Revista de literatura onyx nr 14

Adina HUIBANAdrian BOTEZAlexandru Ştef.CIOBANUAliona MUNTEANUAngela BACIUBoris MEHRCalistrat COSTINCamelia TRIPONConstantin HUŞANUConstantin MĂNUŢĂDaniel MARINDorel SCHOR (Israel)Dorina ŞIŞUDoru Ştefan DĂNCUŞ

Colaboratori:(în ordinea alfabetică a prenumelui)

OnyxREVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE

Redacţia:Director şi editor: Dumitru V. MARINRedactor şef:Ioan MITITELUSecretar general de redacţie: Constantin HUŞANURedactori:George ROCA (Australia)Dorina ŞIŞU (Irlanda)Ioan BABAN

Colegiul redacţional:Theodor CODREANUGheorghe NEAGUAdrian BOTEZAnton Vasile IEŞEANUDaniel CORBUAdrian GRAUENFELS (Israel)Mariana ZAVATI (UK)Valery OIŞTEANU (New York, SUA)Emanuel STOICA (Suedia)

Doru Ştefan DĂNCUŞDumitru V. MARINEmilian MARCU Eugen EVUGeo GALETARUGeorge PETROVAIGeorge POPAGeorge ROCAGeorge STANCAGheorghe NEAGUIgor URSENKOIoan BABANIoan MITITELUIon Gh PRICOP

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE ELLENY PENDEFUNDACOPERTA: PICTURA DE ELLENY PENDEFUNDA

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE)

Tipărită la PIM Iaşi

Onyxemail-ul revistei: [email protected]

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Ion N. OPREAIon POPESCU-BRĂDICENIIrina Lucia MIHALCALiviu OFILEANULiviu PENDEFUNDAMarilena APOSTUMarinică POPESCUMircea BOSTANPetre Ioan CREŢUPetru SOLONARURodian DRĂGOIŞtefan Lucian MUREŞANUTheodor CODREANUTraian VASILCĂUVasile LARCO

Onyx

email-ul revistei: [email protected]

REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINEAnul III Nr 11 - 12 (27 - 28), nov. - dec. 2014

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnatede Elleny PENDEFUNDA căreia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Editorial 3Emilian MARCU 3Ştefan Lucian MUREŞANU 4George POPA 6Theodor CODREANU 10Gheorghe NEAGU 14Adrian BOTEZ 20Angela BACIU 26Boris MEHR 31Calistrat COSTIN 34Petru SOLONARU 35George STANCA36Eugen EVU 37Rodian DRĂGOI 38Doru Ştefan DĂNCUŞ 39Igor URSENKO 40Traian VASILCĂU 41Ion POPESCU-BRĂDICENI 42Liviu OFILEANU 43Constantin MĂNUŢĂ 44Liviu PENDEFUNDA 46Ioan MITITELU 49

Ioan BABAN 55Ion Gh PRICOP 58Dumitru V. MARIN 63Constantin HUŞANU 65Dorina ŞIŞU 66Adina HUIBAN 71George ROCA 72Doru Ştefan DĂNCUŞ 73Mircea BOSTAN 74Geo GALETARU 75Marilena APOSTU 76Irina Lucia MIHALCA 77Alexandru Ştef. CIOBANU 78Camelia TRIPON79Daniel MARIN 80Petre Ioan CREŢU 81Dorel SCHOR (Israel) 82Ion N. OPREA 84George PETROVAI 86Marinică POPESCU 90Aliona MUNTEANU 93Vasile LARCO 100

Pag. 2 Onyx An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

CUPRINS

Onyx An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014 Pag. 3

Predoslovie de An Nou!

Foarte puţin timp a mai rămas până cândAnul cel vechi va fi învins de pruncul celvestitor de un nou început. E clipa când

trebuie să deschidem larg ferestrele ca boabelede grâu, cu măiestrie semănate, să poată să neintre în case, cu belşug şi bucurie, să ne aratefaţa sa, curată şi luminată aşa cum e pâinea ru-menă, aburindă, din cuptor, pe care măicuţelenoastre o aşează cu grijă pe mese, o învelesc înprosop curat, spălat cu rouă, cu lacrimi şi cu ză-padă, şi o oferă să ne potolească foamea şi să nelumineze calea şi sufletele.

E doar o imagine din copilăria mea, dar şi dincopilăria multora dintre cititorii revistei Onyx, oa-meni dragi pe care îi ştim sau, poate că nu-i ştim,dar care cu siguranţă trăiesc împreună cu noiaceste clipe mirifice., încărcate de mister şi de spe-ranţe. A mai trecut un an, cu bune, cu rele! Dacăar fi să facem, aproape pe furiş un bilanţ şi dacăbunele reuşesc să învingă relele, dacă ceea ce amfăcut bine se impune, măcar în faţa noastră, înacest bilanţ, cu siguranţă că a fost un an bun.Mulţi dintre dumneavoastră au avut realizări me-morabile în anul care tocmai stă să o ia la goanăspre afundul memoriei, devenind, încet, încet,doar un punct de reper, un jalon de care ne vomagăţa peste ani. Cărţi importante, multe dintre ele,au îmbogăţit patrimoniul literaturii române con-temporane. Unele dintre aceste cărţi au constituitteme pentru mine şi le-am comentat, desigur, cuputerea şi priceperea mea în paginile revistei, le-am împeniţat, aşa cum plastic s-a exprimat, criti-cul literar, universitarul Vasile Spiridon, atuncicând ne-am întâlnit. A fost o împeniţare din plă-cere dar şi cu dragoste faţă de cărţi şi de autori.Ştiu că autorii sunt truditorii de peste an, cei carepun boabele cuvântului lor în paginile cărţilor şiaşteaptă, din partea cititorilor, dar şi a celor carele comentează truda, un gând bun, o vorbă fru-moasă, o vorbă de încurajare şi de apreciere.Numai cel/cei care nu “păcătuiesc”, scriind cărţi,nu ştiu cu câtă emoţie aşteaptă un autor un rândde bine. Am convingerea că nu există o carte fun-damental proastă pentru oricât de slabă ar fi ocarte, cu siguranţă că tot se găseşte un gând fru-mos, o metaforă realizată, sau ceva de urmat.

Pe cât posibil, în acest an, ca de fapt în toţi cei12 ani de când ţin această rubrică, lună de lună,la început doar în Convorbiri literare, acum şi înRevista Onyx, am încercat să nu nedreptăţesc nicio carte dintre acelea comentate şi să arăt, iar spun,

din punctul meu de vedere, de cititor un pic maiavizat, ceea ce este bun, ceea ce este mai puţin rea-lizat, darspun cănu o facdeloc cup a t i m ăşi nici curăutate.C e l eaproxi -mativ osută decărţi co-mentateîn acestan, con-s t i t u i e ,în marep a r t e ,oglindaeditorială a acestui timp, o oglindă reală, oglindăcare, asemenea oglinzii fermecare are curajul dea spune adevărul, iar în aburul ei se poate oglindifiecare autor.

A fost un an greu, un an în care am avutde dus multe lupte, pe plan literar, dar şi social.S-au adunat în cârca noastră întâmplări care nevor urmări multă vreme, care vor deveni puncteimportante pentru urmaşi, şi care vor lăsa şi se-mene adânci pe crusta memoriei. Dar, aşa cumspunea marele nostru înaintaş, humuleşteanuluniversal Ion Creangă, cel de care ne apropiemmereu cu sfiiciune: Cele rele să se spele, cele bunesă se-adune!

De-a bunul Dumnezeu să avem sănătate,inspiraţie şi prieteni adevăraţi pentru că de cele-lalte “nevoi” vom şti să ne descotorosim singuri.

E Anul Nou şi zăpezile de altădată, fie şi doarîn memorie, dau buzna peste noi, iar urătorii, cumăşti şi clopoţei, vin să ne treacă pragul, să ne co-linde, să ne ure ( să are bătătura casei), cu mic cumare şi să ne aducă speranţe pentru un nou anrodnic şi cu sănătate.

Vouă dragi cititori ai Revistei Onyx vi secuvin toate urările noastre din acest sfârşit de an,dar şi cele de peste an, pentru că fără voi noi nuam exista.

La mulţi ani! Emilian Marcu

Emil TITOIANU,Editorial

Ştefan Lucian MUREŞANU

LEGĂTURA DIVINĂ DINTRE OM ŞI BRADUL ÎMPODOBIT ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI

Motto: Împodobeşte mamă bradul şi nu te întrista / Asta eseara de Crăciun, este seara ta / Împodobeşte bradul tată căne aşteaptă-n prag / Colindători la noi acasă, hai să-i pri-mim cu drag. (“Colind popular românesc din Ardeal”)

Rezumat: Arbre de Noël décoré signifiela naissance, vivant dans un cosmosavec étoile sur le dessus de l’arbreassis à la gloire. Dans notre tradition,existe encore dans certaines régions du

pays l’ancienne coutume de planter unarbre, comme un

père à lanais-

sance de sonenfant et la sage-

femme à adorer lebébé en face d’un arbre. Combienaperçu des significations que la sa-gesse divine culte ont guidé tout aulong de son voyage à travers la viefatigué valaque épées qui se trouvaitau-dessus de la couronne.

