Subiecte examen drept civil I-rezolvate dupa cartea

Drept civil. Parte Generala-Danut Cornoiu

1-4. Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală,

impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă

a statului.

Structura logică a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza,

dispoziţia şi sancţiunea.

a) Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează

împrejurările concrete în care urmează să se aplice norma, categoria de persoane

cărora li se aplică, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei;

b) Dispoziţia reprezintă cel mai important element al normei. Ea cuprinde

conduita impusă subiectelor de drept: ce anume trebuie să facă, ce anume nu

trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea;

c) Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării comandamentului

(prescripţiei) din dispoziţie. Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă

organul de aplicare nu are de făcut o individualizare a sancţiunii (spre exemplu,

cazul nulitaţii, sancţiune foarte frecventă în dreptul civil) sau relativ determinată,

dacă organul de aplicare trebuie să aprecieze care este, în raport cu împrejurările

concrete ale faptei, sancţiunea potrivită. În acest caz, norma nu cuprinde decât

limita minimă şi cea maximă a sancţiunii.

5.Raportul juridic civil este o relaţie socială – patrimonială ori nepatrimonială –

reglementată de norma de drept civil.

În primul rând, raportul juridic civil este o relaţie socială ce intervine între

oameni, fie în calitatea lor de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective,

sub forma persoanei juridice.

În al doilea rând, relaţia socială devine raport juridic prin reglementarea ei de

către norma juridică.

În al treilea rând, din sfera raporturilor juridice fac parte relaţiile sociale

patrimoniale şi nepatrimoniale, reglementate de o normă juridică, iar părţile se

găsesc pe poziţie de egalitate juridică.

6-9.Raportul juridic civil are caracter social. Asemănător tuturor raporturilor

juridice, raportul de drept civil este un raport social, adică un raport ce se

stabileşte între oameni, priviţi fie în mod individual – în calitatea lor de persoane

fizice –, fie organizaţi în anumite colective – în calitatea lor de persoane juridice.

În realitate, raportul juridic de proprietate nu este un raport social dintre

proprietar şi bunul său, ci o relaţie socială dintre proprietar – ca titular al

dreptului de proprietate – şi toate celelalte personae (fizice sau juridice), care

sunt obligate să respecte dreptul proprietarului şi să nu facă nimic de natură a

stânjeni exercitarea normală a acestui drept.

Raportul juridic are caracter voliţional. Caracterul volitional al raportului

juridic civil se exprimă prin aceea că, pe de o parte, el este rezultatul

reglementării relaţiei sociale prin lege, iar pe de altă parte, naşterea unora dintre

raporturile juridice civile presupune şi voinţa exprimată în condiţiile legii de către

părţi.

Prin urmare, primul aspect care evidenţiază caracterul volitional al oricărui raport

juridic civil rezultă din norma de drept civil, normă ce exprimă voinţa de stat.

Al doilea aspect ce evidenţiază caracterul voliţional, dar numai pentru raporturile

juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile, se concretizează prin aceea

că, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil, există voinţa exprimată a

părţilor actului juridic civil. Acest lucru a determinat pe unii autori să vorbească

de caracterul dublu voliţional.

Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a

părţilor.

Nu este vorba aici de egalitatea tuturor în faţa legii, care se aplică în toate

ramurile şi domeniile dreptului, ci este vorba de poziţia juridică de egalitate a

unei părţi a raportului faţă de cealaltă, în sensul că nici una din părţi nu poate

impune celeilalte părţi voinţa sa, ci numai împreună, de comun acord, părţile pot

stabili, modifica sau stinge raportul juridic dintre ele. Totodată, acest caracter al

raportului juridic civil nu trebuie înţeles ca o egalitate reală materială între părţi,

ci ca o egalitate juridică a voinţelor celor două părţi, fiecare bucurându-se în

egală măsură de dreptul de a încheia sau nu un act juridic. În esenţă este vorba

de lipsa oricărei subordonări a uneia dintre părţi faţă de cealaltă.

