1

Subiectele la disciplina „Teoria economică”pentru examenul de licenţă

a.u. 2010-2011

1. Teoria economică şi sistemul ştiinţelor economice2. Metodele de cercetare ale ştiinţei economice. Legile economice.3. Resursele economice şi caracterul lor limitat. Frontiera posibilităţilor de producţie. 4. Bunurile economice şi caracteristicile lor.5. Activitatea economică: faze şi indicatori. Agenţii economici.6. Proprietatea şi pluralismul formelor sale7. Formele de organizare a economiei. Economia naturală şi economia de schimb8. Banii: esenţa şi funcţiile banilor.9. Sistemele economice. Tipologia sistemelor economice10.Economia instituţională.11.Întreprinderea în condiţiile economiei de piaţă12.Businessul mic: avantaje şi dezavantaje.13.Piaţa şi mecanismul funcţionării ei.14.Cererea şi factorii ce o determină.15.Oferta şi determinanţii ei.16.Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul pieţii.17.Preţuri: teorii, tipuri, structuri.18.Elasticitatea cererii: tipuri şi factori de influenţă19.Elasticitatea ofertei: tipuri şi factori de influenţă20.Aplicarea elasticităţii în analiza microeconomică21.Teoria comportamentului consumatorului22.Preferinţele consumatorului şi utilitatea economică. Tipurile şi teoriile utilităţii.23.Curba de indiferenţă. Trăsăturile şi tipurile curbelor de indiferenţă;24.Constrângerea bugetară şi alegerea optima a consumatorului.25.Teoria producţiei. Factorii de producţie şi combinarea lor.26.Funcţia de producţie şi proprietăţile ei.27.Izocuanta: tipuri şi trăsături.28.Alegerea producătorului în perioada scurtă de timp. Legea productivităţii marginale

descrescînde.29.Alegerea producătorului în perioada lungă de timp. Efectele de extindere la scară a

producţiei.30.Costul de producţie şi tipologia lui.31.Izocostul şi echilibrul producătorului;32.Costurile de producţie în perioada scurtă de timp.33.Funcţia costurilor pe termen lung. Economiile şi deseconomiile de scară.34.Maximizarea profitului şi pragul de rentabilitate al firmei.35.Comportamentul firmei pe piaţa cu concurenţă perfectă36.Comportamentul firmei pe piaţa cu concurenţă imperfectă.37.Firma în condiţiile monopolului. Discriminarea prin preţ 38.Alegerea producătorului în condiţiile concurenţei monopolistice39.Oligopolul: comportamentul strategic al firmelor şi formele sale40.Piaţa factorilor de producţie şi veniturile factoriale41.Piaţa capitalului şi dobînda

2

42.Piaţa muncii şi salariul43.Agenţii economici agregaţi. Circuitul economic.44.Politicile macroeconomice şi clasificarea lor.45.Sisteme de evaluare a rezultatelor macroeconomice. 46.Principii de evaluare şi metode de calcul al PIB-lui.47.Evaluarea VN şi a altor indicatori în SCN. Indicatori nominali şi reali.48.Produsul intern brut real şi bunăstarea economică. 49.Rezultatele macroeconomice în Republica Moldova.50.Instabilitatea macroeconomică şi fluctuaţiile ciclice51.Ciclul economic şi fazele lui. Tipurile ciclului economic.52.Consumul: esenţa, formele lui. Funcţia macroeconomică a consumului53.Economiile: tipuri şi factori. Funcţia economiilor.54.Investiţiile în economie. Multiplicatorul şi acceleratorul.55.Cererea agregată: componente, factori de influenţă.56.Oferta agregată. Modelele ofertei agregate.57.Echilibru macroeconomic AD – AS pe termen scurt şi lung.58.Piaţa muncii şi şomajul59.Costurile şomajului. Legea lui A. Ouken. Politici anti-şomaj.60.Piaţa monetară şi mecanismele ei61.Cererea de monedă şi caracteristicele ei. Teorii ale cererii de bani.62.Oferta de monedă. Multiplicatorul monetar.63.Echilibrul pieţei monetare.64.Creditul şi Sistemul bancar.65.Politica monetar-creditară: scopuri şi instrumente66.Inflaţia şi procese inflaţioniste.67.Curba lui Phillips pe termen scurt şi lung. Poltici de combatere a inflaţiei.68.Bugetul de stat şi elementele sale.69.Impozitul şi sistemul impozitar. Formele impozitului70.Deficitul bugetar şi metodele de finanţare a deficitului bugetar. Datoria publică.71.Politica bugetar-fiscală: scopuri şi instrumente.72.Efectele de transmisie a politicii bugetar-fiscale.73.Caracteristica generală a modelului IS – LM de echilibru macroeconomic.74.Echilibrul IS –LM. Influenţa politicilor macroeconomice în modelul IS – LM.75.Creşterea economică. Factorii creşterii economice.76.Sistemul economiei mondiale. Piaţa mondială şi structura ei.77.Comerţul exterior. Eficienţa comerţului exterior.78.Modelul economiei mici deschise79.Balanţa de plăţi şi structura sa. Echilibrul balanţei de plăţi. Politici de echilibrare a balanţei

de plăţi.80.Piaţa valutară şi componentele ei. Politica valutară.

Datele statistice din RM in 2010:Populatia activa RM 1235000000 cu 2,4% mai putin ca in 2009

Populatia ocupata RM 1143 mlnSomeri 92000 persRata somajului 7,4

Minimu de existenta 1373,4 leiPIB-6 mlrd

3

Intrebarea 1.Teoria economică şi sistemul ştiinţelor economice.Iniţial, ştiinţa economică avea denumirea de „economie politică" şi cuprindea ansamblul de

cunoştinţe cu privire la viaţa economică. Treptat însă, de la economia politică încep a se desprinde anumite domenii ale acesteia, formînd ştiinţe autonome, fiecare cu obiectul său de studiu şi cu metoda sa de cercetare. Astfel au apărut: contabilitatea, statistica, istoria gîndirii economice, finanţele, marketingul, managementul etc. Fiind foarte numeroase (unii specialişti consideră că există peste o sută de ştiinţe economice diferite), acestea se constituie cu timpul într-un sistem aparte, numit „sistemul ştiinţelor economice". În acest sistem, economia politică (numită mai apoi „economics", „teoria economică", „economica" sau pur şi simplu „economie") ocupă un loc central. Oricum, între aceste două noţiuni: „ştiinţa economică" şi „teoria economică" nu trebuie pus un semn de egalitate, deoarece desemnează realităţi diferite. Teoria economica este doar una din ştiinţele economice, care, după cum ştim deja, sînt foarte numeroase.

Clasificarea ştiinţelor economiceDesprinzîndu-se treptat de la trunchiul comun care era „economia politică" în sensul ei iniţial,

ştiinţele economice formează astăzi un sistem cu numeroase componente, numit „sistemul ştiinţelor economice". Acest sistem poate fi împărţit în cinci categorii de ştiinţe, şi anume:

1) ştiinţele economice fundamentale; 2) ştiinţele economice funcţionale (sau teo-retico-aplicative); 3) ştiinţele economice concrete; 4) ştiinţele economice istorice; 5) ştiinţele economice de frontieră.Din grupul de ştiinţe economice fundamentale fac parte: economia politică (teoria economică sau,

simplu, economia); microeconomia; ma-croeconomia.Ştiinţele economice funcţionale au un obiect de studiu mai îngust, mai specializat, fiind totodată

ştiinţe teoretico-aplicative. Acestea sînt: statistica, contabilitatea, managementul, finanţele şi creditul, marketingul, relaţiile economice internaţionale, analiza activităţii economice, economia muncii, economia mediului etc.

Ştiinţele economice concrete par a fi cele mai numeroase: economia industriei; economia agriculturii; economia învăţămîntului; economia comerţului; economia transportului. Vine apoi un nou grup de ştiinţe economice, cum ar fi: contabilitatea industriei; managementul personalului etc. Din această categorie fac parte şi economia unităţilor economice, finanţele întreprinderii, contabilitatea firmei, managementul firmei etc.

Din grupul ştiinţelor economice istorice fac parte: doctrinele economice (sau istoria gîndirii economice), istoria economiei naţionale, istoria economiei mondiale.

Grupul ştiinţelor economice de frontieră include ştiinţele apărute la hotarul dintre economie şi alte ştiinţe naturale sau sociale: geografia economică, econometria, cibernetica economică, matematica economică, psihologia economică, informatica economică, sociologia economică etc.

Teoria economică - ştiinţă fundamentală şi călăuză în universul economieiSistemul ştiinţelor economice se află în plină dezvoltare. Apar noi ştiinţe economice, se modifică

frontierele între ştiinţele deja existente. Oricum, în toate variantele, teoria economică (economia politică) ocupă locul central în acest sistem. Ea constituie baza teoretică şi metodologică pentru celelalte ştiinţe economice, elaborează instrumentarul de cercetare economică, formulează categoriile, legile şi tendinţele principale în dezvoltarea activităţii economice. Anume această ştiinţă serveşte drept temelie pentru elaborarea politicilor economice promovate de stat.

Şi încă ceva. Unul din obiectivele principale ale „teoriei economice", în calitatea sa de componentă fundamentală a ştiinţei economice, dar mai ales în calitate de disciplină universitară, este de a-1 iniţia, a-1 introduce pe student în universul ştiinţelor economice. Aceasta este „poarta" prin care se intră în lumea complexă a economiei. Fără „lumina" acestei discipline este imposibil de a „vedea" şi a înţelege profund acest univers.

4

Intrebarea 2. Metodele de cercetare ale ştiinţei economice.Metoda – constituie totalitatea mijloacelor,instrumentelor folosite de o stiință oarecare pentru a

studia lumea înconjurătoare, a sistemetiza faptele și a le expune sub forma de categorii științifice , legi, tendinșe și modele.

Principalele metode folosite în cercetarea fenomenelor economice sunt:

Metoda abstracţiei ştiinţifice- procedeu prin care fenomenul cercetat este “curăţat” de fapte şi trăsături mai puţin importante, ajungindu-se astfel la nucleul acestuia. Metoda dată scoate în relief trăsăturile caracteristice, dominante pentru fenomenul cercetat. Sunt definite aspectele esenţiale ale vieţii economice, numite „categorii economice”(banii, profit, buget, marfa , capital).

Metoda unităţii dintre analiză şi sinteză- cu ajutorul analizei fenomenul supus cercetării e descompus în componentele sale, fiecare parte fiind analizată complex. Prin sinteză, elementele analizate separat sunt reunite, reconstituindu-se întregul, cunoscîndu-se deja elementul-cheie şi schiţîndu-se tendinţele dominante în evoluţia fenomenului cercetat.

Metoda istorică- porneşte de la adevărul că fenomenul economic are evoluţie istorică: apare, se dezvoltă, apoi dispare sau se transformă în altceva.

Metoda logică- fenomenul e reprodus doar prin ceea ce acesta are mai important, mai esenţial.

Metoda analizei cantitative şi calitative-evaluarea mărimilor economice în unităţi naturale şi în expresie bănească, apoi căutarea modalităţii de transformare a cantităţii în calitate.

Metdelarea economico-matematică - reproducerea schematică a unui sistem liniar, alcătuit din mărimi variabile, care permite elaborarea unor scenarii de evoluţie a acestora şi alegerea variante optimale.

Mai există metode ca:

Metoda teoretică

Metoda anologiei

Experimentul economic.

Legile economice. Legături de intercondiţionare.

Legile economice sunt niste notiuni mai putin numeroase , dar mai complexe, mai fundamentale. Ele exprimă legăturile cele mai profunde dintre fenomenele economice, interdependențele cauzale, stabile și esentiale, dintre categoriile economice, dintre participantii la viata economica.In unele cazuri in calitate de sinonim se foloseste notiunea de “principii ale economiei”.

Intrucit stiinta economica studiaza niste realitati , atit obiective cit si subiective, legile economice mai pot fi grupate in 2 mare categorii. Din prima categorie fac parte acele legi care au un « suport«  natural, iar a doua – cele care au un «suport « psihologic. In primul caz legile economice exprima necesitatea stabilirii unor echilibre intre diferite fenomene economice sau a schimbului de echivalente ( legea valorii, legea cererii, legea ofertei, etc.). In al doilea caz , cel al interdependentelor de natura pshihologica , legea economica este expresia comportamentului indivizilor. « modelat«  sau conditionat de anumite predispozitii psihologice stabile ale oamenilor de a proceda intr-un fel sau altul (legea inclinatiei spre economii, legea lui Engel eetc.)

Exemple de legi economice : legea cresterii nevoilor, legea raritatii, legea cererii, legea ofertei, legea randamentelor neproportionale, legea valorii, legea inclinatiei spre economii etc.

5

Legea generale a cererii. Conform acestei legi, daca pretul bunurilor, resurselor si serviciilor va scadea, in mod corespunzator va creste cantitatea de marfa ceruta intr-o anumita perioada si invers, daca preturile cresc, va scadea cantitatea de marfa ceruta in perioada de timp respectiva ( celelalte conditii ramanand neschimbate ).

Legea ofertei, ea arata relatia care se stabileste intre cantitatea dintr-un bun pe care un ofertant o ofera spre vinzare intr-o anumita perioada de timp si pretul la care bunul respectiv se vinde.

LEGEA RARITATII= volumul, structurile si calitatea resurselor evolueaza mai incet decat volumul, structurile si intensitatea nevoilor umane.

legea randamentelor funcţionale neproporţionale (Legea lui Turgot), în baza căreia, atunci când cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie se combină cu cantităţi fixe din ceilalţi factori de producţie (condiţiile tehnice şi organizatorice rămân neschimbate), productivitatea medie şi cea marginală a factorului variabil cresc, ating un maxim, după care se cunoaşte o evoluţie descrescătoare, în condiţiile în care producţia totală creşte.

Legea lui Engel afirmă că ponderea cheltuielilor alimentare în bugetul gospodăriei tinde să scadă atunci când venitul creşte. Cu alte cuvinte elasticitatea cererii de alimente în raport cu venitul este subunitară: când venitul creşte cu o unitate, cheltuielile cu alimentele cresc cu mai puţin de o unitate. Altfel spus, celthuielile cu alimentele cresc mai încet decât veniturile: dacă veniturile cresc în progresie geometrică, cheltuielile alimentare cresc aritmetic.

Legea limitării resurselor. În raport cu dorinţele nelimitate ale oamenilor, nevoile trebuie să aibă acoperire în venit (satisfacerea anumitor necesităţi presupune nesatisfacerea altora). Limitarea resurselor ridică producătorilor şi consumatorilor problema alocării eficiente a resurselor. Drept urmare, consumatorul trebuie să aleagă alternative de consum care se încadrează în restricţiile impuse de propriul buget iar producătorul să aleagă acel program de fabricaţie ce poate fi realizat cu resursele materiale, umane, băneşti de care dispune.

Prima lege a cererii. Cu cât este mai mare preţul unui anumit bun cu atât va fi mai redusă cantitatea cerută din acel bun.

A doua lege a cererii. Elasticitatea cererii în raport cu preţul tinde să fie mai mare pe termen lung decât pe termen scurt. Adică variaţia indusă de modificarea preţului asupra cererii are o anumită dimensiune în perioadele următoare modificării de preţ şi altă dimensiune, mai mare, după trecerea unei perioade mai mari de timp de la această modificare. În cazul reducerii preţului, creşterea corespunzatoare cererii se va manifesta pregnant după o perioada mai mare. Principalul factor ce determină acest lucru este dat de timpul diferit în care informaţia privind reducerea de preţ ajunge la consumatori. Locul în care se întâlnesc consumatorii şi producătorii se numeşte piaţă.

Legea utilităţii marginale descrescătoare arată că, la cresterea consumului de bunul X, utilitatea totala creste pina la o anumita limita, in timp ce utilitatea marginala este in descrestere pozitiva, atunci cind utilitatea marginala descreste mai jos de zero, atunci utilitatea devie dezutilitate. Cind utilitatea totala este maxima, utilitatea marginala este nula. Nivelele de cercetare ale teoriei economice.

Activitatea de alocare şi utilizare a resurselor se realizează prin deciz iile luate de către agenţii economici - producători şi consumatori, vânzători şi cumpărători, din cadrul sectorului privat, public şi internaţional. La nivelul agenţilor economici, activităţile sunt organizate, riguros, fiecare agent fiind un centru de decizie şi de acţiune. Totodată, activităţile economice de acelaşi fel se însumează in cadrul procesului de constituire a cererii şi ofertei globale (totale), cunoscând grade diferite de agregare şi apariţia unor noi centre de decizie, care vizează, în special, strategiile şi politicile de dezvoltare ale agenţilor de grup, subramurilor şi ramuril or economiei naţionale. In consecinţă, activitatea economică se poate structura (clasifica), după subiectul deciziei şi după natura mărimilor economice care intră în analiză (gradul de agregare) pe patru niveluri: microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia şi mondoecon.

6

Microeconomia. Viziunea microeconomică de abordare şi analiză a economiei, a fenomenelor acesteia s-a impus în teoria economică în ultima treime a secolului XIX şi începutul secolului XX. Este evident că ştiinţa economică a apărut fără să se facă o astfel de delimitare, iar fenomenele economice erau abordate, de cele mai multe ori, din punctul! de vedere pe care astăzi îl numim macroeconomic. De exemplu, analizele clasicilor referitoare la natura avuţiei, la valoare, bani, profit, salariu, rentă, capital -etc, se făceau în mod global. Analiza microeconomică a pus accentul pe studiul categoriilor: preţ, cerere şi ofertă, piaţă şi concurenţă, urmărind să determine, în acest cadru specific economiei de piaţă, comportamentul agentului economic producător şi consumator, la început ca individ, iar ulterior şi ca firmă care acţionează în mod izolat în contextul menţionat. Aceasta nu înseamnă că abordarea microeconomică evită problemele globale cum ar fi noţiunea de cerere şi ofertă globală, de piaţă globală sau de echilibru economic general. Toate acestea însă sunt interpretate ca sumă a comportamentelor individuale şi, în consecinţă, şi activitatea economică de ansamblu apare ca sumă a părţilor componente. Microeconomia, ca structură de bază a economiei, desemnează ansamblul proceselor care se desfăşoară la nivelul firmelor economice specializate, care produc bunuri materiale şi servicii şi acţionează în sfera producţiei sau circulaţiei. Interesele microagenţilor economici sunt diferite şi deseori opuse-, ceea c-e tace ca raporturile dintre ei să f i e atît de conlucrare cât şi de concurenţă. Microagenţii sunt unităţi elementare de producţie şi consum, în sensul că prin mărimea şi dimensiunile fiecăruia dintre ei , nu pot influenţa semnificativ piaţa, prin componentele sale, cererea şi oferta. La nivel microeconomic, deciziile persoanelor sau firmelor şi interacţiunea dintre ele precum şi mărimile economice de analiză au caracter individual şi concret (pieţe concrete, produse concrete, etc). Teoria microeconomică a fundamentat instrumente utile în analiza fenomenului de piaţă şi a comportamentului agentului economic. Dar, odată cu apar iţia marilor dezechilibre din activitatea economică de ansamblu, care se manifestă sub îormă do crize economice, şi care afectau activitatea agenţilor economici, analizele de comportament ale abordării microeconomice s-au dovedit insuficiente şi ineficiente. S-a impus o nouă abordare a fenomenului economic oare pleacă de la viziunea de ansamblu a fenomenului, ceea ce a căpătat denumirea de viziune macroeconomică.

Mezoeconomia. În această concepţie realitatea economică este interpretată ca un ansamblu, rezultat tot din activitatea agenţilor economici, însă, nu ca sumă .a unor indivizi şi firme izolate. Agenţii economici au nu numai o structură eterogenă ci şi ierarhică. Astfel, alături de micro-agenţii economici funcţionează şi asociaţii de întreprinderi, foarte complexe. Acestea se compun din mai multe unităţi elementare (microagenţi din a căror integrare rezultă grupurile industriale, holding-urile (companie care deţine cea mai mare parte sau totalitatea acţiunilor a doua sau mai multe companii subsidiare, filiale), trusturile, corporaţiile ş.a. Totodată, se manifestă tendinţa multor microagenţi economici de a forma organizaţii ale producătorilor şi consumatorilor, care au o mai mare stabilitate şi capacitate de concurenţă. Aceste organizaţii, deseori, se nasc la nivel local, regional sau la nivel de ramură, sub formă de federaţii şi confederaţii. Agregarea (însumarea) activităţilor economice la nivel zon al (regional) ale grupurilor de întreprinderi (firme, gospodării famil iale, bănci, administraţii, etc.) sau la nivel de ramuri şi subramuri ale economiei naţionale, reprezintă domeniul de analiză al mezoeconomiei.

Macroeconomia. La acest nivel, activităţile economice şi mărimile care intervin au caracter agregat (şomaj, inflaţie, piaţă în general, nivel mediu al preţului etc). Realitatea economică este interpretată ca un ansamblu în care agenţii economici se găsesc într-o strânsă interacţiune înscrisă într-un circuit macroeconomic. întreruperea acestui circuit se manifestă prin crize economice, ceea ce afectează activitatea fiecărui agent economic în parte. De aici apare şi necesitatea intervenţiei în activitatea economică de ansamblu, în vederea prevenirii sau remedierii dezechilibrelor grave care se manifestă în economie. Macroeconomia cuprinde, deci, activităţile

7

economice privite prin prisma efectelor lor la nivel naţional-statal şi. în funcţie de acestea, ansamblul decizional de mâsuii intervenţioniste ale puterii publice în concordanţă cu obiectivele economice şi sociale urmărite într-o anumită perioada.

Făcînd abstracţie de componenta de politică economică a macroeconomiei, aceasta este identificată adesea cu economia naţională.

Mondoeconomia reprezintă integrarea nivelurilor economice. Ea cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii, interdependenţele economice dintre state, generate de diviziunea internaţională a muncii, funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului economic mondial.

8

Intrebarea 3.Resursele economice şi caracterul lor limitat. Problema economică fundamentală.Resursele –totalitatea elementelor,premiselor actiunii sociale practice,de care dispune societatea la un anumit moment dat,care pot fi atrase in activitatea economica. Toate activ/le umane presupun utilizarea de resurse. De asemenea, toate elem/le pe cr omul le foloseşte în activ sa îndreptată către satisfacerea nevoilor, form res/le. Res/le se pot clasifica în:1. Res primare, cr la rândul lor cuprind:- resursele naturale; resursele umane. Res/le naturale rep suportul / baza desfăşurării oricărei activ/ţi umane. Res/le naturale se grupează în 2 mari categorii:-res naturale neregenerabile / epuizabile (minereuri, hidrocarburi etc);- res naturale regenerabile (pământ, aer, apă etc).Având în vedere posibilitatea de recuperare / reutilizare în procesele de producţie / de consum, res/le naturale se pot grupa în:- res naturale recuperabile (MP); -res naturale parţial recuperabile (res biologice);- res naturale nerecuperabile (res energetice).Res/le umane includ la rândul lor 2 componente de bază, respectiv:- munca umană, respectiv totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului folosite pu crearea bunurilor şi serviciilor, în vederea satisfacerii nevoilor;- abilitatea întreprinzătorului (iniţiativă, risc, pricepere etc).

De regulă, acoperirea unui spectru m larg de nevoi presupune un consum sporit de res, cr st limitate / rare, fapt ce implică utiliz raţională şi eficientă a a/ra. 2. Res derivate form pe baza celor primare şi cr cuprind rezultatele activ/ţii productive .Cuprind

-capitalul tehnic; Res informatio; Res finannciareMai pot fi clasificate:-dupa substituirea reciproca; dupa comlementarie; dupa caracterul utilizarii

Legea rarităţii resurselor :Volumul structura si calitatea res econom si a bunurilor econom se modifica mai incet decit volumul structura si intensitatea nevoilor.e o lege gene-rală a ec/ei, deoarece ea cere de la oameni nu numai să se conducă de raţionamente, calcule minuţioase în toate, ci şi să înţeleagă faptul că orice câştig în ec/ie e/e relativ. Un câştig material al unui om aparte / al unui grup de oameni e/e, de fapt, o pierdere pu altcineva. Nu EX un izvor nesecat, o mană cerească ce ar alimenta creşterea continuă a nevoilor umane. Omul tb să fie mereu conştient de faptul că tot ce îl înconjoară şi kiar el însuşi rep o mărime constantă. Circuitul ec deci nu e/e altceva decât o rotaţie înkisă a mărimii constante. A/a rezultă din legea fundamentală a păstrării şi skimbării materiei, cr se manifestă în ec ca legea limitării res/lor.Pb fundament:La temelia organizarii si defasurarii activ econom se afla alegerea pe baza de alternativa a celei mai rationale cai de utilizare a res econom cr st limitate(sau caracterul nelimitat al nevoilor si caract limitat al resurselorLa baza utilizării res/lor stă principiul eficienţei ec/ce, cr presupune maximiza-rea efectelor utile, adică a rezultatelor activ/ţii ec/ce şi minimizarea eforturilor, respectiv a consumului de resurse. Raţionalitatea în utiliz res/lor constă în capacitatea oamenilor de a înţelege şi de a cunoaşte modul de manifestare a fenomenelor şi proceselor ec/ce în procesul activ/ţii ec/ce şi de a acţiona în concordanţă cu cunoştinţele dobândite, anticipând, consecinţele faptelor sale. Utilizarea raţională a res/lor presupune stabilirea unui raport eficient (optim) între resurse şi nevoi, respectiv între producţie şi consum. Din acest © şt/ţa ec/ă e/e şt/ţa utilizării res/lor rare şi limitate. Pu ca societatea să utilizeze res/le de cr dispune în mod eficient ea tb să asigure atât utiliz completă a a/or res, cât şi maximizarea producţ obţ. Maximizarea producţiei la nivelul ec/ei nu se poate realiza decât în condiţii de eficienţă. De fapt, şt/ţa ec/că abordează eficienţa din 2 ©:- sub aspectul eficienţei alocării, cr presupune producerea bunurilor şi prestarea serviciilor celor m căutate de societate la un moment dat, prin utiliz res/lor disponibile;- sub aspectul eficienţei producţiei, în sensul utiliz de către societate a acelor mij tehnice de producţ şi a acelor res disponibile, cr să permită obţ de bunuri materiale şi servicii la cel m scăzut cost. Pe ansamblu, se poate afirma că şt/ţa ec/că trasează nişte jaloane de compor-tament al omului şi ag.ec/ci pu a acţiona raţional şi eficient într-unui din cele m import domenii al vieţii sociale, respectiv domeniul economic.

9

Intrebarea 4. Bunurile economice şi caracteristicile lor.Din utilizarea si consumul resurselor rezulta bunurile economice.

Bunurile economice: un rezultat al acţiunii umane, destinat să satisfacă o nevoie economică dată prin combinarea si consumul resurselor disponibile.

Clasificare:

după origine:

bunuri libere – nu sunt rezultat al acţiunii umane, nu au costuri de procurare

bunuri economice – sunt rezultat al acţiunii umane, au costuri de procurare

după modul de circulaţie:

bunuri marfă – trec de la producător la consumator prin piaţă

bunuri non-marfă – trec de la producător la consumator fără intermedierea pieţei

conform naturii econimice a bunurilor:

bunuri de consum- haine, hrana

bunuri de capital- masine, uitlaj, strung etc.

dupa termenul de utilizare:

de folosinta curenta – hrana

de folosinta indelungata – TV, masini, cladiri

după scopul consumului:

bunuri finale – sunt destinate consumului final (bunuri de consum)

bunuri intermediare – sunt destinate consumului productiv (bunuri de echipament sau de investiţii)

după sectorul economic în care sunt produse:

bunuri publice – sunt destinate satisfacerii nevoilor economice publice (colective)

bunuri private – sunt destinate satisfacerii nevoilor economice private (individuale)

după forma pe care o imbraca:

bunuri – sunt substanţiale (tangibile) : momentul producerii lor diferă de momentul consumului

servicii – sunt non-substanţiale : momentul producerii lor coincide cu momentul consumului

dupa sectorul din care provin:

bunuri primare

10

bunuri secundare

bunuri terte

alte:

normale- bunuri a caror cerere creste odata cu cresterea veniturilor

inferioare- bunuri la care cererrea se reduce odata cu crestrea veniturilo

substituibile- cele care pot fi subtituite

complementare- care nu se utilizeaza una fara alta (masina si motorina)

Trăsăturile bunurilor economice:

sunt rezultat al acţiunii (activităţii) umane

sunt utile

sunt disponibile (accesibile)

sunt rare

au cost oportun, care este valoarea cele mai bune dintre sansele sacrificate, la care se renunt atunci cind se cumpara ceva.Raritatea: proprietatea unui bun (sau resursă economică) de a fi insuficient(ă) în raport cu nevoia sau nevoile economice.

11

Intrebarea 5. Activitatea economică: faze şi indicatori.

Activitatea economică:ansamblul de acţiuni umane, individuale sau socializate, destinate să obţină bunurile economice necesare satisfacerii nevoilor economice

Forme ale activităţii economice:

după forma de proprietate asupra bunurilor intermediare utilizate:

activităţi economice private – produc bunuri şi servicii private (individuale)

activităţi economice publice – produc bunuri şi servicii publice (colective)

după gradul de prelucrare a bunurilor de consum:

sectorul primar: bunurile economice au un grad de prelucrare primar, incipient

sectorul secundar: bunurile economice au un grad de prelucrare superior

sectorul terţiar: bunurile economice apar exclusiv sub forma serviciilor

după transparenţa în raport cu contabilitatea naţională:

activităţi economice oficiale: sunt contabilizabile de către autoritatea publică

producătoare de mărfuri: agenţii economici propriu-zişi

producătoare de bunuri economice non-marfă: economia casnică (gospodării)

activităţi economice subterane: scapă contabilizării autorităţii publice

AE implica 4 faze: productia, schimbul, repartitia, consumul.

Productia – constituie totalitatea eforturilor si operatiunilor umane de combinare a factorilor de productie in cadrul diferitelor unități de producție ( de ex.intreprinderi), in scopul obtinerii bunurilor materiale și a serviciilor.

Schimbul (sau circulatia) – este o alta faza a activitații economice, in cadrul căreia bunurile produse sunt depozitate si pastrate, sunt schimbate cu alte bunuri, sau sunt trecute de la o persoana la alta prin actul de vinzare-cumparare. Schimbul bunurilor se efectueaza prin intermediul unor servicii precum si cele comerciale, de comunicații și de telecomunicații, de transport, de depozitare si de păstrare.

Repartiția – este o activitate prin intermediul căreia bunurile produse sunt distribuite participantilor la procesul de productie. In lumea modernă, repartiția se infăptueste sub forma distribuirii si redistribuirii veniturilor ( salarii, profituri, impozite, taxe) intre agentii economici si intre membrii societății.

Consumul – care este scopul final al oricărei activități economice, constă in folosirea, utilizarea bunurilor și satisfacerea nevoilor. Consumul poate fi intermediar (productive) sau final.

12

Indicarori ai activitatii economice sunt: rentabilitatea, lichiditatea, solvabilitatea.

.Agenţii economici: tipuri şi funcţii.

In activitatea economica, productia si repartitia, schimbul si consumul bunurilor si serviciilor, in calitate de agenti economici intervin peroane fizice si juridice., care intr-un anumit mod adopta niste decizii referitoare la organiarea, guvernarea si finalizarea proceseol economice. Participanții la viata economica sau persoanele fizice sau juridice care indeplinesc anumite functii speciale in activitatea economica se numesc agenti economici.

Agentii economici sunt grupati in 5 categorii si anume: menajele, intreprinderile, instituțiile financiare, administrația publică, restul lumii.

Orice activitate economica porneste de la menaje (numite si gospodării) , care pot fi reprezentate de o persoană aparte sau o familie. Funcția principală a acestora este consumul, dar menajele desfășoară și operațiuni de productie casnica, nemarfară, mai cu seamă in țările cu un nivel de dezvoltare mai modest. Menajele oferă societății resursele necesare organizării activității economice (forță de muncă, capital, terenuri de pămint) și primesc in schimb venituri, pe care le folosesc pentru procurarea bunurilor de consum sau pentru formarea de economii..

Intreprinderile ( firmele) – au ca functie de bază producerea bunurilor materiale si a serviciilor marfare destinate schimbului sau vinzării-cumpărării. Scopul activității intreprinderilor este obținerea profitului.

Instituțiile financiare ( in principal băncile, dar si societățile de asigurări) au ca activitate de bază colectarea economiilor și transformarea acestora, prin intermediul creditelor, in investiții.

Administrațiile publice (centrale si locale) – indeplinesc 2 functii : redistribuirea veniturilor acumulate prin intermediul impozitelor si taxelor și prestarea de servicii nemarfare, in folosul intregii societăți: ocrotirea sănătății, educația, construirea drumurilor, protejarea mediului ambiant, dezvoltarea culturii s.a..Străinătatea/exteriorul (restul lumii) rep ag.ec cr desemnează celelalte ec/mii naţ/le şi unităţile lor autonome cu cr ag.ec/ci interni intră în relaţii de afaceri.A 3 componentă a universului ec o rep operaţiunile ec/ce / activ/le ec/ce.Prin operaţiuni ec/ce se înţeleg actele, faptele/acţiunile ec/ce realizate de ag.ec/ci pu realizarea obiectului lor de activ/te, îndreptat spre satisfacerea trebuinţelor cu bunuri ec/ce. În ec se disting urm/le tipuri de operaţiuni ec/ce:a. operaţii cu bunuri şi servicii, cr privesc:- producţia de bunuri- schimbul de bunuri- utilizarea bunurilor în perioada considerată (consumul);b. operaţii de repartiţie, prin cr se reparti-zează şi se redistribuie venit/le (sal, Im, rente,dobânzi etc);c. operaţii f/re, prin cr se finanţează acti-vitatea ec/ă.

13

Intrebarea 6. Proprietatea ca fundament al sistemului economic. Tipurile proprietăţii.Proprietatea constituie ansamblul relaţiilor dintre oameni, un contract social, în legătură cu posesia bunurilor existente în societate, sau obţinute în urma unei activităţi economice.e un fenomen social,specific pt fiecare societate ce sistematizeaza relat dintre oameni in domeniul insusirii-instrainarii bunurilor,sev,veniturilor.Proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul şi subiectul ei.Obiectul proprietăţii este constituit din bunuri în general care se prezintă sub forma unor entităţi identificabile şi măsurabile economic.(imobile,bunuri materiale,active financiare,forta de munca,rezult activit intelectuale) În economia de piaţă bunurile se măsoară, în general, cu ajutorul etalonului bănesc (banii).Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici, persoane fizice sau juridice, care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi în care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. Proprietatea apare ca o relaţie între indivizi sau / şi grupuri sociale..agenţii economici, pot fi grupaţi în trei categorii:1. Indivizii - care se pot afla în calitatea de producător, sau nu se pot afla în calitatea de producător;2. Sociogrupurile - formate din mai mulţi indivizi, reuniţi în baza uneia sau mai multor trăsături comune;3. Organizaţiile naţionale şi internaţionale, grupând indivizi şi sociogrupuri cu interese comune.Statul, ca subiect al proprietăţii, poate fi considerat organizaţie şi deci este agent economic.Proprietatea ca relaţie socială se caracterizează prin următoarele atribute:- dreptul de posesiune al proprietarului; - dreptul de utilizare al obiectului proprietăţii; - dreptul de dispoziţie al proprietarului asupra bunului aflat în proprietatea sa; - dreptul de uzufruct, adică dreptul de însuşire a roadelor proprietăţii; - dreptul de gospodărire, de administrare şi gestionare a obiectului proprietăţii.Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate sau transformate în timp, de la un posesor la altul.

În evoluţia sa istorică proprietatea a cunoscut trei forme de existenţă, în raport de subiectul titularului proprietăţii:- proprietate privată; - proprietate publică; - proprietate mixtă.1. Proprietatea privată constituie baza existenţei economiei de piaţă şi aparţine subiecţilor economici, persoane fizice sau juridice.Proprietatea privată sau particulară se manifestă sub două forme:a) Proprietate privată individuală, în care cel ce foloseşte bunurile sau factorii de producţie este şi proprietarul acestora (ţărani, meşteşugari, diverşi prestatori de servicii);b) Proprietate privat - asociativă, organizată sub forma unor societăţi de capitaluri (societăţi pe acţiuni etc.) sau cooperative, în care proprietarii se pot afla într-o triplă ipostază:- fie că utilizează salariaţi, care nu sunt proprietari şi pentru munca depusă la asociaţie primesc salariu,- fie că înşişi proprietarii participă la procesul de producţie;- fie că la procesul de producţie participă atât proprietarii, cât şi salariaţii neproprietari.Avantajele propr private:contribuie la dezvoltarea initiativei personale si a abilitatilor antreprenoriale,e fundam libertat ec-ce si al cresterii bunastarii,asigura dezv product in conform cu necesit socialeDezavantaj:presupune un anumit grad de risc si o presiune inalta asupra proprietarului,este posibila ignorarea activitatilor cu rentab scazuta sau in care pofitul lipseste

14

2. Proprietatea publică (Proprietatea de stat) aparţine statului sau administraţiilor publice centrale (ministere sau instituţii publice de nivel republican) şi administraţiilor publice locale (consilii judeţene, consilii focale, instituţii şi regii publice de interes local).Agenţii economici proprietate publică produc bunuri şi servicii cu destinaţie social - culturală (şcoli, spitale, teatre etc).Forma proprietatii:de stat si municipala.Avantaje:e justificata in cazul obiectelor ce tin de infrastr,in cazul #militar-strategice,in sect social,in cadrul prestarii serv sociale,in realizarea cercet stiint.Dezavantaj:raspindirea ei de proportii diminueaza interesul si initiativa lucratorilor,duce la scaderea eficientei productiei,provoaca o indiferenta sociala3. Proprietatea mixtă este acea formă de proprietate care a luat naştere prin asocierea proprietăţii private cu proprietatea publică, deci ea aparţine atât unor proprietari privaţi individuali sau în asociaţie, cât şi statului sau administraţiilor publice centrale şi locale.Proprietatea mixtă se poate manifesta:- la nivel naţional, când asocierea s-a realizat între agenţi economici naţionali; - la nivel internaţional, când asocierea se realizează între agenţi economici aparţinând unor state diferite.Coexistenţa în acelaşi stat a mai multor forme de proprietate, formează un pluralism al formelor de proprietate, generator de concurenţă, care stimulează progresul economico - social al naţiunii şi crearea de avantaje materiale şi spirituale pentru toţi membrii societăţii (creşterea nivelului de trai).In abordarea juridica propr se reduce la drepturile de propr:de posesiune,de folosinta,de dispozitie,de valoare capitala...

15

Intrebarea 7. Formele de organizare a economiei. Economia naţională reprezintă acel sistem economic prin care fiecare

comunitate îşi satisface trebuinţele din producţia proprie, deci avem de-a face cu un sistem închis. Această formă de organizare a economiei a fost specifică în comuna primitivă, sclavagism şi feudalism. Cu toate acestea, chiar în comuna primitivă unele produse nu puteau fi obţinute în propria gospodărie, ci erau procurate prin schimb. În concluzie, economia de schimb a apărut cu mult înaintea producţiei de mărfuri, însă înainte de prima diviziune socială a muncii.

Economia de schimb este acea formă de organizare a economiei în care rolul determinant îl are viaţa, confruntarea dintre cerere şi ofertă. Acest tip de economie a evoluat de la o economie de piaţă liberă cu o concurenţă pură, la o economie în care predomină concurenţa imperfectă, respectiv se manifestă puterea marilor corporaţii monopoliste şi din ce în ce mai mult a statului.

Tipurile actuale de economie de schimb care există în ţările dezvoltate sunt: - multipolare (multitudinea şi diversitatea centrelor de decizie economică); - descentralizată: orice agent economic are autonomie de opţiune, de decizie şi acţiune; - de întreprindere: spaţiul microeconomic este fundamental în activităţile din economia naţională;- de calcul în expresie monetară;- statul exercită o influenţă indirectă şi globală;- profitul reprezintă mobilul central al unităţii economice.

Treapta calitativ superioară a economiei de schimb o reprezintă producţia de mărfuri. Producţia de mărfuri pentru a exista trebuie a întruni simultan 2 condiţii: - autonomia (independenţa producătorilor) - diviziunea socială a muncii

Economia de comanda. Acest sistem economic a existat intre anii 1917-1991 in fosta URSS, iar dupa cel de al II razboi mondial intr-o serie de tari din Europa Centrala si din Asia, inclusiv si China, sub denumirea de socialism. Astazi socialismul ca sistem economic a disparut cu totul. Economia de comanda insa, aub alte forme, ca un sector dominant in economia multor tari este atestata inca din Antichitate. Economia de schimb (socialista sau planificata) are drept trasatura definitorie, ca statul, ca unic prorprietar al principalelor resurse economice, gestioneaza de unul singur atit productia, cit si schimbul si repartitia de bunuri si servicii. In economia de comanda lispseste libertatea de alegere a producatorului si consumatorului, precum si responsabilitatea personala pentru activitatea desfasurata. In acest tip de economie, toate activitatile erau planificate conform planui, prevederile caruia erau obligatorii pentru toti agentii economici. Preturile si salariile erau stabilite de catre instantele seperioare de stat. Scopul era simplu: indeplnirea obiectivelor stabilite de catre organele de stat.

Economia naturală şi economia de schimb.Economia naturala reprezinta o forma de organizare a activitatii economice,in care

bunurile produse sint destinate autoconsumului,nevoile fiind satisfacute fara a se apela la schimb.Economia naturala este un sistem economic inchis.

La un anumit nivel al dezvoltarii sale,economia naturala a devenit o piedica in calea dezvoltarii economiei,asta ducind la transformarea ei intr-o economie producatoare de marfuri, numita “economie de schimb”,in care chiar de la inceput sunt produse pt vinzare. Produsele muncii sunt destina strict necesitatilor de consum ale producatorilor. Totodata, uneltele pe cate comunitatea nu le putea produce, erau procurare pe baza de schimb, dar nu predominau aceste realtii de schimb. Trasarurile economiei naturale sunt:

16

scopul productiei in constituia autoconsmul

munca in economia naturala avea caracter social cuprind in limitele inguste ale unitatilor de productie. Formta de munca era lipsita de mobilitate, deoarece juridic depindea de unitatea de productie.

Tehnologia era inapoiata, primitiva si se pune accentul de munca fizica

La baza economiei se afla agriculura si mestesugaritul.

Conditiile care au generat trecerea treptata la economia de schimb:

1)diviziunea sociala a muncii(specializarea agentilor economici in crearea unor bunuri destinate vinzarii sau schimbului,numite”marfa”)

2)autonomia si independenta economica a agentilor economici,(bazata pe proprietatea private,adica poti folosi resursele disponibile dupa bunul-plac

3)aparitia pietei ca loc de intilnire a producatorilor si vinzatorilor ca loc unde se face schimbul sau vinzarea-cumpararea

4)monetizarea economiei(aparitia si impunerea monedei in calitate de instrument de intermediere a sachimburilor economice si de apreciere a pretului bunurilor destinate vinzarii-cumpararii).

In prezent, economia naturala mai exista ca un sector aparte doar in tarile cele mai slab dezvoltate din Africa,Asia, si America Latina, dar si unele regiuni mumtoase sau izolate din Europa.

Economia de piata reprezinta o forma de organizare a activitatii economice ce se sprijina pe legitatile economice obiecive, in cadrul careia corelatia dintre cerere si oferta determina principiile esentiale de utilizare si alocare a resurselor economice . Trasaturile sistemului economic de piata:

1)preponderenta proprietatii private

2)economia este decentralizata(toate deciziile economico-financiare sunt luate in mod nemijlocit de catre agentii economici,care isi asuma toate riscurile).

3)centrul activitatii economice si principiul regulator al acesteia este piata concurentiala(prin mecanismul cererii si ofertei,piata determina asortimentul,calitatea si cantitatea produsului ce urmeaza sa fie produs.)

