Statul in viziunea lui Aristotel

Dintre problemele cu caracter filozofic nici una nu stârneşte mai mult interes decât

problematica umană. Întrebări precum: " Ce este omul? ", " Care este rolul său în această

lume? ", " Ce este viaţa?" şi aşa mai departe, sunt probleme care trezesc interesul de mii de

ani.

Una din problemele care a preocupat lumea filozofică, în special în Grecia antică, a fost

aceea a explicării unui fapt aparent lipsit de importanţă, faptul că oamenii trăiesc în

societate.

Disputele au fost multe şi în timp şi diverse ca modalitate de abordare dar, ca strategie

a unei posibile rezolvări a unei astfel de probleme ar fi să răspundem la cel puţin două

întrebări: " Ce trăsătură posedă omul pentru a explica faptul că el nu poate trăi decât în

cadrul societăţii ? ", " Dacă posedă o astfel de trăsătură, care este raportul dintre individ şi

societate ? ".

Unul care a încercat să dea răspuns unor astfel de întrebări a fost " mintea

enciclopedică a antichităţii " - Aristotel (384-322 î.e.n.). Gândirea filozofică şi ştiinţifică

greacă şi a întregii lumi antice culminează în opera lui.

Născut în Stagira , fiul medicului personal al regelui macedonian, Aristotel a fost discipol

al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru a lui Alexandru Macedon.

In operele sale din tinereţe, discipolul lui Platon merge pe urmele gândrii maestrului

său. Se îndepartează apoi de acesta, criticându-i teoria ideilor şi ajungând pe poziţii opuse

platonismului.

Spre deosebire de platonicienii care distrug probleme etice, fizice şi logice, Aristotel face

diferenţa între filozofia teoretică (teologie, matematică, fizică), practică (etică, politică) şi

filozofia poetică. Opere teoretice sunt: " Istoria animalelor ", " Despre suflet ",etc. Lucrările

ce reprezintă latura practică a filozofiei lui Aristotel sunt: " Politica ", " Etica nicomahică " , "

Organonul ". Scrierile de retorică şi poetică sunt: " Retorica " , " Poetica ".

Politica este considerată de filozof prima dintre stiinţe. În viziunea sa etica este o ramură

a politicii, după cum pe de altă parte politica e un fel de etică aplicată. Ceea ce înseamna că

la el cuvântul " politică " are două sensuri: unu mai larg, prin care înţelege tot ce se referă

la activitatea omului ca individ în cadrul unei asociaţii, şi una mai restrânsă, în care politica

nu este decât ştiinţa de a guverna.1

Statul, după Aristotel, e o asociatie naturală care are drept scop realizarea unui bine de

1 ARISTOTEL, Etica nicomahică, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1988 cartea I, cap. 2

1

ordin moral, al celui mai mare bine: fericirea omeneasca. Omul, văzut ca un animal politic,

nu poate fi cunoscut si definit decât in cadru si în funcţie de interesele societăţii:" Statul este

o instituţie naturală şi omul este prin natura sa o fiinţă socială, pe când antisocialul prin

natură, nu datorită unor împrejurări ocazionale, este ori un supraom, ori o fiară, ca acela

batjocorit de Homer: " duşman al lumii, al legii şi-al traiului casnic ", căci o astfel de fiinţă

este aşa prin natură şi totodată este " dornică de război ", fiind ca o piatră izolată la jocul de

figuri"2

Stagiritul explică in cartea sa " Politica " originea statului: " Şi este clar că din natură

statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de

organe şi, suprimându-ne corpul, nu va mai fi nici picior, nici mână, decât numai cu

numele".3

În cartea a treia a " Politicii " Aristotel prezintă caracteristicile Constituţiilor şi cadrul în

care acestea pot varia. Astfel Constituţiile sunt de două feluri: bune, acelea care sunt

întocmite în aşa fel încat să aibe în vedere binele tuturor cetăţenilor şi rele, care urmăresc

scopuri particulare. Aristotel face însă constatarea că diferenţa de constituţii se naşte din

diferenţa elementelor sociale, fiind deci o greşeală să aplici pentru toate statele acelaşi fel

de constituţie.