Omul românesc s-a născut,dăruindu-se tradiţiilor strămoşeşti, divinită�ii şiaurei ce i-a înconjurat fiindul în toată trăirea telurică.El s-a sfinţit prin naştere şi a mulţumit vieţii, prindăruirea de urmaşi, frumoasei şi preţuitei clădiri aexistenţei. În viaţă s-a binecuvântat prin datini şi obi-ceiuri în casa pe care şi-a clădit-o cu toată dăruireafiinţei lui fericite de a avea o familie. Familia a consti-tuit pentru români chezășia neamului, ardoarea cucare părin�ii își binecuvântează, de fiecare dată, lamarile sărbătorii copiii spre împlinire. Masa desărbători a legat pururea familia și a fostbinecuvântată de Dumnezeu, precum Cina cea detaină. Se spune că strămoșii noștri daci se năşteaucu privirea îndreptată spre înaltul cerului, pentru alua cunoştinţă, încă din prima clipă a vieţii, că acolo,Sus, sălăşluia puterea divină care îi veghea, mus-trându-i cu secete sau cu boli, când uitau uneori devechile datini, dar şi cu ploi şi lanuri mănoase degrâu, cu sănătate în trupurile lor viguroase şi cubogăţie în case, când vocile acestora înălţau imn demulţumire zeului suprem. Una dintre cele maimari sărbători ale lumii creştine, Crăciunul, a fost sădea fericire românului printr-o altă mare sărbătoare,Naşterea Fiului lui Dumnezeu spre care cântul seînălţa: Din slăvi un înger coborî: / “Fiţi veseli!”- în-gerul le-a spus / “Plecaţi, şi-n staul veţi găsi / PeCraiul stelelor de sus!” (colind popular românesc).

S-au contopit divin voinţele şi, în ziua de 25Decembrie 1386, Mânuitorului i s-a dat dreptul de afi sărbătorit cu dragoste şi în ţinuturile valahe, ca celcare a fost şi va fi aproapele omului trecător, până în

ziua încheierii drumului său pământesc şi judecareafaptelor sale. Valahii și-au coborât atunci privirile șiși-au tulburat inimile, aflând că cel ce suferise pe cru-cea de pe muntele calvarului, Golgota, va sălășlui înveci în trupurile lor și va fi cântat și slăvit în noapteasfântă a Crăciunului.

Când s-a născut dorinţa de împodobire a po-mului de Crăciun, nu s-a ştiut cu exactitateniciodată. S-a bănuit că ea ar fi venit, de pe undevade pe plaiurile popoarelor germanice, şi că acest obi-cei s-ar afla notat într-un document al vremii, în carese spune că eruditul saxon Martin Luther ar fi fostprimul creştin care a împodobit un brad, chiar înziua de Crăciun, cu lumânări aprinse, pe care le-alăsat să ardă toată noaptea de Ajun.

La români, împodobirea bradului seaproximează a fi început odată cu anul 1866, ca unsimbol al vieţii veşnice, ca o dăruire pe Pământ a luiDumnezeu, a nemuririi şi ca o preţuire din partealor: Pe-o creangă de brad, / Pe-un verde răsad, / Searată-n zori / Colindeţe-flori, / Maica le strângea /Multe aduna, / Flori de rugăciuni, / Crenguţe-mi-nuni, / Pruncului le da, / Pat Îi împletea, / Leagăn Îifăcea / Şi dulce-i cânta: / Fiule Născut, / De răuneştiut, / Primeşti rugăciuni / De la oameni buni. / Şitot vei primi / Cât pământ va fi (“Colindul MaiciiDomnului” – colind popular). Ce ar putea să suge-reze aspectul bradului în formă de triunghi, decât oaltă descifrare în taina Sacrei Treimi, realizareaminunăţiei vieţii, cunoaşterii şi a nemuririi. Podoa-bele, cu care bradul se încarcă în casele mirosind acurăţenie, spre a fi cântat în noaptea plină de splen-doare, premergătoare Crăciunului, a naşterii prun-cului Iisus, sunt simbolurile ştiinţei şi ale bogăţiei.Ştiinţa, că bradul este pomul vieţii, iar bogăţia, căeste arborele fertilizator. Verdele perpetuu: Verdecetină de brad / noi vă colindăm cu drag / de cu searagospodari / să trăiţi voi oameni mari, a dat mereuliniştire sufletului şi încrederea într-o viaţă viitoare.În vârful bradului împodobit creştinii au aşezatsteaua, ca simbol a împlinirii luminii şi a închipuiriilocului unde tainele măreţiei deusiene aveau să seîmplinească prin Ecce homo: Steaua sus răsare / Cao taină mare / Steaua străluceşte / Şi lumii vesteşte /Că astăzi curata / Prea neviNovata / Fecioara Maria/ Naşte pe Mesia... (“Steaua sus răsare”, colind po-pular românesc). Vârfurile bradului de Crăciun, înformă de stea, insuflau românului împlinirea noro-cului în viaţa împodobitorilor, dar şi realizarea tu-turor visurilor. Steaua se mai folosea şi la ornareacasei, prin unele zone ale ţării, fiind considerată catămăduitoare. Colindătorii purtau steaua cu ei întreCrăciun şi Bobotează şi o mai poartă şi astăzi înunele părţi ale ţării, unde colindele mai trăiesc încătimpurile de început ale românismului. În fapt, sun-tem singurul popor din lume care avem colindătorişi colinde ca imnuri ale slăvirii muncii, a existenţei


noastre armonioase şi a măreţiei puterii deusiene. În datina poporului nostru, bradul a avut un

permanent şi activ rol generativ de existenţă în viaţaacestuia, dar şi strânse legături cu universul. Bradulîl regăsim în obiceiuri coborâtoare în străvechimi,până la daci: O, brad frumos, o brad frumos, / Cufrunza neschimbată. / Mă mângâi şi mă faci voios /Şi mă-ntăreşti îndată. / O, brad frumos, o brad fru-mos, / Cu frunza neschimbată (colind popular des-pre brad), dar şi în riturile de trecere ale românilor,în fiecare dintre cele trei momente importante dinviaţa sa: naşterea, nunta şi moartea.

Bradul împodobit de Crăciun semnifică naş-terea, trăirea prin cosmosul cu steaua pe care o aşe-zăm spre slavă în vărful pomului. În tradiţia noastrăstrămoşească încă mai există, în unele zone ale ţării,străvechiul obicei ca tatăl să sădească un pom la naş-terea copilului său, iar moaşa să închine nou-născu-tul în faţa unui brad. Câtă pătrundere în sensurile pecare înţelepciunea închinării la divin l-au tot călăuzitîn drumul său prin viaţă pe valahul obosit de săbiilecare i se ridicau deasupra creştetului. Câtă dorinţăpentru colindul din noaptea de Ajun a copiluluiromân care ura tuturor bineţe şi lumină.

Unele colinde româneşti erau adevărate cu-plete de teatru popular, jucate, declamate şi cântatepe la casele sătenilor. Acest ritual al fericirii și înnoi-rii se efectua în faţa uşilor larg deschise ale caselor,a ferestrelor care se deschideau pentru a fi auzi�i co-lindătorii, iar urarea lor trebuia să pătrundă adâncîn interiorul locuin�elor pregătite de sărbătoare, pen-tru primirea tainei Naşterii Mântuitorului.

În noaptea de Crăciun, în casele românilornu doarme nimeni, mesele le sunt încărcate cu bu-nătăţi, cu colaci, mere, nuci şi cozonaci care se dăru-iesc colindătorilor. În totalitatea lor, colindele auconstituit o chintesenţă a spiritualităţii creştine a ne-amului nostru, expresii deosebit de expresive aleetosului arhaic românesc, care poartă şi astăzi denu-mirile străvechi, în funcţie de zonele ţării: Moş-Ajun,Colindiş, Piţărăi, Cucuţat, Cântece de stea.

Urările care au loc în această noapte, de cătrecolindători, sunt pregătite cu multă meticulozitate,aceștia, în vremurile mai îndepărtate posteau treizile înainte de a porni la urat. Undeva, în mun�ii Ci-binului, am cunoscut un bătrânel firav și cam scumpla vorbă, însă el mi-a istorisit o povestioară pe caream să încerc să v-o spun pe scurt. Într-o seară neagrăde munte, demult, pe când moșul lui urca mun�iifără toiag, iar tatăl bătrânelului, pe atunci copil devreo nouă – zece ani, îl �inea strâns de mână să nualunece pe zăpada care îi scâr�âia sub opincile alu-necoase, se întâlniră, în drumul lor de întoarcerespre casă, cu un tânăr voinic cu niște ochi albaștrii șipătrunzători și cu plete blonde care îi fluturau învânt. Era ziua premergătoare sărbătorii Crăciunului.Moșul lui urcase la stână, să ceară stăpânului ceva

pe datorie pentru că ce avusese în cote�ul lui pierisenăpădit de boală. Se amărâse rău de tot pentru căspera să facă bucate cu femeia lui să aibă ce să deatoată iarna celor șapte copii ai săi. Primăvara era de-parte și greul pusese stăpânire pe casa lui. La stânăînsă, nu găsise pe nimeni și, atunci, și-a luat băiatulde mână și a pornit spre casă. Gândea că poate vreocăprioară sau un purceluș pierdut îi vor apărea îndrum. Cum coborau, un trosnet puternic se auzi șiun copac se frânse chiar peste tatăl băiatului,prăbușindu-se peste el. Îi prinsese amândouă picioa-rele sub trunchiul gros. Băiatul scăpase pentru căomul apucase să îl împingă puternic în dreapta lui,copacul alunecând pe zăpada care scrâșnea de gerulcare se coborâse peste așezare. Copilul începuse săplângă. Încerca să rupă ramurile, să dea zăpada cumâinile pentru a face loc tatălui său să iasă. Toatămunca băiatului era în zadar. Într-un târziu, omul îispune fiului său: - Du-te în sat și adu ajutoare. Du-tebăiatul meu, n-ai nicio grijă cu mine. Cu lacrimi înochi, băiatul se depărtă până la urmă, coborând, maimult rostogolindu-se, muntele. Trebuia să ajungăfoarte repede acasă să aducă lope�i, pe fra�ii săi și oa-meni din sat cu o sanie să-și poată căra tatăl acciden-tat. Omul a rămas singur. Gerul pusese stăpânire peîntreaga așezare și odată cu el noaptea. Gemea șiinima i se strângea de teama că flăcăul lui se poatepierde pe muntele ale cărui trecători fuseseră acope-rite de zăpadă. Începuse să îi fie frig, iar de la mijlocîn jos numai sim�ea nimic. Privea pierdut cerul în-stelat. Ninsoarea se oprise de mult, iar sunetul văilormun�ilor se auzea ca un clinchet. Lângă el se opriseo sanie lungă și albă. Cu greu întoarse capul să vadă,de acolo de unde se auzea scâr�âitul zăpezii, cine co-boară din sanie. Un tânăr cu pletele în vânt se apro-pie de el. Îi puse mâna pe frunte, privindu-l cu ochiilui albaștrii, pătrunzători. Nu vorbea, dar el îi auzeavocea în mintea lui: - Când voi pleca, vei ieși de subtrunchiul copacului și te vei rezema de sacul acesta.Vei adormi, dar somnul tău va fi veghe și vis. Băiatultău și oamenii din sat vor fi aici din clipă în clipă. Atrecut mult timp, omule al lui Dumnezeu.