4)maximizarea profitului(profitul este forta motrice a activitatii economice.Marimea profitului ce poate fi obtinuta este nelimitata,ceea ce-i tine pe intreprinzatori intr-o permanenta cautare,inovare,de lupta de concurenta)

5)preturile la marea majoritate a bunurilor materiale si serviciilor se formeaza liber(in urma negocierilor dintre vinzatori si cumparatori)

6)agentii economici se afla intr-o stare de concurenta permanenta.

17

Intrebarea 8. Banii: esenţa şi funcţiile banilor.

Apariţia banilor nu a fost precizată în timp, însă ea este indisolubil legată de producţia de mărfuri şi de economia de schimb. Schimbul a constituit deci punctul de plecare al apariţiei banilor, însă ca formă de manifestare, banii au cunoscut profunde transformări pe parcursul dezvoltării societăţii omeneşti. Forma initiala a banilor a constituito banii marfa-marfa ce indeplineste ftie de mijloc de circulet,simultan cu ftia princip de satisfacere a anumitor nevoi.Banii cu valore deplina –monedele care contin metal pretios in cantit corespunzat valorii sale nominale banii depreciati moneda,valoarea nominala a carei depaseste val metalului ce se contine in ea si a kelt pt baterea monedeiBanii de hirtiesemne monetare,care se emite de catre trezor de stat pt necesit ec nation si dotate fortat cu valoare intrisecaBanii de credit semne ale valorii aparute pe baza substituirii angajam patrimoniale ale pers fizice si a statuluiBanii – rep. un acord, o conventie sociala prin care se convine asupra instrumentelor general acceptate, de mijlocire a schimburilor si de strangere a datoriilor persoanelor fizice si juridice. Fiecare din aceste instrumente poate fi definit, schimbat pe bunuri sau pe alte monede nationale, imprumutat, conservat. Natura banilor poate fi mai usor inteleasa pe baza trasaturilor esentiale ale evolutiei lor: caracterul obiectiv necesar instrumentului monetar acceptat de generatii; natura banilor nu este dependenta de corpul lor material, ci de functiile sociale indeplinite; dematerializarea banilor si trecerea de la un intrument la altul a facilitat desfasurarea tranzactiilor pe piata, a fluxuriloe economice in general; realizarea functiilor banilor, definirea, transferul sau conservarea puterilor de cumparare se bazeaza pe increderea pe care o au fata de ei posesorii efectivi sau potentiali; instrumentele monetare au caracter nedeterminant, general si imediat Functiile banilor: alaturi de capital si specializare, banii constituie un al treilea aspect al vietii economie moderne. Banii sunt un instrument de stimulare a activitatii economice. Banii îndeplinesc următoarele funcţii:1. Funcţia de mijloc de schimb, prin intermediul lor putân-du-se realiza orice vânzare - cumpărare, adică cedarea de bunuri, respectiv obţinerea de bunuri;2. Funcţia de mijloc de măsurare a valorii bunurilor şi resurselor adică prin intermediul lor se pot măsura activităţile economice, cheltuielile şi rezultatele prezente, trecute şi viitoare.3. Funcţia de mijloc de plată, adică banii pot fi utilizaţi pentru oricare obligaţii de plată.4. Funcţia informaţională, în sensul că în economia de piaţă, bazată pe folosirea banilor, agenţii economici îşi pot regla activitatea dacă cunosc două elemente referitoare la preţ, respectiv:- preţul la care se vând pe piaţă produsele lor;- preţul la care se vând bunurile pe care doresc să le achiziţioneze ei în schimb.5. Funcţia de economisire şi de constituire a rezervelor, în sensul că agenţii economici economisesc sau îşi constituie rezerve în bani, pentru a-şi asigura în viitor producţia şi consumul,întrucât banii sunt un simbol al avuţiei, iar deţinerea lor conferă posesorului forţă şi putere economică.6.mijloc de circulatie-capacitatea banilor de a servi ca intermediar in procesul skimb de marfuri7.bani mondiali capacit de a asigura circulat ac-ca intre diferite tariBanii sunt lichiditate în stare pură, adică sunt acceptaţi în tranzacţii, în condiţii de risc şi prevedere minimă pentru deţinătorii lor.

18

Intrebarea 9. Sistemul economic şi formele lui . In orice societate, procesul de productie se efetuiaca prin intermediul unor forme sociale

care se modifica in dependenta de locul si timpul in care se desfasoara, precum si de conditiile economice.

Sistemul economic reprezinta o modalitate specifica de utilizare a resurselor economice rare,de organizare a procesului de productie si de trecere a bunurilor create la consumator.

Societatea umana in procesul de dezvoltare al sau a trecut prin mai multe forme de organizare a activitatii economice, si anume:

economie naturala

economie de marfuri (de schimb)

economie centralizata

Aceste forme de organizare a activitatii economice reflecta nivelul divers de dezvoltare al fortelor de productie, de diviziune a muncii, de cooperera si socializare. Funcitonarea loc se realizeaza utilizind diferite subsisteme. Formele de activitate economica functioneaza pe parcursul diverselor perioade de timp din instoria omenirii, ele includ diferite moduri de productie, care scot in evidenta cerintele sociale.

Sistemele economice se deosebesc dupa urmatoarele criterii:

1)forma predominanta a proprietetii asupra resurselor si rezultatelor actului de producere;

2)scopul urmarit de cei care organizeaza o activitate economica oarecare;

3)modul de stabilire a relatiilor dintre participantii la activitatea economica;

4)caracterul motivarii atingerii unor performante mai inalte;

Conditiile crete au generat aparitia si dezvoltarea sist econ st:o Diviziunea sociala a munciio Libertatea economica a poducatorilor bazata pe propr privatao Aparitia monedei ca instrument de intermediere a skimb economice

Sist ec de piata-sist economic,unde in baza diviz sociale a muncii,produk se specializeaza in producerea unor anumite tipuri de bunuri si servicii si stabilesk relat ec-ce intre ei prin intermed pietii.are urmat trasaturi:1.proprprivata asupra res2.utilizarea pietii in calitate de sursa principala de stimulare a activit econom3.independ si responsab deplina a subiectilor economici.4.formarea libera a preturilor 5banii st numitorul comun in activit subiectilor ec 6.intrarea si iesirea libera pe piata7.libera circulatie a capitaluluistatul se implia in mod direct,in linii generale.el doar orienteaza econom,protejeaza si perfectioneaza piataSistemul economic centralizat-planificat.-tipul de economie incondit diviziunii sociale a muncii,a specializarii produk si a diversilor structuri economice,se realizeaza reglementarea constienta a gospod publice ca un tot intreg .Partic de baza:1.majoritatea mijl de product se aflain propr statului2.statul determina sarcinile ec,termenele de realizare a sarc,res pt realiz lor,repartizarea bunurilor de importanta vitala3.existenta formala a pietelor4.preturi stabilite si centralizate de catre statSist economic mixt:

19

Sist ec in baza diviziunii sociale a muncii si a specializarii produk,care se construieste pe baza trasat ec de piata si a ec reglementate.Trasaturi:1.interactiunea dintre propr privata si cea de stat 2.varietatea form de propr 3.subordonarea tuturor relat in baza formei de proppr rivata 4.crearea unui sist integru de piate5.dezvoltarea infrastruct de piata6.reglement de catre stat a proceselor ec sub forma limitarilor activit monopolului 6.asigurarea de catre stat a stabilit sociale

Intrebarea 10. Economia institutionala

Economia instituţională este o şcoală de economie care s-a dezvoltat în Statele Unite în anii 1920-1930 şi care afirmă că evoluţia instituţiilor economice reprezintă doar o parte a unui proces mai larg de dezvoltare culturală. Thorstein Veblen a pus bazele instituţionalismului prin criticile aduse teoriei economice tradiţionale. El a încercat să înlocuiască conceptul de populaţie ca factor de decizie economică cu o imagine mai realistă, a unei populaţii supuse influenţei exercitate de obiceiuri şi instituţii schimbătoare.John R. Commons a evidenţiat acţiunea colectivă a unor grupuri variate din economie, percepută ca având loc în interiorul unui sistem de instituţii şi legi care evoluează continuu. Alţi economişti instituţionali sunt Rexford Tugwell şi Wesley C. Mitchell.

Intrebarea 11.Întreprinderea: scopul şi funcţiile sale.Intreprinderea - este o unitate economica producătoare, care combină factorii de

productie in scopul obținerii unor bunuri sau servicii, care, fiind realizate pe piață, aduc proprietarului intreprinderii un anumit profit.

In economia de piață, intreprinderea dispune de o autonomie decizională, financiară, tehnică și organizatorică. Ea are drept obiective de bază maximizarea profitului și cresterea pe termen lung.

Funcțiile economice ale intreprinderii :

Intreprinderea este o unitate multifuncțională, care iși desfășoară activitatea intr-un mediu foarte complex, indeplinind mai multe funcții de bază :

1) funcția de gestiune sau managerială – care constă in organizarea , coordonarea, dirijarea și controlarea activității in cadrul unității economice respective.

2) Funcția financiară – al cărei rol este de a aduna , a utiliza și a gestiona capitalul pe care il are la dispoziție.

3) Funcția socială – care are misiunea de a gestiona resursele umane implicate in afacere.

4) Funcția de aprovizionare – care consta in procurarea bunurilor necesare pentru activitatea economica și gestionarea lor.

5) Funcția tehnica numită și funcția de producție – care include și funcția de cercetare-dezvoltare.

6) Funcția comercială sau de marketing – care constă in studierea pieței și comercializarea bunurilor și a serviciilor produse.

20

Cele mai importante funcții ale intreprinderii sunt: de management, de marketing, de producere.

Managementul – constituie un ansamblu de activități ce vizează organizarea, conducerea și gestiunea intreprinderilor.

Marketingul – un ansamblu de mijloace de care dispune o intreprindere pentru asi găsi sau pentru asi crea propria sa piață, propria sa clientelă.

Producerea – este o alta funcție importanta a itreprinderii. Ea constă in combinarea factorilor de producție (munca, capital etc.) in scopul confectionării unor bunuri și al prestării unor servicii (ex. Domeniul invățămintului, ocrotirea sănătății, activitatea hotelieră și bancară). Clasificarea întreprinderilor.

Numărul impunător de intreprinderi in orice tară presupune clasificarea lor după diferite criterii, si anume după forma de proprietate, mărime, domeniu de activitate, statut juridic etc.

1. din punct de vedere al domeniului (ramurii) de activitate , intreprinderile pot fi : industriale, agricole, comerciale, bancare, de asigurări.

2. din punc de vedere al formei de proprietate , intreprinderile se impart in private, publice, mixte.

3. după dimensiunea lor (in realitate după nr persoanelor ocupate), intreprinderile pot fi : mici, mijlocii, mari.

De regula intreprinderile mici au pina la 100 de salariati, cele mijlocii intre - 100 si 500, iar cele mari – mai mult de 500 de salariati.

Intreprinderile mici – constituie fundamentul economiei de piată. De regulă, datorită cheltuielilor de productie reduse (lipsa cheltuielilor pt publicitate, gestiune etc.) si a capacitații de manevră, aceste intreprinderi mentin mereu aprinsa flacara spiritului de concurență. Din aceste considerente, in țările cu o economie dezvoltată statul sprijină intreprinderile mici, inclusiv prin elaborarea unei legislații anti monopol.

In RM circa 90% din nr total de intreprinderi, in principal din agricultura, nu folosesc munca salariată sau o folosesc ocazional.

Intreprinderile mari – desi relativ nu prea numeroase, asigură producerea părții covîrșitoare , in unele țări pînă la 70-90% din volumul total de bunuri si servicii produse. Aceste performante se datorează creării conditiilor optime pentru aplicarea in practica a realizarilor progresului tehnico-stiințific. Anume intreprinderile mari asigură stabilitatea și progresul in intreaga economie.

4. din punct de vedere al statutului juridic, intreprinderile se impart in 3 categorii :a) individuale.b) Cooperative (intreprinderi asociative).c) Societăți: - de persoane (in comandită simplă). – de capitaluri (in comandită pe actiuni si

societăți pe actiuni). – societăți cu răspundere limitată (mixte: de persoane si de capitaluri).d) Intreprinderi publice sub forma de regii autonome.In conformitate cu legea cu privire al antreprenoriat si intreprinderi din RM, sunt prevazute

urmatoarele forme ale intreprinderilor:I. Antreprenoriatul mic:

Intreprinderea individuală – este o unitate economică aparținind unei singure persoane ( proprietarul capitalului investit), care gestionează ea însăși intreprinderea și isi asumă toate riscurile și responsabilitațile. De multe ori aceasta persoană poate fi singurul

21

angajat al intreprinderii. Intrepr.indivit st deosebit de răspindite in agricultură,in comertul cu amănuntul s.a.

Societăți cu răspundere limitată (SRL) – (intre 2 și 50 de membri) se disting prin faptul că responsabilitatea persoanelor asociate se limitează la mărimea aportului fiecăreia la capitalul comun. In cazul SRL-urilor, titlurile de proprietate nu pot fi cedate părtilor terțe decit in condiții foarte riguroase. Puterea de decizie a fiecărui asociat depinde de ponderea pe care o detine acesta in capitalul comun

Societate in nume colectiv – este organizata de citeva persoane care isi asuma toata responsabilitatea cu intreg patrimoniu sau pentru respectarea obligatiunilor societatii

Intreprindere in comandita – in care se asociaza un grup de persoane care se divizeaza in comanditar si comanditati. Raspunderea pentru obligatiunile societatii o poarta cu intreg patrimoniul sau comanditarii. O asemenea forma de organizare poate fi in varianta simpla sau ca S.A.

II. Antreprenoriatul mediu: Societătile pe acțiuni (SA) – este o forma de organizare de principii de asociere a

unor capuitaluri individuale, fonadatorii poarta raspundere pentru angajamentele societatii in limitele capitalului actionar. Un prim avantaj al SA este faptul ca ele au posibilitatea sa atragă, la formarea capitalului, un numar mare de persoane , inclusiv cu economii modeste. Anume acest fapt a permis aparitia unor capitaluri urișe, capabile sa faca față ultimilor realizări ale procesului tehnico-științific. Acțiunea este o hirtie de valoare care atesta faptul ca detinătorul ei (actionarul) a investit o anumită sumă de bani in intreprinderea respectivă si este unul din coproprietarii acesteia, acestia au dreptul de a obtine beneficiu intreprinderii, numit (divident). Exista S.A. de tip inchise si deschise.

Cooperatica de productie (COOP), in cate intreaga activitate se desfasoara pe baze coperatiste si raspunderea o poarta membrii cooperativei in limita cotelor fiecaruia.

Intreprindere in arenda – in care activitatea in diferite domenii este organizata pe baza contractului de arenda a resurselor. Arendasii, pot include in contract obligaiunile reciproce, termenii arendei, modul de recuperare in timp etc.

Intreprinderi colective- in cadrul carora in procesul privatizarii patrimoniul este divizat in cote membrilor colectivului de munca.

Intreprinderi municipae de stat (IMS) – sunt organizate de structura administrativa si de stat pentru solutionarea anumitor probleme publice.

III. Antreprenoriatul mare

Companii mari – care pot fi sub forme de trusturi, concerne, conglomerate. In conditiile contemporane, companiile mari se califica drept corparatii fie natioanli, fie transnationali. Ele se caracterizeaza pintro structura ierarhica cu relatii de divers caracter. De asemenea le este caracteristic variate modalitati de asociere si subordonare, precum su productia in serie si in masa. Dese ori, corporatiile au nevoie de detalii, materiale suplimentare si componente care sunt produse de firme mai mici la comanda speciala, acestea sunt intreprindri satetili.

Intreprinderi mari-mixte, care pot fi in diverse domenii cu diferite modalitati de activitate. Corparatiiile mari cunoscute in lume, includ capitaluri multi-nationale. Ele pot fi activa in diverse domenii, forma de organizare are atit avantaje, cit si dezavantaje. Avantajele sunt determinate de concentrarea lor si de superuoritatea tehnic a productiei. Corporatia este mai atractiva pentru investitii. Neajunsurile formei date constau in cota inalta a impozitelor pe corporarii, de rind cu cel platit de actionar pe divident.

22

Divizarea firmelor dupa diferite criterii este destul de convenabila

Intrebarea 12. Business mic: avantaje şi dezavantaje.După dimensiunea lor (în realitate după numărul persoanelor ocupate), întreprinderile pot fi:

mici, mijlocii, mari. Criteriul după care o întreprindere este inclusă într-o categorie sau alta diferă de la o ţară la alta. De regulă, întreprinderile mici au pînă la 100 de salariaţi, cele mijlocii - între 100 si 500, iar cele mari – mai mult de 500 de salariaţi. în Franţa însă, de exemplu, există o altă clasificare: 0-9 salariaţi - întreprindere artizanală; 10-49 - întreprindere mică; 50-499 - întreprindere medie; peste 500 de salariaţi - întreprindere mare. RM are o altă tipologie a întreprinderilor: cele cu 0-20 salariaţi sînt numite întreprinderi “micro”; ,,mici” - cele care angajează între 21 şi 75 de persoane; 76-499 - ,,medii; şi peste 500 de salariaţi - ,,mari”.

Întreprinderile mici constituie, într-un fel, însuşi fundamentul economiei de piaţă. Mai mult, de regula, datorita cheltuielilor de productie reduse (lipsa cheltuielilor pentru publicitate, gestiune etc.) si a capacitatii de manevra, aceste intreprinderi mentin mereu aprinsa flacara spiritului de concurenta. Din aceste considerente, in tarile cu o economie dezvoltata, statul sprijina intreprinderile mici, inclusiv prin elaborarea unei legislatii antimonopol.

In intreaga lume predomina numeric intreprinderile mici. Astfel, in SUA, din cele circa 20 de milioane de intreprinderi, 70% sînt intreprinderi mici. În Franta ponderea intreprinderilor mici este şi mai mare. În aceasta tara circa 94% din numarul total de întreprinderi angajeaza mai putin de 10 salariaţi. Mai mult, 60% din toate intreprinderile franceze în general nu au nici un salariat. Predominarea numerica a întreprinderilor foarte mici este o trasatura specifica a Frantei. În Germania, din contra, este foarte insemnata ponderea intreprinderilor mijlocii. În RM, circa 90% din numarul total al intreprinderilor, in principal din agricultura nu folosesc munca salariata sau o folosesc ocazional.

Intreprinderile mici au un rol însemnat în economie si următ avantaje:- Supleţea structurilor care le conferă o capacitate ridicată de adaptare la fluctuaţiile mediului

economic;- Întreprinderile mici se pot integra relativ uşor într-o reţea industrială regională, ceea ce

contribuie pe de o parte la dezvoltarea economică a regiunii respective, iar pe de altă parte la reducerea şomajului şi creşterea nivelului de trai, pentru că oferă locuri de muncă;

- Dimensiunea lor redusă, care contribuie la evitarea birocraţiei excesive şi la evitarea dezumanizării; permite cunoaşterea mai bună a cererii şi o flexibilitate mai ridicată la modificările care se pot manifesta pe piaţă.

- formează la nivelul individual un ansamblu mult mai uşor de controlat/condus.- sunt organisme cu vocaţie industrială sau comercială cu un centru de profit şi cu o singură

activitate.- Fabrică produse şi prestează servicii în condiţii de eficienţă.Dezavantajele businessului mic sunt determinate de caracteristicile distinctive ale

intreprinderilor mici:→ Dimensiunea redusă: determină un potenţial redus al întreprinderii, conduce la limitarea

cotei de piaţă, determină imposibilitatea unor reduceri substanţiale ale costurilor unitare şi aduce întreprinderea în situaţia de a face faţă unei concurenţe puternice din partea întreprinderilor mari. O cale de a evita această concurenţă pentru intreprinderile mici poate fi aceea de a juca rolul de furnizor sau subcontractant pentru aceste înteprinderi mari.

→ Specializarea: e determinată de dimensiunea lor redusă.→ Ponderea redusă pe piaţă: prezintă avantaje şi dezavantaje.

23

→ Dificultăţi la intrarea şi ieşirea de pe o piaţă: pentru intreprinderile mici pe piaţă cea mai bună şi convenabilă e aceea cu bariere mai ridicate la intrare şi mai reduse la ieşire. Această piaţă oferă obţinerea unor câştiguri mai stabile insa cu riscuri mai ridicate din cauza concurentei puternice din partea intreprinderilor puternice care pot elimina intreprinderile mici de pe piata

Intrebarea13. Piaţa: apariţie, esenţă, tipuri, funcții.Piata a aparut cu multe secolele in urma, ca punct de legatura intre productie si consum,

autnci cin functiile acestor 2 sfere economice s-au delimitat in timp si spatiu. In decursul secolelor, schimburile dintre producatori si consumatori s-au extins si perfectionat. Piata moderna din tarile avansate s-a constituit si s-a consolidat in ultimele secole. Piata este astazi institutia centrala a economiei de pita,nucleul acesteia,institutie in cadrul careia se incheaga toata activitatea economica.

Piata constituie totalitatea relatiilor de vinzare-cumparare dintr-un anumit spatiu geografic.In sens ingust, piata poate fi definita drept locul unde se confrunta cererea si oferta de bunuri,servicii si capitaluri.

“Piata,scrie cunoscutul economist austriac Friedrich Hayeck,nu produce bunuri,ci doar transmite informatia despre acestea.”

Trasaturile pietei sunt:

Concurenta libera intre producatori si dintre proprietarii de resurse

Migrarea libera a capitalului intre ramurile economice si regiuni.

Realizarea marfurilor la preturi de echilibru, care reglementeaza corelatia dintre cerere si oferta.

Functiile pietei:

1.Functia de intermediere

Piata ii pune fata in fata pe producatori si consumatori,pe vinzatori si pe cumparatori,facind astfel posibil schimbul. Ea ofera consumatorului posibilitatea de a alege producatorul optim

din punctul de vedere al pretului,calitatii,modelului ales etc.Aceeasi posibilitate de alegere i se ofera si vinzatorului.

2.Functia de reglementare

Aparuta initial ca o punte de legatura intre producatori si consumatori,treptat,piata devine principalul mecanism de reglementare a vietii economice.Ea indeplineste rolul unei “miini invizibile”,care dupa cum spunea A.Smith ii “impinge” pe agentii economici individuali sa actioneze in conformitate cu interesul general,determinind producatorii sa confectioneze bunurile si serviciile de care are nevoie societatea la momentul dat.

3.Functia de formare a pretului

24

.Desi cheltuielile individuale pentru producerea si desfacerea aceluiasi bun sint diferite,piata stabileste un pret unic,pret care corespunde cheltuielilor socialmente necesare pentru confectionarea bunului.

4.Functia de informare.

Prin jocul liber al ratei profitului si al ratei dobinzii,piata ofera agentilor economici informatia necesara despre mersul afacerilor in diferite domenii de activitate.Piata”trimite”semnale producatorilor despre produsele ce urmeaza a fi confectionate,despre calitatea si volumul lor,despre pofiturile ce pot fi obtinute.

5.Functia de diferientiere a producatorilor. Piata ii imbogateste pe invingatorii in lupta de concurenta si,in acelasi timp,penalizeaza,pina la falimentare,intreprinderile necompetitive.In acelasi fel,piata stimuleaza reducerea cheltuielilor de productie,aplicarea noilor masini si tehnologii,sporirea eficientei productiei.Impuse de concurenta,interprinderile isi imbogatesc activitatea fara incetare,iar posturile de raspundere sint puse persoanele cele mai competente.

Nivelul preturilor,salariilor ,precum si multi alti parametri ai activitatii economice ,sint reglementati pe de o parte,de piata.iar pe de alta parte de stat.

Tipurile pietei

1.Din punctul vedere al nivelului de maturitate,al modului de acces la piata,exista:

a)piata nedezvoltata,cu relatii accidentale si cu o pondere insemnata a relatiilor de barter(troc),adica de schimb dupa shema:marfa-marfa;

b)piata libera(clasica),la care are acces orice vinzator si cumparator.Aceasta piata intruneste urmatoarele trasaturi:existenta unui numar insemnat de participanti la relatiile de schimb,atit producatori cit si consumatori,mobilitatea absoluta a factorilor de productie;stabilirea preturilor in mod spontan;lipsa monopolului si a altor forme de dominatie a vietii economice;

c)piata reglementara,caracteristica de regula economiilor mixte,unde statul intervine in scopul “corijarii”unor deficiente ale pietei ,programind dezvoltarea economica si restibuind o parte importanta a produsului intern brut in conformitate cu anumite obiective sociale,politice si economice.Accesul la o asemenea piata necesita detinerea unor autorizatii speciale ,eliberate de autoritatile statului.

2.Din punctul de vedere al obiectului tanzactilor,pietele pot fi imparitite in:

*piata bunurilor de consum;

*piata capitalului;

*piata muncii;

*piata pamintului si a resurselor natural;

*piata hirtiilor de valoare si a valutei;

*piata resurselor informationale;

25

*piata produselor cultural-artistice;

*piata tehnologiilor si patentelor;

*piata monetara de credit;

3.Dupa criteriul extinderii geografice,piata poate fi:

*locala;

*regional(in cadrul unei tari sau unui grup de tari)

*nationala;

*mondiala.

4.Dupa masura in care se manifesta concurenta,piata se imparte in:

*piata cu concurenta perfecta si pura;

*piata de monopol;

*piata cu concurenta imperfect;

*piata mixt.

Structura şi infrastructura pieţei.

Elementele de baza ale pietei sunt cerere si oferta, pretul si concurenta. Interdependenta si interactiunea cererii, ofertei si pretului formeaza continutul mecanismului pietei. Atit cererea, cit si oferta sint legate in modul ce mai direct de denamica si marimea pretului. In acelasi timp, cererea si oferta se influenteasa reciproc fara incetare.

In confrumtarea permanenta ditre cerere si oferta se stabileste pretul de echilibru concurenta, care este o forma de rivalitate intre subuiectii relatiilor de piata cu privire la obtinerea unor conditii mai bune de producere, cumparare si vinzare a marfurilor, influenteaza la rindul ei celelalte 3 elemente ale nucleului pietei.

Infrastructura pieței – constituie ansamblul de instituții, servicii, intreprinderi specializate, generate de înseși relațiile de piață, care, la rindul lor, asigură o funcționare civilizată și eficientă a pieței.

În lumea contempoarană, elementele-cheie ale infrastructurii pieței sunt:- sistemul comercial (bursele de mărfuri și ale hirtiilor de valoare, licitațiile și

iarmaroacele, camerele de comerț, complexale de expoziții).- sistemul bancar (băncile comerciale și sistemul de credit, băncile de emisie).- sistemul publicitar (agenții publicitare, centre informaționale).- sistemul de consulting și audit (servicii ce acordă consultații in probleme economice și

juridice, precum si serviciile care efectueaza controlul (revizia) activității financiar-economice a intreprinderii).

- sistemul de asigurare (a riscurilor, a proprietății, a vieții.etc).- sistemul de invățămint economic (mediu și superior)(scoli de busuness si management,

facultați de economie).Intrebarea 14. Cererea şi parametrii ei. Legea cererii.

26

Cererea reprezinta cantitatea dintr-un anumit bun pe care consumatorul doreste si poate sa o cumpere intr-un anumit interval de timp,la un anumit nivel al prețului.

Asemeni bunurilor care se impart in bunuri substituibile ,complementare sau derivate,cerea la rindul ei poate fi:

a)cerere pentru bunurile substituibile,adica cerea pentru bunuri care satisfac aceleasi nevoi.

b)cerere pentru bunuri complementare,cerere pentru bunuri care se folosesc impreuna.

c)cerere derivate(ex:cererea pentru faina este deeterminata de cerera pentru pine).

Cererea poate fi :

a)individuala (cantitatea dintr-un bun pe care un consummator este decis sa o cumpere,dispunind si de mijloacele banesti corespunzatoare);

b)totala sau de piata(suma cererii tuturor cumparatorilor de pe piata bunuluui respectiv).

Marimea cererii este determinata de factorii:volumul cererii,pretul cererii,functia sau factorii cererii

Legea cererii

Legea cererii exprima raportul de interdependenta dintre modificarea pretului unitar al unui produs si schimbarea cantitatii cerute.O data cu cresterea pretului la un bun ,cantitatea ceruta de consumator tinde sa scada,si invers, o scadere a pretului genereaza tendinta de sporire a cantitatii cerute.

Functia cererii:Qd=a+b*P,unde b-negativ(coef de inclinatie,reflecta dependenta inversa dintre pret si cantitate.a=cantit max solicitata la un pret de 0(pnt de intersect a dreptei cererii cu axa cantitatii.Modificarea vol cererii e determinata de fact de pret si se reprezinta prin deplas pe curba cereriiModificarea cererii e determinata de fact non-pret si se reprezinta grafic prin deplasarea curbei cererii in spatiu.

Cu alte cuvinte , atunci cind preturile scad, cumparatorul tinde sa procure mai multe marfuri,iar atunci cind preturile cresc,cererea scade.

Exceptii sunt:

bunurile Giffen

Bunurile Veblen

Factorii care influenteaza modificarea cererii:

1.Modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor;

2.Schimbarea preferintelor consumatorilor sub influienta modei sau a publicitatii;

3.Modificarea pretului la bunurile substituibile si la cele coplementare;

27

4.Schimbarea anticipatii;or consumatorilor privind evolutia pietei;

5.Modificarea numarului si a structurii consumatorilor .

De exemplu reducerea natalitatii determina o reducere a cererii de imbracaminte pentru copii,iar imbatrinirea populatiei sporeste cerea de medicamente si asistenta sociala.

Cel de al doilea factor important (dupa pret) care determina comportamentul cererii este venitul.Daca insa in raport cu cresterea pretului cererea se afla in pozitie descrescatoare,atunci o data cu cresterea veniturilor se mareste si cererea.

Intrebarea 15. Oferta şi determinanţii ei. Legea ofertei.Oferta reprezinta cantitatea de produse pe care vinzatori sint dispusi sa o vinda, intr-o

perioada de timp ,la un anumit nivel al pretului.

Cantitatea de bunuri vinduta este mai mica decit cantitatea de bunuri oferita pe piata.Spre deosebire de cerere ,dependent ofertei de pret este directa ,altfel spus ,cu cit pretul este mai ridicat ,cu atit este mai mare cantitatea de bunuri oferita.

Interdependenta dintre schimbarea pretului si modificarea cantitatii de bunuri oferite constituie continutul legii ofertei.Cresterea pretului conditioneaza crestera cantitatii oferitesi invers.

Oferta poate fi:

a) individuala(cantitatea de bunuri pe care un producator este dispus sa o vinda la un pret anumit)

b) totala sau de piata(totalitatea ofertelor individuale).

Factorul principal care determina schimbarea ofertei este pretul.Cu cit pretul creste ,cu atit cantitatea de bunuri oferita este mai mare

Factorii de influenta:

1.pretul;

2.costul de productie,care ,de exemplu, poate fi redus in urma utilizarii unor noi tehnologii.El poate sa creasca din cauza sporirii pretului la resursele limitate.Daca costul de productie se va reduce, atunci oferta pentru bunurile respective se va mari. Si invers, cind costul de productie va creste , oferta se va reduce.

3.Numarul de ofertanti, adica numarul firmelor care produc acelasi bun.Iesirea pe piata a noilor firme va contribui la cresterea ofertei,indiferent de prêt.

4.Schimbarea pretului la alte bunuri, fapt care va conditiona trecerea resurselor la alte domenii de activitate prin plecarea unor firme din ramura data , ceea ce va contribui la reducerea ofertei.

5.Politica fiscal si subsidiile.Majoritatea impozitului pe profit si a altor taxe provoaca o reducere a ofertei si invers,micsorarea lor contibuie la sporirea ofertei.In cazul in care statul acorda unor firme si industrii anumite subsidii ,acestea incurajeaza cresterea ofertei.

28

6.Calamitatile natural si social-politice.Calamitatile natural, cum arfi inundatiile ,seceta, cutremurele de pamint, ingheturile etc., conditioneaza de obicei ,reducerea ofertei.Conditiile social-politice pot fi favorabile cresterii ofertei(stabilitate politica, de exemplu) sau defavorabile (schimbarea frecventa a guvernelor si a regulior de joc)

7. Anticiparea preturilor

În condiţiile social-politice şi naturale favorabile, oferta creşte, iar o înrăutăţire a unora din ac. condiţii determină o reducere a oferteiModificarea volumului ofertei duce la skimbarea cantit bunurilor pe care prod doresk si vor sal vinda in rezultatul modificarii pretului produsului,ceilalti factori fiind presupusi constantiModificareaofertei-skimbarea cantitatii bunului pe care prod doresc si pot sa o vinda,ca rezultat al modificarii factorilot non-pretLegea ofertei.cantitatea oferetei se mareste odata cu cresterea pretului si se reduce in cazul micsorarii acestuia.Ftia ofertei:Qs=a+b*P,unde b-pozitivModificarea vol oferetei in rezultatul modificarii pret produsului in condit cind ceilalti factori st constanti,se reprezinta prin deplasarea pe curba oferetei.Modificarea oferetei e determinata de modif fact non-pret si se reprezinta prin deplasarea curbei ofertei in spatiu.

16. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul pieţei.Piaţa este o confruntare a cererii şi ofertei de bunuri, care prin “vot”, cu bani, trec din sfera producţiei în cea de consum. “Buletinul” care răspunde “da” sau “ba” este banul. Prin acceptarea sau respingerea produselor create societatea apreciază valoarea şi determină costul lor de producţie, mediu cântărit, din punct de vedere al aprecierilor subiective, acceptă profitul mediu raţional etc. Este clar că prin această modalitate se estimează nu numai valoarea bunurilor în expresia lor reală (cheltuieli, calitate etc.), ci se obţine şi o evaluare a nivelului de gospodărire, a atitudinii faţă de ea, a aportului adus societăţii şi, în sfârşit, se apreciază activitatea omului însuşi.Cererea – rep. cantitatea totală dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumparată de un individ într-o perioadă determinată de timp, la preţ dat.Oferta – rep. cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată de timp la un preţ dat.Modificările survenite în cerere şi ofertă sub influenţa modificărilor de preţ nu coincid în timp. Un echilibru durabil al cererii şi ofertei va fi atunci când oferta se va acomoda pe deplin la schimbările cererii. În termen scurt, dat fiind că oferta “întârzie”, creşterea cererii va conduce numai la sporirea preţului. Mai mult ca atât, sunt factori ce influenţează cererea, dar care nu se manifestă în modificări adecvate ale ofertei chiar pe termen lung şi invers. Asemenea oscilaţii ale cererii şi ofertei vor plasa echilibrul lor în mod neuniform faţă de diverse grupuri de mărfuri şi faţă de timp.Echilibrul cererii şi ofertei este echilibrul de piaţă. Ideal acest echilibru se va stabili în situaţia în care volumul şi structura ofertei vor coincide cu volumul şi structura cererii, la un anumit preţ echilibrat cu un anumit nivel al venitului (la nivelul mediu de cumpărare al populaţiei), precum şi în alte situaţii echilibrate ale conjuncturii de piaţă. Atit cererea cit si oferta influenteaza marimea pretului.mai mult,pretul de piata se stabileste in urma confruntarii cererii cu ofertei.in urma contrapunerii acestora ,apare o situatie in care cumparatorii st dispusi sa procure un bun oarecare la un pret care ii satisface si pe vinzatori.in acest caz se stabileste un pret de ekilibru.acestaeste influentat de politica economica a statului,precum si de alti factori

29

Analizind cererea si oferta, precum si pretul, care este factorul principal care le determina pe ambele, observam faptul ca ele toate se afla intr-o interdependenta. Atit cererea, cit si oferta determina marimea pretului, ba chiar mai mult: Pretul de piata se stabileste in urma confruntarii dintre cerere si oferta.

Pe piata se inregistreaza ba un exces de cerere, ba exces de oferta. Insa in urma sugestiilor cumparatorilor si vinzatorilor cu privire la pretul unui bun, si in urma contrapunerii cererei si a ofertei precum si a “pretului dorit” se stabileste un pret de echilibru, sau i se mai spune pretul de piata, ce urmeaza a-i satisface pe cumparatori si vinzatori.

Pretul de echilibru se stabileste atunci cind cantitatea ceruta dintr-un bun este egala cu cantitatea oferita. Mai sunt si alti factori care participa la formarea pretului de piata,cum ar fi:concurenta,politica economica a statului.

Intrebarea 27. Preţuri: teorii, tipuri, structuri.Prețul – exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie s-o plătească pentru a

obține un bun oarecare.Daca noțiunea de preț este simplă, teoria pretului rămine a fi pina in prezent una din cele mai complicate in stiinta economica.Principalele teorii cu privire la substanța unică a prețului sunt:.*Teoria contemporana a preturilor.*teoria valoare-muncă.*Teoria valoare-utilitat*Teoria “pretului fara valoare”, numita de obicei ,teoria lui Marshall.

Teoria valoare muncă – fundamantata stiințific de către A. Smith, presupune ca la temelia ..substantei unice a pretului...se afla valoare a cărei mărime este determinată de cantitatea de munca vie materializată, incorpoarta in fiecare din bunurile ce sunt schimbate.

Teoria valoare-utiliate – susține că valoarea (și pretul) nu are o temelie obiectiva (munca), ci una subiectiva, mărimea pretului fiind determinată de utilitatea și de raritatea produsului respectiv. Potrivit acestei teorii, valoarea nu este o proprietate a bunurilor care exista in sine, ea este o judecata subiectiva a agentilor economici cu privire la importanta pe care o au pentru ei bunuriele , in functie de utilitatea acestora.

Teoria pretului fără valoare - ținind cont de părtile forte, precum si de neajunsurile celor 2 teorii examinate mai sus, economistul englez Marshall elaboreaza propria sa teorie, potrivit acestei teorii, pretul este determinat de actiunea a 3 factori care sunt: a) costul de productie, b) utilitatea marginală. c) cerereasi oferta. Marshall sustine ca nici unul din acesti 3 factori nu este determinant, el scrie : (valoarea este fundamentata pe utilitatea finală si pe cheltuielile de productie. Ea se mentine in echilibru intre aceste 2 forte opuse precum cheia de boltă a unui turn. Nesfirsite au fost contoversele aupra problemei de a se sti daca utilitatea sau costul de productie guverneaza valoarea....)

Potrivit teorie contemporane – mărimea si dinamica pretului sunt conditionate de un sir de factori, cum ar fi: cantitatea de munca materializata in bunul dat, utilitatea si raritatea acestui bun , cererea si oferta, moda, situatia politica din țară și din lume, calamitatile naturale, puterea de cumpărare a monedeietc.

Tipurile de prețuri:a) preturi libere. b) Preturi administrate. c) Preturi mixte.Preturile libere – sunt acelea care se stabilesc in conditiile apropiate unei concurente

perfecte , fără vreo influenta din partea statului sau altor factori de constringere, cum ar fi

30

monopolurile. Ele se numesc libere deoarece se formeaza si se modifica doar sub influenta jocului liber al cererii si ofertei.

Preturile administrate – (reglementate) se stabilesc in conditiile concurentei imperfecte, sub influenta statului sau a marilor intreprinderi care domină piata (pret de monopol, pret de monopson, pret de oligopol). Aceste preturi de obicei, nu reactioneaza la modificarile care au loc in raportul crere-ofertă sau reactionează foarte putin.

Preturile mixte – caracteristice economiilor cantemporane, sunt formate sub actiunea tuturor factorilor interni si externi enumerati mai sus.

Funcțiile prețului.1. functia de calcul si masurare a cheltuielilor si a rezultatelor activitatii economice.2. functia de informare a participantilor la viata economica. – pretul informeaza prin

marimea si dinamica sa, ag economici despre raportul crere-oferta...3. functia de stimulare a producatorilor - ...veniturile depind de nivelu pretului, ei st

motivati sasi indrepte resursele catre domeniile unde preturile sunt mari.4.functia de distribuire si redistribuire a veniturilor.

18/19.Definirea şi modalităţi de calcul a elasticităţii.Intrebarea 20. Aplicarea elasticităţii în analiza microeconomică.

În economie, elasticitatea exprimă schimbarea procentuală iterativă a unei variabile luând în considerare schimbarea procentuală iterativă a altei variabile. Elasticitatea este exprimată de obicei printr-o valoare pozitivă (o valoare absolută), atunci când semnul este deja clar din context.

Formula generală a elasticității este:

Elasticitatea este un concept important, folosit pentru a înțelege incidența taxelor indirecte, a conceptelor marginale, raportate la teoria firmei, distribuția bunăstării și la diferite tipuri de bunuri raportate la teoria alegerii consumatorului și la multiplicatorul Lagrange. Elasticitatea este de o importanță crucială în orice discuție despre distribuția bunăstării, mai precis despre surplusul consumatorului, surplusul producătorului sau surplusul guvernului.

Cererea pentru diferite bunuri poate fi mai mult sau mai putin sensibila fata de modificarea pretului sau a altor factori care o determina.

Modificarea relativa a cererii sub inlfuenta unui anumit factor al cererii, sau gradul de sensibilitate al cererii fata de modificarile preturilor sau al altor factori se numeste elasticitatea cererii. Elasticitatea cererii poate fi in functie de modificarea pretului sau a venitului. Astfel, in functie de pret, elasticitatea se calculeaza dupa formula

Ecp= = , (dupa pret) Ecv== , (dupa venituri)unde ∆C= modificarea cererii unde ∆C=modificarea cereriiC=cererea initiala C=cererea initiala∆P=modificarea pretului ∆V=modificarea veniturilorP=pretul initial V=venitul initial

31

Gradul de sensibilitate al ofertei fata de modificarile pretului sau al altor factori se numeste elasticitatea ofertei. Modificarile ofertei se calculeaza in dependenta de pret, ca si la cerere. Formula

de calcul: Eop== , unde∆O=modificafea oferteiO=oferta initiala

∆P=modificarea pretuluiP=pretul initial

18.Elasticitatea cererii:tipuri si factori de influentaModificarea relative a cantitatii cerute in functie de influienta unui anumit factor al cererii

sau,altfel spus,gradul de sensibilitate al cererii fata de modificarea pretului sau a altor factori,se numeste elasticitatea cererii.

Elasticitatea cererii se clasifica in:

elasticitatea la pret elasticitatea la venit elasticitatea incrucisata

Cererea pt diferite bunuri poate fi mai mult sau mai putin sensibilaa fata de modificarea pretului sau a altor factori care o d etermina.elastic cererii constituie modif relativa a cantitatii cerute in ftie de influenta unui anumit factor al cereriisau,gradul de sensibilitate al cererii fata de modificarea pretului sau a altor factori.Factorii care infleunteaza elasticit cererii st:1)gradul de substituire a bunurilor.cu cit bunul e mai usor de inlocuit in consum,cu atit si elasticit cerererii e m mare2)ponderea chelt pt bunul dat in bugetul familiei.daca creste venitul creste si elastic cere,si invers3)natura bunului:pt bunurile de prima necesitate cererea e inelastica,pt bunurile superioare,cererea e elastica4)perioada de timp de la modific pretului:cu cit per de timp e mai mare cu atitsi elastic va fi mai mare.Formele principale ale elastic cererii st:elastic cererii dupa pret,elastic incrucisata si elastic dupa venit.Elasticit cererii dupa pret e raportul dintre modificarea procentuala a cantitatii cerute a unui bun si modificarea procentuala a pretului bunului dat,ceilalti factori fiind constantiElasticit cererii dupa pret=modif procentuala a volum cereri /modif procent a pretului.aceasta inregistreaza valori negative,dar se analizeaza dupa modul.Formele principale st:1)cererea perfect elastica-la acelasi pret cererea tinde spre infinit2)cererea elastica-marimea cererii se modifica cu un procent mai mare decit pretul3)cerere cu elasticit unitara-pretul si marimea cererii se modica cu acelasi procent4)cerere inelastica-marimea cererii se modificacu un procent mai mic decit pretul5)cerere perfect inelastica-skimbarea pretului nu determina modificarea cantitatii ceruteElasticitatea incrucisata-gradul de modificare a cantitatii cerute pt un bun in rezultatul modificarii pretului altui bun.indicatorul princopal este coef elasti cit incrucisate dupa pret=modif procentuala a volum bunului solicitat(bunul A) /modif procentuala a pretului altui bun(bunul B).Formele principale ale elasticit incrucisate st:pozitiza-caracteristica produselor substituibile,negativa-caracter prod complementare,nula-caract prod de consum independent

32

Elasticit cererii dupa venit-grupul de modificare a cantitatii cerute ca raspuns la modificarea veniturilor consumatorilor.indicat principal e coef elasticit cererii dupa venit care e = modif procent a vol cererii pt produs /modif procentuala a venitului consumatorFormele principale ale elasticit cererii dupa venir st:pozitiva –volumul cererii creste odata cu majorarea venitului,e caracteristica bunurilor normale.negativa-vol cererii scade odata cu cresterea venitului caracterist produs inferioare sau necalitative,nula volumul cererii nu e sensibil la modif venitului,caracter produselorr de prima ncesitate.

