PERSOANA JURIDICĂ

Pe lângă conceptul de persoană fizică, romanii au cunoscut i conceptul de persoană juridică.șPrin persoana juridică, jurisconsul ii romani în elegeau o colectivitate care are patrimoniu ț țpropriu, dobânde te drepturi i î i asumă datorii distincte de membrii care o formează.ș ș șÎn textele romane, persoana juridică era desemnată prin termenii universitas i ș corpora.

Cea mai veche persoană juridică a fost chiar statul roman, întrucât statul avea un patrimoniu, avea debitori, putea veni la succesiune, iar după modelul statului roman, s-au organizat coloniile i municipiileș din Italia i din provincie.ș

Persoanele juridice de drept privat erau simple asocia ii care se formau prin conven ia păr ilor ț ț ți erau de numite ș collegia (spre exemplu, collegia fabrorum).

După Teodosiu cel Mare, când cre tinismul a devenit religie de statș , biserica a devenit i ea persoană șjuridică. Însă, persoanele de drept privat au început să se implice în via a politică, de aceea Caesar a țdesfiin at persoanele juridice de drept privat, cu excep ia acelora care dăinuiau din epoca foarte veche. ț țOctavian Augustus a cond ionat dobândirea personalită ii juridice de aprobarea expresă a senatului ț țprovinciei.

Romanii au creat unele procedee juridice în vederea protejării incapabililor de fapt.Erau denumi i ț incapabili de fapt aceia care erau subiecte de drept, aveau personalitate, dar nu aveau reprezentarea consecin elor faptelor lorț .

Cauzele care făceau imposibilă această reprezentare erau denumite incapacită iț , care erau de două feluri: incapacită i fire ti ț ș

incapacită i accidentale. țSpre exemplu, romanii considerau că este natural ca un copil să nu aibă reprezentarea consecin elor țfaptelor sale, dar nu este normal ca un om să fie nebun.

În orice caz, cei lovi i de incapacită i fire tiț ț ș erau pu i sub ș protec ie juridică prin intermediul țtutelei, iar cei lovi i de incapacită i nefire tiț ț ș erau proteja i prin ț curatelă.

TUTELA

Multă vreme, tutela a fost în realitate un procedeu juridic prin care erau protejate interesele agna ilor în calitatea lor de mo tenitori prezumtiviț ș , dovadă că, potrivit Legii celor XII Table, agna ii țveneau la tutelă în ordinea în care veneau la succesiune, ceea ce înseamnă că devenea tutore cel mai apropiat agnat, întrucât el era succesorul.

Mai mult decât atât, dacă incapabilul de fapt nu avea agna i, nu era pus sub tutelă până când, în țsecolul 2 î.H., s-a dat legea Atilia prin care pretorul era obligat să-i desemneze un tutore incapabilului de fapt care nu avea agna iț . Din acel moment, tutela a devenit un adevărat procedeu juridic prin care erau protejate interesele incapabilului de fapt.

De altminteri, această evolu ie a func iilor tuteleiț ț este oglindită i în defini ia marelui ș țjurisconsult Servius Sulpicius, conform căreia vis ac potestas in capitelibero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se deferende nequit (tutela este o for ă i o putere asupra unei persoane libere pentru ț șa-l proteja pe acela care, datorită vârstei fragede nu se poate apăra singur).

Această defini ieț este alcătuită din două păr iț care sunt contradictorii, întrucât prin prima parte a defini iei se afirmă că tutela este o for ă i o putere în interesul agna ilorț ț ș ț , iar în partea a doua a defini iei țse afirmă contrariul i anume, că tutela a fost creată pentru a-i proteja pe nevârstniciș .Această defini ie contradictorie oglinde te fidel evolu ia func iei tutelei, întrucât prima parte a defini iei ț ș ț ț țoglinde te ș vechea concep ieț , conform căreia tutela este o for ă i o putere, iar partea a doua a defini iei ț ș țoglinde te ș concep ia evoluatăț , conform căreia tutela a fost creată în vederea protejării nevârstnicului.

În func ie de ț persoanele care erau puse sub protec ie juridicăț , tutela este de două feluri: tutela impuberului sui iuris tutela femeii sui iuris

Prin urmare, impuberul, dacă era persoană sui iuris trebuia să fie pus sub tutelă după cum trebuia să fie pusă sub tutelă i femeia sui iuris, indiferent de vârsta ei.ș

În urma unor reforme, în anul 410 d.H., tutela femeii sui iuris a fost desfiin atăț , iar în func ie de țmodul în care era deferită, tutela cuno tea trei forme distincteș :

1. tutela legitimă - era deferită conform Legii celor XII Table celor mai apropia i agna i.ț ț2. tutela testamentară - era deferită printr-o clauză inclusă în testament.3. tutela dativă - era deferită de pretor în conformitate cu legea Atilia a celui incapabil de fapt, care

nu avea agna i.ț

La romani, tutela era administrată prin două procedee: negotiorum gestio auctoritatis interpositio

Negotiorum gestio înseamnă gestiune de afaceri i se aplica în vederea administrării bunurilor șlui infans i se numea infans copilul care nu se putea exprima corect.șÎn acest caz, toate actele de administrare erau încheiate de tutore în nume propriu, inclusiv actele prin care se transmitea dreptul de proprietate asupra bunurilor lui infans, încălcându-se astfel

principiul conform căruia nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are însu i).ș

Auctoritate interpositio se aplica în vederea administrării bunurilor copilului mai mare 7 ani, care se putea exprima corect, precum i în cazul femeii.șÎn acest caz, actele de administrare erau încheiate chiar de incapabili, dar în prezen a tutoreluiț , prezen ă care nu avea semnifica ia ratificării acelor acte, ci semnifica ia completării capacită ii ț ț ț țincapabilului de fapt.