10.Structural, raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente:

a) subiectele sau părţile raportului juridic civil, care sunt persoanele fizice ori

juridice, în calitate de titulare de drepturi subiective sau obligaţii civile;

b) conţinutul raportului juridic civil, care este constituit din drepturile şi

obligaţiile părţilor ce participă la raportul juridic civil;

c) obiectul raportului juridic civil, ce constă în conduit părţilor, adică în acţiunile

la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

Cele trei elemente – care sunt esenţiale – trebuie să fie întrunite cumulativ pentru

a fi în prezenţa unui raport juridic civil.

11.Părţile sunt persoanele care participă la raportul juridic civil fie în calitate de

subiect activ, fie în calitate de subiect pasiv.

Subiectul activ este cel care, în baza raportului juridic, pretinde un drept civil

subiectiv, iar subiectul pasiv este cel care se obligă să respecte acel drept.

Părţile pot fi totodată persoane fizice, adică omul privit ca titular de drepturi şi

obligaţii civile, sau persoane juridice, adică un colectiv de oameni care, întrunind

condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.

12.Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

În general, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane, şi anume între

titularul drepturilor civile, numit subiect activ, şi persoana care îşi asumă

obligaţiile civile, numit subiect pasiv.

În raporturile juridice civile născute din contracte în care drepturile civile sunt

însoţite de obligaţii corelative, fiecare parte are o dublă calitate – respectiv atât

de subiect activ, cât şi de subiect pasiv.

Sunt însă situaţii în care raporturile juridice se stabilesc între mai multe persoane,

fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, raporturile juridice respective

caracterizându-se printr-o pluralitate de subiecte active, pasive sau mixte.

În funcţie de situaţia concretă, distingem: pluralitate activă, când în cadrul

aceluiaşi raport juridic civil participă mai multe persoane ca subiecte active;

pluralitate pasivă, când partea pasivă a raportului juridic civil se compune din mai

multe persoane; pluralitate mixtă, când atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv

sunt formate din mai multe persoane.

13-14,18.Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

În conformitate cu art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă a

persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea

drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea

persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia.

Regula este că persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă la naştere. Din

acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.

Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea

dobândirii anticipate a capacităţii de folosinţă pentru copilul conceput dar încă

nenăscut.

Capacitatea de folosinţă se sfârşeşte, fireşte, la moartea persoanei fizice. Dacă

moartea este fizic constatată, adică dacă există corpul neînsufleţit al persoanei,

capacitatea de folosinţă ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces.

Dacă însă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, astfel

încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o procedură

specială. Este procedura declarării judecătoreşti a morţii.

15-16, 19.Capacitatea de exerciţiu a persoanei este aptitudinea omului de

a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de

acte juridice – art.5 alin.3 din Decretul nr.31/1954.

Toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă, însă nu toate persoanele fizice

au capacitate de exerciţiu.

Capacitatea de exerciţiu = capacitate de folosinţă + discernământ

Din punct de vedere juridic, discernământul se defineşte ca fiind posibilitatea

persoanei de a înţelege şi de a-şi reprezenta efectele actelor pe care le încheie.

Cu privire la acest aspect, distingem trei categorii de personae fizice: persoane

lipsite de capacitate de exerciţiu, personae cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi

persoane cu capacitate de exerciţiu deplină.

• Din categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu fac parte

minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie –

art.11 din Decretul nr. 31/1954. Pentru aceste

persoane, actele juridice se întocmesc de reprezentanţii legali.

• Capacitatea de exerciţiu restrânsă o are minorul care a împlinit vârsta de

14 ani – art.9 din Decretul nr.31/1954. Acesta participă personal la încheierea

actelor juridice, dar cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal – părinte sau

tutore.

• Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la vârsta de 18 ani, când

persoana devine majoră – art.8 din Decretul nr.31/1954. Femeia care se

căsătoreşte înainte de această vârstă dobândeşte, prin căsătorie, capacitate de

exerciţiu deplină.

17.Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de

drepturi şi obligaţii. Participarea sa la raporturile juridice civile este

pusă în lumină de instituţia capacităţii civile.

Capacitatea civilă cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu.

20-21.În mod normal, capacitatea de exerciţiu deplină începe la vârsta de 18 ani

şi durează întreaga viaţă. Dacă însă la un moment dat o persoană îşi pierdere

discernământul ea va putea fi pusă sub “interdicţie judecătorească”. Interzişii

judecătoreşti sunt complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu, ei încheind acte

juridice prin reprezentant, ca şi minorii de 14 ani.

