Teoriei economice

1. Esenţa economiei.2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice.3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice.4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice.

1.1. Esenţa economiei

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor umane nelimitate.

Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic.

Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme: a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane; b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă; c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).

Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar relaţiile de producţie reflectă relaţiile economice dintre oameni, care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele patru trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice le constituie relaţiile de proprietate.

Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.

Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.).

Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale).

Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a Republicii Moldova).

Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (relaţiile economice internaţionale, mecanismele de funcţionare a economiei mondiale, instituţiile economice internaţionale etc.).

Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), sectorul economic terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport etc.), sectorul economic cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică).

În funcţie de relaţiile de proprietate economia include: sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi

1

asociaţiilor în care statul exercită o influenţă preponderentă), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).

Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”. Ultima analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg în societate.

Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii: a) interacţiunea dintre teorie şi practică (teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria); b) unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică (ea reflectă trei probleme fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine de produs ?); c) istorismul real (ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective).

Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică). Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în normalitate. Diferite curente de gîndire economică în mod diferit au definit obiectul de TE. Prima încercare de a defini TE a făcut-o Xenofon. După el obiectul TE este bogăţia, mărirea patrimoniului. După părerea lui Aristotel economia este o ştiinţă pragmatică menită să studieze şi să sporească bogăţia statului.Economiştii clasici Adam Smit şi David Ricardo afirmau că TE este ştiinţa despre bogăţia naţiunii. definiţie specifică a TE a dat-o K Marx. Conform doctrinei căruia EP studiază relaţiile de producţie şi legile economice.Pol Samuelson socotea că economia este o ştiinţă despre aceea cum oamenii şi societatea determină căile de folosire a resurselor dificitare. Obiectul de studiu a TE include: a- studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesul de producţie. b- sistemul de legi ecoonomice care funcţionează în societate c- analiza modelelelor diferitor sisteme economice.

1.2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din Antichitate şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:

1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire.

2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Gândirea economică în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii au formulat două idei fundamentale: ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală; ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul

2

binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.

3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea relaţiilor de comerţ. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de economie politică”.

4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. La această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay.

5. Etapa liberalismului clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus, D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith e considerat ca părinte al ştiinţei economice. Anume la această etapă a fost pusă temelia analizei categoriilor economice: munca, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.

6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună statului sfaturi concrete şi realiste.

7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi: munca concretă, munca abstractă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.

8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.

9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

3

10. Etapa neoliberală, care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii reprezentanţi ai acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei ai ştiinţei economice constau în următoarele: limitarea statului în activitatea economică; stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare; reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.

Aşadar, obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate; b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate; c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia contemporană.

1.3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:1. Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor

unice la concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare (de la general la particular, de la teorie – la fapte).

Inducţia Deducţia

2. Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic, determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).

3. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea fenomenului, procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.

Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a) analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex., analiza procesului de privatizare, care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate); b) analiza cantitativă – reflectă

4

fapte

teorie

politică economică

măsura de desfăşurare a fenomenelor economice; c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat; d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp; e) analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei; f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul societăţii.

Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de producţie din industrie, agricultură, transport şi din alte ramuri se face sinteză, că economia naţională se află în stare de prosperare sau expansiune.

4. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice.

5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.

6. Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.

7. Metoda de experiment. Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte, procese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Practica este criteriul suprem al adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul planificării centralizate.

În procesul studierii proceselor şi fenomenelor economice trebuie să fie evitate greşelile şi cursele (capcanele) economice. Prima greşeală constă în confundarea intereselor personale şi publice, iar a doua – confundarea cauzei şi a consecinţei. De ex., cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei.

În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces economic, categorie economică şi lege economică.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex., privatizarea).

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creşterea productivităţii muncii etc).

Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit, bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie, repertiţie, consum, muncă); a doua – categorii economice care funcţionează numai în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia – categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat (capital, concurenţă, şomaj, inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de piaţă).

5

Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.

Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv (de ex., legea despre proprietate adoptată de Parlament).

Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei, legea schimbului anotimpurilor etc.); b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.

Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari: legile economice generale, comune tuturor modurilor de producţie (de ex., legea economiei muncii); legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea cererii); legile economice specifice numai modului de producţie respectiv (de ex., legea acumulării de capital).

Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la mari deformări în societate şi la pierderi materiale colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în economia de comandă a dus la dezechilibru economic, care a influenţat negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste.

1.4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice

Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii.Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice. Teoria

economică cercetează fenomenele economice, determină legităţile economice şi formulează legile economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de ex., care-s cauzele şi consecinţele inflaţiei, şomajului, deficitului bugetar şi alte fenomene negative ale economiei naţionale).

A doua – funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza teoretică a celorlalte disciplini economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice. După expresia Laureatului Premiului Nobel P.Samuelson „teoria economică este regina ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.

Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează sistemul ştiinţelor economice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economice fundamentale (teoria economică, doctrinele economice, statistica, contabilitatea ş. a.); ştiinţele economice teoretico-aplicative (economia industriei, economia agriculturii, transportului, finanţe şi credit, relaţii economice internaţionale); ştiinţele economice de graniţă (geografia economică, econometria, sociologia economică ş. a.).

A treia – funcţia practică. Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice. În baza teoriei economice sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în domeniul economic: asigurarea creşterii economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, asigurarea cu loc de muncă a tuturora care doresc şi dispun de capacităţi de muncă, ridicarea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi limitarea proceselor inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea acestora; repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o pătură socială a populaţiei să nu devină săracă; asigurarea socială a celora, care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, a invalizilor etc.); asigurarea unei balanţe active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale. Aceste scopuri stau în faţa fiecărei ţări din lumea contemporană.Funcţia practică are următoarele scopuri:

6

-creşterea economică -asigurarea unui volum mai mare de mărfuri şi servicii,-ocupaţia deplină- să li se ofere tuturor ce doresc de a munci locuri de muncă,-eficienţă econămică- obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime,-preţuri stabile - să se evite scăderea sau creşterea bruscă a nivelului de preţuri,-libertatea economică - toţi agenţii economici trbue să posede un înalt grad de libertate la luarea deciziilor,-repartiţia echitabilă a veniturilor - nici o categorie a populaţiei nu trebue să trăiească în mizerie în timp ce alta ar trăi în lux,-asigurarea economică - a bolnavilor,invalizilr, bătrînilor,-echilibru economic - menţinerea echilibrului roţional al comerţului internaţional şi a relaţiilor financiar-valutare

Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică – acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate.

Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: politica monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de venituri, de ocupare a forţei de muncă, sectorială, comercială, de susţinere a micului business ş. a.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunea „Economie” în aspect tehnologic şi social-economic.2. Analizaţi procesul istoric de evoluţie şi constituire a ştiinţei economice. De ce

ştiinţa economică s-a constituit ca domeniu de cercetare ştiinţifică autonomă relativ târziu din punct de vedere istoric.

3. Indicaţi, care afirmaţii de mai jos se referă la microeconomie şi care la macroeconomie: în Republica Moldova şomajul sporeşte în continuare; combinatul de mobilă din mun. Bălţi a concediat luna trecută 20 de salariaţi; indicile preţurilor la mărfurile de consum au sporit în anul 2002 cu 10 %; săptămâna trecută rata dobânzii pentru credit la Banca de economii a constituit

24 %; produsul intern brut al Republicii Moldova a crescut în anul 2002 cu 7,2 %.

4. Care din afirmaţiile de mai jos se referă la economia pozitivă şi care la cea normativă: anul precedent nivelul general al preţurilor a avut tendinţa de creştere; dacă plata pentru studii va creşte în continuu, numărul abiturienţilor va scădea; în ultimii ani inflaţia a făcut să scadă nivelul de trai şi guvernul trebuie să

efectueze indexarea pe venit cetăţenilor; cota proprietăţii private funciare trebuie să cuprindă în Republica Moldova 70

– 80 % din suprafeţele agricole.5. Analizaţi metodele de cercetare utilizate în teoria economică şi caracterizaţi

categoriile şi legile economice.6. Caracterizaţi funcţiile teoriei economice şi rolul ei în sistemul ştiinţelor

economice.7. Care este rolul cunoştinţelor economice în viitoarea activitate profesională a dvs.?

