Curs Drept Roman Complet

61
DREPT ROMAN Obiectul dreptului privat roman Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice, instituite si sancționate de statul roman si este un sistem vast, complex, format din numeroase ramuri si instituții juridice. Sistemul juridic roman s-a format in epoca fondării Romei (secolul VIII I.Hr.) si s-a aplicat pana in secolul VI d.Hr. Pentru a înțelege specificul dreptului roman reținem ca la origine romanii, ca si celelalte popoare, au confundat dreptul cu religia si morala, dar spre deosebire de celelalte popoare ale Antichității, romanii au depășit aceasta confuzie si au realizat o distincție intre normele dreptului si celelalte norme sociale. Inga din epoca veche, romanii desemnau normele dreptului prin cuvântul IUS si cele religioase prin cuvântul FAS. La romani, gândirea juridica si-a pus amprenta pe cultura, viața spirituala, ideologie, de unde rezulta ca așa cum grecii erau considerați un popor de filosofi, romanii erau văzuți ca un popor de juriști. Daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viața publica trebuia sa facă dovada faptului ca a fost discipolul unui jurisconsult celebru. In unele texte juridice clasice persista confuzia dintre drept, religie si morala, cu toate ca aceasta fusese depășita de mult in practica. a) Printr-un text din opera legislativa a împăratului Iustinian s-a transmis definiția jurisprudenței ca fiind știința dreptului. Potrivit acesteia, “iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia” (știința dreptului sau jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept). În prima parte a definiției, dreptul este confundat cu religia, pe când, în a doua parte,dreptul este confundat cu morala b) Printr-un text atribuit lui Ulpian s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului: “iuris praecepta sunt haec: honeste vivere,alterum non laedere, suum cuique tribuere” (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). Primul principiu ține de sfera moralei (a trăi în mod onorabil ), iar următoarele două țin de domeniul dreptului. c) Celsus, celebru jurisconsult clasic, definește dreptul: “ius est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui și a echității). În această definiție, ideea de “bine” ține de morală, iar ideea de “echitate” ține atât de domeniul dreptului, cât și de cel al moralei

Transcript of Curs Drept Roman Complet

Page 1: Curs Drept Roman Complet

DREPT ROMAN

Obiectul dreptului privat roman

Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice, instituite si sancționate de statul roman si este un sistem vast, complex, format din numeroase ramuri si instituții juridice. Sistemul juridic roman s-a format in epoca fondării Romei (secolul VIII I.Hr.) si s-a aplicat pana in secolul VI d.Hr.

Pentru a înțelege specificul dreptului roman reținem ca la origine romanii, ca si celelalte popoare, au confundat dreptul cu religia si morala, dar spre deosebire de celelalte popoare ale Antichității, romanii au depășit aceasta confuzie si au realizat o distincție intre normele dreptului si celelalte norme sociale. Inga din epoca veche, romanii desemnau normele dreptului prin cuvântul IUS si cele religioase prin cuvântul FAS.

La romani, gândirea juridica si-a pus amprenta pe cultura, viața spirituala, ideologie, de unde rezulta ca așa cum grecii erau considerați un popor de filosofi, romanii erau văzuți ca un popor de juriști. Daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viața publica trebuia sa facă dovada faptului ca a fost discipolul unui jurisconsult celebru.

In unele texte juridice clasice persista confuzia dintre drept, religie si morala, cu toate ca aceasta fusese depășita de mult in practica.

a) Printr-un text din opera legislativa a împăratului Iustinian s-a transmis definiția jurisprudenței ca fiind știința dreptului. Potrivit acesteia, “iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia” (ştiinţa dreptului sau jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept). În prima parte a definiţiei, dreptul este confundat cu religia, pe când, în a doua parte,dreptul este confundat cu morala

b) Printr-un text atribuit lui Ulpian s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului: “iuris praecepta sunt haec: honeste vivere,alterum non laedere, suum cuique tribuere”  (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). Primul principiu ţine de sfera moralei (a trăi în mod onorabil ), iar  următoarele două ţin de domeniul dreptului.

c) Celsus, celebru jurisconsult clasic, defineşte dreptul: “ius est ars boni et aequi”  (dreptul este arta binelui şi a echităţii). În această definiţie, ideea de “bine” ţine de morală, iar ideea de “echitate” ţine atât de domeniul dreptului, cât şi de cel al moralei

Faptul ca in unele texte se confunda cele trei concepte se explica prin faptul ca romanii au fost conservatori si nu renunțau la valorile tradiționale, chiar daca ele erau depășite de realitate. Ei aveau simt practic, ceea ce s-a oglindit si in cercetarea fenomenului juridic, caci jurisconsulții romani nu-si începeau lecțiile cu considerente teoretice, ci cu prezentarea unor spete pe care le analizau împreuna cu discipolii si constatând ca intre ele existau elemente comune, formulau principii juridice pe baza lor.

Obs! Principiile juridice romane nu sunt rezultatul unei gândiri speculative, formându-se intr-o confruntare cu cerințele practice. De aceea, romanii au dat puține definiții, multe împrumutate de la greci, care însa nu au delimitat niciodată dreptul de morala, pentru ei dreptul fiind o componenta a moralei. (PRINCIPIILE NU SE CONFUNDA CU DEFINITIILE, FIIND CREATII ALE PRACTICII)

Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii care s-au dovedit instrumente ideale ale gândirii juridice astfel incat au fost preluate si utilizate cu succes atât in Evul mediu cat si in societatea moderna. Evoluția a fost posibila datorita faptului ca romaniștii s-au preocupat de reconstituirea valorilor juridice inga de la începutul Ev. Mediu, astfel:

Page 2: Curs Drept Roman Complet

1. In secolul VII, la Ravenna a fost fondata prima școala de drept roman, care si-a propus sa reconstituie tezaurul gândirii juridice. Cert este ca nu a putut avea un nivel științific înalt, pentru ca profesorii de la Ravenna nu au cunoscut Digestele lui Iustinian ( culegere de fragmente din lucrările jurisconsulților clasici, lucrări care s-au pierdut, digeste însa s-au păstrat, prin intermediul lor reconstituindu-se lucrările jurisconsulților) ,cel mai important izvor al dreptului roman.

2. In secolul al X-lea, la Pavia, s-a constituit o școala similara de drept.

3. In secolul al XI-lea, la Bologna, profesorul Irnerius a fondat Școala Glosatorilor. Glosatorii s-au condus in cercetări după metoda exegetica; aceștia au explicat sensul textelor juridice romane astfel incat ele sa poată fi interese si de către profani (cei care nu aveau pregătire de specialitate). Explicațiile sunt denumite glose, însa ele nu s-au aplicat in instanțele judecătorești, de unde rezulta ca școala nu a avut finalitate practica. Cel mai de seama reprezentant a fost profesorul Acursius, care a scris „Marea Glosa” ce cuprinde 96.260 glose.

4. In secolul al XIV-lea, la Bologna, profesorul Bartulus a fondat Școala Postglosatorica. Aceștia s-au condus după metoda dogmatica – ei nu cercetau nemijlocit textele juridice romane, ci glosele pentru a extrage principii juridice pentru a fi aplicate in practica. Aceasta școala a avut finalitate practica, principiile ei aplicandu-se in Europa de Apus, in special in statele germane deoarece in secolul al XV-lea, germanii au renunțat la dreptul lor național si au preluat principiile postglosatorilor, le-au adaptat si le-au aplicat in Germania medievala.

5. In secolul al XVI-lea, in Germania, a apărut un nou sistem de drept – „usus modernus pandectarum”, adică dreptul modern al pandectelor. (Digestele lui Iustinian erau denumite de greci, pandecte)

6. In secolul al XVI-lea, in Franța, Andre Alciat a pus bazele Scolii Istorice a Dreptului Roman. Apariția ei a marcat o înflorire a cercetărilor de drept roman deoarece reprezentanții au valorificat pe langa textele romane, cunoștințe din alte domenii: istorie, filozofie, filologie. Cel mai de seama reprezentant a fost profesorul Jacques Cujas, cel care a încercat sa reconstituie lucrările jurisconsulților clasici pe baza digestelor.

7. La începutul secolului al XIX-lea, prin prelegerile de la Universitatea din Marburg, profesorul Savigny a fondat Noua Școala Istorica a Dreptului Roman. Aceasta a marcat o noua înflorire a cercetărilor de drept roman pentru ca in concepția lui Savigny, dreptul este expresia sufletului național, a psihologiei poporului si imbraca forma traducerilor juridice sau a dreptului nescris. Legea are numai rolul de a consacra tradiția juridica. Tradiția juridica germana s-a format pe baza principiilor postglosatorilor, astfel incat înțelegerea corecta a ei era condiționata de cunoașterea aprofundata a dreptului roman. De aceea, cei mai mari romaniști ai secolului al XIX-lea au fost germanii.

8. In a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, s-a remarcat profesorul Teodor Mommsen care a scris cea mai documentata istorie a Romei si a fost considerat cel mai mare romanist al vremii. El s-a condus după metoda dialectica, cercetând fenomenul juridic roman in relație cu realitatea economica, sociala si politica.

9. La începutul secolului al XX-lea, s-a remarcat, la Sorbona, Paul Gerard, care a publicat Colecția „Gerard”- a tuturor textelor juridice romane.

10. In Perioada interbelica – Bonfante a publicat cea mai buna ediție a operei legislative a lui Iustinian.

Cercetarea științifica la romani a început cu Titu Maiorescu, care a scris „In contra scoalei Bărnuțiu”, in care arata ca instituțiile romane pot fi interese daca sunt cercetate in legătura cu formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman in evoluția sa. Un alt tratat de drept roman a fost publicat de Stefan Longinescu.

In perioada interbelica s-au remarcat la Cluj – Ion Cătineanu, la București – Constantin Stoicescu, Nicolae Porodean, Grigore Dimitrescu, Gheorghe Dumitriu.

După cel de-al doilea război mondial, s-au remarcat la București –Constantin Tomulescu (Academia de la Perugia),la Cluj – Vladimir Hanga, la Iași – Mihai Jakota.

Page 3: Curs Drept Roman Complet

La cursul nostru vom studia numai dreptul privat roman, deoarece acesta este domeniul in care romanii au dat întreaga măsura a spiritului creator, au creat concepte, categorii, principii aplicabile in zilele noastre.

Firește, romanii au avut reprezentarea distincției dintre dreptul public si privat, dar nu au teoretizat-o. La sfârșitul secolului II d.Hr., Ulpian ne infatiseaza criteriul pe baza căruia putem distinge intre dreptul public si privat. Potrivit lui Ulpian, “Publicum ius est quod ad statul rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem”. Adică, dreptul public este acel care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecăruia . Aceasta definiție este criticabila pentru ca in concepția lui Ulpian, ar exista anumite norme juridice care dau expresia unor interese generale ale societarii, alături de alte norme juridice care exprima interesele individuale. In realitate, toate normele juridice exprima interese generale ale societarii. Nu exista norme juridice care sa exprima interese individuale si de aceea, distincția dintre public si privat trebuie sa se facă pe criteriul sferei de reglementare juridica, caci normele dreptului public reglementează anumite categorii de relații sociale, iar normele dreptului privat alte categorii de relații sociale. Astfel:

normele dreptului public reglementează relațiile sociale care iau naștere in legătura cu organizarea statului roman si relațiile dintre stat si cetățeni;

norme dreptului privat reglementează statutul juridic al persoanelor, relațiile dintre persoane cu un conținut patrimonial (este patrimonial tot ce se apreciază in bani) si relațiile care apar intre doua persoane cu ocazia judecării proceselor private (s.n. PRIVATE procesele cu un obiect patrimonial).

Deci, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancționate de statul roman, norme care reglementează statutul juridic al persoanelor, relațiile dintre ele cu un conținut patrimonial si relațiile formate intre persoane cu ocazia soluționării proceselor private.

Cursul este format din trei parți:

1. Izvoarele dreptului privat roman Obiceiul juridic Legea Edictele magistraților Jurisprudența Senatusconsultele Constituțiile imperiale

2. Procedura civila Vom cerceta toate normele juridice care reglementează desfășurarea proceselor private in cadrul celor trei sisteme procedurale pe care le-au creat romanii:

Procedura legisactiunilor – epoca vecheProcedura formulară – epoca clasicaProcedura extraordinara – epoca postclasica

Page 4: Curs Drept Roman Complet

3. Dreptul civil Persoane - condiția juridica, organizarea familiei romane, procedeele juridice create de romani in

vederea protejării incapabililor de fapt Bunuri - cele 3 titluri juridice prin care persoanele exercita stăpânirea asupra lucrurilor: posesiunea,

detențiunea, proprietatea Succesiuni - normele juridice care reglementează trecerea patrimoniului de la defunct către moștenitorii

acestuia, in cadrul celor trei sisteme succesorale: succesiunea legala, succesiunea testamentara, succesiunea deferita contra testamentului

Obligațiuni - conceptele, categoriile si principiile create de romani se aplica in zilele noastre, cu sensul lor originar. Materia obligațiunilor cuprinde doua parți:

o Partea generala – Teoria generala a obligațiilor o Partea speciala – izvoarele obligațiilor

La partea generala, vom cerceta acele principii care se aplica tuturor izvoarelor de obligații, sunt comune prin urmare, iar la partea speciala fiecare izvor de obligațiuni in parte, cu elementele si efectele sale specifice.

Importanta dreptului privat roman

Aceasta problema s-a pus din epoca Renașterii deoarece DPR a supraviețuit vieții care l-a creat si s-a aplicat in epoca feudala si epoca moderna, spre deosebire de toate așa-zisele sisteme de drept ale Antichității care au rămas simple documente arheologice. Acest fenomen a fost explicat fie prin factori obiectivi, fie prin factori subiectivi. DPR s-a dovedit a fi expresia juridica generala si abstracta a relațiilor dintr-o societate întemeiata pe proprietatea privata si pe economia de schimb astfel incat orice societate din orice epoca a istoriei care se întemeiază pe proprietatea privata si pe economia de schimb găsește gata elaborate in DPR toate procedeele juridice necesare pentru reglementarea acestor relații.

In al doilea rând, DPR este un vast teren de verificare a doctrinelor, a tezelor cu privire la apariția si evoluția fenomenului juridic caci societatea nu este o masa amorfa, ci un ansamblu organic, un sistem format din numeroase componente aflate intr-o relație de interconditionalitate, iar evoluția milenara a DPR ne oferă prilejul sa urmărim dialectica relațiilor dintre componenta juridica si celelalte componente.

Romanii sunt aceia care au creat terminologia juridica – alfabetul dreptului – caci ideile juridice la romani au fost exprimate numai prin termeni juridici, distincte de limbajul comun.

Pentru români, DPR are o importanta aparte pentru ca dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta DPR in 3 momente istorice importante:

1.Formarea legii tarii pe fondul juridic daco-roman

In legătura cu acest moment reținem ca in Dacia s-a realizat o împletire a dreptului geto-dac cu dreptul privat roman si astfel s-a născut un nou sistem de drept daco-roman, sistem in care conceptele si instituțiile DPR au dobândit noi funcții si noi finalitatea sociale. La începutul Evului mediu, pe acest fond juridic s-a format Legea tarii sau dreptul feudal romanesc nescris, denumit si Obiceiul amantului. Cercetând fizionomia Legii tarii, istorici precum Andrei Rădulescu sau Emil Cernea au constatat ca exista puncte comune cu DPR, fenomen care se explica in aceea ca instituțiile DPR au ajuns in Legea tarii prin dreptul daco-roman.

2. Adaptarea legiuirilor feudale scrise – s-a realizat începând cu secolul al XV-lea.

Toate acestea s-au inspirat din dreptul bizantin, care este de fapt adaptarea operei legislative a împăratului Iustinian la realitatea din societatea feudala bizantina. De aceea, in aceste legiuiri, influenta romana nu a fost directa, ci prin filiera bizantina.

4

Page 5: Curs Drept Roman Complet

3. Elaborarea operei legislative

Din ordinul lui Alexandru Ioan Cuza, s-a elaborat o opera legislativa prin care s-a constituit sistemul de drept roman modern, in care locul central revine Codului civil, care s-a format prin preluarea conceptelor, categoriilor si principiilor din DPR, in forma pura.

Diviziunile dreptului privat roman:

a. Dreptul civil – ius civileb. Dreptul ginților – ius gentiumc. Dreptul natural – ius nature

a. Conceptul de drept civil este utilizat in textele juridice romane cu trei sensuri:

In cea mai veche accepțiune, dreptul civil cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează relațiile dintre cetățenii romani (se mai numește si dreptul quiritar, intrucat cetățenii romani se numeau quiriti).

Actele juridice reglementate de normele dreptului civil se caracterizau prin formalism excesiv, in sensul ca ele presupuneau respectarea unor condiții de forma complicate. Acest formalism se explica prin faptul ca in epoca veche, romanii nu aveau experiența vieții juridice astfel incat încheierea actelor juridice a fost condiționata de respectarea unor forme complicate pentru ca cetățenii sa realizeze gravitatea consecințelor. Formalismul actelor de drept civil a fost creat pentru a se împiedica accesul străinilor la viața juridica romana – nu erau posibile relații juridice cu străinii pentru ca funcționa principiul conform căruia orice străin venit la Roma cădea automat in sclavie.