BUNURILE

Clasificarea bunurilor

În zilele noastre, conceptul de bunuri desemnează acele lucruri care sunt susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate sau acele lucruri care pot fi stăpânite cu titlu de proprietate.

A adar, în dreptul modern, ș bunurile sunt definite ca o specie a lucrurilor sau ca o categorie de lucruri, distinc ie care se oglinde te i pe plan terminologic în cuvintele lucruri i bunuri.ț ș ș ș

Romanii desemnau i lucrurile i bunurile prin acela i cuvântș ș ș , prin cuvântul res, iar consecin a aț fost că în dreptul roman clasificarea bunurilor este inclusă în clasificarea lucrurilor, dovadă că în institutele lui Gaius i în ș institutele lui Justinian, clasificarea fundamentală a lucrurilor este în

res in patrimonio (lucruri patrimoniale)res extra patrimonium (lucruri nepatrimoniale)

Erau considerate res in patrimonio acele lucruri care puteau fi stăpânite cu titlu de proprietate iș pe care noi le denumim bunuri.

Res extra patrimonium sunt lucrurile care nu pot fi stăpânite cu titlu de proprietate, fie prin natura lor (cerul, marea), fie prin destina ia lorț (drumurile publice).

La rândul lor, res in patrimonio puteau fi clasificate după mai multe criterii.

- Cea mai veche este clasificarea în res mancipi i ș res nec mancipi. Această clasificare este men ionată în Legea celor XII Table i s-a făcut ț ș în func ie de valoarea ț

economică a lucrurilor.În acest sens, Gaius spune că res mancipi sunt pretiosiores, adică mai valoroase, din punct de vedere economic, pe când res nec mancipi sunt mai pu in valoroaseț .

- Men ionăm clasificarea în ț res corporales (lucruri corporale) i ș res incorporales (lucruri incorporale).Erau denumite corporale acele lucruri care aveau o formă materială, iar lucruri incorporale erau

drepturile patrimoniale, drepturi care se clasifică în drepturi reale i ș drepturi personale (de crean ă).ț

Drepturile reale se stabilesc în raportul juridic dintre o persoană determinată i to i ceilal i ș ț țmembri ai societă iiț i de aceea ele sunt opozabile erga omnes.ș

Drepturile personale izvorăsc din raporturi juridice determinate, denumite creditor i șdebitor i sunt opozabile numai fa ă de debitori.ș ț

La romani, dreptul de proprietate era considerat lucru corporal, întrucât vechii romani confundau dreptul de proprietate cu obiectul său, confuzie care se oglindea i pe plan terminologic, căci șromanii nu spuneau ,, am un drept de proprietate asupra acestui lucru” .

- Romanii aveau i reprezentarea distinc iei dintre ș ț res mobiles i ș res soli, adică lucruri mobile i șlucruri imobile.

Această clasificare nu apare expres în textele juridice romane, dar se deduce din func ionarea țmecanismelor institu iilor juridice, în sensul că ț mecanismele juridice romane func ionau diferit după țcum se aplicau unor lucruri mobile sau unor lucruri imobile.

- Foarte importantă este clasificarea în genera i ș species, sau lucruri de gen i lucruri individual șdeterminate.

Lucrurile de gen se identifică prin trăsături care sunt proprii categoriei din care fac parte. Spre exemplu, sunt lucruri de gen: un sclav, un teren, o vită oarecare.

Lucrurile individual determinate se identifică prin trăsături care sunt proprii numai lor. Spre exemplu: sclavul Filip.

Această clasificare nu decurge din natura lucrurilor, ci decurge din conven ia păr ilorț ț , adică păr ile sunt acelea care ț stabilesc dacă debitorul trebuie să transmită un lucru de gen sau un lucru individiual determinat.Această clasificare are importan ă în materia riscurilor, deoareceț :- Dacă debitorul se obligă să transmită un lucru de gen, iar acel lucru piere fără vina debitorului,

acel debitor nu va fi exonerat de răspundere pentru neexecutarea obliga iei, pentru că ț genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier), adică pot fi înlocuite cu alte lucruri din acea i categorie.ș

- Dacă debitorul se obligă să transmită un lucru determinat i piere fără vina debitorului, șdebitorul va fi exonerat de răspundere.

La romani, lucrurile puteau fi stăpânite cu trei titluri juridice: posesiunea, deten iuneaț i ș proprietatea.

I. Posesiunea

FORMAREA CONCEPTULUI DE POSESIUNE

Possessio (posesiunea) este o stare de fapt, ocrotită de drept.Romanii spuneau că posesiunea este o stare de fapt, ocrotită de drept, prin interdicetele posesorului. (posesiunea este o stare de fapt i nu este un drept).ș

Conceptul de posesiune a apărut în legătură cu exploatarea lui ager publicus, iar statul roman concesiona anumite suprafe e din ager publicus patricienilor în vederea folosin ei.ț țIni ial, statul concesiona patricienilor atât pământ cât puteau munci cu for a de muncă din familia lor.ț țCu timpul însă, anumi i patricieni primeau spre folosin ă sute sau chiar mii de iugăre de pământ i ț ț șîntrucât nu le puteau cultiva cu for a de muncă din familia lor, le subconcedau clien ilor lor.ț țDin acel moment, s-a pus problema definirii raporturilor dintre stat i patricieniș , pe de-o parte, iar pe de altă parte, dintre patricieni i clien ii lorș ț .

