe lângă Convenţia privind Drepturile Copilului ratificată de România pe

28 septembrie 1990, ţara noastră a adoptat două legi fundamentale şi

revoluţionare în acest domeniu: Legea privind protecţia şi promovarea

drepturilor copilului şi Legea privind statutul legal al adopţiei. Mai mult,

Naţiunile Unite au adoptat alte standarde – aplicabile şi României – în această

materie, şi anume Regulile privind standardele minimale pentru administrarea

justiţiei juvenile ale Naţiunilor Unite (Regulile de la Beijing), Liniile directoare

ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile (Liniile directoare de

la Ryad), Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate

şi Liniile directoare pentru acţiune privind copii din sistemul judiciar penal.

Toate aceste standarde cer un sistem orientat în folosul copilului care

recunoaşte copilul ca un subiect de drepturi şi libertăţi fundamentale şi asigură

că toate acţiunile care îl privesc sunt călăuzite în primul rand de interesul

superior al copilului.

Standardele mai sus menţionate sunt instrumente esenţiale pentru

(v) dacă se dovedeşte că a încălcat legea penală, dreptul de a recurge la o cale de atac cu privire la decizie şi la orice măsură luată în consecinţă, în faţa unei autorităţi sau a unei instanţe judiciare superioare competente, independente şi imparţiale conform legii;

(vi) dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată;(vii) dreptul la respectarea deplină a vieţii sale private, în toate fazele procedurii.3. Statele părţi se vor strădui să promoveze adoptarea de legi şi proceduri, înfiinţarea de autorităţi şi

instituţii, special concepute pentru copiii bănuiţi, acuzaţi sau găsiţi vinovaţi de încălcarea legii penale şi, în special:

a) să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să fie prezumaţi ca neavând capacitatea de a încălca legea penală;

b) să ia, ori de câte ori este posibil ca recomandabil, măsuri de soluţionare a cazurilor acestor copii, fără a recurge la procedura judiciară, cu condiţia ca drepturile şi garanţiile legale să fie respectate pe deplin.

4. Va fi prevăzută o întreagă gamă de dispoziţii, precum şi cele referitoare la îngrijire, orientare şi supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educaţie generală şi profesională şi la soluţii alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru a asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea săvârşită.

80

promovarea drepturilor copilului în general şi, în particular, pentru a asigura

respectarea drepturilor acelor copii care sunt afectaţi de procesul judiciar, în

proceduri penale, de adopţie sau de separare. Ele se axează pe nevoile şi

interesele specifice ale copiilor, care diferă în numeroase situaţii de cele ale

adulţilor.

Totuşi, şi în ciuda gamei largi de instrumente ce reglementează drepturile

copilului, în numeroase aspecte aceste drepturi nu sunt întotdeauna respectate

sau luate în calcul. Uneori copiii sunt văzuţi drept “cetăţeni mici cu drepturi

mici” iar nevoile lor specifice sunt pur si simplu ignorate.

Liniile directoare pentru acţiune privind copiii din sistemul judiciar penal,

adoptat în 1997 de Consiliul Economic şi Social al ONU175, care dezvoltă unele

dintre principiile conţinute în Convenţia ONU privind drepturile copilului,

furnizează unele principii utile ce ar trebui să inspire munca poliţiei, a

parchetului, avocaţilor şi judecătorilor pe plan naţional, atunci când se confruntă

cu copii victime sau copii martori.

In privinţa copiilor victime Liniile directoare prevăd că aceştia trebuie

trataţi cu compasiune şi respect pentru demnitatea lor.

“Victimele vor avea acces adecvat la justiţie şi tratament echitabil,

restituţie, compensaţie şi asistenţă socială”176.

În plus, “copiii victime trebuie să aibă acces la asistenţă corespunzătoare

cu nevoile lor […]. Se va oferi asistenţă specială acelor copii care au disabilităţi

sau sunt bolnavi”177.

Se precizează de asemenea că, “mecanisme judiciare […] trebuie stabilite

şi consolidate unde este necesar pentru a permite copiilor victime să obţină

reparaţie prin proceduri formale sau informale care sunt rapide, echitabile şi

accesibile. Copiii victime şi/sau reprezentanţii lor legali trebuie să fie informaţi

în mod corespunzător.”

