Drept Roman

90
1 GABRIELA LUPSAN COSMIN DARIESCU D R E P T R O M A N (NOTE DE CURS) 2003

description

Drept Roman

Transcript of Drept Roman

Page 1: Drept Roman

1

GABRIELA LUPSAN COSMIN DARIESCU

D R E P T R O M A N

(NOTE DE CURS)

2003

Page 2: Drept Roman

2

PLANUL CURSULUI

CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Definitia dreptului roman

1.2. Însemnatatea dreptului roman

1.3. Diviziunile dreptului roman 1.4. Periodizarea dreptului roman

CAPITOLUL AL II-LEA. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN 2.1. Definitia izvorului de drept

2.2. Obiceiul juridic 2.3. Legea 2.4. Edictele magistratilor judiciari

2.5. Senatus consultele 2.6. Constitutiile imperiale 2.7. Jurisprudenta

CAPITOLUL AL III-LEA. ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA

3.1. Diviziunea procesului în doua faze: ius si iudicum

3.2. Procesul formular 3.2.1. Formula, actio, iudicium 3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei 3.2.3. Clasificarea actiunilor

3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului

3.3. Procesul extra ordinem 3.3.1. Începuturile procesului extra ordinem 3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem 3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei

CAPITOLUL AL IV. DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM) 4.1. Diviziunea lucrurilor 4.2. Proprietatea privata

4.2.1. Ager gentilicius 4.2.2. Heredium si fundus 4.2.3. Ager publicus

4.3. Proprietatea în epoca clasica

4.3.1. Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate

4.3.2. Proprietatea quiritara

4.3.3. Proprietatea pretoriana

4.3.4. Proprietatea provinciala si cea peregrina

4.4. Apararea proprietatii

4.4.1. Rei vindicatio 4.4.2. Actiunea publiciana

4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian

4.4.4. Actiunea publiciana a posesorului de buna-credinta

4.5. Posesiunea

Page 3: Drept Roman

3

4.5.1. Definitia posesiunii

4.5.2. Elementele posesiunii 4.5.3. Dobîndirea si pierderea posesiunii 4.5.4. Persoanele care au posesiunea 4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea) 4.5.6. Efectele posesiunii 4.5.7. Protectia posesiunii. Interdictele posesorii

4.6. Servitutiile

4.6.1. Definitia servitutiilor

4.6.2. Servitutiile prediale 4.6.3. Servitutiile personale

4.6.4. Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor

4.7. Drepturile reale pretoriene 4.8. Superficia

CAPITOLUL AL V-LEA. OBLIGATIILE (OBLIGATIONES)

5.1. Despre obligatii

5.1.1. Definitia romana a obligatiilor

5.1.2. diviziunea obligatiilor

5.1.3. Izvoarele obligatiilor

5.2. Notiunea romana de contract

5.2.1. Contracte si pacte 5.2.2. Conditiile de validitate a contractelor

5.2.3. Diviziunea contractelor 5.3. Contractele formale

5.3.1. contractele verbale 5.3.2. Contractele litteris 5.3.3. Chirografele si singrafele

5.4. Contractele reale 5.4.1. Definitia contractelor reale

5.4.2. Mutuum 5.4.3. Comodatul 5.4.4. Depozitul 5.4.5. Depozite exceptionale

5.4.6. Gajul 5.4.7. Fiducia

5.5. Contracte consensuale 5.5.1. Vînzarea-cumpararea

5.5.2. Locatiunea

5.5.3. Mandatul 5.5.4. Societatea

5.6. Contractele nenumite 5.6.1. Sanctiunea contractelor nenumite în epoca lui Iustinian

5.6.2. Schimbul 5.6.3. Tranzactia

5.6.4. Precariul 5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu

5.7.1. Îmbogatirea fara justa cauza

5.7.2. Plata nedatoratului 5.7.3. Gestiunea de afaceri

Page 4: Drept Roman

4

5.8. Obligatii nascute din delicte

5.8.1. Delicte publice si delicte private 5.8.2. Razbunarea privata

5.8.3. Poena 5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte

5.8.5. Iniuria 5.8.6. Furtum 5.8.7. Damnum iniuria datum 5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor

5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele savârsite de persoanele în putere

5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal

Page 5: Drept Roman

5

CAPITOLUL I.

NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Definitia dreptului roman

Dreptul roman a fost definit ca sistemul de coeziune sociala în

vigoare între anii 754 î.H. si 565 d.H.1

Într-o alta opinie, dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de

conduita instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem

de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii juridice, aflate într-un

proces continuu de transformare si interconditionare2.

În viziunea noastra, dreptul roman reprezinta ansamblul normelor

de conduita susceptibile de a fi aplicate cu ajutorul fortei de constrângere a

autoritatilor romane. Aceasta definitie tine seama de particularitatea dreptului

roman de a se fi dezvoltat, sub multe aspecte, prin opera jurisprudentilor, chiar

înaintea aparitiei unor reglementari edictate de catre autoritatile statului roman.

1.2. Însemnatatea dreptului roman

“Filosofii si jurisconsultii Romei sunt, înca, învatatorii speciei

umane. Caci, în parte, cu materialul bogat pe care ni l-au transmis, am construit

edificiul legislatiei noastre nationale. Roma a supus Europa cu armele sale; ea a

civilizat-o prin legile sale” (Jean Étienne Marie Portalis, jurist francez , care a trait

între 1746-1807)3;

“Dreptul roman fiind baza tuturor legislatiilor civilizate, el nu trebuie

neglijat, ci din contra, trebuie studiat în toate amanuntele lui, caci este si astazi,

dupa aproape doua mii de ani, calauza cea mai sigura pentru jurisconsult si

1 M.V.Jakota, Drept roman, vol.1, Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, p.5;

2 E.Molcut, D.Oancea, Drept roman, Casa de Editura si Presa “Sansa “ S.R.L., Bucuresti, 1997, p. 5; 3Apud D.Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Bucuresti, Atelierele Grafice Socec&Co, Societate Anonima, 1926, p.5;

Page 6: Drept Roman

6

magistrat.”(Dimitrie Alexandresco,1850-1925, profesor de drept civil la Facultatea

de Drept din Iasi)4;

Într-o alta opinie, dreptul roman prezinta interes pentru ca:

a) A creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul caruia s-au

putut exprima ideile juridice cerute de viata practica;

b) A determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinta a fost ca notiunile

juridice actuale au aparut în marea lor majoritate în cadrul sau, caracterizându-se

prin precizie, claritate si logica stricta;

c) A contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre

transmise lumii moderne;

d) Determina formarea unei educatii juridice atât pentru omul de cultura, cât

si pentru specialistul care se formeaza în stiinta dreptului;

e) Dezvolta simtul juridic practic.5

1.3. Diviziunile dreptului roman

Un renumit jurisprudent roman, pe nume Ulpian, considera ca dreptul roman

are doua compartimente importante:

DREPTUL PUBLIC: ansamblul de norme care reglementeaza organizarea

statului roman, pe de-o parte, iar, pe de-alta, reglementeaza relatiile dintre stat si

persoane particulare.6;

DREPTUL PRIVAT: ansamblul de norme juridice ce reglementeaza relatiile

dintre particulari;

DREPTUL PRIVAT are urmatoarele diviziuni:

IUS CIVILE: ansamblul de norme juridice care reglementeaza, într-o maniera

formalista; relatiile dintre persoane care sunt fie cetateni romani, fie peregrini cu “ius

commercii” (adica cu dreptul de a se folosi de ius civile);

IUS HONORARIUM (FACTUM): Sistemul de reguli complementare lui ius

civile, elaborat de magistratii judiciari, cu ajutorul jurisprudentilor, pentru

reglementarea unor raporturi sociale noi, pe care ius civile nu le luase în

considerare. Se dezvolta dupa votarea Legii Aebutia (150 î.H – finele sec. al II-lea

4 Ibidem, p.5; 5 St. Cocos, Drept roman. Breviar, Editura Fundatiei “România de Mâine”, 2000, p.8;

6 Ibidem, p.9;

Page 7: Drept Roman

7

Î.H). Sediul juridic: edictele magistratilor judiciari, dar mai ales, edictele

pretorilor7;

IUS GENTIUM Ansamblul de norme juridice care reglementeaza

relatiile dintre cetatenii romani si peregrini sau dintre peregrini;

IUS NATURALE: un ansamblu vag si variabil de principii

presupuse conforme cu “ordinea naturala”, cu natura.8 Este comun tuturor

fiintelor de pe pamânt, din cer sau din mare. Într-o alta acceptiune, prin drept

natural se întelege ansamblul de reguli de conduita care sunt respectate de

catre toate popoarele, oriunde si oricând, fiind stabilite, pentru orice fiinta

omeneasca, de catre divinitate.9 Exemple de institutii ale dreptului natural:

uniunea barbatului cu femeia, zamislirea si educarea copiilor etc.

1.4. Periodizarea dreptului roman

În general, majoritatea autorilor, împart dreptul roman în trei epoci, dupa cum

urmeaza:

I. Strvechiul drept roman (754 sau 753 î.H, anul fundarii Romei

pâna la Legea celor XII Table – 450 î.H);

II. Vechiul drept roman (de la Legea celor XII Table pâna în sec. I

Î.H);

III. Dreptul roman clasic (din secolul I d.H pâna la mijlocul secolului

al III-lea d.H).10

Alti autori considera ca periodizarea dreptului roman contine

urmatoarele epoci:

- vechiul drept roman ( din 754 î.H – 27 î.H);

- dreptul clasic ( din 27 î.H – 284 d.H, anul întronarii lui Diocletian);

- dreptul postclasic ( din 284 d.H – 565 d.H, anul mortii împaratului

Iustinian)11.

REZUMAT

Dreptul roman, sistem de coeziune sociala în vigoare între anii 754 î. H. si 565

d. H., a stat la baza crearii si dezvoltarii tuturor sistemelor de drept din lume.

7 M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.67;

8 Ibidem, p.67; 9 St.Cocos, op.cit., p.10; 10 M.V.Jakota, op.cit., vol.1,p.10;

Page 8: Drept Roman

8

Prezentul curs analizeaza cîteva norme si reguli din domeniul dreptului public,

în special organizarea judecatoreasca, accentul fiind pus pe dreptul privat, care

reglementeaza relatiile dintre particulari.

Prezentarea unei reguli sau norme de drept, a unei institutii juridce se face, în

mod istoric, parcurgîndu-se, astfel, epocile dreptului roman, respectiv, stravechiul si

vechiul ius civile, dreptul clasic si dreptul din timpul lui Justinian.

CONCLUZII

Cunoasterea dreptului roman influenteaza formarea unei educatii juridice pentru

viitorul specialist în stiinta dreptului.

TEME DE CONTROL

1. Însemnatatea si actualitatea dreptului roman

2. Diviziunile dreptului roman si ramurile de drept din sistemul de drept

actual

3. Viata si opera legislativa a împaratului Justinian.

11 St. Cocos, op.cit., p.19;

Page 9: Drept Roman

9

CAPITOLUL AL ll-LEA

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

2.1. Notiunea de izvor de drept

Notiunea de izvor de drept are doua sensuri:

♦ Sensul material: conditiile sociale, economice, politice care au

determinat edictarea unor norme juridice;

♦ Sensul formal: caile prin care normele juridice sunt aduse la

cunostinta celor guvernati (Exemplu: Parlamentul foloseste legile ca forma de

exprimare a normelor juridice pe care le adopta, Guvernul foloseste hotarârile

sau ordonantele de urgenta, ministrii folosesc forma instructiunilor pentru a

comunica normele juridice pe care le elaboreaza).

În continuare vom folosi notiunea de izvor de drept doar în sens formal.

Izvoarele formale ale dreptului roman sunt:

Consuetudinea (obiceiul juridic roman);

Legea ;

Edictele magistratilor judiciari;

Senatus consultele;

Constitutiile imperiale;

Jurisprudenta.

Cel mai vechi izvor de drept roman este consuetudinea. Restul izvoarelor s-

au adaugat în cursul evolutiei istorice a societatii romane.

2.2. Obiceiul juridic (consuetudinea, mos maiorum)

Dreptul roman a fost, prin excelenta, un drept consuetudinar12.

De-a lungul timpului s-au facut numeroase încercari de a defini consuetudinea.

Unele definitii antice nu ne multumesc pe deplin, întrucât ele se refera fie la

fundamentul fortei juridice a consuetudinii (Ulpian: “obiceiul se bazeaza pe

12 M.V.Jakota, op.cit., vol.I,p.69

Page 10: Drept Roman

10

consimtamântul tacit al poporului, consacrat printr-un uzaj îndelungat”13), fie folosesc o

terminologie ca diferenta specifica un sinonim al notiunii de definit (Salvius Iulianus:

“Obiceiul este reglementarea despre care se spune ca a fost instituita de moravuri, de

obiceiul stramosilor”14).

Doctrina contemporana de drept roman a oferit o definitie mai clara a

consuetudinii:

Consuetudinea este un obicei care se repeta mereu acelasi în cazuri

identice. Aceasta aplicare permanenta a obiceiului constituie o reafirmare a

existentei si validitatii lui15.

În opinia noastra,

Consuetudinea reprezinta

totalitatea regulilor de conduita care

trebuie respectate atunci când individul se afla în anumite situatii din viata

cotidiana, reguli ce au fost elaborate pe baza experientei de viata a generatiilor

trecute de catre comunitatea umana al carui membru este respectivul individ .

Consuetudinea romana se distinge prin formalism si imuabilitate. Desi ritmul

vietii economice romane se accelerase mult, spre sfârsitul Republicii, totusi, ius civile

mentinea modurile formaliste, greoaie, de dobândire a proprietatii quiritare, moduri de

dobândire dictate de consuetudine. Dar stabilitatea consuetudinii si obligativitatea

respectarii ei de catre autoritatile romane au avut si un efect pozitiv, creând cetateanului

roman un sentiment de siguranta, la care celelalte popoare mediteraneene doar visau.

Cunoasterea si interpretarea consuetudinii au fost, initial, apanajul exclusiv al

pontifilor, dar din secolul al III-lea î.H, în aceste domenii se afirma jurisprudentii laici.16

DICTIONAR:

Pontif (pontifex, “cel care deschide caile spre zei”). Colegiul pontifilor, înfiintat de

Numa, compus initial din trei sau cinci membri si în cele din urma din 16, pe timpul lui Cezar,

detine un loc de exceptie în organizarea religioasa a Romei. Pastrator al traditiei, el este

însarcinat sa supravegheze în întregime cultul privat si public. Dar are si alte atributii precise

(ius pontificale): sfintirea edificiilor, stabilirea zilelor faste si a celor nefaste, stabilirea regulilor

jocurilor de origine romana, pastrarea cartilor “pontificale” si, pâna la sfârsitul secolului al IV-

lea î.Hr., pastrarea si cunoasterea legilor si formulelor de procedura. Acest colegiu a fost

deschis plebei începând din anul 300 î.Hr.; membrii sai au fost mai întâi recrutati prin

13 Ibidem, p.69; 14 Ibidem, p.69; 15 Ibidem, p.70;

16 Ibidem, p.70;

Page 11: Drept Roman

11

cooptare, apoi au fost alesi de catre comitii în formatie restrânsa. În fruntea colegiului se afla

marele pontif (Pontifex Maximus), numit pe viata de colegii sai, înzestrat cu prerogativele

religioase ale vechilor regi… Îi numeste pe cei 15 flamini, alege vestalele, joaca un rol

preponderent în cultul lui Iupiter Capitolinul, asista la casatoriile prin confarreatio. Prestigiul

marelui pontif este considerabil. Cezar, începând din 63, obtine marele pontificat; în timpul

Imperiului, toti împaratii vor purta titlul de Pontifex maximus17.

Pentru detalii asupra unei consultatii juridice a pontifilor a se consulta

M.V.Jakota, Drept roman, Iasi, Editura Fundatiei “Chemarea”, 1993, vol.I, p.71.18

2.3. Legea

Notiunea de lege (lex) avea, în dreptul roman, trei întelesuri:

Legi votate de adunarile poporului (leges publicae populi romani);

Reglementari cu caracter administrativ (leges datae);

Clauze introduse în actele juridice ( leges privatae).19

Legile votate de adunarile poporului poarta numele de legi rogatae.

Legea rogata este acordul de vointa dintre magistratul cu drept de a

convoca adunarea poporului (consuli, tribuni, dictator sau pretor) si adunarea

poporului, acord prin care magistratul propune (rogat), iar poporul accepta propunerea

magistratului (iubet), transformând-o în lege publica a poporului roman.20

Orice lege rogata, dupa votare de catre adunarea poporului era supusa

aprobarii senatului (auctoritas patrum). Din 339 î.Hr, aceasta ratificare se transforma

într-o autorizare prealabila.21

Denumirea legilor rogatae: purta numele magistratului ce o propunea. Astfel:

Daca era propusa de consuli, legea purta numele celor doi

magistrati (Legea Aelia-Sentia);

Daca era propusa de dictator, de tribun sau pretor, legea îi purta

numele acestuia (Legea Aebutia).

17J.C. Fredouille, Larousse.Dictionar de civilizatie romana, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000, p.155; 18 În anul 2002, Editura “Cugetarea “ din Iasi a tiparit un nou curs de drept roman al profesorului M.V.Jakota. Întrucât acest nou curs este o varianta concentrata a celui din 1993, studiind, cu precadere, drepturile reale si obligatiile, în continuare ne vom referi doar la editia din 1993, care în anumite privinte este mai bogata în informatii.

19 M.V. Jakota, op.cit., vol. I, p.72;

20 În acelasi sens, M.V. Jakota, op.cit., vol.1, p.73 si St. Cocos, op.cit., p.22;

21J .C. Fredouille, op.cit., p.117;

Page 12: Drept Roman

12

Structura legilor rogatae:

Praescriptio ( preambul care indica numele magistratului care a

propus-o, adunarea care a aprobat-o, locul si data votarii);

Rogatio (textul propriu-zis);

Sanctio (ce masuri se iau daca lege nu este respectata). Din punct

de vedere al lui sanctio, legile rogatae se împart în:

Legi mai mult ca perfecte ( anuleaza actul încheiat împotriva

prevederilor lor si îl sanctioneaza pe cel care l-a consimtit);

Legi perfecte (anuleaza actul juridic încheiat contra prevederilor lor);

Legi mai putin decât perfecte ( nu anuleaza actul juridic ilegal, dar îi

pedepseste pe cel care a consimtit la încheierea acelui act);

Legi imperfecte (nu anuleaza actul ilegal si nu îl pedepsesc pe cel

care a consimtit încheierea acelui act).22 Se pare ca într-o epoca mai veche,

magistratii garantau eficacitatea legilor imperfecte, supunându-i pe cei care le

nesocoteau unui sistem de sanctiuni, pe care-l aplicau, în temeiul puterii lor de a

comanda civil si militar (imperium)23.

Orice lege rogata continea, în forma prescurtata fraza: “ daca ceva în

propunerea de lege n-ar fi conforma cu ius (civile), atunci propunerea aceea sa fie

socotita ca nu a fost facuta”.

24

Legea rogata reprezinta un izvor formal de mai mica importanta pentru dreptul

privat roman. Din 800 de legi rogatae votate între 500 î.Hr. si sec. I , numai 24 interesau

dreptul privat.25

Leges datae reprezinta reglementari care priveau organizarea unei cetati sau a

unei provincii si proveneau de la un magistrat sau de la un general învingator.26

Exemplu: Legea Rupilia, data pentru organizarea Siciliei.

22 Ibidem, p.117; 23 M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.74;

24 Ibidem, p.73; 25 Ibidem, p.74; 26 Ibidem, p.75 si J .C. Fredouille, op.cit., p.117;

Page 13: Drept Roman

13

Legile privatae completau actul juridic, exprimând vointa partilor.

LEGEA CELOR XII TABLE- Reprezinta prima legislatie scrisa a romanilor si conform

traditiei dateaza de la jumatatea secolului al V-lea î.Hr. (451-449). Pâna atunci, nu exista

decât obiceiul, cunoscut practic doar de patricieni. Pentru a pune capat acestei situatii care

aducea prejudicii plebeilor, tribunul Terentillius Harsa se spune ca ar fi determinat numirea

unei comisii de zece membri ( decemviri legibus scribundis) însarcinata sa întocmeasca un

cod nou, cunoscut de toti, afisat în for. Desigur ca nu mai posedam tablitele originale, arse în

incendiul provocat de gali în 390 (Î.Hr.), dar ne putem face o idee destul de precisa despre ele

din citatele autorilor antici: acestea ne dau totusi un text întinerit si poate modificat, ulterior

incendiului din 390. Aceasta lege continea reguli foarte diverse ( drept privat, penal, religios,

procedura, sanctiuni), dar si câteva mari principii, cum ar fi interzicerea “privilegiilor” si

consfintea egalitatea plebeilor si patricienilor în fata legii, cu toate ca doar mult mai târziu

(…312-308 î.Hr.) au fost divulgate formalitatile procedurii (lista zilelor faste, actiunile legii etc.)

susceptibile de a le aplica. Pe de alta parte, ea laiciza dreptul si crea un drept obiectiv: dreptul

exista, pentru ca exista o lege care poate fi cunoscuta. Totusi, Legea celor XII Table ramâne

fragmentara si nu este absolut originala: multe dintre regulile pe care le formula erau foarte

vechi; din acest motiv, o anumita perioada a trebuit completata prin dreptul cutumiar exisitent.

Dar, pe drept cuvânt romanii o învatau pe de rost (înca din epoca clasica) si era larg difuzata

în întregul Imperiu: ei o socoteau , pe buna dreptate, baza oricarui drept al lor. Primul

comentariu care s-a facut pe marginea ei dateaza de la începutul secolului al II-lea î.Hr. ( Sext.

Aelius Paetus, consul în 198).27

2.4. Edictele magistratilor judiciari

Edictul reprezinta actul prin intermediul caruia magistratul roman

(cu ius

edicendi) aducea la cunostinta publicului modul cum întelege sa exercite atributiile

functiei pe care o ocupa, pe timpul mandatului sau de un an. La început orale, edictele

au capatat forma scrisa, fiind afisate pe o tabla alba de lemn, numita album.

Pentru dezvoltarea dreptului privat roman, un rol foarte important l-au avut

edictele magistratilor investiti cu iurisdictio (cu dreptul de a numi un judecator si de a

organiza procesele între particulari). Acesti magistrati erau: pretorul urban, cel

peregrin,

edilii curuli la Roma, guvernatorii de provincie si questorii lor.28

27 J .C. Fredouille, op.cit., p.117; 28 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.75;

Page 14: Drept Roman

14

Pentru romani, prin edict se întelegea atât ansamblul reglementarilor din edict

cât si fiecare prevedere în parte.29

Edictul pretorului urban reprezenta modelul dupa care se

redactau edictele

celorlalti magistrati cu iurisdictio.30

Edictul perpetuu este edictul care se aplica pe toata durata

mandatului pretorului, adica pe durata unui an întreg.