Filozoful prezintă degenerarea formelor de guvernământ bune în unele rele intr-o

manieră desăvârşită. Aristotel consideră că " există trei forme de guvernământ şi tot atâtea

forme de denaturare, adică de corupere a acestora. Ele sunt regalitatea, aristocraţia şi în al

treilea rând, cea întemeiată pe cens, pentru care, evident, mai propriu ar fi termenul de

timocraţie, dar pe care majoritatea oamenilor obişnuiesc s-o numească regim

constituţional"4.

Astfel regalitatea denaturează în tiranie. Dşi ambele sunt monarhii există o mare

diferenţă între acestea: regele urmăreşte interesul supuşilor săi, iar tiranul doar interesul

său propriu. În aceiaşi masură în care regalitatea este cel mai bun regim, tirania este cel

mai rău regim posibil. Aristocraţia degenerează în oligarhie, când cei ce guvernează sunt

oameni vicioşi, a căror principală preocupare este imbogăţirea. Într-o astfel de situaţie

guvernarea se află în mâna oamenilor corupţi, în loc să aparţină celor demni de ea.

Timocraţia deviază în democraţie. Aceste două forme de guvenământ nu sunt foarte diferite,

democraţia dorindu-şi şi ea un regim al celor mulţi si o egalitate între cei ce posedă un cens.

În viziunea filozofului " dintre formele de guvernământ corupte, democraţia este cel mai

puţin rău, pentru ca reprezintă doar o uşoară deviere de la regimul constituţional "5

2 ARISTOTEL, Polotica,ed. Antet, cartea I, cap 1, p. 53 Idem p. 54 ARISTOTEL, Etica nicomahică, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1988, p. 2005 Idem, p. 200

2

Aristotel găseşte paradigme ale formelor de guvernământ în comunităţile domestice. El

consideră comunitatea existentă între tată ţi fiii săi asemănătoare cu regalitatea deoarece

tatăl îşi asuma grija copiilor. La perşi însă există o excepţie: autoritatea paternă este tiranică

întrucât ei îşi tratează copiii ca pe sclavi. Comunitatea dintre stăpân si sclav este clar

tiranică însă este o tiranie justificată deoarece sclavii s-au născut pentru a-l servi pe stăpân.

De tip aristocratic este comunitatea dintre soţ şi soţie când soţul îşi exercită autoritatea în

chestiunile ce ţin de îndatoririle unui bărbat iar femeia are autoritate în chestiunile ce ţin de

competenţa sa. Atunci când soţul îşi extinde autoritatea asupra tuturor lucrurilor aristocraţia

se transforma în oligarhie. Filozoful consideră comunitatea dintre fraţi asemănătoare cu

timocraţia deoarece aceştia sunt egali între ei. În casele fară stăpân se instalează

democratia deoarece acolo toţi sunt egali.6

Aristotel consideră ca există o diferenţă cantitativă dar si una calitativă între stat şi

familie deoarece au scopuri diferite. Statul ofera posibilitatea unei vieţi superioare in timp ce

singurul scop al familiei este acela de a asigura perpetuarea speciei.

Elevul este de acord cu profesorul său Platon în următoarea privinţă: rostul indivizilor îşi

are originea în stat. Amândoi filozofii cosiderau polisul de o importanţă supremă. El este o

comunitate care cuprinde scopurile tuturor comunităţilor din care este format.

După Aristotel marea greşeală a lui Platon a fost că stipula o unitate atât de mare încât

statul ideal pe care îl imaginase nu se mai putea numi stat. Aristotel favoriza ideea de

unitate, dar nu în măsura în care a făcut-o Platon.

Aristotel a criticat societăţile ideale imaginate de Platon si alţi filozofi. Pentru acesta a

fost mai importanta studierea statelor reale decât imaginarea unora ideale. Spre deosebire

de Platon care considera că un stat ideal trebuie construit de la zero, filozoful avea în

vedere posibilitatea de a îmbunataţi un stat deja existent.

Planul unui stat ideal asa cum il vede Stagiritul se găseşte în cărţile a patra şi a cincea a

" Politicii ". Republica sa ideală este un stat maritim, care are o hegemonie ca şi Atena.