Copiii victime trebuie informaţi “cu privire la rolul lor şi la sfera, durata

şi evoluţia procedurii şi a deciziei privind cazul lor, în special în cazurile care

175 Rezoluţia Consiliului Economic şi Social 1997/30 din 21 iulie 1997.176 A se vedea paragrafele 43 şi 45 din Liniile directoare177 A se vedea paragraful 46 din Liniile directoare

81

implică infracţiuni grave”.178

Copilului i se acordă o protecţie deosebită împotriva lipsirii de libertate în

mod ilegal sau arbitrar. În acest sens, Convenţia cu privire la drepturile copilului

în art. 37 lit. b, reglementează arestarea sau reţinerea unei asemenea categorii de

persoane. În cuprinsul aceluiaşi articol la lit. c şi d se prevede necesitatea tratării

cu respect a oricărui copil privat de libertate şi într-o manieră care să ţină seama

de vârsta sa. Copii privaţi de libertate : vor fi separaţi de adulţi, afară de cazul

când se consideră preferabil să nu fie separaţi; au dreptul de a fi în contact

permanent cu familia lor prin corespondenţă şi prin vizite, în afara unor cazuri

excepţionale; au dreptul de a avea acces rapid la asistenţă juridică.

Potrivit art.40 pct. 2 lit. b din aceeaşi convenţie, oricărui copil bănuit sau

acuzat de o încălcare a legii penale, trebuie să i se asigure dreptul la următoarele

garanţii: să fie considerat nevinovat până la dovedirea vinovăţiei; să fie informat

de acuzaţiile ce i se aduc şi să beneficieze de asistenţă juridică; cauza să fie

soluţionată fără întârziere; să nu fie constrâns să-şi mărturisească vinovăţia; să i

se asigure dreptul la recurs ş.a.

Împotriva copiilor care au comis fapte penale grave nu se va pronunţa

pedeapsa capitală. Aceasta reiese din art. 6 pct. 5 din Pactul Internaţional cu

privire la drepturile civile şi politice179; aceeaşi idee rezultând şi din cuprinsul

art.37 lit.a din Convenţia cu privire la drepturile copilului.

Totodată copilul va fi apărat împotriva torturii, a pedepselor sau

tratamentelor crude, inumane sau degradante (art. 37 lit. a din Convenţia cu

privire la drepturile copilului). În Declaraţia asupra protecţiei femeilor şi

copiilor în situaţii nde urgenţă şi conflict armat, la pct. 4 se prevede, printre

altele, că trebuie luate toate măsurile necesare de către statele implicate în

conflict, pentru a se asigura interzicerea măsurilor dure cum ar fi persecuţia,

tortura, măsurile preventive, tratamentul degradant şi violenţa, în special

împotriva acelei părţi a populaţiei civile care este formată din femei şi copii.

Asemenea protecţie este prevăzută şi în art. 38 din Convenţia cu privire la 178 Ion Suceavă, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin- Omul şi drepturile sale, p.313(editura Ministerului de Interne,1991)179 art.6 pct. 5 :”O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani...”

82

drepturile copilului conform căruia regulile dreptului umanitar internaţional care

sunt aplicabile în caz de conflict armat se extind şi la copii; cei care nu au atins

vârsta de 15 ani nu vor participa direct la ostilităţi; nici o persoană sub 15 ani nu

va fi înrolată în forţele armate; copii afectaţi de conflictul armat vor beneficia de

protecţie şi de îngrijire.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14

ani nu răspunde penal.

Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se

dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

Având în vedere că, datorită vârstei, minorul are o dezvoltare bio - psiho -

fizică insuficientă, că discernământul său nu este pe deplin format şi că este lipsit

de experienţa vieţii, nefiind în stare să-şi facă singur cele mai complete apărări,

legiuitorul a consacrat obligativitatea asistenţei juridice a acestuia când are calitatea

de învinuit sau inculpat180.

Ascultarea învinuitului minor care a săvârşit fapta la vârsta de 15 ani şi

prezentarea materialului de urmărire penală în lipsa apărătorului, toate activităţile

de urmărire penală efectuându-se anterior împlinirii majoratului, se sancţionează cu

nulitate absolută, cauza restituindu-se procurorului, conform art. 333 C. pr. pen.181 .

Obligaţia se menţine în tot cursul urmăririi penale, cât timp nu a devenit major182.

Dacă însă, după efectuarea parţială a urmăririi penale, învinuitul sau

inculpatul a devenit major, pentru restul urmăririi penale nu mai beneficiază de

serviciile unui avocat din oficiu, el având garantat dreptul la apărare, întrucât

poate să-şi formuleze singur apărările sau să-şi angajeze un apărător ales.

Pe plan procesual penal s-a instituit o procedură specială de urmărire si

judecare a infractorilor minori, pentru a se asigura un plus de garanţii procesuale

acestora, faţă de lipsa lor de maturitate psihică şi intelectuală. Pe lângă garanţiile

generale ale dreptului la apărare care sunt valabile şi pentru învinuitul şi inculpatul

180 Nicu Jidovu- Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, p.56 (ed. Rosetti 2004).181 Culegere C. Ap. Ploieşti, dec. pen. nr. 134/28.03.1995, p.205-206 182 C.S.J., s. pen., dec. pen. nr. 668/13.04.1993, nepublicată

83

minor, se adăugă două garanţii suplimentare, şi anume, chemarea anumitor

persoane la ascultarea acestora de către organul de urmărire penală şi

obligativitatea anchetei sociale.