O data cu dezvoltarea comerțului, romanii au început sa-i tolereze pe străini si începând cu secolul III I.Hr., puteau veni fara a cădea in sclavie, toți locuitorii cetatilor cu care Roma avea tratate de alianța; aceștia erau denumiți peregrini.

In al doilea rând, dreptul civil se confunda cu jurisprudența, iar in al treilea sens, dreptul civil cuprinde întregul drept privat, cu excepția dreptului pretorian, creat de pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale.

b. Dreptul ginților are, de asemenea, trei sensuri:

In primul sens, dreptul ginților cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează relațiile dintre cetățeni si peregrini si intrucat s-a format in legătura cu relațiile de schimb, actele juridice de drept al ginților nu presupun respectarea unor formalisme, acele acte încheindu-se prin simpla manifestare de voința a parților. Cu timpul actele de drept al ginților au preluat funcțiile actelor de drept civil. In vremea lui Iustinian, dreptul ginților s-a aplicat pe scara generala.

In al doilea sens, întâlnit la Titus Livius, dreptul ginților cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre cetati (astăzi, drept International public).

In al treilea sens, dreptul ginților se confunda cu dreptul natural, caci potrivit unor jurisconsulți clasici, ar exista anumite norme ale DPR cu aplicațiune universala, care fac parte din ramura dreptului natural. Jurisconsulții clasici nu au putut indica nicio norma de drept privat cu aplicațiune universala, caci caracter universal pot avea conceptele, categoriile, principiile, însa NU normele de drept.

5

Page 6: Curs Drept Roman Complet

c. Dreptul natural are doar valoare teoretic intrucat romanii vedeau in el un sistem de principii valabile pentru toate popoarele si pentru toate timpurile.

Istoria sociala si politica a Romei

Istoria milenara a Romei poate fi periodizata in doua mari epoci:1. Epoca prestatala2. Epoca statala

1. Epoca prestatala – a durat de la jumatatea secolului VIII I.Hr. pana la jumatatea secolului VI I.Hr.

Dar, in legatura cu istoria veche a Romei, retinem ca istoria scrisa a inceput abia in secolul III I.Hr. De aceea, toate informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare secolului III ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte, fie prin traditie, legenda. Iata de ce informatiile sunt incerte. Fata de aceste informatii incerte, Roma s-ar fi fondat in anul 753 I.Hr. de 3 triburi fondatoare, formate din: latini, sabini, etrusci. Membrii lor si urmasii erau denumiti patricieni. Alaturi de ei, in Roma prestatala traiau si plebeii, proveniti din randurile autohtonilor, dar conducerea cetatii era exercitata de patricieni prin 3 organisme sociale fara caracter statal:

Comitia curiata era adunarea patricienilor, organizata in 30 de curii (fiecare curie se bucura de un vot) si 300 de ginti. Aceasta adunare adopta toate hotararile importante.

Regele era ales de comitia curiata si exercita atributiuni de ordin militar si religios. Senatul avea rol de sfat al batranilor si exercita, de regula, atributiuni legislative.

Faptul ca plebeii participau la viata economica, dar nu aveau acces la conducerea societatii si la lucrarile comitiei curiata, a declansat un conflict intre patricieni si plebei, conflict finalizat cu fondarea statului roman, caci in dorinta de a solutiona aceasta problema, la jumatatea secolului VI, regele Servius Tullius a initiat 2 reforme prin care a pus bazele statului roman.

Reforma sociala Servius Tullius a impartit intreaga populatie a Romei in 5 categorii sociale pe criteriul averii. La randul lor,

acestea au fost impartite in centurii, care erau simultan si formatiuni militare si unitati de vot, fiecare centurie dispunand de un vot. Centuriile nu aveau un numar egal de membrii, astfel:

- centuriile din prima categorie sociala – cateva zeci de persoane- centuriile din ultimele categorii sociale – sute de persoane

Asa a fost posibil ca prima categorie sociala, desi minoritara, sa detina majoritatea voturilor. De aceea, in momentul fondarii sale, statul roman s-a intemeiat pe un regim politic de artistocratie scalavagista.

Reforma administrativa Servius Tullius a impartit teritoriul in circumscriptii administrativ-teritoriale, denumite triburi. El a creat 4 triburi

urbane si 17 triburi rurale. Din acel moment s-au intrunit cele 2 criterii pe baza carora putem distinge intre societatea prestatala si cea

statala: stratificarea sociala, introdusa prin reforma sociala + criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativa. (Acolo unde exista stratificare sociala si organizare administrativ-teritoriala, exista si stat.)

In evolutia sa, statul roman a cunoscut 3 forme de organizare: 1. Regalitatea – a durat de la jumatatea secolului VI I.Hr. pana in 509 I.Hr.2. Republica – 509-27 I.Hr.3. Imperiul – a evoluat in doua faze:

a. Principatul – 27 I.Hr. – 284 d.Hr.b. Dominatul – 284 d.Hr. – 565 d.Hr.

6

Page 7: Curs Drept Roman Complet

Regalitatea

Pe plan social a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei, datorita discriminarilor la care erau supusi plebeii pe plan politic, juridic si economic.

- plan politic , inegalitatea decurgea din faptul ca plebeii, desi aveau acces la comitia centuriata, nu aveau acces la comitia curiata, care a ramas rezervata patricienilor

- plan juridic, la aceea epoca normele juridice erau exprimate numai in forma nescrisa a obiceiurilor juridice care erau necunoscute poporului, tinute in secret de pontifi – preotii alesi de patricieni. Daca se declansa un conflict cu litigii intre patricieni si plebei, partile se adresau pontifilor pentru a afla care este reglementar juridica in acel caz, iar pontifii erau suspectati ca dadeau raspunsuri favorabile patricienilor.

- plan economic, pamanturile cucerite care treceau in proprietata statului (ager publicus) erau repartizate spre folosinta numai patricienilor. Totodata, a aparut categoria sociala a sclavilor, dar in forma patriarhala intrucat erau putini la numar si erau tratati ca inferiori ai familiei romane.

- plan politic, statul a fost condus de 3 factori: adunarile poporului, regele si senatul.

Adunarile poporului erau 2: - comitia centuriata - comitia curiata.

Comitia centuriata avea atributiuni mai importante, exercitate mai cu seama in domeniul administrativ si judiciar. Comitia curiata exercita atributiuni in domeniul privat, religios.

Regele era un adevarat sef de stat, avan atributiuni militare, administrative si judiciare.Senatul s-a transformat intr-un organism al statului, insa hotararile sale nu erau obligatorii pentru rege, avand doar

caracter consultativ.

Republica

In momentul fondarii, Roma era o cetate oarecare, insa la sfarsitul Republicii, Roma a fost cel mai puternic stat al Antichitatii. Aceasta evolutie a fost posibila datorita spiritului expansionist si vocatiei organizatorice, intrucat romanii s-au condus dupa principiul “divide et impera”.

Pe plan social, a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei, insa ca urmare a protestelor plebeilor si a concesiilor succesive ale patricienilor, in secolul III, cele 2 categorii s-au nivelat in sensul ca nu mai existau criterii pentru a se face distinctie, mai ales ca, intre timp, stravechile ginti (organizatiile patricienilor) s-au descompus.

Pe fondul dezvoltarii economiei de schimb, apar noi categorii sociale:a. Nobilii – erau aceia care detineau inaltele magistraturi, precum si urmasii lor. Au aparat cu strasnicie

forma de organizare republicana, deoarece parghiile conducerii statale se aflau in mainile lor.b. Cavalerii – erau considerati oameni noi, cei care se imbogatisera de pe urma afacerilor. Sustiuneau

necesitatea unui stat centralizat pentru ca numai acesta putea asigura munca si ordinea necesare comertului.

Intre nobili si cavaleri s-a declansat un conflict, care a degenerat in razboaiele civile la sfarsitul carora, prin victoria cavalerilor, s-a instaurat imperiul sub forma principatului.

c. Proletarii – proles = copii (oameni saraci care nu aveau alta avere decat copiii lor). Acestia veneau la Roma, traind pe seama statului, care facea distribuiri periodice de bani si alimente. Proletarii erau cetateni romani cu drept de vot si de aceea, voturile lor erau cumparate, ceea ce l-a determinat pe Caius Iulius Caesar sa realizeze ca republica devenise o simpla forma, goala de continut.

7

Page 8: Curs Drept Roman Complet

d. Sclavia a devenit clasica, viata economica intemeiindu-se, in principal, pe munca sclavilor.

Pe plan politic, statul s-a intemeiat pe 3 factori statali: adunarile poporului, senatul, magistratii.

Adunarile poporului – erau in numar de 4: - comitia centuriata, - comitia curiata, - conciliul plebis - comitia tributa.

Comitia centuriata a avut un rol tot mai important pentru ca a adoptat cele mai importante legi. Comitia curiata a avut un rol tot mai restrans, iar incepand cu secolul III, nu s-a mai intrunit.Concilium plebis era adunarea plebeilor. Initial, hotararile acestei adunari (=plebiscite) erau obligatorii doar pentru

plebei, insa mai tarziu ele au devenit obligatorii si pentru patricieni. De atunci, patricienii au inceput sa participe si el la lucrarile acestei adunari si astfel s-a format comitia tributa.

Comitia tributa era o adunare la care participau toti cetatenii romani, organizati pe triburi sau cartiere, fiecare dispunand de 1 vot.

Senatul a devenit factorul de echilibru in sistemul institutional roman, pentru ca el administra provinciile, tezaurul statului, coordona politica externa, supraveghea respectarea traditiilor si moravurilor poporul. Formal, senatul nu avea atributiuni legislative pentru ca hotararile sale nu aveau putere de lege. Totusi, influenta procesul de legiferare pentru ca legile intrau in vigoare daca erau ratificate de senat.

Magistratii erau inalti demnitari ai statului, cu atributiuni militare,administrative si judiciare. Ei erau alesi de popor, de regula pe termen de un an, iar magistraturile erau onorifice intrucat magistratii nu erau remunerati pentru activitatea lor. Magistraturile erau colegiale, pentru ca aceleasi atributiuni erau exercitate de cel putin doi magistrati. Ele nu erau organizate ierarhic, insa prin atributiunile lor, se supravegheau reciproc. Totusi, unii magistrati erau investiti cu “imperium”(dreptul de comanda – posibilitatea de a convoca poporul, de a comanda legiunile; de imperium se bucurau consulii, pretorii si dictatorii), iar altii cu “protestas”(dreptul de a administra – tribunii plebei, cenzorii, questorii, edilii)

Magistraturile republicane nu au aparut concomitent, ci intr-o anumita ordine. Astfel, cea mai veche magistratura este consulatul, caci dupa alungarea ultimului rege, toate atributiile laice ale fostilor regi au fost preluate de 2 consuli alegi de popor pe timp de 1 an. Aparent, puterile consulilor erau nelimitat. In fapt insa, dupa 1 an ei puteau fi judecati de popor pentru abuzuri si chiar condamnati la moarte, daca faptele erau foarte grave.

494 – Tribunatul plebei La cererea insistenta a plebeilor, patricienii au admis ca ei sa isi aleaga 5 tribuni care se bucurau de ius

intercesions/dreptul de veto, adica puteau anula orice act care emana de la un magistrat.

443 – CenzuraCenzorii erau alesi din 5 in 5 ani pentru ca initial exercitau atributiuni legate de efectuarea recensamantului, in

vederea stabilirii impozitelor. Mai tarziu, puterile lor au sporit, dobandind dreptul de a supraveghea respectarea traditiilor poporului roman si dreptul de a-i numi sau revoca pe senatori.

367 – PreturaInitial, pretorii organizau judecarea proceselor dintre cetatenii romani si se numeau pretori urbani. Dupa anul 242,

apar pretorii peregrini, care organizau procesele dintre cetateni si peregrini. Pretorii au exercitat cele mai importante atributiuni de ordin judecatoresc, au extins sfera de reglementare juridica, intrucat au sanctionat pe cale procedurala noi drepturi subiective (daca pretorul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime in conformitate cu cerintele echitatii, ii dadea acestuia posibilitatea sa le valorifice prin proces).

Questorii administrau arhivele statului si organizau strangerea impozitelor.Edilii se ocupau cu ordinea publica, aprovizionarea Romei, organizau judecarea proceselor declansate in legatura cu

acele acte incheiate in targuri.Dictatura era o magistratura cu caracter exceptional, deoarece in momente de mare pericol, romanii suspendau toate

magistraturile si alegeau pe termen limitat (6 luni) un dictator, care prelua toata puterea in stat.

8

Page 9: Curs Drept Roman Complet

La sfarsitul Republicii, in conditiile razboaielor civile, Gaius Iulius Caesar a incercat sa introduca despotia de tip oriental, insa a fost asasinat. Nepotul sau Octavian a initiat o serie de reforme prin care a creat aparenta ca institutiile republicii continua sa functioneze. In realitate, el a concentat intreaga putere in mainile sale. In acest scop, el a determinat senatul sa-l aleaga consul si tribun pe viata. A fost proclamat princeps, adica primul dintre egali, precum si Imperator Caesar Augustus.

Imperator – comandant al legiunilor romaneCaesar – urmas demn al lui Caius Iulius CaesarAugustus – sfant sau demn de a fi venerat

Principatul

In epoca principatului, pe plan social, s-a adancit si mai mult prapastia dintre cei bogati ( cei mai onorabili) si cei saraci (cei mai umili). Tototdata, au inceput sa apara primele semne ale descopunerii sistemului scalavagist si, intrucat munca sclavilor se dovedeste a fi nerentabila, apare o noua categorie sociala – colonii. Initial, colonii erau oameni liberi care luau in arenda anumite suprafete de pamant de la cei bogati, in schimbul unei sume de bani sau a unei parti din recolta. Obligatiile partilor erau stabilite prin contracte de locatiune si de aceea, erau denumiti coloni voluntari.

Incepand din secolul II d.Hr., din vremea imparatului Marc Aureliu, au inceput sa apara si colonii siliti, pentru ca prizonierii de razboi nu mai erau transformati in sclavi, ci deveneau coloni fara voia lor. In secolul III d.Hr., s-a dat o lege prin care colonii au fost alipiti solului si puteau fi vanduti, ei devenind coloni servi.

Pe plan politic, in vremea principatului, societatea era condusa de 3 factori: principele, senatul si magistratii.Principele era considerat un magistrat, insa in realitate concentra intreaga putere in mainile sale, conducand ca un

autocrat. Senatul. In sens formal, puterea lui a sporit pentru ca hotararile sale (=senatusconsulte) au devenit obligatorii. In

realitate insa, senatul era doar o anexa, un instrument in exercitarea puterii imperiale.Vechile magistraturi au continuat sa functioneze insa puterea lor s-a diminuat, iar cu timpul au aparut noi

magistraturi, subordonate principelui, care promovau la nivel local si central politica imperiala.

Dominatul

In vremea dominatului, pe plan social, societatea sclavagista a atins ultimul stadiu al descompunerii. In aceste conditii, marii proprietari funciari (potentiores) exercitau pe domeniile lor o parte din functiile statului, caci aveau armate proprii si judecau procese pe acele domenii.

Totodata, oamenii liberi au fost organizati pe grupari sociale inchise si ereditare, numite caste. Aceste caste erau organizate pe criterii profesionale, religioase sau etnice. In viata economica, locul sclavilor a fost preluat de colonii servi.

Pe plan politic, monarhia de tip oriental s-a instaurat fatis, caci imparatul a fost proclamat“dominus et deus”(stapan si zeu); el exercita puteri nelimitate, dupa modelul despotilor de tip oriental. In fapt insa, statul era condus de un consiliu format din 6-7 persoane, in subordinea caruia se afla un urias aparat de stat birocratizat si militarizat.

Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor municipale, iar magistraturile au dobandit rol decorativ.Pe planul structurii sale, Imperiul Roman a fost impartit definitiv in Imperiul Roman de Rasarit si Imperiul Roman de

Apus. Imperiul Roman de Apus a supravietuit pana la 476, iar Imperiul Roman de Rasarit pana in 565 (moartea imparatului Justinian), cand s-a transformat in Imperiul Bizantin. Pe plan economic, relatiile de tip sclavagist au fost inlocuite cu cele de timp feudal, iar pe plan cultural, limba latina a fost inlocuita cu limba greaca.

In stransa relatie cu istoria statului roman, s-a desfasurat si istoria dreptului roman, care poate fi teoretizata in 3 etape:1. Epoca veche – a durat de la fondarea statului pana la fondarea principatului si ii corespund, pe plan politic, regalitatea si republica.2. Epoca clasica – a durat de la 27 I.Hr. pana la 284 d. Hr. si ii corespunde pe plan politic principatul3. Epoca postclasica a durat de la 284 la 565 si ii corespunde dominatul.