Edictul repentinum este edictul pe care îl da pretorul pentru

reglementarea unei situatii neprevazute în edictul perpetuu, aparute în cursul

mandatului sau.

Edictul vechi (pars translaticia) reprezenta partea din edictul

pretorului care fusese preluata de catre acesta de la înaintasii sai în

magistratura, întrucât aceasta cuprindea dispozitii utile si juste.

Edictul nou (pars nova) reprezenta contributia noului pretor la

dezvoltarea edictului, adica dispozitiile pe care le introducea pe edict, fie din

proprie initiativa, fie la sfatul jurisprudentilor.31

Pars nova si pars translaticia au disparut la mijlocul sec. al II-lea d.Hr., în

vremea împaratului Hadrian, atunci când jurisconsultul Salvius Iulianus, din ordinul

împaratului, a sistematizat edictul pretorului, transformându-l în întregime într-un edict

perpetuu, care se transmitea fara modificari de la pretor la pretor.32

Cuprinsul edictului pretorului : formule de actiuni civile, de actiuni

pretoriene, prescriptii, exceptii, precum si mijloace variate întemeiate pe puterea

de a comanda a pretorului, mijloace puse la dispozitia justitiabililor.33

Magistratii au fost obligati, prin Legea Cornelia (67 î.Hr.), sa respecte întocmai

dispozitiile edictului.34

Pretorul nu creeaza reguli de ius civile. Reglementarile lui se numesc factum

(adica un set de reglementari care completeaza lacunele

lui ius civile). Abia în epoca

clasica, reglementarile pretorului au dobândit denumirea de ius (ius honorarum).35

Ius vine de la zei. Factum vine de la oameni. ( Valentin Georgescu)

29 Ibidem, p.75; 30 Ibidem, p.75; 31 St. Cocos, op.cit., p. 24-25; 32 Ibidem, op.cit. p.25; 33 M.V.Jakota, op.cit., p. 76; 34 Ibidem, p.76; 35 Ibidem, p.78;

Page 15: Drept Roman

15

2.5. Senatus consultele

Senatus consultum reprezinta avizul dat de Senat unui magistrat, care I-a

prezentat o anumita problema. Dupa votare acest aviz trebuia depus în Templul lui

Saturn (care avea rolul de arhiva publica) si din vremea lui Cezar, era copiat în

Jurnalul Oficial.

Din secolul al II-lea d.Hr., se considera ca

senatus consultele aveau putere

de lege. Si pâna în secolul al II-lea, senatus consultele aveau o mare forta morala,

magistratii respectându-le cu strictete. Aceasta forta morala se observa din faptul ca

daca în momentul votarii un magistrat si-a manifestat împotrivirea, exercitându-si

dreptul de interventie, senatus consultul ramâne, totusi, cu titlu indicativ, ca o senatus

auctoritas ( vointa senatului) si poate fi supus unui nou vot. Nici senatus consultul nici

senatus auctoritas nu trebuie confundate cu patrum auctoritas ( aprobarea senatorilor

patricieni), care a fost la început ratificarea de catre senatorii patricieni a unei legi

rogata sau a alegerii unui magistrat.

Senatus consultum ultimum este o masura de salvare publica, adoptata de

senat si care confera magistratilor puteri foarte extinse. Se evita, astfel, numirea unui

dictator. Acest tip de senatus consult a aparut la sfârsitul sec. al II-lea î.Hr.36

Denumirea senatus consultelor: purtau numele magistratului care le-a propus,

nume caruia I se adauga terminatia “-ianum” (Senatus consultul Trebellianum, sau

Senatus consultul Orfitianum).37

2.6. Constitutiile imperiale

Constitutiile imperiale reprezinta acte normative care provin de la împarat

(din cancelaria acestuia) si care, începând cu secolul al II-lea d.Hr. au putere de lege

în toate domeniile. În perioada Imperiului Târziu, constitutiile imperiale iau numele de

leges (legi). Ele vor fi adunate în diverse coduri.

Constitutiile imperiale sunt de patru feluri:

Edicte (edicta), adica actul prin care împaratul anunta cum avea sa-

si exercite atributiile, pe timpul domniei. Erau valabile pentru întregul Imperiu si

sunt, de multe ori, preluate de împaratii care urmeaza;

36 J .C. Fredouille, op.cit., p.184;

Page 16: Drept Roman

16

Rescriptele sunt raspunsuri date de împarat unei persoane

particulare sau unui magistrat, raspunsuri în legatura cu anumite chestiuni de

drept privat;

Mandatele (mandata) sunt instructiuni administrative adresate

guvernatorilor de provincie;

Decretele (decreta) reprezinta hotarârile date de împarat în

procese. Aceste hotarâri serveau ca precedente judiciare, creând jurisprudenta.

Erau adunate în culegeri de decrete.38

2.6. Jurisprudenta

Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si

jurisconsulti, prin interpretarea normelor juridice cuprinse în celelalte izvoare

ale

dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.

Jurisconsultii erau acei jurisprudenti (specialisti în drept,

cunoscatori ai dreptului ) care primisera de la împarat dreptul de a da consultatii

întemeiate pe autoritatea acestuia (ius respondendi ex auctoritate Augusti).39

Augustus a fost primul împarat care a acordat acest privilegiu lui Massurius

Sabinus. Acest “ius publice respondendi ex auctoritate Augusti ” reprezenta mai

mult decât o recomandare. Astfel, conform unui rescript al împaratului Hadrian,

rescript care confirma o practica mai veche, din timpul lui Augustus, daca

raspunsurile jurisconsultilor sunt concordante într-o problema de drept, ele se

impun judecatorului cu titlu de lege. Daca nu sunt concordante, atunci

judecatorul poate sa urmeze opinia care i se pare preferabila. Exista o disputa

asupra posibilitatii de alegere a judecatorului. Era el silit sa aleaga numai dintre

raspunsurile jurisconsultilor sau putea adopta o solutie propusa de un

jurisprudent ?40

ACTVITATEA JURISPRUDENTILOR:

• Agere ( cum sa te comporti în instanta);

• Cavere ( redactarea actelor juridice);

• Respondere ( consultatii juridice);

37 M.V.Jakota, op.cit., p. 76

38 J .C. Fredouille, op.cit., p.60; 39 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.94;

40 Ibidem, p.95;

Page 17: Drept Roman

17

• Scribere (redactarea de tratate de drept, de culegeri de formulare si

de raspunsuri ).

Pentru amanunte legate de activitatea jurisprudentilor a se vedea

M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.97-101.

REZUMAT

Acceptiunea în sens formal a izvoarelor de drept consta în totalitatea

mijloacelor prin care normele de conduita sociala sînt exprimate în norme cu putere

obligatorie, deci norme de drept.

Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele, obiceiurile, adica

reguli nescrise care, aplicate în mod continuu si îndelungat, au capatat forta juridica.

Aproape singurele izvoare de drept pîna dupa razboaiele punice, cutumelor li s-au

adaugat alte izvoare de drept.

Legea, definita de Gaius ca fiind „ceea ce poporul porunceste si rînduieste”,

reprezinta o hotarîre pe care poporul o ia în adunarile sale legislative, organizate fie

dupa criteriul averii, fie dupa cel al domiciliului.

Edictul este un program pe care magistratii îl afisau în for la intrarea lor în

functie si care cuprindea dispozitiile pe care acestia urmau sa le ia cu privire la

organizarea instantelor si la modul în care întelegeau sa solutioneze pricinile dintre

cetateni. Edictul era perpetuu sau repentina, vetus sau novum.

Dupa instaurarea imperiului, activitatea pretorilor se restrânge, pierzându-si

din forta creatoare în fata vointei împaratului, concretizata în constitutii, edicte,

mandate, decrete, rescripte.

Hotarârile senatului

nu erau izvoare de drept în epoca republicana, ele

dobândind aceasta calitate în timpul domniei împaratului Hadrian (117-138 d. H.).

Senatus consultele exprimau, în realitate, tot vointa împaratului.

Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti,

prin interpretarea normelor juridice cuprinse în celelalte izvoare ale dreptului privat

roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.

Page 18: Drept Roman

18

CONCLUZII

Izvoarele de drept roman – cutuma, legea, edictul pretorilor, senatus

consultele, constitutiile imperiale si jurisprudenta – au evoluat în stânsa legatura cu

schimbarile în structura sociala si politica a Romei, fiecarei etape de dezvoltare

corespunzându-i o anumita ierarhie a acestora.

TEME DE CONTROL

1.Definiti izvorul de drept si analizati unul dintre izvoarele formale ale dreptului

roman

2.Explicati adagiul “Ius honorarium viva vox est iuris civilis” (“dreptul pretorian

este vocea vie a dreptului”)

2. Prezentati o consultatie juridica a pontifilor

3. Prezentati activitatea unuia dintre jurisprudentii cunoscuti (Servius Rufus,

Marcus Tullius Cicero, Sextus Pomponius, Gaius, Paul, Ulpian, de exemplu)

Page 19: Drept Roman

19

CAPITOLUL AL III-LEA

ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA

(ORDO IUDICIORUM PRIVATORUM)

3.1 Diviziunea procesului în doua faze: ius si iudicum

Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care

reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate (mai

precis, drepturi reale), mostenire si valorificarea drepturilor de creanta.41

Dreptul privat roman a cunoscut urmatoarele trei proceduri:

Procedura actiunilor legii ( corespunde epocii vechi a dreptului roman);

Procedura formulara ( corespunde epocii clasice a dreptului roman);

Procedura extra ordinem ( începe sa fie aplicata în anumite litigii în paralel

cu cea formulara si o înlocuieste complet pe aceasta în epoca postclasica).

Procedura actiunilor legii si procedura formulara se caracterizeaza

prin împartirea procesului în doua etape:

Etapa in iure, care se desfasoara în fata magistratului;

Etapa in iudicio, care se desfasoara în fata judecatorului.

Procedura extra ordinem se deosebea de procedura actiunilor legii

si de cea formulara prin lipsa celor doua etape enumerate mai sus. Desfasurarea

procesului se realiza într-o singura faza.42

Pentru amanunte asupra desfasurarii procesului roman în cele doua faze, in

iure si in iudicium, a se consulta M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.109-122.

3.2.Procesul formular

3.2.1.Formula, actio, iudicium

Procedura formulara a fost introdusa prin Legea Aebutia (a doua jumatate a

sec. al II-lea î.Hr.). Aceasta procedura a coexistat cu procedura actiunilor legii pâna în

41 E. Molcut, D.Oancea, op.cit., p.59;

42 St. Cocos, op.cit., p.34;

Page 20: Drept Roman

20

anul 17 î.Hr., când, prin Legile Iuliae iudiciariae, procedura actiunilor legii a fost

abrogata.43

Elementul central al procedurii formulare îl reprezinta formula. Dar pentru a

întelege formula este necesar sa definim notiunea de actio (actiunea).

Actio (actiunea) reprezinta dreptul unei persoane de a pretinde în justitie

ceea ce I se datoreaza.

44

Într-o alta opinie, prin actio se întelege un mijloc procedural la îndemâna unei

persoane careia i s-a încalcat un drept subiectiv, pentru valorificarea acestuia.45

Procedura eliberarii actiunii este urmatoarea:

1) Reclamantul îsi alege o actiune de pe edict si-i solicita magistratului

judiciar eliberarea formulei corespunzatoare;

2) Magistratul îi acorda sau nu reclamantului formula corespunzatoare

actiunii alese;

3) Daca nu exista actiune pe edictul magistratului judiciar, reclamantul nu-si

poate apara dreptul încalcat. În aceasta situatie, magistratul judiciar poate elibera o

actiune noua. Aceasta actiune noua poate fi actiune in factum sau actiune utila. Astfel

de actiuni se eliberau doar la sfatul unui jurisprudent 46.

Din prezentarea succinta a procedurii de eliberare a unei actiuni, se observa

ca, în procedura formulara, fiecarei actiuni îi corespunde o formula.

Formula reprezinta un model de actiune. Acest model, specific pentru

fiecare actiune în parte, era alcatuit, dintr-o serie de instructiuni adresate judecatorului

privind etapele de solutionare a litigiului cu care era sesizat de catre magistratul

judiciar.

Sfera notiunii de “formula” cuprinde:

a) Formule incluse pe album ( adica în edictul magistratului judiciar);

b) Formule eliberate de pretor sau de alt magistrat judiciar dupa o

prealabila examinare a cazului terminata printr-un decret ( formule in factum

decretale);

c) Formule eliberate de pretor pentru a-I sluji judecatorului în

solutionarea unui litigiu concret ( este vorba de formule din edict sau in factum

43 Ibidem, p.43; 44 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128;

45 St. Cocos, op.cit., p.45; 46 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128-129

Page 21: Drept Roman

21

decretale dar particularizate prin mentionarea numelor reclamantului si pârâtului

din speta).

Efectul formulei: limiteaza puterea judecatorului la problemele de drept si

de fapt mentionate în formula.

Exemplu de formula ( actio certae creditae pecuniae):

“Titius va fi judecator. Daca ti se pare ca pârâtul trebuie sa dea 10.000 de sesterti

reclamantului, atunci judecatorule condamna pe pârât sa plateasca reclamantului 10.000 de

sesterti. Daca nu ti se pare absolva.”

3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei

Formula este alcatuita din :

I. Parti principale, care sunt urmatoarele:

a) Intentio;

b) Condemnatio;

c) Demonstratio;

d) Adiudicatio.

II. Parti accesorii47, care sunt urmatoarele:

a) Exceptii;

b) Replici, duplici, triplici;

c) Prescriptii.

3.2.3.Studiul partilor principale ale formulei

INTENTIO reprezinta pretentia reclamantului. Întreaga formula se poate reduce,

uneori, la intentio.

INTENTIO poate fi :

1) INTENTIO

2)CONDEMNATIO

3)DEMONSTRATIO

Page 22: Drept Roman

22

Certa ( reclamantul pretinde un lucru determinat, cum ar fi un sclav, un cal etc.);

Incerta ( pretentia reclamantului nu este bine precizata : “ Ce ti se pare ca pârâtul

datoreaza reclamantului”).48

INTENTIO mai poate fi:

In ius (se refera la o problema de ius civile). Se recunosc dupa anumite expresii tip :

“ex iure quiritium esse”, “dare, facere, opportere”;

In factum (se refera la o problema care nu este reglementata de ius civile, adica la o

situatie de fapt) Exemplu: “daca ti se pare ca reclamantul a depus la pârât o masa

de argint”.49

CONDEMNATIO: partea principala a formulei prin care se confera judecatorului

puterea de a-l obliga pe pârât sa plateasca o suma de bani sau de a-l absolvi, dupa

cum pretentia reclamantului este dovedita sau nu.

CONDEMNATIO poate fi:

Certa ( se fixa suma de bani la plata careia judecatorul trebuia sa-l condamne pe

pârât ). Vointa judecatorului nu avea nici un rol în stabilirea cuantumului acestei

sume de bani;

Cu taxatie ( magistratul stabileste plafonul maxim al sanctiunii pecuniare);

Incerta ( judecatorul primeste ordinul de a aprecia valoarea condamnarii în bani :

“cât va fi acel lucru, judecatorule condamna-l pe pârât fata de reclamant”).50

DEMONSTRATIO: figureaza la începutul formulei pentru a-I arata judecatorului

cauza, fundamentul juridic al pretentiei reclamantului ( adica al lui intentio).

Demonstratio se întâlneste doar în formulele actiunilor de buna-credinta.

Demonstratio

nu exista în actiunile in factum, în actiunile “condictio” sau în actiunile reale.

ADIUDICATIO: parte din formula prin care magistratul îi da dreptul judecatorului

de a împarti lucrul si de a da

în proprietate. Se întâlneste doar în actiunile de partaj a

unei succesiuni, a unui bun comun sau în actiunile de

fixare a unui hotar.

B. Studiul partilor accesorii ale formulei

PRESCRIPTII: adaugiri scrise înainte de formula. Prescriptiile sunt :

• În favoarea reclamantului ( pro actore): evita stingerea actiuniii ca efect

al litis contestatiunii. Exemplu: în cazul platii anuale a unei sume de bani.

47Ibidem, p.130; 48 Ibidem, p.130; 49 Ibidem, p.130; 50 Ibidem, p.131;

Page 23: Drept Roman

23

• În favoarea pârâtului (pro reo). Au disparut, fiind înlocuite de exceptii.

EXCEPTIILE:

parti accesorii ale formulei , introduse la cererea pârâtului, care

constau în elemente de drept sau de fapt care daca sunt dovedite duc la respingerea

definitiva a actiunii reclamantului sau la amânarea urmaririi. Exceptiile izvorasc din legi,

senatus consulte, sau se întemeiaza pe iurisdictio (puterea magistratului judiciar de a

organiza procesul civil), caz în care se numesc exceptii in factum.

Exceptiile sunt:

• Perpetui: se pot invoca oricând pe parcursul procesului civil. Daca, din

eroare nu se invoca, pârâtul putea cere repunerea în situatia

anterioara.

• Dilatorii: se pot invoca doar într-un anumit termen. Exemplu: exceptia

plus petitio tempore.51

REPLICA: raspunsul reclamantului la exceptia invocata de catre pârât.

DUPLICA: obiectia pârâtului la replica.

TRIPLICA: raspunsul reclamantului la duplica.

3.2.4.Clasificarea actiunilor

Atâtea drepturi erau sanctionate în dreptul roman, câte actiuni existau pe edictele magistratilor judiciari.52

- Cea mai cuprinzatoare clasificare a actiunilor era în actiuni personale

si

actiuni reale

a)Actiuni personale

(actiuni introduse de catre titularii de drepturi personale

împotriva persoanelor care nu si-a executat obligatiile corespunzatoare respectivelor

drepturi personale). Caracteristici:

- Numele pârâtului figureaza în intentio;

- Izvorasc din contracte, delicte civile sau fapte juridice licite: îmbogatirea

fara justa cauza, gestiunea de afaceri;

- Se recunosc dupa cuvintele “ dare, facere, opportere”.

b) Actiuni reale

(actiuni introduse împotriva unei persoane care detine sau

poseda un bun, actiune pornita de catre o alta persoana care pretinde un anumit drept

asupra acelui bun, adica un drept real). Denumirea actiunilor reale: vindicationes ( rei

vindicatio, vindicatio servitutis, etc). Tot în categoria actiunilor reale intra actiunile

51 Ibidem, p.133; 52 Ibidem, p.134;

Page 24: Drept Roman

24

confesorii

(actiunea prin care reclamantul sustine ca este titularul unui drept de

servitute) si actiuni negatorii ( actiune prin care titularul dreptului real respinge pretentia

unei persoane ca ar avea un drept de servitute asupra lucrului sau). Caracteristici:

- În intentio apare numele reclamantului si afirmatia ca el este proprietar sau

afirmatia ca este titularul unui alt drept real: “Daca ti se pare ca sclavul aprtine

reclamantului…”;

- Nu au demonstratio. Sunt arbitrare.

- Pârâtul da o satisdatio iudicatum solvi (promisiune întarita cu garantii ca va

plati suma de bani la care eventual ar putea fi condamnat. Satisdatio este un contract

de drept civil.

2) Actiuni de drept strict si actiuni de buna-credinta

a)Actiuni de drept strict

(judecatorul nu putea sa le interpreteze, ci respecta

fiecare cuvânt înscris în formula). Pâna în secolul I î.Hr. nu se tinea cont de violenta, dol

etc;

b)Actiuni de buna-credinta (actiuni in ius, care au în intentio clauzula “ ex fide

bona”). Caracterisitici:

- Judecatorul are o larga putere de apreciere;

- Aceste actiuni izvorasc din : contractele de societate, depozit, locatie, mandat,

fiducie, vânzare sau din faptul de gestiune de afaceri ori din tutela. Actiunea rei uxoriae

(privind restituirea dotei femeii);

- Exceptia de dol este întotdeauna subînteleasa în formula. Pârâtul poate

invoca aceasta exceptie pentru prima data înaintea judecatorului;

- Actiunile de buna-credinta admit compensatia, dobânzi moratorii, dobânzi

convenite prin pactul de dobânda;

- Plata între litis contestatio si judecata este valabila.

3). Actiuni civile si actiuni onorare

a) Actiunile civile sunt actiuni bazate pe dreptul civil ( rezultate din actiunile

legii);

b) Actiunile onorare sunt actiunile formulate de catre pretori si de catre

ceilalti magistrati judiciari.

4). Actiuni directe si actiuni utile

c) Actiunea directa este actiunea civila formulata de catre lege pentru o

anumita situatie;

Page 25: Drept Roman

25

d) Actiunea utila este actiunea construita de pretor, pornind de la actiunea

directa, pentru a se aplica unei situatii neprevazute de lege. Actiunea

utila presupune întotdeauna fictiune.

5). Actiuni directe si actiuni contrare

(apar dintr-un contract nascut unilateral

si devenit bilateral pe parcursul executarii, adica dintr-un contract sinalagmatic

imperfect)

e) Actiunea directa rezulta din contractul unilateral initial. Este actiunea

creditorului împotriva debitorului obligatiei initiale;

f) Actiunea contrara rezulta din contractul bilateral final. Este actiunea

debitorului initial împotriva creditorului initial.

6). Actiuni penale si rei persecutorii;

7). Actiuni arbitrare;

8). Actiuni cu transpunere de persoana;

9). Actiuni “in bonum et aequum concepta”

Pentru aceste actiuni a se consulta M.V.Jakota, Drept roman, vol.I, p.134-141.

3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului

Interdictele sunt de doua feluri:

Interdicta ( ordin de a nu face ceva, de a te abtine de la o activitate) Exemplu:

“Nu tulbura pe posesor !”

• Decreta ( pretorul obliga o persoana sa faca ceva) Exemplu: “Restituie!”

Din epoca clasica, interdictele se refera exclusiv la decreta53.

Trimiteri în posesie erau foarte importante în provincii;

Restitutio in integrum însemna repunerea partilor în situatia dinaintea

încheierii unui act sau în situatia anterioara producerii unui fapt juridic. Restitutio in

integrum se acorda în urmatoarele cazuri:

Pentru eroare;

Pentru dol;

Pentru violenta;

Pentru minoritate;

Pentru fraudarea creditorilor;

În favoarea tânarului sub 25 de ani care a încheiat un act juridic ce-l pagubeste;

Page 26: Drept Roman

26

Pentru soldatul plecat în razboi sau pentru magistratul în misiune (rei publicae

causa);

Pentru repunerea în termen spre a se putea folosi o actiune temporara;

Pentru cazul când cineva ti-a uzucapat lucrul

Conditii pentru restitutio in integrum:

Restituirea se acorda în termen de un an de zile, din momentul în care

reclamantul ia cunostinta de actul juridic pagubitor;

Prejudiciul sa fie mare.54

3.3.Procesul extra ordinem

3.3.1.Începuturile procesului extra ordinem;

Originile procesului extra-ordinem pot fi gasite în urmatoarele fenomene

juridice:

în cognitio extraordinaria de la începutul Imperiului (adica o procedura

complet diferita de cea formulara, care se desfasura numai în fata unui

magistrat, în chestiuni administrative);55

în competenta judiciara a comandantului roman;

în fideicomisul lui Lucius Lentulus, executat de catre Augustus si reglementat

de catre acesta, la sfarul juristului Trebatius Testa. Conform acestei

reglementari, consulul sau pretorul fideicomisorium au competenta de a-l

ajuta pe fideicomisar sa-si primeasca bunul lasat de de cuius, prin fiduciar.

