Obligatii

Materia obligatiilor prezinta o importanta cu totul deosebita, deoarece, in primul rand, obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb, adica a productiei si a circulatiei banilor. In al doilea rand, conceptele, notiunile, principiile si institutiile pe care romanii le-au creat in materia obligatiilor au fost receptate (preluate) in dreptul modern fara adaptari, fara modificari semnificative, adica in forma pura. Aceasta materie cuprinde doua parti:

I. Partea generala, sau teoria generala a obligatiilor;

II. Partea speciala, sau izvoarele obligatiilor.

La partea generala vom studia regulile si principiile care se aplica tuturor izvoarelor de obligatii, adica reguli comune, generale.

La partea speciala vom studia fiecare izvor de obligatii in parte, intr-o anumita succesiune.

Textele romane au transmis doua definitii ale obligatiei. Prima ii apartine lui Paul (Iulius Paulus) iar cea de-a doua imparatului Justinian. Intrucat definitia lui Justinian este apropiata de cea moderna, ne oprim asupra acesteia.

Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura. Asadar, obligatia este o legatura de drept prin care suntem constransi a plati ceva, potrivit dreptului cetatii noastre. Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este un raport juridic pe care noi, modernii, il denumim raport juridic obligational iar romanii il denumeau vinculum iuris. Acest raport juridic presupune intrunirea a trei elemente:

- subiectele

- obiectul

- sanctiunea

Subiectele obligatiei sunt creditorul si debitorul. Creditorul este subiectul activ al obligatiei, intrucat el are dreptul sa pretinda o plata drept pe care o denumim creanta sau drept de creanta. Debitorul este subiectul pasiv, intrucat el poate fi constrans pe cale judiciara sa faca plata.

Obiectul obligatiei este desemnat in definitie prin cuvantul plata. Cuvantul plata desemneaza dare, facere si prestare. Cuvantul dare desemneaza obligatia de a transmite proprietatea sau de a constitui un alt drept real. Cuvantul facere desemneaza obligatia de a presta un serviciu pentru creditor iar cuvantul prestare desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constiui un drept real. In zilele noastre cuvantul prestare sau prestatiune desemneaza orice obiect al obligatiei, prin urmare, intre prestatiune si plata noi punem semnul egalitatii, pe cand la romani cuvantul prestare avea un sens mai restrans.

Obiectul obligatiei presupune intrunirea anumitor conditii. In primul rand, 1) obiectul obligatiei trebuie sa fie licit si moral adica sa fie in conformitate cu cerintele normelor de drept si ale celor de morala (ale bunelor moravuri).

2) Obiectul obligatiei trebuie sa fie posibil iar imposibilitatea este de doua feluri: fizica si juridica. Imposibilitatea fizica apare atunci cand se promite ceea ce nu exista in natura iar imposibilitatea juridica apare atunci cand se promite un lucru nepatrimonial (extra-patrimoniu)

3) Obiectul obligatiei trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil.

4) Obiectul obligatiei trebuie sa constea intr-o prestatiune pe care debitorul o face creditorului sau, deoarece obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii si produc efecte numai intre parti, intre creditor si debitor, nu si fata de tertele persoane.

5) Obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor.

Sanctiunea: intrucat, daca debitorul nu face plata de buna voie, atunci creditorul poate intenta impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de buna credinta pentru a-l constrange pe cale judiciara, prin proces, sa isi execute obligatiile.

Pe langa sensul generic de raport juridic, cuvantul obligatie are si alte sensuri, astfel: cuvantul obligatiei desemneaza si dreptul de creanta al creditorului, dupa cum desemneaza si datoria pe care debitorul trebuie sa o plateasca. Sensul cu care este utilizat cuvantul obligatie rezulta din context.

Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligatiilor, dintre care cele mai importante sunt trei:

1. Izvoarele2. Sanctiunea3. Subiectele sau numarul participantilor la raportul obligational

Prima clasificare a obligatiilor in functie de izvoare a fost facuta de Gaius, care, initial, spunea ca obligatiile izvorasc fie ex contractu fie ex delicto, dar mai tarziu Gaius si-a dat

seama ca exista si alte izvoare de obligatii care nu sunt nici contracte, nici delicte si pe care le-a denumit varie cauzarum figurae, adica alte izvoare de obligatii.

Imparatul Justinian a transmis o clasificare cvadripartita:

1. Din contracte2. Din quasicontracte3. Din delicte4. Din quasidelicte.

Cele mai importante izvoare de obligatii sunt contractele, iar contractele sunt conventii generatoare de obligatii sau o conventie care genereaza drepturi de creanta si datorii. La romani contractele se clasificau in functie de trei criterii: sanctiune, efectele si forma sau modul de formare.

In functie de sanctiunea lor contractele sunt de drept strict si de buna credinta. Contractele de drept strict sunt interpretate de judecator ad-literam, fara a lua in considerare intentia sau vointa reala a partilor, pe cand contractele de buna credinta sunt interpretate de judecator cu scopul de a stabili care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat contractul.

In functie de efectele lor contractele sunt unilaterale si bilaterale. La contractele unilaterale una dintre parti are numai calitatea de creditor iar cealalta parte numai calitatea de debitor (ex: imprumutul de consumatiune). La contractele bilaterale ambele parti au in acelasi timp si calitatea de creditor, si calitatea de debitor. (ex: contractul de vanzare).