Sătenii și flăcăul lui l-au găsit răsturnat pesteun sac plin cu bucate. Picioarele îi înghe�aseră, iaroasele care i s-au rupt în timpul prăbușirii copaculuiaveau să i se vindece târziu, spre primăvară. Deatunci, a mers ajutat de două cârje. Nu a știut nicio-dată să spună dacă ceea ce a fost să vadă atunci, înnoaptea aceea de Crăciun, în mun�ii Cibinului, a fostun vis sau realitatea binelui divin. Sacul l-a păstratmult timp, ca pe niște moaște, până când odată nu l-a mai găsit la locul unde femeia lui îl tot punea. Laînchinăciune mergea de fiecare dată și mul�umeapentru toate darurile pe care el și ai lui le tot pri-meau. Doamne, minunată este Sărbătoarea de Cră-ciun.


Justiţia poeticăRaţiunea este infirmă. Poezia are aripi.

Immanuel KantCăci există o justiţie poetică.

Friedrich Nietzsche

La modul definitoriu, justiţia trebuie să restabilească nor-mele axiologice care afirmă viaţa umană împotriva răului fizicsau moral. Dar justiţia umană este grevată de subiectivism, difi-cultatea de a discerne la modul absolut moralul de imoral. Nicio-dată justiţia legiferată de om nu va fi fără eroare. Există apoi justiţia naturală. Însuşi faptul că toate sfârşescînsemnează că natura îşi repară propria eroare de a fi creat o lumeperisabilă a durerii şi a răului. Răul este un act comis de către om,deci de o fiinţă dotată cu conştiinţă şi capacitate de decizie - actcare, agresând fizic sau moral pe celălalt, contravine legilor des-tinate să menţină ordinea naturii, echilibrul vieţii, al lumii în ge-neral. Ideea de justiţie imanentă, care intervine implacabil şiplăteşte răul comis, constituie o realitate şi o convingere a tuturorpopoarelor şi din toate epocile, experienţa a certificat acest feno-men compensator: răul este propriul său călău. Dar omul dispune de asemenea de o justiţie care poate ficonsiderată fără eroare. Este justiţia poetică. Pentru că „poeziaeste mai adevărată şi mai elevată decât istoria”, afirmă Aristotel,iar Hölderlin afirmă „ceea ce dăinuie, poeţii întemeiază”. Justifi-carea existenţei omeneşti sub forma ei perenă este poetică. De pildă, plasând în plină lumină personajele pozitivemoral, şi aruncând în umbră pe cele nesemnificative sau negative,precum în Întoarcerea Fiului risipitor, Coborârea de pe cruce.Orbirea lui Samson de către filistini ş.a., Rembrandt face justiţiepoetică. Justiţie poetică face şi Rafael în tabloul Schimbarea lafaţă: Iisus situat înalt străluceşte în lumina intensă, pe când înplanul inferior mişună în semiobscuritate o masă de oameni în-groziţi de un copil pradă unui atac de epilepsie. Justiţie poeticăau făcut Pieter Brueghel cel Bătrân, Jerome Bosch, FranciscoGoya, acesta mai ales în gravurile Capricii, demascând viciileumane, iar pe de altă parte, Jan Vermeer şi Vincent Van Goghcreând o lume a luminii absolute. În teatrul grecesc antic şi cel shakespearean de câte ori in-tervine justiţia poetică, triumfă frumosul, sublimul: ”Poezia res-tabileşte acordul majestuos, ordinea sublimă”, afirmă Hölderlin.În expresia sa cea mai înaltă, poetul a fost creat de natură pentrua-i sărbători frumuseţile şi a-i perfecta ceea ce nu a reuşit pe de-plin, a-i conferi perenitate, chiar dacă intermitentă, de o clipă -prezentul etern. Poetul este justiţiarul frumuseţii lumii şi demiur-gul înveşnicirii ei. Pentru că poetul, în calitate de homo signifi-cans - caută şi are intuiţia semnificaţiilor vieţii, a lumii şi creeazănoi semnificaţii. Muzica instituie justiţia supremă în eliberarea omului deservituţile vieţii de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiricîn inefabil, în nenumit, într-un dincolo al încântării pure. Struc-

“Există şi o justiţie a unici-tăţii în poezie. Poemuleste un act unic al uneisensibilităţi metafiziceunice surprinsă într-unmoment al graţiei unic deun dicteu unic, exprimândo deschidere ontopoeticăunică. Şi fiind o experienţăsolitară, absolut singulară,ea este irepetabilă şi ast-fel, intransmisibilă, inco-municabilă în adevărul eioriginar. Aşa fiind, acestemultiple unicităţi sunt che-mate să instituie un nouprim moment al Creaţiei.Momentul inspiraţiei esteo stare-limită a spiritului,constând din deschidereabsolută şi înţelegere ne-mijlocită, unite cu ensta-tica ascultării uneiinsuflări, care se aude cucea mai mare claritate şipuritate de ton...“

George POPA


tura ei trifazică : sunet, stingerea sunetului, naşte-rea sunetului nou din energia celui dispărut, con-stituie acea „veşnicie în mişcare” de care vorbeaPlaton, o veşnicie poetică, transfiguratoare, contra-carând magic „vremuirea” ruinătoare. Poezia reinstituie primordialitatea. Există în noi ceva mai mult decât noi înşine.Este un dincolo purificator şi eliberator. Este geniuletern al poeziei. Poezia nu este o pură gratuitate, unjoc facultativ, ci un efort eroic de a exista semnifi-cativ, atât a poetului, cât şi a vieţii, a naturii aflatemereu în paranteza morţii. Poemul: realitate abso-lută, prezent peren, eliberare metafizică ultimă. Ast-fel, justiţia poetică salvează Natura de eşecul ei,salvează Fiinţa, o înveşniceşte totodată, o poartăspre cea mai înaltă frumuseţe. Căci poezia este o compensaţie din parteajustiţiei universale, care încearcă să repare destinuluman al perisabilităţii şi al nesemnificativului. Poe-zia este o experienţă entelechială a unui mai înaltposibil. Cassius Longinus scria în Tratatul despresublim : sublimul poeziei ne înalţă tot atât de susca şi Dumnezeu. El ne deschide al treilea ochi, sausimţul spiritului, dincolo de raţiune, viziunea invi-zibilului. Dar dacă justiţia poetică refundamenteazăviaţa, lumea, existenţa în general, tot ea a creatdivinitatea afirmă Empedocle, Eckhart, Nietzsche.Jacob Boehme vorbea de naşterea continuă a luiDumnezeu din poezia creată de om.. Poeţii l-audescoperit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu le scriepoemele. Un poem este autentic dacă este în stare săne restituie nevinovăţia, candoarea primei întâlnirimirate cu lumina. Să atingem inexprimabilul dintâi,înainte de a fi fost umilit să coboare şi să se nascădin nou din cuvinte. Reluarea eternă a creaţieipoetice dă seama de faptul că zidirea lumii reîncepemereu şi nu sfârşeşte niciodată. Poezia este arta de a chema cuvintele la unsunet nou într-un nou sistem al înţelesurilor, iarlumea la un sens superior într-un sistem al cuvin-telor căpătând energia unei alte ontogeneze. Astfel,poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu.Lumea este metafora lui Dumnezeu, poezia estemetafora lumii ideale a omului. Dacă lumea este răsfrângerea ontologică adivinităţii, poemul este reîntemeierea ontologiei,prin suirea ei de la punctul lăsat de Creator la un

pisc cât mai aproape de potenţialitatea sa ideală.Prin justiţie poetică Nietzsche a conceput mituleternei întoarceri, un dar făcut de viaţă celor careau crezut în ea. Poetul - causa sui. Poetul re-creează lumea, lucrurile ca simbolal său însuşi: fiind propriul său creator, el devine oprimă cauză - causa sui. Poetul este cel care se află,metaforizat în tot ce înfăptuieşte. A crea ceva ineditdevii justiţiarul propriei reîntemeieri existenţiale.Justiţia poetică are drept ţel ultim sacralizarea.Ideala creaţie de artă este un act sacru: o luare înposesiune iluminată a existenţei, proiectată cosmicşi în răspundere faţă de esenţa ei divină. Natura anăscut filozofii pentru a-i afla identitatea şi pe poeţipentru a-i afla idealitatea sfântă. Filozofia reuşeşterareori, poezia întotdeauna. Poezia ne deschide monada singurătăţiinoastre şi ne dă aripi pentru a ajunge la noi înşine :un poem ne dă elementele din care să construimpropria noastră interioritate ireductibilă la oricarealta: o stare existenţială al cărei unic conţinut esteo veşnicie aflată în exil, dar oricând putând locuipe cel care am putea fi, eliberat spre împlinire. Poe-zia întoarce faţa clipei tale către frumuseţea pe caretu i-o dăruieşti. Fără poezie, clipa trece pe alăturide tine. Poezia este eroism, este unica posibilitatede reîntemeiere sub specie aeternitatis a oricăruiadintre noi. Homo sui transcendentalis - ideal al luiNietzsche. Hölderlin afirma : „un zeu este ascunsîn cerul inimii al fiecărui om”. Astfel, poezia nepreschimbă în propria divinitate latentă. Poemul nueste un alter ego, ci eşti tu, cel care, altfel, nu te-aifi cunoscut niciodată. Intre absenţa noastră dinlume şi prezenţa noastră potenţială, aşezăm poeziaca o punte, ca un model posibil de existenţă. Lapoarta paradisului, arhanghelul de pază îl întreabăpe Goethe ce eroism a efectuat pe pământ ca să me-rite intrarea în rai, ce răni poate să-i arate. Iar poetulrăspunde că rănile vieţii, ale iubirii sunt cântecelesale : Ce merit am să intru-n rai, Mă-ntrebi, Arhanghel Păzitor ? În faţa ta un om tu ai Şi asta-nseamnă-un luptător. Aprinde-ţi flacăra privirii Şi vezi-mi inima-n adânc


Cum cântă rănile iubirii, Cum rănile vieţii plâng.