9

Page 10: Curs Drept Roman Complet

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

In textele juridice, conceptul de izvor al dreptului este utilizat cu trei sensuri: - In primul sens , izvoarele desemnează totalitatea condițiilor materiale de existenta care determina un

anumit tip de reglementare juridica. Aceste condiții sunt denumite izvoarele dreptului in sens material. - In al doilea sens , izvoarele reprezintă documentele sau sursele pe baza cărora putem dezvolta fizionomia

unor instituții juridice.- In al treilea sens , izvoarele denumesc procedeele prin intermediul cărora normele sociale dobândesc

valoare juridica si devin norme de drept. Acestea reprezintă izvoarele de drept in sens formal sau formele de exprimare ale dreptului.

In epoca veche, izvoarele formale ale dreptului privat roman au fost: obiceiul, legea, edictele magistraților si jurisprudența.

In epoca clasica, la acestea se adăuga senatusconsultele si constituțiunile imperiale.In epoca postclasica, izvoarele sunt obiceiul si constituțiunile imperiale.

Cel mai vechi izvor de drept este obiceiul juridic, denumit mos maiorum (obiceiul moștenit din batmani) sau ius non-scriptum.

Obiceiul juridic se formează prin repetarea unor comportamente. In epoca prestatala, obiceiurile nu aveau caracter juridic, obligatoriu, pentru ca nu exista statul sa le impună prin forța de constrângere. Mai târziu, după apariția statului, anumite obiceiuri care s-au dovedit a fi convenabile pentru proprietarii de sclavi au fost sancționate, devenind obiceiuri juridice. Sancționarea obiceiurilor se realiza in practica instanțelor judecătorești caci pronunțarea aceleiași soluții in cazurile similare a dus la formarea obiceiului juridic.

Obiceiul a fost singurul izvor pana la jumătatea secolului al V-lea. Intrucat acestea nu erau cunoscute de popor, plebeii au cerut sistematizarea si publicarea lor pentru toți cetățenii. Dând curs solicitării, patricienii au acceptat sistematizarea si publicarea lor in “Legea celor XII table” si astfel, obiceiurile au devenit dispoziții ale legii. In paralel, au apărut noi obiceiuri generate de noile realitatea, însa către sfârșitul Republicii, in condițiile revoluției economice, funcțiile obiceiurilor au fost preluate de alte izvoare, mult mai evoluate, cum ar fi edictele magistraților si jurisprudența.

Obiceiul a continuat sa fie izvor si in epoca clasica, dovada ca marele jurisconsult clasic Salvius Iulianus spunea ca obiceiul exprima voința dreptului poporului roman si îndeplinește o funcție abrogatoare. In dreptul postclasic, pe fondul unei căderi generale, obiceiul si-a redobândit importanta, imbogatindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii: romanii tolerau obiceiurile provincialilor, daca acestea nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale poporului roman.

Tot in epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate prin lege (lex = convenție). Atunci când convenția se încheia intre 2 persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci când se încheia intre magistrat si popor, lex însemna lege ca izvor formal. In vederea încheierii acestei convenții, magistratul prezenta poporului proiectul de lege printr-un edict (îl citea). Apoi, acel text era dezbătut 24 de zile in adunări ad-hoc. După acest termen, poporul era convocat din nou pentru a se pronunța cu privire la

10

Page 11: Curs Drept Roman Complet

proiectul de lege, dar nu putea aduce amendamente (fie apela, fie respingea). Daca poporul era de acord, pronunța cuvintele “uti rogas”; altfel, pronunța “antiquo”.

Daca legea era votata, era trimisa la senat in vederea ratificării, iar daca era ratificata, intra in vigoare. Originalul era depus in tezaurul statului, iar câteva copii erau afișate in forum.

Legile romane aveau următoarea structura: Prescriptio – partea in care se mentioneaza numele magistratului care a propus proiectul,

adunarea care a votat-o, locul in care s-a votat, data, ordinea in care unitățile si-au exprimat părerea

Rogatio – dispozițiile legii; daca erau mai multe, erau sistematizate pe capitole si paragrafe Sanctio – consecințele ce vor decurge in ipoteza incalcarii dispozițiilor din rogatio

In funcție de sancțiune, legile romane erau: Leges perfectae – orice act încheiat in afara dispozițiilor este nul Leges minus quam perfectae – actul încheiat prin incalcarea dispozițiilor este valabil, dar autorul

actului este pedepsit, de regula, prin plata unei amenzi Leges imperfectae – se menționa ca nu este permisa incalcarea dispozițiilor, fara a se arata

consecințele Leges plus quam perfectae

Cea mai veche si importanta lege romana a fost “Legea celor XII table” (lex duodecime tabularum). Ea a fost adoptata pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei intrucat, la origine, obiceiurile juridice erau ținute in secret de pontifi, iar plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie sistematizate si publicate in forum astfel incat poporul sa cunoască dispozițiile normelor de drept. Fata de aceste proteste, in anul 451 I.Hr., patricienii au acceptat formarea unei comisii din 10 barbati care sa scrie dreptul. Aceasta a sistematizat obiceiurile juridice si le-a pus in forum pe 10 table de lemn, dar plebeii, considerând ca sistematizarea este incompleta, au alcătuit o noua comisie din care făceau parte si 5 plebei care au făcut o sistematizare completa a obiceiurilor, publicându-le pe 12 table de bronz, in anul 449 I.Hr.

Aceasta lege este un adevărat cod, fiind denumita si “Codul decemviral”, intrucat cuprinde întregul drept public si privat.

In domeniul privat, cele mai multe dispoziții cuprindeau organizarea familiei, proprietatea privata, succesiunea si puține dispoziții erau referitoare la materia obligațiilor pentru ca acestea sunt oglinda economiei de schimb iar la aceea epoca, societatea romana trăia in condițiile economiei naturale.

S-a afirmat ca legea nu ar fi originala, ci împrumutata de la greci. Teoria se întemeiază pe un text din Titus Livius, potrivit căruia înainte de adoptarea legii, o comisie formata din 5 barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare pentru a studia dreptul grec. Însa, legea este profund originala pentru ca oglindește fidel modul de viața al romanilor din secolul al V-lea si pentru ca după studiile comparative intre aceasta lege si Legile lui Solon, s-a constat existenta a doar 3 puncte comune, nesemnificative.

Cele 12 table au fost distruse de gali, iar după alungarea lor romanii nu au republicat legea pentru ca ea se fixase definitiv in conștiința si in memoria poporului roman. Cicero mărturisea ca pe vremea lui, elevii invitau pe de rost aceasta lege, ca fiind lecție obligatorie.

De aceea, in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii textului legii, care s-a făcut pe baza fragmentelor din lucrările jurisconsulților clasici care au comentat-o, fragmente ajunse la noi prin Digestele lui Iustinian. In epoca veche, legea a fost comentata strălucit de Sextus Elius Paetus Catus si Acilius Sapiens. Au fost utilizate lucrările istorice si literare referitoare la aceasta lege.

11

Page 12: Curs Drept Roman Complet

In sens formal, legea nu a fost abrogata niciodată pentru ca romanii nu au admis ideea de abrogare, ci aceea ca legile provin de la zei, iar voința lor nu poate fi modificata de pământeni.

O data cu revoluția economica, multe din textele legii au devenit inaplicabile. Cicero spunea ca in practica instanțelor judecătorești, locul Legii celor XII table a fost preluat de edictul pretorului.

In epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate prin edictele magistraților pentru ca aveau ius edicendi (dreptul de a publica un edict la intrarea in funcție, prin care arătau cum înțeleg exercitarea atribuțiunilor si ce procedee juridice vor utiliza).

Unele edicte erau valabile pe 1 an – edicta perpetua, însa magistrații puteau afișa si edicte ocazionale (3-4 zile), numite edicta repentina.

Dintre edictele magistraților, cele mai importante erau edictele pretorului intrucat el exercita cele mai importante atribuțiuni judiciare, cu ocazia organizării judecării proceselor. Intre edictele date de către magistrații romani, edictul pretorului prezintă un interes deosebit, deoarece pretorul exercita, prin excelenta, atribuțiuni cu caracter judiciar. Ceilalți magistrați deși aveau unele atribuțiuni judiciare, isi desfășurau principala activitate in domeniul administrativ, așa incat edictele lor nu prezintă un interes special pentru studiul DPR.

Prin edictele lor, pretorii, cel urban si cel peregrin, puneau la dispoziția parților cele mai potrivite mijloace procedurale pentru ca ele sa-si poată valorifica pretențiile legitime. Către sfârșitul epocii vechi, când dreptul quiritar devina inaplicabil, activitatea pretorului a capotat o importanta tot mai mare, deoarece ori de cate ori dreptul civil nu oferea un procedeu adecvat in scopul valorificării unor pretenții legitime, el crea mijloace noi, sancționând pe cale procedurala noi drepturi subiective.

Totodată, utilizând mijloace procedurale, pretorul a creat noi instituții juridice si astfel s-a format o noua ramura de drept, dreptul pretorian, constituit ca o replica la vechiul drept civil.

Formal, edictul pretorului era valabil 1 an. In realitate însa, anumite dispoziții, cele care se dovedeau utile, erau preluate de pretorul următor si astfel, prin preluări succesive, acele dispoziții se fixau definitiv in edict. De aceea, Cicero spunea ca edictul are 2 parți:

Edictum vetus – figurau dispozițiile permanente Edictum novum – figurau noile dispoziții introduse de fiecare pretor

Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu in vremea lui Cicero, dar împăratul Hadrian i-a ordonat lui Salvius Iulianus sa codifice edictul pretorului si sa ii dea o forma definitiva, de la care viitori pretori nu se mai puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar edictul codificat de Salvius Iulianus a fost denumit edictum perpetuum. Nici acesta nu s-a pastrat, astfel incat in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a făcut pe baza fragmentelor din lucrările jurisconsulților clasici, care au comentat edictele, fragmente care au ajuns pana la noi prin Digestele lui Iustinian.

Cea mai buna reconstituire ii aparține lui Otto Lennel, la sfârșitul secolului al XIX-lea, printr-o lucrare „Edictum perpetuum”. Potrivit reconstituirii, edictul cuprindea 4 parți: organizarea proceselor, mijloacele procedurale de drept civil, mijloacele procedurale de drept pretorian, executarea sentinței.

Fata de faptul ca dreptul pretorian a apărut ca o replica la dreptul civil se pune problema definirii raportului dintre dreptul civil si dreptul pretorian, definire ce se poate realiza pe baza unor texte romane.

Potrivit primului text, pretorul nu poate crea drept (praetor ius facere non potest).Potrivit celui de-al doilea, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil (nam et ipsum ius

honarium viva vox est iuris civilis).Cele doua texte par a se contrazice. In realitate, afirmația ca pretorul nu poate crea drept trebuie

înțeleasa prin faptul ca pretorul nu poate crea drept civil, dar poate influenta linia de evoluție, așa cum rezulta din definiția dreptului pretorian. Potrivit acesteia, „Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi ver supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam” (Dreptul pretorian este cel introdus de pretori pentru a veni in sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa si pentru a-l corecta in conformitate cu binele public).

12

Page 13: Curs Drept Roman Complet

Din aceasta definiție rezulta ca pretorul acționează pe 3 cai in vederea influențării dreptului civil:1. Adiuvandi iuris civilis gratia – pretorul interpretează de așa maniera textele din vechile legi incat

extinde sfera de aplicare a acelor texte la noile cazuri2. Supplendi iuris civilis gratia – pretorul completează dispozițiile dreptului civil, punând la dispoziția

parților anumite mijloace procedurale pentru a-si valorifica pretențiile 3. Corrigendi iuris civilis gratia – atunci când anumite dispoziții sunt inaplicabile, depășite, pretorul le

desființează, cu precizarea ca pretorul nu poate desființa legi in ansamblu, ci anumite texte Pana in epoca clasica, se făcea o distincție clara intre instituțiile dreptului civil si cele ale dreptului pretorian, dar in epoca postclasica, cele 2 rânduiri s-au împletit pana la contopire, dovada ca in vremea lui Iustinian, nu mai existau criterii pentru a distinge intre ele.

Tot in epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate prin jurisprudența. Aceasta este știința dreptului roman creata de jurisconsulți prin interpretarea textelor din vechile legi . Jurisconsulții romani erau cercetări neîntrecuți, dar nu erau juriști in sens tehnic, nu erau practicieni, ci desfășurau activitate de cercetare din proprie inițiativa, pe cont propriu. Însa, activitatea de cercetare a lor era atât de apreciata, incat Cicero spunea: “Domus iurisconsulti totius oraculum totius oracumul civitatis”(Casa jurisconsulților este oracolul întregii cetati).

Pe de alta parte, activitatea lor se explica prin aceea ca la romani legile erau imuabile (nu puteau fi abrogate). Totuși, erau depășite de noile realitatea, incat jurisconsulții interpretau textele din legi astfel incat ele dobândeau noi funcții si noi finalitatea. Pe aceasta cale, s-a creat aparenta ca vechile legi au rămas in vigoare; in realitate, s-a creat un drept nou, dinamic si eficient.

La origine, jurisprudența a avut caracter sacral deoarece atunci când s-a adoptat Legea celor XII table, nu au fost afișate nici zilele faste, nici formulele solemne ale proceselor.

Se numesc faste zilele in care se organizau procesele, iar formulele solemne au fost elaborate in legătura cu faptul ca in procedura legisactiunilor, existau anumite tipuri de procese, fiecărui tip ii corespund anumite formule solemne, iar greșeala unui singur cuvânt ducea la pierderea procesului. Zilele faste si formulele solemne au rămas monopol al pontifilor.

Câta vreme jurisprudența a fost monopol al pontifilor, nu a putut face progrese pentru ca aceștia erau interesați sa dentina confuzia dintre drept si religie In 301 I.Hr. un sclav dezrobit, Gnaeus Flavius, a divulgat si zilele faste si formulele solemne si din acel moment, jurisprudența a devenit laica, adică orice persoana se putea dedica cercetării științifice in domeniul dreptului.

Totuși, aproximativ 2 secole după Gnaeus Flavius, jurisprudența laica a avut caracter empiric, in sensul ca jurisconsulții se mărgineau sa indice parților ce text de lege se aplica, care este tipul de proces si ce formule solemne trebuie sa pronunțe. Jurisconsulții nu erau practicieni, totuși activitatea lor a avut implicații practice, implicații exprimate prin: respondere, cavere, agere.

Respondere – consultatiile juridice pe care jurisconsulții le ofereau in orice problema de drept.Cavere – consultatiile juridice pe care jurisconsulții le ofereau in legătura cu forma actelor juridice, pentru

ca in epoca veche, actele produceau efecte daca erau respectate anumite condiții de forma.Agere – consultatiile juridice pe care le ofereau judecătorilor legate de soluționarea anumitor procese.Către sfârșitul epocii vechi, jurisprudența a dobândit un caracter științific, adică jurisconsulții au început sa

elaboreze lucrării sistematizate. In aceasta direcție s-a remarcat Scaevola, profesorul lui Cicero, care a elaborat un tratat de drept civil pe care l-au comentat toți jurisconsulții de mai târziu. Aquilius, pe când era pretor a creat actio de dolo , prin care a sancționat dolul (inselaciunea in contract). Alfenus Varro este autorul unei lucrări cu caracter enciclopedic.

13

Page 14: Curs Drept Roman Complet

Jurisprudența a ajuns la apogeu in epoca clasica pentru ca in acea epoca s-au afișat cei mai mari jurisconsulți si au fost elaborate cele mai valoroase lucrări, scrise intr-un sistem bazat pe principiile fundamentale ale dreptului, caracterizate prin precizie terminologica, raționamente juridice simetrice si logica severa cu care erau argumentate diverse motive. De altfel, inca din vremea lui Octavian Augustus s-au fondat 2 scoli de drept:

• Școala Sabiniana • a fost fondata de Caius Ateius Capito• avea orientare conservatoare intrucat promova soluțiile Legii celor XII table

• Școala Proculiana• a fost fondata de Marcus Antistius Labeo• avea orientare novatoare, era progresista, urma linia de gândire a edictelor pretorilor

In secolul I d.Hr. s-a remarcat Massurius Sabinus, autor al unui tratat de drept civil, comentat de jurisconsulți prin lucrări denumite libri ad Sabinum.

Pe la jumătatea secolului I, s-a remarcat Gaius Cassius Longinus care a fost foarte apreciat, dovada ca Școala Sabiniana era cunoscuta si ca Școala Casiana.

Salvius Iulianus a fost apreciat pentru codificarea edictului pretorului, a scris o lucrare enciclopedica, “Digesta”.După Hadrian, pe vremea lui Antonin Piul, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius, care este autorul unei

istorii a jurisprudenței romane – liber singularis ; un lung fragment din aceasta a ajuns pana la noi prin Digestele lui Iustinian.