19.elasticitatea ofertei:tipuri si factori de influenta Elasticitatea ofertei reflecta sensibilitatea ofertei la variatiile pretului.se masoara cu ajutorul coef de elasticitate=modif procentuala a a volumului ofertei /modif procentuala a pretuluiFormele principale:oferta perfect elastica-la acelasi pret oferta tinde spre infinitoferta elastica-marimea ofer se modifica cu un procent mai mare decit pretulOf cu elasticitate unitara-pretul si marimea ofertei se modifica cu acelasi procentOf inelastica-marimea ofertei se modifica cu un procent mai mic decit pretulOf perfect inalastica-skimbarea pretului nu determina modif cantit oferiteFactorii principali ai elasticitatii ofertei in ftie de pret:1)costul de productie-cresterea cost de prod determina o reducere a elastic ofertei si invers2)gradul de substituire a fact de prod:cu cit gr de substit al fact de prod va fi mai mare cu atit elastic ofertei creste3)posibilit de stocare si costul stocarii.cu cit posibilit de stocaree mai mare,oferta e mai elastica.cu cit costul stocarii e mai mare ,elasticit ofertei e mai mica4)perioada de timp de la modif pretului.oferta e mai elastica pe TL decit pew TS. Problema 1.functia cererei marfa X este Qdx=28-Px+0,2Py. Sa se determine elasticitatea directa si incrucisata a cererei p/u bunu X,daca Px=12u/m si Py=20 u.mRezolvare:Calculam cantitatea de marfa X:Odx=28-12+0,2*20=20

Elasticitatea directa cereri unului X se calculeaza dupa formula:ED/Px =dQdx/dPx*Px/QdxED/Px=-1*12/20=-3/5-crerea inelasticaElasticitate incrucisata:Ei=dQdx/dPy*Py/Qdx=0,2*20/20=1/5;x,y-substituibile

Raspuns:cererea p/u bunul X este inelastica,Bunul x si y sunt substituibile. Problema 2: functia cererei p/u un buneste:Qd=100-5P.Determinam elasticitatea cererei dupa pret,p/u un pret de 10 u.mRezolvare:Elasticitatea cererei dupa pret se poate calcula conform relatiei:ED/P=dQ/dP*P/Q=(a-bP)*P/Q; ED/P =-b*P/Q=-5*10/50=-1Raspuns: cererea are o elasticitate unitara Problema 3:Functia ofertei p/u un bun este Os=5+3P.Determinam elasticitatea ofertei la pret,p/u un pret de 2 u.m.Rezolvare:Elasticitatea ofertei dupa pret se poate calcula conform relatiei:ES/P=dQs/dP*P/Q=(a+bP)*P/Q=b*P/Q=3*2/11=0,55<1,S- inelasticRaspuns:oferta este inelastica.

33

21.teoria comportamentului consumatorului.Analizeaza decizia care permite conumatorului obtinerea unui avantaj maxilaml,pornind de la resursele disponibele.Consumatorul:este individul,menajele,#,satul care foloseste bunuri si servicii pentru a-si satisface o nevoie umanaCosumul:ca sfera a reproductiei,releva folosirea bunurilor corporale si incorporale care antreneaza pierderea imediata sau treptata a utilitatii lor.Comportamentul consumatorului:reprezinta un proces de formare a cererii consumatorilor p/u diferite bunuri si servici,ce depinde de venitul si prefrintele lui individuale,de nivelul pretuluiPreferintele:distinge o anumita ierarhie a bunurilor din perspetiva utilitatii,proprii fiecarui individ,care exista anterior si independent de preturi si venituriÎn orice loc de pe planetă, producătorul de bunuri şi servicii este animat de un unic scop - acela de a obţine un profit cât mai mare. Dar, el ştie, că îşi poate atinge ţelul, numai dacă produce bunul sau serviciul cu cheltuieli mai mici decât preţul la care-l poate vinde şi dacă găseşte clienţi care să-l cumpere.De aceea, pentru producător este la fel de important, să găsească soluţii pentru a produce în condiţii de maximă eficienţă şi să cunoască motivele pentru care se cumpără bunurile şi serviciile lui, să afle: cine, ce, de unde, de ce, când, cum şi cât de mult cumpără şi cât de des, altfel spus să afle de ce oamenii răspund într-un anume fel la produsele şi serviciile care le sunt oferite, de ce au o anumită atitudine faţă de ele.Această conduită a oamenilor în cazul cumpărării şi / sau consumării bunurilor şi serviciilor se reflectă în comportamentul consumatorului.In ultimele decenii, una din problemele esenţiale ale firmelor producătoare o constituie cunoaşterea manierei în care vor răspunde consumatorii la diverşi stimuli pe care le vor folosi ele în vederea atingerii ţelului lor final � profitul cât mai mare.Studierea comportamentului consumatorului a devenit o preocupare a specialiştilor în marketing, întrucât ei pot afla cum îşi aleg cumpărătorii bunurile şi serviciile necesare satisfacerii multiplelor nevoi, care sunt stimulii, factorii care le influenţează alegerea.La mijlocul anilor 60 studierea comportamentului consumatorului devine un domeniu distinct al marketingului, întrucât în acest moment adoptarea opţiunii de marketing impune înţelegerea mecanismului complex de transformare a nevoii în cerere de mărfuri şi servicii.Creşterea complexităţii vieţii economice, a condus la necesitatea cunoaşterii mecanismului comportamentului economic uman, care devine tot mai amplu şi mai complicat, ceea ce impune studierea separată a celor două componente intrinseci: comportamentul omului în calitate de producător de bunuri şi servicii şi comportamentul lui de consumator.Pentru societatea contemporană, în care progresul tehnico- ştiinţific tinde în multe domenii să înlocuiască producătorul � om cu producătorul � maşină, devine foarte importantă şi semnificativă studierea comportamentului de consum, cu atât mai mult cu cât resursele rare cu întrebuinţări alternative pe care societatea umană le are la dispoziţie impun producerea, numai a acelor bunuri şi servicii care satisfac nevoile în cantităţile necesare. De aceea, cunoaşterea şi explicarea comportamentului de consum şi cumpărare a devenit o necesitate stringentă, ignorarea modului de manifestare a acestuia, producând grave dezechilibre.De asemenea, în condiţiile diversificării considerabile a ofertei, consumatorilor li se deschid largi posibilităţi de alegere. Pe de altă parte, creşterea puterii de cumpărare, concomitent cu ridicarea nivelului de educaţie şi cultură, îi dă posibilitatea cumpărătorului să-şi satisfacă mai multe nevoi, mai sofisticate, de nivel calitativ mai ridicat, aspecte de care este absolut

34

obligatoriu să ţină seama producătorul, pentru a putea veni în întâmpinarea dorinţelor consumatorului.In cazul în care producătorul nu desluşeşte aceste noi opţiuni ale clientului, acesta se va îndrepta către un alt producător.Pe măsura ce studiile au progresat în acest domeniu, a devenit clar că investigarea comportamentului consumatorului necesită o abordare pluridisciplinară în care un rol esenţial revine ştiinţelor comportamentale - mai ales psihologiei şi sociologiei de la care au fost preluate concepte şi idei fundamentale. De altfel, specialiştii apreciază că economia politică, psihologia, sociologia şi antropologia au pus bazele conceptuale ale cunoştinţelor actuale din acest domeniu.Datorită naturii fundamental diferite a actelor şi proceselor ce definesc comportamentul consumatorului, modul în care oamenii se comportă în plan economic nu reprezintă o însumare de acte repetate mecanic, ci rezultatul acumulării unei experienţe de viată. Simpla înregistrare şi cuantificare a actelor consumatorului nu este suficientă, trebuie cercetate şi procesele psiho-fiziologice care determină aceste acte şi explicată interdependenţa dintre ele.Intrucât comportamentul consumatorului se manifestă pe piaţa, studiul acestuia devine un capitol important al marketingului.De altfel, cunoştinţele referitoare la comportamentul consumatorului asigură fundamentul strategiilor de marketing cu privire la: poziţionarea produsului, segmentarea pieţii, lansarea produselor noi, adoptarea unor decizii de marketing-mix etc., asigurându-le o eficienţă sporită.Studierea lui permite caracterizarea mai amplă şi complexă a fenomenelor de piaţă, elaborarea unor strategii mai realiste şi desfăşurarea unor acţiuni de marketing eficiente.

22. Preferinţele consumatorului şi utilitatea economică. Tipurile şi teoriile utilităţii.Scopul oricărei activităţi economice este producerea de bunuri pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor. Populaţia (consumatori), trebuie abordată sub un dublu aspect:- pe de o parte, ca principal factor de producţie, adică formează factorul muncă, - pe de altă parte, ca principal consumator de bunuri.Aceste două laturi specifice se îmbină şi formează un circuit sau flux continuu, în sensul că populaţia, familia sau menajul sunt atribuite pentru munca prestată, iar banii primiţi sunt folosiţi pentru procurarea de bunuri, în vederea satisfacerii necesităţilor sau trebuinţelor.CONSUMUL- ca sfera a activitatii economice releva utilizarea bunurilor corporale si incorporale care antreneaza fierberea imediata sau treptata a utilitatii lor.COMPortame CONS –e un proces logic de a lua decizii prin intermediul carora se tinde de a obtine un maxim de avantaje din utilizarea res disponibilePreferintele cons disting o anumita ierarhie a bunurilor din perspectiva utilitatii,proprie fiecarui individ,care exista anterior si independent de preturi si venituri

În acest context se manifestă categoria economică de utilitate.I. Utilitatea economică

Utilitatea poate fi definită drept capacitatea reală sau potenţială a unui bun economic de a satisface o nevoie prin folosirea lui în consum (sau în producţie). Utilitatea poate fi analizată sub două aspecte:- sub aspect tehnic;- sub aspect economic.1). Utilitatea, abordată în sensul tehnic, reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie sau o necesitate, care poate fi o necesitate individuală, socială sau de producţie. Utilitatea

35

tehnică a unui bun decurge din trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile fiecărui bun.2). Utilitatea, abordată în sensul ec, presupune raportarea la o necesitate sau la o trebuinţă a nonposesorului bunului respectiv, determinând achiziţionarea bunului.Utilitatea economică poate fi definită ca reprezentând satisfacţia pe care o obţine consumatorul prin utilizarea unei cantităţi determinate dintr-un bun economic, în anumite condiţii de timp şi loc. Din acest punct de vedere bunurile oferă utilităţi diferite.Din cele prezentate se poate trage concluzia că în caracterizarea utilităţii economice se au în vedere următoarele elemente:- satisfacţia resimţită prin consumarea unei cantităţi determinate (doze) dintr-un bun, delimitată clar din structura celorlalte bunuri, într-un interval de timp şi în împrejurări date;- satisfacţia resimţită de un consumator bine definit, în condiţii determinate de timp şi loc;- consumatorul în cauză nu deţine bunul respectiv, însă este dispus să facă un sacrificiu economic, adică să plătească o anumită sumă de bani pentru a procura bunul respectiv.Practic, orice produs are o utilitate, dacă el satisface o nevoie umană.Se poate spune că aprecierea utilităţii depinde de o serie de factori care caracterizează individul respectiv:- intensitatea nevoilor individului; - nivelul de cultură;- situaţia sa economică; - aspiraţiile şi opţiunile individuluiTeoria economică a fundamentat două concepţii privind utilitatea economică:- concepţia clasică; - concepţia neoclasică.Concepţia clasică porneşte de la premisa potrivit căreia bunurile identice au aceeaşi utilitate, indiferent de consumator.Concepţia neoclasică consideră că un bun este util din punct de vedere economic dacă satisface nevoile unui nonposesor şi dacă acest nonposesor este conştient, adică cunoaşte exact satisfacţia pe care i-o poate oferi bunul consumat.În condiţiile în care consumul se reduce la o singură unitate (doză), utilitatea este individuală, iar în condiţiile în care consumul se referă la mai multe unităţi (doze) "dintr-un bun, utilitatea analizată va fi utilitatea totală.În ultimă instanţă, utilitatea unui bun poate fi redusă la două componente principale:- cantitatea în care bunul este oferit consumului;- intensitatea nevoilor consumatorului (cumpărătorului).Astfel, se poate trage concluzia că bunuri omogene au utilităţi diferite pentru consumatori (indivizi) diferiţi.Utilitatea totală este deci o sumă a unităţilor individuale (dozelor) ale tuturor unităţilor (cantităţi întregi) consumate din bunul respectiv.Utilitatea ultimei unităţi consumate dintr-un bun economic sau dintr-o mulţime de bunuri identice se numeşte utilitate marginală. Prima Lege a lui Gossen, numită şi Legea utilităţii marginale descrescânde, spune:(Când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală a bunului respectiv (adică utilitatea suplimentară adăugată de ultima utilitate x„), tinde să se diminueze ". Altfel spus, o dată cu creşterea cantităţii consumate dintr-un bun, utilitatea individuală descreşte, în timp ce utilitatea totală creşte.Utilitatea marginală (Um) reprezintă variaţia utilităţii totale ((Ut), care rezultă prin creşterea ((X) cu o unitate a cantităţii dintr-un bun economic, consumul celorlalte bunuri rămânând nemodificat.Confirmarea utilităţii unui bun economic se face prin consumul bunului respectiv, în urma cumpărării lui şi pentru care se plăteşte o sumă de bani numită preţ.

36

Teoriile utilitatii:1)teoria ordinala(calitativa)porneste de la faptul ca utilitatea nu poate fi cuantificata in skimb se pot stabili ierarhia intre utilit diferitor bunuri.Drpt criteriu de clasificare se foloseste obtiunea de preferentialitate a consumatorului.Aceasta teorie are 2 axiome:a-axioma tranzitivitatii preferintelor A>B>C deci A>C(>preferat) si Ua>Uc (U-utilitateb axioma ekivalentei preferintelor A B C deci A C ( indiferent)2)Teoria cardionala-utilitatea poate fi masurabila cantitativ,unitate de masura fiind utilsFTIA utilitatii exprima corelatia dintre cantit de bunuri si gradul de satisfactie obtinut de consumatorU=f(Qa,Qb...Qd)unde Qa...-cantitatile procurate sau consumate din bunurile a,b....Conform t.cardinale se pot determiona urmat tipuru de utilitati:totala si marginala.

23.Curba de indiferenta.Trasaturile si tipurile curbei de indiferentaInstrumentul cu ajutorul căruia se analizeaza de obicei preferințele (alegerea)

consumatorului este curba de indiferență sa (de izoutilitate).

Curba de indiferenta constituie o reprezentare grafica a ansambluluii de combinatii de bunuri si servicii de la care consumatorul asteapta sa obtina aceeasi utilitate totala,adica acelasi nivel de satisfactie, Aceasta reprezintă mulţimea combinaţiilor a două bunuri pe care consumatorul le consideră echivalente, deoarece îi aduce aceeaşi satisfacţie, adică aceeaşi utilitate.ex ( să presupunem ca consumatorul isi va limita alegerea la 2 bunuri- merele (X) si portocale (Y), in functie de preferintele sale , consumatorul poate efectua un număr nelimitat de combinatii posibile ale bunurilor X și Y. De ex aceeași satisfactie i-ar aduce consumatorului combinațiile: 12 mere+ 7 portocale; sau 10 mere+ 8 portocale; sau 7 mere+ 10 portocale. Fiecare din aceasta combinatie reprezintă un cos sau un program de consum.).

Totalitatea curbelor de indiferenţă care pot exista pentru un consumator şi care descriu preferinţele acestuia pentru anumite „coşuri” de consum constituie „harta de indiferenţă”. Fiecarui individ ii corespunde o harta a curbelor de indiferenta proprie.

Harta curbelor de indiferenta reuneste totalitatea curbelor d eindif,care descriu preferintele unui consumator pt anumite bunuri

Trasaturile curbelor de indiferenta st:1)orice combinatie de pe curba produce acelasi grad de satisfactie pt consumator2)seturile de bunuri situate pe curbele de indif mai departe de originea axelor de coord st preferabile celor suituate mai aproape de axe:Ua>Ub>Uc>Ud.3)Curbele de indif ale unui consumator ne se intersecteaza niciodata4)panta curbei de indif se numeste rata marginala de substitutie a bunurilor.Rata marginala de subst a bunurilor e raportul invers al utilitatilor marginale ale celor 2 bunuri,conform relatiei:Tipurile curbelor de indiferenta1)clasice-substituibilitate imperfecta2)pt bunurile perfect substituibile-subst perfecta3)pt bunurile complementare-substituib zero4)pt bunurile neutre-neutralitatea bunurilor

Intrebarea 24.Constrângerea bugetară: abordarea statică şi dinamică.Dorinţele şi preferinţele consumatorului sunt limitate de următorii factori:

37

• Venitul disponibil, destinat consumului

• Evoluţia preţurilor bunurilor şi serviciilor

Restricţiile economice impuse alegerii consumatorului de către mărimea venitului său, precum şi de nivelul preţurilor, reprezintă constrângerea bugetară.

Linia bugetului reprezintă totalitatea combinaţiilor posibile de alegere ale consumatorului în limita bugetului disponibil (cantitatea maximală de bunuri care poate fi cumpărată cu venitul disponibil şi la preţurile existente).

xPx+yPy=I

Panta liniei bugetului reflectă raportul de substituţie a bunurilor în funcţie de preţurile lor.

Abordarea ordinalistă a evaluării utilităţii:

1. Axioma ierarhizării – capacitatea consumatorului de a ordona preferinţele sale (A>B)

2. Axioma tranzitivităţii – capacitatea consumatorului de a transfera preferinţele de la un bun la altul.(A>B>C, A>C)

3. Axioma nonsaţietăţii – consumatorii preferă o cantitate mai mare de bunuri unei cantităţi mai mici.

Alegerea optimă a consumatorului. Echilibrul consumatorului. Ca fiinţă raţională, omul sau consumatorul îşi stabileşte în fiecare moment al existenţei sale unul sau mai multe programe de consum.Prin program de consum înţelegem cantităţile din diferite bunuri, pe care consumatorul îşi propune să le achiziţioneze pentru a le consuma.Analiza preferinţelor consumatorilor, în funcţie de veniturile de care dispun, porneşte de la următoarele postulate:1. Consumatorul este o persoană raţională care caută, în funcţie de veniturile de care dispune, să obţină o satisfacţie (utilitate) maximă în urma consumului.2. Orice consumator are preferinţe stricte în legătură cu anumite bunuri şi servicii pe care le poate obţine de pe piaţă3. Cu foarte puţine excepţii, toţi consumatorii sunt supuşi unor restricţii de venit, adică veniturile consumatorilor sunt limitate.4. Orice bun economic are un anumit preţ, format pe piaţă în baza raportului cerere / ofertă.Consumatorul trebuie să ajungă la un anumit compromis, alegând bunurile pe care le va cumpăra, în funcţie de venitul de care dispune, astfel încât să realizeze maximum de satisfacţie în urma consumului acestor bunuri.De aceea venitul (banii) deţinut de un consumator poate fi astfel alocat încât, în momentul cheltuirii ultimei unităţi monetare pentru achiziţionarea unui bun, să obţină aceeaşi cantitate de utilitate marginală.A/ă concluzie reprezintă regula maximizării utilităţii. În situaţia în care consumatorul alternează între elementele definitorii ale acestei reguli, el se află în echilibru, adică este un consumator raţional.Având în vedere cele prezentate putem trage următoarele concluzii:1. un consumator nu poate mări utilitatea totală fără a cheltui mai mult, în condiţiile în care utilitatea adiţională (suplimentară) pe unitate monetară este aceeaşi pentru toate bunurile.

38

2. un consumator nu poate majora utilitatea totală (la un nivel dat al venitului), când raportul dintre utilitatea marginală şi preţ, pentru toate bunurile, este aceeaşi.Analiza comport cons porneste de la urmatoarele premise:1)cons tinde sasi maximizeze satisfactia in limitele resurselor banesti disponibile2)cresterea utilitatii totale in urma consumurilor bunurilor3)descresterea utilitatii marginale in urma consumului unei unitati aditionale dintrun bun

Echilibrul consumatorului

Consumatorul va tinde să atingă curba de indiferenţă cea mai ridicată posibilă. Din cauza constrîngerii bugetare, el nu poate atinge acest obiectiv. Echilibrul consumatorului este echilibrul dintre venitul acestuia şi combinaţia optimă, care se stabileşte în punctul în care curba de indiferenţă este tangentă cu dreapta bugetară.

MRS = Px/Py – ecuaţia echilibrului consumatorului în abordarea ordinalistă, MRS – panta curbei de indiferenţă, Px/Py – panta liniei bugetului.

Intrebarea 25.teoria de producţie. Factorii de producţie şi combinarea lor.Teoria producatorului rep utilizarea unor instrumente de analiza,care ar permite producatorului de a lua cel mai avantajoase decizii ec,in vederea atingeri scopurilor de maximizarea a profitului.Scopul fiind maximizare profitului,premiza producerea bunului in scopul satisfacerii nevoilor umane de consum este posibilitatea in conditile,in carea producatorul dispune de resurse ec,combina si utilizeaza eficient factorii de productieFactorii de productie sunt resurse naturale atrase si utilizate in circuitul economic aflate in miscarea ca fluxuri

Punctul de plecare a studierii factorilor de productie il constituie resursele economice. Resursele economice reprezinta totalitatea elementelor si premiselor folosite de om in procesul activității economice. Pe parcursul secolelor a avut loc multiplicarea si diversificarea factorilor de productie. Insa in pofida acestui fapt ei ramin clasificati in 4 categorii de factori: munca , natura , capitalul , si informatia. Munca si natura sunt denumite factori primari. Capitalul este un factor derivat, iar resursele informationale sunt un nefactor.

Factorii de producţie tradiţionali (parţial substituibili şi complementari):

- natura (Pămînt N) – cel mai limitat şi durabil factor de producţie,resurse de apa si minerale.

- Munca L – cel mai activ şi costisitor factor de producţie....(munca este activitatea umana constienta, un efort fizic si intelectual, prin care oamenii, actionind asupra naturii, obtin bunurile de care au nevoie. Munca este factorul determinant al oricarei activitati economice.)

- Capitalul K – cel mai eterogen factor de producţie....( capitalul constituie ansamblul bunurilorfolosite pentru confectionarea altor bunuri, destinate vinzarii in scopul obtinerii unui profit.)

• Capital fix – se utilizează pe un timp îndelungat şi se uzează; Cap.real:financiar;economic;

• Capital circulant – se utilizează într-un singur ciclu de producţie.

39

- Resursele informaționale – noile tehnologii, informatia, invențiile și inovațiile etc.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un anumit mod de unire, de corelare a acestora, atît sub aspect cantitativ, cît şi structural-calitativ, în scopul producerii de bunuri şi servicii.

Piața factorilor de producție – este piața pe care se vînd și se cumpără factorii de producție ( munca , pămintul, resursele naturale etc.) și unde, in urma confruntării cererii și ofertei, se stabilește prețul acestora.

-neofactori –progresul tehnic,inovatia,resurse informationale,abilitatile antreprenoriale

Factori de productie sunt:Factorii primari: munca si naturaFactori derivatii: capitalul

Factorii clasici: munca,pamintul,capitaluFactori neoclasici: neofactorii

26.Funcţia de producţie şi proprietăţile ei.

Funcţia de producţie reflectă relaţia dintre cantitatea de bunuri produsă şi combinarea, în diferite proporţii, a factorilor necesari pentru obţinerea acestei producţii. Funcţia de producţie indică nivelul maxim de producţie care poate fi obţinut în urma diferitelor combinării ale factorilor de producţie.

Functia de productie poate fi reprezentata in felul următor:

Q = f (X1,X2...x11) unde Q – cantitatea de bunuri produsa, iar X1,X2 – factorii de productie.Sau Q = f (K,L) unde K – capitalul; L- munca.

Intrebarea27,28,29Alegerea producătorului în perioada scurtă de timp. Legea productivităţii marginale randamentelor neproporţionale.

Perioadele procesului de producţie:

• Perioada scurtă – un factor este variabil, ceilalţi sunt constanți (expresia pe termen scurt este utilizată atunci cind intreprinzatorul modifica un singur factor , ceilalti raminind constanti. De ex un numar diferit de lucratori..factorul munca fiind cel mai usor de modificat.).

• Perioada lungă – ambii factori sunt variabili adica toți factorii de productie pot fi modificați.

Indicatorii producţiei pe termen scurt:

• Produsul total (TPL)– cantitatea de bunuri produsă într-o perioadă de timp

• Produsul marginal (MPL) – cantitatea suplimentară de bunuri produsă de o unitate suplimentară a factorului muncii (MPL=ΔTPL/ΔL)

• Produsul mediu (APL) – cantitatea de bunuri ce revine unei unităţi din factorul muncii (APL=TPL/L)

40

Legea randamentelor neproporţionale stipulează că dacă vom mări progresiv utilizarea unui factor oarecare, în timp ce alţii vor rămîne constanţi, produsul marginal al factorului variabil va fi neproporţional – la început va creşte, apoi va atinge un punct de stabilitate, după care va descreşte.

Concluzii:

• Pe termen scurt volumul de producţie este limitat în creştere

• Limita creşterii volumului de producţie este determinată de acţiunea legii randamentului descrescător. Dacă un factor de producţie creşte, iar celălalt rămîne stabil, produsul marginal şi mediu de la un anumit moment încep să scadă.

• Produsul mediu este maximal cînd se egalează cu produsul marginal.

Izocuanta: tipuri şi trăsături. - Alegerea producătorului în perioada lungă de timp. Randamentele de scară.

Pe termen lung toti factorii de productie pot deveni variabili, adica pot fi modificati. In acest caz, poate avea loc atit combinarea, cit si inlocuirea unui factor cu altul. Acest lucru se intimpla din cauza ca, sub influenta noilor tehnologii, tehnici si a evolutiei preturilor, intreprinzatorul schimba mereu raportul dintre factorii de productie si inlocuieste un factor de productie cu altul, mai productive, mai ieftin, mai modern.

Substituirea este un fenomen de inlocuire a unei cantitati dintr-un factor de productie printr-o cantitate din alt factor de productie. Ea poate avea loc intre factorul munca si capital (10 muncitori inlocuiti de o masina, care face integral lucrul acestora); intre factor. natura si capital sau intre diferite elemente componente ale aceluiasi factor de productie(inlocuirea unui utilaj cu altul etc). pentru a obtine acelasi nivel de productie, producatorul poate combina si substitui factorii de productie in proportii diferite.

Combinatia a doi factori de productie capitalul si munca care asigura acelasi nivel de productie se numeste izocuanta.

Izocuanta este o reprezentare grafica a unui ansamblu de substituiri ale factor. de prod., la un nivel dat al tehnicii cu obtinerea unei cantitati constante de bunuri.

Caracteristicile acestei izocuante sint:

- Multitudinea variantelor de consum a factor. de productie determina existenta multitudinii izocuantelor care formeaza harta izocuantelor.

- Izocuantele plasate la dreapta semnifica o cantitate mai mare a factor. de productie utilizati si prin urmare un volum mai mare de productie.

- Izocuantele nu se intersecteaza.

- Panta izocuantelor este negativa.

- Panta izocuantelor reflecta raportul de schimb al factor. de productie, acest raport se numeste rata marginala de substitutie tehnologica.Particularitatile izocuantelor:1)nu se intersecteaza 2)st convexe la origine 3)au o inclinatie negativa

41

4)panta e determinata de rata marginala de substit tehnologica5)ansamblul izocuantelor ce pot inscrise intruyn sist de axe formeaza harta izocuantelor6)daca izocuanta e situata mai sus fata de axa de origine,atunci volumul de prod e mai mareAlegerea producătorului în perioadă scurtă de timp. Legea productivităţii marginale descrescătoareAnaliza productivitatii a fact de prod e foarte importanta in per scurta a prod deoarece # creste vol de prod folosind cantit suplimentare din fact munca.productivit unui fact de prod reprezinta eficienta utilizarii fact respectiv.eficienta utilizarii fact de prod pe TS poate fi analizata cu ajutorul urmat indicat:1)produsul total-productia totala obtinuta in urma utilizarii fact de prod;se exprima cu ajutorul ftiei de prod,in care un factor e variabil,iar ceilalti factori st constanti2)produsul mediu-cantit de produs total ce revine unei unitatri de factori variabili utilizat3)produsul marginal-productia suplimentara obtinuta in urma utilizarii unei unitati suplimentare din factorul variabilLegea randamentelor neproportionaleDaca o productie presupune utilizarea a 2 sau mai multi fact si se mai adauga progresiv aceeasi cantitate folosita dintrun factor,in timp ce alti factori nu se skimba,atunci productivitatea marginala a fact variabil creste pina la un anumit punct.pornind de la acest punct,productivitatea marginala descreste,iar productia totala continua sa creasca,dar intr-o proportie mai micaStadiul 1:productia totala creste mai rapid decit fact variabil utilizat,ceea ce determina cresterea produsului marginalStadiul 2: productia totala creste,dar intrun ritm mai redus decit cresterea facr variabil,ceea ce determina reducerea produsului marginalStadiul 3:productia totala scade,iar produsul marginal devine negativ.Alegerea producătorului în perioada lungă de timp.randamentele de scaraÎn perioada lungă de timp se poate modifica consumul tuturor factorilor de producţie. Astfel se pot observa 3 tipuri de efecte(randamente) de modificare la scara de producţie: a=Q2/Q1 , a- coeficient de modificare a volumului de producţie; bL=L2/L1; bK=K2/K1 – coeficienţi de modificare aconsumului de factor; aQ=f(bk;bL). Un efect de modificare la scara producţiei poate avea loc numai atunci cînd avem o modificare a factorilorRandamentul de scara-majorarea vol de prod ca rezultat al majorarii de catre producator a consumului de factori de prod in aceeasi proportie si in aceeasi directie.a)rand de scara constant cresterea in proportii egale a 2 fact determina cresterea un aceeasi proportie a productieib)rand de scara crescator-cresterea in proportii egale a celor 2 factori de productie determina o crestere din ce in ce mai mare productiec)rand de scara descrescatoare cresterea in proportii egale a celor 2 factori de prod determina o crestere din ce in ce mai mica a productieiFactorii:specializarea lucratorilor,utilizarea capit tehnic,factori tehnologici,akizitiile si vinz en gros,dimensiunile firmei,rigitate in functionarea structurilor,capacitatea de inovare redusa

Intrebarea 30.Costul de producţie şi tipologia lui.Costul de productie- totalitatea cheltuielilor in expresie monetara, pe care producatorul le

efectueaza p/u fabricarea si vinzarea bunurilor economice. Este expresia baneasca a factor. de productie necesari p/u producerea si comercializarea acestor bunuri si servicii. Costul de productie este egal cu cu cheltuielile de productie

42

Categoriile costului sunt:

-costul fix reprezintă cheltuielile întreprinderii independent de volumul producţiei. Acestea sunt cheltuielile ce precedează procesul de producţie propriu-zis: construcţia sau arenda clădirii de producţie, cheltuieli pentru utilare, instalaţii ş. a.;-costul variabil sunt cheltuielile ce se schimbă în funcţie de volumul producţiei. Acestea sunt cheltuielile de materii prime, remunerarea muncii, combustibil, materiale auxiliare etc.. O altă varietate a aprecierii mărimii costului de producţie este costul total şi cel unitar. Costul total va fi suma dintre costul fix şi cel variabil. Împărţind costul total la cantitatea de produse fabricate, obţinem costul unitar (costul unităţii de produs). Pentru a evalua costul fix şi cel variabil unitar, împărţim aceste costuri la volumul de produse obţ. Antreprenorul va tinde să majoreze volumul producţiei prin mărirea respectivă a cheltuielilor (noi investiţii) şi lărgirea zonei profitabilităţii. Fiecare unitate nouă de produs va cere anumite cheltuieli. Acest proces va continua până la atingerea nivelului de cost marginal, care reprezintă suplimentul de cost necesar pentru producerea unei unităţi adăugătoare de produs. Marja constituie unitatea suplimentară de produs introdusă tru-un proces. Spre exemplu: a trece de la 4 la 5 muncitori sau la producerea a 15 unităţi la 16 unităţi de produs. Marja se cal-lează ca diferenţa dintre cheltuielile de producţie pentru n unităţi produs şi cheltuielile de producţie pentru n-1 unităţi. Producerea unei unităţi suplimentare de produs, generând cheltuieli suplimentare, va conduce şi la creşterea venitului suplimentar. Structura preţului de cost la fabricarea oricărui produs sau la prestarea unui serviciu include câteva categorii de cheltuieli inevitabile în orice proces: 1) cheltuieli prin defalcări pentru capitalul fix uzat (amortizarea), deoarece orice proces tehnologic necesită anumite spaţii de producţie, utilaje, maşini etc; 2) cheltuieli pentru procurarea de materii prime şi materiale; 3) cheltuieli pentru salarii şi alte forme de contribuţii la salarii; 4) cheltuieli pentru energie şi combustibil; 5) materiale auxiliare şi alte cheltuieli neprevăzute.În diferite ramuri de producţie structura preţului de cost diferă în funcţie de cota unor sau altor categorii de cheltuieli în volumul general al cheltuielilor de producţie. În dependenţă de aceasta, se alege calea prioritară de reducere a cheltuielilor de producţie.

Din punct de vedere al modului de calcul, costurile se impart in cost contabil si economic.

Costul contabil- cheltuielile pe care le face intreprinderea p/u achizitioanarea factor. de productie de la alti agenti economici, adica costurile explicite, precum si amortizarea, care face parte din costurile implicite.

Costul economic- cuprinde costul explicit si cheltuielile factorilor proprii (costurile implicite), dar care nu sint reflectate in evidenta contabila, cum ar fi pamintul si cladirile care apartin intreprinderii date, consumul de munca al proprietarului, dobinzile ce se cuvin p/u folosirea capitalului propriu.

Linia izocost este cantitatea maximala de factori de productie ce poate fi cumparata in limita anumitor cheltuieli.(L*Pl+K*Pk=TC)

Panta liniei izocost reflecta raportul de substitutie a factor. de productie reiesind din preturile la ele.

E-este punctul de echilibru a producătorului.Acest punct reflectăegalitatea posibilităţilor tehnologice şi economice ale producerii bunurilor.Acest punct de pe linia izocost devine tangent cu una din izocoante.

43

Intrebarea 31.Izocostul şi echilibrul producătorului.Dreapta izocostului ilustreaza toate contitatile de factori de productie de capital si

munca ce pot fi cumparate cu o suma de bani data. Ea uneste toate combinatiile de factori cu acelasi cost. Dreapta izocost ne permite sa identificam combinatiile de factori cu un cost minim, pe care o firma o utilizeaza pentru marirea profitului la un volum dat de productie.

Petru reducerea costurilor de productie, producatorul va urmari mereca drepta izocost sa fie mereu tangenta (tg) la drepta de izoprodus.

Conditia de echilibru a producatorului = , unde MPL=Q’L si MPK=Q’

K KFC=PK*K si VC=PL*L (TC=FC+VC)

dreata izocost 20

10

5 15 M

Intrebarea 32.Costurile de producţie în perioada scurtă de timp.Perioada scurta se defineste ca intervalul de timp in care sunt utilizate aceleasi capacitați de

productie, la acelasi nivel tehnic, modificinduse doar cantitațile de munca si /sau de materie primă.Costul global (CG) – este totalitatea cheltuielilor suportate de intreprindere pentru fabricarea si desfacerea unui anumit volum de bunuri. In structura costului global deosebim costurile fixe, variabile si totale.

Costul total (TC) sint cheltuielile suportate in vederea producerea unei cantitati date de bunuri. Acest cost cuprinde costul fix si variabil. Fluctuatiile costului total reproduc evolutia costului variabil: TC= TFC+TVC. Pe termen scurt, TC se schimba in functie de de modificarea costului variabil TC= TFC+ f(Q).

Costul mediu (AC) - sint cheltuielile suportate pentru producerea unui singur bun. AC=TC/Q. El poate fi fix sau variabil. Costul mediu difera de la o perioada la alta in functie de mai multi factori, dar in primul rind in functie de dimensiunile intreprinderii. In evolutia sa costul fix mediu se reduce pe masura ce volumul productiei fizice creste. Costul mediu variabil insa pe masura ce volumul productiei creste, scade treptat, pina la un anumit nivel, apoi incepe sa creasca. Aceasta evolutie a costurilor medii variabile este conditionata de actiunea legii randamentelor neproportionale.

Costul marginal (MC) - sint cheluielile suplimentare in vederea producerii unui bun suplimentar. El se determina prin raportul dintre cresterea costului total si cresterea productiei.MC= ∆ TC/∆ Q. Costul marginal depinde doar de costul variabil, intrucit costul fix ramine acelasi. Pe termen scurt , costul marginal cunoaste in evolutia sa, o scurta perioada de reducere, dupa care creste intruna.

Intrebarea 33.Funcţia costurilor pe termen lung. Economiile şi deseconomiile de scară.Pe termen lung toti factori de productie sunt variabili. In acest caz intreprinzatorul urmeaza

sa faca fata unor noi probleme:

44

a) determinarea unor proportii optime in combinarea factorilor de productie

b) gasirea dimensiunii optimale a intreprinderii

c)”neadmiterea” cresterea costului unitar fde productie.

Aceasta precautie e ganerata de faptul ca pe termen lung evolutia costurilor e supusa:

a)efectului economiilor de scara

b)efectului dezeconomiilor de scara.

Economii de scara reflecta o situatie de scadere a costului mediu pe termen lung in urma cresterii dimensiunilor intreprinderii si/sau a volumului de productie.

Economiile de scara se obtin in urma productiei la scara mare conditionata de modificarea taliei intreprinderii si/sau de folosirea unor noi utilaje si tehnologii de fabricatie. Economiile de scara sunt posibile doar in cadrul unor intreprinderi ce dispun de capacitati de productie mari si foarte mari. Economiile de scara sint rezultatul unui sir intreg de factori, de o natura deopotriva tehnica si financiara. Astfel, in cazul sporirii volumului productiei, are loc aprofundarea a specializarii, fapt ce contribuie la cresterea indeminarii muncitorilor, precum si la cresterea posibilitatilor de folosire a unor utilaje mai moderne si mai productive. In cazul intreprinderilor mari, se procura cantitati insemnate de materie prima, combustibil si echipament si are loc o reducere a preturilor de achizitie, fapt care deasemenea influenteaza nivelul costurilor. Mai mult, marile intreprinderi pot obtine de la bencile comerciale credite cu o dobinda mai mica, reducind si pe aceaste cale nivelul costurilor. Economiile de scara se obtin la nivelul intreprinderii nu insa si la nivelul ramurii sau a economiei nationale. Oricum ele nu pot fi obtinute printr-o sporirea fara limita a productiei. La un moment dat, odata cu cresterea volumului productiei, costurile incep a creste mai repede decit cantitatile produse. Locul economiilor de scara il ocupa dezeconomiile de scara.

Dezeconomiile de scara, ce exprima o situatie in care costul mediu pe termen lung creste pe masura cresterii productiei, sint si ele generate de mai multi factori. Inainte de toate, atunci cind dimensiunile intrepeinderii depasesc anumite limite, apar dificultati manageriale, intreprinderea fiind gestionata tot mai ineficient. Un personal administrativ numeros trebuie in permanenta supus controalelor fapt ce mareste cheltuielele legate de munca. Pe de alta parte, o intreprindere mare se adapteaza mult mai greu la schimbarile pietei si se reprofileaza odata cu modificarea cererii. Aceasta imprejurare genereza o majorare a riscurilor si a pierderilor, ceea ce contribuie la marirea costului mediu si la reducerea capacitatii competitive a intreprinderii. Pentru depasirea unor asemenea situatii, satiinta economica a lansat notiunea de „dimensiunea optimala a intreprinerii”, criteriul de baza de identificare a acestor dimendiuni fiind dinamica costului unitar.

Intrebare 34.Maximizarea profitului şi pragul de rentabilitate al firmei.Profitul constituie diferenta ce apare in cayul in care incasarile totale sint mai mari deict

costul total. Profitul, este, astfel un cistig obtinut de persoanele care organizeeaza si desfasoara

45

o activitate economica, adica o activitate de producere si comercialiyare a bunurilor si serviciilor.

Profitul se poate determina in felul urmator: Pr = V- C unde:

Pr-profit; V-venitul total al firmeii sau incasari totale; C-costul total.

Mercantelistii care au acordat o atentie deosebita problemei avutiei unei tari si a izvoarelor acesteia, considerau ca profitul este un venit care se creeaza doar in activitatile de comert exterior. Fiziocratii lanseaya ceva mai tirziu o noua teorie, potrivit careia profitul este un surplus de valoare peste valoarea avansata, peste cheltuielele efectuate care este un dar al naturii si exista numai in agricultura. Englezul Adam Smith considera ca profitul este un venit generat de proprietate, dar care are la temelia sa munca neplatita a muncitorilor si se obtine atit in agricultura cit si in industrie. Francezul J-B. Say sustinea idea ca profitul e o forma speciala a salariului care e insusita de intreprinzator pentru efortul sau de organizare si gestionare a unei activitati economice. Karl Marx considera ca profitul e un venit insusit de catre proprietarul capitalului in mod ilegal, deoarece acesta este creat prin exploatare, prin munca neplatita a muincitorilor. In teoria economica contemporana predomina opinia potrivit careia profitul este o recompensa, o rasplata pentru activitatea antreprenoriala, pentru calitatile deosebite ale intreprinyatorului de a inova, de a gestiona reusit o afacere, dar mai ales de a infrunta riscul.

Tipuri

Dupa criteriul motivelor sau a factorilor care stau la temelia obtinerii profitului , acesta este format din 2 componente:

a)profit normal

b) profit supernormal sau profit economic.

Costul explicit sau contabil presupune plati in afara intreprinderii. Pentru munca proprietarului, pentru amortizarea utilajului si cladirilor intreprinderea nu efectueaza plati. In acest fel, chiar si in cazul in care bunurile produse se comercializeaza la pretul ce corespunde ca marime cu costul de productie, intreprinzatorul obtine un venit oarecare ca diferenta dintre incasarile totale si costul contabil, care se numeste profit normal. Insa in cazul in care intreprinzatorul nu dispune de nici un factor de productie si este obligat sa-i inchirieze de la alte persoane, el va putea obtine doar un profit supernormal. Daca insa intreprinzatorul este proprietarul factorilor de productie folositi de intreprindere la fabricarea de bunuri, atunci el va putea obtine si un superprofit, si un profit normal. Deorece in cele mai multe cazuri intreprinzatorul este si proptietarul, el va obtine un profit total numit si „contabil”.

Pe linga acestea mai exista si alte forme de profit cum ar fi:

Profit legitim-cel obtinut in conditii normale, cu respectarea legislatiei in vigoare.

Profit nelegitim-obtinut in urma incalcarii legislatiei in vigoare, cum ar fi:eschivarea de la plata impozitelor, afaceri ilicite, contrabanda, „umflarea costurilor”etc.

46

Profit de monopol-obtinut de intreprinderile care detin o pozitie dominante de piata si pot influenta preturile in sensul cresterii lor, fapt care le asigura unele profituri mai mari. Deobicei, posibilitatile insusirii unor profituri de monopol un timp indelungat sunt limitate de stat.

Profit brut-diferenta dintre incasari totale, nai exact cifra de afaceri, si costul total.

Profitul net-acea parte a profitului brut ce ramine la dispozitia intreprinderii dupa achitarea impozitelor si a diferitelor taxe.