Art. 481 alin. 1 C. pr. pen. instituie în sarcina organului de urmărire penală

obligaţia de a analiza, în funcţie de fiecare caz în parte, dacă la ascultarea şi la

confruntarea minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, este cazul a fi sau nu

citaţi: delegatul autorităţii tutelare din cadrul unităţii administrativ - teritoriale

care este primăria şi reprezentantul legal al învinuitului sau inculpatului minor

care poate fi părinte, tutore, curator ori persoană în îngrijirea şi supravegherea

căreia se află.

Din posibilitate, această citare a persoanelor sus menţionate se transformă

în obligaţie pentru organul de urmărire penală, în cazul activităţii de prezentare a

probelor. Jurisprudenţa a statuat că omisiunea de a cita persoanele menţionate în

art. 481 alin. 1 C. pr. pen. cu ocazia acestui moment de răscruce în faza de

urmărire penală, atrage nulitatea acestui act numai în condiţiile prevăzute de art.

197 alin. 4C. pr. pen., în sensul de a se dovedi vătămarea intereselor minorului.

Prin instituirea acestor obligaţii s-a urmărit a se evita situaţiile de

denaturare a realităţii şi exagerare în relatarea unor fapte de către învinuitul sau

inculpatul minor, tendinţe specifice vârstei acestora183.

Datorită importanţei acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale,

persoanele din anturajul şi mediul său familial care îi cunosc suficient

personalitatea, îl pot ajuta să formuleze noi cereri în apărare, să combată acuzarea

eficient şi îi pot determina să facă declaraţii suplimentare, dacă interesul minorului

le justifică.

Neprezentarea în faţa organului de urmărire penală a acestor categorii de

persoane, în condiţiile în care se face dovada îndeplinirii obligaţiei de înştiinţare a

lor, nu împiedică efectuarea activităţilor de cercetare planificate (art. 481 alin. 3 C.

pr. pen.).

Cum sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei este nulitatea relativă, omisiunea citării

acestor persoane poate fi acoperită în faza următoare a procesului penal şi anume

183 Nicu Jidovu- Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, p.70 (ed. Rosetti 2004)84

cu ocazia judecăţii.

Art. 482 alin.1 C. pr. pen. mai instituie în favoarea învinuitului sau

inculpatului minor şi obligativitatea anchetei sociale.

De această dată legiuitorul a fost ferm şi a impus în faza de urmărire penală,

în sarcina organului de anchetă, strângerea de date cu privire la purtarea pe care

minorul o are în mod obişnuit, starea şi dezvoltarea sa fizică şi mentală,

antecedentele sale, condiţiile şi mediul în care a fost crescut şi a trăit, modul în care

persoanele sub îngrijirea cărora se află îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de el etc,

concretizate într-un referat denumit anchetă socială.

Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de autoritatea

tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul, ce trebuie

să aibă experinţa şi pregătirea profesională adecvată.

Putem astfel concluziona că ocrotirea copilului nu este o problemă strict

familială, ci o problemă a societăţii184.

CAPITOLUL IV.

ASPECTE RELEVANTE ALE CONVENŢIEI EUROPENE A

DREPTURILOR OMULUI185

184 Ion Suceavă, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin- Omul şi drepturile sale, p.313(editura Ministerului de Interne,1991)185 Manual Phare CEDO - aspecte penale - Manual redactat in cadrul Programului Phare RO/02/IB/JH-10 (www.inm.ro)

85

1.Pentru ca o măsură de arestare să fie permisă trebuie să existe motive

plauzibile de a se bănui că s-a săvârşit o infracţiune. Noţiunea de motive

plauzibile aparţinând Curţii Europene îşi are corespondent in legea română şi

anume în cerinţa de a exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei

infracţiuni.

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul C. D. împotriva

încheierii de la 13.09.2004 pronunţată în dosarul Tribunalului Bucureşti

nr.4954/2004 constată:

Prin încheierea recurată instanţă a dispus în temeiul art. 155-156 Cod

procedură penală prelungirea arestării preventive a inculpatului.

Pentru a pronunţa această încheiere Tribunalul a apreciat că se menţin

temeiurile care au stat la baza acestei măsuri şi anume pericolul pentru ordinea

publică decurgând din lăsarea în libertate a inculpatului, pedeapsa

prevăzută de lege pentru fapta dedusă judecăţii, natura faptelor reţinute şi anume

sustragerea de motorină din conductele Petrotrans SA .