O enigma a dreptului este jurisconsultul Gaius care se pare ca ar fi trăit pe vremea lui Antonin Piul si Marc Aureliu, însa presupușii lui contemporani nu îl mentioneaza, cu toate ca jurisconsulții se citau frecvent. Cu privire la el s-au scris cele mai multe lucrări si nu pentru ca ar fi fost deosebit de original, ci pentru ca una din lucrările sale “Institutiones”a ajuns pana la noi pe cale directa, sub formatul unui manuscris palimpsest. Acesta este un papirus de pe care s-a șters textul inițial si a fost scris un altul.

In secolul VI, un călugăr a scris textul Institutelor lui Gaius si a scris un imn religios. După sute de ani, in 1816, cercetând biblioteca episcopala de la Verona, profesorul Niebuhr a descoperit acest manuscris, si-a dat seama ca este un palimpsest, a aplicat reactivi chimici pentru a citi textul inițial si a constat ca a descoperit Institutele lui Gaius. La acea vreme însa, reactivii erau primitivi așa ca după citirea textului inițial, papirusul s-a carbonizat si de aceea unele cuvinte nu au fost citite; manuscrisul de la Verona este lacunar.

In 1933, in Egipt, s-a descoperit un alt papirus care cuprindea partea finala a Institutelor, astfel incat lacunele au fost completate, iar papirusul descoperit este numit Noul Gaius sau Gaius din Egipt.

Institutele lui Gaius reprezintă un manual de școala adresat studenților in drept. De aceea, lucrare are o redactare sistematizata si astfel pe baza ei au putut fi reconstituite instituțiile de drept privat pe care romanii le-au creat pana la jumătatea secolului II d.Hr.

Cei mai mari jurisconsulți ai Romei au trăit la sfârșitul secolului II – începutul secolului III. Este vorba de Papinian, Paul si Ulpian.Aemilius Papinianus a fost considerat si de contemporani si de posteritate “princeps jurisconsultorum”,

deoarece prin lucrarile sale a oferit soluții optime tuturor cazurilor reale sau imaginare. Discipolii lui Papinian au fost Paul si Ulpian. Iulius Paulus a fost foarte original, a scris cele mai multe lucrări, dar avea un stil ermetic, pe când Ulpius Domitius nu a fost atât de original, însa stilul sau era accesibil. De aceea, o treime din Digestele lui Iustinian este formata din fragmente extrase din lucrarile lui Ulpian.

Ultimul jurisconsult care a desfășurat o activitate creatoare este Modestin.

In epoca postclasica, pe fondul decăderii generale a societatii romane, a decăzut si jurisprudența, astfel incat jurisconsulții postclasici nu au mai creat, ci au comentat si rezumat lucrarile jurisconsulților clasici. De aceea, judecarea si soluționarea proceselor se făcea tot pe baza lucrarile clasice, care fuseseră scrise cu secole in urma si erau atât de numeroase incat nu puteau fi cunoscute integral. Profitând de

14

Page 15: Curs Drept Roman Complet

aceasta situație, unele persoane, parți sau avocați, au început sa falsifice textele clasice, punând pe seama jurisconsulților clasici afirmații pe care ei nu le făcuseră, pentru a câștiga procesele.

In acest sens s-a dat in anul 426 o constituțiune imperiala – Legea citațiunilor – prin aceasta s-a decis ca pot fi citați numai 5 jurisconsulți celebri, ale căror lucrări sunt cunoscute si nu pot fi falsificate: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius, Modestin. De regula, cei 5 dădeau aceeași soluție problemelor de drept, însa unele soluții erau controversate. In astfel de situații, judecătorul trebuia sa urmeze părerea majoritatii. Exista posibilitatea însa sa apăra paritatea, in cazul in care 2 aveau o anumita părere, 2 o alta părere iar unul nu se pronunța. In astfel de cazuri, conform legii, judecătorul trebuia sa urmeze părerea lui Papinian, iar daca tocmai el nu se pronunța, judecătorul poate opta. La sfârșitul legii citațiunilor s-a reprodus o constituțiune imperiala data de Constantin cel Mare (321), prin

care împăratul desființase toate notele critice pe care Paul si Ulpian le-au făcut la adresa operei lui Papinian, pentru ca in opinia lui Constantin cel Mare, Papinian era in afara criticii.

Tot in epoca veche, normele DPR au fost exprimate prin jurisprudenta. Aceasta este stiinta dreptului roman creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor din vechile legi. Jurisconsultii romani erau cercetari neintrecuti, dar nu erau juristi in sens tehnic, nu erau practicieni, ci desfasurau activitate de cercetare din proprie initiativa, pe cont propriu. Insa, activitatea de cercetare a lor era atat de apreciata, incat Cicero spunea: “Domus iurisconsulti totius oraculum totius oracumul civitatis”(Casa jurisconsultilor este oracolul intregii cetati).

Pe de alta parte, activitatea lor se explica prin aceea ca la romani legile erau imuabile (nu puteau fi abrogate). Totusi, erau depasite de noile realitati, incat jurisconsultii interpretau textele din legi astfel incat ele dobandeau noi functii si noi finalitati. Pe aceasta cale, s-a creat aparenta ca vechile legi au ramas in vigoare; in realitate, s-a creat un drept nou, dinamic si eficient.

La origine, jurisprudenta a avut caracter sacral deoarece atunci cand s-a adoptat Legea celor XII table, nu au fost afisate nici zilele faste, nici formulele solemne ale proceselor.

Se numesc faste zilele in care se organizau procesele, iar formulele solemne au fost elaborate in legatura cu faptul ca in procedura legisactiunilor, existau anumite tipuri de procese, fiecarui tip ii corespund anumite formule solemne, iar greseala unui singur cuvant ducea la pierderea procesului. Zilele faste si formulele solemne au ramas monopol al pontifilor.

Cata vreme jurisprudenta a fost monopol al pontifilor, nu a putut face progrese pentru ca acestia erau interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie In 301 I.Hr. un sclav dezrobit, Gnaeus Flavius, a divulgat si zilele faste si formulele solemne si din acel moment, jurisprudenta a devenit laica, adica orice persoana se putea dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului.

Totusi, aproximativ 2 secole dupa Gnaeus Flavius, jurisprudenta laica a avut caracter empiric, in sensul ca jurisconsultii se margineau sa indice partilor ce text de lege se aplica, care este tipul de proces si ce formule solemne trebuie sa pronunte. Jurisconsultii nu erau practicieni, totusi activitatea lor a avut implicatii practice, implicatii exprimate prin: respondere, cavere, agere.

Respondere – consultatiile juridice pe care jurisconsultii le ofereau in orice problema de drept.Cavere – consultatiile juridice pe care jurisconsultii le ofereau in legatura cu forma actelor

juridice, pentru ca in epoca veche, actele produceau efecte daca erau respectate anumite conditii de forma.

Agere – consultatiile juridice pe care le ofereau judecatorilor legate de solutionarea anumitor procese.

15

Page 16: Curs Drept Roman Complet

Catre sfarsitul epocii vechi, jurisprudenta a dobandit un caracter stiintific, adica jurisconsultii au inceput sa elaboreze lucrarii sistematizate. In aceasta directie s-a remarcat Scaevola, profesorul lui Cicero, care a elaborat un tratat de drept civil pe care l-au comentat toti jurisconsultii de mai tarziu. Aquilius, pe cand era pretor a creat actio de dolo, prin care a sanctionat dolul (inselaciunea in contract). Alfenus Varro este autorul unei lucrari cu caracter enciclopedic.

Jurisprudenta a ajuns la apogeu in epoca clasica pentru ca in acea epoca s-au afisat cei mai mari jurisconsulti si au fost elaborate cele mai valoroase lucrari, scrise intr-un sistem bazat pe principiile fundamentale ale dreptului, caracterizate prin precizie terminologica, rationamente juridice simetrica si logica severa cu care erau argumentate diverse motive.

De altfel, inca din vremea lui Octavian Augustus s-au fondat 2 scoli de drept:• Scoala Sabiniana

• a fost fondata de Caius Ateius Capito• avea orientare conservatoare intrucat promova solutiile Legii celor XII table

• Scoala Proculiana• a fost fondata de Marcus Antistius Labeo• avea orientare novatoare, era progresista, urma linia de gandire a edictelor pretorilor

In secolul I d.Hr. s-a remarcat Massurius Sabinus, autor al unui tratat de drept civil, comentat de jurisconsulti prin lucrari denumite libri ad Sabinum.

Pe la jumatatea secolului I, s-a remarcat Gaius Cassius Longinus care a fost foarte apreciat, dovada ca Scoala Sabiniana era cunoscuta si ca Scoala Casiana.

Salvius Iulianus a fost apreciat pentru codificarea edictului pretorului, a scris o lucrare enciclopedica, “Digesta”.Dupa Hadrian, pe vremea lui Antonin Piul, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius, care este

autorul unei istorii a jurisprudentei romane – liber singularis ; un lung fragment din aceasta a ajuns pana la noi prin Digestele lui Justinian.

O enigma a dreptului este jurisconsultul Gaius care se pare ca ar fi trait pe vremea lui Antonin Piul si Marc Aureliu, insa presupusii lui contemporani nu il mentioneaza, cu toate ca jurisconsultii se citau frecvent. Cu privire la el s-au scris cele mai multe lucrari si nu pentru ca ar fi fost deosebit de original, ci pentru ca una din lucrarile sale “Institutiones”a ajuns pana la noi pe cale directa, sub formatul unui manuscris palimpsest. Acesta este un papirus de pe care s-a sters textul initial si a fost scris un altul.

In secolul VI, un calugar a scris textul Institutelor lui Gaius si a scris un imn religios. Dupa sute de ani, in 1816, cercetand biblioteca episcopala de la Verona, profesorul Niebuhr a descoperit acest manuscris, si-a dat seama ca este un palimpsest, a aplicat reactivi chimici pentru a citi textul initial si a constat ca a descoperit Institutele lui Gaius. La acea vreme insa, reactivii erau primitivi asa ca dupa citirea textului initial, papirusul s-a carbonizat si de aceea unele cuvinte nu au fost citite; manuscrisul de la Verona este lacunar.

In 1933, in Egipt, s-a descoperit un alt papirus care cuprindea partea finala a Institutelor, astfel incat lacunele au fost completate, iar papirusul descoperit este numit Noul Gaius sau Gaius din Egipt.

Institutele lui Gaius reprezinta un manual de scoala adresat studentilor in drept. De aceea, lucrare are o redactare sistematizata si astfel pe baz ei au putut fi reconstituite institutiile de drept privat pe care romanii le-au creat pana la jumatatea secolului II d.Hr.

Cei mai mari jurisconsulti ai Romei au trait la sfarsitul secolului II – inceputul secolului III. Este vorba de Papinian, Paul si Ulpian.

Aemilius Papinianus a fost considerat si de conteporani si de posteritate “princeps jurisconsultorum”, deoarece prin lucrarile sale a oferit solutii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare.

Discipolii lui Papinian au fost Paul si Ulpian. Iulius Paulus a fost foarte original, a scris cele mai multe lucrari, dar avea un stil ermetic, pe cand Ulpius Domitius nu a fost atat de original, insa stilul sau

16

Page 17: Curs Drept Roman Complet

era accesibil. De aceea, o treime din Digestele lui Justinian este formata din fragmente extrase din lucrarile lui Ulpian.

Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare este Modestin.

In epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, a decazut si jurisprudenta, astfel incat jurisconsultii postclasici nu au mai creat, ci au comentat si rezumat lucrarile jurisconsultilor clasici. De aceea, judecarea si solutionarea proceselor se facea tot pe baza lucrarile clasice, care fusesera scrise cu secole in urma si erau atat de numeroase incat nu puteau fi cunoscute integral. Profitand de aceasta situatie, unele persoane, parti sau avocati, au inceput sa falsifice textele clasice, punand pe seama jurisconsultilor clasici afirmatii pe care ei nu le facusera, pentru a castiga procesele.

In acest sens s-a dat in anul 426 o constitutiune imperiala – Legea citatiunilor – prin aceasta s-a decis ca pot fi citati numai 5 jurisconsulti celebri, ale caror lucrari sunt cunoscute si nu pot fi falsificate: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius, Modestin. De regula, cei 5 dadeau aceeasi solutie problemelor de drept, insa unele solutii erau controversate. In astfel de situatii, judecatorul trebuia sa urmeze parerea majoritatii.Exista posibilitatea insa sa apara paritatea, in cazul in care 2 aveau o anumita parere, 2 o alta parere iar unul nu se pronunta. In astfel de cazuri, conform legii, judecatorul trebuia sa urmeze parerea lui Papinian, iar daca tocmai el nu se pronunta, judecatorul poate opta. La sfarsitul legii citatiunilor s-a reprodus o constitutiune imperiala data de Constantin cel Mare

(321), prin care imparatul desfiintase toate notele critice pe care Paul si Ulpian le-au facut la adresa operei lui Papinian, pentru ca in opinia lui Constantin cel Mare, Papinian era in afara criticii.

Opera legislativa a Împăratului Iustinian

Împăratul Iustinian, ca un om de mare cultura, si-a dat seama ca sistemul sclavagist roman se afla in ultimul stadiu al descompunerii, de aceea a comandat unor comisii compuse din profesori si avocați sa repună in vigoare cele mai valoroase izvoare ale dreptului clasic, in speranța ca prin repunerea in vigoare a dreptului clasic, sistemul sclavagist roman va fi salvat de la pierire, ceea ce nu s-a întâmplat.

Cu toate acestea opera legislativa a împăratului Iustinian prezintă o uriașa importanta istorica, importanta decurgând dintr-un factor conjunctural pentru ca, in sine, aceasta opera legislativa nu are nicio valoare in sensul ca nu este rezultatul unei activitati creatoare, caci membrii comisiilor n-au creat nicio instituție noua, ci au preluat texte scrise de jurisconsulții clasici. Întâmplarea a făcut ca textele clasice sa fie distruse de barbari, cu excepția Institutelor lui Gaius, pe când opera legislativa a împăratului Iustinian s-a pastrat, a ajuns pana la noi, iar prin aceasta opera legislativa a putut fi reconstitui si valorificat tezaurul gândirii juridice romane.

Daca Iustinian nu ar fi avut inspirația geniala de a ordona sa se elaboreze aceasta opera legislativa, noi modernii am fi știut foarte puțin despre dreptul roman, n-am fi putut valorifica instituțiile juridice romane, iar istoria omenirii ar fi evoluat in cu totul alta direcție.

Opera legislativa a împăratului Iustinian cuprinde 4 lucrări: Codul/Codexul Digestele/Digesta Institutele/Institutiones

17

Page 18: Curs Drept Roman Complet

Novelele/Novelae Constitutiones

Codul lui Iustinian a fost publicat in 2 ediții: prima ediție a apărut in 529, iar a 2-a ediție a apărut in 534. Prima ediție s-a pierdut, n-a ajuns pana la noi pe când a doua, denumita Codex repetitae praelectionis s-a pastrat, a ajuns pana la noi pe cale directa Aceasta lucrare a fost elaborata de o comisie formata din 10 profesori si avocați in frunte cu Tribonian, cel mai mare jurist al acelor vremuri.

Codul cuprinde constituțiunile imperiale care au fost date din vremea împăratului Hadrian pana in 534. Lucrarea este sistematizata in 12 carti. Cartile sunt impartite in titluri, titlurile in constituțiuni, iar unele constituțiuni in paragrafe.In Cod sunt cuprinse atât dispoziții de drept public, cat si de drept privat, iar in 2 carti sunt si

dispoziții de drept canonic.

Digestele lui Iustinian au fost publicate in 533. Ele au fost elaborate de o comisie formata din 15 profesori si avocați, in frunte cu Tribonianus. In Digeste sunt cuprinse cele mai valoroase fragmente din lucrarile jurisconsulților clasici. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilita chiar de imparat prin 3 constituțiuni imperiale, care ulterior au devenit prefate ale Digestelor. Prin acele constituțiuni, Iustinian a precizat ca fragmentele extrase din lucrarile clasice urmează sa fie aplicate in practica instanțelor. Membrii comisiei au constatat ca unele soluții erau controversate, in sensul ca aceleași probleme de drept erau soluționate diferit in lucrarile clasice si totodată, ca unele instituții erau depășite, inaplicabile. De aceea, Iustinian a mai dat 50 de constituțiuni imperiale prin care a pus capăt tuturor controverselor si a desființat toate instituțiile depășite.

In vederea elaborării Digestelor, comisia a extras fragmente din 2000 de lucrări clasice, pe care le-a considerat mai valoroase, iar textele extrase au fost sistematizate in 50 de carti. Cartile au fost impartite in titluri, titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecărui fragment exista o “inscriptio” in care se preciza din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv si cine este autorul acelei lucrări. Spre exemplu, daca fragmentul a fost extras din lucrarea lui Paul, denumita Sententiae, in inscriptio se mentioneaza “Sententiae Pauli” (Sentințele lui Paul). Pornind de la inscriptio, cercetătorii moderni au reușit sa reconstituie lucrarile jurisconsulților clasici.