Tema 2 Activitatea economică şi elementele ei de bază

1. Nevoile umane şi clasificarea lor.2. Resursele economice şi bunurile economice.3. Fazele activităţii economice.

7

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor

Existenţa şi dezvoltarea omuluui au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor – latura subiectivă a necesităţilor, iar fixate în conştinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevole capătă un caracter obiectiv.

Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui mecanism economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură, decât într-o măsură foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în care oamenii, pornind de la necesităţile lor, îşi determină interesele, caută şi creează mijloace corespunzătoare pentru atingerea scopurilor propuse.

Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora.

Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul rând, nevoile economice, iar pentru ca ele să devină economice, e necesar să se respecte trei condiţii:

- să existe bunuri disponibile şi accesibile;- bunurile să fie relav rare;- existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).

Caracteristicile nevoilor economice:1. Multiplicitatea şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept

condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică satisfacerea uneia dă naştere altora.

2. Intensitatea şi ierarhia. Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.

3. Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice – literatura, muzica, etc.).

4. Interdependenţa nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.

5. Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.

Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:a) naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,

îmbrăcăminte);b) sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care

pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;c) raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de

importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire elavată, educaţie.

Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc.

2.2. Resursele economice şi bunurile economice

La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau resursele economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice activitate.

8

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.

Structura resurselor economice constă din:1. Resurse materiale, care includ:

a) resurse umane primare: - elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa, etc.;- forţe energetice – căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.

b) resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii, infrastructura materială şi socială.

2. Resurse umane, care includ:a) resurse primare – populaţia;b) resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile.

3. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.4. Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru conducere,

modele, etc.

Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care

satisface o anumită nevoie individuală sau socială.Bunurile economice pot fi divizate în:

1. bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul, apa, lumina solară;

2. bunuri economice, care au un caracter limitat;3. bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;4. bunuri necorporale (prestările de servicii).

După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:- bunuri iniţiale (materia primă);- bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;- bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.

În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:- mărfuri corporale de consum personal;- mărfuri în formă de capital fix;- mărfuri în formă de resurse naturale;- mărfuri în formă de resurse de muncă;- mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;- mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;- mărfuri în formă de hârtii de voaloare.

Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).

Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia consumatorului).

Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie.

2.3. Fazele activităţii economice

9

Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale, pentru că oamenii, în condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii şi diversificării nevoilor, caută să-şi asigure existenţa participând la activităţi practice. Activitatea practică constă din toate actele şi faptele, precum şi din formele de organizare, ce se delimitează în acţiunea socială pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă. Ea reflectă relaţia specifică dintre societatea umană – ca subiect al mediului natural şi natură – ca obiect al societăţii.

Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice.

Activitatea economică cuprinde patru faze:1. Faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de producţie

în scopul obţinerii de noi bunuri economice;2. Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor

materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. Cea mai veche formă a schimbului o constituie schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului (M-M), iar odată cu aparţia banilor – sub formă de vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca rezultat s-a format sfera circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului;

3. Faza de repartiţie, care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie veniturile către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii;

4. Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.

Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează economia societăţii.

Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei trebuie să se caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii. Deci, activitatea economică reprezintă o luptă continuă a omului împotriva rarităţii, o înlănţuire de decizii de alegere şi utilizare a resurselor disponibile astfel, încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor şi a societăţii.

Deoarece resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema alegerii raţionale sau costul de oportunitate. Costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative, sacrificate pentru a alege un anumit bun, spre a fi produs sau consumat. Pentru alegerea alternativei posibile raţionale, agenţii economici trebuie să ţină cont de volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.

În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul de “curba posibilităţilor”, care reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări fundamentale, ce definesc problema economică generală: Ce şi cât de produs? Cum de produs? Pentru cine, care sunt beneficiarii producţiei?

