ROLUL ACTIVITATII ECONOMICE

Nevoile se prezintă ca un sistem bine conturat, cu un carater dinamic şi nelimitat,

care la un moment dat, caracterizează global atât nivelul de dezvoltare al fiecărui individ, cât

şi stadiul de dezvoltare la care a ajuns societatea. Procesul de multiplicare şi diversificare a

nevoilor se desfăşoară simultan cu apariţia de noi mijloace de satisfacere a lor, dar şi în paralel

cu formularea de către indivizi sau societate a unor idealuri şi aspiraţii tot mai variate şi

evoluate.

Activitatea umană are drept formă fundamentală de manifestare munca, proces

conştient prin care omul se defineşte pe sine ca specie şi în care sunt concentrate cunoştinţele

şi deprinderile omului, capacităţile sale de transformare şi de anticipare. Modul fundamental

în care societatea se manifestă este reprezentat de activitatea economică, proces în a

cărui dinamică se făuresc atât condiţiile materiale cât şi structura socială în care trăiesc

oamenii. În cadrul activităţii economice, oamenii intră în raporturi reciproc determinate de

interese economice, urmărind conştient realizarea unor scopuri.

Ansamblul activităţilor productive care au ca rezultat obţinerea tuturor categoriilor de

bunuri şi servicii destinate satisfacerii nevoilor (trebuinţelor) se desfăşoară într-un cadru

organizat reprezentat de economia naţională.

Diviziunea muncii şi creşterea interdependenţelor dintre activităţile economico –

sociale permit ca din unghiul de vedere al teoriei economice, structura economiei

contemporane să fie abordată atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.

În cadrul structurilor verticale sunt utilizate trei concepte care în fond exprimă una şi

aceeaşi economie, abordată şi cercetată din unghiuri diferite: a) microeconomia, care studiază

comportamentul agenţilor economici primari (individuali) pe diferite tipuri de pieţe şi care are

ca obiective principale formularea răspunsurilor la întrebările: cum se formează preţurile

bunurilor; ce se produce în societate; cum se distribuie veniturile participanţilor; b)

macroeconomia, care reprezintă partea din teoria economică referitoare la ansamblul unei

economii naţionale şi care încearcă să explice fluctuaţiile agregatelor macroeconomice de-a

1

1

lungul timpului; c) mondoeconomia, cercetează legăturile, interdependenţele dintre

economiile naţionale, care apar ca verigi primare, privite la scară planetară.

În plan orizontal, analiza structurii economiei naţionale este efectuată atât pentru a

surprinde structurile tehnologice, de ramură şi cele teritoriale ale acesteia, cât şi pentru

elaborarea soluţiilor vizând corectarea disproporţiilor şi decalajelor existente.

Omul desfăşoară activitatea economică de producţie într-un cadru istoriceşte

determinat în condiţiile utilizării unor resurse limitate. Apare astfel necesar ca activitatea

economică să fie analizată atât în funcţie de amploarea sa, cât şi din perspectiva finalităţii

scontate. Scopurile propuse trebuie ierarhizate pe diferite perioade, iar comportamentul omului

se impune a fi evaluat în relaţia sa cu tehnica şi societatea.

Acţiunea economică are astfel ca subiect agentul economic, omul considerat

individual şi în colectiv, iar ca obiect raporturile dintre nevoi şi resurse, acestea din urmă

având o determinare obiectivă. Dezvoltarea societăţii nu este posibilă decât în condiţiile

respectării unor corelaţii cu volumul, structura şi dinamica resurselor. Totodată, raporturile

respective au o determinare subiectivă în sensul că prin voinţă, pasiune, motivaţie, mod de

înţelegere, psihologie etc., agentul economic îşi pune amprenta asupra lor. Cu alte cuvinte,

este vorba aici de relaţia dintre nişte nevoi nelimitate şi nişte resurse disponibile pentru

satisfacerea lor limitate. Caracterul limitat al resurselor este cel care face necesară teoria

economică. Dacă resursele ar fi fost nelimitate, teoria economică nu ar mai fi existat.

Resursele reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în

activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele. Acestea sunt suportul consumului.

Volumul şi calitatea resurselor condiţionează în mod esenţial gradul în care omul îşi satisface

nevoile, atât la nivel individual, cât şi social.

Resursele utilizate de oameni în activitatea lor economică sunt extrem de variate şi se

pot clasifica după mai multe criterii. Astfel, în cadrul resurselor primare sunt incluse

resursele naturale şi potenţialul demografic. Pe baza acestora, se formează resursele

derivate, care constau în maşini, utilaje, echipamente, construcţii ş. a. , inclusiv cunoştinţele şi

experienţa ştiinţifică.

2

2

O importanţă deosebită o au resursele naturale, întrucât, fără acestea, nici o activitate

umană nu ar fi posibilă. La rândul lor, resursele naturale, din punct de vedere al duratei

folosirii, pot fi: neregenerabile (zăcămintele de combustibili fosili şi cele de minereuri), greu

regenerabile (lemnul) şi regenerabile (pământul, apa). Din perspectiva posibilităţilor de

recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie sau de consum, resursele pot fi

clasificate în: recuperabile (o largă gamă de materii prime), parţial recuperabile (resursele

biologice, care - prin folosiri succesive - se degradează în mod treptat) şi nerecuperabile (în

special cele energetice).

Indiferent de amploarea şi diversificarea lor, de gradul de folosire sau refolosire,

resursele trebuie interpretate ca limitate, adică insuficiente acoperirii nevoilor umane - în

continuă creştere şi diversificare. Pe de o parte, există limite naturale ale resurselor - în

sensul că ele se găsesc în natură în cantităţi limitate, iar pe de altă parte, există şi limite

economice ale exploatării şi folosirii unor resurse – determinate atât de nivelurile actuale ale

costurilor de prospectare şi extracţie, cât şi de nivelul tehnologiilor. Dezvoltarea ştiinţei şi

tehnicii determină multiplicarea posibilităţilor de utilizare mai bună a unor resurse, de

reducere a consumului pe unitatea de efect util. Consumul de resurse este o mărime direct

proporţională cu gradul de cultură şi civilizaţie, ceea ce înseamnă că nevoile vor creşte odată

cu dezvoltarea generală a societăţii, solicitând tot mai multe resurse. Acestea însă, oricât de

bine ar fi valorificate cu ajutorul ştiinţei, nu pot creşte similar nevoilor.