Multa vreme s-a crezut, in mod greșit, ca fragmentele au fost așezate in cadrul titlurilor fara vreo metoda. In realitate însa, titlurile sunt lanțuri de texte, iar fragmentele au fost așezate in cadrul titlurilor intr-o anumita ordine, decurgând din metoda de lucru a comisiei, deoarece comisia lui Tribonian a fost impartite in 3 subcomisii conduse de Teofil, Constantin si Doroteu. Fiecărei subcomisii ii revenea sarcina sa extragă cele mai valoroase fragmente din anumite lucrări clasice.

Prima subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile lui Sabinus, din comentariile la adresa acestuia si din Digestele lui Salvius Iulianus, fragmente care au fost denumite “Masa Sabiniana”.

A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile care au comentat edictele pretorilor, fragmente care sunt denumite “Masa edictala”.

A treia subcomisie: cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian, denumite “Masa papiniana” . Intrucat aceasta subcomisie a avut mai puțin de lucru, a extras fragmente si din alte lucrări, care sunt denumite “apendix”. După ce subcomisiile si-au format masele de fragmente, Tribonian a reunit comisia in plen si s-a trecut la redactarea titlurilor. Iar cu ocazia redactării fiecărui titlu a venit, mai intai, prima subcomisie care a extras din masa Sabiniana toate fragmentele care se refereau la titlul respectiv, așezându-le unele sub altele. Acesta operațiune a fost făcuta si de următoarele 2 subcomisii.

Institutele lui Iustinian au fost publicate tot in 533 si deși erau tot manuale de școala, ca si Institutele lui Gaius, acestea aveau putere de lege. Lucrarea a fost elaborata pe baza Institutelor clasice,

18

Page 19: Curs Drept Roman Complet

iar textele extrase din Institutele clasice au fost sistematizate in 4 carti impartite in titluri, iar titlurile in paragrafe. In cazul Institutelor nu exista si o impartire pe fragmente, iar daca lipsesc fragmentele lipseste si inscriptio, de aceea nu putem ști din ce autori au fost extrase. Lipsa fragmentelor se explica prin faptul ca intr-un manual de școala materia trebuie sistematizata in ordine logica.

Novelele lui Iustinian cuprind constituțiunile imperiale care au fost date intre 534-565. De fapt, sistematizarea acelor constituțiuni imperiale a fost făcuta după moartea împăratului de către persoane particulare, care au inclus in ace sistematizare si constituțiunile ramase in vigoare, dar si pe cele abrogate. De aceea, in cazul Novelelor unele texte se contrazic. Lucrarea este denumita Novele nu pentru ca ar cuprinde si instituții juridice noi, ci pentru ca in lucrare sunt cuprinse si constituțiuni mai recente Dpdv. cronologic, fata de cele cuprinse in Cod.

Fata de faptul ca aceasta opera legislativa urma sa fie aplicata in practica, comisarii lui Iustinian au modificat acele texte clasice care s-au dovedit inaplicabile, iar modificările aduse textelor clasice cu intenție de către membrii comisiei se numesc interpolațiuni. Acestea sunt foarte greu de depistat pentru ca comisarii lui Iustinian nu au făcut vreo precizare in legătura cu faptul ca au modificat textele clasice, incat noi trăim cu impresia ca redactarea din Digeste a textelor aparține integral jurisconsultului clasic. De aceea, de-a lungul vremii au fost create mai multe metode, prin intermediul cărora au putut fi depistate interpolările de texte. Spre exemplu, s-a putut aplica metoda comparării textelor, dar numai atunci când o lucrare clasica a ajuns pana la noi pe cale directa si in același timp, fragmentele din acea lucrare au ajuns la noi prin Digestele lui Iustinian.

Intr-un asemenea caz luam un fragment cuprins in Digeste, care a fost extras din lucrarea ce ne-a parvenit pe cale directa si îl comparam cu partea corespunzătoare din acea lucrare. Daca cele doua texte nu au aceeași redactare, înseamnă ca fragmentul din Digeste a fost interpolat. De asemenea, a fost utilizata si metoda denumita “leges geminatae”, atunci când un fragment dintr-o lucrare clasica este reprodus de mai multe ori si figurează la mai multe titluri pentru ca prezintă interes pentru mai multe materii. Iar daca acel fragment nu are aceeași redactare peste tot înseamnă ca s-a operat o interpolare. Cea mai eficienta metoda este aceea a depistării unor substituiri de termeni.

PROCEDURA CIVILA

Procedura civila reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează desfășurarea proceselor private in cadrul celor 3 sisteme procedurale:

I. Procedura legisactiunilorII. Procedura formularăIII. Procedura extraordinara

Procedura legisactiunilor

Procedura legisactiunilor corespunde epocii vechi. Cuvântul “legisactiunile” provine de la legis actio – acțiune a legii,intrucat legisactiunile sunt tipuri de procese. Unele tipuri de procese erau utilizare in vederea recunoașterii unor drepturi subiective, pe cale judiciara, si se numeau legisactiuni de judecata, iar alte tipuri erau utilizate in scopul valorificării acelor drepturi subiective care au fost recunoscute pe cale judiciara si se numeau legisactiuni de executare.

Toate aceste tipuri de procese prezintă anumite caractere: 1) caracter judiciar, deoarece procesele se desfasoara in 2 faze:

in iure – in fata magistraților in indicio – in fata judecătorului

In prima faza, procesul putea fi organizat de magistrați investiți cu atribuțiuni judiciare, numiți magistrați judiciari.

19

Page 20: Curs Drept Roman Complet

2) caracter legal, intrucat au fost create prin legi, iar formulele solemne corespunzătoare fiecărui tip de proces au fost create de pontifi pe baza legilor

3) caracter formalist, intrucat formulele solemne corespunzătoare fiecărui tip de proces erau obligatorii, iar greșeala unui singur cuvânt ducea la pierderea procesului.

4) numai in prima faza – caracter consensual, adică magistrații judiciari nu puteau organiza procesul in lipsa uneia dintre parți

La acea epoca, statul roman nu avea atribuțiuni de citare, incat paratul trebuia sa fie citat chiar de reclamant. In acest sens, reclamantul avea la dispoziție 3 procedee denumite procedee de citare:

- in ius vocatio –( cel mai vechi procedeu cunoscut) chemare in fata magistratului. Potrivit acestuia, reclamantul îl soma pe parat prin cuvintele solemne “in ius te voco”(te chem in fata magistratului).Aceste cuvinte nu puteau fi rostite la domiciliu, intrucat domiciliul cetățenilor romani era considerat templu si deci, inviolabil. De aceea, paratul trebuia citat in loc public, cu martori, iar daca reclamantul constata refuzul acestuia, îl putea aduce cu forța. De aceea, jurisconsulții spun ca “in ius vocatio” era un procedeu primitiv. Totuși, paratul putea constitui un garant (vintex), care promitea ca îl va determina pe parat sa vina la proces. Daca paratul se ascundea, magistratul îl putea trimite pe reclamant in stăpânirea bunurilor paratului pentru a-l constrânge.

- vadimonium extrajudiciar. Acesta a apărut mai târziu, este mult mai evoluat caci consta intr-o convenție prin care partile stabilesc de

comun acord data la care sa se prezinte.

- condictio.Despre acesta se știe numai ca era un procedeu utilizat când paratul era peregrin.

Daca ambele parți se prezentau începea o dezbatere contradictorie prin utilizarea formulelor solemne corespunzătoare procesului organizat, iar fata de pretențiile reclamantului, paratul putea adopta una din cele 3 atitudini:

1. Paratul putea recunoaște pretențiile reclamantului; – confesio in iure. Acela care recunoștea era asimilat cu cel condamnat potrivit adagiului autentic roman “confessus pro indicato est” ( cel ce recunoaște este considerat ca si condamnat). In acest caz, procesul nu trecea in a doua faza.

2. Paratul putea sa nege pretențiile reclamantului, dar sa nu isi dea concursul la desfășurarea procesului. In acest caz, paratul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu trecea in faza a doua.

3. Paratul putea nega pretențiile reclamantului, dându-si însa concursul la desfășurarea procesului. In acest caz, procesul trecea in faza a doua, se finaliza cu pronunțarea sentinței de condamnare sau absolvire.

In prima faza, procesul era organizat de magistrați. In epoca regalității, regele organiza procesele. După proclamarea Republicii, atribuțiile judiciare au fost preluate de consuli. După anul 367, procesele dintre cetățeni erau organizate de pretorul urban, iar după 242 apar pretorii peregrini. Procesele declanșate in legătura cu actele juridice încheiate in târguri erau organizate de edili.

In Italia, procesele erau organizate de reprezentanții pretorului urban si de magistrații municipali. In provincii, procesele erau organizate de guvernatori si de magistrații municipali.

Dreptul magistratului judiciar de a organiza un proces se numea iurisdictio (jurisdicție) si este de 2 feluri: contentiosa si gratiosa.

Atunci când magistratul distribuia jurisdicția contencioasa, interesele parților erau opuse iar procesul se finaliza cu o sentința de condamnare sau absolvire.

In cazul jurisdicției grațioase, interesele sunt comune iar partile cooperează cu magistratul intr-un proces fictiv pentru a obține anumite efecte juridice. De exemplu, printr-un proces simulat se putea transmite proprietatea unui bun. Pe baza înțelegerii prealabile, cel ce dobândește proprietatea se prezintă in calitate de așa-zis reclamant, iar cel ce transmite proprietatea in calitate de parat. In acest cadru, reclamantul afirma in cuvinte solemne ca este proprietarul lucrului litigios, iar paratul tacea incat fata de afirmațiile reclamantului si tăcerea paratului, magistratul recunoștea dreptul de proprietate al reclamantului.

20

Page 21: Curs Drept Roman Complet

In procedura legisactiunilor, magistratul avea rol mecanic, in sensul ca supraveghea pronuntarea corecta a formulelor solemne corespunzătoare proceselor si in funcție de afirmațiile parților, pronunța:- cuvântul “do”- magistratul îl confirma pe judecătorul ales de parți; procesul trecea in faza a doua- cuvântul “dico”- magistratul atribuia, cu titlu provizoriu, obiectul litigios uneia dintre parți- cuvântul “addico”- magistratul ratifica declarația unei parți, recunoscându-i un anumit drept

Dintre magistrații judiciari cel mai important era pretorul, care era investit nu numai cu iurisdictio, ci si cu imperium, in virtutea căruia putea soluționa anumite litigii pe care administrativa, fara proces in 2 faze.

Procedeele administrative prin care el putea soluționa anumite litigii sunt:

stipulațiunile pretoriene Stipulațiunile sunt contracte încheiate prin întrebare si răspuns si sunt de 2 feluri:

obișnuite – se încheiau din inițiativa parților, cu scopul de a se crea anumite obligații intre ele

pretoriene – încheiate din ordinul pretorului, pentru a se preveni un anumit prejudiciu pentru reclamant

missio in possessionem – trimiterea reclamantului in posesia bunurilor paratului pentru a-l determina pe acesta sa adopte o anumita atitudine

interdictele – procedee juridice prin care pretorul ordona parților fie sa încheie un anumit act juridic (interdict pozitiv), fie sa nu încheie un anumit act juridic (interdict negativ). Daca ordinul era adresat ambelor parți, interdictul se numea compus, iar daca era adresat unei singure parți, interdictul se numea simplu.

restitutio in integrum – repunere in situația anterioara, consta in desființarea actului păgubitor pentru reclamant astfel incat partile sa fie puse in situația pe care o aveau înainte de încheierea actului păgubitor.

Așadar, prin efectul lui “restitutio in integrum” renaște un drept subiectiv pentru reclamant, acesta este repus in situația anterioara, dar numai in drept. Pentru ca el sa fie repus in situația anterioara si in fapt, este necesar ca dreptul subiectiv renăscut sa fie valorificat pe cale judiciara, adică reclamantul trebuie sa declanșeze un proces, sa obtina o sentința, sa o pună in executare si numai după aceea va fi repus in situația anterioara si in fapt.

In acest sens, Gaius oferă un exemplu denumit “restitutio in integrum ob absentiam”, adică din cauza absentei. El are in vedere cazul unui cetatean roman care lipseste multa vreme din cetate in interesul statului. In lipsa lui, un terț ii uzucapează pamantul, adică dobândește proprietatea asupra terenului celui absent prin îndelunga folosința. Întors in cetate, cetățeanul constata ca a pierdut dreptul de proprietate si se adresează pretorului ca reclamant, infatisandu-i starea de lucru. Pretorul verifica afirmațiile reclamantului si după ce constata ca sunt adevărate, pronunța o “restitutio in integrum” prin care desființează actul păgubitor pentru reclamant, adică uzucapiunea. Prin desființarea uzucapiunii, reclamantul dobândește dreptul de proprietate si este repus in situația anterioara, însa numai in drept. Pentru a fi pus in situația anterioara si in fapt, reclamantul trebuie sa intenteze acțiunea in revendicare, sa obtina o sentința si sa o pună in executare, ceea ce echivalează cu intrarea in posesia terenului si cu repunerea in situația anterioara si in fapt.

Daca pretorul nu poate soluționa un litigiu prin proces administrativ, va organiza procesul in 2 faze. In fata judecătorului, procesul nu mai are caracter consensual, adică nu se poate judeca in lipsa uneia dintre parți, astfel ca, potrivit Legii celor XII table, judecătorul așteaptă pana la amiaza si daca una dintre parți nu se prezintă, da castig de cauza celeilalte parți.

Daca se prezintă ambele parți, încep dezbaterile in limbaj cotidian, partile nu mai folosesc cuvinte solemne in fata judecătorului. Primul vorbește reclamantul, care isi afirma pretențiile si administrează probele de care dispune, fie înscrisuri, fie proba cu martori. La rândul lui, paratul isi formează apărarea administrând si el probele de care dispune, dar la acea epoca nu exista o ierarhie a probelor astfel ca înscrisurile puteau fi combătute prin proba cu martori. Eventual, in sprijinul parților puteau interveni avocații, dar avocații romani nu erau reprezentanți in justiție, nu participau la proces in locul parților, ci alături de ele, in sprijinul lor prin cunoștințele juridice pe care le aveau.

După ce judecătorul asculta afirmațiile parților, apreciază probele administrate si eventual pledoariile avocaților, isi forma o convingere pe baza căreia pronunța o sentința de condamnare sau absolvire.

21

Page 22: Curs Drept Roman Complet

Procedura formulara- epoca clasica -

Asa cum spune Gaius, spre sfarsitul epocii vechi, procedura legisactiunilor a devenit odioasa romanilor datorita formalismului excesiv. De aceea in 149-126 I.Hr s-a dat o lege: legea Aebutia, prin care a fost introdusa o noua procedura mult mai evoluata denumita „procedura formulara”, care insa nu a desfiintat legisactiunile si a dat partilor posibilitatea sa aleaga intre cele 2 proceduri. Cum, de regula, acestea optau pentru procedura formulara,cu timpul, legisactiunile au cazut in desuetudine, astfel incat Octavian Augustus a dat legile Iuliae Judiciarae prin care legisactiunile au fost desfiintate in mod expres.

Si in procedura formulara,procesul se desfasoara in 2 faze:a) in iure b) in indicio

Au fost introduse si o serie de noi mijloace procedurale; in primul rand, a fost introdusa formula ier formula. Este un mic program de judecata prin care magistratul ii arata judecatorului cum sa judece procesul, iar formula avea o structura formata din 4 parti principale si 2 parti accesorii\secundare.

Partile principale ale formulei sunt: Intentio- se preciza care sunt pretentiile reclamantului Demonstratio- era mentionat actul juridic din care izvorau pretentiile reclamantului Adiudicatio- magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte iesirea din indiviziune, sa faca un

partaj. Condemnatio - judecatorul era imputernicit sa pronunte o sentinta fie de condamnare fie de absolvire.

Partile secundare ale formulei sunt:

Prescriptiunile \prescriptiones - erau precizari facute in fruntea formulei prin care magistratul venea fie in sprijinul reclamantului, fie in sprijinul paratului

Exceptiunile/exceptiones - erau mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile facute de reclamant, ci invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele pretentii.

De exemplu, paratul nu neaga ca a primit o suma de bani de la reclamant, dar afirma ca ulterior a platit sau ca a fost iertat de datorii.

Pentru ca exceptiunea sa poata fi opusa in fata judecatorului, ea trebuia sa figureze in formula si era introdusa in formula de catre magistrat la cererea expresa a paratului.

Exceptiunea trebuie sa figureze in formula deoarece, potrivit lui Gaius, judecatorul este sclavul formulei si trebuie sa judece procesul in stricta conformitate cu indicatiile pe care le-a primit prin formula. De aceea, in

22

Page 23: Curs Drept Roman Complet

procedura formulara,exceptiunile au avut un caracter absolutoriu in sensul ca ori de cate ori o exceptiune se dovedea intemeiata, judecatorul nu putea pronunta sentinta de condamnare la mai putin si trebuia sa pronunte sentinta de absolvire.