Ci eu slăvit-am cu credinţă Că-mi fu fidelă draga mea, Că-n lume-i Doamnă Dragostea. Şi-i plină de recunoştinţă.

Cu cei mai buni, a mea simţire Şi fiecare gând - lucrară Ca-n cele mai frumoase inimi, Să ardă-a poeziei pară.

Nu un nedemn alegi în mine. Dă-mi mâna ta, ca zi de zi Pe degetele tale fine Să pot să număr veşnicii.

Alte hipostaze ale justiţiei poetice. Există o justiţie poetică a iubirii al cărei ţelultim este refacerea unităţii primordiale. Eminescua trasat cel mai înalt parcursul singurătăţii în doi:restabilirea anteriorităţii absolute.

Are loc mai întâi contopirea cu natura : Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri, rânduri.

Mai sus are loc sacralizarea : Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Şi noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pământ.

Mai înalt are loc îndumnezeirea : Două inimi când se-mbină, Când confund pe tu cu eu, E lumină din lumină Dumnezeu din Dumnezeu.

Iar cel mai înalt, diada devenită monadă substituiepe Unul din ajunul creaţiei: „Suntem spiritul divinîn mijlocul universului asemenea spiritului divinînainte de creaţie…Acest spirit divin eram noi”. Şipentru Dante, în finalul Paradisului, justiţia poeticăa iubirii suie la divinitate – L’amor che move il solee l’altre stelle. La fel pentru Goethe în poezia Maiînaltul şi cel mai înalt: Ungehemmt mit heissem Triebe Lässt sich da kein Ende finden, Bis im Anschaun ew’ger Liebe Wir verschweben, wir verschwin-den.

- Liberi, în zbor arzător/ Vom sui fără hotare,/Pân’ce-n veşnica iubire/ Ne vom pierde, vom dis-pare.

Există şi o justiţie a unicităţii în poezie.Poemul este un act unic al unei sensibilităţi meta-fizice unice surprinsă într-un moment al graţiei unicde un dicteu unic, exprimând o deschidere ontopoe-tică unică. Şi fiind o experienţă solitară, absolutsingulară, ea este irepetabilă şi astfel, intransmisi-bilă, incomunicabilă în adevărul ei originar. Aşafiind, aceste multiple unicităţi sunt chemate să in-stituie un nou prim moment al Creaţiei. Momentul inspiraţiei este o stare-limită aspiritului, constând din deschidere absolută şi înţe-legere nemijlocită, unite cu enstatica ascultării uneiinsuflări, care se aude cu cea mai mare claritate şipuritate de ton, - neştiind de unde vine, dar desprecare ai sentimentul că tu erai cel căutat, cel chematsă dai o nouă faţă lucrurilor. Este o transă, o bucurieinexprimabilă ce te vizitează, o stare de graţie carete uimeşte prin lumina orbitoare şi firescul, simpli-tatea cu care are loc miracolul. Este expresia su-


premă a justiţiei poetice care vine de undeva dedincolo de noi Opera de artă autentică nu este au-tofania autorului, ci epifania unei voci care te-aales.. O altă formă a justiţiei poetice constă în re-cunoaşterea a posteriori a valorii unei opere, igno-rată de contemporaneitate, fie în perspectivatimpului. Justiţie poetică i s-a făcut lui Jan Vermeerdupă ce a fost uitat două secole în patria sa, precumşi lui Shakespeare uitat şi el aproape două secolede englezi, pentru a fi redat conştiinţei spiritualeeuropene de Voltaire şi romantismul german. Înambele cazuri timpul a reparat injustiţia prin luci-ditatea unor vizionari. * Justiţia poetică înalţă omul spre inefabil,neantul spre existenţă, existenţa spre eternul reîn-ceput. Fără poezie viaţa este o planetă fără soare, opasăre fără aripi, un limbaj interjecţional fără înţe-les. Poezia este adevărata înţelepciune. Este înţe-lepciunea de a trăi în idealitatea care face săamuţească îndoielile, întrebările, tânguirile. Ideali-tatea frumosului şi a sublimului constituie realeleadevăruri ale vieţii - ale unei vieţi superioare. Căcinu este adevărat decât ceea ce te face să vibrezi, săparticipi, să pătimeşti la înaltă temperatură spiri-tuală. Poezia este autentică în măsura în care poatedeveni o normă de vieţuire ideală şi o normă de în-făptuire. Poemul - eliberarea prin imaginar din di-versele forme de condiţionare – finitudine, zilnic,profan, nesemnificativ, eliberare mergând până ladepăşirea radicală în inexprimabil. Poezia are o singură definiţie: aruncă înminţi şi inimi cuvântul care purifică şi sămânţa cerodeşte aripi spre înălţare. Ca atare, poezia estesuflu, fior şi deschidere cosmică. Este vizionară.Aceasta este justiţia ei. Restul e literatură. Poetul este justiţiarul axiologic al Fiinţei.Experienţa poetică nu este pur estetică, nu doar ce-lebrează existenţa, ci prin faptul că transformă,poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spi-rituală, este etică. Etică în sens de sacralitate, pen-tru că orice creaţie este sacră. Aşa fiind, justiţiapoetică este o etică neiertătoare. Ce rezistă dintr-un poem supus probei defoc a justiţiei poetice ? Ea condamnă la dezgust şiuitare tot ceea ce Eminescu numeşte „mlaştină” şi„bâiguit nărod”. Justiţia poetică, reduce la neant in-ducerea în derizoriu a poeziei - fie că este vorba de

eliminarea calităţii de cânt, transformarea într-unprozaism segmentat pe verticală, fie mai ales sanc-ţionează macularea spirituală de orice fel. Mai binespus, este vorba de o producţie patologică, astfel căse elimină prin ea însăşi. Poezia este un templu, nuo cârciumă, nu un lupanar.

Esenţiala unitate a lumii este poetică.

Giordano Bruno afirmă că totul se află întot unitatea divinului. Tot este prezent în fiecarelucru, prin interconexiuni universale. Tot ce faci şigândeşti se răsfrânge asupra întregului univers şiasupra ta însuţi. Realitatea este ceea ce faci sau

creezi. Or justiţia poetică ne conferă conştiinţa co-muniunii, a continuumului, a întrepătrunderii uni-versale, „Toate – particule din unitatea divină, dinDumnezeu, nu Dumnezeu este în toate, ci Totul esteîn Totul, fiecare este în fiecare, unele în celelalte”.Filozofii care au găsit Unitatea, au aflat înţelepciu-nea. În afară de Unul nu este nimic. Cine nu înţe-lege unitatea, nu înţelege nimic. Universul este înfiecare lucru. Este un unic creator continuum. Este oare atât de utopic să credem – cuNietzsche – că energiile concertate ale unei ome-niri vieţuind la unison în patos poetic ar reuşi să in-staureze în sfârşit prezentul absolut – eternitatea ?Energia, de o calitate superioară, dezvoltată deactul poetic - fie artistic, fie al transformării uneisecvenţe de viaţă într-un poem viu, - nu ar putea ficaptată într-o zi aşa cum se captează undele her-tziene, şi reutiliza pentru o finalitate, de asemeneasuperioară ? Ştim noi dacă, în realitate, aceastăenergie nu se pierde ci, după un mecanism necu-noscut, este captată şi se află la originea unor actecosmice ? Marile destine creatoare nu se vor fi hră-nind cu o astfel de energie ? Nu ea creează geniile? Căci justiţia poetică este acelaşi lucru cu justiţiaspirituală.


NUMERE ÎN LABIRINT1

9852. Mircea Muthu anunţă simplificări aleprocedurii concursu-

lui: o singurăprobă cu

două su-biecte şireducereamasivă a

număru-lui dep r e m i i ,ceea cen u - ir ă u .

D a rmai face o

precizare menită să pună pe gânduri, de astă dată:Eminescu nu va mai fi reperul central, chiar dacănumele concursului este al „poetului naţional”,sintagmă spusă cu o uşoară doză depreciativă, cusurprinzătoarea precizare: „Nu orice virgulă a luiEminescu este genială!” După câte ştiu, nimeni nususţinuse, nici între marii eminescologi, o aseme-nea aserţiune. Dar anunţul lui Mircea Muthu sunăenigmatic, adresându-se viitorului. Clujeanul su-gerează, deocamdată, că lumea toată e „suprasa-turată” de Eminescu şi că a sosit vremea ca, întresubiecte, unul să nu mai fie o interpretare de texteminescian. Mai mult, el se arată indignat de ceeace numeşte „inflaţia Eminescu”, catastrofală pen-tru cultura şi pentru învăţământul românesc.Brusc, înţeleg marea cotitură care ni se pune la calede către învingătorii „revoluţiei” române. Nu tre-buie să mai fim eminescieni ca să intrăm în noul in-ternaţionalism. Noua ideologie pe care trebuie s-oadoptăm e o „superioară” întoarcere la antinaţio-nalismul anilor ’50.