22. Conţinutul raportului juridic civil este definit ca totalitatea drepturilor

subiective civile şi a obligaţiilor pe care le au părţile în acest raport.

Conţinutul raportului juridic civil cuprinde drepturile subiectului activ şi obligaţiile

subiectului pasiv.

23. Dreptul subiectiv civil se poate defini ca fiind posibilitatea subiectului activ

de a avea o anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită

corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri, iar în caz de nevoie de a

apela la forţa coercitivă statală.

Definim dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea juridical a titularului unui drept

de a desfăşura, în limitele legii, o anumită conduită, în virtutea căreia poate

pretinde persoanei obligate să aibă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă,

ori să nu facă ceva –, ce poate fi impusă, iar în caz de nevoie să apeleze la forţa

coercitivă a statului.

24-25.Drepturile subiective civile se clasifică după mai multe criterii: în raport cu

gradul lor de opozabilitate, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative; în

raport cu conţinutul lor, drepturile subiective civile sunt patrimoniale şi

nepatrimoniale; în raport cu corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile sunt

principale şi accesorii; în raport cu gradul de certitudine conferit titularilor,

drepturile subiective civile sunt pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.

Dreptul absolut este acel drept subiectiv în temeiul căruia titularul său are

posibilitatea de a-l exercita singur, celelalte persoane având obligaţia generală

de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului absolut.

Spunem că dreptul absolut este opozabil tuturor, în sensul că orice membru al

comunităţii poate deveni subiect pasiv într-un raport juridic în conţinutul căruia

se găseşte un drept absolut.

Dreptul relativ reprezintă acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul

activ (denumit creditor) are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (denumit

debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Dreptul patrimonial este acel drept subiectiv care are un conţinut economic, fiind evaluabil în bani.

Sunt patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.

Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv care nu are conţinut economic

şi nu este evaluabil în bani.

Există trei categorii de drepturi civile subiective nepatrimoniale:

1. Drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, cum

sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la

libertate, dreptul la onoare, dreptul la cinste, dreptul la reputaţie, dreptul la

secretul vieţii personale etc.

2. Drepturi care privesc elementele sau atributele de identificare a persoanei,

cum sunt: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la denumire, dreptul la

domiciliu, dreptul la sediu şi stare civilă.

3. Drepturi care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie

intelectuală, cum sunt: dreptul de autor, dreptul de inventator şi dreptul de

inovator.

26.Prin obligaţia civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului

juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului civil

subiectiv corelativ (cerinţei subiectului activ), conduită care poate consta în a da,

a face, ori a nu face şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a

statului.

27.În funcţie de obiectul lor, distingem: obligaţia de a da, obligaţia de a face şi

obligaţia de a nu face; obligaţia pozitivă şi obligaţia negativă; obligaţia de

rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă (de mijloace).

Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real.

Astfel, constituie obligaţie de a da: obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul

de proprietate asupra bunului vândut în patrimoniul cumpărătorului; îndatorirea

pe care şi-a asumat-o împrumutatul de a constitui un drept de ipotecă în

favoarea împrumutătorului pentru a-i garanta creanţa etc.

Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un

serviciu ori de a preda un bun. Sunt obligaţii de a face: aceea a vânzătorului de a

preda bunul vândut cumpărătorului; aceea de a presta întreţinere, în virtutea

contractului de vânzare-cumpărare, pentru a-i garanta creanţa etc.

Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit, în funcţie de modul în care este

corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face,

corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic

de natură a aduce atingere acelui drept absolut. Obligaţia de a nu face, corelativă

unui drept relativ, înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu

s-ar fi obligat la abţinere. Sunt asemenea obligaţii: obligaţia pe care şi-o asumă

autorul unei piese de teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public a

piesei sale timp de un număr de ani de la prima reprezentaţie realizată de teatrul

căruia i-a transmis dreptul de a fi jucată piesa, către vreun alt teatru; obligaţia pe

care şi-o asumă nepoata faţă de un unchi, printr-un contract de donaţie, de a nu

se căsători până la absolvirea facultăţii; obligaţia de a nu planta la o distanţă mai

mică de 2 m de gardul despărţitor etc.