Intrebarea 35.Concurenţa şi formele sale.Concurenta-o rivalitate, o lupta, o confruntare permanenta dinre agentii economici pentru

atragerea de partea lor a clientilor si obtinerea, pe aceasta cale, a unui profit cit mai mare posibil. Concurenta reprezinta un tip, un model deosebit de comportament al agentilor economici. Fiind o lupta, o competitie, o intrecere intre participantii la procesul de productie, ea ii imparte pe acestea in nvingatori si invinsi, impunindu-i pe toti sa lupte pentru a obtine acces la cele mai avantjoase conditii de producere si desfacere a marfurilor. In acest sens concurenta este motorul dezvoltarii economice, motorul progresului.

Metode

In functie de principalele instrumente folosite concurenta se poate realiza prin:

1)pret 2)produs 3)calitate

4)forme de vinzare si servicii prestate dupa vinzare.

Tipuri

In functie de instrumentele folosite de respectarea legislatiei si a normelor morale concurenta poate fi:

Concurenta loiala(sau corecta)-se desfasoara intr-un cadru, egal, deschis, in conformitate cu legislatia in vigoare si in acord cu normele morale acceptate de societate.

Concurenta neloiala(sau incorecta)-atunci se incalca legislatia in vigoare sau normele morle ale societatii.

In functie de factorii cum ar fi: numarul si puterea economica a vinzatorilor si a cumparatorilor participanti la shimb; gradul de mobilitate al factorilor de productie si transparenta a pietei; nivelul general de dezvoltare a tarii; precum si functionalitate a pietei, exista 2 tipuri de concurenta:

a) concurenta perfecta(pura);

b)concurenta imperfeta

In functie de forma concurentei se desting 2 piete concurentiale:

a)piata cu concurenta perfecta

b)piata cu concurenta imperfecta

47

Piata cu concurenta imperfecta care corespunde cel mai mult realitailor economice , se prezinta sub urmatoarele forme:monopolistica, de oligopol, de oligopson, de monopol absolut, de monopson:

Modelul concurenţei perfecte.Concurența perfectă denumita si pură, exista pe o piață care reunește simultan următoarele 5

trăsături :

Atomicitatea pietei-existenta unui nr mare de vinzatori si cumparatori pe piata astfel incit nici unul din ei in mod individual, nu dispune de puterea de a exercita o oarecare influenta asupra pretului.

Omogenitatea bunurilor-intreprinderea livreaza produse pe care cumparatorii le considera relativ identice si substituibile. In acest caz, cumparatorul nu e motivat sa prefere acelasi produs de la un alt vinzator.

Libera intrare pe piata-piata e libere si oricine poate sa intre si sa iasa de pe ea fara nici un fel de restrictii, fie acestea producatori sau cumparatori.

Mobilitatea factorilor de productie-posibilitatea acestor de a se deplasa liber si in orice moment de pe piata unui produs pe piata altuia, iar producatorii pot gasi liber si nelimitat capital si forta de munca pentru a efectua aceasta trecere.

Transparenta pietei-atit producatorii cit si consumatorii dispun de toata informatia cu privire la cerere, oferta si preturi. Numai in asemenea caz cumparatorul poate obtine cel mai bun produs la cel mai bun pret.

Piata cu o concurenta perfecta are o sumedenie de prioritati. Ea asigura in permanenta o reducere a preturilor si o sporire a calitatii produselor. Anume din aceste considerente pietele cu concurenta perfecta sunt pretutindeni in lume aparate de catre stat. Insa in ciuda acestui fapt in realitate domina concurenta imperfecta, cea perfecta fiind doar un model teoretic, mai mult intilnit in carti.

Maximizarea profitului şi oferta firmei pe piaţa cu concurenţă perfectă.Pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta este legat totodata si de situatia

pietelor interdependente si apare spontan ca rezultat al jocului liber al fortelor pietei, in acel punct in care cantitatile cerute dintr-un bun se egalizeaza cu cele oferite.

Astfel ca pe perioade foarte scurte cererea este cea care deterrmina formarea pretului, situatia optima fiind reprezentata de egalitatea Cmg=Vmg=Pret.Pe de alta parte pe termen lung oferta reprezinta factorul determinant in evolutia pretului, conditia de echilibru fiind: Cmg=P=CM (cost minim).

Pe termen scurt: producatorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea volumului de munca, iar pe termen lung pot modifica oferta si prin schimbarea capitalului fix.

Intrebarea 36.Concurenţa imperfectă şi formele ei.In viata reala domina concurenta imperfecta. Ea exista atunci cind actiitatea antreprenorile

ii sunt sunt impuse anumite restrictii si limite. Pentru concurenta imperfecta ii este caracteristica un numar redus de firme.

48

Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii economici – vânzători şi cumpărători – pot să influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi, deci, nivelul preţului, cu intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile.

Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de realitate, deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca model ideal, folosit în analizeze teoretice.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt:

1. existenţa unor vânzători puternici, dar puţini la număr şi a unor cumpărători numeroşi (oligopolul) sau a unor cumpărători puţini şi a multor vânzări (oligopsonul);

2. unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla preţul;

3. produsele sunt diferenţiate real sau imaginar;

4. există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau într-o ramură;

5. informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este deficitară;

6. există o mobilitate redusă a unor factori de producţie;

7. există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul, frustrarea consumatorului.

Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică a agenţilor economici producători şi consumatori, astfel:

- piaţă cu concurenţă monopolistă;

- piaţă cu concurenţă de monopol;

- piaţă cu concurenţă de oligopol;

- piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).

Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea stare a pieţei în cadrul căreia vânzătorii şi cumpărătorii, prin acţiunile întreprinse pot influenţa într-o oarecare măsură cererea, oferta şi preţul.

Piaţa cu concurenţa monopolistică caracterizează piaţa care păstrează trăsăturile concurenţei perfect astfel:

1. produsele sunt diferenţiate atât prin calitate, cât şi prin serviciile prestate cumpărătorului acelui produs;

2. concurenţa se manifestă nu numai prin cantitate, preţ şi substituibilitatea produselor diversificate, ci şi prin: reclamă, design, servicii la vânzare şi post-vânzare etc.;

3. atomicitatea cererii şi ofertei; 4. se accentuează diferenţierea produselor; 5. există rigidităţi în mobilitatea factorilor de producţie; 6. transparenţa pieţei este parţială.

Pe această bază formarea liberă a preţurilor este împiedicată de puterea de concurenţă a monopolurilor şi oligopolurilor, a corporaţiilor multinaţionale şi transnaţionale, care îşi stabilesc propriile preţuri, astfel încât, cu cât este mai mare o

49

corporaţie, cu atât ea are o putere mai mare asupra preţurilor. Preţurile marilor corporaţii devin preţuri lider (leadership-price), la ele aliniindu-se celelalte firme din cadrul ramurii.

Au apărut astfel preţurile administrate, ca urmare a unor înţelegeri tacite între marile firme, care se sustrag, pe o perioadă mai lungă, fluctuaţiilor forţelor reale ale pieţei.

Preţul de echilibru al concurenţei monopolistice este mai mare decât preţul de echilibru al concurenţei perfecte şi mai mare decât costul marginal (Gilbert Abraham-Frois).

Cu cât numărul concurenţilor este mai mic, iar puterea acestora de a influenţa forţele pieţei este mai mare, cu atât mecanismul preţurilor se apropie şi se aseamănă celui de monopol.

Dacă numărul concurenţilor sporeşte continuu, iar capacitatea fiecărei firme de a influenţa piaţa produsului se divizează, cu atât mecanismul preţurilor se apropie de cel caracteristic concurenţei perfecte.

Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa dominată de un singur producător deoarece produce şi vinde un bun economic pentru care nu există substituenţi, firma impunând cantitatea, calitatea şi preţul produsului.

Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin: • oferta pentru un produs este dată de un singur producător care poate controla piaţa şi

poate stabili nivelul preţului; • preţul de monopol este mai mare decât cel practicat pe pieţele cu concurenţă

monopolistică şi de oligopol; • libera concurenţă este eliminată, piaţa fiind dominată de ofertant; • grad scăzut de satisfacere a cererii.

Condiţiile care definesc monopolul producătorului sunt: 1. unicitate şi gigantism – piaţa este influenţată prin impunerea unor condiţii de vânzare; 2. diferenţierea produselor (condiţii de vânzare, design, servicii la vânzare şi post-

vânzare); 3. existeţa unor piedici la intrarea în ramură în special de natură tehnică, comercială,

financiară; 4. lipsa de transparenţă a pieţei – piaţa fiind supusă riscurilor şi incertitudinii; 5. imobilitatea factorilor de producţie – care prezintă fenomenul de fricţiune şi inerţie în

procesul de fluidizare a cererii, ofertei şi preţurilor. Monopolul contract (limitat) reprezintă situaţia de piaţă în care există un singur

ofertant şi nu număr mic de cumpărători. Monopolul bilateral – reflectă acea situaţie de piaţă pe care se întâlnesc, negociază

şi se confruntă un singur vânzător şi un singur cumpărător. Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă pe

care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şi preţul de vânzare, şi un număr mare de producători.

Monopolul pur este situaţia de piaţă, inexistentă în fapt, în care un producător nu are concurenţă pe piaţa internă şi externă, producând un bun fără înlocuitor.

Monopolul de marcă – situaţia de piaţă în care o firmă produce un anumit produs care este înregistrat sub marcă proprie, concurenţa apărând nu la marcă, ci la produse de calităţi asemănătoare.

50

Monopolul temporar – situaţia de piaţă în care o întreprindere scoate la vânzare un produs nou dispunând de o poziţie privilegiată, până în momentul în care produsul este realizat şi comercializat şi de alte firme.

Monopolul discriminatoriu – situaţia în care monopolistul vinde acelaşi produs la preţuri diferite, acest lucru fiind posibil atunci când produsul este vândut pe pieţe diferite, care nu au o comunicare reală între ele.

Oligopolul reprezintă o formă a concurenţi imperfecte, care reflectă o piaţă dominată de câţiva producători-vânzători de talie mare şi un număr mare de cumpărători mici şi răzleţi.

Oligopolul bilateral este o formă a concurenţei imperfecte care reflectă o piaţă dominată de un număr redus de vânzători şi cumpărători.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol sunt: 1. interdependenţa acţiunilor diferiţilor vânzători – preţurile produselor, cantitatea

vândută şi profitul unui producător depind de reacţiile celorlalţi producători; 2. gradul înalt de concentrare a capitalului şi producţiei – poate fi analizat atât la

nivelul fiecărei ţări cât şi la nivel mondial; 3. diversificarea produselor, activităţilor, a mărcilor şi submărcilor de fabricaţie.

Trăsăturile pieţei cu concurenţă de oligopol: 1. interdependenţa şi incertitudinea – preţurile sunt rigide fiind fixate de marile

întreprinderi; 2. cucerirea şi împărţirea pieţei produsului; 3. obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi; 4. diferenţierea bunurilor şi concurenţa „în afara preţului” (publicitate, fiabilitatea

produsului etc.); 5. maximizarea profiturilor şi interdependenţa deciziilor şi a politicilor firmelor

participante. Oligopolurile pot fi:

a) oligopoluri antagoniste: o oligopolul bilateral;

b) oligopolurile concertate, cu două tipuri de acorduri: o explicite sau exprese: cartelul, trustul, holdingul; o neoficiale sau tacite.

Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de producători: - dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol; - dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi oligopol.

Duopulul reprezintă piaţa dominată de doi vânzători care oferă produse similare unui număr larg de cumpărători care au o putere economică aproximativ egală.

Există trei situaţii de piaţă: 1. Duopolul simetric (Cournot) sau ipoteza dublei dependenţe – este situaţia de piaţă în

care există doi vânzători care nu încearcă să domine piaţa: • produsul vândut este omogen; • preţul la care îl comercializează cei doi este identic; • singura variabilă de ajustare este cantitatea cât mai mare pe care o poate vinde

pentru a obţine profit maxim.

51

Unul dintre vânzători deţine pe piaţă monopolul de ofertă. Dacă celălalt vânzător doreşte să intre pe piaţă cu acelaşi tip de bun, oferta sa trebuie să fie atât de mare încât să-i permită maximizarea profitului, primul vânzător îşi va ajusta oferta proprie imediat, să obţină la rândul său profit maxim. Procesul de ajustare va continua până în punctul de echilibru în care nici unul dintre cei doi vânzători nu mai recurge la modificarea ofertei. 2. Duopol asimetric (Stackelberg) reprezintă situaţia în care pe piaţă există doi vânzători:

• unul care domină piaţa, care este conştient şi anticipează tot timpul mişcările celui de-al doilea vânzător;

• celălalt care nu poate face altceva decât să se adapteze în permanenţă la condiţiile pe care le impune primul, fără a putea atinge însă volumul de producţie al acestuia.

3. Duopolul dominant (Bowley) sau ipoteza dublei dominaţii, apare atunci când cei doi vânzători de pe piaţă doresc simultan să o domine, fiecare dintre ei considerându-l pe celălalt satelit. Cei doi vânzători nu vor mai lupta pe piaţă prin ajustarea producţiei ca în cazul duopolului simetric, ci prin intermediul preţurilor. Lupta prin preţuri poate duce la falimentul unuia dintre cei doi şi la controlarea sa de către celălalt, fie la o alianţă între vânzători. Conform ipotezei dublei dominaţii, pe piaţă, nu poate exista nici un punct de echilibru.

Intrebarea 37.Firma în condiţiile monopolului. Discriminarea prin preţ.Piata de monopol- este o piata la nivelul unei ramuri (subramuri) sau chiar al unui

singur produs pe care oferta unui bun este asigurata de un singur producator.Monopolul este contrariu concurentei. Piata poate fi dominata atit de producator cit si

de cumparator.Cind domina oferta unei intreprinderi, atunci ea se afla in situatie de monopol, iar cind domina cererea- de monopson.

Monopolul absolut exista acolo unde avem un producator si un consumator.In cazul pietei de monopol intreprinderea-monopolist are posibilitatea de a modifica:

volumul si pretul productiei pe piata. In urma fixarii pretului de piata care in cazul acestui tip de piata este mai inalt, permite obtinerea unui profit mai mare, numit “profit de monopol”.

Exista urmatoarele forme de monopol:1.Monopolul natural- prevede exploatarea resurselor naturale:petrolul,apele minerale

etc.2.Monopolul inovatorului- prevede producerea si comercializarea unui produs nou,

de calitate inalta. Este un monopol temporar care sfirseste la aparitia pe piata a aceluiasi produs de alt producator.3.Monopolul bazat pe realizarea economiilor de scara- prevede utilizarea unor factori temporari care permit producerea si comercializarea bunului dat la un pret mai mic.

4.Monopolul prin alianta- prevede anumita intelegeri, deobicei tainice, intre unele intreprinderi cu privire la marinea preturilor,la impartirea pietelor de desfacere. Este socotit ilegal.5.Monopolul legal- prevede acordarea de catre stat a unor drepturi exclusive de a produce si comercializa un anumit bun.

Factorii ce limiteaza puterea monopolul: Legislatia antimonopolului. Marimea cererii Liberalizarea comertului exterior

52

Posibilitatea comercializarii bunurilor substituibile

Discriminarea prin preț - este o situație in care intreprinderea-monopolist vinde aceleasi produse la prețuri diferite și in care diferenta de preț nu este justificata de diferența de cost.

Exista mai multe situații in care firma-monopolist poate practica discriminarea prin preț. Acestea pot fi:

a) situații de ordin geografic – cind comunicarea intre diferite piețe regionale sau internaționale este complicata. In acest caz intreprinderea-monopolist poate vinde acelasi produs cu diferite prețuri in țări diferite, in functie de puterea de cumpărare a populatiei.

b) Situații de ordin social-economic - cind intreprinderea-monopolist vinde bilete de avion sau tren la prețuri diferite pentru diferite categorii sociale, cum ar fi studenții, elevii sau pensionarii, sau pentru participarea la anumite forme de manifestații, cum ar fi de ex congresele intl, olimpiadele sau campionatele lumii la diferite probe sportive.

c) Situații temporare, sezoniere – cind prețul serviciilor hoteliere sau al biletelor de avion diferă in functie de perioada anului (vara de ex sunt mai ridicate decit iarna etc.) Firma posedă puterea de monopol atunci cînd ea poate influenţa asupra preţului, modificînd cantitatea oferită. O condiţie necesară pentru ca firma sa posede puterea de monopol este ca curba cererii la produsele firmei să aibă înclinaţie negativă, dar să nu fie orizontală ca în cazul concurenţei perfecte. Sînt anumite bariere de intrare in ramură, care permit menţinerea puterii de monopol: 1) drepturile exclusive obţinute de la guvern. Se oferă întreprinderilor ce se ocupă de serviciile comunale, firmelor ce transmit emisiunile televizate prin cablu etc.; 2) brevetele şi drepturile de autor – asigură autorilor invenţiilor sau creaţiilor date drepturi excluzive de vînzare sau de oferire a licenţei pentru utilizarea creaţiilor lor. Ele sînt valabile o anumită perioadă de timp; 3) proprietatea la toată oferta căruiva resurse; 4) avantajele costurilor joase a unei întreprinderi mari cauzate de monopolizarea pieţii. Monopoliştii ţin cont de reacţia consumatorilor la modificarea preţurilor atunci cînd iau decizii referitoare la preţ.

Intrebarea 38.Alegerea producătorului în condiţiile concurenţei monopolistice.Piata cu concurenta monopolistica- este o piata in care se inregistreaza un numar mare de

intreprinderi, dar care prin diferentierea produselor oferite, isi creaza o clientela fidela. Acest tip de piata se refera mai mult la ramuri ca: producerea automobilelor, incaltamintei, imbracamintei, electronicii.

Trasaturile de baza ale pietei monopolistice:1. Prezenta pe piata a mai multor agenti economici care activeaza independent unul de altul.2. Lipsa barierelor de acces pe piata3. Bunurile produse de diferite intreprinderi sunt diferentiate si deci fiecare intreprindere isi

stabileste singura pretul bunului sau.

Intrebarea 39.Oligopolul: comportamentul strategic al firmelor şi formele sale.Comportamentul firmelor în condiţii de oligopolOligopolul – o structură a pieţii în cadrul căreia realizarea unui anumit bun este dominată de mai mulţi vînzători, iar apariţia pe piaţă a firmelor noi este dificilă şi chiar imposibilă. De

53

regulă pe piaţa oligopolistă activează între 2-10 firme, cărora le revine mai mult de 50% din volumul total al vînzărilor. Firmele oligopoliste pot fi: omogene – produc produse standartizate şi diferenţiate – produc bunuri ce se disting prin caractere vizibile. Pe piaţa oligopolistă procedura fiecărei firme este considerabilă, ca urmare ele pot influenţa preţul ce se stabileşte pe piaţă. Firmele mai sînt influenţate de concurenţii săi. Dacă o firmă va reduce preţul şi va creşte volumul vînzărilor, vor fi influenţate toate firmele existente. Firmele oligopoliste pot urma strategii: concurenţiale şi cooperative.

Oligopolul exista in ramurlei: siderurgia, chimia de baza,producerea de avioane,calculatoare etc.

Trasaturile pietei oligopoliste:*Concurenta redusa*Interdependenta deciziilor luate de intreprinderi, adica orice decizie influienteaza si pe

celelalte intreprinderi.Pe piata oligopolista intrprinderile incerca sa evite modificare preturilor, deoarece

concurentii vor face acelasi lucru pentru a nu-si pierde clientii si aria de influienta. Astfel intreprinderile concurrente trebuie sa aleaga intre a se confrunta cu rivalii , a-i domina, sau a coopera cu ei.

Particularitățile pieței cu concurență de oligopol sunt următoarele:- existența unui nr mic de concurenți . astfel pe o piață de oligopol, doua, trei sau patru

intreprinderi pot asigura 50-90% din volumul vinzărilor pe această piață.- Interdependența deciziilor luate de intreprinderile care activează pe această piață, in

sensul ca decizia unei intreprinderi-monopolist va influenta in mod direct activitatea altor intreprinderi de pe piata respectiva.

- Comportamentul intermediar al oligopolului, plasat intre cel al monopolului, care asigură 100% din vinzări, si cel al unei intreprinderi de pe o piața cu concurență perfectă, cu o pondere neinsemnata in totalul vinzarilor.

Trăsătura definitorie a pieței oligopoliste constă in existenta unei insemnate interdependențe intre actiunile diferiților producători cu privire la mărimea pretului si la volumul productiei oferite.

Intrebarea 40.Particularităţile pieţei factorilor de producţie.Piața factorilor de productie – este piața pe care se vind și se cumpără factorii de

producție (munca, pămintul, capitalul, resursele naturale etc.) și unde, in urma confruntării cererii si ofertei, se stabileste pretul acestora.

Elementele pricipale :Cererea p/u factorul de productie;Oferta factor de productie;Pretul de piata al factorilor de productieFiecare factor da nastere unui venit specific. Acestea sunt:

1. Salariul - care constituie pretul muncii si revine posesorului fortei de muncă.2. Renta - care revine factorului pămint si altor resurse naturale sau economice rare.3. Dobinda – venit pe care il obtin proprietarii capitalului financiar.4. Profitul – venitul obtinut de proprietarul capitalului real si de intreprinzator.Particularitățile cererii de factori de producție:1. cererea p/u factori de productie este o cerere derivată, intrucit ea depinde si variaza in

functie de marimea cererii bunurilor (si serviciilor) la a căror productie participă.

54

2. cererea pentru un factor de productie este influentată nu numai de cererea de bunuri si servicii de consum, ci și de pretul factorului respectiv, precum si de nivelul randamentului acestuia.

3.oferta factorilor de productie depinde de specificul acesteia Cererea p/u factorul de productie-rep dorinta si posibilitatea producatorilor de a procura

factori de productie,elemntul primar find cerrrea p/u produsul finit al firmei;fatori pricipali:Volumul productie;pretul factorilor de productie.Modul de realizare este formarea programului de productie si a dimeniunilor productie.Regula pricipala a cererii este evidenta vn marginal si a chltuielilor marginale de

productie,cerera p/u factorul de productie depinde de incasarea marginala ce se prognozeaza a fi obtinuta ca rezultat al utilizarii acestui factor.

Trasaturile pricipale:cererea p/u factorul de productie este derivata;cererea este influentata de pretul factorilor;cererea este influentata de utilitatea marginala a factorilor.

Oferta factor de productie-este dorinta si posibilitatea vinzatorului de a furniza factorii de productie p/u vinzarea pe paiata la un anumit nivel al pretului.

Baza acestuia sunt costurile suportate de posesorii factorilor de productie.Trasaturile principale sunt:

*Costurile reprezinta costul alternativ al utilizarii directe a factorilor de productie*Costurile unui anumit factor se majoreaza pe masura ce creste cantitatea lui oferita*Oferta factorilor de productie este determinata de utilitatea marginala a utilizarii directe factorului;* Oferta factorilor de productie este influentata de utilitatea obtinuta in rezultatul utilizarii indirecte a factorului; *Limita ofertei fac/prod se stabileste in conditii cind util.marg a utilizarii directe este= cu util.marg a utilizarii indirecte a fact.;*Oferta fact./prod depinde de gradul de mobilitate a fac/prod.Pretul fact/prod. Este valoarea de piata a fact/prod,factori fiind:*cererea p/u fact/prod si oferta.Trasaturile pricipale fiind:-reflecta gradul de raritate a fact/prod;-determina cotaparte a fiecarui fact in venitul obtinut de producator; -depinde de marimea venitului obtinut de catre posesorii fact/prod.;-are la baza principiu productivitatii marginale

Repartitia venitului-rep.procesul care valoarea adaugata din activitatea ec se imparte intre procesorii factorilor de productie,iar in cele din urma si intre alti indivizi

Sunt intilnite venituri primare si secundare.

Intrebarea 41.Piaţa capitalului şi dobînda.Piaţa capitalului (piaţa financiară) reprezintă un plasament de resurse băneşti pentru obţinerea unor venituri viitoare sau pentru o completare a finanţării activităţii (finanţare externă).Practic, disponibilităţile băneşti existente la un moment dat în economie pot fi plasate în două categorii de active, respectiv :- active fizice (maşini, utilaje, stocuri etc.);- active f/re (acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit bancar, bonuri de tezaur etc).Piaţa capitalului sau piaţa financiară este formată numai din plasamentele în active financiare.Cele mai importante active financiare sunt acţiunile şi obligaţiunile, care fac parte din categoria titlurilor de valoare sau titlurilor imobiliare.

55

Piaţa financiară sau piaţa capitalurilor este deci o piaţă în care se tranzacţionează titluri de valoare, între agenţii economici emitenţi sau posesori ai titlurilor, pe de o parte, şi deţinătorii de capital bănesc, pe de altă parte, care doresc să cumpere titluri.

Acţiuni şi obligaţiuniPrincipala formă de organizare a agenţilor economici din sectoarele productive ale economiei este cea de societăţi comerciale pe acţiuni. Înfiinţarea unei firme presupune constituirea unui capital social, care se formează prin aportul persoanelor fizice şi / sau juridice, sub formă de bani sau bunuri în natură (maşini, echipamente, terenuri etc).

Capitalul social astfel constituit se divide în părţi egale, numite acţiuni sau părţi sociale.Toţi asociaţii, persoane fizice sau juridice, care au contribuit la formarea capitalului social,

devin în felul acesta acţionari. Din punct de vedere al identificării acţionarului, acţiunile pot fi:- acţiuni nominative, care cuprind numele, prenumele şi alte date de identificare ale acţionarului;- acţiuni ia purtător, adică nu au înscris pe ele numele persoanei, toate drepturile conferite de acţiune revenind celui care o deţine legal.Drepturile pe care le conferă acţiunile posesorilor lor sunt:- dreptul de a primi anual o cotă din profit, proporţional cu ponderea acţiunii în totalul capitalului social al firmei, numită dividend ;- de regulă, fiecare acţiune asigură posesorului un votîn Adunarea Generală a Acţionarilor firmei; - dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere a firmei; - dreptul de a fi informat asupra gestiunii şi situaţiei economico -financiare a firmei etc. Din punctul de vedere al dividendelor asigurate acţionarilor, acţiunile pot fi :a) Acţiunile ordinare sunt cele care pot aduce un profit proporţional cu numărul lor deţinut de către fiecare acţionar, dividendul variind în funcţie de mărimea profitului.b) - Acţiunile privilegiate sunt acţiuni speciale care prevăd un dividend dinainte stabilit.După caracteristicile veniturilor viitoare generate, acţiunile privilegiate garantează venituri fixe, în timp ce acţiunile ordinare oferă venituri variabile. Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung (un împrumut pe termen lung), emitentul obligaţiunii fiind debitorul (firma care are nevoie de credit), iar deţinătorul obligaţiunii fiind creditorul (persoanele fizice sau juridice care cumpără obligaţiuni). În principiu, atunci când o firmă are nevoie de capital bănesc ea poate apela la două soluţii:- poate solicita un credit de la o instituţie bancară ;- poate să emită şi să vândă obligaţiuni pe piaţa capitalului (financiară), obţinând astfel un împrumut public.Fiecare obligaţiune are o valoare nominală, adică o sumă înscrisă pe obligaţiune şi care reprezintă suma de bani cu care firma emitentă este creditată de către cumpărătorul obligaţiunii (dobândă).

In sens ingust dobinda este un venit pe care il insușește proprietarul capiatlului bănesc ca recompensa pentru suma de bani imprumutată. Ea constituie pretul capitalului-monedă dat in folosință temporară,

In sens larg dobinda constituie un venit ce revine priprietarului pricărui capital antrenat in activitatea economica indiferent daca aceasta este imprumutat sau apartine intreprinzatorului respectiv.

Mărimea si dinamica dobinzii sunt determinate cu ajutorul a doi indicatori a) masa dobinzii ( sau suma absoluta a dobinzii si b) rata dobinzii..

Rata dobinzii – se calculează ca raportul procentual dintre masa dobinzii anuale si capitalul imprumutat. Mărimea rate dobinzii se stabileste in functie de mai multi factori cel mai

56

important fiind raportul dintre oferta si cererea de capital. Oferta de capitaleste determinată de catre banii temporar disponibili care se transformă in lichiditati active. Astfel sursele capitalului de impumut sunt:

1. sumele de bani temporar disponibile, conditionate de insusi caracterului circuitului capitalului industrial si comercial.

2. economiile menajelor.3. banii proprietarilor capitalului de imprumut – bancherii si capitalistii=rentieri.4. economiile guvernului, ce se formeaza in cazurile in care veniturile bugetare sunt mai

mari decit cheltuielile..cererea de capital de imprumut – exprimă nevoia de bani si vine din partea următorilor

actori ai vietii economice :1. intreprinderile – care au nevoie de imprumuturi pentru a face investiții destinate

reutilării, modernizării sau lărgirii aparatului productiv, pentru plata salariilor (mai cu seama in agricultura etc.).

2. menajele – care recurg la imprumuturi in fond pentru a procura obiecte de folosinta indelungata, case de locuit, automobile, tv,mobilă.etc.

3. instituțiile administratiei publice – care sunt nevoite sa recurga la imprumuturi de bani in conditiile in care veniturile publice sunt inferioare cheltuielilor.

Rata dobinzii este influentata de un sir intreg de factori, cei mai importanti fiind:a) raportul dintre cererea si oferta de capital de imprumut.b) Rata inflatiei,c) Rata profitului.d) Mărimea riscului.e) Perioada de timp pentru care se imprumută suma de bani.f) Politica economica a statului.Rata dobinzii se determina ca un raport procentual dintre marimea dobinzii anuale si suma

de bani imprumutata după formula: d = ( D / S ) x 100%, unde: d – rata dobinzii; D – mărimea absoluta a dobinzii (masa dobinzii); S – suma de bani imprumutata sau (creditul)

Intrebarea 42.Piaţa muncii şi salariul.Piața muncii – reprezintă locul abstract (sau spațiul economic) in care se intilnesc cererea

de munca (de locuri de muncă) cu oferta de muncă. Pe această piață au loc negocierile intre cumpărătorul si vinzătorul forței de muncă.

Echilibrul pe piaţa muncii, conform concepţiei concurenţei perfecte, indică asupra imposibilităţii unui şomaj cât-decât îndelungat, iar oscilaţiile raportului cerere-ofertă a muncii vor reflecta în mod direct disensiunule salariilor. Factorii care generează dezechilibrul cererii-ofertei sunt consideraţi numai cei de natură economică. În realitate există concurenţa imperfectă, ceea ce se manifestă în prezenţa unui şomaj cronic. Aceasta se explică prin faptul că pe piaţa muncii influenţează factorii din afara concurenţei, care deplasează echilibrul de la punctul clasic al acestuia. Dar aceste devieri ale echilibrului pe piaţa muncii pot fi reglate eficient de către stat prin mecanisme macroeconomice. Piaţa muncii este “responsabilă” doar de “greşelile” (dezechilibrele) provocate de ea însăşi.

De rând cu tendinţele de creştere a flexibilităţii pieţei muncii, creşte şi riscul sporului şomajului, se măreşte instabilitatea în echilibrul cerere-ofertă de braţe de muncă. Piaţa muncii nu poate fi supusă reglării prin factori economici. Omul, fiind o resursă economică, este şi un individ social – purtător al motivaţiei activităţii economice. Astfel, piaţa muncii are următoarele

57

particularităţi caracteristice:- păstrarea libertăţii de alegere a ocupaţiei, de schimbare a acestei ocupaţii, existenţa posibilităţilor de activitate în afara procesului economic;- echilibrul “cerere-ofertă” tinde spre o prevalare crescândă a ofertei faţă de cererea relativă a muncii;- preţul muncii tinde a fi mai jos de cel mediu normal ş. a.Se cere a fi găsit un asemenea mecanism de funcţionare a pieţei muncii, care ar permite îmbinarea optimală a eficienţei economice cu progresul general al societăţii umane.

Salariul. Din punct de vedere al angajatului , salariul se prezintă sub 2 forme: salariul nominal si real.

Salariul nominal – reprezintă suma de bani pe care o primeste salariatul pentru munca depusa. Mărimea salariului nominal , care are o tendinta generală de crestere, este influentată de mai multi factori, cum ar fi: gradul de dezvoltare economica a țării, care determina atit nivelul productivității muncii, cit si mărimea cheltuielilor pentru formarea fortei de munca; raportul dintre cererea si oferta de munca; monilitatea fortei de munca etc.

Salariul real – reprezinta cantitatea de bunuri si servicii care poate fi cumpărata la un moment dat cu salariul nominal. Cu alte cuvinte, salariul real exprimă puterea de cumpărare a salariului nominal. Mărimea salariului real este determinată in fond de mărimea salariului nominal si de nivelul preturilor.

Deci SR = SN/IP, unde SR – salariul real; SN – salariul nominal; IP – indicele preturilor.Mărimea salariului real depinde de asemenea de nivelul impozitelor precum si de puterea de

cumparare a banilor.Formele de salarizare: 1) salarizarea în regie – atunci cînd angajatul este plătit după

numărul de ore lucrate fără a se preciza cantitatea de bunuri sau servicii care trebuie să le realizeze; 2) salarizarea în acord – angajaţii se plătesc după volumul de produse sau servicii, fără a se preciza timpul de muncă; 3) salarizarea mixtă – se aplică atunci cînd angajaţii se plătesc atît după numărul de ore lucrate, cît şi după cantitatea de produse realizate. Salariul minim – costul efectiv al factorului muncă. Salariul maxim – reprezintă întregul venit realizat de angajatul respectiv din care se scad cheltuielile efectuate pentru obţinerea respectivului venit.

Intrebarea 43. Agenţii economici agregaţi. Circuitul economicGeneric, prin agent economic se întelege o persoana sau un grup de persoane îndeplinind functii bine determinate în viata economica.Agentii economici sunt entitati de natura sociala, cu o existenta recunoscuta si eventual, oficializata ca atare, prin care anumiti subiecti-indivizi sau grupuri - concep si promoveaza, în mod coerent, actiuni decurgând din interesele lor.Orice agent economic poate 20320u202u fi identificat prin cuplul subiect - functie.Exercitarea de catre agentii economici într-un context spatio-temporal dat, a functiilor lor specifice, se articuleaza intr-o viata economica organizata.In prezent, pe plan mondial, cea mai larga utilizare cunoaste tipologia ce sta la baza sistemului de evidenta statistica a conturilor nationale; în cadrul ei distingem:-     agenti producatori de bunuri si servicii, de natura firmelor;-     agenti consumatori, de natura gospodariilor (menajelor);-     agenti financiari, reprezentati de institutiile financiare si de credit;-     administratiile;

58

-     strainatatea (restul lumii), reprezentând agentii apartinând altor economii nationale.Agentii economici pot fi abordati ca:a)        agenti elementari: agentii economici elementari reprezentând entitatile primare autonome ale vietii economice;b)     agentii economici agregati: reprezinta clase de agenti economici elementari care îndeplinesc functii elementare.* agentul agregat întreprinderi (firme), grupeaza toate unitatile institutionale a caror functie principala consta în producerea de bunuri materiale si servicii destinate pietei;*  agentul agregat gospodarii (menaje), reprezinta agentul economic purtator al calitatii de consumator de bunuri personale. Acest agent cuprinde toate entitatile care obtin venituri si organizeaza folosirea lor pentru a cumpara si consuma bunurile de care au nevoie, pentru a face economii;* agentul agregat institutii financiare, de credit si societati de asigurari reuneste unitatile institutionale 9 private, publice si mixte) a caror functie principala este cea de intermediar, financiar intre ceilalti agenti economici; ele colecteaza, transforma si redistribuie disponibilitatile financiare, sau transforma riscurile individuale în riscuri colective;* agentul agregat administratii publice: reprezinta acel agent economic care exercita functia de redistribuire a venitului si avutiei pe baza serviciilor non-marfare prestate, în cazurile în care întreprinderile (sectorul afacerilor) nu ofera astfel de servicii pe piata sau le ofera în cantitati insuficiente.*  administratiile private grupeaza organismele private fara scop lucrativ (organizatii, asociatii, fundatii) care au ca functie principala prestarea de servicii non-marfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivitati.* agentul agregat strainatatea "restul lumii" desemneaza generic celelalte economii nationale si unitatile lor autonome, cu care agentii economici interni intra în tranzactii economice. Economiile de piata functioneaza prin actiunile si interactiunile a numerosi agenti (subiecti) economici liberi, animati de realizarea propriilor interese. Descrierea vietii economice presupune cunoasterea acestor agenti economici, a naturii operatiunilor economice la care participa precum si a fluxurilor care se deruleaza in cadrul circuitului economic.Agentii economici si functiile lorActvitatea economica rezulta din operatiile efectuate de o multitudine de unitati economice elementare: intreprinderi publice sau private, consumatori, organisme publice etc. Descrierea circuitului economic presupune inainte de toate precizarea notiunii de agent sau unitate economica si gruparea acestora in functie de criterii diverse. Agentul economic reprezinta o persoana sau un grup de persoane (fizice si/sau juridice) care participa la viata economica avand functii bine determinate in cadrul acesteia.Agentii economici pot fi priviti ca agenti economici elementari si agenti economici agregati. Agentii economici elementari sunt entitati primare, actionand ca subiecti de sine statatori ai vietii economice. Ei au o contabilitate proprie, dispun de autonomie decizionala si exercita o functie principala. Agentii economici agregati rezulta din gruparea agentilor economici elementari pornind de 444d31e la criterii diverse. De exemplu, agregarea agentilor economici se poate realiza dupa ramura de activitate (pe tipuri de activitati), dupa forma de organizare, dupa functiile economice indeplinite sau criteriul institutional.Circuitul economic este un model simplificat al relațiilor de schimb existente într-o economie de piață. Ideea în urma căreia a fost creat acest model i-a aparținut lui Richard Cantillon, iar mai târziu François Quesnay a întocmit al său Tableau économique.

59

Acest model se restrânge la relațiile dintre sectoarele consumatori și producători. Circuitul economic reprezintă circuitul bunurilor și al banilor între cele două sectoare. Influențele din partea statului, a instituțiilor de credit, a circuitelor de bunuri, dar și a relațiilor economice internaționale (import-export), nu sunt luate în considerare.

Intrebarea 44. Macroeconomia: obiect de studiu şi scopuri.Dupa cum se stie deja, teoria economica are 2 directii de baza: microeconomia si

macroeconomia, care analizeaza modalitatile de functionare a economiei in ansamblu. Macroeconomia opereaza cu marimi cu marimi globale, numite „agregate”, cum ar fi: PIB, PNB, VN, Masa monetara, cererea si oferta agregata, nivelul mediu al preturilor si rata inflatie, rata somajului, consumul total, investitii totale.

La inceputurile sale, adica in sec.XVII, economia politica a avut ca obiectiv de studia analiza economiei nationale cu un tot intreg. Fondatorii liberalismului, A.Smith si D.Ricardo, precum si intemeietorul doctrinei socialiste K.Max, au „pus” in centru preocuparilor lor stiintifice astfel de probleme economice cum sunt: avutia nationala, investitiile si consumul, banii si somajul, crizele economice. Insa, in pofida acestui fapt, termenul de macroeconomie, este introdus in circuitul stiintific abia in 1933 de catre economistul englez Ragner Frish. Totusi, parintele sau fondatorul macroeconomiei a fost John. M. Keynes. Anume el in lucrarea sa Teorii generale a miini de lucru, a dobinzii si a banilor, contureaza aria si problemele macroeconomiei. In centrul preocuparilor celor mai mari economisti din toate timpurile a fost stabilirea si mentinerea echilibrului dintre cererea si oferta agregata, reducerea somajului si a inflatiei, asigurarea unei cresteri economice stabile si cu ritmuri inalte.

Deoarece mecanismul pietii sa dovedit incapabil sa rezolve in mod automat problemele cu care se confrunta dezvoltarea economica, in special cele legate de crizele economice, somajul si inflatia, macroeconomie porneste de la justificarea teoretica a inteventiei statului in economie.

Pricipalele scopuri ale macroeconomiei sunt: Stabilirea echilibrului general, prin elaborarea mecanismelor si intrumentelor de

stabilitate. Descoperind cauzele dezechilibrului care afecteaza negativ dezvoltarea economica, macroeconomia ofera statului propuneri stiintific argumentate de depasire a acestora

Cel de-al doilea mare scop al macroeconomiei este elaborarea mecanismelor de asigurare a ocuparii depline a bratelor de munca si eliminarea situatiilor de somaj.

Preintimpinarea inflatiei, care este determinat de marimea si structura masei monetare care ar corespunde necesitatilor reale ale economiei, care stimulind cresterea economica, nu ar provoca si o ridicare semnificativa a nivelului preturilor.

Un al obiectiv al macroeconomiei este de a elabora un model de disribuire si redistribuire a venitului national, prin multitudinea mecanismelor bugetare care ar permite stabilirea unui echilbru optim intre echitatea sociala si cresterea economica.

Macroeconomia, are de asemenea si in centrul atentiei sale si preocuparea sau problema alocarii eficiente a resurselor materiale, umane si financiare, in conditiile dezvoltarii ciclice a economiei.

In fine mai are misiunea de a gasi modalitatile de asigurare a securitatii economice a tarii, prin mentinerea unei balante de plati externe echilibrate.

60

Scopurile date sunt mereu in obiectivele guvernelor fiecarui stat din lume. Instrumente de politica economica aplicate difera nu numai in functie de nivelul de dezvltare a economiei al tarii, dar si in cea mai mare masura in funtie de doctrina economica care sta la baza teoretica pentru actiunile practice ale guvernului.

Intrebarea 45 : Sisteme de evaluare a rezultatelor macroeconomici. Initial, stiinta si practica economica au fost preocupate de analiza si evaluarea rezultatelor economice doar la nivel de intreprindere. In scopul evaluarii activitatii economice la nivelul unei tari se folosesc doua sisteme de calcul: sistemul conturilor nationale (SCN); sistemul productiei materiale SPM).

SPM are ca temelie teoretica teza potrivit careia este creatoare de valoare doar munca depusa in ramurile productiei materiale (agricultura,industrie,constructii si comertul). Prin urmare, Venitul Natonal este creat doar prin munca cheltuita pentru producerea bunurilor si serviciilor materiale.

SCN are la baza conceptul teoretic conform caruia Venitul National se creaza nu numai in ramurile productiei materiale, ci si in alte sectoare ale economiei cum ar fi invatamintul, sanatatea, cultura, domeniul financiar-bancar, administratia de stat etc. contributia domeniilor nemateriale la crearea venitului national se calculeaza prin evaluarea costurilor factorilor. Astfe costul pentru invatamintul public se va determina de cheltuielele pentru manuale, cladiri, salarii la profi si personal administrativ.

In tarile cu economie dezvoltata, si de la un timp in tarile cu economiile in tranzitie, inclusiv si in Republica Moldova, se foloseste sistemul conturilor nationale. SCN are ca sarcina pricipala sistematizarea multiplelor fluxuri si fenomene econimice si clasificarea acestora intrun numar limitat de variabile econmice.

Pricipalele componente ale sistemului de conturi nationale sunt: Agentii econimici, grupati pe sectoare institutionale Operatiunile: cu bunuri materiale si servicii; de reparatii, ce vizeaza salariile,

impozitele, veniturile provenite din proprietate etc; financiare (creantele, imprumuturile, economiile)

Conturi nationale: care sint „contul productie”, „contul consum”, „contul acumulare”, „contul restul lumii”

Conturile nationale se tin in conformitate cu pricipiul dublei inregistrari, folosite in contabilitate. Astfel, un „cont national” este compus din 2 parti: debit, unde se inscriu resursele de care dispune un sector oarecare; credit unde se inscrie folosirea acestor resurse.