Rela iile dintre stat i patricieniț ș , întrucât statul, în calitatea sa de proprietar putea revoca oricând folosin a acordată patricienilor ț i rela iile dintre patricieni i clien iș ț ș ț erau clare, întrucât, în epoca foarte veche, patronii aveau drept de via ă i de moarte asupra clien ilor lorț ș ț , încât clien ii nu puteau refuza să țpărăsească terenul la cererea patronului.Cu timpul însă, dependen a clientului fa ă de patricieni a slăbitț ț i astfel, în mod frecvent, clien ii refuzau ș țsă părăsească terenurile subconcedate la cererea patronului lor,încât au apărut o serie de conflicte între patricieni i clien ii lor.ș ț

De aceea, pretorul a intervenit i ș a creat intedictul de precario, prin care clientul putea fi constrâns prin for a publică să părăsească terenul subconcedat la cererea patronuluiț .Din acel moment, stăpânirea exercitată de patricieni asupra pământurilor statului a încetat să fie o simplă stare de fapt i s-a transformat într-o stare de fapt, ocrotită de drept, prin interdictul de precario, șdobândind un con inut juridic abstractț .

A adar, ș primul caz de posesiune din istoria dreptului este stăpânirea de fapt, exercitată de patricieni asupra pământurilor statului, stăpânire de fapt, ocrotită juridice te prin interdictul de precario.ș

Cu timpul, posesiunea s-a generalizat în sensul că toate lucrurile patrimoniale au devenit susceptibile de posesiune.

ELEMENTELE POSESIUNII

Posesiunea presupune întrunirea a două elemente: animus i ș corpus.

Animus constă în inten ia persoanei de a stăpâni lucrul pentru sineț , întrucât posesorul se comport fa ă de lucru ca un adevărat proprieta.ț

Corpus constă în totalitatea faptelor materiale prin care se exercită stăpânirea fizică asupra unui lucru.

În dreptul roman, posesiunea a fost cercetată de jurisconsul i în strânsă legătură cu proprietateaț , deoarece to i proprietarii sunt posesoriț , de i nu to i posesorii sunt proprietari.ș ț

Prin protec ia juridică a posesiunii se asigură i protec ia proprietă ii, de vreme ce ț ș ț ț posesiunea produce acelea i efecte juridiceș i atunci când posesorul este proprietar i atunci când nu este proprietar.ș ș

CATEGORII DE POSESIUNERomanii au cunoscut patru feluri de posesiuni:

1. Possessio ad interdicta - acea posesiune care dă dreptul la protec ie juridică prin interdictele țposesorilor.

2. Possessio ad usucapionem - posesiunea care poate duce la dobândirea proprietă ii, dacă pe țlângă posesiune sunt întrunite i celelalte condi ii necesare uzucapiunii.ș ț

3. Possessio iniusta (viciosa) - posesiune vicioasă care nu se bucură de protec ie juridică, iar viciileț posesiunii sunt violen a, precaritatea i clandestinitatea.ț șPrin urmare, nu se bucură de protec ie juridică acela care intră în stăpânirea lucrurilor prin țmijloace violente, acela care stăpâne te un lucru cu titlu precar,ceea ce înseamnă că trebuie să-l șrestituie la cererea proprietarului, precum i acela care stăpâne te un lucru în mod clandestin, ș șadică pe ascuns, fără tirea proprietaruluiș

4. Possessio iuris - este posesiunea de drept sau posesiunea unui drept patrimonial, deoarece pornind de la anumite analogii, romanii au spsus că i drepturile patrimoniale sunt susceptibile deș posesiune, iar posesia acelor drepturi a fost denumită iuris posesio.

EFECTELE POSESIUNII

Prin urmare, posesiunea generează i anumite ș efecte:1) Posesorul are perspectiva de a deveni proprietar 2) Posesorul se bucură de protec ie juridică prin ț interdictele posesorii 3) La procesul în revendicare, posesorul are întotdeauna calitatea de pârât care îl avantajează,

deoarece el se apară fa ă de preten iile reclamantului spunând ț ț ,,posed pentru că posed. Dacă tu reclamant vrei să mă deposedezi de lucru fă dovada că e ti proprietar.”ș

Prin urmare, posesorul poate fi deposedat de lucru numai de către acela care face dovada în fa a judecătorului că este proprietarț i astfel, s-a asigurat ordinea socială în domeniul privat, căci în șafara protec iei posesiunii, există numai două varianteț : fie să se instaureze o despo ie de tip orientalț , fie să se instaureze anarhia, iar pilonul principal al ordinii sociale romane l-a constituit protec ia juridică ța posesiunii.

La romani, posesiunea era protejată prin interdictele posesorii, care erau de 2 feluri:

INTERDICTE RECUPERANDAE POSSESSIONIS CAUSAINTERDICTE RETINENDAE POSSESSIONIS CAUSA

INTERDICTELE RECUPERANDAE POSSESSIONIS CAUSA erau date de pretor în vederea redobândirii unei posesiuni pierdute i la rândul lor, erau de 3 feluriș : interdicte unde vi

interdicte de precariointerdicte de clandestina possessione.

Interdictele unde vi îmbrăcau 2 forme: interdicte unde vi armata: erau date de pretor împotriva aceluia care intrase în posesia lucrului

prin violen a armatăț . interdicte unde vi cottidiana: erau date împotriva aceluia care a intrat în posesia lucrului prin

violen ă obi nuită, cotidiană.ț ș

Interdictele de precario se dădeau împotriva aceluia care stăpânea un lucru cu titlu precar. Stăpâne te șun lucru cu titlu precar acela care trebuie să îl restituie la cerere.

Interdictele de clandestina possessione se dădeau împotriva aceluia care stăpânea un lucru pe ascuns.

INTERDICTELE RETINENDAE POSSESSIONIS CAUSA erau date în vederea păstrării unei posesiuni existente i erau în număr de douăș : interdictul utrubi (care din doi)

interdictul uti possidetis (după cum poseda i)ț

Interdictul utrubi era dat în materie mobiliară, adică în vederea solu ionării unor litigii cu privireț la posesia lucrurilor mobile.Interdictul utrubi se dădea aceluia care făcea dovada că a stăpânit lucrul un interval de timp mai mare în anul anterior eliberării interdictului.