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă nevoile umane şi cum pot fi ele clasificate?2. Care sunt condiţiile de apariţie a nevoilor economice?3. Care este deosebirea dintre resursele şi bunurile economice?4. Structura resurselor materiale şi ale bunurilor economice.5. Diviziunea mărfurilor şi cele două laturi: utilitate şi valoare.6. Scopul activităţii economice şi fazele ei.

Tema 3 Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice

1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate.

10

2. Economia naturală şi caracteristicile ei.3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb.4. Banii şi funcţiile lor.5. Sistemele economice şi caracteristica lor.

3.1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

Una din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică în societate.

Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic şi filosofic.

În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor.

În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie şi care includ următoarele elemente: relaţii de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile, când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, ci transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţiile de concesiune); relaţiile de realizare economică a proprietăţii, care au loc numai în cazul dacă ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.

În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală, individul manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.

În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice, juridice, statul şi organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare ş a.

Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie; pe calea moştenirii; pe calea restabilirii dreptului de proprietate; pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democratic întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate.

În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate.

Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată, care se manifestă în următoarele forme: proprietatea particulară prezentată de micii producători (gospodării ţărăneşti, gospodării meşteşugăreşti, întreprinderi mărunte comerciale, unităţi familiale ce prestează servicii etc.); proprietatea privată întemeiată pe utilizarea muncii străine, pe angajarea salariaţilor; proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni, corporaţiile, cooperativele etc.).

Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private: ea asigură autonomie deplină unităţilor economice; generează concurenţă reală între agenţii economici; stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o

11

cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a producţiei şi formarea monopolului; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia statului în activitatea economică.

Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publice locale. Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale; ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subvenţii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de monopol; ea favorizează elemente de birocratism.

Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice, se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat.

În Republica Moldova structura proprietăţii în anul 2002 a fost următoarea: proprietatea privată – 93,4 %; proprietatea publică – 3,8 %; proprietatea mixtă (publică şi privată, fără participarea capitalului străin) – 0,5 %; proprietatea mixtă cu participarea capitalului străin – 1,4 %; proprietatea străină – 0,9 %.

3.2. Economia naturală şi caracteristicile ei

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la pregătirea lor pentru consum.

Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală producătorul din punct de vedere economic este izolat; producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea producţiei; produsul creat în economia naturală e destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei; în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; economia naturală e întemeiată pe tehnica rutină, de aceea, nivelul de eficienţă economică este foarte jos; în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii; relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă transparentă, ca relaţii dintre oameni, şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece este strict legată de o anumită unitate de producţie; ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic.

Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică astăzi întâlnim în unele ţări din Africa. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb.

1. În economia naturală producătorul are mijloace deproducere necesare pentru obţinerea producţiei.

2. Produsul creat în e.n. trebue să satisfacă cerinţele producătorilor şi consumul din interiorul gospodăriei.

12

3. EN e întemeiată pe tehnica de rutină, ceea ce face să predomine munca fizică. 4. În EN relaţiile de producţie se manifestă ca relaţii dintre, nu ca relaţii ce ar reeşi din

produsele muncii lor.5. Munca în EN are caracter social cuprins în limitele înguste ale unităţilor de producţie,

forţa de muncă nu este liberă.6. Răspunsurile la întrebările ce?, cum?, pentru cine? Să producă în EN sunt determinate

de tradiţiile transmise din generaţie în generaţie.7. La baza EN stă agricultura şi meşteşugăritul casnic.

3.3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.

Germenii economiei de schimb au apărut în perioada descompunerii comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială.

Economia de schimb are următoarele trăsături:1) Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se

caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. A.Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ în raport cu alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent economic deţine un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic.

2) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă că agenţii economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic şi pe proprietatea privată.

3) Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici, între producător şi consumator. Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct M-M (un anumit bun contra altuia) sau intermediat de monedă (M-B-M). Actualmente majoritatea schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară.

4) Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de două tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici.

5) Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun

13

economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe piaţă.

Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: inferioară şi superioară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau „mut” (în economia primitivă). La faza superioară schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este mijlocit de monedă. Faza superioară de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri.

Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale: a) producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale create în societate, indiferent – în formă de marfă sau în formă de autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă.

Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea muncii străine. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feodalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană.