Avuţia naţională sau patrimoniul naţional reprezintă totalitatea bunurilor de care dispune ţara respectivă şi poporul său. Componenţa acestui patrimoniu include trei părţi: 1) valorile oferite de natură (resursele naturale ale ţării); 2) valorile moştenite de la generaţiile precedente şi păstrate; 3) bunurile create prin muncă – produsul naţional. Este clar că sporirea avuţiei naţionale poate avea loc ca rezultat al utilizării raţionale şi eficiente a tot ce e valoros, fără a diminua perspectivele pentru generaţiile viitoare. Cu sporul substanţial al producţiei şi al necesităţilor acesteia în condiţiile epuizării resurselor, stabilitatea şi creşterea economică depinde de volumul produsului pe ţară creat prin activitatea de producţie – produsul naţional.Produsul naţional este totalitatea de bunuri şi servicii create în întreaga economie într-o perioadă de timp. Mărimea lui, cea mai completă şi relativ mai precisă, se poate calcula la finele anului, când un circuit deplin economic se încheie în toate ramurile economiei naţionale.

61

Deoarece aceasta este derivata ec/ă de bază, de la care începe orice analiză macroeconomică, se duce o evidenţă minuţioasă a dinamicii produsului naţional cu evaluarea indicilor respectivi pe jumătate de an, trimestrial, lunar şi chiar pe decade.În evaluarea produsului naţional există diverse specificări, în funcţie de criteriile de analiză a situaţiei economice: a) produsul naţional total sau global (PNG) reprezintă mărimea lui, creată de toţi cetăţenii ţării, atât în ţară, cât şi peste hotare. Produsul intern brut (PIB) constituie acea parte a PNG care este creată în cadrul frontierelor ţării. Deseori aceste specificări se confundă în diferite publicaţii despre economie, când una şi aceeaşi mărime este numită PNG – produs naţional global, PNB – produs naţional brut, PNT – produs naţional total, PIB – produs intern brut, sau simplu – produs naţional;b) produsul naţional global (PNG) şi produsul naţional net - (PNN) este costul producţiei finite, incluzând: mărfurile de consum (cheltuielile de consum ale populaţiei), investiţiile globale, achiziţiile guvernamentale (cheltuielile de stat). PNN este PNG minus amortizarea. Logica acestei argumentări constă în faptul că la începutul circuitului economic există un anumit volum de capital (produse ale perioadei precedente) utilizat pentru crearea noilor mărfuri. Amortizarea acestui capital deci nu poate fi considerată ca produs al perioadei curente. Astfel, produs brut va fi mărimea ce include amortizarea (“cutia”), iar produs net – cel fără amortizare (fără “cutie”);

a) produsul naţional global (PNG) poate fi divizat în: nominal şi real. Mărimea nominală a PNG este volumul calculat al acestuia la preţul nominal al produselor din perioada curentă. Mărimea reală se calculează pe perioade în preţuri comparative (perioada de bază ale cărei preţuri sunt utilizate prin calcul). În cazul în care dorim să clarificăm dacă PNG a crescut real sau mărimea lui a sporit doar ca rezultat al majorării preţului?”, calculăm mărimea PN în ambele perioade în preţurile uneia luate ca bază.b) produsul naţional potenţial este mărimea PN posibilă la o utilizare deplină a resurselor disponibile. Deoarece principala resursă a economiei sunt oamenii apţi de muncă, diferenţa dintre mărimea potenţială şi cea reală a PN, conform legii lui A. Okun, este generată de neutilizarea unei părţi din totalitatea braţelor de muncă ale ţării. Aceste pierderi se estimează la 2,5% din PN la fiecare 1% de şomaj (neangajare în câmpul muncii).c) după modul de utilizare PN se divizează în produs intermediar şi produs finit. Produs intermediar este acea parte din PNG care nu ajunge în consum final, ci este utilizat ca mărfuri investiţionale (capital) într-un nou ciclu al producţiei. Produsul finit este consumat definitiv şi de fiecare dată trebuie reprodus.

Intrebarea 46: Indicatorii macroeconomici şi ansamblul corelaţiei dintre ei Indicatorul economic constituie expresia numerica a laturii cantitative a fenomenelor si

proceselor economice. El este un intrument de evaluare e rezultatelor unei ectivitati econimice in ansamblul ei sau doar a unor aspecte ale acestora.

Indicatorii reflecta rezultatele unei activitati oarecare, intro anumita perioada, la nivel micro- sau macroeconmic. Indicarorii economici sau „agregate” constituie punctul de plecare in luarea deciziilor de catre agentii economici autohtoni, de catre organizatiile econimice internationale. Ele permit de asemenea efectuarea comparatiilor internationale, cu determinarea nivelului de dezvoltare economita atins de catreu stat oareacare, si stabilirea astfel a locului in economia mondiala.

62

Principalii indicatori macroeconomici sunt PIB, PIN, PGB, PNB, VN. Indicatorii dati includ in sine doar produsele si serviciile vindute pe piata, dar nu si cele destinate pentru autoconsum. Notionea de brut se foloseste in cazul calcularii indicatorilor cu includerea si consumul de capitalului fix (amortizarea).

PGB exprima valoarea bunurilor si serviciilor create in cadrul unei economiii nationale, intro perioada de timp, timp de un an. Acesta se calculeaza ca suma intregii productii create in toate sectoarele economiei nationale. PGB = Ci + Cf + Ib, unde Ci= consumul intermediar Cf= consumul final de bunuri si servicii, Ib= investitii brute de capital. PGB se foloseste mai rar in statistica oficiala.

PIB cosntituie valoarea bruta a bunurioor si serviciilor finale create in interiorul unei tari de catre a gentii economici autohtoni si straini, de regula timp de un an. El vizeaza a anumita regiune geografica, o regiune, o tara sau un grup de tari. Toate firmele care activeaza in tara data, indiferent de tara de provenienta participa la formarea PIB. PIB se mai defineste si ca „suma tuturor veniturilor obtinute in interiorul tarii”. In procesul de distribuire si utilizare, PIB este destinat: consumului final (public si privat), investitii brute, exportului net (diferenta dintre export si import). In ultimele decenii PIB este considerat unul dintre cei mai inportanti indicatori macroeconomici intarile in curs de dezvoltare. In tarile dezvoltate, care au plasati peste hotare un numar impunator de firme, prioritate are un alt indicator, si anume PNB.

PNB constituie suma valorilor adaugate brute create de catre agentii economici autohtoni din tara si de peste hotare ei. PNB are drept criteriu de baza aparenta nationala a produsului creat. In marimea lui se include si venitul cistigat in strainatate. La determinara PNB nu vor fi luate in consideratie veniturile obtinute de agentii straini care functioneaza pe teritoriul national.

Formule de calcul: PNB=PIB+SVAB (Soldul Valorii Adaugate Brute)PBN= Ch+Inv+G+Exp.net (metoda calcularii fluxului de costuri de producere)

Ch=cheltuielele de consum ale populatieiInv=investitiile sectorului privatG=cheltuielel guvernamentaleExp.net=exportulnet

PNB=D1+D2+D3+D4+D5+D6+D7 (metoda calcularii fluxurilor de venituri)D1=pretul pentru utilizarea capitaluluiD2=impozitele indirecte (accize, TVA)D3=salariul si alte plati (p/u asig sociale, plati in diferite fonduri, privat, fondul de pensii, somaj, asig medicale)D4=renta in forma baneasca (renta si subventii)D5=dobinda netaD6=veniturile proprietarilor individualiD7=venituri corporative (dividende, impozit pe profit, profit nedistribuit) Si mai este metoda calcularii valorii adaugate.

Venitul Naional (VN) constituie suma veniturilor provenite din munca si din proprietate, venituri ce se obtin in urma producerii bunurilor econoimice. Altfel spus, VN reprezinta suma salariilor, dobinzilor, profituriolor si rentei. VN=PNB-Amortizarea+Impozitele Indirecte. VnN se utilizeaza pentru cheltuielele de consum si investitii. Se determina prin insumarea salariilor lucratorilor, a veniturilor din proprietate si veniturile intreprinderilor.

63

PIN (produs intern net) este valoarea neta de piata a bunurilor si serviciilor finale, produse de agentul economic ce activeaza in interiorul unei economii nationale in decursul unei perioade de un an. PIN=PIB-Amortizarea; PNN=PNB-Amortizarea

Marimea PIB si PNB sunt influentate de evolutia preturilor la bunurile si serviciile, dar tot odata si de modificarile acestora. In tarile dezvoltate, PNB este de regula cu 10-30% mai mare decit PIB, in tarile mai putin dezvoltate este situatia inversa PIB>PNB. Este deci mai bine ca PNB sa fie mai mare decit PIB, din cauza ca agentii economici care activeaza peste hotare cistiga mai mult decit agentii economici straini la noi in tara, astfel se limiteaza efectul de plecare a veniturilor peste hotarele tarii.

Metodele de calcul al PIB-ului.Calculul P.I.B. se realizeaza, in general, pornind de la trei metode:

1) metoda valorii adaugate (sau metoda productiei)2) metoda cheltuielilor (sau a utilizarii productiei finale)3) metoda veniturilor

Metoda valorii adaugate (sau metoda productiei)In esenta, aceasta metoda consta in insumarea valorii adaugate brute obtinute in toate

unitatile din interiorul tarii si agregarea valorii pe ramuri si pe ansamblul economiei nationale. Deci,

P . I . B .=∑

i=1

n

VAB i, unde i reprezinta sectoarele sau ramurile economiei nationale.

Presupunem, pentru exemplificare, un bun realizat intr-o economie la un moment dat si vindut in cursul perioadei la pretul de 1000 u.m. Acest bun consideram ca este folosit pentru producerea altui bun vindut ulterior la pretul de 1500 u.m., bun destinat consumului.Cum P.I.B. include doar valoarea bunurilor finale, rezulta ca doar ultimul bun va fi inclus in P.I.B., nu si primul. Valoarea P.I.B. va fi deci de 1500 u.m.Calculul P.I.B. poate fi realizat pornind de la valoarea adaugata in fiecare moment al productiei. Daca la primul produs valoarea adaugata este de 1000 (nu exista consum intermediar), in cazul celui de-al doilea produs, valoarea adaugata este de 1500-1000=500 u.m. Deci P.I.B. = V.A.0 + V.A.1 = 1000 +500 = 1500, unde cu V.A. am notat valoarea adaugata.In concluzie, P.I.B. poate fi considerat ca fiind valoarea adaugata totala a tuturor agentilor economici dintr-o economie nationala.Daca la P.I.B. exprimat in preturile factorilor (P.I.B.PF) adaugam impozitele indirecte nete (ImpInd), obtinem produsul intern brut in preturile pietei (P.I.B.PP): P.I.B.PP =P.I.B.PF

+ImpIndProdusul intern net in preturile factorilor (P.I.N.PF) exprima valoarea adaugata neta (V.A.N.) a agentilor economici, sectoarelor sau ramurilor economiei nationale si se calculeaza scazand consumul de capital fix sau amortizarea din valoarea adaugata bruta :P . I . N .PF=∑V . A .B .PF−∑ A=∑V . A . N .PF=P . I . B .PF−A

64

Pentru a obtine produsul intern net in preturile pietei (P.I.N.PP), se aduna impozitele indirecte nete (ImpInd) la valoarea adaugata neta in preturile factorilor (V.A.N.PF): P.I.N.PP=∑V . A . N .PF + ImpInd = P.I.N.PF +ImpInd.

Metoda cheltuielilor (sau a utilizarii productiei finale)Aceasta metoda consta in insumarea tuturor cheltuielilor efectuate in cadrul unei

economii nationale pentru achizitionarea de bunuri materiale si servicii la preturile pietei, mai putin cele privitoare la bunurile si serviciile importate.Din aceasta perspectiva, P.I.B.PP va include in structura sa consumul privat (CPV), cheltuielile guvernamentale sau consumul public (CPB), investitiile brute (Ib) si exportul net (En).Consumul privat sau personal (CPV) exprima cheltuielile de consum ale menajelor, ocazionate de achizitionarea bunurilor materiale si serviciilor destinate satisfacerii trebuintelor acestora.Cheltuielile guvernamentale sau consumul public (CPB) se refera la cheltuielile administratiei centrale si locale pentru achizitionarea de bunuri si servicii. Cheltuielile guvernamentale nu includ platile de transfer catre indivizi, cum sunt prestatiile de securitate sociala. Acestea reprezinta realocari ale venitului existent, nefiind efectuate in schimbul unor bunuri sau servicii.Investitiile (Ib) se refera la achizitionarea de bunuri pentru utilizari viitoare (sau formarea bruta a capitalului).Exportul net (En) surprinde relatiile de schimb cu alte tari. Se calculeaza scazind din valoarea bunurilor si serviciilor exportate catre agentii economici apartinind altor tari, valoarea bunurilor si serviciilor importate. Deci, dupa metoda cheltuielilor,P.I.B.PP=CPV + CPB + Ib + En

Metoda veniturilorMetoda veniturilor consta in agregarea veniturilor agentilor economici, din activitatea economica si din patrimoniu. In acest sens, in P.I.B. sunt incluse salariile reprezentand recompensarea muncii, profitul ce revine intreprinzatorilor si veniturile din proprietate, precum rente si dobanzi. La acestea se adauga consumul de capital fix (amortizarea). Deci, dupa metoda veniturilor, P.I.B. = Salarii + Profit + Rente + Amortizarea

Intrebarea 47: Evaluarea VN şi altori indicatori macroeconomici.Venitul constituie un flux de resurse monetare si matriale (reale), care provine direct

sau indirect dintro activitate economica si este insusit de un agente econimic.In economia nationala, sint cunoscute asa venituri ca: venituri factoriale, venituri personale, venituri nationale.

Venitul National (VN) se divizeaza in venituri menajelor si veniturile intreprinderilor. Marimea veniturilor nationale este supusa unei tendinte de crestere permanenta. Cauzele cela mai frecvente de crestere sunt: sporirea nr de persoane angajate in economie, progresul tehnic, ridicarea nivelului de instruire a fortei de munca, perfectionarea metodelor de gestiune a afacerilor. VN reprezinta suma salariilor, dobinzilor, profituriolor si rentei. VN=PNB-Amortizarea+Impozitele Indirece.

PGB = Ci + Cf + Ib, unde Ci= consumul intermediar Cf= consumul final de bunuri si servicii, Ib= investitii brute de capital

PNB=PIB+SVAB (Soldul Valorii Adaugate Brute)PNB= Ch+Inv+G+Exp.net (metoda calcularii fluxului de costuri de producere)

Ch=cheltuielele de consum ale populatieiInv=investitiile sectorului privat

65

G=cheltuielel guvernamentaleExp.net=exportulnet

PNB=D1+D2+D3+D4+D5+D6+D7 (metoda calcularii fluxurilor de venituri)D1=pretul pentru utilizarea capitaluluiD2=impozitele indirecte (accize, TVA)D3=salariul si alte plati (p/u asig sociale, plati in diferite fonduri, privat, fondul de pensii, somaj, asig medicale)D4=renta in forma baneasca (renta si subventii)D5=dobinda netaD6=veniturile proprietarilor individualiD7=venituri corporative (dividende, impozit pe profit, profit nedistribuit) Si mai este metoda calcularii valorii adaugate.

PIN=PIB-AmortizareaPNN=PNB-Amortizarea

Calculul P.I.B. se realizeaza, in general, pornind de la trei metode:a) metoda valorii adaugate (sau metoda productiei)

P . I . B .=∑i=1

n

VABi;

P . I . N .PF=∑V . A . B .PF−∑ A=∑V . A . N .PF=P . I . B .PF−A

P.I.N.PP=∑V . A .N .PF + ImpInd = P.I.N.PF +ImpInd.b) metoda cheltuielilor (sau a utilizarii productiei finale)P.I.B.PP=Ccheltuieli de cosum + Cguvernamentale + Ibrute + Exportnet

c) metoda veniturilorP.I.B. = Salarii + Profit + Rente + Amortizarea

Indicatori nominali şi reali. Mărimea PIB sau a PNB st influentate şi de evoluţia preţurilor bunurilor sau a

serviciilor.În scopul evaluării proporţiilor în care indicatorii ec-ci st influenţaţi nu de dinamica lor reală, dar de evoluţia preţurilor, se utilizează noţiunile de indicatori nominali şi reali.

Nominali-depind de 2 factori:cantitate şi preţ; permit evaluarea monetară a producţiei fabricate;se calculează în preţuri curente.

Reali-depind de un singur factor,preţul;fac posibilă evaluarea cantitativă a producţiei fabricate;se calculează în preţuri comparabile,de referinţă.

De ex:dacă în economia unei ţări se produc automobile atunci în orice an valoarea PNB nominal se examinează ca o sumă de bani utilizată pu procurarea automobilelor într-un an de bază.La rîndul său, PNB real r/tă cantitatea automobilelor produse în acest an înmulţită la preţul automobilelor într-un an de bază. Pentru a efectua transferul de la indicatorii nominali la indicatorii reali este necesar indicele evaluării cantitative a modificării preţurilor medii la mărfuri şi servicii, adică indicele de preţuri.

PNBreal=PNBnominal/IpreţÎn calculul modificării preţurilor se determină perioada de bază. Există cîteva tipuri a

indicilor de preţuri:1)ind.de preţ la mărfuri de consum-IPC(indică modificările nivelului mediu al preţurilor la

coşul de mărfuri şi servicii mai frecvent utilizate, în acest cos se includ de la 360 de tipuri de mărfuri şi servicii pînă la 400, consumate în decursul unui an de către un locuitor urban mediu).

66

2)ind.de preţ la mărfurile destinate producţiei-IPP.3)ind.de preţ la materia primă şi materiale-IP4)deflatorul PNB(IPNB-reflectă modificările preţurilor nu numai la mărfurile de consum

dar şi în preţurile la toate mărfurile şi serviciile.Din această cauză el se utilizează pu a caracteriza situaţia economică a ţării).

În macroeconomie într-o măsură deosebită se utilizează IPC şi deflatorul PNB.IPNB=PNBnominal/PNBreal

Intrebarea 48. Produsul intern brut real şi bunăstarea economicăIntre nivelul si evolutia PIB real pe locuitor si bunastarea economica exista o stransa interdependenta. PIB real constituie suportul material al bunastarii economice, iar nivelul acesteia influenteaza cresterea PIB.Insa, PIB poate sa se modifice fara ca bunstarea sa se schimbe, iar bunastarea poate sa inregistreze o imbunatatire sau o inrautatire fara ca PIB real total si pe locuitor sa se modifice:-         rezultatele unor activitati contribuie la cresterea bunastarii, dar nu sunt incluse in PIB (de ex. economia subterana, piata neagra, bunuri materiale si srevicii rezultate din activitatea casnica sau din activitatea organizatiilor de caritate – care nu sunt incluse in PIB)-         veniturile personale se repartizeaza pentru plata taxelor si a impozitelor, cumpararea bunurilor de consum si pentru constituirea unor economii: o crestere a PIB pe locuitor poate fi insotita si de o crestere mai accentuata a economiilor sau a taxelor si impozitelor, acest fapt conducand la o scadere a cheltuielilor de consum si, mai departe, a bunastarii economice-         durata timpului liber influenteaza in mod diferit bunastarea economica si marimea PIB: cresterea duratei timpului liber conduce la sporirea bunastarii economice, dar la scaderea PIB, in timp ce reducerea duratei timpului liber determina cresterea PIB si o reducere a bunastarii economice-         gradul de poluare a mediului natural (aerul, apa, fauna, flora etc) influenteaza bunastarea, dar nu si marimea PIB-         PIB evidentiaza numai valoarea de piata a bunurilor finale produse, dar nu si consumul final, consum care sta la baza bunastarii economice: acesta poate sa creasca si datorita importului de bunuri, dar importul de bunuri contribuie la reducerea PIB.

Intrebarea 49. Rezultatele macroeconomice în Republica Moldova Dupa cum se stie deja, teoria economica are 2 directii de baza: microeconomia si

macroeconomia, care analizeaza modalitatile de functionare a economiei in ansamblu. Macroeconomia opereaza cu marimi cu marimi globale, numite „agregate”, cum ar fi: PIB, PNB, VN, Masa monetara, cererea si oferta agregata, nivelul mediu al preturilor si rata inflatie, rata somajului, consumul total, investitii totale.

67

La inceputurile sale, adica in sec.XVII, economia politica a avut ca obiectiv de studia analiza economiei nationale cu un tot intreg. Fondatorii liberalismului, A.Smith si D.Ricardo, precum si intemeietorul doctrinei socialiste K.Max, au „pus” in centru preocuparilor lor stiintifice astfel de probleme economice cum sunt: avutia nationala, investitiile si consumul, banii si somajul, crizele economice. Insa, in pofida acestui fapt, termenul de macroeconomie, este introdus in circuitul stiintific abia in 1933 de catre economistul englez Ragner Frish.

Totusi, parintele sau fondatorul macroeconomiei a fost John. M. Keynes. Anume el in lucrarea sa Teorii generale a miini de lucru, a dobinzii si a banilor, contureaza aria si problemele macroeconomiei. In centrul preocuparilor celor mai mari economisti din toate timpurile a fost stabilirea si mentinerea echilibrului dintre cererea si oferta agregata, reducerea somajului si a inflatiei, asigurarea unei cresteri economice stabile si cu ritmuri inalte.

Deoarece mecanismul pietii sa dovedit incapabil sa rezolve in mod automat problemele cu care se confrunta dezvoltarea economica, in special cele legate de crizele economice, somajul si inflatia, macroeconomie porneste de la justificarea teoretica a inteventiei statului in economie.Pricipalele scopuri ale macroeconomiei sunt:

Stabilirea echilibrului general, prin elaborarea mecanismelor si intrumentelor de stabilitate. Descoperind cauzele dezechilibrului care afecteaza negativ dezvoltarea economica, macroeconomia ofera statului propuneri stiintific argumentate de depasire a acestora

Cel de-al doilea mare scop al macroeconomiei este elaborarea mecanismelor de asigurare a ocuparii depline a bratelor de munca si eliminarea situatiilor de somaj.

Preintimpinarea inflatiei, care este determinat de marimea si structura masei monetare care ar corespunde necesitatilor reale ale economiei, care stimulind cresterea economica, nu ar provoca si o ridicare semnificativa a nivelului preturilor.

Un al obiectiv al macroeconomiei este de a elabora un model de disribuire si redistribuire a venitului national, prin multitudinea mecanismelor bugetare care ar permite stabilirea unui echilbru optim intre echitatea sociala si cresterea economica.Macroeconomia, are de asemenea si in centrul atentiei sale si preocuparea sau problema alocarii eficiente a resurselor materiale, umane si financiare, in conditiile dezvoltarii ciclice a economiei.

In fine mai are misiunea de a gasi modalitatile de asigurare a securitatii economice a tarii, prin mentinerea unei balante de plati externe echilibrate.

Scopurile date sunt mereu in obiectivele guvernelor fiecarui stat din lume. Instrumente de politica economica aplicate difera nu numai in functie de nivelul de dezvltare a economiei al tarii, dar si in cea mai mare masura in funtie de doctrina economica care sta la baza teoretica pentru actiunile practice ale guvernului.

La efectuarea modelării de prognozare a dezvoltării sistemului de pensionare se ţine cont  de indicatorii macroeconomici şi cei demografici, care au o influenţă fundamentală asupra dezvoltării acestui sistem. Pronosticul demografic şi indicatorii demografici principali care se utilizează în procesul de modelare sînt examinate într-un capitol separat. Indicatorii principali ce caracterizează situaţia macroeconomică din ţară şi care urmează a fi utilizaţi la efectuarea prognozelor sînt: ritmul de creştere a PIB, inflaţiei, salariului, indicatorii ocupării forţei de muncă etc.Din cîte se cunoaşte, efectuarea prognozelor macroeconomice pentru ţările cu o economie în tranziţie este o sarcină destul de dificilă, deoarece prognozarea, de regulă, se bazează pe

68

tendinţele dezvoltării economice formate pe parcursul unei perioade îndelungate. Însă, în perioada de tranziţie indicatorii macroeconomici au un caracter instabil. 

Aşadar, datele prezentate demonstrează că pentru Republica Moldova perioada 1996-2005 a fost caracterizată prin ritmuri instabile de dezvoltare a indicatorilor macroeconomici examinaţi. În legătură cu aceasta este incorect de a utiliza dinamica formată de dezvoltare a acestor indicatori în scopul efectuării trendurilor macroeconomici pentru o perspectivă de lungă durată.

În această situaţie pentru modelarea proceselor care se vor înregistra în sistemul de pensionare pe parcursul unei perspective de lungă durată, pentru efectuarea scenariilor dezvoltării acesteia este mai corect de a utiliza prognozele macroeconomice guvernamentale oficiale sau experienţa statelor cu o economie stabilă.

Este necesar de menţionat că, prognozele macroeconomice oficiale sînt revizuite permanent. Scenariile de dezvoltare se schimbă, reieşind din ritmul real de dezvoltare a economiei, conjunctura politică şi economică schimbătoare. Astfel, de exemplu, ritmul de creştere a PIB pe termen mediu (pînă în anii 2008-2009), planificat de către Guvernul Republicii Moldova în anii 2005 şi 2006 puţin diferă, ceea ce se lămureşte prin ritmul real mai înalt de creştere a acestuia, comparativ cu indicatorii planificaţi. În anul 2005 s-a presupus că ritmul de creştere a PIB pentru anii 2006-2008 va constitui 5.5-5.0%, iar în anul 2006 acest indicator a fost corectat pînă la 6.0% (fig.5.4). În anul 2006 au fost revizuiţi şi alţi indicatori macroeconomici prognozaţi.

Este de menţionat că, prognozele macroeconomice oficiale conţin un şir de indicatori necesari pentru modelarea dezvoltării sistemului de pensionare şi crearea scenariilor de prognoză, precum sînt: numărul populaţiei stabile şi economic active, persoanelor ocupate, şomerilor, PIB, inflaţia, fondul de remunerare a muncii, ponderea fondului de remunerare a muncii în PIB. Însă în scopul prognozării nu sînt suficienţi doar aceşti indicatori, mai este necesar de a avea o analiză detaliată a unora dintre aceştia. Spre exemplu, pentru o evaluare corectă a  volumului de contribuţii şi plăţi sînt necesare datele privind dinamica numărului populaţiei economic active şi celor ocupaţi în economie, precum şi date privind structura acestora în dependenţă de vîrstă şi sex.

Intrebarea 50. Instabilitatea macroeconomica si fluctuatiile ciclice.Echilibrul este o noiune ce provine din ştiinţele fizicii şi devine cu timpul generală,adică

este folosită pu a defini atît anumite stări ale fenomenelor naturale,cît şi situaţii din viaţa economică,politică,socială.Destul de frecvent este folosită expresia de echilibru sufletesc.În ultimele decenii au intrat în uzul cotidian noţ.de echilibru geopolitic şi echilibru ecologic..Orice echilibru presupune şi existenţa unei situaţii,a unei stări de dezechilibru.Echilibrul ec-ic seamănă cu o balanţă,în care părţile componente tind să fie egale între ele,adică echivalente.El poate fi definit ca o tendinţă permanentă de egalare a diferitelor mărimi ec-ce interdependente..Deşi o condiţie esenţială a funcţionării normale a oricărei ec-ii,echilibrul ec-ic poartă un caracter relativ,întrucît,odată atins,el este îndată încălcat,pu a reapărea din nou,dar deja într-un alt punct.În acest fel,punctul de echilibru este mereu schimbător.Echilibrele ec-ce sunt efemere.Permanente sunt doar dezechilibrele,care însă tind mereu să se echilibreze,aceste tendinţe asigurînd în ultimă instanţă evoluţia ec-că.În ec-ia de piaţă,echilibrul ec-ic r-tă tendinţa de egalizare între nevoi şi resurse,între cerere şi ofertă,atît la scare întregii ec-ii,cît şi pe multiplele pieţe ale acesteia.Există deci un echilibru ec-ic general şi un nr.enorm de echilibre parţiale.Echilibrul ec-ic parţial se poate stabili:la nivelul unui singur produs;la nivelul unor

69

ramuri;la nivelul altor parametri ec-c,al unor mărimi ec-ce;echilibrele stabilite la nivelul diferitelor pieţe naţionale etc.Putem conchide că echilibrul parţial caracterizează deferite situaţii în care se află ag.ec-ci şi pieţele.Teoria echilibrului parţial a fost elaborată de către economistul englez Alfred Mashall.Echilibrul ec-ic general-vizează fluxurile şi mărimile globale şi r-tă o situaţie a tuturor pieţelor interdependente,cre se caracterizează prin lipsa excesului de cerere sau ofertă.Echilibrul general există atunci cînd sistemul de preţuri permite egalizarea simultană a cererii agregate cu oferta agregată.Teoria echilibrului general a fost elaborată de către ec-tul francez Leon Walras.Potrivit teoriei ec-ce contemporane,principalele componente ale echilibrului general sînt:o creştere ec-că pozitivă;ocuparea deplină a forţei de muncă;stabilitatea nivelului general al preţurilor;soldul pozitiv al balanţei comerciale;o repartiţie justă a veniturilor.

Dezechilibrul ec-ic,spre deosebire de echilibrul,are un caracter permanent şi r-tă o încălcare a egalităţii între cerere şi ofertă,fie la nivelul unui produs,al unor componente agregate,fie la nivelul cererii şi ofertei globale.Dezechilibrul se caracterizează fie printr-un exces de cerere,fie printr-un exces de ofertă.Principalele dezechilibre macroec-ce sunt:criza ec-că;şomajul;inflaţia;soldul negativ al balanţei de plăţi;decalajele considerate injuste între diferite tipuri de venituri şi categorii sociale.

Precum inviata fiecarui om, perioadele de prosperitate relativa sunt inlocuite de perioade mai putin benefice, in economia natioanla se intimpla la fel. Viata reala demonstreaza ca activitatea economica are un caracter fluctuant, ciclic, ca unele stari de expansiune si prosperitate sint urmate de situatii de criza, starile de echilibru sint schimbate cu cele de dezechilibru, perioadele de crestere al PIB-ului sunt inlocuite cu perioade unde acest indicator bate pasul pe loc sau chiar descreste

Toate aceste sunt lucruri normale, deoarece dezvoltarea ciclica este e legitate universala.Exemplu: economia SUA in decursul sec.XX a trecut prin 19 cicluri economice depline, dar cea mai zguduitoare a fost perioada Marei Depresii 1929-1933. Reducerea brusca a volumului de productie a durat circa 43 luni, ea a cuprins mai apoi intreaga Europa, precum si tarile Americii Latine, ale Asiei si Africii. In aceasta perioada, volumul de productie sa redus in SUA cu 50%, Germania 40%, Franta 30% si Anglia cu 80%. Respectin a crescut brusc numarul somerilor.

Declinul productiei si numarul mare de someri contribuie la reducerea esentiala a cererii de bunuri si servicii. Iar aceasta se manifesta indeflatie. In urma acestuia, preturile se reduc brusc. Unii economisti sustin ca instaurarea regimurilor dictatoriale au si contribuit la aparitia Marei Depresii.

In urma studierii Merei Depresii, Keyns a formulat a teza importanta a teoriei sale: „economia de piata nu dispunde de capacitatea de autoreglare, de aceea, statul trebuuie sa promoveze o politica de stabilizare macroeconomica, interactionind in special asupra cererii totale sau agregate.”

Ciclicitatea este o forma specifica de evoluti a oricaror activitati econmice, care se caracterizeaza prin succesiunea fazelor de progres si expansiune cu cele de regres si recesiune.

Ciclicitatea atesta faptul ca orice dezvoltare, inclusiv cea economica, se infoaptuieste sub forma de spirala. Totodata, dezvoltarea ciclica constituie unul din mecanismele principale de autoreglare a economiei de piata.

70

Fluctuatiile pot fi clasificare dupa mai multe criterii, dupa caracterul desfasurarii lor fluctuatiile pot fi: fluctuatii sezoniere, care sunt determinate de factorii naturali si sociali si se deruleaza pe

parcursul unui an calendaristic. Acest tip de fluctuatii sunt indeosebi caracteristice unor sectoare ca: agricultura, turimul, contructiile.

fluctuarii intimplatoare, au la temelia lor niste fonomene neasteptate, cum ar fi cataclismele naturale, razboaiele etc

fluctuatii ciclice, sunt determinate de insusi mecanismul economic si se repeta cu o anumita regularitate. Ele presupun trecerea periodica pin anumite faze, de la faza de expansiune la cea de criza.

Fluctuatiile ciclice au urmatoare caracteristici: regularitatea cu care se repeta, fluctuatiile in decursul unui ciclu economic se repeta

cu anumita regularitate periodicitatea, fluctuatiile au o anumita perioada de dupa care se repeta intensitatea, fluctuatiile pot fi pot avea un efect mai mare sau mai mic asupra

activitatii economice.

Intrebarea 51.Ciclul economic şi fazele luiCiclul economic r-tă o consecinţă a dezechilibrelor macroeconomice.La baza lor pot sta

cele mai diferite cauze care interacţionează atît asupra cererii agregate cît şi asupra ofertei.Acestea sunt:

Modificările în gusturile şi preferinţele pop.Modificările în politica creditar-monetară şi fiscalăOscilaţiile preţurilor la mărfurile de importanţă strategică.

Cauzele menţionate au consecinţe stabile în timp,care provoacă fluctuaţiile ec-ce.Începînd cu 1860 cînd economistul C.Juglar,primul a descoperit teoria ciclurilor,în lit.ec-că s-a constatat existenţa a trei tipuri de cicluri generale,precum şi a unor cicluri specifice.

a)cicluri generale:C.decenale-durata medie de 10 ani,reflectă deosebit de clar esenţa evoluţiei ec-ce şi

lor li se acordă m.multă atenţie în lit.ec-că.C.mari sau lungi de tip kondratiev-stabilesc evoluţia act-ţii ec-ce în decursul unei

perioade îndelungate de timp(50-60ani).Aceste cicluri se produc sub influenţa unor factori ca:marile descoperiri

ştiinţifice;descoperirea de noi resurse,a războaielor,a evoluţiilor.C.mici conjuncturale(Kitchin)-cu durata de 3-4 ani,care se încadrează în

cicl.decenale şi determină evoluţia unui factor de producţie.b)cicluri specifice:

C.în construcţii-care stabilesc evoluţia capitalului investit în construcţii.C.agricol-stabileşte relaţia conform căreia evaluează raportul cerere-ofertă în

cadrul ramurei agricole.Ciclurile ec/ce după durata oscilaţiei (amplitudei) şi dimensiunile efectelor sale pot fi:

1) cicluri mici (2-4 ani), care se mai numesc parţiale, deoarece afectează anumite blocuri

71

economice.Alte blocuri ale economiei de asemenea simt aceste influenţe, însă nu atât de dur;2) cicluri medii (10-15 ani), care afectează întreaga economie. Prima criză decenală s-a declanşat în Anglia în 1825 şi în continuare ele se repetau cu frecvenţă respectivă, inclusiv în alte ţări, pe măsura trecerii acestora la producţia mare maşinizată;3) cicluri mari (40-60 ani), când au loc mutaţii substanţiale în orientările consumative ale populaţiei, se acumulează realizări noi în ştiinţă şi tehnică ce provoacă restructurări masive în economie etc. Ciclurile mari se pot manifesta şi ca crize mondiale ce afectează majoritatea ţărilor lumii.

Ciclurile economice se deosebesc prin durată,intensitate,prin profunzimea declinurilor şi avînturilor,însă ele dispun de aceleaşi faze:avînt(boom)-punctul maxim al ciclului;faza de declin;faza de criză(punct minim al ciclului);faza de înviorare.În totalitatea lor fazele ciclului r-tă un element al spiralei care reflectă cr.ec-că.

Faza de avint-vol.producţiei este maximal posibil.În act-tea ec-că se utilizează aproape toate capacităţile de producţie.Economia se găseşte în stadiul ocupării depline a resurselor.Veniturile în societate cresc şi cererea agregată presează producţia,provocînd creşterea preţurilor sau inflaţia prin cerere

Faza de declin-ritmurile creşterii producţiei se reduc,încep concedierile angajaţilor,ocuparea se micşorează,creşte rata şomajului,respectiv se diminuează nivelul cheltuielilor totale în societate,după care are loc micşorarea cererii totale.Însă,diminuarea cererii nu întotdeauna este însoţită de reducerea preţurilor.Preţurile se pot micşora doar în cazul cînd declinul continuă o perioadă lungă luînd forma depresiei.Declinul poate fi însoţit de stagflaţie,adică creşterea concomitentă a inflaţiei şi şomajului.

Criza-(punctul minim al declinului)este caracterizată de faptul că nivelul producţiei şi al ocupării ajung la punctul critic.După acest punct critic începe faza de înviorare sau relansare economică.

Faza de înviorare-sporeşte rata ocupării,se reduce rata şomajului;ca urmare sporesc veniturile în societate şi cererea agregată.Pe măsura creşterii vol.de producţie,sporeşte şi nivelul general al preţurilor.

Dintre forţele ce pot provoca trecerea ec-ei prin cele 4 faze pot fi menţionate:relaţia dintre costuri şi preţuri;modificarea vol.şi calităţii capitalului tehnic;rata dobînzii;factorul psihologic(înclinaţia spre consum sau spre economii).Tipurile ciclului economic.

Ciclu economic reprezinta o forma de desfasurare a activitatii economice cind trece prin mai multe faze si revine la faza initiala.

Ciclurile economice numite dese ori si „valuri” sunt numeroase si variate. Astfel se intilnesc cicluri generale care cuprind ansamblul unei economii; cicluri specifice care vizeaza miscarea unei singure ramuri sau chiar a unui produs (ciclul agricol si constructiilor, ciclul de viata a produselor).

Ciclurile specifice sunt: ciclurile agricole, care stabileste relatia conform careia evaluiaza raportul cerere-oferta

in cadrul ramurii agricole ciclurile in constructii, care stabileste evolutia capitalului investit in constructii din

aceata ramuraCiclurile economice generale se impart in urmatoarele categorii:

72

cicluri pe termen lung, de 50-60 ani, numite si „seculare” sau „Kondratiev”, ele stabilesc evolutia activitatii economice in decursul unei perioade de 50-60 ani, aceste cicluri se produc sub influeta unor factori ca marele descoperiri stiintifice, descoperirea de noi resurse, razboaie, revolutii

ciclurile pe termen mediu, de 8-10 (10-12) ani, numite „decanale” sau „Juglar”, ele reflecta deosebit de clar esenta evolutiei economice si lor li se acorda cea mai mare atentie in literatura de specialitate.

ciclurile pe termen scurt, de 3-5 ani, numite „conjucturale” sau „Kitchen”, aceastea se incadreaza in ciclurile decanale si determina evolutia unui factor de productie.

Intrebarea 52. ConsumulConsumul constituie acea parte a venitului disponibil care este utilizată de menaje pentru

achiziţionarea de bunuri de folosinţă curentă şi îndelungată şi de servicii. La nivel macroeconomic, prin consum se subînţelege totalitatea bunurilor şi serviciilor procurate şi folosite în scopul satisfacerii anumitor nevoi într-o ţară, de regulă, în decursul unui an de zile.

Consumul este, astfel, o „distrugere", o transformare a bunurilor şi serviciilor, care se poate efectua fie imediat (produsele alimentare), fie progresiv, în decursul unei perioade mai îndelungate (casele de locuit, autoturismele, televizoarele etc).

Consumul constituie cel mai mare component al venitului naţional (adică al cheltuielilor agregate). în structura cheltuielilor agregate, ponderea consumului se ridică pînă la 60-90% din venitul naţional. În ţările dezvoltate, adică cu venituri înalte, structura consumului este alta, şi anume: cheltuielile pentru produsele alimentare constituie 15%; îmbrăcămintea şi încălţămintea - 10%; locuinţa - 25%; odihna. 30%; transport şi comunicaţii - 20%. în ţările în dezvoltare însă, chel-tuielile pentru produsele alimentare constituie adeseori mai mult de 70* 80 la sută din consum.

Consumul este obiectivul final al procesului de producţie. Mai mult. John Keynes sublinia chiar că consumul este singurul scop şi singura ţintă a oricărei activităţi economice.

Structura consumuluiConsumul are o structură complexă. înainte de toate, el se împarte în consum final şi

consum intermediar.Consumul final constituie un proces de folosire a unui bun fără ca acesta să participe, in

acest caz, la crearea altor bunuri economice. Ca exemple concrete ale consumului final vom

73

nominaliza următoarele: a purta o haină, a mînca un măr, a privi un film, a asculta cu mare interes, desigur, un curs de teorie economică etc.

Consumul intermediar este un proces de utilizare a unui bun pentru confecţionarea altor bunuri. în cazul consumului intermediar, bunurile folosite sînt : fie încorporate în alte bunuri (materie primă), fie distruse (energia) sau uzate în procesul de producţie (instrumentele, utilajul, maşinile etc).

Din punctul de vedere al sursei de finanţare, consumul poate fi;a) privat (menajele şi întreprinderile);b) public (administraţiile publice).în funcţie de durată, consumul poate fi:a) de bunuri de folosinţă curentă;b) de bunuri de folosinţă îndelungată.Mărimea şi structura consumului sînt influenţate de două categoriide factori, şi anume: 1) factori obiectivi; 2) factori subiectivi.Factorii obiectivi sînt: a) mărimea, dinamica şi modelul repartizării veniturilor; b) nivelul şi

evoluţia preţurilor; c) rata dobînzii; d) schimbări în politica fiscală.Factorul subiectiv se referă, în primul rînd, la înclinaţia „psihologică" a oamenilor spre

consum, precum şi la previziunile referitoare la venitul viitor, la perspectiva schimbării preţurilor.

Principalul factor care determină mărimea consumului este venitul. Consumul evoluează în aceeaşi direcţie ca şi venitul: cresc veniturile -creşte şi consumul, şi invers. Dar în proporţii diferite.

Relaţia dintre venit şi consum este subiectul mai multor teorii, cele mai cunoscute fiind: teoria (legea) lui Engel şi teoria sau legea psihologică fundamentală a lui J. Keynes.

Legea lui EngelEconomistul şi statisticianul german Ernst Engel (1821-1896), studiind caracterul raportului

dintre dinamica veniturilor populaţiei şi dinamica structurii cheltuielilor acesteia pentru consum, formulează o lege ce-i poartă numele, numită şi „legea consumului". Legea lui Engel studiază sensibilitatea (schimbarea) consumului unui bun (şi a cererii lui, evident) în funcţie de creşterea sau diminuarea veniturilor. Pentru a înţelege cum are loc această modificare, vom reaminti aici că, din punctul de vedere al elasticităţii faţă de venit, bunurile se împart în trei categorii, şi anume: a) bunuri inferioare, al căror consum se reduce o dată cu creşterea veniturilor (produsele alimentare etc); b) bunuri normale, al căror consum sporeşte paralel cu sporirea veniturilor (îmbrăcăminte, locuinţe); c) bunuri superioare, al căror consumdepaseste sporul veniturilor (cheltuieli pentru odihnă, distracţii).

Legea formulată de însuşi Engel sună în felul urnlSTor: \,i3i cît ui individ, o familie, un popor sînt mai săraci, cu atît este mai mare par tea din venit pe care aceştia trebuie să o consacre întreţinerii lor fizic în care alimentaţia constituie partea cea mai importantă"15.

Mai tîrziu, economistului german i-au fost atribuite şi alte afirmaţiiîn prezent, legea lui Engel sună astfel: o dată cu creşterea w niturilor, cheltuielile destinate

procurării produselor alimentare cresc, dar într-o proporţie mai mică deck creşterea venitului, cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi locuinţă cresc proporţional cu creşterea venitului, cheltuielile pentru odihnă şi educaţie cresc în proporţii mai mari decît creşterea venitului.

Legea lui Engel se referă la evoluţia structurii consumului atît a unu! individ, cît şi a menajelor şi chiar a unui popor întreg. Pentru a determina această structură, se foloseşte

74

noţiunea de coeficient bugetar, car< constituie raportul dintre mărimea cheltuielilor pentru un element a consumului şi totalul consumului.

Legea înclinaţiei psihologice spre consumO altă teorie a consumului aparţine economistului englez J. Keynes şi se numeşte în mod

diferit: teoria venitului curent, legea înclinaţiei psihologice spre consum sau legea psihologică fundamentală.