Şi mai este o stranie coincidenţă: de la uniiardeleni a primit Eminescu primele lovituri demo-latoare, în frunte aflându-se canonicul de la Blaj,Alexandru Grama. Şi iată, acum vine un clujean şine anunţă ceva similar. Nu e de mirare că revistaTribuna, de la Cluj-Napoca, a găzduit, recent, ge-nerosul interviu cu dr. Moses Rosen, prin care ra-

binul-şef se referă la Eminescu pe larg, făcând or-dine în valorile noastre naţionale. Pasămite, rabi-nul pariază pe „educarea” evreo-maghiară aardelenilor, iar intelighenţia românească muşcădin nadă.

9853. În program, ni se spune că, la deschi-dere, va fi prezent la olimpiadă şi ministrul MihaiŞora. A lipsit, evident, şi mă întreb dacă n-ar fi fosto profanare în plus a concursului.

9854. Programul anunţă sosirea de la Chişi-nău a lui Grigore Vieru2. Alt mister: poetul multaşteptat nu soseşte. În locul său, o inspectoare dela Ministerul Învăţământului şi… Valeriu Senic,devenit redactor-şef al publicaţiei Limba noastră.Sunt cu totul contrariat de prezenţa lui ValeriuSenic. Ştiam dintr-un articol al lui Valentin Mân-dâcanu (publicat în nr. 2/1990 al revistei Nistru) căValeriu Senic este unul dintre intelectualii mancur-tizaţi de la Chişinău, susţinător al teoriei pansla-viste a moldovenismului, antiromân învederat,unul dintre cei mai ostili trecerii la grafia latină şirecunoaşterii limbii române ca limbă de stat. Să fiealt Valeriu Senic? m-am întrebat. Nu, era acelaşi.Citind în subtext, este limpede că există o solidari-tate antiromânească între Interfrontul de la Chişi-nău şi cel de la Bucureşti. Cu deosebirea că acelade pe malurile Dâmboviţei n-a fost proclamat ofi-cial, dar funcţionează cu aceeaşi eficienţă pe am-bele maluri ale Prutului.

Dar ceea ce m-a uluit, pur şi simplu, este dis-cursul lui Valeriu Senic: a vorbit cu un patos „ro-mânesc” incredibil, smulgând aplauzele întregiisăli. Singurul de acolo care înţelegea tărăşeniaeram eu. Ba, chiar şi eu m-am îndoit, o clipă: în Va-leriu Senic, o fi biruit glasul strămoşilor săi! Nu,era retorica subterană a KGB-ului.

9855. Cei doi reprezentanţi ai MinisteruluiÎnvăţământului de la Bucureşti sunt bărboşi la chip,dar imberbi la minte. Au şi nume premonitorii:Gheorghe Rădulescu (nu Gogu!) şi Mihai Mangiu-lea. Recomandaţi pentru promovarea la Minister,mi se spune, de către Nicolae Manolescu.

9856. Târgovişte este un oraş destul de cură-ţel şi prestigiul său de veche reşedinţă domneascăl-a îndemnat, probabil, pe Nicolae Ceauşescu să vi-seze la o capitală aici. Destinul a urzit, de aceea, săfie prins şi judecat la Târgovişte, unde şi-a găsitsfârşitul. Am fost duşi la unitatea militară undeCeauşeştii şi-au petrecut ultimele zile. Un locote-nent, făcând-o pe ghidul, a-ncercat să ne poves-tească, în amănunt, cum s-au derulatevenimentele. Pline de tâlc pot fi secvenţele de di-naintea execuţiei. Cei doi condamnaţi n-au crezutcă vor fi împuşcaţi, până-n ultima clipă. Au trăit o

Theodor CODREANU


experienţă-limită. Dictatorii au fost scoşi prinspate, în curtea interioară a cazărmii, o veche clă-dire destul de bine conservată şi întreţinută. Fă-când colţul spre zidul fatal, Ceauşescu a început săcânte Internaţionala, apoi a strigat: „Trăiască Româ-nia liberă şi independentă!”

Aşadar, un comportament demn până lacapăt. La faţa locului, sentimente contradictoriimă-ncearcă şi se-noadă fel de fel de supoziţii bă-tând departe. Un lucru e sigur: eroarea capitală aCeauşescului a fost convingerea că poate face com-patibilă Internaţionala cu o Românie liberă şi in-dependentă. Or, Internaţionala excludea, prindefiniţie, tocmai independenţa naţională!

9857. Profesorii de la Covasna, Harghita şiMureş, sosiţi la olimpiadă, fac apel disperat la oa-menii Ministerului Învăţământului, inclusiv laMircea Muthu, să nu fie lăsaţi de izbelişte. Ei sesimt total abandonaţi de guvern şi ceea ce poves-tesc indignează pe toţi colegii. Se reproşează luiMihai Şora că a avut o atitudine indiferentă faţă deromâni, grija lui cea dintâi fiind să intre în graţiilemaghiarilor. Cei doi din Minister dau neputincioşidin umeri, doar Mircea Muthu promite c-o să steade vorbă cu Mihai Şora.

9858. Regelui Mihai i se refuză viza de intrareîn România sub pretext că, în preajma alegerilor,prezenţa lui ar putea produce resentimentele po-pulaţiei şi securitatea personală i-ar fi pusă în pri-mejdie. De fapt, guvernul şi alte formaţiuni politicese tem de reînvierea sentimentelor regaliste.

9859. La plecarea din Târgovişte, popas laBucureşti, unde retrag dosarul de la Uniune, deşicei de acolo cred că la următoarea rundă voi fi va-lidat. La Cartea Românească, mă conving că noulreferat invocat de editură este un subterfugiu al os-tilităţii lui Liviu Călin, aflat din nou pe cai mari.

9860. 12 aprilie. Seara, la Cezar Ivănescu, înstr. Silvestru, 50. Stăm de vorbă mai bine de treiore. Şi el e convins că subterfugiile de la editurăsunt urmare a unei „porunci” a deţinătorilor deliste negre. Cezar Ivănescu e unul dintre cei maioriginali şi mai ciudaţi oameni pe care i-am cunos-cut. Are chipul de damnat, cu un caracter puternic,pasional, autostimulându-se (de fapt, autobi-ciuindu-se) cu excese de cafea şi tutun. Are planuriurieşeşti, aparent realiste (şi îndreptăţite) în ceeace priveşte Societatea Scriitorilor Români. Îmi aratăşpaltul la primul număr al revistei Moldova, care osă apară la Iaşi. E, într-adevăr, un număr substan-ţial. Totodată, la Bucureşti, intenţionează să scoatărevista Euchronia, care s-o concureze pe îmbătrâ-nita România literară. Îi las, pentru primul număr,nişte însemnări de călătorie – De la Praga la Mos-cova. E contrariat că, retrăgându-mi dosarul de la

Uniunea Scriitorilor, ezit cu intrarea în SocietateaScriitorilor Români. Eu încă nu am încredere înacest proiect, argumentându-i că scriitorii vor maidegrabă un „sindicat” decât o nouă Uniune. Cemai mulţi vor ţine cu dinţii de actuala formulă, fi-indcă ar pierde multe privilegii.

9861. Cezar Ivănescu îmi descrie culisele vie-ţii literare şi politice din capitală. Panorama estede-a dreptul mizeră şi dezolantă, chiar în ce pri-veşte pe cei care pretind că trăiesc în lumea spiri-tului. Apoi, peste toate, tronează şi hăţişurilemafiote ale homosexualilor, care formează un cu-rent mai puternic decât al masoneriei evreieşti.Ţara, crede Cezar Ivănescu, e supusă deja uneipresiuni care să-i distrugă economia pas cu paspentru ca fabricile să fie falimentate şi vândute penimic, conform normei vehiculate de Petre Romancă industria românească este „un morman de fiarevechi”. Eu îi spun despre cele întâmplate la olim-piada de la Târgovişte. El, care se declară un emi-nescian, îmi confirmă că, în curând, se va trece laîncercarea ca „poetul naţional” să fie tot mai ridi-culizat şi scos din centrul literaturii. Vor urma şialţi stâlpi ai culturii naţionale.

9862. Regele Mihai comite greşeala politicăesenţială: cade din nou în capcana propagandeiungureşti şi dezavuează public „Vatra Româ-nească”. Să fi dat câştig de cauză sângelui străindin vechea dinastie? Cred că această greşeală vadistruge posibilitatea întoarcerii monarhiei lacârma ţării, întoarcere care ar fi putut fi o şansăpentru România.

9863. Mare aflux de călători. Reuşesc o ple-care „eroică” din Bucureşti cu un tren personal.Pentru ca timpul să devină suportabil, mă afundîn lectura unei cărţi proaspăt cumpărate, AgoniaRomâniei, semnată de un exilat, Nicolae Baciu. Oagonie care continuă şi astăzi.

9864. Nicolae Baciu susţine că Sir WinstonChurchil şi Franklin Delano Roosevelt au câştigatrăzboiul, dar au pierdut pacea, iar actul românescde la 23 august 1944 a fost o capitulare, pur şi sim-plu, fără asigurarea cu un armistiţiu semnat demarile puteri. Ştiam, dar iată că istoricii cinstiţi dinexil o confirmă.

9865. Zvon: în jur de 120 000 de evrei au do-bândit vize de reîntoarcere în România, cu per-spectiva de a redeveni cetăţeni români. Peste ovietate în agonie, corbii dau roată spre îndestulare.Români şi străini laolaltă, vor avea ce prăda în ţară.