Interdictul uti possidetis era dat în materie imobiliară aceluia care stăpânea lucrul în momentul eliberării interdictului.

Aceste solu ii nu au nicio logică juridică i nici nu trebuie să aibă, deoarece prin interdictele ț șposesorii, litigiile cu privire la posesiune nu se solu ionează definitiv, ci numai temporarț , pe moment, pentru pacificarea lucrurilor, până când pretorul are timpul necesar pentru a organiza procesul în revendicare, ocazie cu care se stabile te cine este proprietarul i totodată, se stabile te de data aceasta ș ș șdefinitiv i cine este posesorul .ș

II. Deten iuneaț

i deten iunea, ca i posesiunea, presupune întrunirea a două elementeȘ ț ș : animus i ș corpus.

Corpus al deten iunii este identic cu corpus al posesiunii i constă în totalitatea faptelor materiale ț șprin care se exercită stăpânirea asupra unui lucru.

Animus la deten iune constă în inten ia persoanei de a stăpâni lucrul nu pentru sine, ci pentru ț țaltul, ceea ce înseamnă că detentorul nu se comportă fa ă de lucru ca un proprietarț , ci inten ioneză țsă-l restituie, fie la termen, fie la cerere, astfel încât spre deosebire de posesor, detentorul nu poate deveni proprietar prin uzucapiune.

Acest titlu juridic a fost creat de romani pentru a se putea realiza o serie de opera iuni juridice țcum ar fi: împrumutul în vederea folosin ei, închirierea unei case, arendarea unui teren sau păstrarea țunui lucru.

Aceste opera iuni juridice nu se pot realiza dacă lucrul se transmite cu titlu de posesiune.ț

Deten iunea este de 2 feluriț : a) deten iunea obi nuităț ș - detentorul trebuie să restituie lucrul la termenul stabilit. (Spre

exemplu, chiria ul trebuia să părăsească locuin a la 5 ani după încheierea contractului de ș țloca iune.)ț

b) deten iunea precarăț - detentorul trebuie să restituie lucrul la cerere. (Spre exemplu, depozitarul lucrului trebuie să restituie lucrul la cererea deponentului.)

Această distinc ie terminologicăț este foarte importantă, deoarece ea oglinde te categorii juridiceș distincte, iar în lipsa acestei distinc ii terminologice s-ar crea confuzii, complica ii i inechită i.ț ț ș ț

III. Proprietatea

DREPTUL DE PROPRIETATE

În epoca modernă, conceptul de proprietate este utilizat cu 2 sensuri: Proprietatea în sens economic Proprietatea în sens juridic

Proprietatea în sens juridic se studiază la disciplinele juridice. În terminologia noastră, proprietatea în sens juridic este denumită drept de proprietate.Dreptul de proprietate are i el 2 sensuriș :- Drept de proprietate în sens subiectiv- Drept de proprietate în sens obiectiv

Dreptul de proprietate în sens subiectiv constă în aptitudinea persoanei de a stăpâni un lucru prin putere proprie i în interes propriu.ș

Dreptul de proprietate în sens obiectiv constă în totalitatea normelor juridice care reglementează stăpânirea lucrurilor de către persoane.Toate aceste norme juridice sunt denumite i ș institu ia juridică a proprietă iiț ț .

Distinc iaț dintre dreptul de proprietate în sens subiectiv i ș dreptul de proprietate în sens obiectiv nu este mecanică, are caracter didactic, pentru că în realitate, con inutul juridic al dreptului de țproprietate în sens subiectiv este definit de normele juridice care formează dreptul de proprietate în sens obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate în sens obiectiv este acela care define te dreptul de șproprietate în sens subiectiv.

A adar, potrivit normelor juridice care formează dreptul de proprietate în sens obiectiv, titularul șdreptului de proprietate în sens subiectiv exercită trei atribute pe care le denumim atributele dreptului de proprietate.

Cele 3 atribute ale dreptului de proprietate sunt: ius utendi, ius fruendi, ius abutendi.

IUS UTENDI înseamnă dreptul de a folosi lucrul.IUS FRUENDI înseamnă dreptul de a culege fructele lucrului.IUS ABUTENDI înseamnă dreptul de a dispune de lucru.

În unele texte juridice, dreptul de a dispune (de dispozi ie) mai este denumit i ț ș IUS DISPONENDI sau IUS DISTRAHENDI.

A adar, ș acela care exercită asupra unui lucru ius utendi, ius fruendi i ius abutendi areș calitatea de proprietar.

La romani, proprietatea a cunoscut o evolu ie îndelugată ce a îmbrăcat forme diverse. ț

Astfel, în epoca prestatală, romanii au cunoscut formele primitive de proprietate.

În epoca veche, au fost sanc ionate ț proprietatea colectivă a statului i proprietatea quiritară.ș

În epoca clasică, la proprietatea quiritară, se adaugă proprietatea pretoriană, proprietatea provincială i șproprietatea peregrină.

În epoca postclasică asistăm la un proces de unificare a proprietă iiț care s-a desăvâr it în vremea șîmpăratului Justinian, când a fost consacrată o formă de proprietate unică, denumită dominium.

FORMELE PRIMITIVE DE PROPRIETATE (epoca prestatală)

- Proprietatea colectivă a gin iiț- Proprietatea familială

PROPRIETATEA COLECTIVĂ A GIN IIȚ este men ionată de vechii autori latini i greci i pe de altă ț ș șparte, ea a lăsat urme puternice asupra unor institu ii juridice de mai târziu. ț

Astfel, marele enciclopesdist Varro spune că la fondarea cetă ii, regele Romulus ar fi împăr it ț țpământul Romei în 3 loturi între cele 3 triburi fondatoare, iar grecul Dionis din Halicarnas spune că regele Romulus ar fi împăr it solul roman în 30 de loturi între cele 30 de curii.ț

În aparen ă, textele se contrazic, dar în realitate, ele se sus in reciproc, devreme ce ambele se referă ț țla proprietatea colectivă.