Potrivit opiniei lui Keynes, individul consumă doar în funcţie de venitul disponibil, adică de venitul curent. Mărimea şi structura consumului şi raportul acestora cu mărimea venitului sînt determinate de o lege de natură psihologică, ce are la temelie înclinaţia spre consum, prin care se subînţelege dorinţa oamenilor de a-şi modifica consumul tn funcţie de schimbarea veniturilor.

între consum şi venituri există o dependenţă de natură psihologică stabilă. Acest raport constituie conţinutul legii descoperite şi formulate de J. Keynes.

Potrivit legii psihologice fundamentale, o dată cu creştereasau scăderea veniturilor, de regulă şi în medie, oamenii mă* nă să-ţi mărească sau să-şi

diminueze consumul, dar nu m aceeaşi măsură, ci într-o măsură mai mică.De exemplu, dacă venitul unui menaj va creşte cu 10%, de regulă, consumul va spori doar

cu 5-6%. Totodată, dacă venitul se va reduce cu 10%, consumul se va diminua şi el, dar mai puţin, să zicem cu 5-7%.

Pe termen scurt, funcţia consumului, care este legătura funcţionala dintre venit şi cheltuielile de consum, are o formă concavă. Adică o dată cu creşterea veniturilor creşte şi consumul, dar în proporţii diferite (Figura 12.1).

Vom remarca aici că, potrivit unei alte teorii a consumului, numită „teoria venitului permanent*, consumul va fi influenţat nu de mărimea venitului curent, adică disponibil, cum consideră J. Keynes, ci de venitul pe care individul anticipează că îl va obţine de-a lungul între gii sale vieţi. Acest venit corespunde venitului permanent, deşi, desigur, pot avea loc şi anumite abateri în sus sau în jos, dar aceste abateri sînt considerate întîmplătoare şi nu modifică esenţa teoriei.

Rata medie şi rata marginală a consumuluiCorelaţia dintre venit şi consum se analizează şi cu ajutorul unui asemenea indicator

precum rata de consum sau înclinaţia spre consum.Rata medie a consumului constituie raportul dintre consumul total şi venit şi exprimă partea

din venit ce se cheltuieşte prin consum.c’= C/Vunde: c’ - rata consumului; C - consumul total; V - venitul total. Acest indicator se exprimă, de regulă, în procente

(5%), dar se folo-Ieşte şi sub forma unui număr zecimal (0,5). întrucît, potrivit legii psihologice fundamentale

a lui Keynes, o dată cu creşterea sau scăderea venitului, consumul creşte sau scade, dar într-o proporţie mai mică, atunci cînd sporeşte venitul, înclinaţia medie spre consum (sau rata consumului) are tendinţa de reducere.

După cum rezultă din Figura 12.2, atunci cînd veniturile cresc de a 20 la 80, rata medie a consumului (c') scade de la 7 la 2.

Rata marginală a consumului arată cu cît sporeşte consumul (∆C) la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (∆VD): ∆VD: c’=∆C/∆VD

Rata marginală a consumului indică ce parte din venitul disponibil suplimentar se va adăuga la consum într-o anumită perioadă de timp. La o creştere a venitului disponibil - ∆VD -, va

75

creşte şi consumul ∆C, dar ∆VD > ∆C.Astfel, raportul-este pozitiv.

53.Economiile: tipuri şi factori. Funcţia economiilor.Motivele economisirii Rata de economisire

După cum ştim deja, o parte a venitului naţional se consumă, pe cînd cealaltă se economiseşte (această divizare în consum şi economii are lo< şi la nivelul veniturilor familiale etc).

Ecomisirea nu este un scop în sine sau un moft al cuiva. Economisirea este o necesitate obiectivă, deoarece, dacă tot ce s-ar produce s-ar consuma, nu ar exista nici un progres, nici o creştere economică. Partea venitului naţional care se economiseşte constituie temelia materială pentru reluarea procesului de producţie la o scară mai largă şi la un nivel mai înalt al dotării tehnice a întreprinderilor. Oricum, cea mai mare parte a economiilor se transformă în investiţii, care la rîndul lor sînt folosite pentru sporirea producţiei. însă economiile constituie nu numai o necesitate obiectivă, ci şi un sacrificiu din partea populaţiei, deoarece se renunţă la o parte din venitul disponibil (care ar putea fi consumată), pentru a avea pe viitor un consum mai bun, mai calitativ, mai important.

Economiile reprezintă partea venitului care nu a fost consumată sau, altfel spus, diferenţa dintre venit şi consum: E = V - C

unde: E - economiile;V - venitul naţional; C - consumul.Ştiinţa economică a demonstrat că în condiţiile creşterii veniturilor înclinaţia de a economisi

devine mai puternică decît înclinaţia de a consuma. întrucît economiile constituie temelia investiţiilor, prin această tendinţă se creează condiţiile necesare pentru ca ţările şi persoanele mai bogate să devină şi mai bogate, să se distanţeze şi mai mult de cei rămaşi în urmă.

Este necesar de a face distincţie între economii nete (partea venitului care nu se consumă) şi economii brute (sau globale), care sînt formate din suma economiilor nete şi a consumului de capital fix (mărimea amortizării). Economiile mai pot fi divizate în economii ale sectorului privat şi economii ale sectorului public. în ţările dezvoltate, cea mai mare parte a economiilor aparţine sectorului privat, în mod special persoanelor fizice şi menajelor.

în fond, pornind de la un anumit nivel al venitului, orice agent economic are posibilitatea de a economisi. însă formarea de economii nu este un scop în sine, de aceea ea are loc doar atunci cînd există o anumită motivaţie.

înclinaţia spre economii este un fenomen de natură psihologică. Ea porneşte de la dorinţa omului de a utiliza banii pe care îi are în alt mod decît a~i cheltui pentru procurarea bunurilor materiale şi a serviciilor.

Menajele economisesc prin plasarea unei părţi a venitului, rămase disponibile după scăderea cheltuielilor de consum, la casele de economii, prin procurarea acţiunilor sau a obligaţiilor, în fine, prin păstrarea unor sume de bani „la ciorap".

Motivele în virtutea cărora agenţii economici, în principal menajele, precum şi persoanele fizice, fac economii sînt foarte diferite. în opinia lui J. Keynes, aceste motive au la temelie dorinţa oamenilor:

1) de a crea o rezervă pentru situaţii neprevăzute;2) de a se asigura în vederea unui previzibil viitor nefavorabil, determinat de îmbătrînire, de

studiile membrilor familiei sau de întreţinerea unor persoane dependente;3) de a putea beneficia de dobînzi şi de sporuri de valoare;4) de a putea majora treptat cheltuielile pentru ridicarea standardului de viată;5) de a avea o senzaţie de independenţă şi libertate;

76

6) de a asigura o marjă de manevră pentru punerea în aplicare a unor proiecte speculative sau comerciale;

7) de a lăsa averea moştenitorilor; 8) de a-şi satisface, pur şi simplu, zgîrcenia.Cu alte cuvinte, principalele motive din care persoanele fizice îşi micşorează consumul şi îşi

sporesc economiile pornesc de la spiritul de afaceri şi dorinţa de îmbogăţire, spiritul de prudenţă şi setea de independent.

Ponderea economisirii în venit este calculată cu ajutorul unui indicator numit „înclinaţie medie spre economisire" sau „rată de economisire", care constituie raportul dintre economisirea brută şi venitul disponibil. Astfel, dacă un menaj are un venit disponibil de 2000 de lei, din care economiseşte lunar cîte 400 de lei, atunci rata de economisire (sau înclinaţia medie spre economisire) va fi următoarea:el 4 — x 100% V

în exemplul de mai sus rata de economisire va fi egală cu 20%:el = 400 x 100% = 20% " 2000unde: el - rata de economisire; E - economiile; V - venitul

disponibil.Rata de economisire (înclinaţia spre economisire), ca, de altfel, şi rata de consum, se

modifică nu doar în urma modificării veniturilor. Mai există şi alţi factori, atît obiectivi, cît şi subiectivi, care pot influenţa tendinţa oamenilor de a economisi. Printre acestea vom nominaliza: rata dobînzii (cînd aceasta este joasă sau în scădere, pe termen scurt această situaţie descurajează economiile); politica fiscală (impozitele mari descurajează economiile); puterea de cumpărare a banilor (cînd aceasta scade, scad şi economiile).

Economiile pot fi utilizate în mod diferit, în principal sub formă de tezaurizare, plasamente şi investiţii.Tezaurizarea constituie un proces de păstrare a banilor în diferite ascunzişuri, cum ar fi: safeurile, „la ciorap" etc.

Plasamentele sînt o formă de transformare a banilor economisiţi în active financiare, cum ar fi: acţiunile, obligaţiile etc. Scopul plasamentului este obţinerea unui cîştig sub formă de dividend şi dobîndă.

Investiţia este forma de utilizare a economiilor pentru procurarea bunurilor de producţie şi a bunurilor imobiliare, în scopul obţinerii unui profit oarecare.

Folosirea economiilor pentru investiţii este considerată o economisire creativă, pe cînd folosirea economiilor pentru plasamente sau tezaurizare este o economisire sterilă.

Intrebarea 54. Investiţiile în economie: tipuri şi factori de influenţă.INVESTITIILE

Există capital tehnic şi capital financiar. Capitalul tehnic numit şi „real" sau „fizic", constituie stocul de bunuri utilizate pentru producerea altor bunuri. Capitalul financiar are forma activelor financiare (bani în numerar, depozite bancare, acţiuni, obligaţii etc).

La început, orice capital a pornit de la o sumă oarecare de bani. Procurarea bunurilor de capital constituie actul de investire. Or, capitalul poate fi tehnic şi financiar. Din acest punct de vedere, sînt considerate investiţii şi cheltuielile pentru cumpărarea acţiunilor şi a obligaţiunilor. Acestea se numesc investiţii financiare sau de portofoliu.

Procurarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi locuinţele şi autoturismele, precum şi a unor terenuri de pămînt, poate fi considerată investiţie doar din punct de vedere contabil. De ce? Fiindcă folosirea acestor bunuri nu contribuie la creşterea capitalului tehnic şi nu constituie o premisă pentru sporirea avuţiei naţionale. Are loc, pur şi simplu, un proces de schimbare a proprietarului. Şi atît în sens economic, termenul „investiţie" se foloseşte doar în cazul procurării noilor active fizice: a utilajului, echipamentului, clădirilor

77

destinate activităţii economice, a materiei prime şi materialelor. Investiţiile fizice sau tehnice sporesc capacităţile de producţie ale unei ţări.

Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor care se fac pentru procurarea bunurilor de capital, in scopul creşterii capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant şi al sporirii pe această cale a avuţiei naţionale, lată şi o definiţie mai succintă: investiţiile reprezintă acea parte a venitului care este folosită pentru formarea şi creşterea capitalului.Prin investiţii are loc procesul de formare, de creştere şi de modernizare a capitalului tehnic. Potrivit opiniei lui J.M. Keynes, investiţiile constituie actul economic fundamental care determină o creştere a venitului naţional. Investiţiile sînt, astfel, premisa reală a expansiunii economice.CLASIFICAREAInvestiţiile au o structură complexă şi pot fi clasificate după mai multe 1 criterii. Astfel, din punctul de vedere al formei de proprietate, investiţiile pot fi: a) private şi b) publice. După originea geografică a capitalului, pot fi: a) investiţii interne şi b) investiţii externe (sau străine).în lumea contemporană, investiţiile străine au luat o amploare fără precedent, devenind într-un fel principala forţă motrice a globalizării. în anii 1945-1985, volumul investiţiilor directe străine a crescut anual cu 7%, acestea fiind de două ori mai mari decît ritmurile de creştere a PIB-ului mondial. în anii 1998-2002 însă, volumul acestora a crescut, în fiecare an, în medie cu circa 17%, ritmurile de creştere a PIB-ului mondial rămînînd aceleaşi - de 3-4% anual.Din punctul de vedere al modului de formare şi folosire, investiţiile se împart în: a) investiţii de înlocuire şi b) investiţii nete sau de dezvoltare.Investiţiile de înlocuire sînt destinate refacerii şi reînnoirii capitalului fix consumat, adică a capitalului scos din funcţiune în urma uzurii fizice. Izvorul acestor investiţii este fondul de amortizare, cu alte cuvinte sumele de bani destinate înlocuirii echipamentului, clădirilor, utilajului uzat. Investiţiile nete, al căror izvor sînt economiile, sînt destina-te sporirii volumului de capital fix şi a stocurilor de capital circulant.In viaţa reală, investiţiile nu sînt egale cu economiile. Astfel, nu toate economiile sînt cheltuite în ţară, o parte din ele pleacă peste hotare, în acelaşi timp, de peste hotare pot veni sume importante de bani. în cazul Republicii Moldova, aceştia sînt banii transferaţi în ţară de către persoanele care lucrează peste hotare. Banii care vin în ţară sînt mai mulţi decît economiile făcute de moldovenii rămaşi acasă.Din punct de vedere teoretic, se presupune însă că într-o ţară oarecare economiile şi investiţiile coincid cantitativ, adică I = E (sau S). în acest fel, avem o nouă formulă a venitului naţional disponibil, care este: V= C + L.Investiţiile brute (sau totale) constituie suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete.Ele contribuie la formarea brută a capitalului : Ib = In + Iî unde: Ib - investiţiile brute; In - investiţiile nete; Iî - investiţiile de înlocuire. Investiţiile brute au ca scop creşterea dimensiunilor capitalului ca factor de producţie, precum şi înlocuirea sau modernizarea capitalului fix aflat în funcţiune sau consumat. Investiţiile brute se numesc astfel deoarece includ nu numai investiţiile noi, adică investiţiile nete, ci şi sumele de bani destinate amortizării capitalului.Clasificarea investiţiilor se poate face şi după alte criterii Astfel, după obiectul destinaţiei investiţiile pot fi:a) productive (aceste investiţii au ca obiectiv creşterea şi modernizarea utilajului şi a echipamentelor, în urma cărora are loc sporirea volumului global de producţie);

78

b) administrative, destinate îmbunătăţirii infrastructurii (drumuri comunicaţii, echipament şcolar şi medical etc); c) în locuinţe. Investiţiile nete pot fi:a) materiale (destinate echipamentului, clădirilor, mijloacelor de transport productiv etc);b) imateriale (sau incorporate), destinate efectuării cercetărilor ştiinţifice, procurării de brevete şi licenţe, instruirii muncitorilor, cheltuielilor de marketing şi publicitate etc.O formă specifică a investiţiilor imateriale sînt investiţiile în capitalul uman, destinate pregătirii cadrelor, sporirii gradului de cunoştinţe şi abilităţi ale populaţiei în prezent, cel mai popular manual de teorie economică din SUA este scris de profesorul Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie (2001), în colaborare cu profesorul Cari E. Walsh. în această lucrare, investiţiile sînt clasificate, adică grupate (după criteriul cheltuielilor), în trei categorii; a) investiţiile în fabrici şi echipamente; b) investiţiile în stocuri, formate prin depozitarea producţiei obţinute în scopul obţinerii unor vînzări mai mari în viitor sau prin depozitarea materiei prime, în cazul apariţiei unor situaţii extrem de favorabile; c) investiţiile rezidenţiale, care reprezintă achiziţiile de către menaje de noi locuinţe.Structura investiţiilor se modifică în funcţie de ramura economiei naţionale, dar mai ales de nivelul de dezvoltare al ţării respective. După cum menţionează autorii sus-citaţi18, „în vechea economie, investiţiile erau asociate cu imaginea construcţiei unei noi fabrici sau a unei clădiri de birouri sau cu achiziţia unei maşini de treierat ori a unei maşini pentru realizarea de imprimări metalice" Aşa a fost în trecut. în prezent, există o altă imagine a investiţiilor, mai cu seamă în ţările industrial dezvoltate, unde se vorbeşte tot mai mult de o nouă economie. Astăzi investiţiile se identifică cu alte imagini, cu alte schimbări. Aceasta transformare se datorează, în primul rînd, modificării structurii investiţiilor, în special creşterii: a) cheltuielilor pentru procurarea echipamentelor de prelucrare a informaţiilor; b) cheltuielilor care sporesc capacitatea firmei de a inova; c) cheltuielilor făcute pentru menţinerea reputaţiei firmei. Astfel, în SUA, ponderea echipamentelor de prelucrare a informaţiilor şi software în totalul investiţiilor a crescut de la 14% în 1980 pînă la circa 28% în 2000.Factorii care influenţează decizia de a investi

Factorul principal de care depinde mărimea investiţiilor sînt economiile. Economiile constituie rezultatul comportamentului colectiv al consumatorilor (menajelor), pe cînd investiţiile sînt determinate de comportamentul colectiv al întreprinzătorilor. Deşi aceste grupuri sociale urmăresc scopuri diferite, deşi decizia de a economisi este luată, în fond, de menaje, iar cea de a investi - de întreprinderi, la nivelul întregii ţări volumul investiţiilor, în linii mari, tinde să-1 egaleze pe cel al economiilor.

Decizia de a economisi influenţează asupra ratei dobînzii. La rîn-dul său, rata dobînzii este indicatorul pe baza căruia se iau nemijlocit hotărîrile de a investi (în acest caz, rata dobînzii este corelată cu rata profitului). Atunci cînd rata dobînzii este joasă, întreprinzătorii sînt încurajaţi să investească, şi invers, atunci cînd rata dobînzii este mai înaltă decît rata profitului, imboldul de a investi poate dispărea. Constatăm deci că între decizia de a investi şi rata dobînzii există o relaţie invers proporţională. Pe lîngă a) mărimea economiilor şi b) rata dobînzii decizia de a investi este influenţată şi de alţi factori. Aceştia sînt:c) Mărimea impozitelor. Atunci cînd povara fiscală este mare, scad posibilităţile de a economisi, deci şi de a investi.d) Previziunile şi aşteptările întreprinzătorilor. Atunci cînd întreprinzătorii sînt optimişti şi aşteaptă profituri înalte, investiţiile cresc. Din contra, anticipările pesimiste reduc investiţiile.

79

e) Ritmurile creşterii economice. în condiţiile în care economia se dezvoltă cu ritmuri înalte, creşte, de obicei, atît mărimea absolută, cît şi rata investiţiilor.f) Progresul tehnico-ştiinţific. Atunci cînd apar noi tehnologii si utilaje, mai productive, cresc posibilităţile obţinerii unor profituri mai înalte şi deci cresc şi investiţiile.dificările intervenite în cererea agregată vor afecta în special preţurile şi nu vor modifica deloc sau foarte puţin producţia.

Intrebarea 55.Cererea agregată şi determinanţii ei.Cererea agregată sau globală r-tă cantitatea totală de bunuri şi servicii finale care este

cerută într-un interval de timp în cadrul unei ec-ii.Cererea globală de regulă constituie suma cheltuielilor destinate procurării mărfurilor şi serviciilor produse de ec-ia naţională a unei cumpere la un nivel dat al preţurilor.Întrucît cererea agregată se determină prin mărimea cheltuielilor reale făcute pu procurarea bunurilor şi serviciilor,ea este formată din mai multe elemente componente.

Factorul principal care influenţează mărimea cererii agregate reale este nivelul general al preţurilor.Acest factor este atît un impact nemijlocit asupra deciziei de a consuma,cît şi indirect prin intermediul altor variabile ec-ce,în cazul dat numite efecte.Acestea sînt:

efectul ratei dobînzii-constă în faptul că odată cu creşterea preţurilor are loc o sporire a cererii de monedă în economie,ceea ce duce la creşterea ratei dobînzii.Ca urmare a ridicării ratei dobînzii,scade volumul investiţiilor,precum şi consumul bunurilor de folosinţă îndelungată,care în mare parte sînt procurate pe credit.Astfel,creşterea

80

preţurilor condiţionează creşterea ratei dobînzii,care la rîndul său conduce la scăderea cererii agregate prin reducerea cererii de investiţii şi a bunurilor de folosinţă îndelungată.

efectul de avere-constă în modificarea valorii reale a bogăţiei şi deci a consumului real sub influenţa modificării preţurilor.Astfel,atunci cînd creşte nivelul general al preţurilor,scade valoarea reală a activelor financiare ale populaţiei,deoarece cu aceeaşi sumă de bani se poate cumpăra o cantitaate mică de bunuri şi servicii.În consecinţă,are reducerea consumului şi deci şi a cererii agregate.

efectul exportului net-acesta este diferenţa pozitivă dintre export şi import.Mărimea exportului net depinde de raportul dintre preţurile naţionale şi preţurile de pe piaţa externă.Atunci cînd preţurile naţionale cresc,produsele externe devin mai ieftine în comparaţie cu cele confecţionate de către producătorii autohtoni.Această situaţie conduce la creşterea importurilor şi reducerea exporturilor.Astfel exportul net se reduce,ceea ce micşorează cererea globală.

Astfel ajungem la concluzia că între cererea agregată şi nivelul general al preţurilllor există o relaţie negativă,un raport invers proporţional.Acest raport se stabileşte prin intermediul unor asemenea mărimi variabile cum ar fi:efectul averii,efectul ratei dobînzii;efectul exportului net.

Intrebarea 56 Oferta agregată şi determinanţii eioferta globală sau agregată r-tă cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care firmele

intenţionează şi pot să o vîndă într-o anumită perioadă de timp,la un anumit nivel al preţurilor.Cantitatea de bunuri pe care firmele sînt dispuse să o ofere spre vînzare,adică oferta globală,depinde de mai mulţi factori şi anume:

nivelul mediu al preţurilor pe economie-în acest caz între mărimea ofertei globale şi nivelul general al preţurilor există o interdependenţă direct proporţională.Adică,odată cu ridicarea preţurilor,va creşte şi cantitatea de bunuri şi servicii oferită de firme.

Mărimea ofertei globale se poate modifica şi în funcţie de alţi factori decît preţul.Printre aceştia vom nominaliza,în primul rînd modificarea preţurilor factorilor de producţie,adică a muncii(salariile),a materiei prime,a echipamentului şi utilajului,a informaţiei.Astfel,o creştere a salariilor (o componentă importantă a costului de producţie)va conduce la o reducere a cantităţii de bunuri produse cu aceeaşi sumă de bani şi deci la o reducere a ofertei.Acelaşi lucru se va întîmpla cînd va creşte preţul la ceilalţi factori de producţie,în cazul RM,materia primă pu industrie şi resursele energetice,în principal importante.În ambele cazuri,cantitatea de bunuri produsă şi oferită spre comercializare de către întreprinderile moldoveneşti,va scădea.

Creşterea însemnată a preţurilor la factorii de producţie

Intrebarea 57. Modelul AD – AS de echilibrul macroeconomic.In economie, toate fenomenele se află într-o interdependenţă permanentă. Schimbarea

unui agregat macroeconomic modifică, într-o direcţie sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică, alte mărimi macroeconomice. La nivelul unui produs, în urma confruntării cererii cu oferta, se stabileşte preţul acestuia. Cum se stabileşte însă nivelul general al preţurilor în cadrul întregii economii? Care sînt condiţiile ca acest nivel să rămînă stabil o perioadă mai îndelungată? Cum se poate menţine un echilibru mobil între cererea globală şi oferta globală aşa încît nivelul general al preţurilor să rămînă neschimbat? La acestea, precum şi la alte

81

întrebări asemănătoare, găsim răspunsul analizînd modelul AD-AS, model care a devenit unul din instrumentele importante de elaborare a politicii economice.Modelul AD-AS este modelul echilibrului macroeconomic. Curba AD descrie relaţia dintre cererea agregată şi nivelul general al preţurilor, iar curba AS reprezintă raportul dintre Oferta agregată şi, de asemenea, nivelul general al preţurilor. Echilibrul macroeconomic se stabileşte în punctul în care curba AD se intersectează cu curba AS .Rezultă că echilibrul general se stabileşte în punctul în care se intersectează curba AD şi curba AS. Acest punct reprezintă acel volum al producţiei şi acel nivel al preţurilor spre care tinde economia.

58. Cauzele, tipurile, indicatorii şomajuluiŞomajul reprezintă nefolosirea, în forme şi grade diferite, a unei părţi a forţei de muncă active. El constituie o problemă centrală a societăţi contemporane. Pe lângă folosirea insuficientă a re-surselor umane, şomajul reflectă şi existenţa unor venituri joase ale populaţiei. Pierderile cauzate de şomaj sunt substanţiale atât în aspect economic, cât şi social. Practica mondială a demonstrat că utilizarea deplină (în proporţie de 100%) a potenţialului braţelor de muncă este imposibilă. Această stare este rezultatul influenţei unor factori obiectivi, cum ar fi necorespunderea posibilităţilor, voinţei, gusturilor şi aptitudinilor indivizilor cerinţelor economiei, creşterea numerică a populaţiei, raritatea resurselor, alegerea profesiei, progresul tehnic, schimbarea ocupaţiei, cauze familiale etc. Astfel, conform aprecierii ştiinţei, şomajul natural se estimează la 5-6% din numărul populaţiei apte de muncă.Piaţa muncii, ca şi oricare altă piaţă, va tinde spre un echilibru al salariului (preţului), la care cererea agregată pentru fiecare categorie de muncă va coincide cu oferta ei. Numai atunci se va stabili echilibrul general, care nu va da naştere la tendinţe de creştere sau descreştere a dimensiunilor salariilor. Oscilaţiile cererii de muncă şi ale ofertei de muncă vor permite, în aspectele cele mai generale, să se răspundă la întrebarea de ce salariile sunt mari sau mici.Echilibrul pe piaţa muncii, conform concepţiei concurenţei perfecte, indică asupra imposibilităţii unui şomaj cât-decât îndelungat, iar oscilaţiile raportului cerere-ofertă a muncii vor reflecta în mod direct disensiunule salariilor. Factorii care generează dezechilibrul cererii-ofertei sunt consideraţi numai cei de natură economică. În realitate există concurenţa imperfectă, ceea ce se manifestă în prezenţa unui şomaj cronic. Aceasta se explică prin faptul că pe piaţa muncii influenţează factorii din afara concurenţei, care deplasează echilibrul de la punctul clasic al acestuia. Dar aceste devieri ale echilibrului pe piaţa muncii pot fi reglate eficient de către stat prin mecanisme macroeconomice. Piaţa muncii este “responsabilă” doar de “greşelile” (dezechilibrele) provocate de ea însăşi.

De rând cu tendinţele de creştere a flexibilităţii pieţei muncii, creşte şi riscul sporului şomajului, se măreşte instabilitatea în echilibrul cerere-ofertă de braţe de muncă. Piaţa muncii nu poate fi supusă reglării prin factori economici. Omul, fiind o resursă economică, este şi un individ social – purtător al motivaţiei activităţii economice. Astfel, piaţa muncii are următoarele particularităţi caracteristice:- păstrarea libertăţii de alegere a ocupaţiei, de schimbare a acestei ocupaţii, existenţa posibilităţilor de activitate în afara procesului economic;- echilibrul “cerere-ofertă” tinde spre o prevalare crescândă a ofertei faţă de cererea relativă a muncii;- preţul muncii tinde a fi mai jos de cel mediu normal ş. a.

82

Se cere a fi găsit un asemenea mecanism de funcţionare a pieţei muncii, care ar permite îmbinarea optimală a eficienţei economice cu progresul general al societăţii umane.Cauzele stării de şomer pot fi benevole sau forţate. Şomaj benevol apare în virtutea faptului că lucrătorii nu doresc să muncească din cauza salariului mic propus, preferă să nu se împace cu condiţiile de muncă inacceptabile, din motive familiale sau alte considerente personale. Şomaj forţat este în cazul în care lipseşte un loc de muncă, deşi persoana poate şi doreşte să muncească. Este destul de dificil a depista motivele adevărate ale neangajării în câmpul muncii, deoarece oamenii nu sunt dispuşi psihologic să recunoască motivele adevărate ale stării sale şi caută argumente în afara voinţei proprii.

În RM, m ales în perioada de tranziţie, problema şomajului este foarte acută. Sute de mii de oameni pleacă peste hotare în căutare de lucru. Deşi în legislaţie sunt prevăzute măsuri de protecţie socială în caz de şomaj, perspectiva nu este prea optimistă. Plasându-se pe al şaptelea loc în Europa după densitatea populaţiei, Republica Moldova se va confrunta cu o creştere masivă a şomajului în urma retehnologizării complexului agroalimentar. Un fermier american se isprăveşte cu prelucrarea unei suprafeţe de 800-1000 hectare. În Republica Moldova, unde în medie unui sat de 1000-1500 lucrători îi revine o moşie de 2000-3000 hectare, după introducerea tehnologiilor moderne, în agricultură vor fi antrenaţi 5-10 familii, restul completând armata şomerilor. În orice caz, problema şomajului trebuie să persiste permanent în atenţia politicienilor.Nivelul şomajului poate fi evaluat în indici absoluţi, reprezentând numărul şomerilor (neangajaţilor) în totalul braţelor de muncă ale ţării. Problema aprecierii nivelului şomajului este dificilă din cauza că legea prevede acordarea statutului de şomer pe un anumit termen (un an, şase luni). Nivelul real al şomajului este mult mai mare decât datele oficiale statistice.

În diferite ţări nivelul natural al şomajului nu este acelaşi. În SUA, în anii 60, el era estimat la 4%, în anii 80 se aprecia la 6-7%, iar prin anii 90 se numea cifra de 8-9%. Diferă şi structura şomajului, statistica aprecierilor acestuia, modalităţile înregistrării şomerilor şi durata ei. Multe ţări se confruntă cu migraţiunea ilegală, fenomen ce creează tensiuni sociale, când populaţia autohtonă nu se poate plasa în câmpul muncii din cauza migranţilor mai “ieftini”.Dacă luăm în considerare că produsul naţional al Republicii Moldova a scăzut din 1990 până în 1999 cu aproximativ 70%, poate fi estimat nivelul general al şomajului către începutul anului 2000 conform următoarelor calcule: pierderile PN = 70% : 2,5%=28%, adăugând 7% de şomaj natural, obţinem cifra de 35%; din totalul de 4 317 000 de locuitori 52% sunt apţi de muncă, ceea ce constituie cifra de 2 24 500 de oameni. La un şomaj de 35% - 685750 de oameni, în diferite variante, nu au fost antrenaţi în câmpul muncii. Anume la acest nivel se estima în mass-media problema utilizării forţei de muncă în Republica Moldova către finele anului 1999 – începutul anului 2000. Oficial înregistraţi erau însă numai 10419 şomeri.

Intrebarea 59: Costurile şomajului. Legea lui A. Ouken.Desfasurarea procesului de reforma a condus in Republica Moldova la manifestarea unor

puternice tensiuni pe piata muncii, ca urmare fiind aparitia somajului.Somajul este un factor negativ. El impune conturi economice si neeconomice.La costurile economice se refera:

costul social, consta in faptul ca in cea mai mare masura, anume somajul alimenteaza asemena fenomene ca crimele, furturile, actele de vandalism, narcomania etc. Somajul este este un factor de instabilitate sociala si politica, capabil sa indrepte societatea pe

83

calea cea gresita. Datorita efectului psihologic pe care il poate provoca asupra indivizilor si datorita problemelor sociale pe care le paote genera, apare costul social al somajului.

costul financiar, se compune din suma indemnizatiilor pentru somaj achitate de autoritatile publice si din cheltuielele pentru intretinerea oficiilor de plasare a fortei de munca. Indemnizatiile au ca scop nu numai asigurarea somerilor cu mijloace de subzistenta, dar si scopul de crestere a conditiilor necesare pentru recalificarea somerilor, pentru ridicare nivelului lor de instruire si reintegrarea acestora in cimpul de munca cu un potential profesional si intelectual mai mare.

costul economic, acest cost se determina ca diferenta dintre Venitul National potential si cel real. Este evident ca in cazul somajului, nivelul productiei este mai scazut decit in cazul ocuparii depline. Costul dat se determina de pierderile productiei ca urmare a subutilizarii fortei de munca.

Din conturile neeconomice face parte costul individual, care consta in faptul ca peroana aflata in situatie de somaj isi reduce esential veniturile si este supus unei stari de depresie si stresuri puternice.

Legea lui Ouken „fiecare sporire a nivelului somajului ciclic cu 1% peste rata naturala a somajului, este insotita de o reducere a PNB cu 2,5-3% fata de nivelul productiei potentiale.” Formula de calcul fiind (Y-y)/y = -λ*(U-Un)Y= PIB realy=PIB potentialU=rata reala a somajuluiUn=rata naturala a somajuliλ=coeficientul sensibilitatii PIB fata de modificarea somajului ciclic (coeficientul lui Ouken)Politici anti-şomaj.

Obiectivul principal al politicilor antişomaj este acela de a proteja veniturile obţinute de gospodării de fluctuaţiile inacceptabil de mari determinate de trecerea în şomaj a unuia sau mai multor membrii din cadrul unei gospodării. Politicile antişomaj pot fi împărţite în două mari categorii :

- politici pasive;- politici active.

Politicile pasive sunt acele politici prin care statul susţine direct nivelul de trai al indivizilor ale căror şanse de angajare în muncă au scăzut considerabil prin plata directă a şomerilor.

Politicile pasive cresc, însă, cheltuielile statului, deci deficitul bugetar şi datoria publică, fapt ce constituie o sursă inflaţionistă destul de puternică, având în vedere că deficitul bugetar se acoperă sporind, de regulă, oferta de bani, măsură cu efect inflaţionist direct.

Principala deficienţă a politicilor pasive constă în aceea că ele sunt adoptate după ce o persoană a devenit şomer. Adepţii unor astfel de politici motivează necesitatea acordării ajutoarelor de şomaj prin două argumente. Primul ar fi acela al acoperirii costurilor sociale ale şomajului pentru care, până la urmă, şomerii nu sunt vinovaţi. Al doilea este legat: de evitarea

84

distorsiunilor pe care le-ar introduce pe piaţa forţei de muncă intervenţia directă a statului.Cu toate acestea, tot mai puţine ţări, mai ales dintre cele mai puţin bogate, sunt dispuse

sa acorde uşor ajutoare de şomaj. Ajutoarele de şomaj pot fi făcute mai puţin atractive prin micşorarea valorii lor, prin reducerea duratei lor sau prin ambele măsuri. Cu toate acestea, nu s-a pus încă problema renunţării complete la astfel de politici.

Politicile active în domeniul pieţei muncii sunt acele politici prin care se intervine direct pe această piaţă cu scopul declarat de a reduce rata şomajului, astfel încât ea să se stabilizeze în jurui ratei de echilibru a şomajului. Aceste politici active sunt de trei tipuri principale:

a) Eforturi pentru a înlesni intrarea în contact a ofertanţilor şi doritorilor de locuri de muncă prin plasare, consultanţă şi orientare profesională, cursuri de pregătire şi consultanţă intensivă pentru cei dezavantajaţi, asistentă pentru a înlesni mobilitatea geografică ş.a.

b) Programe de recalificare a şomerilor: Programe de pregătire a şomerilor adulţi în noi meserii sau programe orientate către cei ameninţaţi cu pierderea locurilor de muncă;

c) Crearea de locuri de muncă: crearea directă de locuri de muncă în sectorul productiv prin acordarea de subvenţii pentru păstrarea anumitor muncitori sau angajarea de şomeri cu stagiu îndelungat; alocaţii pentru întreprinderile care angajează tineri; crearea de locuri de muncă temporare în sectorul public ş.a.

Politicile active pot ajuta şomerii prin recalificare, creşterea mobilităţii ş.a. să se întoarcă în rândurile forţei de muncă ocupate, dar pot stopa şi abuzurile, cum ar fi solicitarea de ajutoare de şomaj de către cei care nu caută asiduu locuri de muncă.

Astfel, prin plata condiţionată a ajutoarelor de şomaj se pot promova mai uşor politicile active, de exemplu prin solicitarea unor dovezi de participare fără normă întreagă la o activitate sau includerea într-o schemă de recalificare.

De regulă, prin politicile antişomaj, se încearcă să se stabilizeze nu rata şomajului, lucru extrem de dificil, ci rata ieşirii din şomaj şi durata medie aşteptată a rămânerii în şomaj.

Ambele mărimi sunt influenţate de ceea ce se numeşte starea de dependenţă a şomerilor, care este interacţiunea reciprocă dintre scăderea moralului muncitorilor, care au cunoscut şomajul pe termen lung şi comportamentul economic faţă de aceştia.

Şomajul în Republica Moldova este în creştere şi diminuarea lui, în perspectivă, depinde de stabilizarea economiei şi începutul progresului economic. Programele sociale de stat (ajutor nevoiaşilor, indemnizaţii de şomaj, diferite plăţi sociale şi înlesniri, plata pensiilor ş. a.) contribuie la o anumită ocrotire a populaţiei în perioada de tranziţie. Ca rezultat apare un element specific al preţului muncii, care nu este legat direct de piaţa muncii. Însă posibilităţile formării programelor sociale depind de impozitele incasate din profitul obţinut în activitatea de producţie. Ciclul vicios al sărăciei este demonstrat în schema 9.4, p. 161. Numai constituirea unei economii de piaţă eficientă poate asigura ieşirea din acest cerc.

Intrebarea 60.Piaţa monetară şi piaţa financiară.Piaţa financiară reprezintă totalitatea de raporturi şi relaţii de afaceri financiar-monetare, privite sub aspectul corelaţiei cu agenţii economici prin care ele se manifestă, precum şi normele şi in-stituţiile ce le dirijează. Această piaţă include piaţa monetară şi piaţa capitalurilor.Piaţa financiară reprezintă totalitatea de raporturi şi relaţii de afaceri financiar-monetare, privite sub aspectul corelaţiei cu agenţii economici prin care ele se manifestă, precum şi normele şi in-stituţiile ce le dirijează. Această piaţă include piaţa monetară şi piaţa capitalurilor.

85

Piaţa monetară are ca obiect de afaceri vânzarea-cumpărarea devizelor de plată (bancnote, cecuri, monedă, cambii, cartele de trafic, transfere telegrafice şi poştale, titluri de plată sau de credit etc.). Aici se formează cererea şi oferta de aceste devize. Operaţiunile de vânzare-cumpărare de valută şi devize, schimbul valutar se efectuează de către bănci sau prin burse specializate, case de schimb. Funcţionarea pieţei monetare se cere a fi oficializată şi reglată de departamente speciale şi după cursuri oficializate. În caz contrar, se va declanşa o piaţă paralelă neoficială, unde cursurile diferă în mod speculativ, se practică excrocherii şi diverse înşelăciuni.Baza pieţei monetare o constituie convertibilitatea – posibilitatea schimbului unei monede naţionale în alta şi trecerea devizelor în numerar. Gradul convertibilităţii depinde, în fond, de legislaţie şi politica monetară adoptată în ţară. Astfel, pot fi: valute convertibile, liber convertibile, parţial convertibile. Dacă există interzicerea schimburilor valutare, valuta ţării se consideră neconvertibilă. Valutele sunt parţial convertibile în cazul permiterii schimbului, însă cu anumite restricţii în anumite operaţiuni. Valutele sunt convertibile atunci când nu există defel restricţii legislative. Mecanismul prin care funcţionează piaţa monetară este cursul de schimb valutar.Cursul de schimb se determină atât de paritatea etaloanelor monetare naţionale (valoarea proprie a monedei în aur, sau în DST, sau în altă valoare luată ca bază), cât şi de indicele preţurilor mărfurilor în ţară. În dependenţă de politica monetară promovată, cursul de schimb poate fi: fixat (fixing), efectiv (parţial liber, parţial fixat), liber efectiv (flexibil).

Piaţa capitalurilor reprezintă afaceri de mobilizare a resurselor financiare pe termen mediu şi lung. Pe piaţa capitalurilor se comercializează acţiuni, obligaţiuni, tranşe de credit şi alte titluri de valoare. Prin această piaţă se comercializează torente investiţionale atât în ţară, cât şi între ţări, mai ales în formă de împrumuturi bancare sau investiţii directe de capital. Nu are importanţă principială, dacă creditul investiţional este oferit în formă de resurse monetare sau în formă de construcţii capitale directe din partea ofertantului de credit. În primul caz, debitorul de sine stătător aplică tranşa de credit pentru a-şi rezolva problema investiţională. În al doilea caz, creditorul realizează proiectul investiţional, iar val lui va constitui suma creditului pentru rambursarea respectivă.În practică între piaţa monetară şi cea a capitalurilor nu există o diferenţă reliefată, deoarece are loc o permanentă transferare a resurselor între ele. Piaţa monetară diferă de piaţa capitalurilor prin: componenţa instituţiilor de creditori şi debitori, instrumentele afacerilor, caracterul de reglare, nivelul dobânzilor, termenii afacerilor de credit.

Intrebarea 61: Cererea de monedă şi caracteristicele ei. Teorii ale cereri de bani.Cererea de moneda vine din partea acelor agenti economici care se afla in situatia de a

cheltui mai mult decit resursele proprii. Cererea de moneda depinde de mai muli factori, cei mai importanti dintre ei fiind urmatorii:

a) Nivelul preturilor, cu cit preturile sunt mai inalte, cu atit mai multi bani sunt necesari in circulatie

86

b) Volumul real al productiei, pe masura cresterii volumui productiei cresc si veniturile reale, ceea ce presupune si cresterea cererii de bani

c) Viteza de circulatie a banilor, toti factorii care influenteaza viteza de circulatie a banilor influenteaza si cererea de bani

d) Rata dobinziiAstfel, cererea de bani va fi cu atit mai mare, cu cit va fi mai mare venitul national nominal, cu atit vor mai inalte preturile, cu cit mai multe tranzactii vor fi efectuate si cu cit vor fi mai mici viteza de rotatie a banilor si rata dobinzii.

J.Keyns divizeaza cererea de bani in 2 categorii: cererea de bani prentru tranzactiile comerciale, cererea de bani pentru afaceri.

Factorul principal care determina cererea de moneda lichida pentru tranzactiile comerciale este marimea veniturilor. In cel deal 2 caz, volumul cererii de bani depinde de rata dobinzii. Intre rata dobinzii si cererea de bani exista e relatie invers proportionala, astfel cu cit este mai mare rata dobinzii cu atit va fi mai mica cererea de bani

TEORIA CANTITATIVĂ A BANILOR Această prezentare îşi propune să înfăţişeze modul în care cererea de bani s-a regăsit în teoriile monetare dezvoltate şi aplicate începând cu prima parte a secolului XX. Vor fi discutate teoriile lansate de Irving Fischer, Alfred Marshall şi A.C. Pigou, apoi doctrina Keynesistă asupra cererii de bani şi teoria (modernă) cantitativă a banilor rafinată de Milton Friedman. În fine, vor fi prezentate câteva elemente definitorii ale teoriilor monetare contemporane, cu accent pe teoria aşteptărilor raţionale. O atenţie deosebită va fi acordată rolului ratei dobânzii în influenţarea cererii de baniFormulată de economiştii clasici în ultima parte a secolului 19 şi începutul secolului 20, teoria cantitativă a banilor reprezintă o teorie a modului în care ia naştere venitul agregat (ca valoare nominală), arătând, totodată, cantitatea de bani necesară pentru un anumit nivel al venitului agregat. Trăsătura cea mai importantă a acestei teorii este aceea că nu acordă ratelor dobânzii nici un rol în influenţarea cererii de bani.

Intrebarea 62 Oferta de monedă. Multiplicatorul monetar.OFERTA DE MONEDĂ-r-tă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia ag.ec-ci de sistemul

bancar al unei ţări.Principalii ofertanţi de monedă sunt:BNM,Trezoreria şi băncile comerciale.BNM emite,adică tipăreşte,banii ceruţi de piaţă.Băncile Comerciale creează însă ceam mai mare parte a masei monetare prin tipărirea monedei scripturale.Astfel în economiile

87

contemporane,oferta de monedă vine nu atît din partea BN,care emite bani,ci mai ales din partea băăncilor comerciale,în urma activităţii specifice a acestora de a crea moneda scripturală.Oferta de bani pe piaţa monetară poate creşte sau se poate reduce.Există factori care contribuie la reducerea ofertei de bani.Aceştia sint:

- Sporirea cantităţii de bunuri şi servicii destinate vînzării.- Reducerea vitezei de circulaţie a banilor,cînd o unitate monetară intermediază un

nr.mai mic de tranzacţii.- Creşterea deficitului bugetar,care,de regulă este acoperit de banii împrumutaţi de la

sistemul bancar.- Retragerea din circulaţie şi păstrarea la ciorap a unei cantităţi de bani de către

menaje.Pu asigurarea stabilităţii ec-ce,statul,prin intermediul Băncii Centrale,controlează în permanenţă oferta de monedă,pu ca aceasta să nu depăşească necesităţile reale ale ec-ei.