DICTIONAR:

Fideicomisul reprezinta actul juridic prin care autorul testamentului însarcineaza

o persoana gratificata prin acel testament (numita fiduciar) sa transmita o succesiune, o

cota-parte dintr-o succesiune sau un anumit lucru unei a treia persoane ( numita

fideicomisar). Pâna la Augustus, fiduciarul nu putea fi constrâns în justitie sa execute

fideicomisul, astfel încât, pâna în acea epoca, autorul testamentului trebuia sa se

bazeze numai pe buna-credinta fiduciarului ( numita, în limba latina, fiducia, ae). 56

53 Ibidem, p.141; 54 Ibidem, p. 144;

55 René Foignet , Manuel élémentaire de Droit romain , Neuviéme Édition, Libraire Arthur Rousseau. Rousseau et C ie Éditeurs, Paris, vol.1, 351;

Page 27: Drept Roman

27

3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem

În cursul Principatului, procesul extra-ordinem a fost admis în tot maio multe

materii precum: litigiile dintre mama si fostul ei sot cu privire la recunoasterea copilului,

actiunea mamei împotriva sotului ei divortat pentru a fi obligat sa plateasca alimente,

cererile privind onorariul de avocat, probleme de drept sacru, procesele de libertate, de

ingenuitate, litigiile dintre parinti si copii etc. Din secolul al III-lea e.n., procesul extra-

ordinem îl înlocuieste pe cel ordo iudiciorum privatorum.57

3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei

În procesul extra-ordinem, toti judecatorii sunt functionari

de stat din

ierarhia functionarilor administrativi

.58 Ei nu mai sunt simpli particulari ca în

procesul ordo iudiciorum privatorum. Iata sistemul ierarhic al judecatorilor în

procesul extra-ordinem:

Împaratul se afla în vârful ierarhiei judecatorilor extra-ordinem. El poate

examina cauzele atât în apel cât si în prima si ultima instanta. Împaratul este

substituit, adesea, în procesele extra-ordinem, de catre prefectul pretoriului.

Din aceasta cauza, nu exista apel de la prefectul pretoriului la împarat.

Împaratul mai putea fi substiutit, în judecarea proceselor extra-ordinem si de

catre vicari. Din aceasta cauza nu exista apel de la vicari la împarat;

Judecatorii ordinari (prefectul Romei si cel al Constantinopolului, iar în provincie,

guvernatorul) aveau o competenta de drept comun, adica judecau orice proces daca

acesta nu era dat în competenta unui alt judecator, de pe o alta treapta ierarhica;

Judecatorii pedanei judeca orice proces pe care îl primesc de la judecatorii ordinari.

În ultima faza de evolutie a procesului extra-ordinem, judecatorii pedanei judecau

toate procesele al caror obiect era mai mic de 500 de bani de aur;

Judecatorii locali (duumviri iure dicundo, înlocuiti mai târziu prin defensores civitatis)

judeca cauze mai putin importante. 59

Ca regula generala, orice functionar poate judeca procese extra-ordinem legate

de domeniul în care activeaza.

Procedura proceselor extra-ordinem

56 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.202, nota 11;

57 St. Cocos, op.cit., p.52; 58 Ibidem, p.52;

Page 28: Drept Roman

28

Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum privatorum, unde etapele

procedurale se parcurgeau doar prin grija reclamantului, desfasurarea procesului extra-

ordinem de la citatie la executarea sentintei este asigurata de catre autoritatile romane.

Procedura procesului extra-ordinem are doar o singura faza care s e

desfasoara, în întregime, înaintea functionarului judecator.

CITAREA PÂRÂTULUI se realizeaza prin:

• Litis denuntiatio. Reclamantul remite o petitie functionarului competent,

prin care-l informeaza asupra persoanei pe care vrea sa o cheme în

judecata precum si asupra motivelor pentru care vrea sa se judece cu

aceasta. Functionarul, dupa ce înregistreaza cererea, o trimite, printr-un

alt functionar, pârâtului;

• Libellus conventiones. Reclamantul îi prezinta functionarului competent

cererea de chemare în judecata în doua exemplare. Judecatorul

pastreaza un exemplar, iar pe celalalt îl trimite pârâtului, printr-un

functionar numit viator sau executor.

Momentul depunerii petitiei introductive de instanta întrerupe

termenul de prescriptie extinctiva.

JUDECATA ÎN LIPSA ( eremodicium sau lis deserta) este posibila. Se

desfasoara când pârâtul, desi a fost citat de mai multe ori, nu se prezinta.

Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum, unde întotdeauna sentinta

judecatorului se dadea în favoarea partii prezente60, în procesul extra-

ordinem, pârâtul absent poate fi absolvit de catre judecator61.

REPREZENTAREA este admisa, dar numai cu garantii. Reprezentantul

reclamantului dadea garantii ca reclamantul va ratifica actele sale.

Reprezentatul pârâtului trebuie sa garanteze ca pârâtul va executa

sentinta.

DEZBATERILE se desfasurau astfel:

• Narratio ( reclamantul îsi prezinta pretentiile);

• Contradictio ( pârâtul se apara împotriva pretentiilor reclamantului);

• Litis contestatio ( are efecte mai reduse decât în procesul formular). Astfel,

litis contestatio are urmatoarele efecte, în judecata extra-ordinem,:

59 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.148; 60 Ibidem, p.119; 61 Ibidem, p.148-149;

Page 29: Drept Roman

29

actiunea temporara devine perpetua, actiunea intransmisibila devine

transmisibila mostenitorilor, elementele condamnarii sunt apreciate acum

de catre judecator. De asemenea, litis contestatio nu mai transforma

pretentia reclamantului într-un drept de a primi o suma de bani.

Judecatorul îl poate obliga pe pârât sa execute întocmai pretentia

reclamantului ( cu exceptia obligatiilor de “a face” sau “a nu face” care îi

incumba pârâtului, caci, în acest cazuri, daca pârâtul refuza sa le execute,

va fi condamnat sa-i plateasca reclamantului o suma de bani). Litis

contestatio nu mai stinge actiunea reclamantului;

• Postulatio ( pledoaria avocatului reclamantului);

• Contradictio (pledoaria avocatului pârâtului);

SENTINTA (judecatorul

are puteri largi în darea hotarârii). Daca pârâtul se

opune executarii în natura, daca lucrul a disparut sau obligatia pârâtului nu

poate fi executata silit, atunci se recurge la condamnarea pecuniara.62

EXECUTAREA SENTINTEI:

• Pentru restituirea unui lucru, pârâtul era constrâns cu ajutorul fortei

publice;

• Pentru plata unei sume de bani, existau patru modalitati de executare

silita:

Sechestrul judiciar (pignus ex iudicati causa captum). Prin hotarâre se

sechestra un bun care, apoi, era vândut. Acest procedeu se folosea în cazul

în care pârâtul era solvabil;

Executarea asupra averii (distractio bonorum). Creditorii sunt trimisi în

posesia averii debitorului. Judecatorul vinde bunurile pâna la acoperirea

datoriilor debitorului. În momentul achitarii tuturor datoriilor, vânzarea se

opreste;

Cedarea averii (cessio bonorum), modalitate rezervata numai debitorului care

si-a pierdut averea din cauza de forta majora. Debitorul care si-a risipit

intentionat averea, spre a-I frauda pe creditori nu poate beneficia de aceasta

modalitate de executare.

Executarea asupra persoanei (pârâtul – debitor, daca refuza sa-si cedeze

bunurile catre creditorii sai, trebuia dus în închisoarea publica a datornicilor,

62 Ibidem, p.150;

Page 30: Drept Roman

30

care a înlocuit, închisorile private pentru datornici, în urma Constitutiei lui

Theodosius, Valentinianus si Arcadius din 388 d.Hr.). Închisorile private ale

datornicilor au continuat sa existe clandestin;

LOCUL DE JUDECATA: basilica. Judecatorii erau despartiti de public printr-o

cortina (cancella).

DICTIONAR:

Forta majora este o împrejurare de origine externa ( adica din afara câmpului

de activitate al debitorului), cu caracter exceptional, care este absolut imrevizibila si

inevitabila sau irezistibila.63 Exemplu: o eruptie vulcanica, un cutremur etc.

REZUMAT

Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza

desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate, mostenire si valorificarea

drepturilor de creanta.

Pentru a se ajunge la aparitia si perfectionarea acestui mecanism numit

procedura s-au parcurs mai multe etape. O data cu aparitia statului se poate vorbi de o

procedura în sensul unui sistem, ca ansamblu de norme ce reglementeaza

desfasurarea litigiilor.

Dreptul privat roman a cuprins trei sisteme procedurale:

- procedura legisactiunilor ( epoca veche)

- procedura formulara (epoca clasica)

- procedura extraordinara (epoca postclasica)

Procedura legisactiunilor si procedura formulara se caracterizeaza prin

desfasurarea procesului în doua faze. Daca în prima faza a procesului, magistratul, ca

organ de stat, organiza instanta, pregatind sub aspect juridic, in iure, solutionarea

spetei, în cea de-a doua faza, judecatorul, ales de parti, avea sa dea solutia,

individualizând, astfel, normele legii la speta supusa judecatii, in iudicio.

CONCLUZII

63 Liviu Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Tratat., Editie revazuta, Editura Fundatiei “Chemarea”, iasi, 1994, p.362;

Page 31: Drept Roman

31

În procedura legisactiunilor si în cea formulara magistratul avea rolul de a

lega, de a organiza instanta, iar judecatorul, care era o persoana privata, de a conduce

desfasurarea procesului si de a pronunta sentinta.

Procedura extraordinara se deosebea de primele doua prin lipsa celor doua

etape, procesul desfasurîndu-se în fata unei singure persoane.

TEME DE CONTROL

1. Prezentati fazele procesului civil

2. Construiti o formula ipotetica si faceti o analiza a acesteia.

3.Clasificati actiunile din dreptul roman 4.Explicati adagiul “Res iudicata pro veritate habetur”.

CAPITOLUL AL IV-LEA

DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM)

4.1. Diviziunea lucrurilor

Bunul reprezinta o portiune din materia înconjuratoare, individualizata în raport

cu anumite criterii sociale, admise la un anumit moment dat si luata în considerare de

normele juridice, deoarece prezinta utilitate pentru oameni.

Romanii confundau bunul cu dreptul de proprietate asupra lui. Abia mai târziu,

juristii au facut distinctia între dreptul real si bunul care constituie obiectul acestui drept (

în “Institutele lui Iustinian”, la 2,2,2, drepturile reale se numesc “drepturi asupra unui

lucru strain”) .

Page 32: Drept Roman

32

În conceptia juristilor romani, bunurile se împarteau în mai multe categorii, pe

care le vom prezenta în cele ce urmeaza:

I. Lucruri care pot fi însusite de catre un particular (res in patrimonio) si lucruri

care nu pot fi însusite (res nullius sau res extra patrimonium).

Lucrurile extra patrimonium se împart la rândul lor în:

a) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul divin (res nullius divini iuris),

adica toate lucrurile care erau:

- res sacrae ( consacrate zeilor prin consacratio);

- res sanctae ( sunt legate de religie);

- res religiosae ( consacrate zeilor mortii);

b) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul uman (res nullius humani iuris),

adica toate lucrurile care erau:

- Communes (care apartin tuturor). Exemple: apa, aerul, marea, cerul,

lumina soarelui etc;

- Publicae (care apartin statului). Ex: ager publicus (pamântul statului) si

servus publicus (sclavul statului);

- Universitatum (care apartin cetatilor). Ex: teatrele, stadioanele, baile

publice etc.

Lucrurile care sunt susceptibile de apropriere (res in patrimonio) se împart la

rândul lor în:

- Lucruri susceptibile de apropriere dar care în prezent nu se afla în proprietatea

nimanui (res nullius);

- Lucruri susceptibile de apropriere care se afla în proprietatea unei persoane

(res privata).

2.Res privata se împart în:

a)Bunuri care se înstraineaza doar prin mancipatie sau prin in iure cessio

(res mancipi). Sunt bunuri mancipi: sclavii, pamântul din Roma sau cel din Italia,

servitutile prediale rustice asupra acestor terenuri, animalelel de tractiune sau de

calarie. Se pare ca au fost primele bunuri care au intrat în proprietatea privata, adica

în puterea sefului de familie ( mancipium)64. Bunurile mancipi aveau, în vechiul drept

64 Ibidem, vol al II-lea, p.299;

Page 33: Drept Roman

33

roman dar si în cel clasic, un regim juridic special, conform însemnatatii deosebite a

acestor bunuri65;

b)Bunuri care nu se înstraineaza prin mancipatie sau in iure cessio (res

nec mancipi). Se înstraineaza prin traditie. Exemple de astfel de bunuri:

bijuteriile, turmele de oi etc.

3.Res privata se împart, de asemenea, în:

- Corporale (au un corp material);

- Necorporale (drepturile asupra bunului altuia).

4.Res privata sunt:

a)lucruri de specie (au o individualitate proprie, asigurata de

anumite trasaturi specifice). Ex: sclavul Tyron;

b) lucruri de gen (se individualizeaza doar prin indicarea genului,

calitatii si cantitatii. Cantitatea se determina prin masurare, cântarire sau

numarare) Exemplu: sapte amfore mari de Corint.

5.Bunurile susceptibile de apropriere, aflate în proprietatea unei

persoane sunt:

a)Fungibile ( se pot înlocui unele cu altele). Ex.: monedele, uleiul,

vinul, maslinele etc. Se observa ca bunurile de gen sunt fungibile;

b)Nefungibile ( nu se pot înlocui unele cu altele).

6.Res privata se împart, de asemenea, în .

a)Consumptibile (la prima întrebuintare se consuma). Ex.: vinul,

grâul, etc.;

b) Neconsumptibile (se consuma dupa o folosinta îndelungata) Ex.:

sandalele, hainele, etc.

7.Cea mai însemnata diviziune a lucrurilor în dreptul modern, dar

care îsi are originea în dreptul roman clasic, este împartirea bunurilor susceptibile

de apropriere, aflate în proprietatea unei persoane în:

a)Mobile ( se misca singure sau ajutate). Ex.: calul sau carul;

b) Imobile (nu se pot misca). Ex.: o casa sau un teren. Imobilele

erau considerate mai importante decât mobilele. Din aceasta cauza, imobilele

aveau un regim juridic special. Astfel, prin Oratio Severi (195 d.Hr.), tutorele este

oprit sa înstraineze terenurile necladite sau terenurile cu cladiri înconjurate de

65 Ibidem, vol. al II-lea, p.300;

Page 34: Drept Roman

34

gradini, pe care trebuia sa le transfere în proprietatea pupilului, atunci când

acesta ajungea la pubertate.66 În vremea lui Augustus, sotului I se interzicea sa

înstraineze imobilele dotale din Italia.67

Pentru influenta acestei ultime clasificari a bunurilor private asupra Codului Civil

Român din 1864 a se citi art.461-474.

Juristii romani nu au cunoscut notiunea de “patrimoniu” (ansamblul drepturilor si

obligatiilor evaluabile în bani, ansamblu ce apartine unui subiect de drept). Aceasta

notiune a fost elaborata în epoca moderna, pornindu-se de la elemente romane, cum ar

fi:

Familia pecuniaque ( întreaga avere a unei familii romane, avere

alcatuita din familia, adica toate bunurile mancipi ale acelui sef de familie

si pecunia, adica ansamblul bunurilor nec mancipi ale acelui sef de

familie);

Hereditas (mostenirea, adica un ansamblu de bunuri, drepturi si

datorii patrimoniale care trec de la de cuius la mostenitor, în temeiul

dreptului civil);

Bona (ansamblul de drepturi si obligatii patrimoniale care trec de

la de cuius la mostenitor, în temeiul edictului pretorian). Se traduce prin

succesiunea deferita de pretor;

Peculiul (la origine desemna un ansamblu de bunuri pe care

stapânul le încredinta sclavului sau spre o mai buna fructificare, dar în

timp ajunge sa desemneze un ansamblu de drepturi si datorii patrimoniale

ale sclavului).

4.2. Proprietatea privata

4.2.1. Ager gentilicius

Ager gentilicius reprezinta pamântul comun al fiecarei ginte din Roma.

66 Ibidem, vol. al II-lea, p.280; 67 Ibidem, vol. al II-lea, p.302;

Page 35: Drept Roman

35

Astfel, conform istoricilor Titus Livius si Dionis din Halicarnas, când Appius

Claudius, împreuna cu întreaga ginta Claudia, a venit din Sabinia ca sa se stabileasca

în Roma, senatul I-a acordat un ager gentilicius dincolo de Arno. Acest pamânt a fost

împartit de catre Appius Claudius între familiile care-i constituiau ginta.68

Ager gentilicius a fost împartit în proprietate privata familiilor din ginta într-o

epoca anterioara Legii celor XII Table.

Existenta proprietatii comune a gintii asupra lui ager gentilicius mai era evocata

în epoca dreptului clasic de dreptul de mostenire si de tutela a gentililor.69

4.2.2.Heredium si fundus

Heredium era pamântul din cetatea Romei, în suprafata de doua iugare, pe

care-l primise în proprietate fiecare sef de familie, cu ocazia fundarii Romei, spre a-si

construi casa. Heredium-ul era, initial, inalienabil, iar spre sfârsitul Republicii, patricianul

care-l înstraina era dispretuit. Heredium-ul era, initial, indivizibil. Conform unor

fragmente din Institutiile lui Gaius, descoperite în Egipt, mostenitorii ramâneau dupa

moartea sefului de familie într-o devalmasie numita ercto non cito (divisione non

provocata). De la Legea celor XII Table, care contine o actiune de iesire din indiviziune

a mostenitorilor (actio familia herciscundae ), heredium-ul poate fi partajat între

mostenitori.70 Astfel, de la Legea celor XII table, prin heredium se întelege pamântul din

intravilanul Romei, pe care-l stapânea un pater familias, fara a mai lega aceasta calitate

de suprafata de doua iugare.

Fundus reprezinta terenul pentru agricultura, situat în afara Romei, aflat în

proprietatea lui pater familias. Proprietatea asupra lui se poate dobândi prin

uzucapiunea de 2 ani.

4.2.3. Ager publicus

Ager publicus populi romani era constituit din toate bunurile imobile pe care

statul roman le dobândea prin cucerire, pe care le mostenea ( astfel, Attala, regele

Pergamului, si-a lasat prin testament regatul statului roman, în 134 î.Hr.) sau pe care le

68 Ibidem, vol. al II-lea, p.305; 69 Ibidem, vol. al II-lea, p.305; 70 Ibidem, vol al II-lea, p.306;

Page 36: Drept Roman

36

confisca de la cei condamnati.71 Aceste imobile, în functie de natura lor erau utilizate

diferit. Astfel, statul roman îsi rezerva exploatarea minelor si a padurilor. Pamânturile

din ager publicus primeau urmatoarele destinatii:

- Fie erau acordate în proprietate, în loturi mici, cetatenilor (agri limitari) sau

celor care întemeiau o colonie latina;

- Fie erau arendate pe termen de cinci ani, contra unei dari numita vectigal

(ager vectigali);

- Fie erau lasate la dispozitia cetatenilor care puteau ocupa teren cât puteau sa

cultive (ager ocupatorius). Dupa aparitia pretorului, ocuparea de terenuri din ager

publicus se facea în temeiul unei concesii acordate de catre pretor prin edict.72 Cel care

ocupa acest teren trebuia sa plateasca o taxa statului roman. Concesiunea lui ager

ocupatorius putea fi revocata de catre statul roman. La sfârsitul Republicii câtiva mari

proprietari îsi împart ager publicus din Italia si-l considera averea lor personala. 73

4.3.Proprietatea în epoca clasica

4.3.1.Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate

Pentru romani, proprietatea era un lucru corporal, la fel ca si servitutile prediale

rustice. Si aceasta, întrucât romanii nu distingeau între dreptul de proprietate sau

dreptul de servitute prediala rustica si obiectul acelui drept de proprietate sau de

servitute prediala rustica. Pentru a desemna proprietatea, romanii spuneau, asa cum

spun majoritatea românilor: “lucrul este al meu” sau ”am un lucru”(res mea est, meum

est ex iure quiritium).74

Dreptul de proprietate (proprietatea) reprezinta dreptul subiectiv al unei

persoane, numita proprietar, asupra unui lucru, drept care îi confera anumite atribute

ocrotite de dreptul obiectiv. Aceste atribute, care reprezinta continutul dreptului de

proprietate sunt:

• Ius utendi ( dreptul proprietarului de a folosi lucrul care reprezinta obiectul

dreptului de proprietate);

• Ius fruendi ( dreptul proprietarului de a culege fructele si de a dobândi

produsele lucrului);

71 J .C. Fredouille, op.cit., p.19; 72 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.307; 73J.C.Fredouille, op.cit., p.19;

Page 37: Drept Roman

37

• Ius abutendi ( dreptul proprietarului de a dispune de lucrul în proprietate,

fie material, prin modificare sau distrugere, fie juridic, înstrainându-l ori

prin acte între vii, ori prin acte din cauza de moarte, cum ar fi prin legatul

inclus în testament sau fideicomis-ul). Acest ius abutendi nu a fost

nelimitat. Din cele mai vechi timpuri, acest atribut al proprietatii a fost

îngradit în interesul general al societatii. Astfel, înainte de 390 î.Hr., în

Roma, proprietarii de cladiri trebuiau sa respecte o distanta de doi pasi

între cladirile vecine, distanta numita ambitus. Între ogoarele vecine,

proprietarii trebuiau sa respecte o distanta de cinci pasi, numita fines

(confinium). Legea celor XII Table îi interzicea proprietarului unei grinzi

folosita de un alt proprietar în constructia casei sale, sa dispuna

demontarea acesteia.75

DICTIONAR:

Fructele reprezinta ceea ce produc bunurile frugifere periodic si fara sa-si consume

substanta. Exemplu: iarba, grâul, puii de animale, copiii sclavilor etc. Fructele sunt : naturale (

apar independent de vointa omului), industriale ( rezulta numai ca urmare a stradaniei omului )

si civile ( consecinta unor acte juridice – chiriile , dobânzile etc.).

Produsele reprezinta ceea ce rezulta din bunuri prin consumarea substantei acestora.