Angajarea resurselor în procesul de producţie de bunuri materiale şi servicii

înseamnă transformarea acestora în factori de producţie.

1.2. Raritate şi alegere. Specializare şi schimb

După cum arătam mai sus, problema fundamentală a economiei constă în

raritatea resurselor şi a bunurilor economice şi de aceea reprezintă restricţia esenţială

care trebuie luată în considerare în organizarea şi desfăşurarea activităţii economice.

3

3

În sensul arătat, raritatea resurselor constituie prima problemă cu care se

confruntă o economie. De aceea, utilizarea raţională şi eficientă a resurselor economice

disponibile reprezintă o problemă-cheie a oricărei economii.

În aceste condiţii, singurul mod de comportament al oamenilor este de a alege între

alternativele existente, adică: între a investi sau a economisi, între diferitele bunuri care să fie

produse şi oferite pe piaţă, între a folosi o mai mare cantitate de muncă sau o mai mare

cantitate de capital într-un proces de producţie, între creşterea sau reducerea taxelor şi

impozitelor, acheltuielilor publice destinate educaţiei ş.a.m.d. Alegerea între diferite

alternative disponibile constituie, astfel, cea de-a doua mare problemă a unei economii.

Cea de-a treia mare problemă o constituie specializarea. Teoria economică studiază,

astfel, de ce participanţii la viaţa economică îndeplinesc sarcini (atribuţii) specifice,

particulare, bine conturate şi delimitate. Specializarea poate fi analizată la nivel de indivizi, de

firme şi la nivelul fiecărei ţări în parte. Fiecare participant la activitatea economică este

specializat în producerea sau distribuţia acelor bunuri la nivelul cărora, în comparaţie cu un alt

participant, este mai bun.

Unul dintre întemeietorii ştiinţei economice moderne, Adam Smith (1723-1790), a

formulat ideea potrivit căreia specializarea creează avuţia, arătând, de asemenea, că fără

specializare nu se poate menţine un nivel de trai ridicat. În lucrarea sa fundamentală,

"O cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor", Smith folosea pentru desemnarea

specializării termenul de "diviziune a muncii".

Cea de-a patra mare problemă a oricărei economii este schimbul. Schimbul

completează şi însoţeşte nemijlocit specializarea. Producătorii specializaţi nu-şi pot satisface

integral propriile lor nevoi servindu-se de propria lor producţie. De aceea, este necesar

schimbul cu bunurile create de alţi producători specializaţi, ceea ce aduce folos ambelor părţi.

Organizarea schimbului astfel încât să corespundă nevoilor oamenilor constituie o chestiune

esenţială a teoriei şi practicii economice. Schimbul reprezintă o realitate prezentă nemijlocit şi

permanent în lumea noastră, o realitate de care nu putem face abstracţie.

În procesul economic, indivizii sunt constrânşi de raritate să facă alegeri, opţiuni ale

căror implicaţii sunt studiate de teoria economică. Indivizii pot fi consideraţi drept principalii

4

4

"actori" ai procesului economic. În adoptarea deciziilor aceştia sunt ghidaţi de două elemente

fundamentale: costurile şi beneficiile. Cel mai important instrument utilizat de către

economişti în studierea modului în care sunt elaborate deciziile economice este analiza

marginală.

Maniera marginală de analiză economică poate fi aplicată şi în afara sferei activităţii

economice, dar bineînţeles, cu precădere în lumea afacerilor. În primul caz, aceasta înseamnă

analiza drumului care conduce la a stabili ce este “suficient” ca acţiune pentru a atinge un

anumit obiectiv. În esenţă, analiza marginală constă în compararea costurilor suplimentare cu

beneficiile suplimentare generate de o anumită activitate.

Obţinerea de către societate a producţiei în condiţiile limitării resurselor şi

cunoştinţelor tehnologice existente conduce în ultimă instanţă la formularea esenţei

problemei economice. Aceasta înseamnă că orice societate, oricât ar fi de bogată sau de

săracă, trebuie să aleagă în privinţa alocării resurselor, adică să dea răspunsuri la trei întrebări

fundamentale ale organizării activităţii economice: a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi;

b) cum se produc bunurile; c) pentru cine sunt produse bunurile.

a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi – înseamnă a preciza ce resurse vor fi

utilizate, funcţie de bunurile care vor fi produse;

b) cum se produc bunurile – reprezintă o alegere a modalităţii concrete cum vor fi

realizate, având drept efect determinarea cantităţilor din fiecare resursă (mai mult din unele şi

mai puţin din altele sau invers, funcţie de procedeul tehnologic ales);

c) pentru cine sunt produse bunurile – înseamnă că societatea trebuie să cunoască

cine vor fi beneficiarii bunurilor create, sau, cum va fi împărţit produsul naţional între

gospodării, în general între participanţii la producţia socială, între diferitele categorii sociale.

În abordarea acestor aspecte în viaţa de zi cu zi, oamenii pot face frecvent greşeala de a

confunda realitatea cu idealurile. De aceea, trebuie arătat că din perspectiva discuţiilor purtate

între oameni despre economia politică, aşa-numita economie pozitivă se ocupă cu prezentarea

realităţii economice ( ce, cum şi pentru cine, precum şi a comportamentului economiei), iar

ceea ce este denumit economie normativă se întemeiază pe un sistem de principii etice şi

judecăţi de valoare cu privire le ce, cum şi pentru cine produce o economie, aceste din urmă

5

5

probleme putând fi rezolvate atât pe calea dezbaterilor şi deciziilor politice, cât şi prin

utilizarea instrumentelor specifice analizei economice.