- Mărimea ratei dobînzii.Între oferta de monedă şi rata dobînzii există o relaţie pozitivă:odată cu creşterea ratei dobînzii,creşte şi oferta de bani,iar atunci cînd rata dobînzii se reduce,scade şi oferta de monedă.Această relaţie poate fi r-tă grafic prin curba ofertei de monedă,odată cu creşterea ratei dobînzii de la d1 pînă la d2,oferta de monedă va spori de la m1 la m2.

Multiplicatorul a fost descoperit de economistul englez R.Kahn în anul 1931.Kahn a analizat teoria multiplicatorului ocupării forţei de muncă.În 1936,J.Keyenes descoperă multiplicatorul investiţiilor.În acest caz,efectul multiplicatorului investiţiilor constă în faptul că o creştere a investiţiilor generează o creştere mai mare a venitului naţional.Principiul multiplicării constituie unul din elementele fundamentale ale teoriei ec-ce contemporane,fără de care este greu de înţeles caracterul interdependenţei dintre venit,consum,investiţii şi dintre alte mărimi macroec-ce.Este evident că o creştere a investiţiilor va duce la sporirea producţiei,precum şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.Dar în ce proporţie?Efectul multiplicatorului este un proces potrivit căruia o variaţie a unei mărimi ec-ce(investiţiile,eforturile,baza monetară etc)produce,în decursul unei anumite perioade,o variaţie amplificată (mai mare) a altei mărimi(venitul,creditul etc).Efectul multiplicatorului este notat cu un simbol,care este litera K.În teoria şi practica ec-că sunt cunoscute mai multe situaţii cu efecte multiplicatoare.există multiplictorul investiţiilor,exporturilor,monetar,fiscal etc.Se calculează ca raport dintre creşterea venitului (deltaY)şi creşterea investiţiilor(delta I),adică K=delta Y/delta I.

Intrebarea63: Echilibrul pieţei monetare.Echilibrul pietei monetare se stabileste in urma confruntarii dintre cererea si oferta de moneda. Intrucit cererea si ofertade moneda sunt influentati de o multime de factori, echilibrul pietei monetare este foarte dinamic si se modifica foarte usor. Echilibrul dintre cerere si oferta de

88

moneda se stabileste in punctul unde rata dobinzii este aceeasi atit pentru cerere, cit si pentru oferta de bani.

 Functionarea pietei monetare implica existenta unor raporturi de proportionalitate intre masa monetara (oferta de moneda) existenta in economie si cererea de moneda pe piata.Conditia realizarii echilibrului pietei monetare            Echilibrul monetar de regula, este conceput, ca o stare a economiei, caracterizata prin existenta unui raport de concordanta intre masa banilor in circulatie si sumele de bani reclamate de efectuarea normala a operatiunilor economice care se realizeaza prin intermediul monedei.            In procesul de realizare a echilibrului monetar sunt implicate o serie de variante si legaturi cauzale intre ele, care reflecta influentele reciproce 717d33h ale  modificarii cererii si ofertei de moneda, pe de o parte, si celelalte marimi economice, pe de alta parte.            Echilibru pe piata monetara implica egalitatea intre ofertele de bani si cererea de bani. Se presupune ca nivelul preturilor este dat, fiind p 0 , si nivelul venitului real este dat, adica  Y = Y0 . In conditiile in care nivelul preturilor si nivelul venitului real sunt date, cererea de bani depinde de rata dobanzii, iar echilibrul pietei monetare indica dobanda de echilibru si cantitatea de bani, pentru p 0 si Y0 .            Conditia de echilibru pe piata monetara este ca oferta reala de bani M / p sa fie egala cu cererea de bani:

(8.40)

            Inlocuind pe M cu expresia ofertei de moneda si notand p = p 0 si Y = Y0 vom obtine:

(8.41)

            Din ecuatia (8.41) se observa ca, in conditiile in care nivelul preturilor si al venitului sunt date, cererea de bani depinde numai de rata dobanzii. Ecuatia (8.41) exprima echilibrul pietei monetare, in functie de rata dobanzii si de celelalte variabilele ce influenteaza cererea si oferta de bani.            Echilibrul pietei monetare poate fi redat grafic prin fig. 8.5.

Fig. 8.5. Echilibrul pietei monetare.            In fig. 8.5  functia cererii de bani este reprezentata prin curba descrescatoare L (pentru un nivel dat al venitului real), iar curba crescatoare M reprezinta functia ofertei reale de bani, in conditiile cand i s , r R , s 1 ,q si p 0 sunt date pentru o anumita baza monetara`H . Curba ofertei este crescatoare, deoarece, in conditiile unui stoc dat de moneda forte, bancile prefera sa pastreze mai putine rezerve, pe masura ce dobanzile cresc. Astfel ca, la dobanzi mai mari,

89

ponderea rezervelor scade, iar valoarea multiplicatorului se majoreaza. Rata de echilibru a dobanzii i 0 , precum si masa monetara de echilibru, M 0 / p , sunt atinse in punctul Eq .            Daca baza monetara creste printr-o achizitie pe open market cu o valoare D H , curba M se va deplasa la dreapta, la M’, facand ca masa monetara sa sporeasca la M’/ p reducand rata dobanzii de i 0 la i ’. Deoarece dobanzile scad, valoarea multiplicatorului scade, ca rezultat al cresterii lui H . Dar, desi scade dobanda, masa monetara creste indiscutabil. Noul echilibru al pietei monetare este in Eq’.            Echilibrul pietei monetare este afectat si de modificarea ratei scontului. Atunci cand rata scontului creste, bancile au tendinta de a pastra rezerve mai mari, deoarece este mai costisitoare lipsa de rezerve, decat pastrarea lor. In acest mod se evita costurile ridicate ale imprumutului.            Ca urmare a majorarii ratei scontului, pentru orice nivel al dobanzilor de pe piata i , multiplicatorul scade, iar curba ofertei M se deplaseaza la M”. Echilibrul pe piata monetara se restabileste in Eq”, ceea ce inseamna ca dobanda de pe piata creste la i ”, iar cantitatea de bani reali scade la M” / p . Rezulta ca majorarea ratei scontului reprezinta o politica monetara contractionista.

90

Intrebarea64: Creditul şi Sistemul bancar.Creditul a aparut inca in Antichitate, dar sa impus ca una din cele mai importante

componente ale vieti economice odata cu trecerea la capitalism, adica in sec.XIV-XV.Creditul este o relatie de acordare a banilor cu imprumutul, in conditia de rambusare a

acestora si ale platii serviciului acordat.Subiectii operatiunii de credit sunt debitorii si creditorii. Creditorii sunt persoanele care

ofera ca imprumut banii, iar debitorul este persoana care beneficiaza de credit, si care urmeaza sal achite la un termen stabilit in viitor cu achitarea dobinzii aferente. Asfel, cele 2 principii de baza a opreatiunii de credit sunt: rambursarea resurselor imprumutate, plata pentru serviciul acordat (dobinda).

Prin intermediul creditului, mijloacele materiale si banesti disponibile ale populatiei, intreprinderilor si statului sunt adunate, concentrate si utilizate pentru dezvoltarea domeniilor care aduc mai mari profituri.

In economia contemporana, creditul indeplineste urmatoarele functii: functia de distribuire a resurselor economice, consta in mobilizarea resurselor banesti

disponibile la un moment dat in econimie si redistribuirea sub forma de credit spre anumite ramuri ale econimiei si sectoare care au nevoie de fondurile date.

functia de concentrare a capitalului, deoarece imprumuturile marunte devind capitaluri importante

functia de reglementare a vietii economice, de dirictionare a disponibilitatilor libere catre domeniile pe care statul le considera prioritare.

Functia de emisiune monetara, se presupune ca odata cu cresterea numarul de credire in economie, va creste si masa monetara in circulatieClasificarea creditelor:

din punct de vedere al obiectului imprumutat1. credit comercial, aparut inca in Italia in sec.XII-XII, este un credit acordat de o

intreprindere, de obicei de un industrias unui comerciant, sub forma unor produse sau servicii cu efectuarea plati la o data ulterioara. Instrumentul creditului este polita (sau cambia), adica un titlu de credit prin care imprumutantul se obliga in scris, sa restituie la o data oarecare costul produsului oferit sau serviciului, cu sau fara remunerare.

Obiectivul creditului comerciale este de a accelera obtinerea profitului, acest tip de credit este limitat atit dupa marime, cit si dupa raspindire, cu toate ca mai exista si astazi, creditul comercial a fost inlocuit cu cel bancar.

2. credit bancar, este deja un imprumut acordat de catre o institutie specializata (banca) unei intreprinderi sau populatiei, numai in bani si pe un termen mult mai mare, in marimea solicitata de debitor capabil sa-l ramburseze.

3. Credit de consum, este acordat de intreprinderile comerciale in principal manejele, p/u procurarea cu plata in rate a bunurilor de folosinta indelungata. Solicitantul prezinta documente ce atesta capacitatea lui de plata si achita o parte din bunul procurat, apoi lunar achita o suma anumita din acest pret.

4. Creditul obligatar, este forma de credit in care in calitate de creditor apara persoanele fizice sau juridice, iar in calitate de debitori apar institutii statale care emit obligatiuni.

5. Credit ipotecar, este un credit garantat cu proprietati imobiliare (cladiri si terenuri).

91

Din punct de vedere al termenului de acordare: la vedere; la termen (scurt, mediu si lung)

Din punct de vedere al ariei geografice: intern si extern Din punct de vedere al scopului: ipotecare, investitionale, de consum, bancare, de

export, agricole etc Din punct de vedere al unitatii monetare: in MDL si in valuta straina Din punct de vedere al ratei dobinzii: ca rata fixa si flotanta Din punct de vedere al modalitatii de acordare: intr-o singura transa si linii creditare Din punct de vedere al debitorului: p/u persoane fizice, juridice, banci, stat Din punct de vedere al rambursarii: in rate egale sau integral

Sistemul bancar reprezinta ansamblul institutiilor autorizate sa efectueze operatiuni bancare pe teritoriul unei tari. Aceste institutii sunt entitati economice specializate pe comertu1 cu bani, precum si pe furnizarea de produse si servicii bancare, avand drept scop al activitatii desfasurate obtinerea de profit. Sistemul bancar este format din 2 compenente:

Cadrul institutional=totalitatea institutiilor care formeaza sistemul bancar Cadrul juridic=totalitatea actelor normative care reglementeaza activitatea

institutilor bancareBanca este o institutie de credit abilitata cu dreptul de a atrage mijloace temporar libere

ale peroanelor fizice si juridice, acordarea de credite, efectuarea operatiunilor valutare si cu hirtii de valoare, precum si prestarea altor servicii bancare.

Sistemul bancar contemporant este binivelar compus din: Banca Centrala, care are urmatoarele functii:

a) De emisiune, care consta in „fabricarea” si punerea in circulatie a bancnotelor si monedei divizionare. Prin functia data are loc reglementarea cantitatii de bani necesare pentru functionare normala a economiei, influentind in mod nemijlocit dinamica ratei dobinzii

b) De supraveghere si controla sistemului bancar, prin care se stabilesc regulile principale de activitate a institutiilor financiare prin setul de acte normatice si regulamente elaborate de Banca Centrala

c) Acumulare si pastrare a fondurilor de rezerva obligatorii ale bancilor comerciale, fiecare banca este obligata sa creeze o rezerva proportionala cu marimea depozitelor sale, fond care se pastreala pe un cont la Banca Centrala.

d) Functia de acordare a creditelor si de pastrare a banilor guvernului.e) Agent fiscal al statuluif) Elaborarea si urmarirea implimentarii politicii monetar-creditareg) Functia de prevenire a falimentarii bancilor comerciale

Bancile comerciale si institutiile nonbacare (casele de economii si compensatii, fondurile de investitii, cooperativele de credit), cu urmatoarele functii:

a) Acceptarea de depoziteb) Acordare de creditec) Efectuarea operatiunilor cu hirtii de valoared) Efectuarea operatiunilor valutaree) Efectuarea diferitor plati si decontari etc.Scopul activitatii bancare este obtinearea profitului. Judecind dupa salariile din sistemul bancar, activitatea bancara este destul de rentabila.

92

Intrebarea 65: Politica monetar-creditară: scopuri şi instrumente.Politica monetar-creditara cuprinde totalitatea masurilor intreprinse in sferile monetare

si de creditare, si indreaptare spre reglarea dezvoltarii economice si spre echilibrul balantei de plati.Politica monetar-creditara este unul din principalele metode de implimentare a puterii de stat in derularea proceselor de reproducere a marfurilor si serviciilor. Aceata se elaboreaza de catre Banca Nationala a Moldovei, in comun acord cu Gurvernul si principalele ministere de profil. Ea se elaboreaza de legislativ, de regula pe o perioadade 1 an de zile. In scopul realizarii obiectivelor politicii, BNM influenteaza asupra starii pietii de capitaluri si asupra rotatiei monetare.Influentind asupra volumului de creditare a Bcomericale si asupra volumului masei monetare, BNM influenteaza asupra procesului de investitii de capital, asupra nivelului pretului si asupra altor factori care influenteaza economia natioanala.

Exstia 2 tipuri de politici: De restrictie, care este indreptata spre limitarea investitiilor si incetinirea ritmului de

crestere a volumului de masa monetara. Aceasta se aplica in cazul in care conjuctura economica se dezvolta rapid se face cu scopul de a nu a produce criza de supraproductie.

De expansiune, care se indreapra spre stimularea operatiunilor de creditare si spre marirea volumului masei monetare. Ea se realizeaza in conditiile in care se micsoreaza volumul productiei monetare al marfurilor si serviciilor si creste somajul.

Politica monetar-creditara urmareste 4 scopuri bine definite: Asigurarea angajatilor , care este scopul principal al oricarei economii, orice tara

doreste sa evite somajul puterinc si mizeria care o produce in rindul oamenilor precum si pierdere esentiala de productia pe care o poate realiza.

Stabilitatea preturilor , al doilea scop este stabilitatea preturilor, care pare evidenta, dar este departe de acest lucru. Efectele corozive ale inflatiei ne-au coplesit pe toti. Una dintre responsabilitatile majore ale unui guvern democratic este sa mentina conditiile in care cetatenii sa dispuna de dreptul de a decide asupra propriului lor destin. In timpul inflatiei, indivizii sunt tot mai frustrati pe masura ce valoarea preturilor creste in fiecare saptamana sau salariul lunar se lichideaza, datorita unui proces care se afla in afara controlului lor.

Rata adecvata a schimbului valutar, Atit timp cit toate tranzactiile valutare intermediaza alte tranzactii economice, se pune intrebarea cum se poate determina rata de schimb si de ce cursul valutar variaza atit de mult in cursul anului sau chiar in citeva luni? Un raspuns posibil ar fi ca rata de schimb reprezinta pretul banilor nationali care se modifica pina la nivelul la care pretul marfurilor similare din alte tari este mai mult sau nu difera prea mult de suma cheltuielilor aferente tranzactiilor si transportului .

Rata inalta a cresterii economice, Obiectivele politicii monetar-creditare se realizeaza cu ajutorul urmatoarelor intrumente:

Rata de baza (refinantare) – BNM stabileste 2 tipuri de rate: rata dobinzii pe termen lung si scurt (creditelele overnight, facilitatile de lombard, operatiunile REPO)Rezervele minime obligatorii – orice banca este obligata sa detina la BNM rezerva obligatorii, care se formeaza de la totalul depozite atrase si servesc pentru mentinerea lichiditarii bancii.Operatiunile pe piata deschisa OPENMARKET – BNM poate efectua 4 tipuri de operatiuni pe piata deschisa: de vinzare si cumparare a Valorilor Mobiliare, operatiuni REPO de

93

cumparare si vinzare

Intrebarea 66: Conceptul şi indicatorii inflaţiei.Conceptul de inflatie s-a modificat mult pe parcursul secolelor. Initial, inflatia era

considerat ca un fenomen strict monetar, generata de cresterea peste o anumita perioada a cantitatii de bani aflate in circulatie. In ultimul timp insa, inflatia este definita ca unul din principalele dezechilibre macroeconomice, cauzata de o multime de factori de natura diferita. Desi are la originea sa mai multe cauze, inflatia exprima situatia cind se incalca echilibrul dintre cererea si oferta agregata.

Inflatia este un proces de crestere continua a nivelului mediu al preturilor si de diminuare a puterii de cumparare a monedei. Cind vorbim de inflantie se are in vedere nu oricare crestere a preturilor, ci doar o crestere a nivelului mediu al tuturor preturilor.

La noi in tara, de exemplu, la produsele sezoniere cum ar fi fructele si legumele, preturile individuale vor creste si vor scadea de mai multe ori pe parcusul anului. Insa inflatia nu vizeaza cresterea pretului individual al produsului, ci a nivelului mediu al tuturor preturilor. Deseori preturile medii ramin stabile, iar preturile individuale fluctuiza in sus si in jos.

Cel mai important indicator de masurare a inflatiei este indicele pretului de consum (IPC), care est calculat lunar de Biroul National de Statistica. Intro economie unde exstie sute de mii de preturi, urmarirea variatiei fiecarui din ei este imposibil, dar nici nu este nevoie. Pentru calcularea IPC se foloseste „cosul de consum”, in care se includ preturile la pricipalele bunuri si servicii, pe care Biroul de Statistica le monitorizeaza si calculeaza lunar.

IPC este un instrument cu ajutorul caruia se masoara modificarile pretului mediu al unui cos de bunuri si servicii, care reprezinta consumul specific al unui menaj tipic.

Formula de calcul IPC=(P1/P0)*100%, unde P1=pretul anului curent, Po=pretul anului trecut

Alaturi de IPC, la calcularea inflatiei se mai utilizeaza si alti indicatori cum ar fi: indicele pretului producatorului IPP, deflatorul PIB.

Rata inflatiei, reprezinta cresterea procentuala anuala a IPC. Rinf= *100%, unde IPC1 este pentru perioada curenta, iar IPCo este pentru perioada de baza.

Cauzele inflaţiei şi formele inflaţiei.Inflatia este un fenomen generat de o multime de factori, atit monetari cit si nemonetari,

aflati intro interdependenta functionala foart strinsa. In aceste conditii nu se stie niciodata care este factorul primordial si care este factorul decisiv al unui nou val inflationist. In aceasta ordine de idei, economistul francez Michel Dedier constata ca „ca a cauta vinovatul de inflatie este asemanatoare cu a te intreba care este intr-un riu picatura de apa care le impinge pe celelalte”.

Oricum, principalele cauze ale inflatiei sint: Cresterea masei monetare peste limitele necesare Presiunea cererii agregate atunci cind oferta agregata ramine relativ rigida Presiunea costurilor de productie (inflatia prin costuri), in urma cresterii preturilor la

factorii de productie, in special al salariilor Cresterea afluxului de bunuri sau devize din alte tari (inflatie importata) Cauza de natura psihosociala

Tipurile inflatiei: Dupa evolutia ratei inflatiei: Moderata (4-9%)

94

Galopanta (10-15%) Hiperinflatie (peste 50%) In dependenta de cauzele inflatiei: Inflatia prin cerere, cind cererea la un bun creste iar oferta ramine neschimbata Inflatia prin costuri, cind se majoreaza costurile la factorii de productie Structurala, expresia dezechilibrelor grave, care persista in structura economiei de piataInflatia prin oferta (prin costuri), intervine in rezultatul sporirii costului mediu a unei

unitati de produs, care nu sunt determinate de cresterea cererii agregate. Una din cauzele principale ale acestui tip de inflatie este modificarile neasteptate ale ofertei, intervenite in urma unor circumstante cum ar fi:cresterea bursca a preturilor la bunurile de importanta strategica (petrol, gaze, energie electrica). Marfurile de importanta strategica sunt componente principale ale cheltuielelor in majoritatea proceselor de productie. Crizele petroliere deminostreaza foarte bine ca socurile ofertei in economia mondiala, provoaca cresterea cheltuielelor totale de productie, si ca consecinta are loc cresterea generala a pretului sau inflatia prin costuri. Ea se manifesta prin reducerea VPF, la consecintele de aceiasi ordin conduc si conditiile defavorabile ale agriculturii, calamitatile naturale, precum si restructurarile dureroase ale economiei.

Inflatia prin cerere, este determinata de cresterea brusca a cererii de consum a populatiei, dupa care oferta total nu resuseste sa se adapteze. In acest mod, datorita deficitului de marfuri si servicii, are loc cresterea pretului conform legii generela e preturilor.

Inflatia importata, in conditiile globalizarii, deci al liberalizarii comertului international si a fluxurilor financiare internationale, mai cu seam in cazul tarilor mici cum este RM, inflatia poate fi adusa de peste hotare odata cu importul de ingrasaminte naturale, al gazelor naturale, petrol si al maeteriei prime la niste preturi mai ridicate ca altadata. Inflatia se importa si atunci cind de peste hotare vinin tara suma mare de mijloace banesti, fapt ce contribuie la cresterea masei monetare in circulatie, iar mai apoi si la cresterea nivelului general al preturilor.

Combinatia dintre inflatie prin costuri si cea prin cerere, formeaza spirala inflationista

Inflaţia în Republica Moldova are un vădit caracter de hiperinflaţie. După nivelul de 2700% în 1993, forturile depuse au stopat substanţial nivelul inflaţiei. Însă continuarea declinului econo-mic, sporul inflaţiei ofertei şi al celei deprimate ilustrează că politica monetaristă, promovată de Banca Naţională, nu poate rezolva problema în plan strategic durabil.Liberalizarea vieţii economice nu a fost urmată de o politică statală adecvată perioadei de tranziţie. Ceea ce se califica drept măsuri de stabilizare macroeconomică din partea statului era nu altceva decât aplicarea metodelor vechi ale economiei de comandă. Pentru a promova o politică economică corespunzătoare mişcării spre o economie de piaţă social-orientată, era necesară o reformare de esenţă a însuşi statului. Statul funcţiona însă ca fiind constituit după cerinţele respective noi.Între liberalizarea vieţii economice, stabilizarea macroeconomică şi creşterea economică este o strânsă legătură. Fără o liberalizare largă a preţurilor pentru dezvoltarea sectorului privat şi desfăşurarea concurenţei de piaţă nu poate fi pus în funcţiune mecanismul motivaţiei activităţii economice. Anume liberalizarea poate pune baza stabilizării şi creşterii economice pe principii noi.Instabilitatea politică, tărăgănarea şi discreditarea procesului de privatizare, lipsa unei favorizări reale a investiţiilor străine, dezastrul legislativ nu au permis a dirija procesele reformării eco-nomice. S-a declanşat o variantă a “capitalismului sălbatic”, prin care au trecut ţările Europei de Vest în sec.XVII-XIX. Inflaţia în aceste condiţii de haos nu poate fi alta decât totalmente necon-

95

trolată.Numai rezolvarea problemelor majore politice şi economice cu care se confruntă Republica

Moldova poate aduce la stabilizarea şi, respectiv, la crearea posibilităţilor de a înfrâna inflaţia.

Intrebarea 67: Curba lui Phillips pe termen scurt şi lung.Ritmurile este determinata de plotica monetar-creditara promovata de stat. Este bine

cunoscuta dependeta macroeconomica dintre ditre ritmurile de crestere a masei monetare si sporirea ratei inflatiei. Aceasta corelatie este determinata de raportul 1:1, adica sporirea masei monetare cu 1% provoaca o crestere a nivelului de inflatie cu 1%. La rindul ei, sporirea ratei inflatie cu 1% provoaca cresterea ratei nominale a dobinzii cu 1%. Aceasta corelatie dintre rata inflatiei si rata nominala a dobinzii poate fi exprimata prin ecuatia lui Fisher.i= r + πe

(i=rata nominala a dobinzii, r=rata reala a dobinzii, πe=rata inflatiei anticipate)De asemenea, exista si o corelatie intre rata reala a inflatiei si asteptarile inflationiste,

intre inflatia cererii si ofertei, precum si dintre rata inflatiei si rata somajului. Datele empirice obtinute de catre savantii economisti in anii ’50-’80 ai sec.XX ne demonstreaza o corelatie inversa dintre rata somajului si rata inflatiei.

Aceasta corelatie este reflectata in graficul curba lui Philips

rata inflatie β

πe+r

formula de calcul: π = πe + β(U-Un) ± E , undeπ = ritmul real al inflatieiπe = inflatia inticipataU = rata reala a somajuluiUn = nivelul natural al somajului (5-6%)E = modificarea ofertei datorita socurilorβ = parametrul pozitiv care indica in ce masura reactioaneaza rata inflatiei la somajul ciclic (2,5-3,5)

Dupa cum se vede din formula de calcul, rata inflatiei depinde de 3 factori: Inflatia anticipata π e , deoarece oamenii isi formeaza asteptarile si bazinduse pe inflatia

deja examinata, ritmurile inflatiei depinde in mare masura de inflatia anterioara. Inflatia anterioara influenteaza asteptarile noastre, iar acestea au influenta asupra salariilor si a preturilor

Devierile ratei reale a somajului de la nivelul lui natural , adica de la somajul ciclic (U-Un). Somajul redus contribuie la cresterea inflatie.

Modificarile radicale ale ofertei (± E) , Multi ani la rind, curba lui Philips a servit ca instrument macroeconomic pentru

reglementarea social-economica din SUA si alte state occidentale. Majoritatea economistilor pornesc de la faptul ca modificarile salariului si a preturilor se deplaseaza intro directie, iar modificarea ratei somajului in alta directie.

Curba lui Philips este acceptabilă pe termen scurt, deoarece practica a demonstrat că într-o perioadă mai lungă şomajul înalt este urmat de creşterea inflaţiei. În perioada mai lungă se evi-

96

denţiază raporturile durabile dintre politica de stimulare a cererii solvabile, sporul salariilor nominale fără creşterea lor reală, cererea de braţe de muncă, căderea veniturilor antreprenorilor ş. a. Curba lui Philips poate fi demonstrată astfel:

Graficul arată că, pe măsura scăderii nivelului inflaţiei de la 4 la 2, şomajul sporeşte de la nivelul 2 la 3. În ultimii ani o atenţie tot mai mare o capătă politica stimulării activităţii la nivel microeconomic. Astfel, se îmbină o nouă coordonare a mecanismului pieţei (microeconomia) cu reglarea de stat a activităţii (macroecon-omia), luând în considerare şi procesele sporirii relaţiilor economice externe.

Stagflatie=cresterea concomitenta a ratei somajului si inflatiei.Majoritatea economistilor sunt de parerea ca ea este aplicabila pe perioada scurta de timp si

pun la indoiala existenta ei pe termen lung.

Poltici antiflaţioniste.Fiind un fenomen complex, generat de o multime de factori, inflatia nu poate fi eliminate

printr-o singura lovitura cu un singur instrument. De obicei, inflatia cedeaza, in urma unui asediu de lunga durata (2-3 ani), prin untilizarea unui arsenal de instrumente administrative, monetare si economice.

Obiectivele politicii antiiinflationiste: protectia agentilor economici si a populatiei impotriva inflatiei, restabilirea echilibrului general prin reducerea cererii si stimularea ofertei agregate.

Protectia agentilor economici si a populatiei, cum ar fi reducerea puterii de cumparare a banilor se face cu umatoarele instrumente: indexarea salariilor si pensiilor, in unele cazuri se indexeaza si depunerile banesti. Indexarea contribuie la perpetuarea inflatiei prin cerere, si este pe larg folosita in lumea contempoarana. Subventionarea preturilor la unele produse de prima necesitate, cum ar fi laptele, piinea si zaharul. Masura data este pe larg folosita in lumea socialista, desi sunt si folosite si de tarile cu economii dezvoltatre.

Controlul cererii agregate, se infaptuieste cu un intreg sistem de instrumente, atit fiscale si monetare, cit si administrative. Pentru reducerea cererii globale, statul poate reduce cheltuiele publice, dificitul bugetar si datoria publica. Ca urmare scade consumul public si cel privat, care sint componente ale cererii agregate. Sau alta masura fiscala ar fi marirea impozitelor si a taxelor, care deasemenea descurajeaza cerea globala. Sau marirea rezervei obliatorii, ca urmare a reducerii banilor din circulatie.

Politica de sustinere a ofertei, prin sustinerea si incurajarea productiei interne, atragerea de noi investitii straine, statul stimuleaza oferta si deci contribuie la stabilirea echilibrului dintre cererea si oferta agregata. Acest obiectiv este realizat prin imbunatatirea climatului investitional, prin reducerea impozitelor si a taxelor, prin incurajarea economiei si a investitiilor productive.

AB

C

1 32Ş om aj

97

Intrebarea68.Bugetul de stat şi elementele sale.Instrumentul principal de promovare a politicii bugetare este bugetul de stat.Bugetul este o

noţiune întîlnită tot mai des în vocabularul economic şi cu o arie largă de utilizare.Un buget este o previziune a veniturilor şi cheltuielilor unui oarecare agent economic pu o perioadă de timp,de regulă,pu un an.În acest sens,putem vorbi despre bugetul de familie,bugetul întreprinderii,bugetul diferitelor ministere,bugetul universităţii,bugetul local,bugetul de stat.BUGETUL DE STAT este un document o lege votată de parlament,în care sînt înscrise cheltuielile statului şi veniturile necesare pu acoperirea acestora.Bugetul de stat prevede,de asemenea,modalităţile de formare şi cheltuire a resurselor băneşti destinate finanţării acţiunilor întreprinse de către organele de stat centrale şi organele locale.O formă specifică de buget sînt fondurile extrabugetare.Acestea sînt nişte resurse băneşti ale statului care au o destinaţie bine determinată,dar care nu sînt incluse în bugetul de stat.Cel mai cunoscut din această categorie de fonduri este fondul asistenţei sociale sau fondul de pensii.În toate ţările lumii există bugetul guvernului sau bugetul central,şi bugetele organelor administrative locale.Bugetul central împreună cu bugeteleorganelor puterii locale formează bugetul consolidat.Bugetul de stat este elaborat anual de către guvern şi aprobat de către parlament.El mai este numit”legea finanţelor”,astfel prevede şi autorizează cheltuielile şi veniturile statului.La temelia elaborării bugetului de stat sint puse 4 principii de bază:

Anualitatea-înseamnă că bugetul este elaborat în fiecare an şi prevederile lui vizează doar cadrul anului respectiv.Veniturile şi cheltuielile prevăzute de bugetul de stat sînt valabile doar pu durata de timp votată de parlament,adică pe durata unui an.

Previzionalitatea- înseamnă că sint planificate din timp atît veniturile,cît şi cheltuielile pu anul viitor.

Universalitatea-bugetul de stat cuprinde toate veniturile şi cheltuielile de stat.Acest fapt facilitează efectuarea controlurilor din partea parlamentului.

Echilibrul bugetar-sau regula de aur a finanţelor clasice constă în faptul că cheltuielile statului tre să fie egale cu veniturile acestuia.

Intrebarea 69 Impozitul şi sistemul impozitar. Formele impozitului.IMPOZITUL constituie o parte din veniturile populaţiei percepută de către stat,în mod

obligatoriu,pu a-si acoperi cheltuielile.Ansamblul impoziteleor şi al taxelor,împreună cu legile şi regulile care îi obligă pe cetăţeni să plătească aceste impozite şi taxe,formează sistemul fiscal.Ag.ec-ci care plătesc impozite se numesc contribuabili.Funcţiile:

- F.fiscală-cea mai veche funcţie,apărută odată cu apariţia statului.prin intermediul ei se formează veniturile statului şi se finanţează cheltuielile publice.

- F.de reglementare ec-că sau de instrument al pol.ec-ce a statului.Mărind sau reducînd impozitele,diferenţiind nivelul lor în funcţie de domeniul de activitate,acordînd anumite înlesniri fiscale,statul are posibilitatea de a influenţa pozitiv sau negativ activitatea ec-că,de a stimula dezvoltarea unor ramuri sau de a încetini ritmurile de creştere a altora.

98

- F.socială permite redistribuirea veniturilor în folosul păturilor vulnerabile şi deci reducerea inegalităţilor sociale.

Clasificarea:a)după nivelul administrării-imp.centrale(federale)şi imp.locale.b)după frecvenţă-imp.permanente;şi de o singură dată.c)imp.pe venit şi proprietate(directe);şi imp.pe mărfuri şi servicii(indirecte).SISTEME DE IMPOZITARE-în decursul istoriei au existat trei modalităţi diferite de

stabilire a raportului între mărimea venitului şi mărimea impozitului.În funcţie de aceasta,s-au constituit 3 forme de impozitare şi trei sisteme de impozitare:

Impozitul Progresiv-cu cît mai mare este venitul,cu atît mai înaltă este rata impozitului.În asemenea caz,cea mai mare greutate a impunerii cade pe umerii celor bogaţi.

Impozitul Regresiv-presupune reducerea ratei impozitării pe măsură creşterii veniturilor.Acest tip de impozit este folosit ca un instrument de luptă contra evaziunii fiscale şi de lărgire a ariei de impozitare.

Impozitul proporţional-în care se achită aceeaşi rată a impunerii,să zicem de 15% indiferent de mărimea venitului obţinut.

În unele ţări s-a recurs şi la impozitul fix,care r-tă o mărime fixă plătită indiferent de mărimea venitului.

Impozitul progresiv corespunde cel mai bine principiului echităţii sociale şi justiţiei,de aceea în lumea contemporană el a devenit predominant.În cazul impozitului progresiv,un anumit minim de venit nu este supus impunerii.

Intrebarea 70. Deficitul bugetar şi metodele de finanţare.Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile statului constituie soldul bugetar. Din punctul de

vedere al soldului bugetar, în procesul executării bugetului pot apărea trei situaţii diferite, şi anume de:*buget echilibrat, cînd cheltuielile sînt egale cu veniturile, iar soldul bugetar este egal cu zero;*buget excedentar, cînd veniturile sînt mai mari decît cheltuielile, iar soldul bugetar este pozitiv;*buget deficitar, cînd veniturile sînt mai mici decît cheltuielile, iar soldul bugetar este negativ.în cel de al treilea caz, se formează aşa-numitul deficit bugetar. Deficitul bugetar este o stare a bugetului de stat cînd cheltuielile depăşesc veniturile.Deficitul bugetului de stat are urmări nefaste asupra dezvoltării economice. Pentru a diminua sau a elimina acest deficit, în practica mondială sînt utilizate mai multe metode, şi anume: recurgerea la împrumuturile interne;folosirea veniturilor provenite din privatizare; emisia de către Banca Centrală a unei cantităţi suplimentare de bani;folosirea împrumuturilor externe.

În politica bugetară o importanţă mare are separarea deficitului bugetar în deficit structural şi deficit ciclic. Deficitul bugetar structural apare ca rezultat al politicii fiscale a guvernului. Bugetul structural exprimă mărimile kel/lor, veniturilor şi deficitului în condiţiile în care economia funcţionează în limitele depline ale capacităţilor de producţie şi guvernul îşi orientează activitatea în raport cu modificările orientative în structura economică (schimbări tehnologice, stimularea unor ramuri în creştere etc.). Bugetul ciclic şi deficitul ciclic sunt provocaţi de schimbările în ciclul economic. Guvernul trebuie să ţină sub control influenţa oscilaţiilor ciclice asupra modificării nivelului de venituri ale populaţiei, declanşarea declinelor în producţia ramu-rilor, sporirea şomajului ş. a.

99

Un buget real este determinat de cheltuielile reale financiare în limita veniturilor reale, ţinându-se cont de deficitul bugetar existent. Un buget optimal în fiecare situaţie concretă va depinde de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:*necesitatea influenţării asupra economiei, fie prin limitarea unor activităţi, fie prin stimularea dezvoltării economice;*politica economică promovată în diverse situaţii politice, sociale, externe.

De exemplu: Republica Moldova se confruntă cu costuri considerabile ale tranziţiei, mari tensionări sociale, cu necesitatea refacerilor substanţiale în structura economiei ş. a. În lipsa resurselor proprii statul este nevoit, pentru soluţionarea acestor probleme, să recurgă la împrumuturi, care conduc la creşterea deficitului bugetar şi a datoriei de stat.

Prin datorie publică se înțelege datoria pe care o are statul față de terți, precum persoane private, persoane juridice, bănci, intreprinderi, din țară sau din străinătate, care au cumpărat obligațiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului.

Intrebarea 71. Politica bugetar-fiscală: scopuri şi instrumente.Politica bugetară exprima conceptia si actiunile statului privind veniturile bugetare,

căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinatii, care sa serveasca stabilităţii si dezvoltării ec.

Scopuri ale politicii bugetare sunt: * finanţarea măsurilor în limita veniturilor fără majorarea mărimii maximale a deficitului

bugetar; * finanţarea deficitului bugetar fără emisiunea monetară suplimentară, sursa căreia reprezintă hîrtiile de valoare de stat;

* majorarea eficienţei folosirii finanţelor publice în rezultatul examinării de către organele administrative publice a reţelei instituţiilor bugetare;

* implimentarea unei politici dire cît priveşte luarea deciziilor ce duc la mărirea datoriei publice interne şi externe;

* determinarea direcţiilor startegice pentru investiţii, in proiectele economice.Direcţiile politicii bugetare sunt: * realizarea programelor vizînd economisirea cheltuielilor publice; * centralizarea veniturilor şi mijloacelor bugetare pe conturile trezoreriei; * restructurarea datoriei publice;* trecerea crizei bugetare.* inventarierea împrumuturilor interne şi externe şi rezultatele folosirii lor; Politica fiscală. Curba LafferPolitica fiscală este o componentă de bază a politicii economice, care, prin intermediul

sistemului taxării şi impunerii, urmăreşte să influenţeze (să stimuleze) activitatea economică la nivel agregat.

Politica fiscală este politica statului în domeniul impozitelor şi taxelor.Numită adeseori şi „politica veniturilor publice", ea are la temelie principiul eficienţei

fiscale. Însă, în pofida acestui fapt, ea poate fi mai mult sau mai puţin eficientă sau chiar ineficientă. Politica fiscală se considerată eficientă atunci cînd asigură bugetul cu veniturile necesare, încurajînd în acelaşi timp afacerile economice şi investiţiile şi asigurînd respectarea principiului echităţii sociale.

În scopul eficientizării politicii fiscale, statul trebuie să stabilească proporţiile optime între impozitele directe şi cele indirecte, între persoanele fizice şi persoanele juridice, între diferite pături sociale din punctul de vedere al aportului acestora la formarea bugetului de stat. Cîndva un mare demnitar britanic declarase că „nu există impozite bune”. Nu există nici impozite perfecte. Impozitele directe, de pildă, se potrivesc unor situaţii, pe cînd cele indirecte-cu totul

100

altor situaţii. De exemplu, încazul în care există un nivel mai înalt al inflaţiei, mai bine „se potrivesc” impozitele indirecte, deoarece acestea se adaptează la nivelul mereu schimbător al preţurilor. În acelaşi timp, impozitele directe au avantajul de a stabili nişte relaţii mai strînse între contribuabil şi stat. Prin impozitul pe venit, persoanele fizice sînt mai mult motivate să aiba o poziţie mai activa vizavi de felul în care sînt cheltuite resursele bugetare.

Una din problemele importante ale politicii fiscale este determinarea mărimii optimale a presiunii fiscale.

Presiunea fiscală constituie raportul dintre încasările fiscale şi veniturile statului. Acest indicator reflectă partea din PIB care, sub diferite forme de impozite, se acumulează în bugetul de stat.

Nivelul presiunii fiscale diferă atît de la o ţară la alta, cît şi de la o epoca la alta. Astfel, dacă în anul 1986 firmele din ţările dezvoltate plăteau, sub formă de impozit, mai mult de 45% din profit, atunci in anul 1996 acest indice s-a coborît pînă la 30%. (În general, trebuie subliniat faptul că, începînd cu anii '80 ai secolului XX, mărimea impozitelor s-a redus simţitor în întreaga lume.)

Reducerea presiunii fiscale în ţările dezvoltate se datorează, în mare parte, şi investigaţiilor efectuate de către economistul american Arthur Laffer (consilier al preşedintelui SUA Ronald Reagan), care a elaborat o teorie specială, cunoscută sub denumirea de „curba Laffer". Potrivit concluziilor la care a ajuns economistul american, pînă la un punct oarecare, care diferă de la o ţara la alta, o dată cu creşterea presiunii fiscale, cresc şi veniturile statului. Apoi însă creşterea presiunii fiscale este însoţită de o reducere continuă a veniturilor.

Impozitele mici favorizează activitatea economică şi deci lărgirea ariei impozabile. Ca urmare, cresc veniturile staului. Impozitele prea mari reduc însă aria fiscalităţii, deoarece în asemenea condiţii activitatea economică devine puţin atractivă şi mulţi întreprinzători îşi părăsesc afacerile. În ţările în tranziţie, micşorarea presiunii fiscale încurajaează ieşirea din ilegalitate a multor agenţi economici, reduce proporţiile evaziunii fiscale, deoarece în cazul unor impozite mai mici riscurile legate de dosirea profiturilor nu sînt justificate.

Prin politica fiscală, statul poate influenţa o serie de coordonate economice (cererea de bunuri, veniturile ş.a.). Operaţiunile de această natură sunt mijlocite de nivelul cheltuielilor publice şi al investiţiilor, avînd menirea de a determina relansarea creşterii economice. Astfel:

● În fazele de recesiune economică, statul trebuie să acţioneze cu precădere în direcţia reducerii gradului de impozitare / taxare, în scopul încurajării atât a consumului, cât şi a investiţiilor. ● În schimb, în etapele de boom, fiscalitatea se majorează, pentru a încetini ritmul cererii de consum şi al investiţiilor private (creând teren pentru încasări suplimentare la bugetul statului – utilizabile în vederea acoperirii deficitelor înregistrate în perioadele de recesiune).

Intrebarea 72.Efectele de transmisie a politicii bugetar-fiscaleDupa ce am prezentat instrumentele politicii fiscale si efectele ei asupra scopului principal si anume schimbarea cererii agregate, sa analizam mai detaliat mecanismele economice prin intermediul carora aceste instrumente îsi transmit efectele. Se poate spune ca fiecarui instrument îi corespunde un anumit mecanism, care se pune în miscare în momentul în care economia percepe o schimbare în marimea instrumentului respectiveEfectul de ansamblu ce se ob¡ine în urma schimbarii marimii unui anumit instrument de politica fiscala se masoara cu ajutorulmultiplicatorului asociat instrumentului respectiv, în timp ce influen¡ele care au loc la nivelul principalelor variabile macroeconomice si care sunt declansate

101

de modificarea valorii unui anumit instrument politic sunt reprezentate prin intermediul efectului de transmisie asociat instrumentului respectiv.Pentru a introduce atât multiplicatorii, cât si efectele de transmisie asociate instrumentelor politicii fiscale vom considera urmatorul model macroeconomic al unei economii închise, care include un sector guvernamental.D=C+I+G                                                                                              (4.1)C=C0+cyYD     ; C0>0,  0<cy<1                                                                 (4.2)YD=Y+TR-T                                                                                           (4.3)T=T0+t yY           ; 0£ty£1                                                                        (4.4)psbr=G+TR-T                                                                                         (4.5)Y=D                                                                                                      (4.6)           Modelul, derivat din modelul de determinare a venitului de echilibru prezentat în capitolul I, utilizeaza nota¡iile deja introduse, psbr reprezentând necesarul de împrumut  al  sectorului public (guvernamental). Se observa ca, în acest model, se face distinc¡ie între cererea guvernamentala de bunuri si servicii, G, si pla¡ile transferabile TR. Suma acestora determina cheltuielile guvernamentale.Daca din cheltuielile guvernamentale, G+TR, scadem veniturile guvernamentale ob¡inute din impozite si taxe T, ob¡inem necesarul de împrumut al sectorului public psbr. Acesta, cu semnul minus, reprezinta deficitul bugetar guvernamental.            Modelul (4.1)-(4.6) permite determinarea, la  un moment de timp dat, a valorilor de echilibru a sase variabile endogene, Y, D, C, YD, T si psbr, în func¡ie de modificarile ce au loc în trei variabile exogene, G, I si TR.            Logica modelului poate fi descrisa în modul urmator:            Firmele utilizeaza factorii de produc¡ie (munca, capital s.a.) închiria¡i  de la gospodarii pentru a realiza un produs omogen. Acest produs este cerut,  pentru consumul final, de catre gospodarii si guvern si pentru consum intermediar (investi¡ii), de catre firme.Singura componenta endogena a cererii agregate este consumul gospodariilor, care depinde de venitul disponibil, deci acel venit care ramâne la dispozi¡ia gospodariilor dupa ce ele platesc impozitele si taxele si primesc transferurile guvernamentale. Vom considera ca firmele produc ceea ce se cere la pre¡uri fixate (rigide).            Echilibrul pe pia¡a bunurilor si serviciilor are loc atunci când cererea agregata este egala cu oferta agregata.Guvernul taxeaza gospodariile si utilizeaza venitul astfel ob¡inut pentru a cumpara produsul realizat de firme si a efectua pla¡i transferabile catre gospodarii. El are un buget echilibrat când veniturile sunt egale cu cheltuielile.Altfel, daca cheltuielile sunt mai mari decât veniturile, apare un deficit bugetar care trebuie acoperit prin împrumuturi guvernamentale. În caz contrar, exista un excedent bugetar, din care guvernul plateste dobânda la datoria publica contractata anterior sau chiar poate proceda la reducerea nivelului datoriei publice.