28.Obligaţia de rezultat (sau determinată) este aceea care constă în

îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat.

Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul vândut.

29.Obligaţia de diligenţă (de mijloace) este aceea care constă în îndatorirea

debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat,

fără a se putea obliga la însăşi obţinerea rezultatului. Exemplu: cazul medicului

de a-l vindeca pe pacient de o anumită maladie, sau obligaţia avocatului faţă de

clientul său.

30.După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.

31.Cele perfecte beneficiază de sancţiune în sensul că creditorul poate să

apeleze la forţa de constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi

execute obligaţia.

32.În cazul celor imperfecte (care se mai numesc morale/naturale) apelul la

forţa de constrângere a statului nu este cu putinţă.

De exemplu, titularul unui drept de creanţă se poate adresa instanţei pentru a-l

constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia numai înlăuntrul unui anumit

termen denumit termen de prescriptive extinctivă. Despre prescripţia extinctivă

vom vorbi într-un capitol special destinat acesteia. Deocamdată ceea ce

interesează este faptul că, după expirarea acestui termen de prescripţie

extinctivă, creditorul nu mai poate apela la forţa de constrângere a statului.

Obligaţia însă nu a dispărut. Ea subzistă sub forma unei obligaţii imperfecte sau

morale. Ca urmare, dacă debitorul îşi execută de bună voie obligaţia, el nu va

putea solicita restituirea plăţii, chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă

expirase.

Un alt exemplu de obligaţii imperfecte îl constituie cele născute din contractul de

joc sau prinsoare (pariuri). Ele nu pot fi executate silit, creditorul nu poate să îl

constrângă pe debitor să şi le execute,

dar dacă debitorul le execută de bună voie, plata este perfect valabilă.

33.Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

• Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele bunuri care, prin

însuşirile lor specifice, se deosebesc de alte bunuri asemănătoare. Astfel de

bunuri sunt: bunuri – unicate (tablouri, sculpturi, lucrări ştiinţifice etc.), sau cele

individualizate (o casă identificată prin localitate, stradă, număr, un televizor

individualizat prin marcă şi serie, un autoturism individualizat prin numărul de

motor, de şasiu şi de înmatriculare etc.).

• Bunurile determinate generic (res genera) sunt acele bunuri care se

individualizează prin caracterele comune categoriei din care fac parte şi se

individualizează prin diferite procedee, cântărire, măsurare, numărare etc. Sunt

asemenea bunuri: banii, cerealele, combustibilul, alimentele, medicamentele etc.

Această clasificare are la bază criteriul naturii bunurilor sau al voinţei părţilor,

exprimată în actul juridic încheiat.

34.Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile are în vedere numai bunurile

mobile, iar nu şi pe cele imobile.

• Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în

executarea unei obligaţii. De exemplu: banii, titlurile de valoare etc.

• Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu se pot înlocui unele cu altele

în executarea unei obligaţii. De exemplu: o casă, un tablou, o sculptură etc.

Fungibilitatea este un raport de echivalenţă între două sau mai multe lucruri

generice în temeiul căruia unul poate fi înlocuit cu altul în executarea unei

obligaţii.

În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile

determinate individual sunt bunuri nefungibile.

35.Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

• Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite, potrivit

destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa, ori fără a fi înstrăinate la

prima lor utilizare. De exemplu: alimentele, medicamentele, combustibilul, banii

etc.

• Bunuri neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi întrebuinţate în mod

continuu, fără ca prin aceasta să se consume substanţa lor sau să fie necesară

înstrăinarea lor. De exemplu: terenurile, clădirile, maşinile etc.

36.Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de posibilitatea de a fi împărţite,

fără ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia.

• Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de a fi împărţite fără urmări

asupra destinaţiei lor. De exemplu: o bucată de tablă metalică, o bucată de stofă,

alimentele, medicamentele etc.

• Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu sunt susceptibile de a fi

împărţite fără a-şi schimba prin aceasta destinaţia lor economică. De exemplu:

un animal viu, un costum confecţionat dintr-o bucată de stofă, o masă etc.