Statul său nu avea să fie însă un imperiu cuceritor sau o republică comercială, cum era

aceea a Cartaginei. El vroia un stat cultural care să ofere cetăţenilor posibilitatea de a se

ocupa numai de operele spiritului şi de cultivarea frumosului, ei nefiind obligaţi să

muncească (aveau sclavi care îi serveau) şi având o bună stare materială. Din această

cauză el nu aprobă politica regelui său elev, Alexandru Macedon, care după părerea

profesorului său făce două mari greşeli: îi consideră pe barbari, care de la natură sunt

sclavi, egali cu elenii şi încercase să întemeieze o mare monarhie bazată pe puterea

armelor.

6 ARISTOTEL, Etica nicomahică, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1988, p. 202

3

Statul lui Aristotel nu se deosebeşte ca întindere de nici unul dintre micile state greceşti

existente pe vremea lui. Cetăţenii statului trebuiau să fie doar câteva mii de eleni liberi (fără

lucrători), care aveau să posede câte două loturi de pământ, unul în centru şi altul la

periferia statului, ca toti să fie interesaţi de respingerea atacurilor duşmanilor din afara

statului. Pentru a se menţine numărul fix de cetăţeni trebuia să se practice avortul artificial.

Filozoful crede că oamenii ar trebui să se căsătorescă în floarea vârstei pentru ca

descendenţii lor să fie mai puternici. Atunci când părinţii ating o anumită vârstă ei nu trebuie

să mai aibe copii.

Atat statul ideal al lui Aristotel cât si cel al lui Platon nu sunt considerate de creatorii lor

utopii deoarece aceştia erau convinsi ca cetatea făurită de ei poate lua fiinţă. Filozofii nu

crează o operă de fantezie literară ci dau o soluţie concretă la problema care, de o sută

cincizeci de ani preocupa minţile de elită: " Care este forma cea mai bună de gvernământ ?"

" Care sistem de legi poate asigura viaţa cea mai fericită ? ", " Cum trebuie construit statul

pentru a corestunde scopului său şi a trăi cât mai mult ? ".

În timp ce Platon pune accent pe bunătatea statului, Stagiritul pune accent pe

bunătatea indivizilor care alcătuiesc statul. Este mai preocupat să arate ce poate să facă

statul pentru cetăţean decât cetaţeanul pentru stat. Principiul fundamental al lucrării

"Politica " este că statul există pentru a asigura o viaţă bună cetăţenilor.

Pentru Aristotel dreptatea constă în a da oamenilor ceea ce merită . Onoruri egale

trebuie date celor egali în virtute, iar onoruri inegale sunt justificate pentru cei inegali în

virtute. Deoarece credea că virtutea este inegal distribuită între oameni,acesta acceptă o

inegalitate socială accentuată. Femeile, de exemplu, în viziunea sa nu sunt pe deplin

umane deoarece în cazul lor forma nu a triumfat asupra materiei. Sclavii sunt născuţi pentru

a sluji şi a fi conduşi de cei cu capacităţi superioare lor. Astfel Stagiritul nu a încercat cu

aceeaşi ardoare ca Platon să educe oamenii pe care îi considera inferiori.

După Aristotel, obiectul statului de drept este acela de a produce oameni buni. El tindea

să identifice omul bun cu atenianul din clasa de mijloc, un om cu o avere moştenită,care

era generos, curajos,cumpătat,bun cu sclavii săi.

Filozoful este convins ca educaţia este o sarcină a statului şi ca ea trebuie hotărâtă prin

lege. Copiii de exemplu trebuie sa înveţe lucruri folositoare, dar nu şi acele lucruri care i-ar

face să devină vulgari.

Autorul " Politicii " se ocupă de un domeniu în care este un pionier : economia politică, pe

care o numeşte " hrematistică " ( ştiinţa bunurilor). O societate, spune el, nu se alcătuieşte

numai din persoane, ci şi din bunuri. Filozoful arată cum se câştigă bunurile, cum se împart

şi vorbeşte apoi de şhimb şi de rolul lui.

4

Statul face posibilă dezvoltarea instinctelor sociale umane, dar şi dezvoltarea bunurilor

trupesti si a celor sufleteşti. Individul are nevoie de pace şi securitate pentru a se dezvolta

fizic şi mental. Pentru dobândirea bunurilor morale si intelectuale omul are nevoie de bunuri

exterioare (de proprietate).