Această formă de proprietate a lăsat i urme asupra unor ș institu ii juridiceț . Spre exemplu:

a. mancipa iuneaț , modul originar de transmitere a proprietă ii presupunea respectarea unor țcondi ii de formă între care i aducerea lucrurilor în fa a martorilor, condi ie care poate fi ț ș ț țrespectată numai în cazul lucrurilor mobile.

b. De asemenea, forma originară a ac iunii în revendicare este legisac iunea ț ț sacramentum in rem, care presupune aducerea obiectului litigios în fa a magistratului, condi ie care se poate aplica ț țnumai la lucruri mobile.

PROPRIETATEA FAMILIALĂ este men ionată de vechii autori, potrivit cărora regele Romulus ar fi țatribuit fiecărei familii 2 iugăre de pământ, având destina ia de loc de casă i de grădină.ț șÎnsă, denumirea de proprietate familială este conven ionalăț , căci romanii desemnau cele 2 iugăre de pământ prin cuvântul heredium.

Această formă de proprietate prezintă anumite CARACTERE :

1. Are un caracter inalienabil, nu putea fi înstrăinată de vreme ce mancipa iunea, modul țoriginar de transmitere a proprietă ii nu se aplica la bunurile imobile.ț

2. Are un caracter indivizibil, în sensul că la moartea lui pater familias, fiii de familie dobândeau cele 2 iugăre de pământ în indiviziune. Abia mai târziu, prin Legea celor XII Table s-a creat o ac iune specială, denumită ț actio familiae herciscundae (ac iunea de ie ire din indiviziune), prin care fiii de familie puteau ob ine ie irea ț ș ț șdin indiviziune.

3. Are un caracter de coproprietar, întrucât la moartea lui pater familias, fiii de familie dobândeau un lucru pe care îl stăpâniseră i înainte de moartea lui pater familias împreună cu șel i de aceea, Paul spunea că în cazul proprietă ii familiale ne aflăm mai degrabă în fa a ș ț țcontinuării unei proprietă ii preexistente decât în fa a unei mo teniri propriu-zise. ț ț ș

PROPRIETATEA COLECTIVĂ I PROPRIETATEA QUIRITARĂ (epoca veche)Ș

În epoca veche au fost sanc ionate ț proprietatea colectivă a statului i ș proprietatea quiritară.

PROPRIETATEA COLECTIVĂ a statului purta asupra pământurilor cucerite de la du maniș care treceau în proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus precum i ș servii publici, aceia care aveau o anumită cultură (greci, sirieni, egipteni) i treceau în proprietatea statului în șcalitatea de func ionari inferiori.ț

PROPRIETATEA QUIRITARĂ este prima formă a proprietă ii privateț cunoscută de romani. Ea mai este denumită i ș proprietate civilă, întrucât poate fi exercitată numai de cetă enii romaniț , dar

i denumirea de proprietate quiritară este conven ională, căci romanii o desemnau printr-o ș țperifrază spunând dominium ex iure quiritium (stăpânire în conformitate cu dreptul cetă enilor țromani) i întrucât această formă de proprietate a apărut încă din epoca foarte veche, ș exercitarea ei presupunea respectarea unor condi ii de formăț .

În dreptul roman evoluat, proprietatea putea fi exercitată de orice persoană purta asupra oricăruui lucru patrimonial i putea fi transmisă printr-o simplă manifestare de voin ă, pe când ș țproprietatea quiritară prezintă unele CARACTERE SPECIFICE:

1) În primul rând, ea are un caracter exclusiv, în virtutea căruia proprietatea quiritară:- poate fi exercitată numai de cetă enii romaniț- poate purta numai asupra unor lucruri romane- poate fi transmisă numai prin acte de drept civil - poate fi urmărită în justi ie numai prin ac iuni civile.ț ț

2) Ea are un caracter absolut, ceea ce înseamnă că proprietarul quiritar putea să exercite, fără vreo îngrădire, ius utendi, ius fruendi i ius abutendi, având inclusiv dreptul de a distruge lucrul.ș

3) Are un caracter perpetuu, în sensul că ea nu se stinge prin exercitare i nu poate fi revocată, spre șdeosebire de drepturile personale sau de crean ă care sunt prin excelen ă temporare, în sensul că ț țele se sting prin exercitare.Cu alte cuvinte, în momentul exercitării lor, drepturile de crean ă se stingț . Spre exemplu, dreptul vânzătorului asupra pre ului nu este perpetuu, el se stinge în momentul în care îl încasează.țDreptul de proprietate nu numai că nu se stinge prin exercitare, ci dimpotrivă, se consolidează. De aceea, romanii spuneau proprietas ad tempus constitui non potest (nu există proprietate până la un anumit termen, căci ea există pentru totdeauna.)

PROPRIETATEA PROVINCIALĂ, PRETORIANĂ I PEREGRINĂ (epoca clasică)Ș

În epoca clasică s-au sanc ionat i alte forme de proprietate între care au fost sanc ionateț ș ț : proprietatea provincială, proprietatea pretoriană, proprietatea peregrină.

PROPRIETATEA PROVINCIALĂ a apărut în legătură cu exploatarea lui ager publicus din provincii. Întrucât solul provincial se afla în proprietatea statului roman, iar statul era interesat ca acele terenuri să fie cultivate i de aceea, le atribuia spre folosin ă locuitorilor din provincii în schimbul unui impozit ș țanual, denumit stipendium sau tributum.