9866. Mă-ntorc la spusa lui Eminescu: „E oadevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nuputea împiedica nimic.”3

9867. Un alt politician amator, din vecheagardă, iese pe piaţa politică, Ion Raţiu, preşedintele


Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu sediul laLondra. La 11 noiembrie 1989, după gafa Declara-ţiei de la Budapesta, o delegaţie a respectivei Uniunis-a întâlnit, la Frankfurt, cu o alta, ungară, condusăde Tibor Hodicska, consilier în Ministerul Ungarde Interne. Cu acest prilej, Ion Raţiu a semnat unComunicat, reprodus în nr. 15/1990 al revistei Tri-buna din Cluj-Napoca. (Iarăşi Tribuna se amestecăîn lucruri necurate!). Reproduc un singur pasaj:„Argumentele D-lui Hodicska l-au convins pe Dl.Preşedinte Ion Raţiu şi pe ceilalţi membri din con-ducerea UMRL să sprijine ideea independenţeiTransilvaniei, ca o variantă tactică de moment, vi-zând scoaterea de sub influenţa comunismului,într-o primă fază, a unei părţi din România şi inte-grarea ei în Europa Unită.

UMRL se angajează să dea tot concursul Gu-vernului de la Budapesta şi să acţioneze împreunăpentru realizarea acestui deziderat.

Dl. Hodicska a declarat că Guvernul de laBudapesta este dispus să acorde sprijin nelimitatUMRL şi ajutoare materiale substanţiale refugiaţi-lor români de la Budapesta şi să le faciliteze pleca-rea spre Occident.

Este un moment istoric. Înfrăţirea cu unguriipentru în lupta comună împotriva comunismuluiîncepe să dea roade.”

Roade bune, într-adevăr. Să vină, din acestiresponsabil Comunicat, preferinţa naţional-ţără-niştilor pentru alegerea lui Ion Raţiu în vedereacandidaturii la preşedinţia ţării şi respingerea depe listă a lui Ioan Alexandru? Nu m-aş mira să fieaşa, încât ţărăniştii, fie ei oricât de „democraţi şicreştini”, şi-au anulat orice şansă la viitoarele ale-geri.

9868. La scurt timp, de la publicarea materia-lului din Tribuna, România liberă dă drept la replicălui Ion Raţiu, care publică un material ce încearcăsă demonstreze că nefericitul Comunicat este unfals produs de Securitate pentru a compromiteopoziţia. Dea Domnul să fie aşa! În acest caz, tre-buie să ne întrebăm serios ce fel de „securitate”avem şi pe cine slujeşte? Va fi extrem de grav pen-tru ţară dacă serviciile secrete vor sluji interese departid, iar nu România, cu imparţialitate.

9869. În nr. 15 din noua publicaţie Contra-punct, Al. George publică o surprinzătoare scri-soare deschisă adresată lui Emil Cioran, prin care-lacuză de multe păcate, inclusiv de lipsă de patrio-tism, biciuind recenta întoarcere a filosofului cufaţa spre România.

9870. După interimatul la preşedinţia Uni-unii Scriitorilor, prin alungarea/demisia lui D.R.Popescu, Mircea Dinescu, ginerele rusoaicei ElenaLoghinovski, este reales în funcţie. Totuşi, legiti-

mitate slabă, fiindcă peste 500 de scriitori au refu-zat să vină la Conferinţă, boicotând-o, ceea ce ardeschide o perspectivă neaşteptată pentru proiec-tul lui Cezar Ivănescu de reînfiinţare a SocietăţiiScriitorilor Români. Din păcate, Cezar Ivănescu nuştie să administreze un astfel de moment. Îmispune, la telefon, că a fost trădat de Marcel Petri-şor, ca şi cum lumea s-ar sfârşi cu acest scriitor mo-dest, ale cărui merite se restrâng, în primul rând,condamnarea din timpul regimului comunist.Ceea ce, desigur, nu e puţin lucru.

9871. Retras de la Ministerul Culturii, înurma gafelor comise, Dan Petrescu îşi argumen-tează „individualismul” său, care ar veni dintr-ofilosofie „elitistă”. Nu uită să arunce noi săgeţi îm-potriva „naţionalismului” „Vetrei Româneşti”, cre-zând într-un paradis intelectual supranaţional.

9872. 23 aprilie. Plouă.9873. Nicolae Breban iese din tăcere şi sem-

nează editorialul-program al unei noi serii din re-vista Contemporanul, subintitulată Ideea europeană,spre a o distinge de tradiţionala publicaţie destânga. Ne asigură că priveşte „ideea europeană”din perspectivă românească, ceea ce ar fi o replicăla gruparea României literare. Dar şi la 22-ul Gru-pului pentru Dialog Social.

9874. Sâmbăta trecută am fost invitat la sim-pozionul ieşean „Dacia literară – 150”. O surprizăplăcută: reîntâlnire cu Mihai Cimpoi. S-a discutatproiectul unei noi serii a revistei de veche tradiţieDacia literară, cu redacţii la Iaşi şi Chişinău. I. Han-giu promite finanţare din partea Societăţii de Şti-inţe Filologice.

9875. Noul consiliu de conducere al UniuniiScriitorilor este alcătuit, nu e nici o surpriză, în ma-joritate covârşitoare, din „cosmopoliţi/disidenţi” şioportunişti. Vreo cincizeci dintre ei nici nu sunt ro-mâni. Dintre ieşeni, Al. Dobrescu respins ca inde-zirabil.

9876. De vreo câteva zile, manifestaţii, înPiaţa Universităţii, împotriva lui Ion Iliescu. Revo-luţionarii, în majoritatea lor studenţi, cer introdu-cerea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara,punct care interzice foştilor activişti din nomencla-tura comunistă şi din Securitate să candideze laalegerile din 20 mai. Fireşte, direct este vizat IonIliescu. În cursă, ar mai rămâne Radu Câmpeanuşi Ion Raţiu. Dintre cei trei, care o fi mai bun? IonIliescu pare mai diplomat, mai tolerant şi mai răb-dător, având şi o anume harismă, încât se aratămai „democrat” decât Radu Câmpeanu, care edestul de meşteşugit în vorbe, dar dornic de pu-tere, apelând la slogane precum „Alungaţi lupii!”,în vreme ce Ion Raţiu are handicapul inabilităţiipolitice, în pofida bonomiei şi papionului, uşor ri-


dicol, cu care iese în public.9877. Drama noastră e că vechea nomencla-

tură tinde să fie înlocuită cu una asemănătoare, cuambiţioşi răi de gură şi pe care nu prea îi dau afarădin casă munca productivă şi capacitatea adminis-trativă.

9878. Bătălia electorală e tot mai dură şi mailipsită de consistenţă. Presa publică o fotografie încare Ion Iliescu apare în compania Ceauşeştilor, laun soi de întrecere sportivă. Postura nu prea a avutefect, ca în cazul lui Adrian Păunescu, surprins ală-turi de Nicu Ceauşescu.

9879. Dacă străinii n-ar fi avut, în ultimele se-cole, mai multe drepturi în România decât în ţărilede unde au venit, de multă vreme s-ar fi întors în-dărăt sau ar fi emigrat spre locuri mai favorabile.

9880. 29 aprilie. Tricolorul devine drapel na-ţional în Basarabia.

9881. Publicaţiile anti-feseniste se solidari-zează cu manifestanţii din Piaţa Universităţii.Membrii Grupului pentru Dialog Social se erijeazăîn suporterii „morali” ai „golanilor”, cum i-anumit, nechibzuit, Ion Iliescu.

9882. Criza mimetică (Girard) din societatearomânească îi îndeamnă pe cei de la putere să în-fiinţeze o societate concurentă Grupului pentruDialog Social: Grupul pentru Societatea de mâine.

9883. 6 mai. Zi care poate fi crucială pentruRomânia şi Basarabia: cade cel de al doilea „zid alBerlinului”, cel de sârmă ghimpată de pe Prut, subsimbolul „podul de flori”. Cu Lina şi cei doi feciorila Albiţa-Leuşeni, unde au trecut, în ambele sen-suri, podul de flori în jur de 300 000 de oameni. Miide maşini din toată ţara au împânzit toate drumu-rile din Râşeşti şi din afara satului şi pe malul Pru-tului. Eveniment cu totul peste aşteptări. Rude şinecunoscuţi s-au îmbrăţişat ca fraţii, cu ochii în la-crimi, redescoperind că vorbesc aceeaşi limbă şisimt la fel. Cu siguranţă, în toată istoria nu s-aumai întâlnit atâţia oameni la Albiţa şi Leuşeni. Cuo zi înainte de eveniment, mă întrebam îngrijoratdacă basarabenii vor avea cu cine să se întâlneascăla Prut. Semnele de îngrijorare au venit de acolo căatât în Basarabia, cât şi în România multă popula-ţie este mancurtizată. În Huşi, sunt destui „intelec-tuali” care strâmbă din nas şi fac frisoane în faţarenaşterii spiritului naţional în Basarabia. Destuimi se par a fi agenţi KGB, admiratori ai sovietis-mului gorbaciovist. Acest 6 mai devine, brusc, o zia speranţelor de viitor, adică o piatră de încercarea politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului.După năvala emoţiilor, trebuie să vină răceala min-ţii politice, bătălia diplomaţiei.

9884. Aud cu stupoare că Petre Roman a în-cercat să contracareze splendoarea întâlnirii de la

Prut cu o altă faptă „patriotică”, o sărbătorire a luiŞtefan cel Mare pe locul bătăliei de la Podu Înalt,de lângă localitatea Munteni de Jos, unde troneazăstatuia ecvestră a marelui Voievod. Domnitorul s-o fi crucit în mormântul de la Putna. Cine l-o fi tri-mis pe Petre Roman la Podu Înalt, Ion Iliescu sauSilviu Brucan?