Deosebirile între producţia de mărfuri simplă şi cea capitalistă:1. Producţia de mărfuri simplă se bazează pe munca producătorului de mărfuri, iar

producţia de mărfuri capitalistă- pe munca salariată.2. Scopul prod. de mărf. Simplă este satisfacerea necesităţilor, pe cînd cea capitalistă are

scopul căpătării + valorii3. Prod. de mărf. Simplă se bazează pe munca manuală, iar cea capitalistă- pe utilizarea

maşinilor.

3.4. Banii şi funcţiile lor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care poate fi comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca unealtă de comunicare între oameni.

Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb şi cuprinde patru faze: a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.); b) faza în care în calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint, cupru, aramă); c) faza în care în calitate de echivalent serveau monedele bătute (în China monedele au apărut în sec. XI î.e.n., în Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.); d) faza în care în calitate de echivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut în sec. XVII şi circulau în rând cu monedele de aur şi argint şi puteau fi convertite în aur şi argint la prima cerere a posesorului. Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur, ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani de hârtie (în China banii de hârtie au apărut în sec. XII, în ţările europene – în sec. XVII).

Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată.

Banii îndeplinesc următoarele funcţii:1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor. Banii îndeplinesc această funcţie în mod

ideal (abstract). Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei;

14

1 SUA- 0,888621 g. Au în 19341 rub rus.- 0,9874g. Au în 1961

2) funcţia mijloc de circulaţie. Cu apariţia banilor schimbul de mărfuri se înfăptuieşte după formula: M-B-M. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real;

3) funcţia mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în cazul, când actele de vânzare şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu (remunirarea muncii, restituirea împrumuturilor, plata arendei, chiriei ş a.). Actualmente în calitate de mijloc de plată servesc la fel: cambia, cecurile, cartelele magnetice („banii electronici”);

4) funcţia mijloc de acumulare. În prezent banii pot fi acumulaţi în băncile comerciale sau în obiecte imobiliare şi în formă de investiţii în afaceri;

5) funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre ţări, în comerţul extern, în deservirea turismului, în acordarea împrumuturilor internaţionale etc. În prezent în calitate de bani universali servesc deviziile (EURO, dolarul american, lira sterlină engleză şi ienul japonez).

În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri şi servicii. Fluxul de bani, în viziunea economistului american P.Samuelson, este sângele care irigă sistemul economic; prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în societate; prin intermediul banilor se efectuează atragerea şi utilizarea factorilor de producţie; banii servesc ca mijloc principal de control asupra activităţii economice; banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii economice la nivel micro şi macroeconomic.

Atributele principale ale banilor (monedei) sunt: moneda trebuie să fie acceptabilă (ea trebuie să fie acceptată ca mijloc de plată de toţi agenţii economici); moneda trebuie să fie durabilă (să aibă o viaţă naturală îndelungată); moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie (să fie folosită cu uşurinţă); moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau mică); moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate, mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii); moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat); moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.

Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la un moment dat contribuie masa monetară. Ea include: moneda în numerar; cecuri la purtător; cont la vedere în băncile comerciale; cont bancar pe termen; acţiunile (care pot fi vândute sau cumpărate); activele reale (obiecte de lungă durată, care pot fi realizate). Masa monetară are două componente: disponibilităţile băneşti propriu-zise, care pot să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială; disponibilităţile semimonetare, care necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi (acţiunile, cambiile, biletele de ordin ş a.).

Una din funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de circulaţie a banilor. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi serviciilor poate fi calculată în baza următoarei formule:

,

unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie; SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor; C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit; Pc – suma plăţilor curente; AR – suma achitărilor reciproce; VR – viteza de rotaţie a monedei.

3.5. Sistemele economice şi caracteristica lor

15

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate.

Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra resurselor economice şi a rezultatelor activităţii economice; formele organizatorice de gospodărire; mecanismele de reglare macroeconomică; relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii economice.

Istoria cunoaşte mai multe tipuri de sisteme economice, principalele fiind: sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă; sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă; sistemul economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.

Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe (numit capitalism pur) s-a consolidat în sec. XVIII şi a încetat să funcţioneze la începutul sec. XX. Acest sistem are următoarele trăsături: proprietatea privată asupra resurselor investiţionale; concurenţa liberă; prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători ai produselor similare; libertatea personală a tuturor participanţilor în activitatea economică;

Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă. Acest sistem a apărut în mod evoluţional în urma transformărilor cardinale a sistemului liberei concurenţe (dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, extinderea infrastructurii sociale, creşterea intervenţiei statului în activitatea economică).

Sistemul economiei mixte, numit sistem real al economiei cu piaţă concurenţială, are următoarele trăsături:

sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate: privată, care cuprinde majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică, care include proprietatea de stat şi municipală. Subiecţii fiecărui tip de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora;

în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală, colectivă, corporativă);

economia mixtă este decentralizată, funcţionarea căreia se bazează pe relaţiile de piaţă, pe cadrul legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;

în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic – sistemul de marketing, iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă);

în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de stat a activităţii economice. Piaţa orientează agenţii economici cât şi pentru cine să producă bunuri necesare, ce resurse să fie alocate, ce tehnologii să fie implementate pentru a concorda oferta cu nevoile sociale. Această reglare piaţa o face prin mecanismul preţurilor de echilibru. Statul veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;

în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;

în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă (monopol, oligopol). Concurenţa loială îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;

pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică, bazată pe o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare) şi pe libertate economică şi democraţie;

în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei atât din partea statului (majorarea asignărilor bugetare pentru asigurarea socială a păturilor vulnerabile), cât şi din partea întreprinderilor (asigurarea angajaţilor cu hrană, deservire medicală, ridicarea nivelului de calificare etc.);

16

în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea agenţilor economici servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor respective.Sistemul economiei tradiţionale, care funcţionează în ţările subdezvoltate economic,

are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată; există multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin, care utilizează resursele materiale şi umane la un preţ redus; predomină tradiţiile vechi, valorile religioase şi culturale; divizarea societăţii în caste, dinastii de neam, ce frânează în mare măsură progresul social economic; rolul activ al statului în crearea infrastructurii de producţie şi sociale.

Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări exsocialiste. Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea de stat asupra tuturor resurselor economice; el este dirijat de sistemul birocratic de comandă; în el are loc dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate; în el lipseşte concurenţa liberă între producători; în acest sistem are loc dominanţa şi dictatul producătorului faţă de suveranitatea consumatorului; în el lipseşte stimularea materială a producătorilor, ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor.

În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de organizare a economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări.

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă proprietatea în calitate de categorie economică?2. Ce subînţelegem prin conţinutul economic şi juridic al proprietăţii?3. Caracterizaţi tipurile şi formele de proprietate din Republica Moldova.4. Argumentaţi avantajele şi dezavantajele proprietăţii private şi publice.5. Ce reprezintă economia naturală şi care sunt trăsăturile ei?6. Care sunt trăsăturile economiei de schimb?7. Ce reprezintă producţia de mărfuri?8. Explicaţi procesul şi fazele de apariţie a banilor.9. Explicaţi prin exemple concrete principalele funcţii ale banilor.10. Determinaţi cantitatea de bani necesară pentru circulaţia de mărfuri şi servicii, dacă se

ştie că: suma preţurilor la mărfurile şi serviciile destinate realizării e de 8 mlrd. lei, suma preţurilor la mărfurile realizate în credit – 2,2 mlrd. lei, suma preţurilor la mărfurile la care termenul de plată a expirat – 1 mlrd. lei, mărimea plăţilor reciproc realizate – 1,5 mlrd. lei, viteza de rotaţie a leului e de 5.

11. Caracterizaţi trăsăturile principale ale sistemelor economice.

Tema 4 Întreprinderea ca celulă de bază a economiei

1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei.2. Clasificarea întreprinderilor.3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.

4.1 Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.

1 Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti, 2000, p. 70.

17

Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii.

Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori: nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii; nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor; gradul de autonomie de care dispune întreprinderea; gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale; competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii; modul de realizare a factorilor de producţie.

Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.

Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături:- întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de activităţi

umane, o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea acesteia;

- întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un ansamblu de mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii;

- întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine mijloace financiare, plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;

- întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnico-ştiinţific, de factori interni şi externi;

- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.

Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii:1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea produselor;

elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie;

producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;

3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;

4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare ale întreprinderii;

5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului de producţie;

6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor întreprinderii;

7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de evoluţie a mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor de implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;

8. funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.

18

Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin intermediul pieţei, procură mijloace de producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte procesul de producţie, realizează mărfurile fabricate. În urma acestei activităţi întreprinderea îşi reîntoarce cheltuielile băneşti, ce sunt destinate recuperării mijloacelor de producţie consumate şi remunerării muncii. Acest proces se repetă continuu şi e numit circuit al capitalului întreprinderii.

În procesul circuitului are loc transformarea consecutivă a capitalului din formă bănească în formă productivă, iar din formă productivă – în marfară. În procesul circuitului capitalul întreprinderii trece treptat prin trei etape: la prima etapă are loc procurarea mijloacelor de producţie necesare şi angajarea forţei de muncă, ce crează condiţii de organizare a producţiei; la a doua – are loc procesul de consum productiv al mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, ce se încheie cu fabricarea mărfii; la a treia – se realizează marfa produsă şi se transformă în bani. În fiecare moment dat capitalul întreprinderii se află în trei stări de existenţă: bănească, productivă şi marfară. Formele bănească şi marfară ale capitalului funcţionează în sfera de circulaţie şi luate în ansamblu formează capitalul de circulaţie. Forma productivă a capitalului funcţionează în sfera de producţie şi constituie capital de producţie.

Circuitul capitalului analizat ca proces neîntrerupt de repetare a lui se numeşte rotaţia capitalului din întreprindere. Rotaţia capitalului include timpul de producţie şi timpul de circulaţie. În timpul de producţie intră: timpul în decursul căruia materia primă, materialele de producţie şi utilajul se află în stare de rezervă de producţie; perioada de lucru, adică timpul în care obiectele muncii sunt supuse schimbării şi modificării de către lucrător; timpul de influenţă a naturii asupra fabricării produselor (în agricultură); timpul de repaus în procesul de muncă (repaus între schimburi, zile de odihnă, lipsă de materii etc.). Timpul de circulaţie presupune timpul cheltuit pentru realizarea mărfurilor şi a serviciilor şi pentru procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă. Pentru a accelera rotaţia capitalului întreprinderii e necesar de folosit eficient timpul de producţie şi timpul de circulaţie. Ca un sistem economic ăntreprinderea prezintă un subiect de gospodărere independent cu dreptul de persoană juridică sau fizică, colectivul căreia pe baza folosirii proprietăţii ei produce produce şi realizează producţie, îndeplineşte lucrări şi acordă servicii cu scopul obţinerii unui profit căt mai mare.Întreprinderea ocupă rolul principal în cadrul economiei naţionale. Ea poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:1. Identitate tehnică. În dependenţă de genul de activitate sunt folosite anumite utilaje, instalaţii.2. Identitate organizaţională. Presupune existenţa unui colectiv unic de lucrători, unit cu scopul şi sarcini comune, existenţa unui organ unic de conducere pentru acest colectiv.3. Identitate economică . Se exprimă prin faptul că activitatea tuturor subdiviziunilor şi serviciilor ăntreprinderii se organizează şi se ănfăptuiesc pe baza unui plan şi calcul economic unic. Ăntreprinderea fiind o unitate economică de sinestătătoare, are dreptul juridic de a avea relaţii reciproce cu alte ăntreprinderi şi organizaţii.4. Identitate socială. Reese din faptul că ăntreprinderea este agentul principal al relaţiilor economice. Întreprinderea ca un organism autonom este un producătornu numai de bunuri materiale dar şi de venit naţional, aducînd astfel aportul la rezolvarea problemelor comune sociale.

4.2 Clasificarea întreprinderilor

19

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private, publice sau mixte; d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după dimensiunea lor (numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii de întreprinderi.

În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:

1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul său. Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie.

2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea a două şi mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor.

3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în comandită are în componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică.

20