În viziunea lui Aristotel muncitorilor, sclavilor si meşteşugarilor nu trebuia să li se acorde

statutul de cetăţeni deoarece munca lor era înjositoare. Cetăţenii trebue să se implice în

justiţie, în serviciile publice şi să ia parte la deliberările cu privire la afacerile statului. El

recunoaşte totuşi posibiltatea unor indivizi excepţionali de a se ridica de la o clasă inferioară

la una superioară.

Una dintre cele mai mari realizări ale autorului "Politicii" o constituie teoria celor trei

puteri din stat: cea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească, arătând că statul nu

poate fi bine condus decât când aceste trei puteri sunt separate.7 Dreptul constituţional

modern se bazează astfel pe această teorie a lui Aristotel. Există însă o deosebire în ceea

ce priveşte puterea legislativă, întrucât Stagiritul nu cunoştea sistemul reprezentativ, care în

felul lui actual ar fi fost văzut de filozof ca un sistem oligarhic.

Teoria revoluţiilor cu care se termină " Politica " constituie partea cea mai ingenioasă a

acestei opere. Aristotel porneşte de la principiu că cel ce cunoaşte cauzele căderii unui

guvernământ cunoaşte şi mijloacele prin care poate conserva acest guvernământ. Cauzele

reale ale revoluţiilor sunt întotdeauna foarte grave, deşi prilejul care le dă nştere poate fi

foarte neânsemnat; nu s-a făcut niciodată o revoluţie fără anumite motive temeinice.

Un izvor foarte des de revoluţii e lipa unei clase mijlocii. Filozoful consideră că o

societate cu o clasă de mijloc dezvoltată(cu oameni apţi pentru a fi cetăţeni), are cele mai

multe şanse de supravieţuire şi succes deoarece nu va exista o clasă numeroasă de

dizidenţi invidioşi pe averea celorlalţi şi nici o minoritate de bogaţi care să conducă

singuri pentru a-şi mări averea. Clasa de mijloc nu va fi invidioasă iar poziţia ei nu va

încălca drepturile celorlalţi. Astfel se vor evita antagonismele de clasă.

Pentru a se bucura de binefacerile conducerii costituţionale a unei clase de mijloc

monarhiile şi aristocraţiile pot institui măsuri constituţionale pentru a spori numărul

cetăţenilor. Membrii oligarhiilor pot extinde calitatea de cetaţean, păstrându-şi în acelaşi

timp averea. În democraţie se va respecta proprietatea şi se vor stabili limite a ceea ce

poate face sau nu majoritatea. În cazul tiraniei singura soluţie ar fi revoluţia.

Aristotel dă anumite sfaturi care ajută la conservarea formelor de guvernământ: prima

grijă a guvernanţilor trebuie să fie să nu se abată de la lege; sinceritate faţă de guvernanţi şi

renunţarea la sofismele politice, care nu pot avea decât urmări rele; legislaţia sau orice alt

7 ARISTOTEL, Politica,ed. Antet, cartea a VI-a , capitolul XI

5

mijloc la îndemână, să împiedice funcţionarii publici să facă avere de pe urma slujbelor pe

care le au (în special în oligarhii); cel mai important lucru este acela de a ţine partea

cetăţenilor care vor menţinerea regimului şi nu pe a celor care îi doresc căderea.8

Deşi din punctul nostru modern de vedere Stagiritul poate fi considerat un aristocrat,

deoarece el consideră sclavia indispensabilă şi pentru că îi exclude pe lucrători de la

calitatea de cetăţean, pentru contemporanii lui, care îi împărtăşeau părerile, el trecea însă

drept democrat, deoarece apăra principiu egalităţii între cetăţeni, aşa cum îl înţelegeau el şi

contemporanii săi, şi pentru că proclama suveranitatea "poporului" (din care nu făceau parte

sclavii şi lucrătorii).

Astfel Aristotel a ridicat în esenţă aceleaşi probleme pe care filozofia le-a reluat

neîncetat de-a lungul veacurilor, rămânând cel mai de seamă reprezentant al

enciclopedismului antic.

BIBLIOGRAFIE

● ARISTOTEL, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

● ARISTOTEL, Politica, Editura Antet, Bucureşti, " 2006

● DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1985

8 Idem, cartea a VIII-a, capitolul VII

6

● FLEW, Antony, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti

● MATEI, Horia C, Civilizaţia lumii antice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983

● VLĂDUŢESCU, Gh, Istoria filosofies antice, Filosofia în Grecia, Bucureşti, 1974

7