De exemplu, daca reclamantul afirma pe cale de actiune ca are o creanta de 100 iar paratul dovedea pe cale de exceptiune ca datoreaza numai 50 (adica mai putin) judecatorul nu-l putea condamna la 50 ci trebuia sa pronunte sentinta de absolvire de vreme ce el a fost imputernicit prin formula sa se pronunte numai in legatura cu suma de 100.

Prin introducerea exceptiunilor au fost depasite toate inconvenientele care decurgeau in procedura legisactiunilor din principiul unitatii de chestiune, caci potrivit acestui principiu ,in acest proces numai reclamantul putea sa-si formuleze pretentiile, iar daca paratul avea si el de formulat anumite pretetnii fata de reclamant trebuia sa declanseze un nou proces, pe cand in procedura formulara odata cu introducerea exceptiunilor, ambele parti isi puteau formula pretentiile in acelasi proces, caci reclamantul si le formula pe cale de actiune, iar paratul pe cale de exceptiune.

Pe de alta parte,in procedura formulara conceptul de litis contestatio. - a dobandit noi functii si noi finalitati; - consta in remiterea unei copii de pe formula de catre reclamant paratului sau in dictarea formulei de catre reclamant paratului. Litis contestatio prezinta o importanta deosebita deoarece prin valorificarea efectelor sale, pretorul si jurisconsultii au creat noi institutii juridice, mai cu seama in materia obligatiior.

Litis contestatio produce 3 efecte:-efectul extinctiv-efectul creator-efectul reglator/fixator

In efectul extinctiv , dreptul initial al reclamantului adica dreptul pe care reclamantul l-a dedus in justitie se stinge.

In efectul creator, in locul dreptului initial care s-a stins se naste un nou drept pe care il numim dreptul nou creat si care poarta intotdeauna asupra unei sume de bani astfel incat ori de cate ori reclamantul castiga procesul urma sa primeasca o suma de bani indiferent de obiectul pretentiilor sale.

Jurisconsultii clasici spuneau ca in procedura formulara, sentinta de condamnare are un caracter pecuniar si tot de aceea intre dreptul initial si dreptul nou creat exista mai multe deosebiri, in functie de natura si de obiectul dreptului nou creat astfel:

- daca drepul initial a fost un drept real, el se deosebea fata de dreptul nou creat si in privinta naturii juridice si in privinta obiectului si in privinta cauzei/temeiului juridic, caci dreptul initial prin natura sa a fost un drept real, pe cand dreptul nou creat are o alta natura, fiind un drept de creanta.

- cele 2 drepturi se deoebesc si in privinta obiectului intrucat dreptul initial a avut ca obiect un lucru (drepturile reale poarta asupra unui lucru), pe cand dreptul nou creat are ca obiect o suma de bani

- cele 2 drepturi se deosebesc si in privinta cauzei juridice intrucat dreptul initial a izvorat dintr-un drept oarecare, pe cand dreptul nou creat a izvorat din litis contestatio, dar dreptul initial a fost un drept de creeanta care purta asupra unui lucru .

23

Page 24: Curs Drept Roman Complet

Daca dreptul initial a fost un drept de creanta care purta asupra unei sume de bani, cele 2 drepturi se deoebeau numai in privinta cauzei juridice.

In concluzie: indiferent de natura si de obiectul dreptului initial cele 2 drepturi se deosebesc intotdeauna in privinta cauzei juridice.

Prin efectul reglator/fixator in momentul unui litis contestatio se stabilea definitiv elementele reale si elementele personale ale procesului.

Prin elementele reale ale procesului intelegem pretentiile formulate de reclamant in fata magistratilor caci in faza a-2-a(in indicio) reclamantul trebuia sa formuleze aceleasi pretentii intrucat daca formula alte pretentii decat cele mentionate in formula, judecatorul, ca sclav al formulei, nu le putea lua in cosiderare.Prin elementele personale ale procesului intelegem identitatea judecatorului si identitatea partilor. Daca

judecatorul ales si confirmat dispunea, se modifica formula, daca dispunea una dintre parti, mostenitorul mergea in fata magistratului in vederea modificarii formulei.

Pe de alta parte, in procedura formulara, actiunea in justitie a dobandit o aplicatiune generala, in sensul ca orice pretentie legitima putea fi valorificata pe cale judiciara intrucat daca magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt juste, ii elibera o formula. Eliberarea formulei echivala cu posibilitatea reclamantului de a se judeca si de a-si valorifica pretentiile prin proces. Iata de ce jurisconsultii spuneau ca in procedura formulara actiunea in justitie este cererea reclamantului adresata magistratului de a i se elibera o formula, iar eliberarea formulei echivala cu acordarea actiunii in justitie. Orice pretentie legitima atrage dupa sine eliberarea unei formule, iar eliberarea in justitie echivaleaza cu posibilitatea reclamantului de a se judeca. Prin intermediul formulei, actiunea in justitie dobandeste o aplicatiune cu caracter general. Textele romane ne-au transmis numeroase clasificari ale actiunii. Cea mai veche este clasificarea in remo si in personam (actiuni reale si actiuni personale ) Prin actiunile reale erau sanctionate drepturile reale, iar prin actiuni personale erau sanctionate drepturi personale/de creanta si intrucat fizionomia drepturilor reale difera fata de fizionomia drepturilor personale, si formulele actiunilor reale aveau o redactare diferita fata de formulele actiunilor personale. Astfel:

Drepturile reale izvorasc din raportul juridic stabilit intre o persoana determinata si toti ceilalti membri ai societatii, ceea ce inseamna ca drepturile reale sunt opozabile fata de toti erga omnes, in sensul ca toti membrii societatii trebuie sa respecte exercitiul drepturilor reale. De exemplu, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes pentru ca nimeni nu poate incalca acest drept.

In intentio a formulei actiunii reale era mentionat numai numele reclamantului,nu era mentionat si numele paratului, de vreme ce paratul putea fi oricine.

Actiunea in revendicare putea fi intentata numai improtriva aceluia care poseda lucrul in momentul judecarii procesului, iar daca magistratul ar fi mentionat in formula numele posesorului, din momentul redactarii formulei pana la judecarea procesului ar fi fost posibil ca lucrurl revendicat sa ajunga in mainile altei persoane care nu putea fi condamnata pentru ca numele ei nu figura in formula.

Drepturile de creanta personale izvorasc din rapoarte juridice stabilite intre 2 persoane determinante, denumite creditor si debitor , drepturile personale nu sunt opozabile fata de toti, ci numai fata de creditor .

In intentio a formulei actiunii personale se vor mentiona si numele reclamantului si cel al paratului, de vreme ce parat poate fi numai debitorul care e o persoana determinata.

24

Page 25: Curs Drept Roman Complet

In functie de originea lor, actiunile se clasifica in:-civile-honorarii/pretoriene

Actiunile civile nu sunt originale, create de pretor, ci au un model in legisactiuni, actiunea in revendicare avand un model in legisactiunea denumita „sacramentum in rem”

Actiunile pretoriene se clasificau in 3 categorii:-actiuni in factum-ficticii-actiuni cu formula in transpozitiune

Actiunile in factum aveau o formula cu redactarea in fapt, pretorul infatisa toate faptele, imprejurarile care au generat litigiul dintre parti astfel incat judecatorul sa stie cum sa judece procesul.

La actiunea ficticii, in formula era introdusa o fictiune cu scopul de a se extinde sfera de aplicare a acele actiuni. De exemplu, actiunea in revendicare, actiunea civila putea fi intentata numai de cetatenii romani; daca insa in formula actiunii in revendicare se introducea fictiunea ca peregrinul este cetatean roman, atunci actiunea in revendicare putea fi intentata si de acel peregrin. Formula cu transpozitiune, redactare care se indeparta de la regula generala intrucat potrivit regulii generale si in intentio si in contemplatio erau mentionate aceleasi nume, pe cand la formula cu transpozitiune, in intentio figura un nume, iar in contemplatio un alt nume, pe aceasta cale, s-au putut realiza numeroase operatiuni juridice; reprezentarea in justitie este sistemul prin care o persoana denumita reprezentant participa la dezbaterile procesului din imputernicirea altei persoane (reprezentar).

Pentru a se realiza reprezentarea in justitie, romanii mentionau in intentio a formulei numele reprezentantului, deoarece el era titularul dreptului dedus in justitie, iar in condemnatio era mentionat numele reprezentarului intrucat el participa la proces si urma sa suporte efectele sentintei.

Fata de aceasta redactare a formulei in faza a II-a , judecatorul ca sclav al formulei verifica daca cel mentionat in intentio este titularul dreptului dedus in justitie astfel incat dadea castig de cauza celui care era mentionat in condemnatio, reprezentantului.

Clasificarea in actiuni directe si utile:- actiunile directe - create in vederea solutionari unui caz determinat - actiunile utile - extinse de la cazul pentru care au fost create la cazuri similare.

De asemenea, existau:- actiuni populare - puteau fi intentate de oricine, - prin ele se protejau interesele generale ale societatii - actiuni private, puteau fi intentate de titularii unor drepturi subiective determinate- actiunile penale- paratul era condamnat la o amenda baneasca- actiunile persecutorii- paratul era condamnat fie la restituirea lucrului, fie la repararea prejudiciului cauzat

Clasificarea actiunilor in 1) actiuni de drept strict si 2) actiuni de buna-credinta se intemeiaza pe interpretarea actului juridic din care izvorasc pretentiile reclamantului.

1) Actiuni de drept strict – actul juridic din care izvorasc pretentiile reclamantului este interpretat ad litteram, judecatorul nu ia in considerare intentia pe care au avut-o partile la incheierea actului juridic

2) Actiuni de buna-credinta – actul juridic este interpretat cu scopul stabilirii intentiei partilor. Pentru ca judecatorul sa poata face o interpretare cu buna-credinta era necesar ca in formula sa figureze cuvintele “ex fidae bona”.

25

Page 26: Curs Drept Roman Complet

Actiunile arbitrarii au fost create cu scopul atenuarii caracterului pecuniar al sentintei de condamnare deoarece frecvent, reclamantul era interesat sa obtina o condamnare in natura (ad ipsam rem – asupra insusi lucrului). Spre exemplu, daca reclamantul revendica un sclav valoros sau casa parinteasca nu era indiferent daca primea lucrul sau suma de bani. De aceea, au fost create actiunile arbitrare in cazul carora judecatorul avea o dubla calitate:

a. arbitrub. judecator propriu-zis

a. In calitatea de arbitru Dupa ce se convingea de justetea pretentiilor reclamantului, ii ordona paratului sa dea satisfactie

acelor pretentii. Spre exemplu, daca judecatorul in calitate de arbitru se convingea ca reclamantul este proprietarul unui teren, ii ordona paratului sa il puna in posesia terenului; daca paratul executa, litigiul se solutiona, iar reclamantul intra in posesia terenului, ceea ce echivala cu o condamnare in natura.

Insa paratul nu era obligat sa execute ordinul, insa daca nu il executa, arbitrul devenea judecator propriu-zis.

b. In calitatea de judecator propriu-zis Pronunta o sentinta de condamnare la o suma de bani potrivit regulii generale; acea suma nu era stabilita de judecator, ci de reclamant, care avea tot interesul sa supraevalueze obiectul litigios. De aceea, paratul era interesat sa execute ordinul pronuntat de judecator in calitate de arbitru, caci altfel risca sa plateasca o suma de bani mult mai mare. Astfel se ajungea indirect la o condamnare in natura.

Judecatorul putea pronunta fie o sentinta de condamnare, fie de absolvire.Sentinta de condamnare produce 2 efecte denumite forta executorie a sentintei si forta juridica.Sentinta de absolvire produce 1 efect – forta juridica.

Forta executorie era asigurata prin actio iudicati intrucat daca paratul nu platea suma de bani, reclamantul il chema in fata magistratului prin actio iudicati, aratandu-i magistratului ca paratul nu a platit. In cadrul procedurii de executare, reclamantul are calitate de creditor, iar paratul de debitor.

In acest cadru, daca debitorul recunostea ca nu a platit, magistratul elibera un decret de executare silita care purta fie asupra persoanei debitorului insolvabil, fie asupra bunurilor sale. In cazul executarii asupra persoanei, debitorul insolvabil era tinut 60 de zile in inchisoarea persoana a creditorului, iar daca dupa nu platea, urma sa fie vandut ca sclav in strainatate.

Daca se elibera un decret de executare a bunurilor, partile aveau la dispozitie 2 procedee: Venditio bonorum Distractio bonorum

Venditio bonorum insemna vanzarea in bloc a bunurilor debitorilor insolvabili deoarece de cate ori se recurgea la acest procedeu erau mai multi creditori. Acest procedeu avea doua faze:

- missio in possessionem – creditorii erau trimisi in detentiunea bunurilor debitorului pentru ca acesta sa isi sporeasca pe cale artificiala starea de insolvabilitate. Daca dupa 30 de zile, debitorul tot nu platea, urma faza a doua:

- venditio bonorum propriu-zisa – bunurile debitorului erau vandute in bloc celui care oferea cea mai mare suma (emptor bonorum); insa acest procedeu de executare silita atragea infamia, adica debitorul devenea infam, ceea ce inseamna ca legile nu il mai protejau.

Din cauza faptului ca legile nu-l mai protejau, s-a creat distractio bonorum, care insemna vanzarea cu amanuntul a bunurilor debitorului pana la acoperirea valorii tutoror creantelor. Acest procedeu nu atragea infamia.

Prin forta juridica a sentintei romanii intelegeau ceea ce astazi e denumita autoritatea lucrului judecat.

26

Page 27: Curs Drept Roman Complet

Potrivit autoritatii lucrului judecat, un proces intre aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect nu poate fi judecat de mai multe ori. In epoca foarte veche, romanii nu au cunoscut autoritatea lucrului judecat, de aceea, un proces intre aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect putea fi judecat de mai multe ori. Astfel se ajungea in mod fatal la sentinte contradictorii de natura sa compromita justitia. De aceea, inca din epoca veche, s-a formulat regula conform careia o actiune a legii nu poate fi intentata de mai multe ori. Dar aceasta regula asigura autoritatea lucrului judecat numai fata de reclamant deoarece numai el intentase o actiune in justitie, paratul care nu intentase putea sa redeschida procesul. De aceea se spune ca in procedura legisactiunilor , autoritatea lucrului judecat era asigurata numai fata de reclamant.

In procedura formulara, autoritatea lucrului judecat fata de reclamant era asigurata prin efectul extinctiv al lui litis contestatio, intrucat in virtutea efectului extinctiv, dreptul dedus in justitie de reclamant se stingea; unde nu exista drept, nu exista actiune in justitie, adica reclamantul nu putea redeschide procesul. Paratul putea redeschide procesul si in procedura formulara. Asa se face ca jurisconsultii au formulat regula “res judicata pro veritate habetur” (lucrul judecat se considera adevarat). Aceasta regula a fost sanctionata prin exceptio rejudicatae (exceptia lucrului judecat) care putea fi opusa fie de reclamant, fie de parat, dupa cum paratul sau reclamantul incerca sa redeschida procesul. Pe aceasta cale s-a asigurat autoritatea lucrului judecat fata de ambele parti.

Procedura extraordinara- epoca postclasica -

Procesul se desfasura in afara lui ordo, adica in afara diviziunii procesului in 2 faze – de la inceput pana la sfarsit in fata magistratului judecator. Disparand diviziunea procesului, a disparut formula; astfel, exceptiunile au devenit minutorii ceea ce inseamna ca ori de cate ori o exceptiune se dovedea intemeiata, magistratul putea pronunta sentinta de condamnare la mai putin.

Daca reclamantul afirma pe cale de actiune ca are o creanta de 100, iar paratul dovedea pe cale de exceptie ca datoreaza numai 50, judecatorul putea sa il condamne la 50.

Citarea devine semioficiala sau oficiala. In cazul procedeului prin denuntiatio, paratul era citat de un functionar inferior. S-a conturat o ierarhie a probelor: inscrisurile nu mai puteau fi combatute cu martori.

Sentinta de condamnare era ad ipsam rem – asupra insusi lucrului, daca reclamantul cerea un lucru si era executata manu militari, prin forta de constrangere a statului.

DREPTUL CIVIL ROMAN

PERSOANE

In zilele noastre, conceptia de persoane desemneaza subiecte de drept, sub raporturi juridice caci oamenii participa la viata juridica fie individual (persoane fizice), fie in cadrul unor colectivitati (persoane juridice).

Aptitudinea fiintei umane de a participa la viata juridica se numeste capacitate, capacitate juridica sau personalitate.In zilele noastre toti oamenii sunt persoane, capacitatea lor este unitara. La romani erau persoane numai oamenii liberi, intrucat sclavii erau asimilati cu lucrurile si nu constituiau subiecte, ci obiecte de drept. Capacitatea oamenilor liberi nu era unitara, ci diversificata, astfel incat oamenii liberi se clasificau in:

1. Cetateni

27

Page 28: Curs Drept Roman Complet

2. Necetateni Latini Peregrini

Toti puteau fi ingenui (intotdeauna oameni liberi) sau dezrobiti (sclavi eliberati de stapani).