Ex.: scândurile sunt un produs al copacilor, aurul reprezinta un produs al minelor de aur etc.

4.3.2.Proprietatea quiritara

Proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium) este proprietatea quiritilor (a

cetatenilor romani) recunoscuta si sanctionata de catre ius civile.76

CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE QUIRITARA:

♦ Drept absolut ( adica îi permite proprietarului quiritar sa se foloseasca

de toate avantajele pe care lucrul în proprietate i le poate procura);

♦ Drept exclusiv ( adica numai proprietarul poate exercita cele trei

atribute ale dreptului de proprietate quiritara);

♦ Drept perpetuu ( adica proprietatea quiritara exista atât timp cât exista

obiectul proprietatii iar proprietatea quiritara nu se stinge

prin neuz ).

74 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.310; 75 Ibidem, p.311;

76 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.153;

Page 38: Drept Roman

38

Aceste caractere specifice, initial, proprietatii quiritare au devenit,

odata cu stergerea diferentelor dintre proprietatea quiritara, cea

provinciala, peregrina si pretoriana ( proces accelerat în secolul al III-

lea d.Hr. si terminat în secolul al VI-lea d.Hr.), caracterele dreptului de

proprietate, în general.

Conditiile proprietatii quiritare:

♦ Proprietarul: cetatean roman sau peregrin cu ius commercii ( subiecte

de ius civile);

♦ Bunul, obiect al proprietatii quiritare: lucru roman transmis fie prin

mancipatie sau in iure cessio, pentru res mancipi, sau prin traditiune,

pentru res nec mancipi. Mobilele erau romane daca se aflau în mâna

unui cetatean roman. Imobilele erau romane daca erau situate pe

pamânt italic. Imobilele italice aveau un regim juridic special, fiind

scutite de impozit si res mancipi. În timpul Principatului, patruzeci de

cetati din Imperiu au obtinut pentru teritoriile lor ius italicum (adica

calitatea de pamânt italic), desi erau situate în afara Peninsulei Italice.

Mentionam printre aceste cetati: Sarmisegetuza, Napoca, Apulum,

Beyruth etc).

♦ Modul de transmitere a dreptului de proprietate: Pentru

transmiterea dreptului de proprietate quiritara cetatenii romani foloseau

numai modurile solemne prevazute de ius civile, care erau, în functie

de calificarea lucrului, dupa caz, mancipatiunea si in iure cessio pentru

lucrurile mancipi si traditiunea pentru lucrurile nec mancipi.

Atributele dreptului de proprietate quiritara:

Ius utendi;

Ius fruendi;

Ius abutendi.

Proprietatea quiritara a fost considerata de romani ca o institutie rezervata doar

acelor persoane ce aveau voie sa foloseasca ius civile (cetatenii romani si peregrinii cu

ius commercii). Din ratiuni practice, romanii au trebuit sa inventeze niste institutii juridice

care sa reglementeze stapânirea bunurilor în provincii sau stapânirea bunurilor mancipi

dobândite prin traditie. Aceste institutii, pe care romanii le numeau generic “possessio”,

au împrumutat de la proprietatea quiritara atributele. Acest împrumut a declansat

Page 39: Drept Roman

39

procesul de contopire a proprietatii quiritare cu aceste possessiones, proces datorita

caruia, consideram astazi ca proprietarul are în dreptul civil român aceleasi atribute ca

si proprietarul quiritar ( a se vedea art. 480 din Codul civil).

Iata etapele pe care le-a parcurs procesul de confundare a proprietatii quiritare

cu posesiunea provinciala, peregrina si pretoriana: în secolul al II-lea d.Hr., juristi,

precum Gaius, denumeau posesiunea provinciala, cu termenul “dominium”, rezervat

exclusiv proprietatii quiritare, în sec. al III-lea d.Hr., prin Edictul lui Caracalla din 212, toti

locuitorii Imperiului primeau cetatenia romana cu exceptia dediticilor, împaratul Maximin

generaliza concesiunile de ius italicum si pamânturile italice erau supuse impozitului, iar

în secolul al VI-lea, Iustinian desfiinteaza clasificarea bunurilor în mancipi si nec

mancipi, precum si orice deosebire între pamântul italic si cel provincial. Astfel, se

încheia procesul de fuziune al proprietatii quiritare cu posesiunile provinciala, peregrina

si pretoriana77.

SANCTIUNEA PROPRIETATII QUIRITARE: actiunea civila “rei vindicatio”

(actiune in rem).

4.3.3.Proprietatea pretoriana (bonitara)

Aceasta possessio a fost creata de catre juristii romani în secolul I î.Hr., pentru

a pune capat obiceiului proprietarilor quiritari de a introduce, în mod abuziv, actiuni rei

vindicatio împotriva celor care dobândisera obiectul proprietatii quiritare, prin traditie,

chiar de la aceiasi proprietari care acum îi chemau înaintea magistratului.

Prin proprietate pretoriana (bonitara) se întelege proprietatea recunoscuta si

aparata de catre edictul pretorului, asupra unui lucru mancipi, dobândit de proprietarul

pretorian prin traditie si nu prin mancipatie sau in iure cessio. Aceasta proprietate

pretoriana era recunoscuta si aparata pâna la împlinirea termenului de uzucapiune ( un

an pentru mobile, doi ani pentru imobile), când proprietarul pretorian dobândea

proprietatea quiritara asupra acelui lucru mancipi.

Prin introducerea proprietatii pretoriene, în dreptul roman clasic s-a semnalat o

dedublare a proprietatii. Astfel, un bun mancipi putea avea doi proprietari: unul era

proprietarul quiritar, care îl înstrainase prin traditie, iar celalalt era cel care-l avea printre

77 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.317;

Page 40: Drept Roman

40

lucrurile sale ( in bonis habet), adica proprietarul pretorian (cel care dobândise lucrul

mancipi prin traditie).78

ATRIBUTELE PROPRIETARULUI PRETORIAN: ius utendi, ius fruendi, ius

abutendi ( acesta cu urmatoarea restrictie: nu putea dispune juridic de bun folosindu-se

de modurile de dispozitie de ius civile: mancipatia, in iure cessio sau legatul per

vindicationem).

SANCTIUNEA PROPRIETATII PRETORIENE:

Exceptii:

♦ Exceptio de dol (Primus îi vinde prin traditie lui Secundus un bun

mancipi. Primus, stiind ca dupa ius civile, tot el este proprietarul quiritar

al lucrului vândut, introduce împotriva lui Secundus actiunea rei

vindicatio. Secundus pentru a nu pierde atât bunul cât si banii pe care

I-a dat lui Primus, în chip de pret, îi cere magistratului sa introduca în

formula exceptia de dol, prin care va paraliza actiunea lui Primus);

♦ Exceptio rei venditae et traditae (Primus îi vinde lui Secundus, prin

traditie un teren italic. Apoi, prin mancipatie, acelasi Primus îi vinde

terenul lui Tertius. Tertius introduce actiunea de rei vindicatio împotriva

lui Secundus. Acesta va cere inserarea în formula a exceptiei “rei

venditae et traditae”, conform careia lucrul a fost vândut si remis de la

mâna la mâna. Astfel, se va paraliza revendicarea lui Tertius).

c)Actiunea publiciana

(a fost creata de catre pretorul Publicius, dupa modelul

actiunii rei vindicatio, pentru a-l ajuta pe proprietarul pretorian sa-si revendice bunul,

ajuns în posesia unei alte persoane sau chiar în posesia proprietarului quiritar). Formula

actiunii publiciene continea fictiune conform careia, proprietarul pretorian uzucapase

lucrul, transformându-se în proprietar quiritar. Proprietarul quiritar putea invoca

împotriva publicienii, exceptia iustii domini (proprietar dupa ius civile), însa proprietarul

pretorian îi raspundea cu replicatio rei venditae et traditae( prin care arata ca

proprietarul quiritar I-a înstrainat lucrul contra unei sume de bani si ca I l-a remis prin

traditie).79

Proprietatea pretoriana a fost extinsa, prin senatus consulte si prin constitutii

imperiale, la numeroase situatii, în care ius civile nu recunostea nici un drept de

proprietate. Iata câteva dintre ele:

78 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.158;

Page 41: Drept Roman

41

Succesorul pretorian (bonorum possesor);

Cumparatorul averii debitorului insolvabil (bonorum emptor);

Damnum infectum (paguba neprodusa). Daca o casa ameninta sa se

prabuseasca peste casa vecinului, atunci proprietarul casei în ruina trebuia sa-I

ofere vecinului o suma de bani suficienta pentru despagubirea acestuia, în cazul

în care casa sa i-ar fi fost distrusa prin prabusirea casei în ruina. Daca

proprietarul casei în ruina refuza sa ofere cautiunea mentionata, atunci, pretorul

îl putea trimite pe vecinul amenintat în posesia casei în ruina. Vecinul devenea,

astfel, proprietar pretorian al casei în ruina.

Delictul comis de o persoana în puterea unui pater familias (alieni iuris).

Daca un alieni iuris savârsea un delict, stapânul lui avea doua posibilitati de a-I

oferi satisfactie victimei delictului: fie platea o amenda, fie îl abandona pe autorul

delictului în puterea victimei. Daca stapânul

nu platea amenda, dar nici nu-l

abandona pe autor, victima devenea, prin decretul pretorului, proprietar pretorian

al autorului delictului.

Proprietatea pretoriana a disparut în epoca lui Iustinan, care a suprimat, ca

desueta, clasificarea bunurilor în mancipi si nec mancipi.

4.3.4.Proprietatea provinciala si cea peregrina

Pamântul din provincii era ager publicus (era proprietatea statului roman, în

provinciile senatoriale sau era proprietatea împaratului, în provinciile imperiale). Nici un

cetatean roman nu putea sa devina proprietar quiritar asupra unui pamânt sau asupra

unei cladiri din provincie. Totusi, portiuni din ager publicus erau distribuite cetatenilor

romani, spre cultivare, spre folosinta. Odata cu trecerea timpului, cetatenilor romani

care exploatau portiuni din ager publicus li s-a recunoscut atât posesia asupra acestor

terenuri, cât si dreptul de dispozitie juridica (prin traditie) si materiala80.

Proprietatea provinciala (possessio usus fructus, habere licere) reprezinta

dreptul subiectiv al cetatenilor romani asupra pamânturilor si cladirilor din provincii,

79 Ibidem, p.159; 80 Ibidem, p.158;

Page 42: Drept Roman

42

drept ocrotit prin edictul guvernatorului de provincie si care confera titularului aceleasi

atribute ca dreptul de proprietate quiritara.

SANCTIUNEA PROPRIETATII PROVINCIALE:

o actiune utila, construita dupa

modelul actiunii de rei vindicatio.81

În cursul secolului al III-lea d.Hr., proprietatea provinciala se confunda cu cea

quiritara, caci dispare distinctia dintre imobilele italice si cele provinciale.82

Proprietatea peregrina reprezinta dreptul real al peregrinilor fara ius commercii,

recunoscut si ocrotit prin edictul pretorului peregrin (la Roma) si prin edictul

guvernatorului (în provincie), drept în temeiul caruia peregrinii dobândesc, asupra

lucrurilor lor, atribute asemanatoare celor ale proprietarilor quiritari.

SANCTIUNEA PROPRIETATII PEREGRINE: o actiune utila, construita dupa

modelul actiunii rei vindicatio (continea fictiunea conform careia peregrinul trebuie

considerat cetatean roman).

Proprietatea peregrina a

disparut în secolul al III-lea d.Hr., în urma edictului lui

Caracalla, prin care toti peregrini au primit cetatenie romana, cu exceptia celor

dediticii.83

4.4.Apararea proprietatii

4.4.1.Rei vindicatio

Revendicarea este actiunea reala si civila prin care

proprietarul quiritar pretinde

restituirea lucrului obiect al dreptului de proprietate quiritara, de la cel care-l detine cu

orice titlu.

În fata instantelor ordo iudiciorum privatorum, actiunea în revendicare se

introduce prin formula petitorie.

Conditii pentru intentarea actiunii în revendicare:

Bunul revendicat:

Lucru roman, obiect al proprietatii quiritare;

Corporal (se pretindea posesiunea si se intentau împotriva posesorului sau

detentorului, ori numai lucrurile corporale sunt susceptibile de posesiune);

81 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319; 82 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.158 83 Ibidem, p.157;

Page 43: Drept Roman

43

Lucrul sa fie de specie (adica individualizat). Pentru considerente practice, s-a

admis ca se poate revendica un ansamblu de bunuri de acelasi fel precum o

turma de oi sau de vite.

Reclamantul:

Proprietar quiritar (cetatean roman sau peregrin cu ius commercii);

Sa probeze ca persoana de la care a dobândit bunul era, si ea, proprietar

quiritar, întrucât îl capatase, la rându-I de la un proprietar quiritar, care la îl

dobândise de la un alt proprietar quiritar si tot asa pâna se ajungea la

persoana care-l dobândise printr-un mod originar. Sarcina aceasta atât de

dificila era usurata de existenta uzucapiunii;

Sa nu se afle în posesia bunului revendicat.

Pârâtul:

Ca regula generala, trebuie sa fie posesor al lucrului revendicat;

Exceptii:

- pârât poate fi si persoana care, prin dol, înceteaza sa posede( cel care

vazându-se amenintat cu revendicarea distruge bunul, îl înstraineaza sau îl

abandoneaza);

- pârât poate fi si acela care se lasa urmarit cu revendicarea desi nu este

posesor al bunului revendicat (aceasta spre a-l sanctiona pentru ca, prin fapta sa l-a

indus în eroare pe proprietar si I-a permis adevaratului posesor sa obtina proprietatea

quiritara asupra bunului, prin uzucapiune.

În situatia exceptiilor de mai sus, pârâtii nu pot fi obligati de catre judecator sa

restituie bunul revendicat, caci acestia nu-l poseda. Ei vor fi obligati, însa, sa-I plateasca

reclamantului o suma de bani echivalenta cu interesul acestuia ca bunul sa-I fost

restituit în natura. 84

Exceptiile pârâtului:

exceptia de

dol, rei venditae et traditae, rei donatae et

traditae, exceptia de uzufruct, de gaj etc.

Efectele actiunii în revendicare:

Daca judecatorul constata ca reclamantul în actiunea de revendicare are

dreptate, atunci pronunta o sentinta prin care:

- Reclamantul obtine lucrul si accesoriile sale. Pentru a-l determina pe pârât sa

înapoieze bunul în natura, actiunea în revendicare avea o clauzula arbitrara, care-i

84 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319-321;

Page 44: Drept Roman

44

permitea reclamantului sa indice, sub prestare de juramânt, cât valoreaza acel lucru

pentru el. Aceasta valoare indicata de reclamant depasea cu mult valoarea de piata a

bunului, astfel încât, pârâtul prefera sa înapoieze

bunul în natura, decât sa-l pastreze,

platind un suprapret. În procedura formulara, înca în faza in iure, pârâtul era obligat sa-I

faca reclamantului o promisiune, întarita cu doi garanti, ca va plati suma de bani la care

va fi condamnat (satisdatio iudicatum solvi). Daca nu facea aceasta promisiune,

devenea indefensus si se trecea la executarea silita. În vremea lui Iustinian, ordinul

judecatorului, adresat pârâtului, de a restitui lucrul era executat cu ajutorul fortei

publice85.

- Reclamantul dobândeste atât produsele cât si fructele bunului revendicat.

Pârâtul care a fost posesor de buna-credinta (adica nu a stiut ca bunul este proprietatea

unei alte persoane) trebuie sa-I restituie reclamantului doar fructele dobândite dupa litis

contestatio, caci doar din acel moment a aflat ca lucrul are un alt proprietar. Aceasta

solutie vrea sa-l rasplateasca pe posesorul de buna-credinta pentru munca depusa spre

a face lucru sa rodeasca fructe industriale si, în acelasi timp, vrea sa-l protejeze pe

acelasi posesor, care a consumat mai mult din fructele naturale ale bunului, având

convingerea ca bunul si fructele acestuia sunt ale sale. Din epoca lui Iustinian,

posesorul de buna-credinta trebuia sa-I restituie reclamantului toate fructele pe care nu

le-a consumat. Nu trebuia însa sa-l despagubeasca pe reclamant, în vreun fel pentru

fructele pe care deja le consumase.

- Pârâtul trebuie sa-l despagubeasca pe reclamant pentru eventualele

stricaciuni ale lucrului produse din vina lui. Pentru stricaciunile produse înainte de litis

contestatio, pârâtul va raspunde doar pentru o greseala foarte grava , sau pentru o

greseala pe care nu ar fi facut-o atunci când îsi administra propria avere. Daca

stricaciunile s-au produs dupa litis contestatio, atunci pârâtul va raspunde

pentru orice

greseala pe care un bun administrator al lucrului nu ar fi comis-o. Se observa ca în

situatia stricaciunilor produse dupa litis contestatio, culpa pârâtului este judecata in

abstracto, adica prin raportarea la idealul de bun administrator. Aceste solutii au

urmatoarele justificari: înainte de litis contestatio, pârâtul considera bunul ca pe un

element al averii sale. De aceea, îi este îngaduita o oarecare neglijenta în administrarea

85 Ibidem, p.321-322;

Page 45: Drept Roman

45

bunului. Dupa litis contestatio însa, pârâtul trebuie sa tina seama de ipoteza restituirii

bunului catre reclamant. De aceea, nu îi este iertata nici o neglijenta.86

- Pârâtul trebuie sa fie despagubit de catre reclamant pentru cheltuielile

necesare facute în legatura cu bunul. Posesorul de buna-credinta are dreptul si la

despagubiri pentru cheltuielile utile, în masura în care acestea au sporit valoarea

bunului. Pârâtul nu are dreptul la despagubiri

pentru cheltuielile voluptorii, dar poate

ridica ornamentele în care s-au materializat acestea, cu conditia de a nu deteriora

bunul.

DICTIONAR:

Cheltuielile necesare sunt acelea fara de care lucrul se deterioreaza sau dispare. Ex:

cheltuielile facute cu medicamentatia necesara pentru tratamentul sclavului bolnav.

Cheltuielile utile sunt acelea care maresc valoarea lucrului. Ex: înlocuirea acoperisului

de sindrila cu unul facut din tigle.

Cheltuieli voluptorii sunt acelea care înfrumuseteaza lucrul. Ex:

cheltuielile facute

pentru decorarea cu mozaic aurit a pardoselii dintr-o camera.

4.4.2.Actiunea publiciana

Actiunea publiciana reprezinta actiunea reala honorara care îi permite

proprietarului pretorian sa dobândeasca posesiunea lucrului, posesiune pe care fie a

pierdut-o, fie nu a avut-o niciodata. Aceasta actiune, are o formula copiata dupa cea a

revendicarii, singura diferenta fiind reprezentata de fictiunea, conform careia s-a împlinit

termenul necesar pentru dobândirea de catre reclamant a proprietati quiritare prin

uzucapiune.

Conditiile de exercitare si solutionarea actiunii publiciene difera dupa cum

reclamantul este proprietar pretorian sau posesor de buna-credinta.

4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian

CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este proprietarul pretorian

(dobânditorul unui res mancipi prin traditiune), iar pârâtul poate fi ori proprietarul quiritar

al lucrului respectiv ori un simplu posesor sau detentor.

86 Ibidem, p.323;

Page 46: Drept Roman

46

SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE: Reclamantul va câstiga posesia

bunului sau, daca în calitate de pârât apare proprietarul quiritar. Acesta se apara cu

exceptia iusti domini

(proprietar de drept). Reclamantul raspunde cu replicatio doli

(replica de dol), cu replicatio rei venditae et traditae (invocând ca lucrul I-a fost vândut si

predat prin traditiune) sau cu replicatio rei donatae et traditae etc. De asemenea,

reclamantul va dobândi bunul, daca, pârâtul este un simplu posesor sau un detentor.

4.4.4.Publiciana posesorului de buna- credinta

CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este întotdeauna un posesor de

buna-credinta (adica o persoana care a dobândit un lucru de la o alta persoana pe care

o crede adevaratul proprietar al bunului, desi în realitate nu este). În calitate de pârât,

apare fie adevaratul proprietar al bunului, fie un alt posesor de buna-credinta.

SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE:

Daca pârâtul este adevaratul proprietar al bunului, atunci prin exceptia iusti

domini actiunea publiciana este paralizata. Posesorul de buna-credinta pierde procesul

si nu va obtine bunul urmarit.

Daca pârâtul este si el un posesor de buna-credinta, atunci avem doua

posibilitati:

Daca pârâtul a obtinut lucrul de la acelasi fals proprietar al lui, atunci va câstiga

procesul acela dintre posesorii de buna-credinta care a intrat primul în posesia lucrului.

Daca reclamantul a fost pus primul în posesia lucrului, atunci la exceptia rei venditae et

traditae pe care o invoca pârâtul, reclamantul va raspunde cu replicatio primo rei

venditae et traditae si câstiga procesul. Daca pârâtul a fost pus primul în posesia

lucrului, atunci va câstiga procesul invocând exceptia primo rei venditae et traditae.87

Daca în calitate de pârât se afla un posesor de buna-credinta care a dobândit

lucrul de la un alt fals proprietar, procesul va fi câstigat de acela dintre posesorii de

buna-credinta care poseda lucrul în momentul procesului (adica în momentul lui litis

contestatio). Se urmeaza principiul: “In pari causa, melior est causa possidentis” (în

situatii identice, este preferat posesorul actual).88

87 Ibidem, p.325-326; 88 Ibidem, p.326;

Page 47: Drept Roman

47

4.5. Posesiunea

4.5.1. Definitia posesiunii

Posesiunea reprezinta dreptul subiectiv ocrotit prin edictul magistratilor judiciari,

în temeiul caruia o persoana (cetatean roman, peregrin cu ius commercii sau peregrin)

dobândeste asupra unui lucru, atribute asemanatoare cu cele conferite de dreptul de

proprietatea quiritara, dar, în conditii care împiedica dobândirea proprietatii quiritare

asupra bunului respectiv.

Posesiunea, fiind reglementata prin edictul pretorului, era privita de catre

jurisprudenti, ca o institutie juridica ce apartine de “factum”(dreptul creat de catre

pretor).89 Însa, savantii moderni au interpretat gresit sensul cuvântului ”factum”,

interpretându-l drept “realitate care scapa reglementarii juridice” si au concluzionat ca

posesiunea nu este un drept ci o stare de lucruri în care o persoana se comporta fata

de un bun ca si cum ar fi titularul unui drept real asupra acelui bun sau drept “puterea

fizica ce se exercita asupra unui bun”.90 Asadar, definitiile moderne ale posesiei nu

sunt întru-totul corecte, întrucât posesiunea reprezinta un drept si nu un fapt, cel putin

din punctul de vedere al istoriei dreptului.