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul Catană Dumitru

Adrian în termenul legal, criticând-o pe motive de netemeinicie, deoarece nu

sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.148 lit.h Cod procedură penală, iar

datele ce particularizează pericolul social sunt de maximă generalitate. Se

precizează că în raport de atitudinea sinceră nu s-ar putea reţine că lăsarea în

libertate ar putea influenţa aflarea adevărului.

Analizând încheierea recurată în conformitate cu dispoziţiile art.385/6

Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondat recursul potrivit

art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală pentru următoarele considerente:

Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.159 Cod procedură

penală apreciind că în cauză există indicii cu privire la săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală, constatând că temeiurile care au stat la baza măsurii

de arestare preventivă impun în continuare privarea de libertate.

Analizând măsura preventivă din perspectiva art.5 CEDO, Curtea 86

apreciază că, proclamând dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de

a asigura ca nici o persoană să nu fie lipsită de libertatea sa în mod arbitrar

(Amuur v Franţa).

Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale

autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea

probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii (Tomasi v Franţa).

Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată

de libertate se regăseşte în disp. art.148 Cod procedură penală.

Analizând motivele menţinerii măsurii arestării preventive din perspectiva

art.148 lit.h Cod procedură penală şi 155 - 156 Cod procedură penală,

Tribunalul a luat în mod corect în considerare gravitatea potenţialelor

infracţiuni.

Pentru ca o măsură de arestare să fie permisă trebuie să existe motive

plauzibile de a se bănui că s-a săvârşit o infracţiune. Noţiunea de motive

plauzibile aparţinând Curţii Europene îşi are corespondent in legea română şi

anume în cerinţa de a exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei

infracţiuni.

Motivele plauzibile depind de circumstanţele particulare ale fiecărui caz.

Organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii

care să convingă instanţele cu privire la existenţa indiciilor temeinice că s-a

săvârşit o infracţiune.

Acest aspect nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente

pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării(Brogan şi Murray). Astfel

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că faptele care necesită bănuie-

li nu prezintă acelaşi nivel de certitudine ce cele care permit inculparea şi, cu

atât mai puţin, cu cele care permit condamnarea.

In cauză in mod corect a reţinut instanţa de fond existenţa de indicii

privind săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat constând in aceea că a sustras

motorină din conducta C2 aparţinând Petrotrans.

87

2. Analizând măsura preventivă din perspectiva art. 5 CEDO, Curtea

apreciază că, proclamând dreptul la libertate scopul articolului menţionat este

de a asigura ca nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod

arbitrar (Amuur v Franţa).

Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale

autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în

administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii (Tomasi v

Franţa).

Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi

privată de libertate se regăseşte în disp. art.148 Cod procedură penală.

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul P. G. împotriva încheierii

de la 01.10.2004 pronunţată în dosarul Tribunalului Bucureşti nr.5348/2004

constată:

Prin încheierea recurată instanţă a dispus în temeiul art.300/2 Cod

procedură penală raportat la art.160/b Cod procedură penală menţinerea arestării

preventive a inculpatului.

Pentru a pronunţa această încheiere Tribunalul a apreciat că se menţin

temeiurile care au stat la baza acestei măsuri şi anume pericolul pentru ordinea

publică decurgând din lăsarea în libertate a inculpatului, pedeapsa prevăzută de

lege pentru fapta dedusă judecăţii, natura faptelor reţinute şi anume omor

calificat.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P. G. în termenul

legal, criticând-o pe motive de netemeinicie, deoarece nu sunt întrunite

condiţiile prevăzute de art.148 lit.h Cod procedură penală , iar datele ce

particularizează pericolul social sunt de maximă generalitate. Se precizează că în

raport de atitudinea sinceră nu s-ar putea reţine că lăsarea în libertate ar putea

influenţa aflarea adevărului. De asemenea precizează că nu se face vinovat de

infracţiunea dedusă judecăţii.

Analizând încheierea recurată în conformitate cu dispoziţiile art.385/6

Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondat recursul potrivit

88

art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală pentru următoarele considerente:

Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.160/b Cod

procedură penală apreciind că în cauză există indicii cu privire la săvârşirea unei

fapte prevăzute de legea penală, constatând că temeiurile care au stat la baza

măsurii de arestare preventivă impun în continuare privarea de libertate.

Analizând măsura preventivă din perspectiva art.5 CEDO, Curtea

apreciază că, proclamând dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de

a asigura ca nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar

(Amuur v Franţa).

Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale

autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea

probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii (Tomasi v Franţa).

Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată

de libertate se regăseşte în disp. art.148 Cod procedură penală.