9885. Ilie Purcaru radiografiază, devastator,Grupul pentru Dialog Social, în nr. 4/1990 al revis-tei Fapta.

9886. Letonia şi-a declarat independenţa, ne-mulţumindu-l grozav pe Mihail Gorbaciov. Ce vaface Basarabia?

9887. 7 mai. Drept răspuns, Moscova decre-tează limba rusă drept limbă oficială în întreagaUniune Sovietică. Exact, altminteri, ce le promiteaGorbaciov interfrontiştilor grevişti de la Chişinău,Bender şi Râbniţa, chiar înainte de decretarea lim-bii române ca limbă de stat, anul trecut. Nici pe de-parte ca Mihail Gorbaciov să renunţe la politica derusificare în imperiu.

9888. Pariul celor de la Grupul pentru DialogSocial este să susţină, prin declaraţii, „golanii” dinPiaţa Universităţii, deşi ei n-au nici o afinitate cutenta naţională a studenţilor, care şi-au luat dreptscut portretul lui Mihai Eminescu şi imnul Deş-teaptă-te, române! De astă dată, apelează la vocile„credibile” ale lui Ştefan Aug. Doinaş, Stelian Tă-nase, Stere Gulea şi ale altora.

9889. În ţară, incidentele politice continuă.Radu Câmpeanu a fost agresat la Brăila. În aceastăvreme, Ion Iliescu şi Petre Roman îşi desfăşoarăturneele triumfale prin ţară. Aplauze şi urale ca pevremea lui Ceauşescu. Presa, de o parte şi de alta,la cuţite. Scriitorii s-au regrupat şi ei: unii cuF.S.N.-ul, alţii cu opoziţia. Numai o direcţie naţio-nală, în tot acest haos, întârzie să se cristalizeze,deşi demagogia patriotardă încă funcţionează.

9890. Dan Petrescu îşi justifică, în Contra-punct, enormităţile ideologice. El crede într-o mix-tură culturală româno-maghiară, cu renunţareafiecărei părţi la specificul naţional. Speră chiar sărezulte un hibrid nu numai cultural, ci şi etnic, înstare să rezolve problema naţionalităţilor. Ideolo-gie tipic postmodernistă, „corectă politic”.

9891. După „arlusiana” asociaţie pe prietenieRomânia-Israel, s-a înfiinţat Asociaţia de prietenieromâno-sovietică „Mihail Gorbaciov”. Promisiunecă se va edita şi o revistă proprie: Şoseaua Kiseleff.Moscova ne iubeşte!1 Fragmente din Numere în labirint, vol, IV, în curs de pre-gătire2 La scurt timp după olimpiadă, cu ocazia primei întâlniri, l-am întrebat pe Grigore Vieru de ce n-a venit la Târgovişte.Poetul a făcut ochii mari: nu fusese anunţat de nimeni!3 Timpul, 9 august 1878.


“Bătrânul abia de maiputea păşi. Pantofii îl fă-ceau să-şi amintească devremea copilăriei, cândmergea pe picioroange.Ajunse cu greu pe scenaîmpodobită, strânse mânageneralului, întinse mânaprimului secretar şi tutu-ror celorlalţi de pe scenă,apoi se lăsă îmbrăţişat şise bucură de stălucireamedaliei înfipte-n reverulhainei. Când coborî celecâteva trepte ale scenei,mai, mai să se prăbu-şească. Noroc că unul din-tre participanţi se repezisă-l sprijine.

Când adunarea se ter-mină, prezidiul se retrase,iar participanţii părăsirăsala nevenindu-le săcreadă că au scăpat aşade repede.“

Gheorghe NEAGU

Anodina

Sar scuturat din pat de frica acestei Anodine . Parcă m-arfi lovit fulgerător. Titir poate fi şi pentru mine omul ace-lor mlaştini, care stă cocoţat pe patul moale şi cu ochii

stinşi de somn.Anodino ` Şi ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să nu-i mai

spun c-o iubesc. Am spus atâtora te iubesc , încât e dureros s-omai spun şi Ei.

Când jocul începuse, era patos, iar mai apoi, când n-aveanume, era frică, frica stupidă a cărnii ce nu se vroia bolnavă, darse dăruia plăcerii, acolo, pe marginea aceea de pat, cu ochii aţin-tiţi prin geamul şurei ţărăneşti, să vadă, să vadă bine când vorsosi tatăl sau mama necunoscutei, de vizavi, de la nuntă. Iar maitârziu, geamătul mă răpuse, mă regăseam cu fraza în ochii nu-melui Ei, care-am uitat cum o cheamă. Frugal, pe alt pat, cândmama ei gemea aşişderea bolnavă, pe un alt pat, sub alt tavan,când ea tăcea şi eu voiam să geamă, şi când mă auzisem gemând,spunându-i şi ei te iubesc .Şi s-a putut. Şi mai apoi, când ea mărugă să-i fac sfârlează copilului său şi când îmi încălzise mânarebegită între picioarele primitoare, şi apoi să-i întreb bărbatul,de Damian, preotul din Damian Leprosul , şi când ea mi-l arătăacolo, în capul scării de la intrarea blocului, pecetluidu-mi bu-zele cu un preludiu al uscării cârpei pe becul încălzit după mie-zul nopţii. Şi apoi, când sălbatic la 19 ani, sărisem să pecetluiescla rându-i buzele. Şi când gemea de durerea sacrificiului şi cândîi spuneam mirat şi nervos te iubesc . Şi mai apoi, când de multeori mai spusesem astfel, pentru ca în cele din urmă să ajung înfaţa altarului, pentru ca în sfârşit să dispar `

Sau poate că l-am spus în toate limbile pământului, saupoate pentru că l-am spus când trebuia întărită regula şi cândnu trebuia. Ce rost mai avea?! De ce să-i spun te iubesc ? Pentruce? Şi apoi ştiu bine că nu-mi place să aud, că m-am săturat devorbe şi că sunt iritat, când îmi spui şi-mi recunoşti meritele pen-tru care te-ai lăsat convinsă să te iubesc.

Sunt dificil? Te cred şi eu. Când eram mic, îmi plăcea sădorm cu mama, pentru ca mai apoi să-mi placă să dorm cu tine,oricare ai fi tu, dar mă bucur că eşti aşa cum eşti Tu şi nu alta.

Şi tot din lumea amintirilor mele mă mai surprind că-miplăcea să vorbesc şi să mă asculte lumea aceea, ca o mulţime în-dobitocită de vorbe şi că acum aş vrea să vă adun pe toate în tineşi să vorbesc, pentru că toate aveţi acelaşi temei şi totuşi alte şialte forme şi pentru că pe toate le vreau în tine.

Anodină?! E poate pentru alţii, dar pentru că eu mă credlângă ceea ce poate fi însăşi ziua de ieri sau de măine, pentrumine, nu.

Şi când istovit mă reaşez în patul verde, Titir mă fulgeră cuaripile lui de om care stă sprijinit într-o undiţă şi nu prindenimic. Pe când eu mă sprijin în Te iubesc şi nu prind nimic. S-aupoate îmi ceri să-ţi spun aceste vorbe, doar aşa pentru ca tu săfii mulţumită, când nimeni nu doreşte de fapt să spună decâtîntr-un târziu, după ultimul geamăt, când îţi trebuie apa cu saufără săpun, dar mai întotdeauna cu. Sau când pleci cu speranţeletoate şi mă laşi cu un pol şi un pateu de ficat pentru două săptă-


mâni, ştiind că în drum voi fi oprit de coloanelenegre, luxos de negre şi negru de negre, ale Mer-cedes-urilor, când chiar dacă voi întârzia, ele totvor trece — implacabil şirag — oprindu-mă la in-tersecţia plină de nervii celor ce mereu sunt alegă-torii ce niciodată n-aleg.

Anodin. Când plec şi mă strigi să-mi spui căam uitat noaptea trecută să-ţi spun te iubesc şi euştiam că n-am spus-o de sete sau de plăcere sau defoame. Şi când caii mureau de altă foame în Buzău,iar în Săgeata, Mînzu şi Gălbinaşi oamenii beauapă sărată, înjurând când nu mai aveau coceni,dând cailor apă sărată ca lacrima pământului. Şiparcă tot nisipul adunat atunci în mine îl frămân-tam între buci zgârâindu-mă, în timp ce dinţii îmicrăţăneau pâinea plină cu acelaşi nisip, cumpăratăcu o săptămână în urmă de la un vânzător prăpă-dit, cu palmele crăpate şi unghiile negre. Şi ştiamcă atunci când am să mă întorc, toate cucoaneleacelea care-mi spuneau Ce bine arăţi, domnule! ,căci eram bronzat, doreau şi ele acelaşi te iubesc ,dar nu de la mine şi mie-mi era silă să le-o spun.

Sau că mă întindeam din nou cu o femeie, caremă irita arătându-mi piciorul până aproape dedosul arămiu, pârjolit de soare şi de dorinţă, carevroia şi tot nu de la mine, acelaşi te iubesc . Ano-din?!

Anodin, când tocmai plecam spre şcoală şi mise părea că mi-am uitat pantofii cu tocurile nefă-cute, iar tu îmi spuneai TU, fiind o EA de atunci,sau eventual mama, că abia în armată voi fi om şică eu am aflat că acolo nu poate fi vorba de aşaceva. Când mă sculam cu trupul mirosind a su-doare de sub tun şi-mi explicau despre avantajulmodernizării armatei, apoi mai făceau sute demetri de alergări cu masca pe figură şi târâşuricombinate, sau poate mii. Iar EA mă iubea şi-mispunea lucrul acesta, dar bani nu mi-a dat decât osingură, dată când i-am spus c-o voi lua de soţie.