4.5.2. Elementele posesiunii

Posesiunea are doua elemente:

A.CORPUS (puterea fizica asupra lucrului, stapânirea efectiva a lucrului). Lucrul

mobil se ia în mâna. Imobilul se ia în stapânire fie prin izgonirea persoanei care-l

ocupa fara drept, fie prin savârsirea unui act de stapân ( ruperea unei crengi

dintr-un pom din livada, schimbarea încuietorii de la usa de intrare etc).

B.ANIMUS DOMINI (elementul intelectual, adica intentia cu care stapâneste

bunul posesorul). De fapt, prin animus trebuie sa întelegem nu atât adevaratele gânduri

ale posesorului legate de stapânirea lucrului, cât atitudinea pe care dreptul roman

credea ca o adopta posesorul fata de acel lucru. Juristii romani considerau ca pentru a

deveni posesor trebuie sa stapânesti un lucru în circumstante care sa dezvaluie unul

din urmatoarele doua tipuri de animus :

89 Ibidem, p.330; 90 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.161;

Page 48: Drept Roman

48

- animus domini (intentia de a te comporta fata de lucru ca un adevaraat

proprietar)

- animus sibi habendi (dorinta de a pastra lucrul respectiv doar pentru

tine). Animus sibi habendi se cerea doar pentru cei care stapâneau

terenuri din ager publicus, numite ager occupatorius, întrucât, cel putin în

teorie, posesorii nu puteau deveni proprietari asupra acestor terenuri ( care

erau considerate ca extra patrimonium). Animus domini se cerea pentru

posesorii acelor lucruri care pot fi însusite de catre particulari ( res in

patrimonio).91 Acest animus domini este în conceptia lui Savigny (“Tratat

despre posesie”), elementul care distinge posesia ( possessio civilis) de

detentie (possessio naturalis). Detentorul nu are animus domini, întrucât

titlul, în virtutea caruia exercita stapânirea materiala asupra bunului,

dovedeste ca proprietatea bunului apartine unei alte persoane.92 Pentru

Ihering, însa, acest element intentional al posesiei este reprezentat doar de

affectio tenedi (vointa de a pastra lucrul, fie ca exista sau nu intentia de a

te comporta fata de lucru asemeni unui proprietar). Ihering considera, deci,

în lucrarea “Despre rolul vointei în posesie”, ca nu exista nici o diferenta

între detentie si posesiune. Conceptia lui Ihering, desi preluata în Codul

civil german, este respinsa de doctrina franceza si româna de drept civil.

Cel care reuneste în persoana sa cele doua elemente ale posesiunii devine

posesor.

4.5.3.Dobândirea si pierderea posesiunii

Posesiunea se poate dobândi:

A. De catre însusi posesorul;

B. Prin intermediul altei persoane

A. Dobândirea posesiunii chiar de catre posesor

O persoana devine posesor al unui anumit lucru in patrimonio, daca obtine

stapânirea efectiva a respectivului lucru (corpus), cu intentia de a se comporta ca un

adevarat proprietar (animus domini). O persoana devine posesor asupra unui teren din

ager publicus, daca îl stapâneste efectiv, cu intentia de a-l pastra pentru sine (animus

sibi habendi).

91 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.331-332;

Page 49: Drept Roman

49

B. Dobândirea posesiunii prin intermediul altei persoane În vechiul drept roman se considera ca nu se poate dobândi animus printr-o alta

persoana. Dar, copilul pâna la 7 ani (infans), nebunul sau persoana juridica nu pot avea

niciodata un animus. Din aceasta cauza, s-a admis ca animus poate fi dobândit prin

intermediul urmatoarelor trei persoane: tutorele unui infans, curatorul nebunului si

administratorul persoanei juridice.93 Ca o curiozitate, mentionam si solutia conform

careia sclavul cu peculiu poate dobândi, pentru stapânul sau, atât animus cât si

corpus.94

În vechiul drept roman s-a considerat ca un pater familias poate dobândi corpus

asupra unui lucru prin intermediul unei persoane în putere (alieni iuris). Corpus nu putea

fi dobândit, însa, prin intermediul unei persoane care nu se afla în puterea lui pater

familias (sui iuris). În epoca clasica, s-a admis, însa, ca mandatarul sau gerantul de

afaceri (ambii persoane sui iuris) dobândesc corpus pentru un pater familias. Pater

familias obtine posesia prin intermediul mandatarului în momentul în care acesta obtine

corpus (aceasta întrucât pater familias si-a manifestat animus domini înca din momentul

în care l-a împuternicit pe mandatar). Pater familias obtine posesiunea prin intermediul

gerantului de afaceri, doar în ziua în care ratifica actele gerantului, caci doar în acel

moment îsi manifesta animus-ul care alaturat lui corpus, dobândit anterior, confera

posesia. 95

Posesiunea se pierde, de regula, prin pierderea concomitenta a celor doua

elemente: corpus si animus. Spre exemplu, un posesor îi înmâneaza lucrul, prin traditie,

unei alte persoane.

Posesiunea se pierde, uneori, prin pierderea unuia din cele doua elemente,

corpus si animus. Pierderea lui corpus se realizeaza atunci când lucrul nu se mai

gaseste în puterea posesorului, în stapânirea lui. Spre exemplu, lucrul este furat de

catre un hot, sau sclavul fuge de la stapân.96 Totusi, în situatia pasunilor, folosite de

catre pastori doar în anumite perioade ale anului, s-a admis solutia conform careia

pastorii retineau posesia acestora numai prin animus, chiar daca în anumite perioade

nu aveau si corpus-ul.97 Pierderea lui animus se realizeaza atunci când, desi stapânim

efectiv un lucru, nu mai avem intentia sa-l pastram pentru noi însine, ci îl stapânim

92 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.163; 93 Ibidem, p.165; 94 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p333; 95 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.164; 96 Ibidem, p.165; 97 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 333;

Page 50: Drept Roman

50

pentru altul. Exemplu: proprietarul casei îsi vinde casa unei alte persoane, dar ramâne

sa locuiasca în aceasta în calitate de chirias.

4.5.4.Persoanele care au posesiunea

Au posesiunea urmatoarele persoane:

- Proprietarul quiritar, proprietarul pretorian, provincial sau peregrin daca

stapâneau efectiv bunul;

- Posesorul de buna-credinta;

- Posesorul de rea-credinta (hotul, cel care dobândeste un imobil prin violenta);

- Posesorul pe ager publicus,

- Locatarii pe termen lung (arendasul lui ager vectigalis, emfiteotul);

- Precaristul (este posesor fata de toti, cu exceptia proprietarului lucrului pe care

l-a primit cu titlu precar);

- Creditorul gajist, în legatura cu bunul dat în gaj;

- Depozitarul sechestru (adica persoana ce pastreaza un bun asupra caruia

exista un litigiu, pâna la pronuntarea sentintei).

Nu sunt posesori urmatoarele persoane:

- Locatarii pe termen scurt (chiriasul si arendasul);

- Uzufructuarul;

- Depozitarul ordinar;

- Comodotarul.98

Din ce cauza sunt considerati posesori, creditorul gajist sau precaristul, atât

timp cât nici unul din ei nu are animus domini în legatura cu stapânirea lucurului in

patrimonio ? Savigny considera ca aceste doua persoane au o posesie derivata, adica

ei pastreaza posesiunea pentru proprietar, care le-a încredintat-o cu misiunea de a o

apara.99

4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea)

Quasi-posesiunea reprezinta posesiunea drepturilor reale, altele decât

proprietatea, cum ar fi servitutile, posesiune manifestata prin exercitiul acestor drepturi.

Quasi-posesiunea a fost o notiune contestata de o parte din jurisprudentii romani,

întrucât ei considerau ca

drepturile reale asupra lucrurilor altora, fiind incorporale nu

98 Ibidem, p.334;

Page 51: Drept Roman

51

sunt susceptibile de posesie. Dar sustinatorii quasi-posesiunii au triumfat, opinia lor

impunându-se, dupa unii specialisti, la sfârsitul secolului I d.Hr, dupa altii, în epoca lui

Constantin, sau chiar în vremea lui Iustitnian, când textele privind aceasta chestiune au

fost interpolate.100

Sunt susceptibile de quasi-posesiune:

Servitutile prediale rustice (considerate lucruri corporale). Se pare ca ele stau la

originea cvasiposesiunii.

Servitutile personale;

Anumite servituti urbane cum ar fi servitutea de scurgere,

Dreptul de superficie.101

Consecintele quasi-posesiunii:

- Drepturile reale de mai sus pot fi dobândite prin traditie ( quasi-traditio);

- Drepturile reale de mai sus pot fi dobândite printr-o posesiune prelungita (

longa posessio sau diuturnus usus);

- Quasi-posesiunea este ocrotita printr-o actiune publiciana utila si prin quasi-

interdicte.102

4.5.6.Efectele posesiunii

Posesiunea produce urmatoarele efecte juridice importante:

a) Posesiunea reprezinta temeiul a trei moduri de dobândire a proprietatii:

ocupatiunea ( prin care dobândim posesiunea unui lucru care anterior nu a apartinut

nimanui), traditiunea (care consta în cedarea posesiunii unui lucru) si uzucapiunea

(care consta în posesiunea continua a unui bun, în anumite conditii, prevazute de ius

civile).

b)Posesorul de buna-credinta are datorita posesiunii anumite avantaje: poate

uzucapa lucrul, dobândeste fructele lucrului si poate reclama posesiunea lucrului de la o

alta persoana prin intermediul actiunii publiciene;

c)Posesorul, fie de buna-credinta, fie de rea-credinta, este protejat de catre

pretor prin interdictele posesorii;

99 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.169 100 Ibidem, p.171; 101 Ibidem, p.171; 102 Ibidem, p.171;

Page 52: Drept Roman

52

d)În cursul unui proces de revendicare, posesiunea îi asigura posesorului

calitatea procesuala de pârât, mai avantajoasa decât cea de reclamant, caci nu trebuie

sa probeze nimic.103

4.5.7.Protectia posesiunii. Interdictele posesorii – uti possidetis, utrubi, unde vi, unde vi armata, de precario

Posesiunea era protejata, la epoca clasica, prin intermediul interdictelor

posesorii (mijloace întemeiate pe puterea pretorului de a comanda civil si militar –

imperium). Actiunea publiciana (întemeiata pe puterea pretorului de a organiza

procesele între particulari – iurisdictio) proteja doua forme speciale de posesiune : este

vorba de proprietatea pretoriana si de posesiunea posesorului de buna-credinta.

Întrucât despre actiunea publiciana am vorbit atât în paragraful 4.3.3., cât si în

paragrafele 4.4.2 , 4.4.3 si 4.4.4, în continuare ne vom referi doar la interdictele

posesorii.

Interdictul reprezinta un ordin prin care magistratul fie interzice, fie ordona

savârsirea unei anumite actiuni.. Acest ordin se dadea fara verificarea minutioasa a

faptelor si era , de asemenea, un ordin conditional. Din aceasta cauza daca o parte

dintr-un litigiu privind tulburarea posesiunii asupra unui lucru, nu respecta interdictul,

atunci cealalta parte deschidea un proces prin intermediul caruia judecatorul verifica

care dintre parti nu putea beneficia de protectia oferita de interdict, întrucât nu

îndeplinea conditiile prevazute acolo.104

Interdictele posesorii se împart în doua clase:

Interdictele prohibitorii (retinendae possessionis causa) care au drept scop

recunoasterea posesiunii si încetarea tulburarii ei de catre un tert. Pretorul

intervine pentru a solutiona conflictul dintre doua persoane care se pretind,

amândoua, proprietare ale aceluiasi lucru. El interzice ca sa fie tulburata

persoana care poseda în anumite conditii.105 Aceste interdicte sunt, la rându-le

de doua tipuri:

• Interdictul uti possidetis;

• Interdictul utrubi.

103 Ibidem, p.162; 104 M.V.Jakota, op.cit., vol. I, p. 141-142; 105 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.166;

Page 53: Drept Roman

53

Interdicte recuperatorii (recuperandae possessionis causa) care au drept scop

recuperarea posesiunii pierdute. Aceste interdicte sunt de patru tipuri:

Interdictul unde vi;

• Interdictul unde vi armata;

• Interdictul de precario;

• Interdictul de clandestina possesione.

INTERDICTELE PROHIBITORII:

Interdictul uti possidetis ( numit asa dupa primele cuvinte ale formulei), era pus la

dispozitia posesorului actual al unui imobil pentru a-I îndeparta pe

cei care-I

tulburau posesiunea. Formula interdictului era urmatoarea: “Cum posedati acum

acest imobil despre care este vorba în procedura, pe care nu-l posedati prin

violenta, nici clandestin, nici cu titlu precar, astfel sa-l posedati. Împotriva acestei

situatii va opresc sa folositi violenta”106. Se observa din formula, ca interdictul uti

possidetis îl proteja pe posesorul actual doar daca acesta exercita asupra

imobilului o posesie neviciata fata de persoana sau persoanele care îl tulburau,

adica o posesie care sa fie nec vi (fara violenta), nec clam ( sa fie exercitata

public si nu în mod clandestin), nec precario ( lucrul sa nu fi ajuns la posesor în

urma unei concesiuni gratuite facute de catre proprietarul lucrului sau de catre un

posesor al lui).

Interdictul utrubi era destinat apararii posesorului unui lucru mobil. Formula

interdictului proteja acea persoana care posedase lucrul mai mult timp în anul

dinaintea eliberarii interdictului. Aceasta posesie trebuia sa fie lipsita de vicii fata

de persoana care-l tulbura pe posesor.

În cazul ambelor interdicte posesorii, partea care avea o posesiune viciata

asupra lucrului, pierdea lucrul, în favoarea celeilalte parti.107

În epoca lui Iustinian, cele doua interdicte prohibitorii (utrubi si uti possidetis) se

confunda, transformându-se într-o unica actiune care-l protejeaza pe posesorul actula

al bunului mobil sau imobil.108

INTERDICTELE RECUPERATORII

Interdictul unde vi (de vi quotidiana) era acordat posesorului care a fost expulzat

cu violenta din stapânirea lucrului. Pentru a fi protejat prin acest interdict,

106 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.337; 107 Ibidem, p:337; 108René Foignet ,op.cit, vol.I, p.167;

Page 54: Drept Roman

54

reclamantul trebuia sa fi exercitat asupra lucrului o posesie lipsita de vicii, fata de

persoana ce l-a deposedat prin violenta si sa fi cerut interdictul în cel mult un an

de la deposedare.

Interdictul unde vi armata era acordat posesorului care fusese expulzat din

stapânirea lucrului de catre persoane înarmate. Posesorul expulzat era aparat de

acest interdict chiar daca posesia lui asupra lucrului era viciata fata de persoana

care l-a expulzat si chiar daca se scursese mai mult de un an de la deposedare.

În epoca lui Iustinian, dispare distinctia între vis quotidiana si vis armata.

Posesorul expulzat prin violenta are o actiune care-l protejeaza chiar daca

posesiunea lui este viciata. Aceasta actiune se introduce în termen de un an de

zile de la expulzarea prin violenta109.

Interdictul de precario proteja persoana care, la cerea unei alte persoane, îi

cedeaza acesteia, gratuit, un lucru, în schimbul respectului, ajutorului si a unei

parti din fructele bunului. Aceasta concesiune gratuita se revoca la prima

manifestare de vointa a celui care a cedat lucrul (proprietarul lui sau posesorul

lui). Daca precaristul nu mai voia sa restituie lucrul, proprietarul lucrului sau

posesorul lui foloseau interdictul în discutie. Mentionam ca precaristul era

posesor al lucrului fata de toate celelalte persoane cu exceptia celui care I-a

cedat lucrul.110

Interdictul de clandestina possessione proteja posesorul care a fost lipsit de

posesiunea lucrului sau în mod clandestin.111

Temeiul protejarii posesiunii. Din ce cauza, romanii au considerat ca trebuie

protejata posesiunea, avantajând, astfel, persoana care nu este proprietarul bunului si

care, în anumite situatii cum ar fi cea a hotului, stie cu siguranta ca nu poate avea

aceasta calitate ?

Explicatia lui Savigny: posesiunea a fost sanctionata pentru apararea pacii

publice. Interdictele posesorii au aparut din grija de a-I împiedica pe oameni sa-si faca

singuri dreptate. Ele au menirea de a pastra starea de fapt existenta pâna

în momentul

în care se va pronunta instanta.

109 Ibidem, p.168; 110 Pentru primele trei interdicte recuperatorii, a se vedea M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.337-338; 111 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.168;

Page 55: Drept Roman

55

Explicatia lui Ihering:

protejarea posesiunii prin interdicte înseamna de fapt

protejarea proprietatii. Interdictul este un mijloc de protectie al proprietatii mult mai

comod decât actiunea rei vindciatio, întrucât proprietarul nu mai trebuie sa-si

dovedeasca proprietatea (adica ca a obtinut lucrul de la un proprietar care la rându-I

obtinuse lucrul de la un proprietar etc.). În majoritatea cazurilor, posesorul este si

proprietar, deci prin protejarea posesorului, însusi proprietarul este protejat. Sigur,

uneori, de protectie beneficiaza si un posesor fara titlu, un hot spre exemplu, dar aceste

cazuri sunt extrem de rare, astfel încât pretorul le neglijeaza. 112

4.6. Servitutile

Servitutile reprezinta drepturi reale stabilite fie în folosul unei anumite persoane,

în calitatea ei de proprietar al unui imobil, fie în folosul unei anumite persoane, asupra

lucrului proprietate al altei persoane.

Servitutile reprezinta dezmembraminte ale dreptului de proprietate, întrucât în

situatia unui lucru grevat de servituti, o parte din atributele dreptului de proprietate

ramân la proprietar (cum ar fi ius abutendi, uneori si ius fruendi), în timp ce altele se afla

la titularul servitutii (ius utendi, uneori si ius fruendi etc).113

Servitutile sunt de doua feluri: prediale si personale. Cele prediale sunt cele

mai vechi. Categoria servitutilor personale a fost creata, se pare de Iustinian, pentru a

cuprinde drepturi reale cum ar fi uzufructul, uzul, habitatia, operae, create în

epocile

anterioare lui.114

4.6.1.Servitutile prediale

Servitutile prediale reprezinta sarcini impuse oricarei persoane care devine

proprietarul unui imobil (numit fond aservit), în folosul oricarei persoane care devine

proprietarul unui alt imobil (numit fond dominant). O alta definitie, mai concisa este

urmatoarea: sarcini impuse unui fond în folosul altui fond.115

Dupa cum fondul dominant are sau nu pe el o cladire, servitutile prediale se

împart în :

112 Ibidem, p.170; 113 Ibidem, p.211; 114 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.363; 115 St.Cocos, op.cit., p.116;

Page 56: Drept Roman

56

Servituti prediale rustice ( erau stabilite în folosul oricarei persoane care devenea

proprietarul unui anumit teren viran, lipsit de orice cladire);

Servituti prediale urbane (erau stabilite în folosul oricarei persoane care devenea

proprietarul unei anumite cladiri).

Servitutile prediale rustice (rurale) cuprind urmatoarele drepturi reale:

Servitutile de trecere, alcatuite din:

Iter (dreptul de trecere cu piciorul pe pamânt strain);

Via (dreptul de a trece cu caruta pe pamânt strain);

Actus ( dreptul de a trece cu turmele de vite pe terenul altuia)

Ius pascendi ( dreptul de a paste turmele pe terenul atuia);

Aquaeductus ( dreptul de a aduce apa pe terenul tau, printr-o conducta ce trece

pe terenul altuia)116;

Acquaehaustus (dreptul de a scoate apa dintr-o fântâna situata pe terenul

altuia);

Dreptul de a scoate nisip dintr-o cariera aflata pe terenul altuia;

Dreptul de a face var cu calcarul de pe terenul altuia, etc.117

Servitutile prediale rustice erau lucruri corporale, suceptibile de posesie si res

mancipi. Prin urmare, puteau fi înstrainate prin mancipatiune, puteau fi ipotecate si,

pâna la Legea Scribonia, puteau fi uzucapate. Se observa ca majoritatea servitutilor

rurale constau în fapte ale omului, deci, sunt discontinui. Din aceasta cauza, servitutile

prediale rurale (rustice) se sting prin neuz.118

Servitutile prediale urbane cuprind urmatoarele drepturi reale:

Cloaca ( servitutea de scurgere a apelor de canal, de pe fondul

dominant, pe cel aservit);

Stilicidium (servitutea de scurgere a apei de ploaie);

Servitus oneris ferendi (servitute ce impunea proprietarului unei

cladiri sa permita ca asupra acelei cladiri sa apese greutatea unei

constructii vecine, apartinând altei persoane, constructie ce se

sprijina de cladirea aservita);

Servitus altius tolendi (servitutea ce-I permitea proprietarului cladirii

dominante sa o înalte mai sus decât cladirea dominata) etc.

116 Ibidem, p.117; 117 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.364; 118 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.214;

Page 57: Drept Roman

57

Servitutile urbane sunt lucruri necorporale si nec mancipi. Ele nu constau în

fapte ale omului si , spre deosebire de cele rurale, sunt continui.119

4.6.2.Servitutile personale

Servitutile personale reprezinta dreptul real stabilit în avantajul unei persoane

bine-determinate asupra unui lucru aflat în proprietatea unei alte persoane.

Servitutile personale cuprind urmatoarele drepturi reale:

Usus fructus (uzufructul);

Usus (uzul);

Habitatio (habitatia);

Operae animalis vel servi120.

A. Uzufructul este dreptul real care-i permite titularului sa foloseasca bunul

altuia si sa-i culeaga fructele, pastrându-I, însa, neatinsa substanta.

Uzufructul a aparut în secolul al II-lea î.Hr., în legatura cu dota femeii casatorite

sine manu, dota al carei uzufruct i-l lasa sotul prin legat. La început, uzufructul a fost

acceptat doar asupra terenurilor si caselor.121 Apoi, uzufructul a fost extins asupra

oricarui lucru corporal neconsumptibil. De asemenea, juristii romani au creat si quasi-

uzufructul, care se exercita asupra lucrurilor consumptibile (banii, uleiul, vinul etc). În

cazul quasi-uzufructului, obligatia uzufructuarului de a pastra neatinsa substanta

bunului se traducea în obligatia de a restitui, la sfârsitul quasi-uzufructului, proprietarului

bunului consumptibil, un alt lucru consumptibil, de aceeasi calitate si în aceeasi

cantitate ca bunul pe care-l primise în quasi-uzufruct. Aceasta obligatie a quasi-

uzufructuarului era asigurata printr-o promisiune facuta

de uzufructuar proprietarului,

promisiune întarita cu garanti.122

Uzufructul are urmatoarele caractere juridice:

• Drept real (se refera direct la un lucru, nu este un drept contra unei anumite

persoane, care este obligata sa-ti procure folosinta si o parte din fructele unui

lucru, asa cum se întâmpla cu dreptul chiriasului sau arendasului ) ;

• Drept temporar (în mod normal, este viager, stingându-se prin moartea

uzufructuarului). Caracterul sau temporar, deosebeste uzufructul de servitutile

119 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.365; 120 St.Cocos, op.cit., p.118; 121 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.366;

Page 58: Drept Roman

58

reale care sunt perpetue. Uzufructul spre deosebire de servitutile reale poate

fi constituit sub conditie rezolutorie sau sub termen extinctiv123 ;

• Dezmebramânt al dreptului de proprietate124

ATRIBUTELE UZUFRUCTUARULUI

Ius utendi ( dreptul uzufructuarului de a se folosi de bunul dat în uzufruct);

Ius fruendi (dreptul uzufructuarului de a dobândi fructele bunului).