1.3. Costul de oportunitate. Curba posibilităţilor de producţie. Avantajul comparativ

Formularea unui răspuns la cele trei întrebări fundamentale presupune că societatea

trebuie să adopte o serie de decizii privind intrările şi ieşirile din economie. Intrările sunt

reprezentate de factorii de producţie, iar ieşirile sunt reprezentate prin bunurile şi serviciile

rezultate din procesele de producţie şi care se consumă în mod direct sau sunt utilizate în

continuare în alte procese de producţie.

Unul dintre conceptele cele mai importante din teoria economică este cel de cost de

oportunitate măsurat prin intermediul alternativei celei mai favorabile la care se renunţă..

Luarea unei decizii inevitabil implică sacrificarea altor alternative valabile.

Să luăm, de exemplu, cazul unui student care se înscrie la un program de masterat de

doi ani, pentru care plăteşte echivalentul în lei a 500 de Euro anual. În aparenţă, costul pe care

îl are de suportat este de 1000 Euro. Totuşi, în evaluarea costului real trebuie luat în

considerare şi costul de oportunitate. Atunci când a luat decizia de a se înscrie la acest

program, studentul respectiv a renunţat la alternativa de a-şi găsi un servici pentru care ar fi

primit un salariu – la nivelul actual al salariului minim pe economie – de cel puţin 1000 de

Euro anual. În concluzie, costul real pe care îl suportă studentul respectiv este de 1000 Euro

plus venitul la care a renunţat (2000 Euro), adică 3000 Euro. Ar mai trebui oare să adăugăm la

acest şi costul cazării şi al hranei pe perioada respectivă? Răspunsul este nu, acestea nu sunt

costuri neapărat legate de frecventarea programului de masterat, pentru că ele ar fi trebuit

suportate oricum. De cele mai multe ori, costul de oportunitate este exprimat în preţuri

relative, adică preţul unei alternative în termenii preţului unei alte alternative. De exemplu,

preţul unei cutii de lapte este 1 Euro, iar al unui pachet de biscuiţi este de 50 de Eurocenţi. Cu

alte cuvinte, preţul relativ al laptelui este de 2 pachete de biscuiţi. Dacă cineva mai are un

singur Euro în buzunar şi cumpără o cutie de lapte, atunci costul de oportunitate al laptelui

este de 2 cutii de biscuiţi (presupunând că biscuiţii reprezintă cea mai bună alternativă). De

6

6

multe ori, preţul relativ oferă informaţii mai valoroase pentru analiza economică decât preţul

monetar al unui bun. Din punct de vedere grafic, corespondenta costului de oportunitate este

curba (frontiera) posibilităţilor de producţie. Aceasta este reprezentarea grafică a tuturor

combinaţiilor posibile de producţie, în condiţiile în care cantitatea de resurse este dată.

Considerând, de exemplu, că într-o economie se realizează doar două produse - X şi Y

- ansamblul combinaţiilor posibile de producţie (nivelul resurselor disponibile – muncă,

pământ, capital - fiind dat) formează curba posibilităţilor de producţie, trasată în figura nr.1.

X

M

P

N

S

YFigura 1.1. Curba sau frontiera posibilităţilor de producţie.

Punctele M şi N situate pe curba posibilităţilor de producţie semnifică o utilizare

completă a resurselor disponibile; în M se produce mai mult X şi nai puţin Y decât în N.

Punctul S reprezintă alegerea unui combinaţii de producţie mai mică decât cea tehnic posibilă

şi care determină o folosire incompletă a resurselor, iar punctul P corespunde unui nivel al

producţiei imposibil de obţinut. Doar progresul tehnic este cel care poate determina o creştere

a cantităţilor realizate din toate produsele şi, deci, o deplasare spre dreapta a întregii curbe a

posibilităţilor de producţie. O deplasare pe curbă, de exemplu de la M la N, ilustrează costul

de oportunitate, în sensul că, pentru a realiza mai mult din Y, economia respectivă trebuie să

renunţe la a mai produce o anumită cantitate din X.

După cum se vede, un producător (o ţară) poate alege între diferite combinaţii posibile

de producţie. La baza alegerii făcute de producător stă principiul avantajului comparativ.

Înainte însă, este necesar de cunoscut principiul avantajului absolut.

7

7

Astfel, o ţară (o regiune, o firmă, un individ) deţine avantajul absolut al producerii

unui bun atunci când îl poate realiza utilizând mai puţine resurse decât alte ţări (regiuni, firme,

indivizi). Fie de exemplu doi indivizi (A şi B) care produc două bunuri (X şi Y). Producţia pe

care o poate realiza fiecare într-o zi este prezentată în tabelul următor:

X Y

A 6 3

B 4 8

A este mai priceput în a produce X, iar B este mai bun în producţia lui Y. Se spune că

fiecare deţine avantajul absolut în produsul pentru care cheltuieşte mai puţine resurse (în cazul

nostru timp) pentru a-l realiza. Cu alte cuvinte, fiecare deţine avantajul absolut în produsul

pentru a cărui obţinere are un cost mai mic şi, drept rezultat, se va specializa în producerea

acelui bun. Deci, A va produce X şi B va produce Y, după care vor schimba între ei, prin

comerţ, anumite cantităţi din bunurile respective.

Lucrurile se complică însă întrucâtva atunci când unul dintre ei este mai bun în

producerea ambelor bunuri:

X Y

A 6 3

B 4 1

După cum se vede, A deţine avantajul absolut în producerea ambelor bunuri. Dacă

acesta ar fi criteriul în funcţie de care s-ar realiza specializarea, atunci A ar trebui să producă şi

X şi Y, deoarece produce cu costuri mai mici. În realitate, lucrurile nu stau însă aşa. Ei se vor

specializa în funcţie de mărimea costurilor de oportunitate.

Să analizăm separat fiecare dintre produse. Astfel, pentru a realiza o bucată din Y,

individul A renunţă la a mai produce 2 bucăţi din X, în vreme ce individul B renunţă la a

produce 4 bucăţi din X. Deci, în producţia lui Y, persoana A deţine avantajul comparativ

(renunţă la mai puţin). Lucrurile se schimbă dacă analizăm produsul X. Pentru a produce o

8

8

bucată din X, individul A renunţă la a produce o jumătate din Y, în vreme ce B renunţă la a

produce doar un sfert din Y. Deci, în produsul X, persoana B deţine avantajul comparativ. În

consecinţă, A se va specializa în producerea lui Y, iar B în cea a lui X.