Analizând motivele menţinerii măsurii arestării preventive din perspectiva

art.148 lit.h Cod procedură penală şi art.160/b Cod procedură penală, Tribunalul

a luat în mod corect în considerare gravitatea potenţialelor infracţiuni.

Astfel, potrivit art.136 Cod procedură penală, în cauzele privitoare la

infracţiuni sancţionate cu închisoarea, pentru a asigura buna desfăşurare a

procesului penal, se poate lua măsura arestării preventive a inculpatului dacă

gradul de pericol social al faptei, sănătatea, vârsta, antecedentele inculpatului

impun acest lucru.

In cauză inculpatul a fost arestat conform MAP 228/UP/09.06.2004,

reţinându-se că există indicii cu privire la săvârşirea la 7/8.06.2004 a unei fapte

constând in uciderea tatălui său prin aplicarea de lovituri repetate.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect in încheierea de la 1.10.2004 că se

menţin condiţiile art.148 lit.h Cod procedură penală in sensul că natura faptei

pentru care este cercetat şi modalitatea concretă in care se presupune că a fost

comisă justifică temerea că lăsarea in libertate a inculpatului prezintă pericol

pentru ordinea publică.

Temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive nu au dispărut şi

89

nici nu s-au modificat. Deşi inculpatul a afirmat că nu l-a lovit pe tatăl său, ci

doar a încercat să îşi despartă părinţii care se certau, susţinerea sa este infirmată

de declaraţia martorilor audiaţi in cauză.

Probele administrate până in prezent nu înlătură indiciile privind

săvârşirea infracţiunii reţinute pentru a se dispune măsura preventivă, astfel

încât in mod corect instanţa a dispus menţinerea acesteia.

3.Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa inculpatului

şi a apărătorului său în instanţă, ci ascultarea nemijlocită a inculpatului,

posibilitatea de a propune probe în apărarea sa.

Legea recunoaşte dreptul la o apărare efectivă şi eficientă, iar nu

iluzorie.

Instanţa de apel a hotărât asupra vinovăţiei inculpatului fără a

administra vreo probă, reanalizând materialul probator administrat de

instanţa de fond, în baza căruia aceasta din urmă dispusese achitarea

inculpatului, cu încălcarea principiului nemijlocirii.

Ultimul cuvânt acordat inculpatului nu este de natură a suplini

neaudierea acestuia astfel cum a hotărât Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Constantinescu v România (2000).

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul M. C. I. împotriva deciziei

penale nr.83/A/20.01.2004 pronunţată în dosarul nr.6263/2003 al Tribunalului

Bucureşti – Secţia I-a Penală, constată:

Prin sentinţa penală nr.1430/3.10.2003 pronunţată de Judecătoria Sector 3

Bucureşti în dosarul nr.7333/2003 s-a dispus achitarea inculpatului M. C.

I.pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.208 al.1 – 209 al.1 lit.e,g,i Cod penal

cu aplic. art.37 lit.a Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din art.208

al.1 – 209 al.1 lit.e,g,i Cod penal cu aplic. art.37 lit.b Cod penal, în baza art.11

pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.c Cod procedură penală.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că din declaraţiile inculpatului şi ale

90

martorului D. M. date în faţa instanţei nu rezultă cu certitudine că inculpatul este

cel care a săvârşit fapta de sustragere a unei roţi la data de 14.05.1999 din

autoturismul părţii vătămate B. A.. Au fost înlăturate declaraţiile date de

inculpat şi martor în cursul urmăririi penale, cu motivarea că prin declaraţia sa

martorul A. S. le-a înlăturat, în sensul că D. M. a cumpărat roata de la A. S. şi nu

de la inculpat. În concluzie se reţine că nu inculpatul este autorul furtului

reclamat de partea vătămată B. A.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sector 3, criticând hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie şi

nelegalitate, întrucât a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii

de furt calificat, deşi la dosar existau probe care atestau că el este autorul faptei.

Această situaţie de fapt rezultă din declaraţia inculpatului făcută la urmărirea

penală, din procesul verbal de conducere în teren, din declaraţia martorului D.

M., de la urmărirea penală, din procesul verbal şi din procesul verbal de

recunoaştere din grup a inculpatului.

Prin decizia penală nr.83/2004 Tribunalul a admis apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi a desfiinţat sentinţa

apelată.

Rejudecând, conform art.208 – 209 alin.1 lit.a,g,i Cod penal cu aplicarea

art.37 lit.b Cod penal a fost condamnat inculpatul M. C. I. la o pedeapsă de 4 ani

închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

A făcut aplicarea art.71, 64 Cod penal.

A constatat că prejudiciul a fost recuperat prin restituirea bunului.

A luat act că inculpatul este arestat într-o altă cauză.