Intrebarea 73. Caracteristica generală a modelului IS – LM de echilibru macroeconomic .Economia de piaţă se bazează pe coexistenţa a două mari sectoare: sectorul real şi sectorul

monetar. Primului sector îi corespunde piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţă pe care se confruntă cererea agregată cu oferta agregată(Sectorului monetar îi corespunde piaţa cererii şi ofertei de bani. Aceste două sectoare (două pieţe) se află într-o interdependenţă permanentă. Echilibrul ce

102

se stabileşte între sectorul real şi sectorul monetar al economiei se numeşte „echilibru economic general". Acest echilibru este studiat cu ajutorul modelului IS-LM, care reprezintă o sinteză a acestor două sectoare, real şi monetar.

Modelul IS-LM a fost propus în calitate de instrument de analiză a echilibrului general de către economistul englez J. R. Hicks în anul 1939. Deoarece modelul IS-LM este bazat pe modelul keynesian simplificat (modelul AD-AS) şi pe teoria monetară keynesiană, acesta se mai numeşte „modelul keynesist generalizat". Componentele de bază ale modelului IS-LM sînt: curba IS (ce reprezintă raportul „investiţii(I) si economii (S)") şi curba LM (ce reprezintă raportul dintre cererea [L] şi oferta [M] de bani). Curba IS reflectă condiţiile necesare pentru stabilirea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor, adică în sectorul real al economiei, iar curba LM reflectă condiţiile în care se va stabili echilibrul pe piaţa monetară. Astfel, modelul IS-LM este reprezentat sub forma a două curbe, una din care (IS) reprezintă echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, iar cealaltă (curba LM) - echilibrul pe piaţa monetară. Acest model permite determinarea simultană a echilibrului pe ambele pieţe.

Curba IS (investiţii-economii)După cum se ştie, ritmurile de creştere a venitului naţional sînt determinate, în cea mai

mare măsură, de mărimea investiţiilor. Anume investiţiile permit lărgirea producţiei, reutilarea şi modernizarea aparatului productiv existent. Mărimea investiţiilor este influenţată de mai mulţi factori, principalul din care este rata dobînzii. Anume în funcţie de rata dobînzii agenţii economici vor decide să investească veniturile sau să le folosească în alt mod. în condiţiile cînd rata dobînzii este joasă, partea veniturilor transformată în investiţii va creşte, fapt ce va contribui la sporirea venitului naţional.

Curba IS reprezintă toate acele combinaţii dintre rata dobînzii şi venitul naţional în care piaţa bunurilor şi serviciilor se află în stare de echilibru.În cazul curbei IS, se porneşte de la premisa că economiile depind de mărimea venitului naţional, pe cînd investiţiile depind de rata dobînzii şi de eficienţa marginală a capitalului. Cu alte cuvinte, asupra dorintei de a investi (şi deci de a transforma economiile în investiţii), o influenţă decisivă are rata dobînzii. Atunci cînd rata dobînzii este în creştere, dorinţa de a investi se micşorează. Din contra, la o rată scăzută a dobînzii, investiţiile vor creşte. Deci rata dobînzii îi determină pe posesorii unui venit disponibil să-1 investească sau să-1 economisească. Rata dobînzii, prin intermediul investiţiilor, influenţează şi asupra venitului naţional.Unei rate înalte a dobînzii îi corespunde un nivel scăzut al investiţiilor şi, în consecinţă, un nivel scăzut al venitului naţional (Y). Din contra, o dată cu reducerea ratei dobînzii pînă la r2, dorinţa de a investi (adică volumul investiţiilor ca parte a venitului) va creşte pînă la E2, iar venitul naţional va spori şi el pînă la Y2.Caracteristicile curbei LMa) curba LM face legătura dintre venit (Y) şi ratele dobânzii (r1......rn);b) este curba de echilibru a pieţei monetare;c) ea arată toate combinaţiile posibile dintre ratele dobânzii şi venit, la care cererea şi oferta monetară sunt egale;d) curba LM are o înclinaţie ascendentă, deoarece orice creştere a venitului atrage după sine o creştere a cererii de bani;cererea de bani este direct proporţională atât cu Y cât şi cu Rd, ceea ce face posibilă o multitudine de combinaţii care validează egalitatea între cererea de bani şi oferta de bani. Curbele IS şi LM, avînd aceleaşi variabile, pot fi reprezentate împreună pe aceleaşi coordonate.

103

Piaţa produselor şi serviciilor se poate afla în stare de echilibru în orice punct de pe curba IS. La fel, piaţa monetară poate atinge o situaţie de echilibru în orice punct de pe curba LM. însă numai în punctul în care cele două curbe se intersectează se va stabili un echilibru între sectorul real al economiei şi cel monetar.

Punctul de intersecţie dintre curba IS şi curba LM reprezintă valorile pe care trebuie să le aibă rata dobînzii (r1) şi mărimea venitului naţional (Y) pentru ca să se stabilească un echilibru între sectorul real şi sectorul monetar al economiei. Punctul E este considerat punctul echilibrului general.în acest punct se realizează concomitent echilibrul între economii şi investiţii, precum şi echilibrul între cererea şi oferta de bani. în punctul E, rata dobînzii stabilită în urma confruntării cererii şi ofertei de bani va corespunde ratei dobînzii stabilite prin raportul dintre investiţii şi economii.

Modelul IS-LM este pe larg utilizat în economia reală. El serveşte ca instrument eficient al politicii fiscale şi politicii monetare promovate de statele lumii în scopul modificării nivelului venitului naţional. Dacă statul doreşte să mărească venitul naţional, el poate, de exemplu, majora oferta de bani. Creşterea ofertei de bani va duce la reducerea ratei dobînzii. Reducerea ratei dobînzii va „motiva", la rîndul său, creşterea nivelului investiţiilor, fapt ce va avea drept consecinţă, prin efectele multiplicatorului, creşterea mărimii venitului naţional.Însă statul poate mări venitul naţional şi pe altă cale, de exemplu, prin creşterea volumului investiţiilor publice. Această creştere a investiţiilor, prin efectul multiplicatorului, va avea ca rezultat sporirea volumului venitului naţional.

Echilibrul macroeconomic şi modelele sale.Modelul IS-LM caracterizează ekilibrul macroec general dintre piaţa bunurilor (curba IS) şi piaţa monetară(curba LM), care determină nivelul venitului de echilibru(Y) şi rata dobînzii(r). I – investiţiile; S – economiile; L – cererea de bani; M – masa monetară(ofeta de bani). Ecuatiile IS: 1) Y=C+I+G+Nx şi 2) I=S. Ecuaţia LM: L=M/P. Echilibrul macroeconomic general se stabileşte în punctul E. În acest punct cererea de bunuri, cererea de bani corespunde cu oferta de bani, investiţiile sînt egale cu economiile. Există două situaţii de dezechilibru: 1) starea de presiune (Cererea‹Oferta) şi 2) starea de absorbţie (Cererea›Oferta). Pentru rezolvarea dezechilibrului pe piaţa bunurilor se modifică nivelul producţiei, pe piaţa monetară se modifică rata dobînzii.

Intrebare74.Echilibrul IS –LM. Influenţa politicilor macroeconomice în modelul IS – LM.Curbele IS şi LM, avînd aceleaşi variabile, pot fi reprezentate împreună pe aceleaşi

coordonate. Piaţa produselor şi serviciilor se poate afla în stare de echilibru în orice punct de pe curba IS. La fel, piaţa monetară poate atinge o situaţie de echilibru în orice punct de pe curba LM. însă numai în punctul în care cele două curbe se intersectează se va stabili un echilibru între sectorul real al economiei şi cel monetar.

Punctul de intersecţie dintre curba IS şi curba LM reprezintă valorile pe care trebuie să le aibă rata dobînzii (r1) şi mărimea venitului naţional (Y) pentru ca să se stabilească un echilibru între sectorul real şi sectorul monetar al economiei. Punctul E este considerat punctul echilibrului general.în acest punct se realizează concomitent echilibrul între economii şi investiţii, precum şi echilibrul între cererea şi oferta de bani. în punctul E, rata dobînzii stabilită în urma confruntării

104

cererii şi ofertei de bani va corespunde ratei dobînzii stabilite prin raportul dintre investiţii şi economii.

Modelul IS-LM este pe larg utilizat în economia reală. El serveşte ca instrument eficient al politicii fiscale şi politicii monetare promovate de statele lumii în scopul modificării nivelului venitului naţional. Dacă statul doreşte să mărească venitul naţional, el poate, de exemplu, majora oferta de bani. Creşterea ofertei de bani va duce la reducerea ratei dobînzii. Reducerea ratei dobînzii va „motiva", la rîndul său, creşterea nivelului investiţiilor, fapt ce va avea drept consecinţă, prin efectele multiplicatorului, creşterea mărimii venitului naţional.Însă statul poate mări venitul naţional şi pe altă cale, de exemplu, prin creşterea volumului investiţiilor publice. Această creştere a investiţiilor, prin efectul multiplicatorului, va avea ca rezultat sporirea volumului venitului naţional.

Intrebarea 75.Conceptul de creştere şi dezvoltare ec-că.Creşterea ec-că r/tă un proces de sporire continuă pe termen lung a cantităţilor de mărfuri

şi servicii fabricate la nivel de ramură,întreprindere,ec-ie naţională sau ec-ie mondială. Teoria cr.ec-ce s-a aflat în atenţia tuturor doctrinelor ec-ce de la A.Smith şi Carl Marx pînă la economiştii contemporani. Încă în anii30 sec XX,cr.ec-că devine un domeniu special de cercetare ec-că.Autorul conceptului de creştere ec-că în calitate de proces de creştere durabilă a producţiei la diferite niveluri este considerat economistul englez Roz Harrod.În perioada postbelică asigurarea cr.ec-ce evine obiectul de bază al tuturor guvernelor lumii.În lumea contemporană ritmurile de creştere ec-că au devenit principalul indicator al performanţelor ec-ce ale fiecăreiec-ii naţionale.Din acelaşi punct de vedere se apreciază şi eficienţa guvernării.Dinamica macroeconomică este exprimată nu doar prin noţ.de cr.ec-că,dar şi prin noţ.de dezvoltare ec-că şi progres ec-ic. De obicei cr.ec-că este exprimată prin sporirea PIB(PNB)total sau pe cap de locuitor,precum şi a venitului naţional pe cap de locuitor.În lit.ec-că occidentală se observă tendinţa de a identifica cr.sau dezvoltarea ec-că cu progresul ec-ic.Spre ex economistul englez Artur Lewis,laureat al premiului nobel,în lucrarea sa”teoria cr.ec-ce”afirmă:”subiectul esenţial al acestei cărţi este cr.producţiei pe locuitor”.Aceeaşi tendinţă se menţine şi la economistul francez Colin Clark.Analiza efectuată de ec-tul francez Fr.Perroux aduce un raport decisiv în teoria ec-că.Cr.ec-că r-tă în viziunea savantului:”mărimea durabilă a dimensiunii unei unităţi ec-ce realizată prin schimbări de structură şi eventual de sisteme însoţită de progrese ec-ce”.Cr.ec-că cuprinde aspectele cantitative nu numai la nivelul unei subramuri dar şi a întregii ec-ii naţionale.Însă nu orice sporire a dimensiunii este sinonimă cu cr.ec-că,dar numai cea durabilă susţinută în decursul unei perioade îndelungate de timp.Spre deosebire de cr.ec-că,dezvoltarea ec-că,Fr.Perroux o defineşte:”ansamblul schimbărilor în structurile sociale care generează o relaţie de antrenare reciprocă între populaţie şi aparatul productiv”.Motivele cr.ec-ce:cr.populaţiei;legea cr.necesităţilor şi diversificarea lor.Factorii cr.ec-ce.

Cr.ec-că este alimentată de un şir de factori care pot fi divizaţi în fn.de m.multe criterii.Clasicul Adam Smith afirma:”O sursă a cr.ec-ce este sporirea productivităţii muncii care se sprijină pe diviziunea socială a muncii”.

Carl Marx susţinea-„factorul de bază a cr.ec-ce este acumularea capitalului,dar totuşi posibilităţile de cr.ec-că în capitalism sunt limitate din cauza contradicţiilor existente.” Printre factorii cheie de cr.ec-că pot fi menţionaţi: resursele naturale,r.de muncă,progresul tehnico-ştiinţific ş.a.În a 2-a jum a sec XX savanţii economişti ajung la concluzia că la temelia cr.ec-ce

105

se află o totalitate de factori.Un grup de economişti francezi susţin că la baza cr.ec-ce se află în special următorii factori:

1)majorarea nr.populaţiei active şi a calificării forţei de muncă;2)acumularea capitalului;3)progresul tehnic şi inovaţiile;4)progresele în diviziunea şi organizarea muncii.Aceşti factori pot fi divizaţi în 3 grupe mari:a)f.de bază-principali.munca,capitalul,pămintul,investiţiile,cercetările tehnico-ştiinţifice.b)f.sociali şi instituţionali-participarea muncitorilor la administrarea

întreprinderilor,spiritul de întreprinzător şi mentalitatea,sistemul de securitate socială,climatul investiţional.

c)eficacitatea activităţii instituţiilor intl.

Intrebarea 76.Sistemul ec mondial.Piata mondiala si structura ei Economia mondială - un sistem complex, dinamic, care încorporează ansamblul economiilor

naţionale dar şi relaţiile, interdependenţele economice dintre ele, generate şi dezvoltate pe baza diviziunii internaţionale a muncii, precum şi de mecanismele, normele juridice şi instituţiile naţionale şi mondiale conform cărora se realizează aceste legături.

Economia mondială constituie totalitatea economiilor naţionale aflate în relaţii de interdependenţă în baza diviziunii internaţ a muncii şi participării la circuitul economic mondial

Economia mondială, ca un ansamblu de interdependenţe între economiile naţionale, este un fenomen relativ nou, apărut ceva mai bine le un secol în urmă.

Etapele economiei mondiale: I) etapa creării premiselor economiei mondiale (sf.sec. XVI – înc.sec. XVII) - trecerea de la

feudalism la capitalism, descoperirile mari geografice şi cuceririle coloniale, crearea economiilor şi pieţelor naţionale;

II) etapa formării economiei mondiale (sec.XVIII-XIX) - întărirea economiilor şi pieţelor naţionale, statele devin subiectele de bază ale relaţiilor internaţ, comerţul se realizează principale diviziunii internaţ a muncii;

III) etapa dezvoltării economiei mondiale (sfîrşitul sec. XIX - începutul sec. XX) - aprofundarea relaţiilor economice internaţionale, piaţa mondială include deja şi pieţele muncii, capitalurilor, hîrtiilor de valoare.

Economia mondială contemporană este rezultatul unui proces istoric îndelungat, ce include un şir de momente importante:

1) dezvoltarea econ.de schimb, lărgirea relaţiilor economice dintre diferite popoare şi regiuni ale globului;

2) dezvoltarea manufacturilor, revoluţia industrială şi formarea marii industrii maşinizate;3) formarea pieţelor naţionale şi a economiilor naţionale;4) formarea diviziunii internaţionale a muncii (ca ansamblu de specializări pentru export şi al

dezvoltării relaţiilor economice);5) conştientizarea importanţei existenţei economiei mondiale ca rezultat al confruntărilor

contradictorii în perioada primului război mondial şi al crizei economice mondiale 1929-1933;6) existenţa unii dependenţe reciproce dintre naţiuni şi necesitatea conjugării eforturilor (ca

rezultat al unui şir de evenimente cum ar fi destrămarea sistemelor coloniale, dezvoltarea

106

furtunoasă a comerţului internaţional, criza energetică internaţională, apariţia unor probleme globale ale omenirii).

Trăsăturile de bază ale economiei mondiale contemporane:1) creşterea furtunoasă a numărului de state suverane şi afirmarea economiilor naţionale ca

rezultat al evoluţiei contradictorii şi al destrămării unor sisteme, spaţii economice (sistemul colonialist, sistemul socialist, sistemul U.R.S.S., al Iugoslaviei etc);

2) tendinţele de reconstruire şi dezvoltare ale unor noi spatii economice zonale, regionale, internaţionale (pe baza unor uniuni integraţioniste sau a unor societăţi transnaţionale);

3) unitatea economiei mondiale asigurată prin accentuarea şi diversificarea interdependenţelor economiilor naţionale, internaţionale, regionale şi mondiale.

Unitatea economică mondială este un complex economic eterogen şi dinamic, trăsăturile căruia, pe de o parte, decurg din marile deosebiri în nivelul de dezvoltare, în potenţialul economic, în structurile economico-sociale ale ţărilor, pe de altă parte, sunt determinate de multitudinea de factori care influenţează asupra economiei mondiale.

Deosebirile în nivelul de dezvoltare se observă în decalajele economice dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate. De exemplu, PIB pe locuitor în perioada 1991 -1997 era de la 44350 dolari în Elveţia şi de 170 dolari în Uganda (se poate observa decalajul şi prin compararea ritmurilor de creştere a PIB).

Factorii comuni care au influenţat asupra economiei mondiale:a) scăderea considerabilă a preţurilor la produsele de bază şi a parităţilor schimburilor

comerciale;b) pierderile suferite drept consecinţă a acestui factor şi agravarea crizei datoriilor externe,

majorarea dobânzilor, ceea ce a redus ritmurile creşterii economice în ţările în curs de dezvoltare;

c) schimbarea raportului dintre creşterea economică şi consumul de resurse;d) multipolaritatea economică ca urmare a reducerii ponderii SUA şi a creşterii ponderii

Europei Occidentale şi a Japoniei;e) confruntarea cu problemele globale ale omenirii şi necesitatea măsurilor concrete în

soluţionarea lor la scară naţională şi internaţională.Unicitatea economiei mondiale, ce se manifestă în interdependenţa fenomenelor şi proceselor,

care se desfăşoară pe piaţa mondială (ca interes comun, pe de o parte, şi deosebiri ale economiilor naţionale, pe de altă parte).

Deosebirile se referă la:- nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie; potenţialul economic, financiar, tehnico-ştiinţific;- relaţiile de producţie predominante;- gradul de participare la diviziunea internaţională a muncii;- tipurile de ţări (dezvoltate, mediu dezvoltate, în curs de dezvoltare, slab dezvoltate, industriale, industrial-agrare, agrar-industriale);- tipurile de reproducţie (intensivă, extensivă, de subzistenţă (supravieţuire) ş.a.)

Prin urmare, economia mondială contemporană reprezintă un sistem global mondial, unitar prin interrelaţiile dintre subsistemele componente şi structura eterogenă contradictorie.

Legităţile dezvoltării economiei mondiale:- dezvoltarea rapidă a comerţului mondial, a exportului de capital şi al realizărilor progres tehnico-ştiinţ;- ritmurile înalte de dezvoltare a diviziunii internaţionale a muncii în ramurile ce determină progresul tehnico-ştiinţific - microelectronica, construcţia de maşini, radiotehnica;- nivelul înalt al internaţionalizării producţiei;

107

- concentrarea forţelor de producţie dezvoltate într-un număr limitat de ţări puternic dezvoltate;- dezvoltarea inegală a forţelor de producţie în ţările lumii;- decalajul profund dintre nivelul dezvoltării economice a ţărilor industrializate şi a ţărilor slab dezvoltate.

Componentele de bază ale economiei mondiale sînt:a) Economiile naţionale (peste 200 la număr), ca verigi de bază ale economiei mondiale,

eterogene după orînduirea politică şi socială, precum şi după înzestrarea cu factori de producţie, după nivelul de dezvoltare economică, după mărimea PIB-ului etc.

b) Organizaţiile economice internaţionale: Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Mondială a Comerţului etc, rolul cărora este mereu în creştere.

c) Societăţile transnaţionale (STN), din care fac parte acele întreprinderi care sînt naţionale după provenienţa capitalului, dar internaţionale după sfera activităţii lor. Ele sînt formate dintr-o societate principală firma-mamă, aflată în una din ţările dezvoltate, şi o mulţime de filiale dependente, plasate în mai multe ţări. Ca exemple de STN putem numi General Motors, Coca-Cola, Philipps, Ford, General Electric, Mitshubishi, Panasonic, McDonald's;

d) Grupările integraţioniste regionale, numite adeseori „organizaţii economice interstatale", cum ar fi Uniunea Europeană, CSI, NAFTA.

e) Fluxurile economice internaţionale: de mărfuri şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă, monetare şi financiare.

Primele 4 tipuri de instituţii constituie subiecţii econ. mondiale, cel de al 5 este un element derivat de conexiuni între subiecţi.. Piaţa mondială şi structura ei.

Piaţa mondială reprezintă totalitaeta relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi consumatorii din diferite ţări, între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care iniţial s-a constituit ca şi piaţă mondială capitalistă. Un sistem de relaţii marfă-bani, economice – comerciale şi credit-financiare.Piaţa mondială reflectă, în general, structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale.

Piaţa mondială presupune existenţa unui sistem de relaţii bani-marfă consolidate pe plan interstatal între ţările participante la diviziunea internaţională a muncii. Piaţa mondială cuprinde toate direcţiile de bază ale diviziunii internaţionale a muncii. Parametrii dezvoltării acesteia ilustrează nivelul de dezvoltare a procesului de internaţionalizare a producţiei de menire publică.

Piaţa mondială este produsul pieţelor interne. Totodată aceasta exercită o activă influenţă inversă asupra echilibrului macroeconomic al sistemelor economice separate.

Distingem mai multe tipuri ale pieţei mondiale:- Piaţa mondială de mărfuri – 80% din volumul comerţului exterior se atribuie comerţului cu mărfuri;- Piaţa mondială a capitalurilor – amplasarea în alte ţări a capitalului în formă de investiţii directe, credite, hîrtii de valoare;- Piaţa mondială a forţei de muncă – reprezintă relaţiile economice legate de migraţiunea forţei de muncă;- Piaţa realizărilot tehnio-ştiinţifice – aparate microelectronice şi radiotehnice,,tehnologii avansate;- Piaţa mondială invizibilă – proiecte tehnice, licenţe, brevete etc.

108

Cauzele apariţiei pieţei mondiale

Principalele cauze care au dus la apariţia pieţei mondiale au fost:• Adîncirea diviziunii internaţionale a muncii;• Internaţionalizarea producţiei şi caitalului;• Dezvoltarea relaţiilor economice şi politice internaţionale;• Dezvoltarea sistemelor de transport şi a sistemelor de legătură;• Determinarea nivelului de dezvoltare a forţalor de prodcţie;• Revoluţia tehnico-ştiinţifică ş.a.

Piaţa mondială este o parte integrantă a eonomiei mondiale evoluţia căreia este supusă legilor economice obiective ale schimburilor internaţionale şi mai este cunoscută, în practică sub denumirea de piaţă internaţională sau piaţă externă. Acestea însă au un conţinut mai restrîns.

Intrebarea 77. Comerţul exterior. Eficienţa comerţului exterior.Comertul exterior constituie exporturile şi importurile unei tari. El vizeaza deci fluxurile

de marfuri şi servicii ale unei economii cu strainatatea.Comertul exterior cuprinde doua tipuri de fluxuri comerciale:a)comerţul cu marfuri corporale, care pot fi produse de baza(materie prima combustibil etc.) cit si produse prelucrate ca echpament, mobila, imbracaminte, etc.b)comertul invizibil,care include transporturile, telecomunicatiile, turismul international, comertul cu brevete de inventie, cu know-howetc. În ultimul deceniu comertul cu bunuri materiale a constituit circa 70% iar cel invizibil circa 30% din volumul total al comertului mondial.Ca parte a eficienţei economice în general, eficienţa economică a comerţului exterior este oglindită de raportul dintre efectele obţinute de pe urma schimburilor de pe pieţele externe şi eforturile făcute în acest domeniu.

În condiţiile unor efecte numeroase şi eficienţa economică a comerţului exterior se oglindeşte prin intermediul mai multor indicatori :-volumul fizic şi valoric al exporturilor şi importurilor, exprimat în preturi curente şi preturi constane. -structura pe grupuri de marfuri a importurilor şi exporturilor-structura geografica a exporturilor si a importurilor

Intrebarea78. Modelul economiei mici deschise.Economie deschisă este considerată o economie naţională în care nu există restricţii în

efectuarea schimburilor cu străinătatea, în care mărfurile şi capitalul au posibilitatea să intre şi să iasă liber din ţară. In acelaşi timp, economia deschisă este şi un concept teoretic, care studiază influenţa factorului extern asupra economiilor naţionale.In teoria economică, economiile deschise se împart în două categorii: a) economii deschise de dimensiuni mari şi b) economii deschise de dimensiuni mici

109

Economia deschisă de dimensiuni mici nu este în stare să influenţeze dezvoltarea altor ţări. Din contra, ea este nevoită să accepte modificările venite din exterior. Nu numai economia Moldovei este de dimensiuni mici. Din punctul de vedere al ratei dobînzii, al cărei nivel este determinat de economia SUA, chiar şi economiile unor ţări ca Elveţia sau Rusia sînt „de dimensiuni mici". în cazul economiilor deschise de dimensiuni mici, „internaţionalul" comandă, iar „naţionalul" îndeplineşte, în acest fel, pentru această categorie de ţări, factorul extern a devenit decisiv, ele fiind obligate să se adapteze la modificările survenite pe piaţa mondială, modificări generate de dezvoltarea economiilor de „dimensiuni mari".

Intrebarea 79. Balanţa de plăţi şi structura sa. Echilibrul balanţei de plăţi.Balanţa de plăţi este un document statistic de sinteză macroeconomică ce reflectă în mod

sistematizat toate tranzacţiile economice ale unei ţări cu restul lumii pentru o perioadă de timp. Balanţa de plăţi reflectă tranzacţiile efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi si este intocmita de catre Banca Centrala.Structural, balanţa de plăţi este alcătuită din două componente mari:

-contul curent include: balanţa comerţului cu bunuri şi servicii, balanţa veniturilor, balanţa transferurilor curente.; -contul de capital şi fi nanciar constă din: transferuri de capital, investiţii directe, investiţii de portofoliu, derivate financiare, alte investiţii, active de rezervă. La majoritatea articolelor contului fi nanciar al balanţei de plăţi înregistrările sunt efectuate în valoare netă.

La baza întocmirii balanţei de plăţi stă principiul dublei înregistrări. Fiecare tranzacţie este reprezentată prin două înregistrări egale ca valoare absolută, dar opuse ca semn. Una din aceste înregistrări se efectuează pe credit cu semnul plus, iar cealaltă – pe debit cu semnul minus. În aşa mod, suma tuturor înscrierilor pe credit este egală cu suma tuturor înscrierilor pe debit, iar soldul net al înregistrărilor din BP trebuie să fi e zero. De exemplu, în cazul efectuării unei operaţiuni de export în BP valoarea tranzacţiei va fi refl ectată pe credit la articolul Export şi pe debit la articolul Active - valută şi depozite.

A. Operaţiunile ce generează intrări / încasări se înregistrează după cum urmează:– pe credit:• exportul de bunuri şi servicii, obţinerea venitului din muncă şi a venitului aferent factorilorde producţie deţinuţi de rezidenţi şi utilizaţi de nerezidenţi sau la titluri de valoare în posesiarezidenţilor, emise de nerezidenţi;• investiţiile străine în Moldova, retragerea investiţiilor moldoveneşti de peste hotare,împrumuturile acordate de nerezidenţi rezidenţilor, rambursarea împrumuturilor acordate de

110

rezidenţi nerezidenţilor, vânzarea titlurilor de valoare moldoveneşti nerezidenţilor şi vânzarea decătre rezidenţi a titlurilor de valoare străine nerezidenţilor;– pe debit:• încasările primite drept compensare la operaţiunile indicate mai sus la credit (majorareacreanţelor sau diminuarea angajamentelor vizavi de nerezidenţi).

B. Operaţiunile ce generează ieşiri / plăţi se înregistrează după cum urmează:– pe debit:• importul de bunuri şi servicii, plata venitului din muncă şi a venitului provenit din utilizareade către rezidenţi a factorilor de producţie deţinuţi de nerezidenţi sau la titluri de valoare în posesianerezidenţilor, emise de rezidenţi;• investiţiile moldoveneşti în străinătate, retragerea investiţiilor străine din Moldova,împrumuturile acordate de rezidenţi nerezidenţilor, rambursarea împrumuturilor acordate denerezidenţi rezidenţilor, cumpărarea titlurilor de valoare străine de către rezidenţi şi răscumpărareade către rezidenţi a titlurilor de valoare moldoveneşti în posesia nerezidenţilor;– pe credit:• plăţile efectuate drept compensare la operaţiunile indicate mai sus la debit (diminuareacreanţelor sau majorarea angajamentelor vizavi de nerezidenţi).

C. Transferuri curenteSpre deosebire de operaţiunile descrise la literele A şi B, care presupun angajamente reciproce,la articolul transferurile curente se efectuează înregistrarea compensatorie a bunurilor şi serviciilorprimite sau furnizate gratuit, precum şi a ajutoarelor băneşti şi a altor operaţiuni de transferunilateral, cum ar fi asistenţa tehnică acordată ţării, contribuţia tarii în organismele internaţionalesau transferurile angajaţilor.

D. Erori şi omisiuniModalitatea de înregistrare în balanţa de plăţi, bazată pe contabilizarea în partidă dublă,implică o egalitate a totalului de înscrieri pe credit şi pe debit. În practică, însă, nu se întâmplăaşa, deoarece datele pentru diferite articole sunt furnizate din diverse surse, ca rezultat se obţineun sold net debitor sau net creditor, care este înregistrat cu semn opus la un articol special numitErori şi omisiuni. Astfel, dacă balanţa componentelor reprezintă un sold net creditor / debitor,se va efectua o înscriere compensatorie la debitul / creditul acestui articol. Erori şi omisiuni potapărea şi în urma variaţiei ratelor de schimb, din suprapunerea perioadelor de raportare, precumşi din alte motive.

ECHILIBRUL BALANTEI DE PLATIÎn linii generale, pe termen lung, suma iesirilor trebuie sa fie egala cu cea a intrarilor. În realitate însa, o asemenea egalitate se întilneste foarte rar. Diferenta dintre iesirile de valuta si intrarile de valuta reprezinta soldul balantei da plati. Acesta poate fi pozitiv, atunci cînd intrarile de valuta sint mai mari decit iesirile, si negative, in cazul unei situatii inverse.Politici de echilibrare a balanţei de plăţi.

În privinţa echilibrului balanţei de plăţi externe există în literatura de specialitate două accepţiuni diferite: echilibrul balanţei de plăţi este indus automat de echilibrul economic general sau echilibrul poate fi obţinut prin promovarea unor politici macroeconomice sau prin

111

utilizarea unor tehnici de echilibrare specifice. În primul caz nu este nevoie de intervenţia statului pentru echilibrarea balanţei de plăţi, considerându-se că aceasta se va echilibra în condiţiile echilibrului economic general.Politici de echilibrare a BPEStatul are la dispoziţie mai multe politici pe care le poate utiliza în vederea ajustării deficitelor din balanţa de plăţi externe:

-       Politici monetare : ratele de dobândă, operaţiuni pe piaţa liberă efectuate de Banca Centrală, rezervele bancare obligatorii, emisiunea sau retragerea de monedă de pe piaţă, limitarea creditului. Aceste politici pot avea o influenţă directă asupra fluxurilor de capital în sensul atragerii lor printr-o creştere a ratelor de dobândă. Politicile monetare pot avea un efect benefic asupra balanţei de plăţi externe şi prin stabilitatea în materie de preţuri pe piaţa locală. Inflaţia şi dobânda sunt factori suficient de puternici în a echilibra balanţa de plăţi externe. Politica banilor ieftini care constă în scăderea ratei dobînzei şi respectiv a deficitului costului curent se explică prin faptul că în urma acestei politici vor scădea şi ratele de schimb, care conduc la creşterea exportului şi la reducerea importului. Un dezavantaj al acestei politici este faptul că politica banilor ieftini poate conduce la apariţia proceselor inflaţioniste.

-       Politicile bugetare : politici care vizează creşterea veniturilor din impozite şi taxe (se poate realiza printr-o fiscalitate sporită sau printr-o mai bună colectare a fondurilor datorate statului) şi reducerea cheltuielilor bugetare. În general sunt vizate acele impozite şi taxe care pot afecta puternic fluxurile financiare şi reale înregistrate de balanţa de plăţi externe. Aceste politici au rolul de a limita dimensiunea deficitului bugetar intern care de multe ori este finanţat extern prin fonduri împrumutate (mai ales în cazul ţărilor în curs de dezvoltare). În plus, aceste deficite sunt adesea finanţate inflaţionist prin emisiune de monedă, fapt ce poate fi dăunător exporturilor, agravând şi mai mult deficitul contului curent.

-       Devalorizarea cursului de schimb : parte integrantă a politicii monetare are ca efect direct încurajarea exporturilor şi descurajarea importurilor (care devin mai scumpe în monedă naţională). Condiţia de bază este ca deprecierea să fie mai mare decât creşterea preţurilor interne. Din păcate, deprecierea nu este cea mai inspirată modalitate de echilibrare a balanţei în cazul unei ţări dependente de comerţul exterior. Mai mult, deprecierea inhibă importurile de tehnologie şi reduce astfel procesele de retehnologizare ale companiilor care doresc să exporte mai mult, să fie mai eficiente şi mai competitive pe pieţele internaţionale. Orice companie, pentru a rezista pe pieţele internaţionale trebuie să utilizeze ultimele soluţii tehnologice în domeniu şi dacă nu are posibilitatea susţinerii financiare a unei activităţi serioase de cercetare -  dezvoltare în domeniu va fi nevoită să importe această tehnologie, ori deprecierea blochează tocmai acest lucru.

-       Instituirea de bariere tarifare şi netarifare în calea importului cu rol în limitarea cantitativă a importurilor. Barierele tarifare constituie în prezent una din piedicile majore în calea fluxurilor comerciale internaţionale, existând în prezent o mare varietate de astfel de bariere, unele dintre ele greu de identificat şi contracarat. Introducerea taxelor de protecţie şi anume taxe pe bunuri şi servicii de import şi exportpentru a favoriza producătorii şi prestatorii de servicii locale. Dezavantajele acestei metode sunt: ţările respective pot lua măsuri similare cu privire la bunurile şi serviciile exportate; de ţara care introduce ceea ce va duce la scăderea exporturilor; se pierd avantajele specializării comerţului internaţional.

112

-       Stimularea şi promovarea exporturilor prin diferite metode (subvenţii de export, credite de export subvenţionate, facilităţi fiscale, asigurarea şi garantarea creditelor de export etc.) conduce la reechilibrarea balanţei comerciale. Promovarea exporturilor include: susţinerea financiară sau logistică a participării la târguri şi expoziţii internaţionale pentru companiile locale, încheierea de tratate comerciale, acorduri de navigaţie sau comerţ, crearea de zone de liber schimb sau uniuni vamale, crearea de centre de informare în ţară menite să sprijine activitatea de export sau intensificarea reprezentării comerciale în străinătate.

-       Finanţarea deficitelor din BPE se referă la posibilitatea acoperiri unui deficit comercial printr-un credit extern acordat din diferite surse (FMI prin mecanismul de finanţare lărgită sau emisiune de obligaţiuni guvernamentale pe piaţa internaţională). Avantajul acestei politici este unul pe termen scurt, pe termen lung creditele nu fac altceva decât să amâne rezolvarea cauzelor reale ce au dus la acest deficit comercial. În plus, nu trebuie neglijat faptul prin înregistrarea remunerării acestor credite (dobânzi plătite) în debitul contului de venituri (contul curent) deficitul este reportat pentru o perioadă viitoare.

-       Atragerea de investiţii străine directe şi de portofoliu contribuie la reechilibrarea balanţei de plăţi prin capitalul străin injectat în economie care poate reduce din presiunile asupra cursului de schimb generat de o balanţă comercială deficitară. Atragerea investitorilor străini se poate face prin acordarea de facilităţi (concesionarea de terenuri, spaţii comerciale, clădiri, utilităţi) sau stimulente fiscale pe de o parte (reduceri la impozitul pe profit, reduceri sau scutiri la  impozitele indirecte) dar şi prin promovarea imaginii în străinătate pe de altă parte. Evident că oricâte facilităţi s-ar oferi investitorilor străini şi oricât eforturi s-ar întreprinde pentru a face cunoscută ţara gazdă, lipsa unui cadru adecvat de dezvoltare propice a afacerilor va ţine la distanţă investitorii străini.

În concluzie, statul poate interveni direct prin numeroase pârghii şi mecanisme pentru a reechilibra balanţa de plăţi externe. Raţiunea  pentru a interveni în sensul echilibrării BPE este dată de absenţa ajustării automate şi de efectele pe care le poate avea dezechilibrul BPE asupra echilibrului economic general. Balanţa de plăţi rămâne principalul mijloc de măsurare a valorii şi a competitivităţii externe a unei economii, fiind în acelaşi timp un instrument deosebit de util pentru configurarea principalelor politici macroeconomice. În abordarea macroeconomică a nevoii de finanţare a unei economii, balanţa de plăţi externe reprezintă cel mai important instrument de analiză 

Intrebarea 80. Piaţa valutară şi componentele ei.Fiecare ţară îşi are propria sa monedă naţională, în care se efectuează toate plăţile şi

tranzacţiile în cadrul ţării respective. Utilizată în operaţiunile de schimb internaţional, moneda naţională capătă denumirea de „valută". în acest sens, sînt valute nu numai dolarul şi euro, ci şi leul moldovenesc şi rubla rusească. Deoarece, în mod oficial, pe teritoriul unei ţări, vînzările-cumpărările se fac numai în monedă naţională, în relaţiile economice internaţionale valuta unei ţări urmează a fi schimbată în valuta alteia. Astfel, un agent economic din Moldova nu poate importa gaze ruseşti sau parfumuri franţuzeşti plătind în lei moldoveneşti, înainte de a efectua tranzacţiile respective, el trebuie să schimbe leii moldoveneşti m euro sau în ruble ruseşti.

113

Schimbul de valute naţionale se realizează pe o piaţă specială, numită „piaţa valutară" sau „piaţa schimburilor valutare".

Piaţa valutară este o piaţă pe care are loc vinzarea-cumpărarea de valută străină şi de diferite tipuri de credit (acreditive, cecuri, cambii etc).

Piaţa valutară este o piaţă specifică, care funcţionează, practic, fără întrerupere, 24 de ore din 24. În fiecare ţară, piaţa valutară este supusă controlului din partea Băncii Centrale.

Pe piaţa valutară se vînd şi se cumpără (contra valutei naţionale) valutele altor ţări, în special valutele liber convertibile. Pe această piaţă se confruntă cererea de valută cu oferta de valută.

● Cererea de valută străină este generată de următorii factori: a) de operaţiunile de import, adică de agenţii economici specializaţi în importul de bunuri

materiale şi servicii;b) de necesitatea extinderii activităţii economice şi procurarea, în asemenea caz, a utilajului

şi a materiei prime de peste hotare;c) de persoanele care pleacă în scopuri turistice sau de afaceri peste hotare;d) de măsurile de apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al

valutei naţionale. în cele mai multe cazuri, economiile sînt păstrate în valută liber convertibilă, în general în dolari şi euro;

e) de operaţiuni speculative;f) de ieşiri ale capital.naţ. în scopul de investire peste hotare sau de păstrare a avuţiei în

băncile străine.● Oferta de valută este „alimentată" de:a) banii obţinuţi în urma exportului de bunuri materiale şi servicii;b) transferul de bani al persoanelor care activează peste hotare;c) investiţiile străine care intră în ţară;d) împrumuturi şi credite, contractate cu organizaţiile economice internaţionale sau cu ag.ec.

publici şi privaţi de peste hotare;e) depozite bancare şi bani ai agenţilor economici în valută liber convertibilă.Convertibilitatea este proprietatea unei monede naţionale de a se schimba, în diferite

proporţii, cu monedele altor ţări.Valutele naţionale pot fi:→ liber convertibile, cum este cazul dolarului american, al euro-ului, lirei sterline şi yenului

japonez;→ parţial convertibile sau cu o convertibilitate limitată internă. Astfel, leul moldovenesc se

schimbă pe piaţa internă pe mai multe valute străine;→ neconvertibile.Există o piaţă valutară internaţională şi o piaţă valutară în cadrul fiecărei ţări.Principalele burse valutare internaţionale se află la New York, Boston, Chicago, Paris,

Tokio, Francfurt, Roma, Ziirich. Toate aceste centre sînt legate între ele într-o reţea unică, printr-un sistem complicat de mijloace de comunicare dintre cele mai moderne, care permit încheierea contractelor de vînzare-cumpărare într-un timp ce se măsoară, de regulă, în secunde. Deci piaţa valutară nu poate fi localizată într-o ţară sau într-un oraş oarecare unde s-ar fi confruntat vînzătorii şi cumpărătorii de valută.

Marea majoritate a tranzacţiilor valutare pe pieţele naţionale sînt efectuate de către băncile comerciale la comanda clienţilor lor. Doar o parte neînsemnată de monedă este schimbată la casele de schimb valutar.

Zilnic, băncile, iar după ele şi casele de schimb valutar afişează, de cele mai multe ori chiar în stradă, cursurile de cumpărare şi vînzare a principalelor valute liber convertibile: dolarul,

114

euro, lira sterlină.Componentele pieţii valutare sunt:

# bursa valutară# casele de schimb(cumpără sau vînd valută nelimitat de la bănci pentru clinţi);# bancile autorizate de Banca Naţională (BN)

Politica valutara reprezinta apanatajul autoritatii monetare si valutare, în ultima instanta a statului, de a intervenii în vederea corectarii unor dezechilibre fundamentale ale economiei spre a influenta si orienta fenomenele si relatiile valutare în functie de obiectivele fundamentale stabilite prin lege, respectiv în functie de obiectivele principale ale politicii economice ale statului respectiv.Este de la sine înteles ca politicile valutare difera de la un stat la altul, la un grup de state la alt grup în functie de obiectivele generale, de -tintelepropuse dar si de nivelul dezvoltarii pietelor interne, valutare, monetare, financiare.Deoarece politica valutara urmareste în general, atingerea obiectivelor principale ale politicii economice, aceasta se afla în strânsa corelare cu celelalte segmente de piata, în primul rând cu politica monetara, într-un anumit sens, fiind chiar o componenta a acesteia, cu politica comerciala si cea fiscala.Interdependentele dintre politica monetara si cea valutara, sunt cu atât mai intense cu cât gradul de convertibilitate a monedei nationale este mai mare , marimea acestui grad presupunând dezvoltarea si maturitatea pietelor respective: monetara, valutara, financiara si de capital.