În concluzie, atunci când un producător (o ţară, un individ) deţine avantajul absolut în

ambele produse, specializarea se va realiza în funcţie de avantajul comparativ, adică în acel

produs în care are de suportat un cost de oportunitate mai mic.

În cartea sa publicată în 1817, On the Principles of Political Economy and Taxation,

economistul David Ricardo a utilizat exemplul Angliei şi Portugaliei care produceau vin şi

îmbrăcăminte, pentru a ilustra beneficiile specializării şi comerţului. Acest exemplu a

constituit baza principiului avantajului comparativ.

1.4. Fenomene, procese, interese economice. Legile economice

Lumea înconjurătoare ne apare într-o infinită varietate de forme şi evenimente. Prin

contactul său direct cu această lume, omul ia cunoştinţă numai cu acele aspecte care apar şi se

manifestă la suprafaţa lucrurilor şi evenimentelor, denumite fenomene. Termenul are

etimologie greacă - din cuvântul "pheinomenon" - care înseamnă ceea ce apare, adică un fapt

observabil sau un eveniment şi reprezintă manifestarea exterioară a esenţei acestora accesibilă

cunoaşterii în mod direct, nemijlocit.

Activităţile economice pe care oamenii le desfăşoară în vederea mobilizării,

repartizării şi utilizării resurselor în scopul satisfacerii trebuinţelor lor sunt alcătuite dintr-o

multitudine de fenomene economice care se referă la cunoaşterea nemijlocită de către om a

faptelor şi evenimentelor lumii economice.

O caracteristică proprie fenomenelor economice este aceea că ele presupun în mod

obligatoriu, direct sau indirect, prezenţa şi participarea din partea omului cu atributul său de

"homo oeconomicus".

Fenomenele economice au o determinare obiectivă, dar, în acelaşi timp, sunt

influenţate activ de către factorul subiectiv, reprezentat prin om şi prin societate, în

ansamblul ei.

9

9

a) determinarea obiectivă rezultă din relaţia obiectivă dintre existenţa socială

(privită în sensul satisfacerii trebuinţelor) şi natură. Deci, activitatea economică şi, prin

aceasta, existenţa oamenilor nu sunt posibile decât în condiţiile respectării unor raporturi de

interdependenţă care se formează între fenomene economice, a căror negare ar avea ca rezultat

negarea existenţei omului. De aceea, subiecţii activităţii economice sunt nevoiţi să respecte

corelaţiile structurale existente de facto între resurse şi trebuinţe, în condiţii concret istorice

date de dezvoltarea tehnică şi socială.

b) influenţa activă a factorului subiectiv (om, societate) asupra activităţii

economice constă în aceea că, în raporturile de interdependenţă dintre fenomenele economice,

subiectul acestei activităţi îşi pune amprenta prin voinţă, decizii, mod de înţelegere ş.a. asupra

fenomenelor. Astfel, conştientizarea de către subiect a realităţii are un un anumit specific bine

determinat. Această conştientizare se transpune în comportamentul individual şi social care

poartă denumirea de acţiune economică, aceasta fiind bazată pe raţiune şi motivată cauzal.

Transformările cantitative şi calitative pe care le cunosc fenomenele economice în

timp şi spaţiu poartă denumirea de procese economice.

Conţinutul şi sensul transformărilor care au loc în viaţa economică sunt determinate

atât de relaţiile de interdependenţă în care se găsesc fenomenele economice, cât şi de voinţa

oamenilor. Rezultatul final al studierii relaţiilor de interdependenţă dintre fenomenele

economice îl constituie descoperirea, studierea şi utilizarea legilor economice. În cazul în

care se au în vedere transformările determinate de voinţa oamenilor, trebuie analizate cu

precădere interesele oamenilor, care determină scopurile, acţiunile şi comportamentul

acestora.

Fenomenele economice sunt ordonate, rânduite şi legate între ele prin raporturi cauzale

sau funcţionale care se constituie în legi economice a căror descoperire este sarcina ştiinţei

economice. Legea economică este expresia teoretică, abstractizată a unor raporturi

esenţiale, cauzale, funcţionale din interiorul fenomenelor economice, ca şi dintre acestea,

raporturi caracterizate printr-o relativă constanţă si repetabilitate în cadrul unor

condiţii date.

10

10

Apare necesară o distincţie care trebuie făcută între legile economice - pe de o parte şi

legile juridice şi cele ale naturii, pe de altă parte. Astfel, legile juridice desemnează reguli de

drept promulgate de autoritatea care reprezintă şi guvernează o societate. De asemenea, legile

economice nu trebuie opuse, dar trebuie distinse de legile naturii. În concluzie, obiectul

cunoaşterii legilor economice îl constituie fenomenele economico-sociale care rezultă din

întrepătrunderea unor acte individuale, raţionale şi voite. Legile economice au specificitatea că

acţionează prin intermediul oamenilor, aceasta presupunând existenţa anumitor scopuri. În

sfârşit, legile economice acţionează numai în anumite condiţii. Schimbarea acestor condiţii,

este un fapt care stă în puterea omului, care modifică şi forma de manifestare şi consecinţele

acţiunii legilor economice.

Pentru desfăşurarea unei activităţi economice raţionale şi eficiente, capabile să

satisfacă trebuinţele oamenilor, cunoaşterea şi utilizarea legilor economice are o deosebită

însemnătate atât teoretică, cât şi practică. Dacă am admite că legile economice nu există,

atunci măsurile şi deciziile de ordin economic ar putea fi adoptate şi realizate la întâmplare,

ceea ce ar duce la un grad mare de incertitudine a consecinţelor acţiunii lor. Legile economice

ne informează mai mult sau mai puţin asupra consecinţelor probabile ale unui anumit fenomen

economic sau ale unei anumite măsuri legislative, iar aproximarea va fi cu atât mai exactă cu

cât condiţiile reale se vor apropia mai mult de cele ipotetice pentru care legea a fost formulată.