Uzufructuarul dobândeste fructele naturale si industriale prin perceptie, adica

prin luarea lor în posesiune (spre exemplu, uzufructuarul unei vii, îi culege

strugurii). Aceasta, întrucât el nu este considerat posesor al lucrului. Fructele

naturale si industriale care nu au fost, înca, percepute de catre uzufructuar,

apartin proprietarului lucrului. Daca acestea sunt furate, înainte ca

uzufructuarul sa le fi perceput, doar proprietarul le poate revendica. Aceasta

regula avea si exceptii: uzufructuarul turmei dobândeste miei din momentul

nasterii lor.125 Fructele civile sunt dobândite zi cu zi, uzufructuarul primind

sumele de bani proportionale cu numarul de zile cât dureaza dreptul sau.

Uzufructul, fiind un drept real, nu crea, initial, nici o legatura personala între

proprietarul lucrului dat în uzufruct si uzufructuar. Din aceasta cauza, uzufructuarul nu-I

putea pretinde nudului proprietar (care pastreaza ius abutendi)

nimic altceva decât sa-I

lase sa se bucure de bunul dat în uzufruct. Uzufructuarul nu-l putea obliga pe nudul

proprietar sa execute o anumita actiune pentru a-I usura exploatarea bunului. Pe de-

alta parte, nudul proprietar, nu-i putea pretinde uzufructuarului sa aiba grija de bunul dat

în uzufruct, ca un bun administrator, ci doar sa pastreze substanta bunului, adica sa nu

distruga bunul. Mai mult, uzufructuarul nu era obligat sa-I restituie nudului proprietar

bunul dat în uzufruct. La sfârsitul uzufructului, nudul proprietar trebuia sa introduca

actiune în revendicarea împotriva uzufructuarului sau împotriva mostenitorilor

uzufructuarului, pentru a obtine bunul dat cândva în uzufruct. Pozitia dezavantajoasa a

nudului proprietar a fost corectata, însa, de catre pretor care a introdus obligativitatea

unei stipulatii pretoriene, numita cautio usufructuaria, prin care uzufructuarul îi promitea

nudului proprietar ca va folosi bunul ca un bun administrator (bun sef de familie) si ca la

sfârsitul uzufructului îi va restitui lucrul. Aceasta stipulatie era întarita cu garanti si-I

acordau nudului proprietar o actiune în plus pentru recuperarea bunului si pentru

122 Ibidem, p.367; 123 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.221; 124 Pentru caracterele juridice ale uzufructului, ibidem, p.220;

Page 59: Drept Roman

59

stricaciunile aduse lucrului , actiune numita ex stipulatu, mult mai comod de sustinut în

justitie decât revendicarea, întrucât nu presupune dovedirea calitatii de proprietar.

B. Uzul este dreptul real al unei persoane asupra lucrului altuia, drept în temeiul

caruia titularul poate folosi bunul ( ius utendi) fara sa obtina însa nici un profit

(fara ius fruendi).

În practica, însa, titularul uzului are un drept limitat asupra fructelor produse de

bun. El percepe doar acele fructe ale bunului necesare nevoilor personale si ale familiei

sale. Uzuarul nu poate sa cedeze exercitiul dreptului sau unei alte persoane, spre

deosebire de uzufructuar. Cu toate acestea s-a admis ca poate exista un locatar al

bunului dat în uz, cu conditia ca acesta sa foloseasca bunul împreuna cu titularul uzului

si nu în locul acestuia.126

C.Habitatia este dreptul de a sta într-o casa.

Habitatia este un drept diferit de uz, întrucât nu se stinge prin capitis deminutio

sau nefolosinta, cum se întâmpla cu uzul.

D.Operae (serviciile animalului sau ale sclavului) reprezinta dreptul unei

persoane anumite de a profita de pe urma muncii depuse de un animal sau de catre un

sclav.

Si acest drept este un drept diferit de cel de uz, pentru aceleasi motive pentru

care habitatia difera de uz. Se pare ca habitatia si operae sunt creatii juridice ulterioare

aparitiei dreptului de uz, juristii romani dorind, în cazul acestor doua servituti personale,

sa înlature neajunsurile provocate de teoria schimbarii starii unei persoane.127

4.6.3.Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor

1. Constituirea servitutilor prediale:

Servitutile prediale rustice se constituiau prin : in iure cessio, mancipatio,

adiudicatio (arbitrii atunci când împarteau un bun si atribuiau partilor proprietatea

asupra partilor din bunul respectiv puteau sa constituie si servituti), testament (prin

legatul per vindicationem), quasi-traditiune

(exercitarea servitutii dublata de toleranta

proprietarului fondului aservit), uzucapiune (folosita pentru terenurile din Italia, dar

interzisa de Legea Scribonia) si, pentru fondurile provinciale, prin posesiune

125 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 367; 126 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.225; 127 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.370;

Page 60: Drept Roman

60

îndelungata fara just titlu

si fara buna-credinta, posesiune exercitata zece ani între

prezenti si douazeci, între absenti (longa possessio) sau prin pacte urmate de stipulatii;

b)Servitutile prediale urbane se constituiau direct prin aceleasi moduri ca si

servitutile prediale rustice cu exceptia mancipatiunii. Mancipatiunea putea fi folosita

pentru constituirea indirecta a servitutilor prediale urbane ( proprietarul îsi vindea viitorul

fond aservit prin mancipatie proprietarului fondului dominant, care printr-o clauza

expresa se obliga sa restituie fondul aservit catre proprietarul sau, mai putin servitutea

prediala urbana.128

Constituirea servitutilor personale:

Se constituie prin aceleasi mijloace ca si cele prediale. Pentru uzufruct , uz sau

habitatie se foloseste mai ales legatul. Servitutile personale se pot constitui sub conditie

rezolutorie sau cu termen extinctiv129.

În vremea lui Iustinian, servitutile prediale si personale se constituiau prin pacte

urmate de stipulatii, prin quasi-traditiune, prin testament, prin adjudecare, prin

prescriptie sau prin traditiunea fondului cu rezerva servitutii130.

Stingerea servitutilor prediale

Servitutile prediale se sting prin:

a) Renuntarea proprietarului fondului dominant;

b) Pierderea fondului dominant sau a celui aservit;

c) Confuziune ( prioprietarul unuia din cele doua fonduri devine si proprietarul

celuilalt);

d) Neutilizarea servitutii o anumita perioada de timp (perioada egala cu cea

necesara pentru uzucaparea unui imobil).131

Stingerea servitutilor personale:

Servitutile personale se sting prin:

a) Moartea titularului servitutii;

b) Capitis deminutio pentru uzufructuar. Iustinian decide ca uzufructul nu se poate

stinge prin capitis deminutio;

c) Pentru uzufruct, prin neutilizare în timpul cerut pentru uzucapare (1 an pentru

mobile, 2 ani pentru imobile, iar în vremea lui Iustinian, 3 ani pentru mobile, 10-

20 de ani pentru imobile) ;

128 Pentru constituirea servitutilor prediale, René Foignet ,op.cit, vol.I,p. 215-218; 129 Ibidem, p. 221 si M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 366, 369, 370; 130 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.218;;

Page 61: Drept Roman

61

d) Renuntarea titularului;

e) Prin împlinirea termenului extinctiv sau a conditiei rezolutorii;

f) Prin pierderea bunului asupra caruia exista servitutea personala, sau prin

transformarea radicala a bunului care duce la pierderea calitatilor esentiale ale

acestuia (Exemplu: casa data în habitatie se darâma);

g) Prin consolidare, adica prin reunirea calitatii de titular al servitutii personale cu

cea de proprietar al bunului grevat de servitute.

Sanctiunea servitutilor

În vechiul drept roman, servitutile prediale erau protejate printr-o actiune numita

vindicatio servitutis. 132

În dreptul clasic, servitutile civile, adica cele nascute prin modurile recunoscute

de ius civile, erau protejate printr-o actiune confesorie (prin care o persoana îi cere

proprietarului unui lucru sa recunoasca ca ea este titularul unei servituti asupra acelui

lucru) si prin interdicte posesorii . Servitutile pretoriene (adica cele nascute prin pacte

urmate de stipulatii, prin quasi-traditiune sau prin longa possessio) sunt protejate prin

actiunea confesorie utila si prin interdicte quasi-posesorii. 133

4.7. Drepturile reale pretoriene

Drepturile reale pretoriene sunt:

- Proprietatea bonitara;

- Ius in agro vectigali (dreptul real al persoanei care a obtinut concesiunea, pe

termen lung, sau pentru totdeauna, a unui teren apartinând unei cetati,

concesiune pentru care plateste catre cetate, periodic, o suma de bani numita

vectigal);

- Emfiteoza (dreptul real al persoanei care a obtinut o concesiune perpetua sau

pe termen lung a unui teren apartinând unui mare proprietar funciar, concesiune

pentru care trebuie sa-I plateasca acestuia, periodic o suma de bani);

- Ipoteca (dreptul real asupra unui lucru, drept constituit pentru garantarea platii

unei datorii si care-I confera titularului posesiunea bunului si dreptul de a-l vinde

în caz de neplata);

- Superficia.134

131 Ibidem, p.218-219; 132 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 364; 133 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.225-226; 134 Ibidem, p.226;

Page 62: Drept Roman

62

4.8. Superficia

Superficia reprezinta dreptul real recunoscut de catre pretor unei persoane,

numita superficiar, asupra constructiei înaltate pe terenul altuia, drept care-I permite sa

o foloseasca, în schimbul unei sume de bani numita solarium.135

Acest drept nu era cunoscut de catre ius civile. Conform lui ius civile, orice

constructie ridicata pe terenul aflat în proprietatea quiritara a unei persoane nu putea sa

apartina decât proprietarului quiritar al terenului, în temeiul principiului “ superficies solo

cedit” (suprafata apartine terenului).

Dar pretorul a recunoscut acest drept si l-a sanctionat prin interdictul de

superficie, acordat superficiarului spre a se mentine în posesie, apoi printr-o actiune

honorara care putea fi intentata contra unui tert sau contra proprietarului terenului.

Superficia se stinge prin:

1. Împlinirea termenului pentru care a fost concedata;

2. Neplata solarium-ului timp de doi ani;

3. Pierderea lucrului.136

REZUMAT

Prin notiunea de “bun” se întelege orice lucru care poate fi însusit de cineva sub

forma dreptului de proprietate. În dreptul roman, cuvîntul res desemna atît bunul, cît si

lucrul, desi din punct de vedere juridic, sfera notiunii de bun este inclusa în cea a

notiunii de lucru, conform principiului ca orice bun poate fi un lucru, dar nu orice lucru

poat fi un bun.

Cea mai importanta clasificare a lucrurilor este cea a lui

res privata sau res in

patrimonio.

Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est ius utendi, fruendi,

abutendi re sua quatenus iuris ratio partitur, de unde rezulta cele trei atribute ale

dreptului de proprietate.

135 St.Cocos, op.cit., p.119; 136 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.228;

Page 63: Drept Roman

63

În dreptul roman proprietatea a cunoscut patru forme: proprietatea quiritara, cea

pretoriana, provinciala si peregrina, fiecare dintre acestea fiind protejate de anumite

actiuni, exceptii, interdicte etc.

Posesiunea este o stare de fapt ocrotita de drept, care consta în actul material

l

de a pastra si de a folosi un lucru. Cu toate ca ea este o stare de fapt, posesiunea

produce efecte juridice. Posesiunea exercitata în anumite conditii conduce, prin

intermediul uzucapiunii, la dobîndirea proprietatii. Protectia juridica a posesiunii se

realiza prin interdictele posesorii, care sînt ordine date de catre pretor. Interdictele

posesorii sînt de doua feluri: interdicta recuperandi possessionis causa (interdicta unde

vi, interdicta de precario,interdicta de clandestina possessione) si interdicta retinende

possessionis causa (interdicta utrubi, interdictul uti possidentis).

CONCLUZII

Prin patrimoniu se întelege totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor uneii

persoane, care sînt susceptibile de o valoare pecuniara.

Romanii au înteles foarte bine atributele dreptului de proprietate, usus, fructus,

abusus, si au construit o actiune care sa ofere o protectie maxima acestui drept,

actiunea în revendicare.

În materia posesiunii, dreptul roman a surprins elementele acestei stari de fapt

producatoare de efecte juridice -corpus si animus. Protectia posesiei se facea prin

interdictele posesorii.

Drepturile reale asupra bunului altuia sînt: servitutiile prediale (rustice si urbane)

si servitutiile personale (uzufructul, usus, habitatio, operae servorum), precum si

drepturile reale pretoriene (superficia, ius in agro vectigali, emfiteoza)

TEME DE CONTROL

1.Clasificarea lucrurilor în dreptul roman si clasificarea bunurilor în dreptul civil 2.Analizati aributele dreptului de proprietate

3.Conditiile actiunii în revendicare

4.Elementele posesiei în dreptuzl roman si în dreptul civil actual 5.Servitutiile în dreptul roman si servitutiile în dreptul civil actual

6. Explicati adagiul “superficies cedit solo”.

Page 64: Drept Roman

64

Page 65: Drept Roman

65

CAPITOLUL AL V-LEA

OBLIGATIILE (OBLIGATIONES)

5.1. Despre obligatii

5.1.1. Definitia romana a obligatiilor

În Institutiile lui Iustinian, obligatia este definita astfel: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura

(“obligatia este legatura juridica prin care noi suntem constrânsi sa predam un lucru conform dreptului cetatii noastre”9 137

Elementele obligatiei:

a)Subiectul activ (creditor, reus credendi), care are dreptul de a-i cere

subiectului pasiv executarea obiectului obligatiei;

b) Subiectul pasiv (debitor; reus debendi), care este constrâns sa execute

obiectul obligatiei;

c) Obiectul obligatiei este actul pe care debitorul trebuie sa-l îndeplineasca în

folosul creditorului. Consta în

dare (constituirea unui drept real, transferarea

proprietatii), facere (a îndeplini orice alta actiune sau chiar a se abtine de la îndeplinirea

unei anumite actiuni)

si în praestare (a-i procura creditorului un anumit lucru, fara a-I

transfera proprietatea si fara a-I constitui un alt drept real asupra acelui lucru).138

Obiectul poate fi:

Certum (poate fi determinat dinainte, în natura, cantitate si calitate). Se

întâlneste, mai ales, atunci când obiectul obligatiei consta în dare;

Incertum ( nu poate fi determinat dinainte în natura, calitate si cantitate). Se

întâlneste atunci când obiectul obligatiei consta în facere.

Paulus, în Digeste (44, 7,3), spune ca

esenta obligatiei nu consta în a ne face

sa dobândim proprietatea unui lucru sau o servitute, ci în a constrânge o persoana sa

ne transmita proprietatea unui lucru, sa faca ceva sau sa îndeplineasca o prestatie.139

d)O legatura juridica (vinculum iuris).

5.2.Diviziunea obligatiilor

137 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.1; 138 Ibidem, p.1-2; 139 Ibidem, p. 2;

Page 66: Drept Roman

66

Obligatiile se clasifica în functie de mai multe criterii.

1. Functie de autoritatea care le sanctioneaza, obligatiile sunt:

a) Civile (sanctionate de regulile dreptului civil);

b) Honorare (sanctionate de edictele magistratilor judiciari, deci, de dreptul

honorar).

2. Din punctul de vedere al obligativitatii lor, obligatiile sunt:

a) Civile (sunt sanctionate prin actiuni);

b) Naturale ( nu sunt sanctionate cu actiuni, dar odata executate, debitorul nu poate

cere întoarcerea prestatiei sale);

3.Dupa cum obiectul lor poate fi împartit sau nu, între mai multi debitori, avem :

a) Obligatii divizibile ( obiectul lor poate fi împartit). Spre exemplu, poate fi împartita

plata unei sume de bani;

b) Obligatii indivizibile ( obiectul lor nu poate fi împartit). Spre exemplu, pictarea

unui tablou sau prestarea unui anumit serviciu nu pot fi împartite.

3. Dupa subiectele lor obligatiile pot fi :

a) Simple (un singur debitor, un singur creditor);

b) Plurale (mai multi debitori si/sau mai multi creditori). Acestea la rândul lor sunt:

conjuncte (creanta si datoria se divid între subiectele active si cele pasive),

solidare sau in solidum (orice creditor solidar poate sa ceara oricarui debitor

solidar sa plateasca întreaga datorie).140

5.3. Izvoarele obligatiilor

Conform Institutiilor lui Iustinian, în functie de izvoarele lor juridice, obligatiile se

clasifica în :

obligatii ex contractu (izvorâte din contracte);

obligatii ex delictu (izvorâte din delicte);

obligatii quasi ex contractu ( izvorâte din operatiuni juridice asemanatoare

contractelor);

obligatii quasi ex delictu (izvorâte din operatii care se aseamana cu

delictele141).

140 Pentru clasificari, M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.380; 141 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.5;

Page 67: Drept Roman

67

Prin urmare, izvoarele juridice ale obligatiilor sunt: contractele, delictele si

diferite alte cauze (unde intra cvasi contractele si cvasidelictele).

5.4. Notiunea romana de contract

5.4.1.Contracte si pacte

În stravechiul si vechiul drept roman, contractul

reprezinta un acord de vointa

între creditor si debitor, acord care este exprimat într-o anumita forma solemna,

recunoscuta de ius civile.

În stravechiul si vechiul drept roman, pactul reprezinta acordul de vointa dintre

creditor si debitor, acord care nu îmbraca formele solemne impuse de catre ius civile.

Diferenta esentiala între contract si pact este rezumata de regula conform

careia: “ex nudo pacto, non nascitur actio” ( nu se naste actiune dintr-un simplu pact).

Prin urmare, creditorul dintr-un pact nu are actiune în justitie spre a-l constrânge pe

debitor sa-si execute obligatia. În schimb, creditorul dintr-un contract poate sa-l sileasca

pe debitor sa-si execute obligatia prin intermediul actiunii în justitie corespunzatoare

contractului încheiat. Aceasta regula, absoluta, în vechiul drept roman, a dobândit, cu

timpul, o sumedenie de exceptii ( cum ar fi contractele reale si cele consensuale,

contractul de dota, de fiducie etc., care toate la origine au fost simple pacte), dar nu a

fost, niciodata,

abrogata. Ea mai era în vigoare si în epoca lui Iustinian.142 Din pricina

acestor numeroase exceptii, se poate afirma ca:

La sfârsitul dreptului roman, prin contract se întelege conventia care este

sanctionata cu o actiune (fie de ius civile, fie de ius honorarium) . Se observa, ca pentru

a fi calificat drept contract, un act juridic bi- sau multilateral nu trebuie sa mai

îndeplineasca anumite conditii de forma. În schimb, trebuie sa existe o actiune care sa-l

oblige pe debitor sa-si execute obligatia asumata printr-un astfel de contract. Daca

dreptul roman nu cunostea o astfel de actiune pentru un act juridic bi- sau multilateral,

acesta nu putea fi numit contract, ci doar pact.

142 Ibidem, p.6;

Page 68: Drept Roman

68

5.4.2. Validitatea contractelor. Consimtamântul. Capacitatea. Obiectul.

Cauza.

Conditiile esentiale pentru validitatea unui contract sunt, în dreptul roman:

Capacitatea partilor;

Consimtamântul acestora;

Obiectul.

Cauza, în sens de cauza finala, de scop economic urmarit de fiecare parte a

contractului nu a reprezentat, în principiu, o conditie de validitate a contractului.143

Nerespectarea acestor conditii de validitate atrage dupa sine nulitatea

contractului. Romanii nu cunosteau decât ceea ce numim noi, astazi, nulitate

absoluta.144

Capacitatea partilor (aptitudinea partilor de

a figura în nume propriu într-un act

juridic). Partile unui contract trebuiau sa fie persoane capabile, atât în drept cât si în

fapt. Sclavii nu aveau capacitate de drept. Peregrinii fara ius commercii nu aveau

aceasta capacitate pentru contractele de ius civile. Ei au capacitate de drept pentru

contractele de ius gentium. Persoanele care au o deplina capacitate de drept pot sa fie,

însa, incapabile, în fapt, sa-si exercite, în fapt, drepturile. Incapacitatile de fapt sunt

determinate de vârsta, sex, sau de alterarea facultatilor mintale.145

Consimtamântul (acordul vointelor partilor contractante). Pentru contractele de

drept strict, consimtamântul trebuia doar sa existe ( în cazul contractelor de ius civile, sa

fie exprimat în formele solemne cerute, iar pentru mutuum, sa se fi exprimat prin

traditiunea bunului împrumutat) Pentru contractele de buna-credinta, el trebuie sa fie

serios, sa nu fie simulat si sa fie lipsit de vicii. Viciile consimtamântului sunt aceleasi ca

cele din dreptul civil românesc (eroarea, dolul, violenta).

Obiectul (conduita pe care debitorul s-a angajat, prin contract, s-o aiba fata de

creditor). Pentru validitatea unui contract, obiectul trebuie sa fie: posibil, licit, determinat

si sa prezinte un interes pentru creditor.146

5.4.Diviziunea contractelor

143 Ibidem, p.17; 144 Ibidem, p.17; 145M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.386; 146 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.23;

Page 69: Drept Roman

69

Contractele pot fi clasificate astfel:

1. În functie de regulile de drept care le sanctioneaza:

a) Contracte civile ( cum ar fi nexum, sponsio, contractele literale);

b) Contracte de ius gentium ( toate celelalte contracte);

2. Din punctul de vedere al solemnitatilor cerute pentru încheierea lor:

a) Contracte formale (nexum, sponsio si contractele literale). Pentru încheierea lor

valida, trebuie îndeplinite anumite formalitati ( cum ar fi pronuntarea anumitor

cuvinte, scrierea anumitor formule etc.) Sunt cele mai vechi contracte si sunt

reglementate de ius civile. Sunt contracte abstracte, caci ele pot fi folosite pentru

a transforma în contract orice pact;

5.�.�. Contracte neformale (toate celelalte). Se pot încheia valid fara îndeplinirea

nici unei solemnitati. Acestea au aparut pe parcursul dezvoltarii dreptului

roman si sunt reglementate de ius gentium.