Însă, a a-zisa folosin ă prezenta, în realitate, trăsăturile unui veritabil ș ț drept real, de vreme ce provincialii puteau vinde, dona, mo teni, acele terenuri i le puteau urmări în justi ie printr-o ș ș ț ac iune țreală elaborată după modelul ac iunii în revendicare. ț

i denumirea de proprietate provincială este conven ională, căci Ș ț romanii dispuneau fie possessio , fie usus fructus.

Această formă de proprietate este modelul după care s-a format, în Evul Mediu, proprietatea divizată, căci a a cum statul roman exercita asupra solului provincial o proprietate supremă, iar șprovincialii exercitau o proprietate subordonată, tot a a, în ș Evul Mediu, suveranul exercita o proprietate supremă denumită dominium eminens, iar nobilii exercitau o proprietate subordantă, denumită dominium utile.

PROPRIETATEA PRETORIANĂ

i denumirea de proprietate pretoriană Ș este conven ionalăț , căci romanii desemnau această formă de proprietate prin cuvintele in bonis.

Primul caz de proprietate pretoriană este cel al transmiterii unui lucru mancipi prin tradi iune. țAvem în vedere faptul că în epoca veche, proprietatea asupra lucrurilor mancipi se transmitea prin mancipa iuneț , iar proprietatea asupra lucrurilor nec mancipi se transmitea prin tradi iuneț .

Însă, mancipa iuneaț presupune respectarea unor condi ii de formă complicateț , pe când tradi iuneaț nu presupune respectarea unor condi ii de formăț .

De aceea, în condi iile înfloririi afacerilor, de ra iuni de ordin practice, ț ț romanii au început să transmită lucruri mancipi prin tradi iune.țAtunci când un lucru era transmis prin tradi iuneț , cel care transmitea se numea tradens, iar dobânditorul era denumit accipiens.Dacă tradens era de rea-credin ă, îl chema în justi ie pe accipiens .ț ț

Prin ac iunea în revendicareț se făcea dovada că un lucru mancipi s-a transmis prin tradi iune i ț șcâ tiga procesul, deposedânu-l pe accipiens, cu toate că accipiens fusese de bună-credin ă i plătise pre ul.ș ț ș ț

Fire te, pretorul a considerat că o asemenea solu ie nu este evitabilă, astfel încât acesta putea să o ș țmodifice. De aceea, pretorul a venit în sprijinul lui accipiens prin două mijloace procedurale:

1. exceptio rei venditae et traditae - excep iunea lucrului vândut i transmis ț ș2. actio publiciana- ac iunea publicianăț

- Astfel, dacă accipiens era chemat în justi ieț de către tradens prin ac iunea în revendicare se apăra cu țsucces, opunându-i lui tradens exceptio rei venditae et traditae i câ tiga procesul, rămânând în ș șposesia lucrului.

- Dacă accipiens pierdea posesiunea lucrului, avea la dispozi ie ț ac iunea publicianăț pe care o intenta împotriva posesorului i câ tiga procesul în calitate de uzucapant, deoarece ș ș în formula ac iunii țpubliciene figura fic iuneaț că termenul necesar uzucapiunii s-a îndeplinit i de aceea, accipiens șcâ tiga procesul în calitate de uzucapant i reintra în posesia lucrului.ș ș

Prin urmare, indiferent de calitatea procesuală pe care o avea, accipiens câ tiga întoteauna procesul și rămânea în posesia lucrului, pentru că era de bună-credin ă.ș ț

De aceea jurisconsul ii spuneau că ț proprietatea pretoriană nu era creată prin lege, ci prin utilizarea unor mijloace procedurale.

PROPRIETATEA PEREGRINĂ

Peregrinii erau partenerii de comer ai romanilorț , iar romanii care aveau sim ul afacerilor țerau interesa i ca partenerii lor de comer să aibă bunuri ț ț i de aceea, le-au recunoscut un ș drept distinct de proprietate pe care l-au sanc ionat printr-o ac iune ficticieț ț , căci în formula ac iunii în revendicare se țintroducea fic iunea ț că peregrinul este cetă ean romanț , astfel încât acel peregrin putea intenta i el șac iunea în revendicare.ț

După anul 212 (după edictul lui Caracalla), odată cu generalizarea cetă eniei romaneț , proprietatea peregrină a dispărut.

Pe de altă parte, în epoca postclasică a dispărut criteriul de distinc ie ț între proprietatea quiritară i cea provincialăș , întrucât solul italic a fost supus i el impozitelorș , iar împăratul Justinian a unit proprietatea quiritară cu cea pretoriană, i astfel, ș a luat na tereș o proprietate unică, denumită dominium, caracterizată printr-un grad înalt de subiectivizare, de vreme ce titularul dreptului de proprietate putea dispune de obiectul dreptului său printr-o simplă manifestare de voin ă.ț

DOBÂNDIREA PROPRIETĂ IIȚ

Vechii romani nu au admis ideea de dobândire sau transmitere a proprietă ii, deoarece ț vechiul drept roman a fost un drept al for eiț , al puterii, iar drepturile patrimoniale i institu iile juridice erau ș țconsiderate expresii ale ideii de putere.Or, puterea nu se poate transmite, puterea se creează. Această concep ie a dăinuit până în epoca clasicăț , căci abia în opera lui Ulpian apare ideea de dobândire a proprietă ii.țTotu i, din ș ra iuni de ordin didacticț , noi vom utiliza termenul de dobândire a proprietă ii i pentru epoca ț șveche.Fa ă de aceste precizări, la ț romani proprietatea se dobândea prin ocupa iuneț , mancipa iune, uzucapiune, țin iure cessio,tradi iune, specifica iune i accesiune.ț ț ș

OCUPA IUNEAȚ era, în concep ia jurisconsul ilor romani, modul firesc de dobândire a proprietă iiț ț ț i consta în ș luarea în stăpânire a lucrurilor care nu apar ineau cuiva i care erau denumiteț ș res nullius.