A obligat inculpatul la 1.600.000 lei vechi cheltuieli judiciare către stat,

din care s-a avansat suma de 400.000 lei vechi onorariul avocatului din oficiu.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că în cauză

există probe certe care se coroborează între ele, în sensul că inculpatul a săvârşit

fapta pentru care este trimis în judecată (plângerea părţii vătămate formulată la

14.05.1999, declaraţia acesteia de la aceeaşi dată, declaraţia martorului D. M.

din 22.04.2003, procesul verbal de reconstituire).

91

Se reţine ca dovadă a comiterii sustragerii procesul verbal din 6.05.2003

de ridicare de la domiciliul martorului a roţii de rezervă aparţinând părţii

vătămate.

De altfel, se menţionează în decizia de apel, inculpatul prin declaraţia dată

în faţa procurorului la 13.05.2003 a recunoscut că a sustras roata şi a vândut-o

martorului D. M.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, criticând-o în ceea

ce priveşte cazurile de casare prev. de art.385/9 pct.18 Cod procedură penală,

respectiv greşita condamnare a inculpatului pentru o faptă pe care nu a comis-o.

Din oficiu s-au pus în discuţia părţilor cazurile de casare prevăzute de

art.385/9 pct.17/1 Cod procedură penală cu referire la greşita reţinere a stării de

recidivă postexecutorie, acesta fiind în stare de recidivă postcondamnatorie în

raport de pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.631/1997 şi, respectiv,

încălcarea art.6 din CEDO cu referire la faptul că instanţa de apel a schimbat

hotărârea instanţei de fond reţinând vinovăţia inculpatului fără a-l audia.

Analizând hotărârea recurată, conform art.385/9 pct.17/1 şi pct.18 Cod

procedură penală, Curtea va admite recursul conform art.385/15 pct.2 lit.c Cod

procedură penală pentru următoarele considerente:

Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa

inculpatului şi a apărătorului său în instanţă, ci ascultarea nemijlocită a

inculpatului, posibilitatea de a propune probe în apărarea sa.

Legea recunoaşte dreptul la o apărare efectivă şi eficientă, iar nu iluzorie.

Instanţa de apel a hotărât asupra vinovăţiei inculpatului fără a administra

vreo probă, reanalizând materialul probator administrat de instanţa de fond, în

baza căruia aceasta din urmă dispusese achitarea inculpatului, cu încălcarea

principiului nemijlocirii.

Ultimul cuvânt acordat inculpatului nu este de natură a suplini neaudierea

acestuia astfel cum a hotărât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Constantinescu v România (2000).

Potrivit art.289 Cod procedură penală, judecata cauzei (atât în primă

instanţă cât şi în apel se face în faţa instanţei constituite conform legii şi se

92

desfăşoară în şedinţă oral, nemijlocit şi în contradictoriu. Încălcarea unora dintre

aceste principii de desfăşurare a judecăţii constituie o atitudine discreţionară a

instanţei şi este de natură a aduce o vătămare intereselor legitime ale părţilor în

proces.

Instanţa de apel şi-a însuşit probele strânse de organul de urmărire penală

încălcând principiul nemijlocirii. Dacă legea cere oralitate, nemijlocire şi

contradictorialitate la judecată, nu poate fi menţinută hotărârea dată în astfel de

condiţii, fiind lovită de nulitate.

Deşi instanţei de apel i se recunoaşte dreptul de a da o nouă apreciere

probelor administrate trebuie avut în vedere în acelaşi timp că regulile care

guvernează judecata în apel sunt nemijlocirea, oralitatea, contradictorialitatea.

Modalitatea de aplicare a articolului 6 CEDO, în cazul apelului, ţine de

caracteristicile procedurii şi de rolul care revine jurisdicţie de apel în sistemul de

drept intern.

Absenţa audierii inculpatului nu se poate justifica nici prin particularităţile

procedurale, nici prin competenţa jurisdicţiei în apel, nici prin modul în care

interesele inculpatului au fost apărate şi nici prin natura chestiunilor asupra

cărora instanţa trebuia să se pronunţe.

Este adevărat că în faţa unei instanţe de apel cu puteri jurisdicţionale

depline articolul 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică şi

nici pe cel de a asista personal la dezbateri, dacă o astfel de şedinţă a avut deja

loc (Fejde v Suedia, 1991). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat

că, dacă o instanţă de apel este chemată să examineze un caz atât pe fond cât şi

în drept, precum şi ansamblul problemelor privind vinovăţia sau nevinovăţia,

aceasta nu poate, din motive legate de regula procesului echitabil, să decidă fără

a aprecia în mod direct mărturiile prezentate personal de inculpatul care susţine

că nu a comis infracţiunea de care este acuzat (Ekbatani v Suedia, 1988).