Cu timpul, insa, s-a constatat ca exista contracte bilaterale imperfecte, acelea care se nasc unilaterale dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale. Spre exemplu, contractul de depozit este unilateral de momentul formarii sale deoarece in acel moment numai depozitarul are obligatia de a institui lucrul dat in pastrare la cererea deponentului. Daca, insa, depozitarul face cheltuieli pe cont propriu, necesitate de conservarea (pastrarea) lucrului, atunci are dreptul la despagubiri pe care trebuie sa le plateasca deponentul, iar din acel moment contractul devine bilateral.

In functie de forma lor, contractele se clasifica in solemne si nesolemne. Contractele solemne sunt conventii imbracate in anumite forme solemne si in functie de aceste forme ele se clasifica, la randul lor, in: contracte in forma religioasa, in forma verbala, in forma autentica si in forma scrisa. Contractele nesolemne sunt conventii ale partilor care nu presupun respectarea unor conditii de forma si se clasifica, la randul lor, in contracte reale, contracte consensuale si contracte nenumite.

Contractele reale, spuneau romanii, se formeaza in re, asadar se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului. Ele sunt in numar de 5: mutuum (sau imprumutul in vederea consumatiunii), fiducia, gajul, comodatul si depozitul.

Contractele consensuale se formeaza prin simpla manifestare de vointa a partilor si de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca aparitia contractelor consensuale a marcat momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin care se creeaza obligatiile. Aceste contracte sunt in numar de patru: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.

Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor, insotita de executarea obligatiei de catre una dintre parti, ceea ce inseamna ca pentru una dintre parti, formarea contractului coincide cu executarea sa.

Obligatiile izvorasc din quasicontracte = fapte licite care genereaza efecte similare cu cele ale contractelor, de altminteri cuvantul quasicontract vine de la quasi ex contractu , "ca si din contract". Spre exemplu, nepotiorum gestio sau gestiunea de afaceri este administrarea bunurilor unei persoane fara stirea ei. Acest fapt licit genereaza efecte juridice similare cu cele ale contractului de mandat deoarece jurisconsultii au interpretat ca cel ce administreaza bunurile altuia fara vreo imputernicire se comporta ca si cand ar fi primit o imputernicire.

Delictele sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda.

Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii si genereaza efecte identice cu cele ale delictelor, ceea ce inseamna ca in dreptul roman nu existau criterii de forma sau de fond pentru a distinge intre delicte si quasidelicte iar acest concept de quasidelict a aparut datorita mentalitatii conservatoare a romanilor, care aveau obiceiul sa intocmeasca anumite liste. Astfel, au intocmit o lista a delictelor, considerand, in mod naiv, ca viata sociala nu mai poate scoate la iveala si alte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ceea ce nu s-a intamplat.

Obligatiile se clasifica si in functie de sanctiunea lor in obligatii civile si obligatii naturale.

Obligatiile civile sunt sanctionate prin actiune in justitie, astfel incat daca debitorul nu isi executa obligatia de bunavoie, creditorul va intenta impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de buna credinta cu scopul de a-l constrange pe cale judiciara sa isi execute obligatia, sa faca plata.

Obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune in justitie ci pe cale de exceptiune, astfel incat, daca debitorul obligat natural nu isi executa obligatia de bunavoie, creditorul nu are actiune impotriva lui, nu il poate chema in justitie si nu il poate constrange prin proces sa isi execute obligatia. Daca, insa, debitorul, obligat natural face plata de bunavoie el nu poate repeta, adica nu poate intenta cu succes actiunea in repetire pt a obtine restituirea platii pe care a facut-o de bunavoie. Si daca, totusi, debitorul va intenta actiunea in revenire, creditorul se va apara cu succes opunandu-i exceptiunea lucrului datorat si platit, prin care ii arata judecatorului ca debitorul nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului datorat si se afla in situatia aceluia care a executat o obligatie.

Daca, la obligatiile cu pluralitate de subiecte, partile se aflau pe picior de egalitate aceste obligatii se clasificau la randul lor in obligatii conjuncte si obligatii coreale sau solidare. Cele conjuncte sunt guvernate de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor, astfel, daca existau mai multi creditori, fiecare creditor putea pretinde numai partea lui de creanta iar daca erau mai multi debitori fiecare debitor putea fi tinut (urmarit in justitie) numai pentru partea lui, de unde rezulta ca la

obligatiile conjuncte avem mai multe obiecte (atatea obiecte cate parti sunt) si un singur raport juridic obligational care se va stinge si ultimul dintre creditori (daca sunt mai multi) isi va fi valorificat partea sa din creanta.

La romani regula era ca obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte dar partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care obligatia de pluralitate de subiecte devenea solidara. In cazul obligatiilor coreale, daca existau mai multi creditori, oricare dintre ei putea valorifica intreaga creanta iar daca erau mai multi debitori, fiecare putea achita intreaga datorie. La obligatiile reale avem atatea raporturi juridice cate parti sunt. Daca unul dintre creditori isi valorifica dreptul de creanta toate celelalte raporturi juridice se sting din lipsa de obiect.

In concluzie, obligatiile conjuncte se caracterizeaza prin unicitate de raport juridic si prin pluralitate de obiecte iar obligatiile coreale se caracterizeaza prin unicitate de obiect si pluralitate de raporturi juridice.