Legile economice ne permit în acest mod să prevedem tendinţele, liniile de conduită probabilă

pe care agenţii economici le pot adopta în condiţiile economiei de piaţă. Mai mult, ţinând

seama de faptul că legile economice acţionează numai în anumite condiţii date, agenţii

economici pot crea câmpul de acţiune al unei legi sau alteia, potrivit intereselor lor, evitând

astfel efectele negative şi stimulându-le pe cele pozitive.

Legile economice nu sunt ireconciliabile cu libertatea individului, ci, dimpotrivă, sunt

rezultatul acesteia; ele nu sunt altceva decât raporturi care se stabilesc între fiinţe libere,

libertăţi condiţionate doar în raporturile lor cu celelalte fiinţe, ca şi raporturile cu mediul

natural.

11

11

Transformările pe care le cunosc fenomenele economice sunt cauzate şi de voinţa

oamenilor care caută să înfăptuiască aceste transformări, prin acţiunea lor conform scopurilor

propuse. În atingerea acestor scopuri, oamenii pornesc de la interesele lor.

Conceptul de interes desemnează ceea ce este important pentru cineva. El exprimă

stimulul activităţii omeneşti şi se concentrează în străduinţa depusă pentru desfăşurarea unei

activităţi sau pentru satisfacerea unor trebuinţe.

Interesele economice sunt o formă socială a trebuinţelor economice şi expresia

relaţiilor reciproce dintre agenţii vieţii economico-sociale. Ele sunt un element de compoziţie

al mecanismului acestei activităţi.

Privite în totalitatea şi în interdependenţa lor, interesele economice alcătuiesc un sistem

complex şi multiplu. El este format din interesele personale (ale individului), colective (ale

grupului), generale (ale societăţii), private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice (cu

frecvenţe diferite), accidentale, pasive (fără a fi însoţite de acţiune) şi active (dublate de

acţiune), regionale şi naţionale etc.

Caracterul eterogen al purtătorilor intereselor face ca acestea să nu coincidă

întotdeauna. Faptul că un individ este în acelaşi timp purtătorul intereselor personale, colective

şi sociale permite ca între interese să se realizeze o concordanţă, chiar armonie.

În cadrul acestui sistem, interesele personale reprezintă forţa motrice a oricărei

activităţi; apărarea de către fiecare individ a propriului interes duce la asigurarea interesului

general. Aşadar, resortul esenţial al progresului economic este reprezentat de activitatea

individului stimulată de interesul personal. Această recunoaştere are o foarte mare

importanţă din perspectiva formulării de politici economice. Astfel, pentru a realiza o

modificare a comportamentelor (indivizilor, firmelor etc.), factorii de decizie politică trebuie

să reuşească să modifice stimulentele, interesele care le determină.

În decursul evoluţiei ştiinţei economice, noţiunii de interes personal i s-au dat mai

multe înţelesuri. Astfel, la clasici, acesta avea caracter de lege naturală, era subordonată

principiului minimului de efort. De pildă, Adam Smith considera că singurul impuls al

activităţii economice este interesul particular al individului, premisă pe care el o socoteşte

axiomatică. Acesta era considerat corespunzând "naturii omeneşti" şi reprezintă - ca atare - un

12

12

adevăr universal şi neschimbător. În concepţia clasică, însemnătatea interesului individual

rezidă în aceea că el se constituie ca regulator al întregii activităţii economice, ca armonizator

al intereselor individului cu cel general.

În concepţia neoclasicilor, interesul personal, care este şi fundamental, devine ceea ce

astăzi numim principiul hedonist (de la grecescul "hedone" - plăcere), conform căruia orice

om caută să obţină plăcerea şi să evite truda, vizând în orice circumstanţă să obţină maxim de

plăcere cu minim de efort.

În orice împrejurare, interesul slujeşte drept motiv pentru anumite acţiuni ale omului

îndreptate spre realizarea unor scopuri. Astfel, lanţul trebuinţe - interese trebuie completat:

trebuinţe - interese - scopuri - acţiuni.

În ceea ce priveşte acţiunea socială, în interpretarea uzuală ea constă în trecerea de la

o stare iniţială la o altă stare prin participarea oamenilor asociaţi, organizaţi într-o formă de

colectivitate umană. Acţiunea socială presupune, pe lângă existenţa oamenilor ca subiecţi

(agenţi) ai acţiunii, mijloacele de realizare, interesele, scopurile şi motivaţiile acţiunii sociale.

Totalitatea acţiunilor tipice ale subiecţilor economici formează comportamentul economic, în

care se manifestă în mod concret şi dinamic relaţiile economice.

Ansamblul de idei, concepte abstracte, ordonate între ele, care reflectă pe planul

gândirii fenomene şi procese economice existente, dezirabile sau presupuse, reprezintă

ceea ce numim teorie economică. Ea este alcătuită din noţiuni economice (concepte sau

categorii economice), enunţuri sau teze economice ierarhizate şi corelate între ele, precum şi

din principii şi legi economice.

Dacă prin voinţa lor, oamenii acţionează în domeniul economicului pentru atingerea

unor scopuri, această acţiune este un rezultat şi al ideilor şi concepţiilor economice. Teoriile

economice devin, deci, instrumente ale acţiunii sociale.

În condiţiile economiei de piaţă, ralierea la o teorie economică sau alta trebuie să dea

răspuns la problemele întrebuinţării resurselor rare, ale costului unor decizii comparativ cu

altele etc. În particular, sarcina principală a teoriilor economice în condiţiile economiei de

piaţă este aceea ca, în funcţie de scopurile stabilite şi de condiţiile existente, să elaboreze

soluţiile de utilizare optimală a resurselor economice şi modalităţile de realizare a bunăstării.

13

13

1.5. Principalele momente ale apariţiei şi dezvoltării teoriei economice

Dezvoltarea economică a societăţii a determinat apariţia încă din cele mai vechi

timpuri a preocupărilor oamenilor de a explica evoluţia fenomenelor şi proceselor economice,

de a formula legităţile care guvernează viaţa economică, astfel punându-se bazele constituirii

teoriei economice, ale formării ştiinţei economice ca domeniu de sine stătător al cunoaşterii.