37-38.Fructele sunt produsele periodice ale bunului frugifer, adică acelea care se

produc din acel bun, fără a-i mişca substanţa, fie prin singura putere a naturii, fie

cu ajutorul activităţii omului.

Fructele sunt de trei feluri:

• Fructele naturale sunt acelea care se produc fără vreo intervenţie a omului, ca,

de exemplu, fructele de pădure, plantele medicinale necultivate, sporul

animalelor, vânatul, ciupercile dintr-o pădure etc.

• Fructele industriale sunt acelea care se produc ca urmare a activităţii omului,

ca, de exemplu, recoltele, plantele medicinale, laptele etc.

• Fructele civile constituie echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui

bun, ca, de exemplu, chiriile, dobânzile, rentele, arendele etc. Fructele se

deosebesc de producte care sunt foloase trase dintr-un bun a cărui substanţă se

consumă, cum sunt, de exemplu, marmura dintr-o carieră, piatra

extrasă dintr-un munte etc. În materie de uzufruct, fructele aparţin

uzufructarului, pe când productele aparţin nudului proprietar. În materie de

posesie, posesorul de bună-credinţă dobândeşte, prin efectul legii, toate fructele

bunului aflat în posesia sa, pe când productele aparţin proprietarului.

39.Ca negotium, prin act juridic civil înţelegem manifestarea de voinţă a

subiectelor de drept, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile,

respectiv de creare, modificare sau stingere a unor raporturi juridice civile în

temeiul dreptului civil obiectiv.

După numărul părţilor, distingem acte unilaterale, acte bilaterale şi acte

multilaterale.

• Sunt unilaterale actele juridice civile care constituie rezultatul voinţei unei

singure părţi.

Din categoria actelor juridice civile unilaterale distingem: testamentul,

promisiunea publică de recompensă, acceptarea succesiunii, renunţarea la

moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.

Sunt bilaterale actele juridice civile care reprezintă voinţa concordantă a două

părţi. Din această categorie fac parte: actul de vânzare-cumpărare, donaţia,

mandatul, împrumutul, depozitul etc.

Sunt multilaterale actele juridice civile ce implică acordul de voinţă a trei sau mai

multe părţi care urmăresc acelaşi scop. Un asemenea act este contractul civil de

societate.

46.Sunt constitutive actele juridice civile care creează raporturi juridice ce au în

conţinutul lor drepturi şi

obligaţii noi, care nu au existat anterior. De exemplu: actul de constituire a unui

uzufruct, amanetul, ipoteca convenţională.

45.Sunt declarative actele juridice civile care au ca efect consolidarea sau

definitivarea între părţi a unor drepturi preexistente. De exemplu: partajul,

împărţeala convenţională, tranzacţia etc.

După importanţa lor, distingem: acte de conservare, acte de administrare şi acte

de dispoziţie.

40.Sunt acte de conservare acele acte juridice civile care au ca efect

preîntâmpinarea pierderii unui drept civil subiectiv.

Acest tip de act este întotdeauna avantajos pentru autorul său, deoarece

presupune cheltuieli mult mai mici decât valoarea bunului salvat. Fac parte din

această categorie: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea

unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia, punerea peceţilor etc.

42.Sunt acte de administrare acele acte juridice civile prin care se realizează o

normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. De exemplu,

culegerea fructelor, executarea unor reparaţii de întreţinere, asigurarea unui bun

etc.

41.Sunt acte de dispoziţie acele acte juridice civile care au ca rezultat ieşirea din

patrimoniul unei persoane a unui drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală

(ipotecă, gaj etc.). De exemplu: vânzarea, schimbul, donaţia, renunţarea la un

drept etc.

După legătura lor cu modalităţile – termen, condiţie, sarcină –, distingem: acte

juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.

43.Sunt pure şi simple acele acte juridice civile care nu sunt afectate de vreo

modalitate – termen, condiţie, sarcină. De exemplu, actul de opţiune succesorală

(acceptarea sau renunţarea la moştenire), actul de recunoaştere a filiaţiei,

adopţia, căsătoria etc.

44.Sunt acte afectate de modalităţi acele acte juridice civile care cuprind

modalităţi – termen, condiţie, ori sarcină. Astfel de acte sunt: contractul de

asigurare, contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de

întreţinere, contractul de donaţie etc.