Capacitatea juridica era denumita “caput”. Pentru ca o persoana sa aiba capacitate deplina erau necesare 3 conditii:a. status libertatis – calitatea de om liberb. status civitatis – calitatea de cetatean romanc. status familiae – calitatea de sef al unei familii civile romane

Aveau capacitate deplina numai cetatenii romani care erau in acelasi timp sefi de familie. Celelalte categorii de persoane aveau capacitate limitata.

Personalitatea incepea in momentul nasterii, insa de la aceasta regula exista o exceptie conform careia “Infans conceptus pro nato habetur, quoties de eius commodis agitur”(copilul conceput se considera nascut ori de cate ori este vorba de interesele sale), astfel incat copilul conceput va veni la succesiunea tatalui deoarece este in interesul lui sa fie considerat nascut. Simetric, personalitatea inceteaza la moarte. Si de aceasta data exista o exceptie „Hereditas iacens personam defuncti sustinet” (Mostenirea deschisa, dar neacceptata prelungeste personalitatea defunctului). Aceasta exceptie a fost admisa deoarece s-a aplicat principiul conform caruia nu exista patrimoniu titular. De aceea, se punea intrebarea cine este titularul patrimoniului intre momentul decesului si momentul acceptarii succesiunii acelei persoane. Potrivit dreptului vechi, defunctul nu putea fi titular pentru ca nu mai este in viata, nici mostenitorul pentru ca nu a acceptat inca succesiunea; de aceea, jurisconsultii au afirmat ca titular al patrimoniului ramane defunctul, a carui personalitate se prelungeste.

La origine, cetatenia se confunda cu libertatea de vreme ce in epoca foarte veche, orice strain venit la Roma cadea in sclavie. O data cu dezvoltarea comertului, romanii au inceput sa ii tolereze pe straini, mai intai in calitate de oaspeti si clienti, iar mai apoi in calitate de peregrini. Secole de-a randul, romanii au pastrat numai pentru ei avantajele cetateniei caci numai cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice si civile.

Numai cetătenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile, avand astfel: ius commercii – dreptul de a incheia acte juridice in conformitate cu cerintele dreptului civil ius connubii – dreptul de a incheia o căsătorie civila romană ius militiae – dreptul de face parte din legiunile romane ius suffragii – dreptul de a alege ius honorum – dreptul de a candida la magistraturi

Cetatenii romani aveau anumite semne distinctive prin care se deosebeau de necetateni: numai cetatenii romani aveau dreptul sa poarte toga.

Numele cetatenilor romani era atat de bine elaborat incat tinea loc si de adresa.Numele era format din 5 elemente:

1) Tria nomina cuprindea:a) Praenomen/prenume - indicativul prin care cetateanul se identifica in societateb) Nomen gentilicum - arata din ce ginta facea partec) Cognomen - porecla obligatorie

2) Indicatiunea filiatiunii - ne arata care era prenumele tatalui 3) Indicatiunea tribala - ne arata cartierul in care locuia cetateanul roman.Exp:cel mai mare avocat al Antichitatii se numea:

28

Page 29: Curs Drept Roman Complet

Marcus Tullius Marci fillius Cornelia tribu Cicero prenumele sau ginta Tulia fiul lui Marcus cart.Cornelia porecla lui

Cetatenia romana se dobandea:- prin nastere: noul nascut in sanul casatoriei dobandea statutul juridic al tatalui sau din momomentul in care l-a conceput; cel nascut in afara casatoriei dobandea statutul mamei sale in momentul in care l-a nascut.- prin lege: romanii votau legi speciale prin care acordau cetatenia unei/unor persoane determinate.- prin beneficiul legii: anumite legi (Legea celor XII table) prevedeau conditiile necesare pentru dobandirea cetateniei astfel ca cei care intemeiau conditiile legii deveneau cetateni romani.- prin efectul dezrobirii: dezrobitul dobandea statutul juridic al fostului stapan.

Cetatenia romana se pierdea:- prin pierderea libertatii: libertatea era cea dintai premisa a cetateniei.- prin efectul principiului inadmisibilitatii dublei cetatenii: acela care dobandea cetatenia altui stat pierdea automat cetatenia romana.- prin exilare din Roma( poetul Ovidiu)

Pana spre sfarsitul Republicii, romanii au pastrat numai pentru ei avantajele cetateniei, dar in anul 89 i.Hr pe cand romanii se aflau in razboi cu regele Pontum, latinii din Italia s-au rasculat cerand sa li se acorde si lor cetatenia ca sa nu lupte pe 2 fronturi. Tot in 89 i.Hr au fost votate 2 legi: Legea Iulia si Plautia Papiria prin care toti latinii au dobandit cetatenie romana.

In anul 212 d.Hr , imparatul Caracalla a dat un edict(o constitutiune imperiala), prin care locuitorii liberi ai Imperiului Roman au dobandit cetatenia, cu exceptia latinilor iuniani si a peregrinilor dediticii.

Necetatenii se clasificau in:

1)LATINI -d.p.d.v. juridic latinii erau de 4 feluri: a) Latinii veteres -vechii locuitori ai Latiumului -rude de sange cu romanii -se bucurau de:-ius commercii -ius connubii -ius suffragii -acelasi statut juridic l-au dobandit si locuitorii coloniilor fondate in Italia pana in 268 i.Hr. b) Latinii coloniali-erau locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268 se bucurau numai de ius commercii. c) Latinii iuniani-erau sclavii dezrobiti fara respectarea formelor solemne.-despre ei se spune ca traiesc liberi dar mor sclavi, in sensul ca puteau incheia acte intre ei (contracte), dar nu-si puteau face testament. d)Latinii fictivi -sunt locuitori din provincii care se bucura de ius commercii -erau denumiti fictivi deoarece se bucurau de latinitate d.p.d.v. juridic nu si d.p.v.d. etnic

2)PEREGRINII se clasifica in 2 categorii : a) Peregrinii obisnuiti

29

Page 30: Curs Drept Roman Complet

-sunt locuitorii cetatilor, aveau tratate de alianta cu romanii-in relatia cu cetatenii puteau incheia actea juridice conform dreptului gintilor-in relatiile dintre ei puteau incheia acte juridice conform dreptului gintilor si potrivit obiceiului juridic local (cutumei locale) b)Peregrinii dediticii-erau locuitorii cetatilor care s-au opus expansiunii romane si de aceea romanii le-au distrus cetatile, astfel ca peregrinii dediticii nu mai apartineau unei cetati.-nu puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie-nu puteau dobandi cetatenie romana.

Sclavia Potrivit textelor juridice romane, sclavii erau asimilati cu lucrurile astfel ca nu erau persoane, subiecte, ci obiecte de drept. Daca in epoca Regalitatii, sclavia a avut un caracter partriarhal, domestic, spre sfarsitul Republicii, sclavia a devenit clasica. Dobandirea statutului de sclav:

o prin nastere: de vreme ce sclava nu se putea casatori, ea nastea in afara casatoriei si astfel copilul sclavei era si el sclav

o din razboi: prizonierii de razboi treceau in proprietatea statului roman care apoi ii vindea persoanelor fizice prin intermediul questorilor

o prin pierderea libertatii, insa cetatenii romani nu puteau deveni sclavi la Roma, ci numai in strainatate. Astfel, debitorul insolvabil care era supus executarii silite asupra persoanei putea fi vandut ca

sclav trans Tiberim(peste hotare). De asemenea, putea fi vandut ca sclav hotul prins in flagrant, nesupusul la incorporare sau dezertorul.

Neavand personalitate, sclavul nu avea patrimoniu si nu putea incheia acte juridice in nume propriu; totusi, din ratiuni de ordin politic, romanii au admis ca sclavii sa stapaneasca si sa administreze in fapt anumite bunuri care erau denumite peculiul sclavului.

S-a admis ca sclavii sa incheie acte juridice, dar nu in nume propriu, ci imprumutand capacitatea lui „dominus” si cu conditia ca prin efectele acelor acte situatia lui „dominus” sa devina mai buna d.p.d.v. patrimonial, adica acesta sa devina creditor sau proprietar si nu debitor.

Cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti.Dezrobitii sunt sclavii eliberati de stapanii lor

-fostul stapan se num. patron/-us -dezrobitul se num. libert/-us/-inus

In epoca veche, dezrobirea se facea prin 3 forme solemne denumite:a) Vindicta

In acest caz, dominus isi exprima in fata magistratului prin cuvinte solemne, vointa ca un anumit sclav sa fie liber, iar magistratul ratifica aceasta declaratie solemna prin cuvantul „addico”

b) Censu(recensamant)

-se facea cu ocazia recensamantului caci registrul de recensamant avea 2 coloane: 1)coloana bunurilor - din aceasta coloana faceau parte sclavii 2)coloana persoanelor

Daca cenzorul il trecea pe un sclav de la coloana bunurilor la coloana persoanelor, prin aceasta simpla mentiune sclavul devenea persoana.

c) Testamento

30

Page 31: Curs Drept Roman Complet

-se putea face printr-o clauza inclusa in testament si putea fi de 2 feluri: 1)directa

In acest caz, testatorul isi exprima printr-o clauza testamentara vointa ca un anumit sclav sa fie liber si astfel, sclavul devenea liber in momentul acceptarii succesiunii.

2)indirectaIn acest caz, testatorul ii transmitea mostenitorului sau sarcina ca un anumit sclav sa fie dezrobit,

iar dezrobirea se realiza printr-un act ulterior si distinct de testament. De data aceasta, dezrobitul urma sa aiba un patron in persoana mostenitorului si totodata

obligatiile care decurg prin patronat intrucat libertul avea fata de patronul sau 3 obligatii desemnate prin cuv:

bonaCuvantul bona desemneaza dreptul patronului asupra bunurilor dezrobitului. In epoca foarte veche, la

origini, patronul putea dispune de bunurile dezrobitului fara vreo ingradire, dar in dreptul evoluat, patronul dobandea bunurile dezrobitului numai daca dezrobitul murea fara mostenitori in linie directa.

obsequiumCuvantul obsequium desemneaza respectul pe care dezrobitul il datora patronului sau: sa-l voteze, sa

nu-l dea in judecata, sa-l insoteasca, sa-l viziteze. Daca isi incalca aceasta obligatie, la origine, patronul putea exercita drept de viata si de moarte asupra dezrobitului.

operaeCuvantul operae desemneaza serviciile pe care dezrobitul le datora patronului sau. Acestea erau de 2 feluri:

a)oficiales – erau servicii obisnuite prestate de oricine. b)fabriles – erau acele servicii care presupuneau o anumita calificare (cunoasterea unei meserii)

Catre sfarsitul Republicii, fenomenul dezrobirii a luat o asemenea amploare incat ameninta sa dezechilibreze societatea. De aceea, Octavian Augustus a initiat 2 legi prin care a ingradit libertatea de a dezrobi astfel:

- prin Legea Aelia Sentia s-a decis: - dominus trebuie sa aiba min.20 de ani - sclavul trebuie sa aiba min.30 de ani - dezrobirile facute in frauda creditorilor erau anulate-Legea Fufia Caninia se refera la dezrobirile testamentare si a stabilit ca: - dominus poate elibera un nr. de sclavi proportional cu nr. sclavilor pe care ii are in patrimoniu si nu poate dezrobi mai mult de 100 de sclavi.

La zona de interferenta dintre libertate si sclavie se aflau oamenii liberi cu o conditie juridica speciala, se numesc astfel intrucat d.p.d.v. formal, juridic erau considerati „oameni liberi”, dar in fapt erau tratati ca si cand ar fi fost sclavi.

Acestia se clasificau in 4 categorii:1. Persoane in mancipio : din aceasta categorie faceau parte:

- fiii de familie care erau vanduti de pater in vederea realizarii unui castig - fii de familie delincventi care erau abandonati in mainile victimei pentru ca aceasta sa-si poata exercita dreptul de razbunare asupra delincventului

2. Addicti : erau debitorii insolvabili atribuiti creditorilor lor; la randul lor se clasificau in 2 categorii: a)Indicati -erau acei debitori insolvabili care erau supusi executarii silite asupra persoanei -erau tinuti timp de 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului

b)Nexi

31

Page 32: Curs Drept Roman Complet

-erau acei debitori care stiindu-se insolvabili nu mai asteptau sa fie judecati si condamnati, ci din proprie initiativa incheiau un contract cu creditorul, contract denumit nexum prin care se obligau sa munceasca un numar de zile in contul datoriei pe care n-o puteau plati.

3. Auctorati -erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori si, intrucat, de regula, gladiatorii erau recrutati dintre sclavi, acei oameni liberi erau dispretuiti si erau tratati ca si cand ar fi fost sclavi.

4. Redempti ab hostibus -erau cei rascumparati de la dusmani intrucat unii oameni de afaceri ii rascumparau pe cetatenii romani cazuti prizonieri; acestia ramaneau sub puterea rascumparatorului pana cand plateau valoarea acelei rascumparari.

Categoria oamenilor semi-liberi era formata din coloni. Acestia erau de 3 feluri: -coloni voluntari -coloni siliti -coloni servi

In secolul III s-a dat o lege mostenita din batrani prin care colonii au fost legati de pamant si puteau fi vanduti odata cu mosia de care erau legati. Totusi, ei aveau o anumita capacitate juridica de vreme ce puteu incheia o casatorie valabila, aveau patrimoniu propriu si puteau dispune de acel patrimoniu prin testament.

Familia romana-cuv.familia provine de la famulus=sclav (in lat.veche )

-aceasta etimologie a cuvantului indica familia fie ca forma de proprietate, fie ca o comunitate de bunuri si persoane.

In textele juridice romane, cuvantul familia e utilizat cu 3 sensuri:a) desemneaza totalitatea sclavilor care se afla in proprietatea privata b) desemneaza totalitatea persoanelor si bunurilor care se afla sub puterea aceluiasi sef de familie denumit „pater familias”c) desemneaza totalitatea persoanelor care se afla sub puterea aceluiasi „pater familias”

La origine, puterea pe care „pater familias” o exercita asupra persoanelor si bunurilor avea un caracter unitar si era desemnata prin cuv „manus” = mana sau putere.

Mai tarziu aceasta putere unitara s-a descompus in mai multe puteri distincte, astfel ca in dreptul evoluat, cuvantul „manus” desemna numai puterea pe care barbatul o exercita asupra femeii maritate.

Puterea asupra -descendentilor=patria potestas

-sclavilor=dominica potestas -altor bunuri=dominium -fiului de familie cumparat=mancipium

In sanul familiei romane, unele persoane erau sui iuris, iar altele erau alieni iuris. Se numeau sui iuris persoanele care nu se aflau sub puterea cuiva. Practic, la origine, era persoana sui iuris numai pater familias, dar pater familias nu inseamna tata de familie, ci sef de familie, intrucat putea fi pater familias si un barbat necasatorit, care avea o familie constand in bunurile sale ; persoanele care se aflau sub puterea lui pater familias erau denumite alieni iuris, adica femeia casatorita cu manus, fii, fiicele si nepotii din fii.

32

Page 33: Curs Drept Roman Complet

Pe de alta parte,in familia romana se stabileau relatiile de rudenie, iar rudenia era de 2 feluri:

1. Rudenia civila - agnatiuneaSe intemeia pe ideea de puteri si existau 3 categorii de agnati sub 3 cercuri de agnatiune:

din prima categorie de agnati faceau parte toti aceia care la un moment dat se aflau sub puterea aceluiasi pater familias

Exp: fratii cat timp traia tatal lor

din a doua categorie de agnati faceau parte aceia care s-au aflat in trecut sub aceeasi putere, dar ulterior au devenit persoane sui iuris

Exp: fratii dupa moartea tatalui lor

din a treia categorie de agnati faceau parte aceia care s-ar fi aflat sub aceeasi putere, daca pater familias ar mai fi trait in momentul nasterii lor

Exp: 2 veri primari care s-au nascut dupa moartea bunicului lor

Fixarea celor 3 categorii de agnati prezinta o importanta deosebita mai cu seama in materie succesorala, mai ales la romani unde vreme de 5 secole, unicul fundament al succesiunii era agnatiunea, iar succesiunea era diferita in ordinea celor 3 categorii de agnati.

Categoriiile erau mobile in sensul ca in functie de anumite imprejurari 2 persoane ideale(frati) puteau face parte din orice categorie de agnati.

2. Rudenia de sange - cognatiunea=legatura dintre persoanele care au un autor comunRudenia de sange este de 2 feluri:

- in linie directa – este legatura dintre persoanele care descend una din alta

- in linie colaterala – este legatura dintre persoanele care nu descend una din alta, dar au un autor comun, iar gradele de rudenie se stabilesc numarand generatiile de la prima persoana care ne intereseaza pana la autorul comun si coborand apoi pana la cealalta persoana care ne intereseaza.

Pe langa cognatiunea reala care izvoraste din natura umana, romanii au cunoscut si cognatiunea fictiva, care izvoraste dintr-un text al Legii celor XII Table, conform caruia toti agnatii sunt cognati, iar daca admitem ca toti agnatii sunt cognati trebuie sa mai admitem ca toti cognatii sunt rude de sange.