Economiei i-a trebuit însă mult timp pentru a se constitui ca ştiinţă.

Astfel, cel mai vechi cod de legi cunoscut la ora actuală, „Codul lui Hamurabi”1,

stabilea anumite reguli în privinţa drepturilor de proprietate, împrumuturilor, dobânzii,

salariului şi chiar a duratei muncii.

Biblia conţine o serie de prescripţii în favoarea săracilor (care azi ar fi elemente ale

politicii de protecţie socială), cum ar fi, de exemplu, obligaţia de a lăsa o parte din recoltă la

marginea câmpului. Este prezentă de asemenea şi ideea de ciclu economic, sub forma

cunoscutului vis în care apar şapte vaci grase, urmate de şapte vaci slabe, adică şapte ani de

recolte foarte bune (deci de creştere economică, în termenii de azi), urmaţi de şapte ani de

recolte slabe (recesiune economică), când oamenii vor trebui să supravieţuiască pe baza

economiilor pe care le-au făcut în anii anteriori.

Gândirea economică din Grecia antică îşi aduce contribuţia sa la evoluţia teoriei

economice prin concepţiile filozofilor Xenofon (430 – 355 î. e. n.) şi Aristotel (384 – 322 î. e.

n.) care au încercat să formuleze o definire a “economiei” ca ştiinţă, să elaboreze o definire

economică a bunurilor, să analizeze diviziunea socială a muncii, în legătură cu care este

formulată teza dependenţei directe a acesteia de dimensiunile pieţei (la Xenofon). Au încercat

definirea obiectului şi trăsăturilor economiei politice, demonstrarea necesităţii marelui comerţ

maritim cu regiuni îndepărtate, stabilirea faptului că legea schimbului de mărfuri este

echivalenţa după un anumit criteriu a mărfurilor care se schimbă, sau, demonstrarea tezei

potrivit căreia apariţia banilor decurge direct din schimbul de produse şi intuirea procesului

1 Colecţie de legi şi edicte ale regelui babilonian Hamurabi (1792-1750 î.Ch.). O copie a codului, gravată pe un bloc de piatră de 2,4 m., a fost dezgropată de o echipă de arheologi francezi la Susa, în Irak în 1901-1902 şi se găseşte în prezent la muzeul Luvru.

14

14

obiectiv al folosirii banilor în calitate de capital (toate aceste din urmă idei aparţinând lui

Aristotel). Cu toate acestea, evident, economia la vremea respectivă era total diferită de cea pe

care o cunoaştem astăzi: întreprinderea avea dimensiuni artizanale, multe prestaţii erau

obligatorii, iar prezenţa pieţei nu era întotdeauna necesară.

În evul mediu, ecxonomia rămâne subordonată moralei şi de aceea dorinţa de câştig

sau de bogăţii materiale sunt respinse de ideologia dominantă în epocă. Abia spre sfârşitul

evului mediu se conturează procesul de emancipare a gândirii economice faţă de biserică, de

morala creştină şi de concepţiile medievale. Este proclamată autonomia puterii de stat faţă de

cea religioasă şi se dezvoltă un prim curent de gândire economică - mercantilismul. Acesta a

cunoscut răspândire în Europa între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al

XVII-lea şi a constituit suportul teoretic al politicii de acumulare a capitalului practicate de un

şir de state. Mercantilismul are două caracteristici esenţiale: prima dintre ele are în vedere că

ramura importantă în economie este comerţul, iar cea de a doua susţine implicarea statului în

economie, prin practicarea unor politici intervenţionist-protecţioniste.

Reprezentanţii acestui curent consideră comerţul ca izvor nemijlocit al avuţiei, iar

comerţul exterior ca factor unic care contribuie la sporirea cantităţii de bani dintr-o ţară.

Mercantiliştii, susţinători ai rolului statului în economie, au abordat pentru prima oară

categoria economică de profit şi, de asemenea, au acordat o atenţie deosebită problemei

importului de mărfuri străine, cu ajutorul politicii vamale. Unul dintre cei mai de seamă

reprezentanţi ai mercantilismului – francezul Antoine de Montchréstien -, foloseşte pentru

prima dată, în anul 1616, termenul de economie politică pentru a denumi ştiinţa economică,

termenul având o etimologie în limba greacă (oikos = casă; nomos = lege; politeia = cetate,

oraş, societate). Recomandările lor de politică economică vizează interzicerea ieşirii din ţară a

materiilor prime necesare industriei naţionale, limitarea intrărilor de produse manufacturate,

necesitatea ca doar cetăţenii ţării respective să practice comerţul sau necesitatea înfiinţării unor

manufacturi de stat.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se afirmă doctrina economică fiziocrată.

Aceasta reduce economia la agricultură, singura ramură considerată capabilă să creeze

« produs net » şi, pe de altă parte, promovează teza existenţei unei « ordini naturale » şi prin

15

15

urmare, a necesităţii descoperirii legilor obiective care guvernează funcţionarea societăţii.

Concepţia fundamentală a fiziocraţilor este sintetizată în celebra lucrare « Tabloul

economic » (1758), elaborată de francezul François Quesnay (1694-1774), considerat în

istoria gândirii economice drept autorul primei reprezentări a circuitului macroeconomic. De

asemenea, fiziocraţii au formulat în mod lapidar cunoscuta lozincă a liberalismului economic

« laissez-faire, laissez-passer » (lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc). Cu alte cuvinte,

doctrina fiziocrată apare în opoziţie cu politica intervenţionistă preconizată de mercantilişti,

susţinând importanţa concurenţei şi a mecanismului liber al preţurilor.

Trecerea de la producţia manufacturieră la cea maşinistă (revoluţia industrială) şi

dezvoltarea tendinţelor liberale care triumfă la începutul secolului al XIX-lea au impulsionat

dezvoltarea gândirii economice concretizată într-un nou demers ştiinţific reprezentat de teoria

economică clasică (şcoala clasică de economie politică).

Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai economiei politice clasice pot fi menţionaţi:

Adam Smith (1723–1790) – economist şi filozof britanic, considerat adesea

“părintele” economiei politice moderne, datorită în primul rând lucrării “O cercetare asupra

naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor” – 1776, în care argumentează că munca este izvorul

tuturor avuţiilor. De asemenea, Smith s-a impus prin analiza riguroasă a diviziunii muncii, prin

abordarea sistematică a teoriei valorii, a preţurilor şi monedei, mergând până la creşterea

economică, cât şi prin viziunea sa optimistă asupra evoluţiei economiei de piaţă.

David Ricardo (1772–1823) – cunoscut prin lucrarea “Despre principiile

economiei politice şi impunerii” – 1817. În doctrina sa, Ricardo a adus contribuţii marcante la

teoria valorii, a preţului, repartiţiei, emisiunii monetare, precum şi în teoria rentei şi a

schimburilor economice internaţionale.

Thomas Robert Malthus (1766–1834) – economist şi teolog englez, cunoscut prin

analiza în lucrarea “Eseu asupra populaţiei” – 1798, a corelaţiei dintre evoluţia economică şi

evoluţia populaţiei.

Jean Baptiste Say (1767–1832) – economist francez, ale cărui contribuţii

importante sunt concepţia despre conţinutul şi rolul factorilor de producţie, concepţia privind

moneda (aceasta nu este dorită decât pentru bunul care poate fi cumpărat cu ea) şi formularea

16

16

legii debuşeelor (valoarea oricărui produs se transformă în venituri pentru cel care l-a creat).

Lucrarea care l-a consacrat este “Tratat de economie politică” (1803).

Şcoala clasică de economie politică se concentrează pe ideea potrivit căreia valoarea

este munca încorporată în marfă, care constituie punctul central al analizelor economice.

Reprezentanţii economiei politice clasice au fost apărătorii liberalismului economic, dar au

avut o viziune pesimistă asupra evoluţiei pe termen lung a societăţii, deoarece aceasta este

împărţită în clase sociale care se confruntă în procesul repartiţiei rezultatelor activităţii

economice.

La mijlocul secolului al XIX-lea, din economia politică clasică s-au desprins două

direcţii opuse privind teoriile economice concretizate în gândirea marxistă şi şcoala

marginalistă.

Karl Marx (1818 – 1883), fondator al gândirii economice care îi poartă numele, a

aprofundat teoria valorii muncă, dar a adus şi alte contribuţii în dezvoltarea teoriei reproducţiei

capitalului social, în teoria plusvalorii, a crizelor economice, a planificării economice etc.

Teoria economică marxistă a urmărit în primul rând scopuri ideologice şi nu practica

economică şi pentru faptul că ea a fost transformată într-o dogmă, întregul sistem al economiei

centralizate construit pe fundamentele ei, nu a avut capacitatea de a-şi dovedi viabilitatea şi s-a

destrămat.

A doua direcţie desprinsă din şcoala clasică de economie politică este teoria

marginalistă. Fondatorii ei sunt consideraţi: Stanley Jevons (1835 - 1882) - Anglia,

reprezentanţii şcolii austriece: Carl Menger(1840 - 1921) - susţinător al teoriei utilităţii

marginale, Friedrich von Wieser (1851 - 1926) şi Eugen von Böhm-Bawerk (1851 - 1914)

şi reprezentanţii şcolii de la Lausanne, printre care Leon Walras (1834 - 1910) - Franţa şi

Vilfredo Pareto (1848 - 1923) - economist şi sociolog italian. Spre deosebire de teoreticienii

clasici şi de gândirea marxistă, care explicau originea valorii prin munca concretizată în

bunuri, marginaliştii văd originea valorii în om, în dorinţele şi nevoile sale. Dacă economiştii

clasici au fost creatorii teoriei obiective despre valoare, marginaliştii au întemeiat teoria

subiectivă despre valoare.

17

17

În gândirea economică, marginaliştii s-au remarcat nu atât prin teoria lor despre

valoare, ci prin analiza efectuată asupra mecanismului economiei de piaţă. Demersul lor

ştiinţific porneşte de la ideea unei economii pure, abstracte, impunând conceptul de

"concurenţă perfectă". În acest cadru, ei au urmărit comportamentul unui agent economic

izolat, ipotetic atât în calitatea sa de producător ofertant, cât şi în cea de consumator, iar modul

de abordare a problemelor economice este împrumutat din ştiinţele exacte şi se bazează în

special pe calculul marginal, pe împletirea analizei economice cu instrumentarul matematic.

Întregul orizont al activităţii economice este analizat prin prisma agentului economic, ceea ce

face ca demersul lor să fie, prin excelenţă, microeconomic. Concentrându-se asupra studiului

pieţei şi al economiei de piaţă, marginaliştii sunt consideraţi a fi apologeţii acestei economii,

neacordând atenţie problemelor acumulării şi dezvoltării în perspectivă a activităţii

economice. Aceste teorii sunt dominante la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul

secolului XX.

Pe această filiaţie se impune gândirea neomarginalistă, având ca reprezentanţi de

seamă pe Ludwig von Mises (1881 - 1973), F. A. von Hayek (1899 - 1992, laureat al

premiului Nobel în 1974) şi J. R. Hicks (1904 - 1989, premiul Nobel în 1972). De asemenea,

se impune şi efortul de sinteză între punctele de vedere marginaliste şi cele neomarginaliste

(şcoala de la Cambridge) datorat lui Alfred Marshall (1842 - 1924). Neomarginaliştii, având

în vedere restricţiile cărora trebuie să le facă faţă agentul economic, substituie conceptul de

valoare-dorinţă cu cel de opţiune (alegere). Pe ce se bazează opţiunea? Pentru bunurile de

producţie - pe însuşirile lor fizice, deci, obiective, iar pentru bunurile de consum - pe

psihologia consumatorului, deci, pe criterii subiective. Neomarginaliştii efectuează analizele

lor pornind de la agentul economic, adică predominant la nivel microeconomic. Chiar şi

problematica echilibrului economic general este abordată prin extinderea cererii

consumatorului şi a ofertei producătorului la mai multe bunuri pe piaţă (relaţia de echilibru pe

n-1 pieţe atrage după sine în mod necesar echilibrul pe piaţa n).