Conform dispoziţiilor legale, procedura în faţa instanţei de apel urmează

aceleaşi reguli ca şi cea în faţa instanţei de fond, Tribunalul având competenţa a

se pronunţa atât în ceea ce priveşte chestiunile de fapt cât şi cele de drept.

Instanţa de apel putea fie să confirme achitarea inculpatului, fie să îl condamne

93

după administrarea de probe conform principiului nemijlocirii.

Infirmând soluţia primei instanţe de achitare, Tribunalul l-a condamnat pe

inculpat fără să îl audieze.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o violare a articolului

6 (Constantinescu v România) subliniind că, deşi dreptul acuzatului de a avea

ultimul cuvânt prezintă importanţă, acesta nu poate fi confundat cu dreptul de a

fi audiat de o instanţă în timpul dezbaterilor. Dreptul la un proces echitabil este

încălcat atunci când instanţa se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei în materie

penală, considerându-l pe inculpat vinovat, fără ca acesta să fi avut posibilitatea

să fie audiat, cu atât mai mult cu cât Tribunalul a fost prima instanţă care l-a

condamnat.

Apreciind că dreptul la apărare a fost încălcat, Curtea va trimite cauza la

Tribunal spre a fi administrate probe (audierea inculpatului, a părţii vătămate şi

a martorului) conform art.62 – 67 Cod procedură penală.

CAPITOLUL V

CONSIDERAŢII FINALE

Aşa cum, în majoritatea problemelor privind drepturile omului

standardele stabilite de instrumentele juridice internaţionale sunt însuşite de

către statele care au participat la încheierea acestora şi în domeniul justiţiei au

apărut şi apar o serie de probleme care, în continuu, necesită a fi rezolvate.

94

Toate acestea sunt menite să acorde respectivei puteri din statul de drept

cadrul şi limitele legale în virtutea cărora să-şi realizeze importantele sarcini ce

le are, cu respectarea drepturilor omului şi demnităţii fiinţei umane.

Interesul societăţii internaţionale faţă de modul în care se aplică justiţia

este justificat de faptul că multiplele activităţi de acest gen aduc pe cetăţean în

diferite ipostaze, începând de la calitatea de reclamant până la cea de inculpat

într-o anumită cauză penală. Este important faptul că în acest întreg context, din

primul moment în care cetăţeanul vine în contact cu reprezentanţii organelor de

administraţie şi apoi cu cele ale justiţiei, trebuie să i se garanteze deplina

exercitare a drepturilor pe care le are, să i se respecte întru totul demnitatea

umană.

Acestea sunt în esenţă cerinţe ale Convenţiei pentru apărea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, ale Declaraţiei universale a drepturilor

omului, ale pactelor internaţionale în domeniu şi a multor alte instrumente

juridice internaţionale. Promovarea drepturilor omului în activitatea de

administrare a justiţiei constituie una din problemele majore căreia pactele şi

convenţiile naţionale în domeniu i-au acordat o atenţie specială.

Importanţa care se acordă acestei probleme decurge din faptul că

respectarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aşa

cum sunt enunţate în convenţiile internaţionale, la care statele respective au

achiesat, depinde în cea mai mare parte de modul în care organele de justiţie şi

administraţie, ca instituţii statale, îşi exercită funcţiile si competnţele în acest

domeniu.

De asemenea drepturile omului în administrarea justiţiei prezintă o

impoprtanţă deosebită şi în ceea ce priveşte acivitatea organelor de poliţie.

Astfel este cunoscut faptul că fiecare sistem de justiţie penală, în general, se

conduce după legi bine determinate pe care poliţiştii au obligaţia să le respecte.

În faza contactului cetăţean-reprezentant al legii nu se admite nici o

încălcare din partea celor care participă la acţiunea propriu-zisă.

Există uneori tendinţa la unele poliţii să se efectueze cercetări empirice,

după norme proprii, dobândite în practică. Or, în virtutea legii, asemenea lucruri

95

sunt de neadmis, singura cale concretă fiind urmarea întocmai a prevederilor

legale.

Pentru ca organele justiţiei, forţei publice şi administratiei să-şi poată

exercita, cu competenţă şi imparţialitate, funcţiile încredinţate de societate în

domeniu, ele trebuie să cunoască bine ansamblul reglementărilor conţinute în

instrumentele internaţionale la care Guvernul român a devenit parte, aceeaşi

îndatorire revenind şi studenţilor de la facultăţile de drept, în special, care, prin

profesia pentru care se pregătesc, vor avea tangenţă cu această problematică.