3. Dupa modalitatea de interpretare a lor, contractele sunt:

a) De drept strict ( sunt de stricta interpretare si dau nastere unei actiuni numite

condictio). Toate contractele de ius civile sunt contracte de drept strict. Exemple:

sponsio, contractele literale, nexum. Atragem atentia ca romanii considerau

mutuum-ul (contractul de împrumut spre consumatie) ca un contract de drept

strict, desi acesta nu a fost reglementat de ius civile.147 În contractele de drept

strict, debitorul nu putea invoca eroarea, dolul sau violenta, spre a nu-si mai

executa obligatia asumata. Nici creditorul nu primea dobânzi pentru executarea

cu întârziere de catre debitor a obligatiei sale si nu era ocrotit împotriva relei-

credinte a debitorului. Calitatea esentiala a acestor contracte era aceea de a feri

partile de bunul plac al judecatorului.148

b) Contracte de buna-credinta (în interpretarea lor se tine seama de intentia partilor

si de circumstante). În astfel de contracte, debitorul poate invoca eroarea, dolul

sau violenta, spre a se sustrage executarii obligatiei asumate. De asemenea,

creditorul se poate despagubi pentru executarea cu întârziere a obligatiei

asumate de catre debitor (prin

dobânzi percepute de la scadenta) dar si pentru

reaua-credinta a acestuia.

Contractele de buna-credinta sunt sanctionate prin actiuni speciale, care poarta

numele fiecarui contract de buna-credinta în parte. Reamintim ca în aceste

147 Ibidem, p.15;

Page 70: Drept Roman

70

actiuni, exceptia de metus (violenta) si de dol sunt subîntelese. Orice pact

adaugat unui contract de buna-credinta este sanctionat prin actiunea din contract

(daca este în favoarea creditorului) si prin exceptia de pact convenit (daca este

în favoarea debitorului).149 Prin contracte de buna-credinta se pot contracta

obligatii afectate de modalitati. Toate contractele de ius gentium, cu exceptia

mutum-ului, sunt contracte de buna-credinta.

5.4.Contractele formale

1.4.1. Contractele verbale;

1.4.2. Contractele litteris;

1.4.3. Chirografele si singrafele.

5.7.Contractele reale

5.7.1. Definitia contractelor reale

Contractele reale sunt acele contracte care, pentru încheierea lor valida,

necesita, pe lânga acordul partilor, remiterea materiala a unui lucru (res). Din aceasta

cauza, juristii romani considerau ca aceste contracte se formeaza “re”.

Contractele reale se împart în doua categorii:

• Mutuum-ul, contract real, de drept strict, unilateral, sanctionat printr-o condictio;

• Celelalte contracte reale (fiducie, comodat, depozit, gaj), contracte reale de buna-

credinta sanctionate prin actiuni speciale, de buna-credinta.150

5.7.2. Mutuum

Mutuum-ul (împrumutul spre consumatie) reprezinta contractul real si gratuit, în

baza caruia o persoana (creditor) remite proprietatea unor lucruri de gen altei persoane

(debitor), care se obliga sa restituie lucruri de acelasi gen, de aceeasi calitate si în

aceeasi cantitate.

148 Ibidem, p.9; 149 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.389; 150 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.43;

Page 71: Drept Roman

71

Mutuum-ul este un contract special si nu abstract. El nu poate fi utilizat pentru a

transforma în contracte diferite alte pacte, ci doar pentru a-i procura unei persoane

proprietatea unor lucruri de gen consumptibile, pentru ca aceasta sa le consume .

În opinia unui reputat specialist francez, forta obligatorie a mutuum-ului s-ar

întemeia nu atât pe ideea ca aceasta întelegere este un contract obligatoriu, cât pe

ideea sanctionarii îmbogatirii fara justa cauza a persoanei ce a împrumutat bunurile de

gen.151

FORMAREA CONTRACTULUI DE MUTUUM

Asa cum s-a mentionat, deja, contractul de mutuum necesita, pe lânga acordul

prealabil al partilor, traditiunea lucrului dat în mutuum. Prin aceasta traditiune debitorul

devine proprietar al bunului. Prin urmare, pentru a încheia, în mod valid, contractul de

mutuum, împrumutatorul (creditorul) trebuie sa fie proprietarul bunului pe care îl

împrumuta spre a fi consumat. Daca el nu ar fi proprietar, el nu ar putea sa-l

împroprietareasca pe debitor, caci nimeni nu poate sa transmita prin traditiune mai mult

decât are. Traditiunii necesare încheierii valide a mutuum-ului i se aplica toate regulile

privind traditiunea ca mod de dobândire a proprietatii, inclusiv cele privind traditiunea

brevi manu si cea longa manu.152

Obiectul dat în mutuum, trebuie sa fie un bun de gen, care sa se individualizeze

prin numarare, cântarire sau masurare.

Senatus-consultul Macedonian, edictat în epoca lui Vespasian, interzice fiilor

aflati în puterea sefului de familie sa apara în calitate de debitori într-un mutuum, având

ca obiect o suma de bani.

Daca împrumutul de bani era facut, totusi, fiului de familie, el

era valabil. Dar fiul de familie era încurajat sa nu restituie suma de bani împrumutata,

având la dispozitie “exceptio senatus-consulti Macedoniani”, prin care paraliza actiunea

în restituire formulata de catre creditor. Mai târziu, interdictia impusa de Senatus-

consultul Macedonian a fost extinsa asupra tuturor operatiilor care au drept scop sa

ascunda un împrumut de bani.153

EFECTELE SI SANCTIUNEA MUTUUM-ULUI

Debitorul este obligat, prin mutuum, sa restituie lucruri echivalente în calitate si

cantitate bunurilor de gen împrumutate. Se observa ca mutuum-ul este un contract

unilateral.

151 Girard, apud René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.44; 152 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.45; 153 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.400;

Page 72: Drept Roman

72

Fiind un contract de drept strict, contractul de mutuum era sanctionat printr-o

condictio certae creditae pecuniae (daca se împrumutasera bani) sau printr-o condictio

certae rei sau condictio triticaria (daca se împrumutasera alte bunuri de gen).154

ÎMPRUMUTUL CU DOBÂNDA (FOENUS)

Contractul de mutuum, însotit de o stipulatio usurarum (stipulatie de dobânda,

prin care debitorul se obliga sa-i plateasca creditorului o dobânda), se numeste foenus.

Stipulatia de dobânda era obligatorie în cazul urmatoarelor contracte de

mutuum:

• Nauticum foenus (împrumutul facut unui armator pentru comertul pe mare,

împrumut considerat ca foarte riscant);

• Împrumutul de marfuri;

• Împrumuturile facute de bancheri.155

Legea celor XII table fixa dobânda legala la 12%. În vremea lui Iustinian,

dobânda era de 6%, pentru împrumuturile obisnuite, de 8%, pentru creditul comercial si

de 12 %, pentru creditul maritim.156 Iustinian a decis, de asemenea, ca dobânzile sa nu

mai fie datorate, din momentul în care totalul dobânzilor platite egaleaza capitalul

împrumutat. De asemenea, Iustinian a interzis conventia de anatocism chiar pentru

dobânzi ajunse la scadenta.157 Prin conventie de anatocism se întelege conventia dintre

creditor si debitor conform careia dobânzile neplatite se adauga la capital, dobânzile

urmatoare urmând sa fie socotite din suma de bani rezultata din adunarea capitalului cu

dobânzile restante.

5.4.3. Comodatul

Comodatul (împrumutul spre folosinta) este contractul real de buna-credinta în

temeiul caruia o persoana, numita comodant, remite, gratuit, un bun de specie unei alte

persoane (comodatar) pentru a-l folosi si pentru a-l înapoia la un anumit moment.

FORMAREA CONTRACTULUI

Contractul de comodat se încheie valabil doar daca, pe lânga acordul partilor,

comodatarului i-a fost predat si bunul care i se da în comodat. Prin predarea lucrului dat

154 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.46; 155 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.401 156 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.47; 157 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.401;

Page 73: Drept Roman

73

în comodat, comodatarul obtine doar detentia bunului si nicidecum posesia sau

proprietatea. 158

Bunul dat în comodat trebuie sa fie un bun de corp cert si neconsumptibil.

Comodantul trebuie sa fie proprietarul, posesorul sau detentorul lucurului.159

EFECTELE COMODATULUI

Comodatul este un contract sinalagmatic imperfect. Din el izvorasc,

întotdeauna, obligatii în sarcina unei parti si numai uneori, obligatii în sarcina celeilalte

parti.

OBLIGATIILE COMODATARULUI

- Obligatia de a pastra lucrul împrumutat. Comodatarul raspunde pentru

pierderea lucrului survenita nu doar ca urmare a dolului ci si din culpa sa, apreciata în

abstract (culpa levis in abstracto). Nu raspunde daca pierderea bunului s-a datorat unui

caz de forta majora sau unui caz fortuit.

- Sa restituie lucrul la termenul convenit.

OBLIGATIILE EVENTUALE ALE COMODANTULUI

Comodantul este obligat sa-I restituie comodatarului cheltuielile de conservare

a bunului (cheltuielile necesare).160

SANCTIUNEA COMODATULUI

Obligatiile comodatarului sunt sanctionate prin actio commodati directa.

Obligatiile comodantului sunt sanctionate, atunci când apar, prin actio commodati

contraria.161

5.4.4. Depozitul

Depozitul reprezinta contractul real în temeiul caruia o persoana (deponentul)

remite unei alte persoane ( depozitarul) un anumit lucru mobil si cert, pentru ca aceasta

din urma sa-l pastreze gratuit si sa I-l restituie la prima solicitare.

FORMAREA CONTRACTULUI DE DEPOZIT

Contractul de depozit este un contract real. Se încheie valid, abia în momentul

în care deponentul îi remite depozitarului lucrul depozitat. Aceasta remitere îi confera

depozitarului numai detentia.

OBIECTUL

158 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.51; 159 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.403; 160 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.51; 161 Ibidem, p.51,

Page 74: Drept Roman

74

Obiectul depozitat trebuie sa fie un bun cert si mobil.162

EFECTELE CONTRACTULUI DE DEPOZIT

Contractul de depozit este un contract sinalagmatic imperfect.

OBLIGATIILE DEPOZITARULUI:

- Sa pastreze lucrul depus.

Datorita caracterului gratuit al depozitului,

depozitarul va raspunde de pierderea lucrului doar daca aceasta a survenit din dolul

sau sau din culpa sa grava. Depozitarul nu raspunde pentru o culpa determinata in

abstracto, precum comodatarul. Depozitarului I se interzice sa se foloseasca de bunul

depus. Daca o face, va fi pedepsit pentru comiterea delictului de “furtum usus”163.

- Sa restituie lucrul depus la cererea deponentului.

OBLIGATIILE EVENTUALE ALE DEPONENTULUI:

Deponentul trebuie, dupa caz, sa restituie depozitarului cheltuielile pe care

acesta le-a facut cu pastrarea lucrului.

SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE DEPOZIT

Obligatiile depozitarului sunt sanctionate prin actio deposita directa. Aceasta

actiune atrage infamia asupra depozitarului care a preferat sa fie condamnat decât sa

restituie lucrul primit în depozit.164

Obligatiile deponentului sunt sanctionate prin actio deposita contraria.

5.4.4.Depozite exceptionale

Exista trei feluri de depozite exceptionale:

1.DEPOZITUL NECESAR se face în cazul unor calamitati naturale cum ar fi

incendiul, naufragiul etc. Din cauza ca deponentul nu a avut timpul necesar pentru a-si

alege depozitarul, acesta din urma este sanctionat drastic daca refuza restituirea

lucrului primit în depozit. El este condamnat sa plateasca dublul valorii lucrului primit în

depozit ( conform Legii celor XII Table, orice depozitar care nu-si respecta obligatiile era

condamnat la aceasta sanctiune, însa pretorul a intervenit si a limitat aplicarea acestei

sanctiuni doar la depozitarul din depozitul necesar.165

2.DEPOZITUL SECHESTRU este depozitul unui lucru asupra caruia exista un

litigiu în justitie. Spre deosebire de depozitul ordinar, depozitul sechestru se aplica si

162 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.404, 163 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.52; 164 Ibidem, p.52, 165 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.405;

Page 75: Drept Roman

75

asupra bunurilor imobile si îi confera depozitarului sechestru posesiunea asupra bunului

sechestrat. În consecinta, depozitarul sechestru poate uzucapa lucrul pentru partea

care va câstiga procesul si poate folosi interdictele posesorii, spre a proteja posesiunea

bunului. Depozitarul sechestru poate primi o retributie pentru serviciul pe care-l face166.

3.DEPOZITUL NEREGULAT reprezinta acel depozit în care lucrul depozitat

consta într-un bun de gen. În cazul acestui depozit, depozitarul devine proprietarul

lucrului depozitat. El poate dispune de acesta cum doreste. În schimb, el este obligat

sa-I restituie deponentului, la cererea acestuia, bunuri echivalente. Pactul de dobânda

este valid în cazul contractului de depozit neregulat. Depozitarul va plati dobânda daca

a fost pus în întârziere. Depozitul neregulat difera de contractul de mutuum prin aceea

ca depozitul neregulat este un contract de buna-credinta, în timp ce mutuum este un

contract de drept strict. 167

5.4.6. Gajul

Gajul (amanetul) reprezinta contractul real prin care un debitor îi remite un lucru

creditorului sau, spre a-I garanta plata unei obligatii. Creditorul pastreaza lucrul pâna la

efectuarea platii.

FORMAREA CONTRACTULUI

Contractul de gaj se încheie valid prin remiterea lucrului dat în gaj. Creditorul

gajist dobândeste asupra bunului dat în gaj, posesia si nu doar detentia. În consecinta,

creditorul gajist va putea utiliza interdictele posesorii împotriva tuturor persoanelor ce-I

tulbura posesiunea (inclusiv împotriva debitorului, pâna la efectuarea platii).168

EFECTELE CONTRACTULUI

Contractul de gaj este un contract sinalagmatic imperfect.

OBLIGATIILE CREDITORULUI GAJIST

1.Sa pastreze lucrul. Raspunde pentru pierderea lucrului cauzata de dolul sau,

de o culpa grava concreta sau de o culpa a sa in abstracto. Nu are voie sa foloseasca

lucrul, sub sanctiunea cuvenita delictului de “furtum usus”. Daca bunul este frugifer,

gajistul poate percepe aceste fructe, dar trebuie sa le scada din dobânzile obligatiei

debitorului, iar daca valoarea fructelor depaseste valoarea dobânzilor, trebuie sa scada

din capital restul ramas din imputarea valorii fructelor asupra

dobânzilor. În contractele

166 Ibidem, p.405, 167 Ibidem, p.405-406 si René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.53; 168 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.53;

Page 76: Drept Roman

76

de gaj privind bunuri frugifere, adesea, apare pactul de anticreza, conform caruia

gajistul pastreaza fructele bunului cu titlu de dobânzi. În situatia pactului de anticreza,

fructele nu se mai imputa din dobânzi sau din capital.169

2.Sa restituie lucrul primit în gaj, imediat ce a fost platita obligatia garantata.

OBLIGATIILE EVENTUALE ALE DEBITORULUI

Sa-I restituie creditorului gajist cheltuielile facute de acesta cu pastrarea bunului

dat în gaj.

SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE GAJ

Obligatiile creditorului gajist sunt sanctionate prin actio pigneratitia directa.

Obligatia eventuala a debitorului este sanctionata prin actio pigneratitia

contraria.170

5.4.7. Fiducia

Pactul de fiducie (pactum fiduciae) este o conventie de restiuire ce însoteste un

transfer de proprietate efectuat prin mancipatio sau in iure cessio. Ansamblul acestor

doua acte, pactul de fiducie si transferul de proprietate formeaza contractul de

fiducie.171

Fiducia este un contract abstract. Contractul de fiducie nu indica scopurile

economice ale partilor. Astfel, fiducia a fost la început folosita pentru constituirea unui

gaj sau pentru realizarea unui comodat. Fiducia nu este un contract formalist.172

FORMAREA CONTRACTULUI SI CONDITII DE VALIDITATE

Contractul de fiducie se încheie valid daca:

- Se efectueaza un transfer de proprietate prin mancipatie si prin in iure cessio

si daca

- Acestui transfer i se ataseaza pactul de fiducie prin care accipiens-ul (cel care

primeste proprietatea) se obliga sa retransfere proprietatea asupra lucrului catre

tradens ( cel care a înstrainat, initial, proprietatea catre accipiens).173

OBIECTUL CONTRACTULUI DE FIDUCIE

Obiectul acestui contract trebuie sa fie un res mancipi, un bun de corp cert (de

specie) si neconsumptibil.174

169 Ibidem, p.54; 170 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.406; 171 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.47; 172 Ibidem, p.48; 173 Ibidem, p.48, 174 Ibidem, p.48,

Page 77: Drept Roman

77

DOMENIUL DE APLICARE

Fiducia a fost utilizata, în vechiul drept roman, pentru încheierea comodatului, a

gajului, a depozitului, pentru constituirea unei dote cu conventie de restituire, pentru o

donatie mortis causa etc.

SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE FIDUCIE

În vechiul drept roman, contractul de fiducie nu era sanctionat printr-o actiune.

Tradens-ul se încredea în buna-credinta a accipiens-ului. Cu toate acestea, contractul

de fiducie era sanctionat, indirect, prin usureceptio fiduciae (conform careia, daca

dobânditorul a încalcat pactul de fiducie, atunci înstrainatorul lucrului, daca a reintrat în

posesiunea lucrului înstrainat, va redobândi proprietatea asupra acestuia, prin trecerea

unui an de zile, fara a I se cere nici buna-credinta si nici just titlu).175

În dreptul clasic, contractul de fiducie era sanctionat, direct, printr-o actiune

pretoriana in factum. Este o actiune infamanta, prin care pretorul îl pedepsea pe cel

care, încalcând fides ( obligativitatea cuvântului dat) , nu restituia lucrul primit.

DESUETUDINEA FIDUCIEI

Fiducia si-a pierdut o mare parte din domeniul de aplicabilitate, odata cu

aparitia celorlalte contracte reale.

De asemenea, fiducia si-a pierdut utilitatea juridica prin disparitia distinctiei între

res mancipi si res nec mancipi. În consecinta, în epoca lui Iustinian nu se mai vorbeste

de fiducie.

5.5.Contracte consensuale

Contractele consensuale sunt acelea care se încheie valid doar prin simplul

acord de vointa al partilor. Toate contractele consensuale sunt contracte sinalagmatice

(bilaterale) de buna-credinta.

Conform lui Gaius, romanii cunosteau patru contracte consensuale: emptio

venditio (vânzarea-cumpararea), locatio conductio (contractul de închiriere), societas

(contractul de societate) si mandatum (mandatul).176

5.5.1.Vânzarea-cumpararea

175 Ibidem, p.49; 176 Ibidem, p.54;

Page 78: Drept Roman

78

Vânzarea-cumpararea este contractul consensual prin care o persoana, numita

vânzator (venditor) se obliga sa predea posesiunea linistita a unui lucru, unei alte

persoane, numita cumparator (emptor) care se obliga sa-I plateasca în schimb o a

numita suma de bani, numita pret (pretium sau merx).177

Între vânzarea-cumpararea din dreptul civil român si cea din dreptul roman

exista doua diferente majore:

- Daca în dreptul civil românesc, prin contractul de vânzare-cumparare se

transmite proprietatea asupra lucrului vândut, în dreptul roman, prin contractul de

vânzare-cumparare nu se transmitea dreptul de proprietate (chiar daca vânzatorul era

proprietarul lucrului vândut), ci, vânzatorul se obliga sa efectueze acest transfer,

ulterior, prin mancipatiune sau prin in iure cessio (daca bunul vândut era un res

mancipi) ori prin traditiune (daca bunul vândut era un res nec mancipi);

- În dreptul civil românesc, rezultatul vânzarii este, obligatoriu, un transfer de

proprietate. În dreptul roman, vânzatorul nu este, în principiu, obligat sa-i transfere

cumparatorului proprietatea lucrului vândut. Vânzatorul trebuie sa-I transmita

cumparatorului numai posesiunea linistita asupra lucrului.178

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-

CUMPARARE

Contractul de vânzare-cumparare cuprinde trei elemente constituitve:

- Obiectul vândut,

- Pretul;

- Consimtamântul.

1.Obiectul vândut trebuie sa fie un lucru in patrimonio. Lucrul poate fi

corporal sau incorporal (exemplu: o mostenire), prezent sau viitor, de gen sau de

specie.179 Vânzarea lucrului altuia era admisa în dreptul roman, întrucât vânzatorul

trebuia sa-I transmita cumparatorului numai posesiunea linistita asupra lucrului. În cazul

unei astfel de vânzari, întâlnim una din urmatoarele doua situatii:

a)Vânzatorul este de rea-credinta, caci nu-I comunica cumparatorului ca lucrul

vândut îi apartine altuia. În acest caz, cumparatorul putea introduce actio empti

împotriva vânzatorului, chiar înainte de a fi tulburat în posesie, daca si-a dat seama de

adevarata situatie juridica a lucrului.

177 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.407; 178 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.55; 179 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.407;

Page 79: Drept Roman

79

b)Vânzatorul este de buna-credinta, caci îl înstiinteaza pe cumparator ca lucrul

vândut îi apartine altuia. În aceasta situatie, cumparatorul nu poate introduce actiune

împotriva vânzatorului, decât daca este tulburat în posesiunea linistita a lucrului

cumparat.180

2.Pretul

trebuie sa fie platit într-o suma de bani (opinia preluata de la

proculieni). Pretul trebuie sa fie:

i) Verum (real ). Daca pretul este fictiv, atunci avem o donatie si nu o vânzare;

ii) Certum (determinat). Se accepta, însa, ca determinarea pretului sa fie lasata,

uneori, la latitudinea unei tete persoane;

iii) Spre sfârsitul Imperiului, pretul de vânzare al imobileleor trebuie sa iustum (

just). Daca vânzatorul unui imobil primea un pret mai mic de jumatate din

pretul just al imobilului, atunci, în schimbul restituirii pretului primit putea sa

ceara înapoierea lucrului, invocând o leziune importanta (lesio enormis).

Cumparatorul putea pastra bunul cumparat doar daca platea si diferenta

dintre pretul oferit si pretul just al imobilului. 181

3.Consimtamântul

are o importanta deosebita în materia contractului de

vânzare-cumparare. Contractul de vânzare-cumparare este valid încheiat în momentul

în care vânzatorul si cumparatorul cad de acord asupra bunului si asupra pretului. Cu

toate acestea, în dreptul roman clasic, existau doua situatii în care acordul de vointa al

vânzatorului si cumparatorului asupra bunului si asupra pretului nu echivala cu

încheierea valida a vânzarii. Aceste situatii erau:

i) Situatia vânzarii prin înscris.

Daca partile conveneau sa consemneze în scris

contractul de vânzare-cumparare, atunci vânzarea-cumpararea nu era valid

încheiata decât în momentul în care semnaturile partilor erau puse pe

înscrisul constatator. Pâna în momentul semnarii înscrisului, partile vânzarii

se puteau râzgândi,

ii) Situatia vânzarii cu arvuna (arrha).