Din această categorie făceau parte res hostiles sau lucrurile dobândite de la du maniș , deoarece, în concep ia romanilor, ț du manii lor nu aveau niciun dreptș , prin urmare, nici dreptul de proprietate, astfel încât, lucrurile lor erau considerate ale nimănui i treceau în proprietatea statului roman, care le șvindea persoanelor fizice prin intermediul questorilor.

Tot prin ocupa iuneț erau dobândite i lucrurile părăsite de proprietarul lorș , care treceau în proprietatea primului venit printr-o prescrip ie achizitivă instantaneeț .

MANCIPA IUNEAȚ a fost, la origine, modul de creare a proprietă ii putere. Mai târziu, ea a fost țconsiderată modul firesc de dobândire a proprietă iiț asupra lucrurilor mancipi.

În realitate, prin mancipa iune se realiza opera iunea juridică a vânzăriiț ț , care este transmiterea unui lucru în schimbul unui pre .țNu trebuie să confundăm opera iunea juridică cu actul juridic prin care ea se realizează, deoarece aceea iț ș opera iune juridică se poate realiza prin diverse acte juridice.țSpre exemplu, la romani, opera ia juridică a vânzării s-a realizat, la origine, prin ț mancipa iuneț , apoi prin 2 stipula iuniț , iar la sfâr itul epocii vechi, prin ș contractul consensual de vânzare.

Mancipa iunea presupune respectarea unorț condi ii de formăț :

1. În primul rând, era necesară prezen a păr ilorț ț . Cel ce transmitea proprietatea era denumit mancipant, iar dobânditorul era denumit accipiens.

2. Apoi, era necesară aducerea lucrului în fa a a cel pu in 5 martoriț ț , cetă eni țromani, de unde rezultă că ini ial puteau fi transmise numai lucruri mobile.ț

3. De asemenea, era necesară prezen a lui ț libripens, un cantaragiu care cântărea metalul preț cu o balan ă de aramă, întrucât la origine, pre ul nu se număra, ci se cântărea, de vreme ce ț țstrăvechea monedă romană consta în bare de aramă care se cântăreau, întrucât asul cântărea 327 g de aramă.

Moneda, în sens modern, a apărut abia în secolul 3. Din acel moment, pre ul s-a numărat. Cu țtoate acestea, romanii nu au renun at la libripensț , dar rolul său s-a schimbat, în sensul că el lovea balan a țde aramă cu o bară de aramă, gest care simboliza că s-a numărat pre ulț .În acest cadru, accipiens pronun a formula solemnă a ț mancipa iuniiț , adică ,,Hunc ego hominem, ex iure quiritium meum esse dio isque mihi emptus esto pretio...hoc aere aeneaque libra” = acest fruct este al meu în conformitate cu dreptul quiritilor i să fie cumpărat cu pre ul de..ș ț . Prin această aramă i prin această balan ă de aramă, ș ț formula solemnă a mancipa iuniiț este compusă din 2 păr iț care sunt contradictorii, deoarece prin prima parte a formulei, accipiens afirmă că este proprietar, pe când prin partea a doua a formulei afirmă contrariul, spune că este cumpărător, iar fizionomia contradictorie a acestei defini ii oglinde te evolu ia concep iei romane cu privire la ț ș ț țdobândirea proprietă ii, căci prima parte a formulei corespunde epocii vechi, în care romanii nu țadmiteau ideea de transmitere a proprietă ii, ci considerau că proprietatea se creează.țPartea a doua a formulei solemne a fost adăugată mai târziu într-o epocă în care romanii au admis ideea de transmitere a proprietă iiț .

După apari ia monedei, în sens modern, ț mancipa iunea a îndeplinit o func ie generalăț ț , în sensul că prin mancipa iune se puteau realiza mai multe opera iuni juridiceț ț , însă ori de câte ori mancipa iunea era utilizată în alt scop decât cel al realizării opera iei juridiceț ț a vânzării nu se plătea un pre realț , ci un pre fictiv, simulat, constând într-un singur banț .

De aceea, asemenea utilizări ale mancipa iunii ț au fost denumite mancipatio numo uno, adică mancipa iune cu un singur banț . Spre exemplu, prin mancipatio numo uno se putea realiza opera iunea țjuridică a dona iuniiț , când se respectau toate condi iile de formă necesare ț mancipa iuniiț , dar nu se plătea un pre realț , ci un pre ficitiv, simulat.ț

Mancipatio numo uno mai era denumită i ș mancipa iune fiduciarăț , pentru că ori de câte ori mancipa iuneaț se utiliza în vederea realizării altei opera iuni decât vânzareaț , păr ile încheiau o țconven ie de bună-credin ăț ț , denumit pact fiduciar, prin care precizau ce scop au urmărit atunci când au recurs la mancipatio numo uno.

UZUCAPIUNEA înseamnă dobâdnirea proprietă ii prin îndelunga folosin ă a lucruluiț ț . De altfel, usus capio înseamnă luarea în stăpânire prin uz în vederea dobândirii proprietă ii.ț

Prin uzucapiune sunt necesare anumite condi ii: ț

Posesiunea Termenul Justa cauză Buna-credin ăț Un lucru susceptibil de a fi uzucapat

- La origine, simpla posesiune nu era suficientă, ci era neceară la folosirea lucrului în conformitate cu destina ia economică pe care o avea.ț

- Temenul era de un an pentru lucrurile mobile i de 2 ani pentru imobile.ș

- Justa cauză era actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea în posesie a lucrului.Spre exemplu, la romani, contractul consensual de vânzare era justă cauză pentru uzucapiune, deoarece vânzătorul se obliga să transmită posesiunea asupra lucrului, astfel încât cumpărătorul devenea posesor, urmând să devină proprietar prin uzucapiune , iar contractul de vânzare era justă cauză pentru uzucapiune.