Când vorbim de instituţia drepturilor omului avem în vedere un proces

complex de activităţi ce porneşte de la elaborarea, de către state, a

instrumentelor juridice în care sunt enunţate drepturile inerente persoanei umane

şi mecanismele de protecţie şi garantare a lor şi continuă cu adoptarea acestora

în sistemul legislativ intern şi cu oferirea cadrului instituţional naţional care să

permită aplicarea efectivă a acestor legi.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri

1. Nicolae Purdă – Protecţia juridică a drepturilor omului (Mecanisme

interne şi internaţionale), editura Lumina Lex 2001.

2. Ion Suceavă, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin – Omul şi

drepturile sale, editura Ministerului de Interne, 1991.96

3. Victor Luncan, Victor Duculescu – Drepturile Omului, editura

Lumina Lex, 1993.

4. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă – Tratat de drepturile omului, editura

Europa Nova, 1995.

5. Ion Diaconu – Drepturile omlui în dreptul internaţional, editura

Lumina Lex, 2000.

6. Ioan Vida - Drepturile omului în reglementări internaţione,

editura Lumina Lex, 1999.

7. Nicu Jidovu- Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului,

editura Rosetti, 2004.

8. Frederic Sudre-Drept European şi internaţional al drepturilor

omului, editura Polirom, 2006.

9. Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace

interne şi internaţionale, Editura „Lumina Lex",1994.

10.Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor

omului, editura „ALL", 1996.

11.Jacques Maurgeon, Les droits de l'homme, P.U.F. Paris, 1990.

12.Viorel Marcu, , Mecanisme internaţionale de garantare a drepturilor

omului, Editura „Sigma Plus", 1998.

13.Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura „Pro", 1997.

14.Karel Vasak, Les dimensions internaţionale des droits de l'homme.

Manuel destine a l'enseignement des droits de l'homme dans les

universites, UNESCO, 1978.

15.Ioan Muram, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a Vl-a,

vol.l şi II, Ed. „ACTAMI", Bucureşti, 1995.

16.C. Lombardini, A. Cambi, Le droit du détenu de communiquer

librement avec son conseil, RTDH 1993.

17.G. Closset-Marchal, Le droit à la comparution personnelle et son

application en cas de pluralité de degrés de jurisdictions, RTDH

1992.

97

18.Corneliu-Liviu Popescu - Protecţia internaţională a drepturilor

omului, editura ALL BECK, Bucureşti, 2000.

19.Doina Micu - Garantarea drepturilor omului, Editura ALL BECK,

1998

20.Adrian Năstase - Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol,

I.R.D.O, 1992.

21.Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor

omului, 2002.

22.Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internaţionale des

droits de l'homme, Edition N.P.Engel, 1991.

23.Thomas Buergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al

drepturilor omului, Editura „ALL", Bucureşti, 1996.

24.Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc,

Editura „ALL Beck", 1999.

II. Documente interne şi internaţionale; articole din reviste şi

sesiuni de comunicări; studii; culegeri de documente

1. Constituţia României

2. Codul penal

3. Codul de Procedură Penală

4. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, publicată în M.Of. nr.135 din 31 mai 1994,

5. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10

decembrie 1948

98

6. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

7. Pactul cu privire la drepturile civile şi politice

8. Convenţia cu privire la drepturile copilului

9. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu

cruzime, inumane sau degradante

10.Corneliu Corneliu Bîrsan, Comisia europeană a drepturilor omului.

Rolul şi locul ei în cadrul protecţiei internaţionale a drepturilor

omului, în "Lumea în care trăim", vol.l, editura "Dacia Europa

Nova", 1998.

11.Gavril losif Chiuzbaian, Reforma justiţiei şi drepturile omului, în

Drepturile omului, revistă editată de Institutul Român pentru

Drepturile Omului, An VIII, nr.4/1998.

12.Gheorghe lancu, Sistemul garanţiilor drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor români, în „Drepturile omului", nr.3/1992, I.R.D.O.,

Bucureşti.

13. loan Muram, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

omului şi cetăţeanului. Concept şi clasificare, în „Drepturile

omului", nr.1/1992, I.R.D.O., Bucureşti.

14. loan Muraru, Actualitatea Declaraţiei Universale a Drepturilor

Omului pentru România, în „Analele Universităţii Bucureşti" -

Drept, 1998.

15.Revista “Themis”- revistă a Institutului Naţional al Magistraturii,

nr.1/2005, nr.2/2005, nr.3/2005, nr.4/2005.

16.Aspecte de drept penal ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului -

Manual redactat in cadrul Programului Phare RO/02/IB/JH-10

(Phare Twinning intre România şi Olanda), 2004

99

III. Adrese de internet utilizate

1. Toate cauzele citate în această lucrare se găsesc pe site-ul Curţii

Europene, www.echr.coe.int.

2. www.irdo.ro

3. www.csm-just.ro

4. www.inm-lex.ro

5. www.mpublic.ro

6. www.just.ro

7. www.infoeuropa.ro

100