Arvuna consta într-o suma de bani pe

care una dintre parti (cel mai adesea cumparatorul) o dadea celeilalte parti

ca semn al încheierii contractului de vânzare-cumparare. În cazul vânzarii cu

arvuna, contractul de vânzare-cumparare se socotea încheiat doar în

momentul în care una din parti îi dadea celeilalte arvuna convenita. În epoca

lui Iustinian, arvuna devine un mijloc ce-i permite partii care a acordat-o sa

180 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.57;

Page 80: Drept Roman

80

renunte, unilateral, la contract. În aceasta situatie, partea care a renuntat la

executarea contractului de vânzare-cumparare va pierde numai arvuna

acordata celeilalte parti. Partea care a primit arvuna, daca renunta la

executarea contractului de vânzare-cumparare, îi va înapoia celeilalte parti

arvuna acordata precum si o suma de bani egala cu arvuna, cu titlu de

sanctiune.182

EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPARARE

Contractul de vânzare-cumparare, fiind un contract sinalagmatic, naste obligatii

în sarcina ambelor parti. De asemenea, reamintim ca, în dreptul roman, prin contractul

de vânzare-cumparare nu se transfera proprietatea.

Vânzatorul are urmatoarele obligatii:

-Obligatia de a preda lucrul cumparatorului (principala obligatie a

vânzatorului),

-Obligatia de a pastra lucrul pâna la predarea lui catre cumparator;

- Obligatia de garantare a cumparatorului împotriva evictiunii si a viciilor

ascunse.

1.Obligatia de predare a lucrului catre cumparator. Vânzatorul este obligat

sa predea cumparatorului posesiunea linistita a lucrului (vacuam possessionem

tradere). Prin posesiune linistita se întelege acea posesiune pe care cumparatorul nu o

poate pierde din cauza ca o alta persoana a obtinut un interdict posesoriu contra lui.

Aceasta transmitere a posesiunii linistite a lucrului îi asigura cumparatorului toate

avantajele economice pe care, astazi, le asociem cu proprietatea.183 Obligatia de

predare a lucrului presupune si obligatia vânzatorului de a se abtine de la orice dol.

Astfel, daca vânzatorul

era proprietarul lucrului, el trebuia sa-I transmita cumparatorului

proprietatea, altfel, facându-se vinovat de dol.184

2.Obligatia de a pastra lucrul pâna la predare. Vânzatorul este obligat sa

pastreze lucrul pâna la predarea catre cumparator. El raspunde pentru pierderea

bunului din culpa sa, evaluata in abstracto ( tinându-se cont de conduita unui sef de

familie ideal). El nu raspunde însa de pierderea fortuita a lucrului. Conform principiului

“Res perit emptori”, cumparatorul trebuie sa-I plateasca vânzatorului unui lucru cert

181 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.409; 182 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.59, 183 St.Cocos, op.cit., p.181;

Page 81: Drept Roman

81

pretul promis, chiar daca lucrul vândut a pierit fortuit, înainte de predarea sa catre

cumparator. Acest principiu nu se aplica, însa, daca pierirea fortuita a bunului cert

vândut a rezultat dintr-o culpa a vânzatorului sau daca lucrul a pierit pâna la împlinirea

conditiei suspensive ce afecta vânzarea.185

3.Obligatia de a-l garanta pe cumparator pentru evictiune si pentru viciile

ascunse ale lucrului. Prin evictiune se întelege pierderea posesiunii asupra lucrului

cumparat ca urmare a faptului ca un tert a câstigat în actiunea în revendicare sau în

interdictul posesoriu pe care l-a introdus.186 Romanii au sanctionat aceasta obligatie a

vânzatorului prin intermediul urmatoarelor trei tipuri de actiuni:

i) actio auctoritatis pentru vânzarea prin mancipatie ( actiunea prin care

vânzatorul care nu îi asigura cumparatorului o asistenta eficienta, numita

auctoritatis, contra tertului evingator, era obligat sa-I plateasca cumparatorului

dublul pretului lucrului mancipat);

ii) actio ex stipulatu duplae sau ex stipulatu rem habere licere , pentru vânzarea

însotita de stipulatii (actiune prin care vânzatorul trebuia sa-I plateasca

cumparatorului evins fie de doua ori pretul lucrului – pentru actio ex stipulatu

duplae, fie o suma de bani echivalenta cu prejudiciul suferit de catre

cumparator, pentru actio ex stipulatu rem habere licere);

iii) actio empti, pentru vânzarea consensuala.187

Vânzatorii erau considerati raspunzatori pentru viciile ascunse ale lucrului

întotdeauna, chiar si în situatia în care ei nu avusesera cunostinta de aceste vicii).

Cumparatorul unui lucru afectat de vicii ascunse, avea, în epoca lui Iustinian,

urmatoarele doua actiuni contra vânzatorului:

a)actio redhibitoria – o actiune în rezolutiunea ( desfacerea) vânzarii, prin care

vânzatorul era obligat sa plateasca cumparatorului dublul prejudiciului. Se putea

exercita în termen de sase luni de la descoperirea viciului.

b) actio quanti minoris – o actiune în diminuarea pretului platit. Se exercita timp

de un an de zile.188

Cumparatorului îi revin urmatoarele obligatii:

184 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.62-63; 185 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.60-61; 186 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.411; 187 A se vedea St.Cocos, op.cit., p.181 si René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.63-64; 188 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.66;

Page 82: Drept Roman

82

1.Sa plateasca pretul convenit (aceasta este principala obligatie a

cumparatorului);

2.Sa plateasca cheltuielile de pastrare a lucrului daca predarea bunului a fost

întârziata din vina sa;

3.Sa plateasca dobânzi la pret, daca dupa ce I s-a predat lucrul a întârziat cu

plata pretului. Toate aceste obligatii sunt sanctionate prin actio venditi (pe care o are

vânzatorul contra cumparatorului189).

Pentru garantiile pe care le are vânzatorul pentru plata pretului a se consulta

M.V.Jakota, “Drept roman”, Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, vol. al II-lea, g.

413.

În epoca lui Iustinian, proprietatea lucrului vândut nu se transfera pâna când nu

se plateste pretul. Exceptii: cumparatorul îi ofera vânzatorului o garantie,

sau când

vânzatorul I-a acordat cumparatorului un termen de plata.190

Despre pactele adaugate la contractul de vânzare-cumparare a se citi

M.V.Jakota, op.cit., p.144

5.5.2.Locatiunea

Contractul de închiriere (locatio conductio) este contractul consensual prin care

o persoana se obliga sa procure folosinta unui lucru, sa asigure prestarea unor anumite

servicii sau executarea unei anumite lucrari pentru o alta persoana, care se obliga, la

rându-I, sa plateasca un anumit pret (merces), care consta, în general, într-o suma de

bani.

Exista trei tipuri de contracte de închiriere:

Închirierea lucrurilor (locatio conductio rei);

Închirierea serviciilor unei persoane (locatio conductio operarum) sau contractul

de munca;

Închirirerea în vederea executarii unei anumite lucrari (locatio conductio operis

faciendi) prin care o persoana, muncitor sau antreprenor, se obliga sa execute o

anumita lucrare determinata, cum ar fi spre exemplu sa construiasca un pod.

În cele ce urmeaza prezentam numai contractul de închiriere a lucrurilor

189 Ibidem, p.67; 190 Ibidem, p.68,

Page 83: Drept Roman

83

Contractul de închiriere a lucrurilor (locatio conductio rei) sau arenda este

contractul prin care o persoana (locator) se angajeaza sa procure folosinta linistita a

unui lucru (uneori si fructele lucrului) unei alte persoane (conductor), care se obliga sa-I

plateasca un pret fixat în bani (merces).191

Elementele constitutive ale contractului de închiriere a lucrurilor sunt:

Consimtamântul. Contractul este valid încheiat, mediat ce partile s-au înteles

asupra bunului si chiriei.

Bunul. Poate fi mobil, imobil, etc.

Pretul închirierii ( chiria).

În general, trebuie sa constea în bani. Trebuie sa fie

cert si real.

Efectele închirierii lucrului

Închirierea lucrului este un contract sinalagmatic perfect.

OBLIGATIILE LOCATORULUI sunt:

1.Sa predea prin traditiune lucrul catre conductor. Conductorul obtine doar

detentia asupra bunului.

2.Sa-l mentina pe conductor în folosinta bunului închiriat. Locatorul trebuie sa-l

garanteze pe conductor împotriva evictiunii si a viciilor ascunse ale bunului închiriat.192

OBLIGATIILE CONDUCTORULUI sunt:

1.Sa plateasca chiria (merces);

2.Sa foloseasca lucrul ca un bun sef de familie.

SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE A LUCRULUI

Obligatiile locatorului sunt sanctionate prin actio conducti.

Obligatiile conductorului sunt sanctionate prin actio locati.

RISCURILE pieirii fortuite a bunului închiriat sunt suportate întotdeauna de

catre locator, caci obligatia conductorului de a plati chiria este succesiva. Ea dureaza

atât timp cât locatorul îi pune la dispozitie folosinta lucrului.193

STINGEREA CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE A UNUI BUN se realizeaza

prin:

- prin acordul partilor;

- prin vointa unilaterala a locatorului, daca conductorul nu foloseste bunul ca un

bun pater familias, sau daca nu plateste chiria o anumita perioada;

191 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.416; 192 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.73; 193 Ibidem, p.73;

Page 84: Drept Roman

84

- prin vointa unilaterala a conductorului daca:

a) Nu poate folosi lucrul (ca urmare a lipsei de reparatii sau ca urmare a

pierderii fortuite);

b)Daca închirierea s-a facut fara termen (sine die);

c)Prin împlinirea termenului fixat de catre parti. Termenul folosit pentru

arendarea pamânturilor era, în general, de 5 ani.

Daca la expirarea termenului, conductorul continua sa foloseasca lucrul fara

opozitia locatorului, contractul de închiriere este prelungit prin tacita reconductiune. Se

presupune ca partile au convenit sa prelungeasca închirierea în aceleasi conditii

convenite initial, cu exceptia termenului. Prin tacita reconductiune, contractul de

locatiune se prelungea doar pentru un singur an.194

Daca bunul închiriat era vândut de catre locator, în timpul închirierii, unei alte

persoane, atunci, în dreptul clasic, cumparatorul putea sa-l expulzeze pe conductor din

detentia lucrului. Conductorul avea actiune împotriva locatorului pentru daune.

Împaratul Diocletian a hotarât, însa, ca

cel care a cumparat lucrul trebuie sa respecte

închirierea daca exista, în acest sens, o clauza expresa în contractul de vânzare.

Aceasta dispozitie se regaseste în Codul civil român în art. 1441.195

Contractul de locatie a lucrurilor este reglementat în Codul civil în art. 1410-

1469, a caror lectura o recomandam .

Pentru contractul de munca si pentru cel de închiriere în vederea realizarii unei anumite

lucrari recomandam a se citi M.V.Jakota “Drept roman”, Editura Fundatiei “Chemarea”,

Iasi, 1993, vol. Al II-lea, pag. 419-423, precum si articolele 1410, 1412, 1413, 1470-

1490 din Codul civil ( referitoare la locatia lucrarilor).

5.5.3.Mandatul

Mandatul este contractul consensual prin care o persoana (mandantul sau

mandatorul) însarcineaza o anumita persoana (mandatar sau procurator) sa faca ceva,

fara plata, în mod gratuit, în folosul sau, adica al mandantului.196

În dreptul roman, mandatarul nu-l reprezinta pe mandant. Actul pe care

mandatarul (procuratorul) îl încheia din însarcinarea mandantului (mandator) nu

194 Ibidem, p.74; 195 Ibidem, 75;

Page 85: Drept Roman

85

producea absolut nici un efect fata de mandant. Efectele toate se produceau asupra

mandatarului (procuratorului). Dupa executarea mandatului si în temeiul acestuia

mandatarul (procuratorul) îi transfera mandantului (mandator) toate drepturile si

obligatiile pe care le dobândise în executarea mandatului. În dreptul civil românesc,

mandatarul îl reprezinta efectiv pe mandant. Efectele actului juridic se produc, direct, în

persoana mandantului.

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE MANDATULUI Pentru ca o conventie dintre doua persoane sa constituie contract de mandat,

este necesar ca:

1.Obiectul conventiei sa-l reprezinte un serviciu pe care mandatarul I-l face

mandantului. Acest serviciu trebuie sa fie licit si moral.

2.Obiectul trebuie sa-l intereseze pe mandant. Este nul mandatul al carui obiect

nu-l intereseaza decât pe mandatar sau pe tert. Cu toate acestea, este considerat valid

mandatul de a împrumuta bani unui tert, pentru constituirea unei garantii (mandatum

credenda pecuniae).

3.Mandatul sa fie gratuit. Spre sfârsitul Imperiului Roman, s-a admis si

validitatea mandatului platit în cazurile în care juristii considerau ca nu se poate încheia

un contract de închiriere a serviciilor unei persoane (spre exemplu, pentru serviciile

profesorului, avocatului, medicului, etc.) Remuneratia se numea honos. Putea fi

reclamata în justitie în cadrul procedurii extra-ordinem.197

EFECTELE MANDATULUI Mandatul este un contract sinalagmatic imperfect. El naste întotdeauna obligatii

în sarcina mandatarului si doar eventual în sarcina mandantului.

OBLIGATIILE MANDATARULUI (procuratorului) sunt:

- Sa încheie actul cu care a fost însarcinat. În epoca lui Iustinian,

raspunde pentru culpa sa evaluata in abstracto, fiindca, în acea epoca,

mandatarul este de cele mai multe ori salariat.198

- La sfârsitul mandatului, trebuie sa-i dea socoteala mandantului despre

modul în care a actionat si sa-i transfere acestuia toate drepturile si obligatiile

dobândite în executarea mandatului.

OBLIGATIA EVENTUALA A MANDANTULUI consta în restituirea sumeleor de

bani pe care mandatarul le-a cheltuit în executarea mandatului primit.199

196 St.Cocos, op.cit., p.184; 197 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.80; 198 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.425;

Page 86: Drept Roman

86

SANCTIUNEA MANDATULUI:

Obligatiile mandatarului sunt sanctionate prin actio mandati directa.

Obligatia eventuala a mandantului este sanctionata prin actio mandati contraria.

DEPASIREA LIMITELOR MANDATULUI

Daca mandatarul depasea limitele mandatului, atunci mandatul exista pâna la

atingerea limitelor fixate prin mandat. Astfel daca Titius a primit de la Lucius mandat sa

cumpere un cal cu 100 si el îl cumpara cu 200, mandatul exista doar pâna la

concurenta sumei de 100. Aceasta a fost parerea proculienilor care a fost acceptata în

dreptul lui Iustinian, în detrimentul celei a sabinienilor, care negau existenta

mandatului.200

STINGEREA MANDATULUI Mandatul se stinge:

- prin ajungerea la termen;

- prin moartea uneia dintre parti, deoarece contractul de mandat este un

contract intuitu personae (având în vedere calitatile personale ale partilor);

- prin acordul de vointa al partilor sau prin manifestarea vointei uneia dintre

parti.

Astfel, mandantul îl poate revoca pe mandatar. Chiar mandatarul poate renunta la

mandat, dar numai daca, astfel, nu-I cauzeaza un prejudiciu mandantului.201

5.5.4.Societatea

Contractul de societate este un contract prin intermediul caruia mai multe

persoane se obliga sa puna ceva în comun în scopul de a realiza si împarti câstigul.202

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE Pentru ca o conventie sa poata fi calificata drept contract de societate, ea are

nevoie , de urmatoarele elemente constitutive:

- Acordul de vointa al partilor;

- Aportul fiecarui asociat. Aportul poate consta în bani, proprietatea sau

folosinta unui bun, în activitatea, cunostintele sau chiar în experienta de specialitate a

unuia dintre asociati,

- Interes comun. Fiecare asociat trebuie sa aiba dreptul la o parte din

câstigurile realizate prin administrarea aporturilor. Participarea fiecarui asociat la

199 St.Cocos, op.cit., p.186; 200 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.426; 201 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.81-82; 202 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.426;

Page 87: Drept Roman

87

câstiguri se precizeaza în contractul de societate. Daca unul dintre asociati nu are nici

un drept la câstiguri, societatea este nula, fiind afectata de clauza leonina.

- Intentia de a constitui o societate. Altfel, prin aporturi, asociatii constituie

doar o indiviziune.

- Un scop licit. Un contract de societate în vederea contrabandei este nul.

EFECTELE SOCIETATII

Societatea este un contract sinalagmatic perfect. Toate partile contractului au

anumite obligatii.

OBLIGATIILE FIECARUI ASOCIAT sunt:

1.Sa efectueze aportul promis;

2. Sa se ocupe de administrarea societatii cu aceeasi grija cu care îsi

administreaza averea proprie. Asociatul raspunde pentru orice culpa usoara,

evaluata in concreto;

3.Sa asigure participarea tuturor asociatilor atât la câstigurile cât si la pierderile

realizate de societate. Proportia în care fiecare asociat participa la câstiguri si la pierderi

se poate determina astfel:

4.Printr-o clauza speciala introdusa în contract. S-a decis ca este valida si

clauza prin care un asociat participa la câstiguri dar nu si la pierderi;

5.Cu ajutorul unui arbitru;

6.În lipsa altui mijloc de determinare a proportiei, prin împartirea în parti egale,

fara a se tine seama de aportul asociatului.203

Obligatiile asociatilor sunt sanctionate prin actio pro socio (o actiune infamanta).

STINGEREA SOCIETATII

Societatea se stinge prin:

1) Prin moartea fizica, prin capitis deminutio sau prin saracirea completa a unuia

dintre asociati. Si aceasta întrucât societatea este un contract intuitu personae (

se formeaza luând în considerare personalitatea fiecarui asociat);

2) Când a fost atins scopul pentru care s-a constituit societatea sau când atingerea

acestui scop este imposibila (cum ar fi, spre exemplu, situatia pierderii

patrimoniului social);

3) Prin vointa tuturor asociatilor sau prin vointa unuia dintre ei.204

203 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.79; 204 Ibidem, p.79;

Page 88: Drept Roman

88

Cele mai multe societati constituite în temeiul contractului de societate nu se

bucurau de personalitate juridica. Acest tip de personalitate se acorda doar marilor

societati constituite în vederea colectarii impozitelor sau pentru executarea lucrarilor

publice.205

5.6. Contractele nenumite

5.6.1.Sanctiunea contractelor nenumite în epoca lui Iustinian

5.6.2.Schimbul

5.6.3. Tranzactia

5.6.4. Precariul

5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu

5.7.1.Îmbogatirea fara justa cauza

5.7.2. Plata nedatoratului

5.7.3. Gestiunea de afaceri

5.8. Obligatii nascute din delicte

5.8.1. Delicte publice si delicte private

5.8.2. Razbunarea privata

5.8.3. Poena

5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte

5.8.5. Iniuria

5.8.6. Furtum

5.8.7. Damnum iniuria datum

5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor

5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele savârsite de persoanele în

putere

5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal.

REZUMAT

Obligatia, ca institutie de drept, apare o data cu formarea proprietatii private romane. În vechea conceptie romana, obligatia ius in personam este receptata dupa chipul si asempanarea dreptului de proprietate ius in rei . Aceleasi prerogative sînt acordate ambilor titulari:proprietarul si debitorul. Amenintat în însasi existenta sa, debitorul apare ca un obiect al dreptului de proprietate, iar ideea de legatura obligatio se reduce la o adevarata legatura materiala, la înlantuirea debitorului si nu la una juridica, abstracta.

În epoca clasica a dreptului roman notiunea de obligatie îsi schimba structura primitiva, ideea de legatura materiala devenind legatura juridica, în temeiul careia

205 Ibidem, p.78, nota de subsol.

Page 89: Drept Roman

89

debitorul este îndatorat sa execute o prestatie, iar în caz de neexecutare, creditorul poate urmari bunurile debitorului si nu persoana fizica a acestuia.

Definitia obligatiei din Institutele lui Iustinian se apropie cel mai mult de acceptiunea moderna a notiunii: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura.

Elementele obligatiei sînt: creditorul, debitorul si obiectul. Prin izvor al obligatiei se întelege un act juridic sau un fapt care da nastere unei

obligatii. Principalul izvor de obligatii îl constituie contractele. Daca la origini contractul sub forma stipulatiei apare ca o conventie îmbracata în forme solemne, prevazute de ius civile si facute în conformitate cu acesta, în dreptul clasic apar la polul opus contractele consemsuale, care se formeaza prin simpla manifestare de vointa.

CONCLUZII

Definitia obligatiei din Institutele lui Iustinian se apropie cel mai mult de acceptiunea moderna a notiunii: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura.

Izvoarele principale ale obligatiilor sînt contractele si delictele. În functie de formarea lor, contractele au cunoscut o evolutie interesanta în

dreptul roman, de la contractele formale la cele nesolemne, respectiv contractele reale, cele consensuale si cele nenumite. Cea mai mare parte a contractelor nesolemne se regasesc astazi în dreptul civil.

TEME DE CONTROL

1. Analizati comparativ definitia si elementele obligatiei din dreptul roman si dreptul civil actual

2.Conditiile consimtamîntul, element de validitate al contractului, în dreptul roman si dreptul civil actual

3. Asemanari si deosebiri ale contractului de comodat în dreptul roman si dreptul civil

4.Efectele contractului de vînzare-cumparare în dreptul roman si dreptul civil.

5. Contractele reale din dreptul roman si cele din dreptul civil

Page 90: Drept Roman

90

BIBLIOGRAFIE GENERALA

1. COCOS STEFAN, Drept roman, Editura “ALL Beck”, Bucuresti, 2000;

2. GEORGESCU V. A., Etudes de philologie juridique et de droit romain, 1940,

Paris-Bucuresti;

3. HANGA VLADIMIR, Drept privat roman, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1978;

4. HANGA VLADIMIR, Principiile dreptului roman, Editura Dacia, Cluj- Napoca,

1989;

5. JAKOTA MIHAI VASILE,

Drept roman, vol. I si II, Editura Fundatiei “Chemarea”,

Iasi, 1993;

6. JAKOTA MIHAI VASILE, Drept roman, vol. I, Editura „Cugetarea”, Iasi, 2002;

7. MOLCUT EMIL, OANCEA DAN, Drept roman, Casa de Editura si Presa “Sansa”

S.R.L., Bucuresti, 1997;

8. TOMULESCU C. ST, Drept privat roman, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1973;

9. CIUCA VALERIUS, Drept roman, vol. I-IV, Editura „Polirom”, Iasi, 1997- 2001

10. DELEANU ION, DELEANU SERGIU, Mica enciclopedie a dreptului. Adagii si locutiuni latine în dreptul românesc, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2000