- Buna-credin ăț constă în convingerea posesorului că a dobândit lucrul de la proprietar sau cel pu in țde la o persoană care avea capacitatea necesară pentru a transmite acel lucru.

- În fine, nu orice lucru putea fi uzucapat. Spre exemplu, nu puteau fi uzucapate lucrurile dobândite prin violen ă.ț

În dreptul roman, uzucapiunea a dobânit 2 func iiț : economică i juridicăș .În virtutea func iei sale ț economice, uzucapiunea asigura transmiterea lucrurilor în conformitate cu

destina ia pe care o aveauț , iar func ia ț juridică a uzucapiunii s-a exercitat în legătură cu proba dreptului de proprietate, întrucât până la sanc ionarea ț uzucapiunii, cel ce intenta ac iunea în revendicare ț trebuia să facă proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor săi, adică trebuia să facă dovada că to i cei careț au stăpânit lucrul înaintea lui au fost proprietarii, probă pe care Cicero o considera ca i imposibilă, însă șdupă apari ia ț uzucapiunii era suficient ca reclamantul să facă dovada că a întrunit toate condi iile țnecesare uzucapiunii pentru a câ tiga procesul în calitate de ș uzucapant i de aceea, ș Cicero spunea usus capio est finis solicitudinis ac periculi litium, adică uzucapiunea este sfâr itul nelini tit i fricii de proceseș ș ș .

In iure cessio este un mod de dobânire a proprietă ii care presupunea organizarea unui proces țfictiv.

Tradi iuneaț (traditio) – vezi jurisdic ia gra ioasăț țA fost la origine modul de dobândire a proprietă ii asupra lucrurilor ț nec mancipi. În dreptul clasic, s-a utilizat i în vederea transmiterii proprietă ii asupra lucrurilor ș ț mancipi, iar în vremea lui Justinian a devenit modul general de dobândire a proprietă ii. țTradi iunea presupune ț întrunirea a 2 condi iiț : remiterea materială a lucrului

justa cauză

Remiterea materială a fost necesară la origine i în cazul imobilelorș . Spre exemplu, dacă se transmitea un teren, remiterea materială consta în parcurgerea hotarelor acelui teren cu pasul, iar dacă se transmitea o casă, remiterea materială consta în vizitarea tuturor încăperilor.

În dreptul clasic, s-au admis unele excep iiț :

o Traditio longa manu- se aplica în cazul transmiterii unui teren când nu mai era necesară parcurgerea hotarelor terenului i era suficient să se indice hotarele acelui teren prin șanumite repere.

o Traditio simbolica – se aplica în cazul transmiterii unei case când nu mai era necesară vizitarea tuturor încăperilor i era suficient să se remită cheile de la casă.ș

o Traditio brevi manu – se aplica atunci când chiria ul cumpăra casa în care locuia ș i se ștransforma din detentor în posesor i după aceea, ș după ce se îndeplineau condi iile țuzucapiunii, în proprietar

o Constitutum possessorium – desemnează cazul în care proprietarul vinde casa i școntinuă să locuiască în ea în calitate de chiriaș, transformându-se din proprietar în detentor.

Iusta causa este actul juridic prin care se explică sensul remiterii materiale a lucrului i era șnecesară întrucât prin tradi iune se transmitea nu numai proprietatea, ci i posesiunea i deten iunea. ț ș ș țOr, din faptul material al remiterii unui lucru era nevoie de un act juridic din care rezulta că remiterea lucrului s-a făcut cu titlu de proprietate, cu titlu de posesiune sau cu titlu de deten iune.țDe exemplu, dacă iusta causa traditionis era contractul de vânzare, înseamnă că remiterea s-a făcut cu titlu de posesiune.

În vremea împăratului Justinian, iusta causa consta în inten ia lui tradens de a transmite lucrul i ț șîn inten ia lui accipiens de a dobândiț , chiar dacă nu exista act juridic.

Specifica iuneaț este un mod de dobândire a proprietă ii asupra lucrului confec ionat din ț țmaterialul altuia. În acest caz, se pune întrebarea cine este proprietarul lucrului nou creat. Proprietarul materiei sau cel care l-a confec ionat, care se nume te specificator? ț șÎntrucât solu ia a fost controversatăț , s-a dat o solu ie de compromis ț i s-a stabilit că atunci când șlucrul nou creat poate fi readus la starea ini ială să apar ină proprietarului materieiț ț , iar dacă lucrul nou creat nu mai poate fi readus la straea ini ială, să apar ină specificatoruluiț ț . Indiferent de solu ie se plătesc despăgubiri, fie pentru muncă, fie pentru materieț .

Accesiunea este un mod de dobândire a proprietă iiț prin absorbirea juridică a lucrului accesor de către lucrul principal i se nume te principal lucrul care î i păstrează identitatea după ce se une te cu unș ș ș ș alt lucru. Spre exemplu, dacă se unesc un inel cu o piatră pre ioasă, inelul cu piată pre ioasă va apar ine ț ț țproprietarul inelului, de i piatra pre ioasă este mai valoroasă. ș ț

La romani, accesiunea este de 3 feluri: Accesiune prin unirea a 2 lucruri mobile. Accesiune prin unirea unui lucru imobil cu lucruri mobile. Spre exemplu, dacă

proprietarul unui teren construie te o casă pe terenul său, cu materialele de șconstruc ie ale altuia, casa va apar ine proprietarului terenului accesiunii.ț ț

Accesiune prin unirea a două lucruri imobile. Este cazul aluviunilor care apar in țproprietarului fondului riveran.