La începutul secolului XX, dezvoltarea economiilor occidentale ridică noi probleme în

faţa teoriei economice. Este vorba de dominaţia pieţei de către monopoluri, oligopoluri şi

monopsonuri, ceea ce schimbă datele analizei efectuate de predecesori. Piaţa nu mai poate fi

18

18

considerată absolut liberă, concurenţa perfectă şi dependenţa agenţilor economici de un preţ

exogen devin îndoielnice. Acţiunea agenţilor economici, ca să fie eficientă, trebuia adaptată

acestor noi condiţii, respectiv unei "concurenţe imperfecte".

Teoria pieţei cu concurenţă imperfectă a fost dezvoltată în special de economiştii

englezi Joan Robinson (1903 - 1983) şi Edward Chamberlain (1889 - 1967), prin lucrările

lor "Economia politică a concurenţei imperfecte" şi, respectiv, "Teoria concurenţei

monopolistice", ambele apărute în 1933.

Teoria economică bazată pe analiza microeconomică a constituit şi reprezintă şi astăzi

un instrument util de analiză a fenomenelor pieţei şi concurenţei în evoluţia lor, de analiză a

comportamentului producătorului şi consumatorului atât în condiţiile concurenţei perfecte, cât

şi ale celei imperfecte, dar se dovedeşte insuficientă pentru înţelegerea unor probleme de

ansamblu, cum ar fi crizele economice care blochează atât activitatea economiilor naţionale,

cât şi pe cea a agenţilor economici. Mai mult, această analiză nu poate oferi idei şi instrumente

pentru a găsi remediile necesare prevenirii, atenuării sau ieşirii din criză. În faţa teoriei

economice se impunea o nouă abordare a fenomenului, o nouă optică în înţelegerea activităţii

economice de ansamblu, care nu reprezintă o sumă a acţiunii agenţilor izolaţi, ci o

interacţiune. De acţiunea indivizilor depinde activitatea de ansamblu şi invers. Viziunea

macroeconomică a economiei de piaţă deschide un nou câmp de analiză a fenomenului

economic.

Fondatorul analizei macroeconomice este economistul englez John Maynard

Keynes (1883 - 1946), lucrarea sa de bază dedicată acestui tip de analiză intitulându-se

"Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor" (1936).

În opera acestuia sunt definite unele categorii macroeconomice noi, cum ar fi:

produsul naţional brut şi net, o serie de corelaţii de echilibru, teoretizarea ciclului

macroeconomic. Analiza macroeconomică keynesiană introduce în teoria şi practica

economiei de piaţă un nou agent economic, statul, dezvoltând teoria multiplicatorului de

investiţii, de consum, de cheltuieli bugetare. Teoria keynesiană stă la baza unor noi politici

macroeconomice care au ca obiect prevenirea sau atenuarea efectelor crizelor economice,

combaterea şomajului, înfăptuirea creşterii economice, respectiv asigurarea sporirii produsului

19

19

social şi a venitului naţional ca o tendinţă fermă şi de perspectivă. Într-un fel, keynesismul

revine la ideea unui stat intervenţionist lansată câteva secole mai devreme de mercantilişti.

După cel de-al doilea război mondial, teoria economică este dominată de gândirea

postkeynesiană (neokeynesismul), care se concretizează în dezvoltarea teoriei creşterii

economice şi elaborarea de modele de creştere macroeconomică la nivelul economiilor

naţionale şi, ulterior, la nivel mondial. Teoriile postkeynesiene abordează şi probleme de

"planificare economică" – privită ca formă de intervenţie a statului în economia de piaţă

contemporană.

Ca o ripostă la şcoala economică keynesiană, se afirmă curentul de gândire economică

denumit monetarism (şcoala economică de la Chicago), care după anul 1960, dezvoltă teza

conform căreia tulburările din sectorul monetar sunt cauza principală a instabilităţii în

economie. Concepţia monetaristă este sintetizată în lucrările profesorului american Milton

Friedman şi ale colaboratorilor săi.

În evoluţia sa, viaţa economică ridică în continuare noi probleme: stagnare economică

asociată cu inflaţie, noi forme de crize şi, în special, apariţia fenomenelor economice globale

(mondiale). Este vorba de criza energetică, de materii prime, alimentară, de creşterea

populaţiei, de implicaţiile ecologice, de perspectivele pe care le ridică noile tehnologii şi, în

special, problemele decalajelor economice, accentuate prin constituirea unor noi economii

naţionale - grupate sub denumirea generică de "lumea a treia".

O tendinţă nou conturată la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970 în evoluţia

gândirii economice pe plan mondial este cea reprezentată de apariţia modelelor şi teoriilor

globale de creştere economică, determinată de globalizarea unor probleme economice

grave (inflaţia, creşterea nefirească a cheltuielilor militare, persistenţa subdezvoltării,

accentuarea decalajelor economice dintre ţările lumii, poluarea mediului etc.), paralel cu

înregistrarea unor progrese substanţiale în desfăşurarea cercetărilor interdisciplinare şi

în modelarea şi analiza creşterii economice la scară macro şi mondoeconomică.

Cel mai important moment în această privinţă este reprezentat de crearea în 1968, la

iniţiativa economistului italian Aurelio Peccei, a "Clubului de la Roma", ca organizaţie

internaţională având drept obiectiv înţelegerea interdependenţelor globale dintre domeniile

20

20

economic, politic, social şi natural şi care şi-a propus să elucideze aspectele complexe

devenite îngrijorătoare pentru toată omenirea, să iniţieze noi direcţii în politică, astfel încât să

fie preîntâmpinate şi depăşite situaţiile grave, pe care organizaţiile tradiţionale la nivel

naţional nu le pot aborda şi soluţiona eficient.

La toate acestea, în ultimul deceniu al secolului XX, se mai adaugă încă o

problemă majoră, cea a tranziţiei de la o economie cu planificare centralizată la o

economie de piaţă.

21

21