Exp: adoptatul trece sub puterea adoptantului. Trecand sub puterea adoptantului devine agnat cu el, automat devine si cognat cu el, dar nu este ruda de sange cu el .

Se numesc cognati fictivi toti acei agnati care sunt rude de sange.

Asa cum spuneam, puterea pe care pater familias o exercita asupra descendentilor se numea patria potestas sau puterea parinteasca. Aceasta avea 2 caractere:

este perpetua – dureaza pana la moartea lui pater familias, astfel incat indiferent de varsta si de statutul social al fiului de familie, cata vreme traieste pater familias, ramane sui iuris, nu are patrimoniu propriu si nu poate incheia acte juridice in nume propriu

avea caracter nelimitat, care se manifesta atat asupra persoanelor cat si asupra bunurilor

33

Page 34: Curs Drept Roman Complet

La origine, in epoca veche, caracterul nelimitat al puterii parintesti asupra persoanelor isi gasea expresia potrivit Legii celor XII Table in dreptul de viata si de moarte, dreptul de abandon si dreptul de a vinde, caci potrivit legii – daca pater familas il vinde pe filius familias de 3 ori, fiul de familie va iesi de sub puterea parinteasca, fiecare vanzare fiind valabila pe termen de 5 ani.

Caracterul nelimitat al puterii parintesti asupra bunurilor isi gaseste expresia in faptul ca fillius familas nu avea patrimoniu propriu si nu putea incheia acte juridice in nume propriu.

Totusi din ratiuni de ordin practic, romanii au admis ca fiul de familie sa stapaneasca in fapt anumite bunuri si sa le administreze, bunuri care erau denumite peculiul fiului de familie.

Totodata au admis ca fiul sa incheie acte juridice, dar nu in nume propriu, ci imprumutanad capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectul acestor acte situatia lui pater familias sa devina mai buna.

Puterea parinteasca se putea crea:

I pe cale naturala – prin casatorieII pe cale artificiala – adoptiune si legitimare

I La origine casatoria a fost actul prin care femeia trecea sub puterea barbatului si intrucat puterea barbatului asupra femeii maritate era denumita’’manus’’ si aceasta forma de casatorie a fost denumita casatorie cu manus. Catre sfarsitul republicii, sub influenta unor moravuri din orient, femeile romane au inceput sa traiasca in simple uniuni de fapt, pentru a nu trece sub puterea barbatului.

De aceea, romanii au admis o noua forma de casatorie, in cazul careia femeia nu mai trecea sub puterea barbatului, ci ramanea sub puterea lui pater familias din familia de origine.Aceasta casatorie se numea casatorie fara manus.

Casatoria cu manus presupunea respectarea unor conditii de forma foarte complexe, pe cand cea fara manus nu presupunea respectarea unor forme solemne, ci doar instalarea femeii in casa barbatului, ocazie cu care era organizata o petrecere.

Totusi, ambele forme de casatorie presupuneau 3 conditii de fond:

1. Connubium

Are 2 sensuri:

a) unul general sau obiectiv

- desemneaza posibilitatea persoanei de a se casatori - toti cetatenii romani aveau connubium in sens general.

b) unul relativ sau subiectiv

- desemneaza aptitudinea a 2 pers determinate de a se casatori intre ele, intrucat nu toti aceia care aveau connubium in sens general, il aveau si in sens relativ – existau anumite piedici la casatorie care sunt in numar de 3:

1. Rudenia de sange -in linie directa era o piedica la casatorie la infinit -in linie colaterala era o piedica la casatorie pana la gradul 4

2. Alianta - este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot -in linie colaterala nu era o piedica la casatorie incat barbatul se putea recasatori cu sora fostei sale sotii

-in linie directa era o piedica, ceea ce insemna ca barbatul nu se putea recasatori cu fiica fostei sale sotii

34

Page 35: Curs Drept Roman Complet

3. Conditia sociala - o piedica la casatorie deoarece pana in vremea lui Octavian Augustus nu erau permise casatoriile intre ingenui si dezrobiti.

2.Consimtamantul = affectio maritalis

In epoca veche, viitorii soti erau sui iuris si se cerea consimtamantul tutorilor pentru ca femeia sui iuris era sub tutela permanenta a agnatilor sai.

Daca viitorii soti erau sub puterea parinteasca nu era necesar consimtamantul lor, ci era suficient consimtamantul celor doi pater familias.

In dreptul clasic, chiar daca cei doi erau alieni iuris, se cerea si consimtamantul lor.

3.Varsta

Varsta casatoriei a fost controversata intre jurisconsulti. De aceea imparatul Justinian a decis ca fetele se puteau casatori la 12 ani,iar barbatii la 16 ani cand deveneau pretori. Pe de alta parte, casatoria producea si anumite efecte juridice care aveau in vedere casatoria cu manus si fara manus.

La casatoria cu manus - femeia trecea sub puterea barbatului

- devenea agnata pentru el dar si cognata fictiva

Dpdv. al dreptului civil, femeia era considerata o fiica a barbatului, iar in raport cu copiii era considerata sora.De asemenea venea la succesiunea copiilor in calitate de sora, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine.

La casatoria fara manus femeia nu trecea sub puterea barbatului, iar dpdv. al dreptului civil, femeia era considerata o straina si fata de barbat si fata de copii. Nu venea la succesiunea barbatuluui sau a copiilor, dar isi pastra drepturile succesorale in familia de origine.

II Pe cale artificiala, puterea parinteasca putea fi creeata prin adoptiune.Adoptiunea este actul juridic prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias,

sub puterea altui pater familias.

Asadar, mai intai era necesar sa se stinga puterea parinteasca asupra fiului de familie in familia de origine pentru ca altminteri fillius nu putea trece sub alta putere. Puterea parinteasca se putea stinge numai in conditiile prevazute in Legea celor XII Table cu privire la vanzarea fiului de familie. Pentru ca puterea sa se stinga in conditiile legii era necesar sa treaca 10 ani.

De aceea, romanii au creeat actul adoptiunii prin interpretarea dispozitiilor Legii celor XII Table. Potrivit acelei interpretari, actul adoptiunii se realiza in 2 faze distincte:

I. presupune 5 operatiuni juridice constand in 3 vanzari si 2 dezrobiri succesive care aveau loc in aceeasi zi. Dupa a-3-a vanzare, fiul de familie iesea de sub puterea parinteasca si ramanea sub puterea cumparatorului denumita mancipatiune .

II. presupunea un proces simulat/fictiv care se desfasura intre adoptant si cumparator.Adoptantul participa la proces in calitate de reclamant fictiv, iar cumparatorul in calitate de asa –zis

parat.

35

Page 36: Curs Drept Roman Complet

In acest cadru, adoptantul afirma in cuvinte solemne ca fiul de famile este al sau, iar cumparatorul tacea incat fata de afirmatiile adoptantului si fata de tacerea cumparatorului, magistratul ratifica declaratia adoptantului prin cuvantul addico, recunoscandu-i puterea asupra fiului de familie.

Si adoptiunea producea anumite efecte juridice:

- adoptatul trecand sub puterea adoptantului devenea agnat cu el si cognat fictiv

- dobandea drepturi succesorale fata de noua familie, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine

In sens larg, actul de adoptiune cuprinde si adrogatiunea.

Adrogatiunea=actul prin care o persoana sui iuris denumita adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris adrogant.

Prin efectul adrogatiunii, adrogatul devine persoana alieni iuris, iar bunurile sale trec in patrimoniul adrogantului, insa adrogatul in calitatea sa de agnat poate veni la succesiunea adrogantului.

Tot pe cale artificiala puterea parinteasca se putea creea si prin legitimare.

Legitimare =actul prin care copii naturali erau asimilati copiilor legitimi.

Aceasta se realiza pe 3 cai:

1. Prin oblatiune la curie ceea ce inseamna ca fiul natural era ridicat la rangul de decurion(membru al senatului municipal)

2. Prin casatorie subsecventa incat, daca parintii naturali se casatoreau, prin efectul acesteia copilul natural devenea legitim, iar daca nu era posibila casatoria subsecventa, atunci legitimarea se putea face prin constitutiune/rescript imperial.

Asa cum puterea parinteasca putea fi creata, in mod simetric, ea se putea si stinge simetric fie pe cale naturala, fie pe cale artificiala.

-pe cale naturala, prin moartea lui pater familias.

-pe cale artificiala, prin emancipare

Emanciparea =actul juridic prin care o persoana alieni iuris devine persoana sui iuris.

Aceasta se realiza in 2 faze:

1) este identica cu prima faza a adoptiunii incat presupune 5 operatiuni juridice constand in 3 vanzari si 2 dezrobiri succesive.

2) presupunea o dezrobire solemna denumita vindicta

Prin urmare, in cazul emanciparii avea loc si cea de-a 3-a dezrobire care era conceputa ca o faza distincta intrucat producea efecte juridice diferite fara de primele 2 dezrobiri, caci

- dupa primele 2 dezrobiri, fiul ramanea sub puterea lui pater familias, pe cand dupa a 3-a dezrobire fiul devenea persoana sui iuris

Emancipatul dobandea o capacitate completa, avea patrimoniu propriu si putea incheia acte juridice in nume propriu.

36

Page 37: Curs Drept Roman Complet

Cu toate acestea, jurisconsultii spuneau ca emancipatul nemaifiind ruda civila cu familia de origine, pierdea drepturile succesorale fata de aceea familie.

De aceea pretorul a initiat o reforma prin care l-a chemat pe emancipat la succesiune cu familia de origine in calitate de ruda de sange. Prin aceasta reforma, pentru prima oara in istoria dreptului roman, rudele de sange au fost chemate la succesiuni,insa emancipatul putea veni la succesiune in familia de origine numai daca facea raportul bunurilor, adica numai daca adauga la masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit in calitate de persoana sui iuris, pentru ca altminteri emancipatul i-ar pagubi pe fratii sai ramasi sub puterea parinteasca, in sensul ca fratii ramasi sub puterea parinteasca nu au muncit si nu au creat pentru ei insisi, ci pentru pater familias, pe cand emancipatul a muncit pentru el insusi.

Daca emancipatul ar fi venit la succesiune in familia de origine fara sa faca raportul bunurilor ar fi insemnat sa-si insuseasca o parte din munca fratilor ramasi sub puterea parinteasca.

CAPITIS DEMINUTIO

Capitis deminutio inseamna desfiintarea lui caput, adica desfiintarea personalitatii si imbraca 3 forme :

1. Capitis deminutio maxima = pierderea lui status libertatis : cazul cetateanului roman executat silit si vandut ca sclav in strainatate. Acest lucru duce la pierderea tuturor elementelor personalitatii.

2. Capitis deminutio media = pierderea cetateniei romane: cazul cetateanului care devine latin sau peregrin.3. Capitis deminutio minima= pierderea unor drepturi de familie si eventual dobandirea altora noi. Aceasta

forma presupune diverse situatii, unele in care personalitatea se diminueaza (cazul adrogatiunii: persoana sui iuris devine persoana alieni iuris), alte situatii la care asistam la o marire a personalitatii (cazul emanciparii : fiul din familie emancipat devine din persoana alieni iuris, persoana sui iuris) si caz in care personalitatea nu este afectata (cazul adoptiunii : fiul are o noua patria potestas, dar nu isi schimba capacitatea juridica).

Astfel, traducerea sintagmei “capitis deminutio” inseamna desfiintare, si nu micsorare a personalitatii.

Persoana juridica

Oamenii pot participa la viata juridica, fie in mod individual, ca persoane, fie grupati in anumite colective, care au o capacitate juridica distincta de cea a membrilor lor, asumandu-si drepturi si obligatii distinct de membrii lor si totodata au un patrimoniu propriu, distinct de cele ale membrilor lor.

Cea mai veche persoana juridica este statul roman, care are un patrimoniu propriu, ager publicus, debitori si culege mostenirile vacante.

Dupa modelul statului roman au fost organizate ca persone juridice de drept public si colonii si municipiile.

Alte persoane juridice : societas publicanorum ( societatile de publicani= asociatiile acelora care arendau strangerea impozitelor statului roman).

37

Page 38: Curs Drept Roman Complet

Existau si persoane juridice de drept privat : colegiile, iar spre sfarsitul Republicii numarul persoanelor juridice de drept privat a crescut, multe dintre ele actionand intr-o maniera oculta in scopuri politice. Pentru acest motiv, Caesar a desfiintat toate persoanele juridice de drept privat, cu exceptia acelora care fusesera constituite intr-o epoca foarte veche, iar imparatul Augustus mergand pe aceeasi linie, a stabilit ca nicio persoana juridica nu se poate constitui fara acordul Senatului Romei.

Institutiile de ocrotire a incapabililor de fapt

1. TUTELA

Tutela este o institutie juridica destinata ocrotirii incapabililor de fapt, loviti de incapacitati naturale sau firesti, potrivit conceptiei romane.

La origine, nu a fost constituita cu aceeasi functie, ci a fost creata in vederea ocrotirii intereselor patrimoniale ale agnatilor incapabililor, care erau si prezumtivi mostenitori si care ar fi fost afectati de diminuarea patrimoniului incapabilului prin actele pe care acestea le-ar fi savarsit cu privire la bunurile sale.

Incapabilul de fapt este persoana care are capacitate, personalitate, insa nu are discernamant.

La origine, agnatii veneau la tutela in ordinea in care veneau la mostenire, chiar daca la randul lor erau incapabili si trebuia sa fie pusi sub tutela sau curatela. Incapabilul care nu avea agnat, nu avea nici tutore, pentru ca nu existau prezumtivi mostenitori, ale caror interese patrimoniale sa fie afectate prin actele savarsite de incapabil.

Abea la sfarsitul sec II i.Hr., tutela devine o institutie destinata a ocroti realmente interesele incapabililor de fapt, intrucat printr-o lex Atilia se creeaza tutela dativa, acordata de pretor pentru copilul care nu are agnat si nici nu i s-a desemnat un tutore.

Aceasta linie de evolutie a functiilor tutelei poate fi decelata dintr-o celebra definitie data tutelei de Servius Sulpicius : “tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit “ (tutela este o forta sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela care din cauza varstei nu se poate apara singur).

Prima parte a definitiei corespunde epocii vechi, in care tutela era privita ca o forta sau o putere, iar cea de-a doua corespunde unei epoci mai recente, in care tutela devenise un instrument de protejare a intereselor incapabililor de fapt.

Clasificarea tutelei : se face dupa :

1. persoanele puse sub protectie si este de 2 feluri : a. tutela impuberului sui iuris (impuberul care nu se afla sub puterea parinteasca este pus sub tutela

pana la implinirea varstei de 14 ani )b. tutela femeii sui iuris. Fiind considerate obstaculate intelectual, femeile erau puse sub tutela

permanenta a agnatului.

38

Page 39: Curs Drept Roman Complet

De-a lungul timpului, Octavian Augustus a creat “ius liberorum” (dreptul copiilor), adica ingenua cu 3 copii si dezrobita cu 4 copii au fost scoase de sub tutela.

Printr-o consitutie data in anul 410, ius liberorum a fost generalizat, ceea ce echivaleaza cu desfiintarea tutelei pentru toate femeile.

2. modelul de deferire a tutelei, este de 3 feluri :a. legala sau legitima ( se defera agnatilor incapabililor, potrivit “Legii celor XII table”b. testamentara (era instituita prin testament de catre pater familias pentru eventualitatea ca ar

deceda inainte ca fiul de familie sa fi ajuns la varsta pubertatii) c. dativa (se acorda de catre preot potrivit legii Atilia incapabililului care nu are agnati si nu i s-a

desemnat un tutore prin testament).

Procedee de administrare a tutelei

1. Negotiorum gestio (procedeu de administrare a tutelei pt impuberul care este infans , adica nu a implinit varsta de 7 ani si nu se poate exprima). Actele juridice sunt incheiate de tutore proprie nomine : el devine proprietar, creditor sau debitor dupa caz prin efectul actelor juridice pe care le incheie cu privire la bunurile copilului prin incalcarea principiului “Nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet ” (nimeni nu poate transmite mai mult decat are el insusi) , insa la finele tutelei are loc o reglare de conturi intre tutore si pupil.

2. Auctoritatis interpositio. Se utiliza pentru tutela impuberului mai mare de 7 ani si pentru tutela femeii sui iuris. In aceast caz, cel aflat sub tutela incheie singur acte juridice cu acordul tutorelui, fiind asistat de tutore, cu scopul de a-i completa pesonalitatea.

2.CURATELA

Curatela asigura ocrotirea incapabililor de fapt, loviti de incapacitate nefiresti, accidentale.

Cele mai importante sunt :

-curatela nebunului (furiosus)

-curatela prodigului (risipitorul)

-curatela minorului de 25 ani, introdusa prin lex Plaetoria

Dupa modul de deferire , curatela era legitima si dativa.

Se administreaza doar prin negotiorum gestio potrivit legii sau de catre pretor.

! Nu exista curatela testamentara :”curator testamento non datur”.

39

Page 40: Curs Drept Roman Complet

40