Anodin. Când TU nu mi-ai dat niciodată. Şinici telefon nu vrei să-mi dai pentru că te costă şinu au ce mânca ai tăi, care trăiesc numai cu pensiabătrânului tată ce nu mai poate munci. Sau pentrucă vrei să vii în Bucureşti şi nu poţi să repeţi joculpentru faptul că pur şi simplu nu te-ai culcat cu şo-ferul unui ministru sau pentru că rudele tale încăn-au venit să-ţi pună o pilă.

Şi-atunci să-ţi spun te iubesc . Pentru ce? Aşa,ca să mă aflu în treabă? De ce zâmbiţi?

Nu eu am făcut cărări pentru furnici şi nici numă născusem când voi eraţi. Aţi ucis atunci, pentrumai binele de mai târziu, când ne ucidem doarpentru a trăi. Şi-atunci pentru ce să-ţi spun te iu-besc ?! Pentru ce?

Eram copil, când tata-mi aducea carne şi peşte

proaspăt, acolo, într-o comună uitată-n Moldova.Şi erau bune.

Anodin. Şi tu vrei să-ţi spun că te iubesc. Nu-ţi ajunge că te cuprind în braţele mele şi te ocrotesccu trupul meu şi că fără să vreau mă topesc debeţie. Oare nu e deajuns?

Şi Titir îşi va aduce copiii. Un milion de copii,un milion de undiţe, care nu vor prinde nimic,pentru că pur şi simplu apele sunt poluate. Dar eiştiu şi nu cred că i-ar deranja dacă le-aş strigadintr-o căruţă plină cu peşte, că acolo nu estenimic. Nu. Ar sta mai departe în undiţă şi din nouar vota fără să ceară nimic sau `

Iar Titir?!De ce mă întrerupi? E numele lui. De unde ştii

tu? Are undiţe, are`Stă şi aşteaptă `, ştiind dinainte că nu vor

prinde nimic. Stă, şi ce dacă? În orice caz, eu să fiuca el, n-aş cere să-mi spună te iubesc , le-aş credepe cuvânt. Pe toate le-am crezut şi pe Ana şi pe Ro-dica şi pe Tatiana şi pe Tania, Bertha şi pe Jeane şipe ` ajunge, ştiu! Şi tocmai de aceea n-am să potspune încă odată Te iubesc !

Anodin. Profanarea nu o vreau cu tine. Cutine vreau muşchiul verde al pădurii cu frunzaveştedă, căzută, şi cu cerul albastru sau înrouratde lacrima ochilor tăi scăldaţi de plăcere. Sau cândgemi nebună pe cuvertura mamei sau a tatei, nuştiu precis, cuvertura verde, dată moştenire. Acolovreau ziua zilei de mâine.

Anodin. E dreptul lor să-şi spună de câte orisimt plăcerea să se convingă prin auz, te iubesc! .Eu nu am nevoie de aşa ceva!

Îmi spui că am pieptul păros, dar nu ştii că amcoastele rupte aşa de tare, încât de doi ani se stră-duiesc să-l găsească pe făptaş, şi n-au dat de el, aşacă nu mă mai strânge în braţe aşa de tare!

Îţi aduci aminte când ţi-am adus flori în gară?Cred că eram stupid. Tu nu ştiai că eu, cu cinci ga-roafe trăiam două zile. Acuma ştii, dar îţi place ca-mera mea cu cinci sute de lei şi nu-ţi place că nuam acces şi la baie. Mie nu numai că nu-mi place,dar mi-e şi frică. Dacă o să ai un copil? Pleci penaiba în lume! Anodin. N-ai unde pleca. Să-ţispună te iubesc , un oarecare care-ţi aduce searaparale şi tu să-i spui că eşti fericită?

De-aceea Titir stă cu un milion de copii săprindă peşte şi iarăşi votează.

Nu-mi stoarce coşii, ştii că nu-mi place! A, nu!Nu pentru că mă doare şi că n-aş fi bărbat. Darpentru ce să mă doară? Foloseşte cuiva? Desprefemei şi dragoste, despre coşi şi durere.

Anodin. Al milionulea am să fiu eu, adică nu,Titir. Eu voi fi celălalt. Şi mlaştina din faţa lui va fişi-n faţa mea, iar atunci când te vei culca pe florile


pajiştei mele, ai să te uzi de-a lungul spinării şi n-are să-ţi placă.

Titir ştie ce face când şi-a luat scaun de-acasă.Am să-mi iau şi eu, poate un balansoar. E dreptulmeu, anodin, dar există! Şi undiţa. Da, undiţă să-mi cumperi tu. Cu ea n-am să prind nimic, nicimăcar acel Te iubesc . Te asigur! Şi totuşi vreau saumai bine zis am nevoie de un balansoar şi-o un-diţă, Anodin...

DECORAŢIA

Şeful de post se dădu jos din şaua bicicletei,năduşit. Îşi scoase cascheta şi-şi şterse fruntea, cubatista mototolită şi jilăvită de transpiraţia ce-lumezise buzunarul de la spate al pantalonului Pra-ful în care-şi înfipsese cizma, se aşternuse ca o pul-bere fină până sus, pe carâmbul lustruit în fiecaredimineaţă. Tuşi, îşi drese glasul, scuipă în prafuldrumului făcând în cocoloş, apoi trecându-şi mânapeste mustaţa ţepoasă, bătu în poarta casei la carese oprise.

Un lătrat de câine fu singurul răspuns. Fluierăcu două degete băgate în gură, prelung flăcăieşte.Nimic. Strigă:

― Bade Antoane ! NimicAlese din praful drumului o piatră, cu care

continuă să bată în gardul de scândură unsă cu pă-cură din vremuri da demult. Din când în când seoprea ascultând. Câinele lătră tot mai furios, darbătrânul să răspundă pace.

― Nu-i acasă dom' plutonier se auzi deodatăvocea unul copil din vecini.

― Da unde-i măi ţâcă ? întrebă plutonierul cumirare.

― E în ţarnă după buruiana, zise copilul fu-gind la umbra straşinei casei sale.

Plutonierul mai scuipă odată-n praful drumu-lui, uitându-se cum se mai făcea o mărgeluşă subdogoarea nemiloasă a soarelui. Ştia cam pe undese ducea moşul. Nu era departe, dar pe călduraasta, nici el nu mai avea chef să-l mai caute.

Avea să-i lase chemarea în poată, acolo undepoştaşul îi lăsă de obicei ziarul. În mod sigur cămoşul avea să-l caute, să vină.

Încalecă din nou bicicleta, stârnind colbul dru-mului. Îşi săltă de câteva ori şezutul căutându-şi opoziţie cât mai comodă în şaua tocită de atâta în-trebuinţare, depărtându-e pe uliţa satului.

Seara bătrânul se întoarse vioi şi plin de miş-corici.

Îşi coborî desaga de pe umăr, plină cu mohorşi volbură sălbatecă, culeasă din tarlaua cu sfeclăde zahăr a CAP-ulul. Moşul îşi băgă degetele no-

duroase în cutia de ziare. Le găsi. Avea ceciti seara. „Dar asta ce-o mai fi?” se miră el de

hârtia lăsată de plutonier. Înainte de a se apuca s-o desfacă, se uită jur împrejur, de parcă s-ar fitemut să-l vadă cineva. Apoi o desfăcu chiar acolo,la poartă. Încă mai putea citi fără ochelari.

„Stimate tovarăşe,În amintirea curajoaselor fapte de arme săvâr-

şite de du mneavoastră, vă invităm să participaţila festivitatea de decorare care va avea loc în ziuade…la casa de cultură a sindicatelor judeţene.

Comitatul veteranilor de război”.O stampilă, o semnătură şi un nume de gene-

ral, era tot ce mat putea desluşi pe hârtia lucitoare,cu antetul forţelor armate.

"Ptii drăcia. Şi casa cui o las? Vaca, Orătăniile,porcul.. Cine are grijă de ele ?" cugetă el plin deobidă. S-ar fi dus cu mare plăcere, dar cu adevăratnu-şi putea părăsi gospodărioara lui. Cu ea îşi în-treţinerea bătrâneţile. Pensia de la cooperativă îiajungea doar de ţigări şi de săpun. De la vacă avealaptele, smântâna şi brânza, Iar de la porc jumă-rile.

Ouăle le mai dădea profesorilor navetişti .Decând rămăsese singur, moş Anton, prefera să selipsească el însuşi decât să-i ştie pe alţii suferind.

Mai fusese chemat de câteva ori, mai ales câtmai fuseseră ruşii în ţară, dar după aceea îl uitară.Camarazii de front se prăpădiseră unul câte unul.Şi cei de la Don şi cel din Tatra. Primii fuseseră maibătrâni şi nevoiţi să dea socoteală pentru că nu re-fuzaseră a merge în est. Ceilalţi au dispărut maitârziu. Ar fi fost buburos să se ducă.

Toată noaptea nu se putu hotărî. Se zvârcoliseîntr-una, de parc-ar fi stat pa jăratec. Dimineaţa sesculă împovărat de nehotărâre.

Aruncă grăunţe la găini, bodogănind de parcăale ar fi fost vinovate de nehotărârea lui.

Vacii îl dădu iarba adusă de cu seară, alăturide un snop de strujeni cumpăraţi cu mare greutatede la IAS-ul vecin, la CAP au preferat să le dea focdecât să-l vândă. Care-au apucat de-au furat auapucat, care nu, s-au dus la IAS său prin alte ju-deţe.

Vaca apucă lacomă din volbura pusă în iesle.Bătrânul o lovi cu piciorul, ciudos. Apoi dându-şl seama că fusese nedrept, apucă

găleata cu zăr şi lături, muind câţiva pumni demălai şi o răsturnă în teica porcului, înainte de apleca din nou la tarlaua plină de buruieni

Târziu când soarele se înălţase deasupra satu-lui, o maşină stârnea praful gros în grabă.

În urma el, oamenii ieşeau pe la porţi, cu rioşi.Ajunsă în dreptul porţii bătrânului, se opri

într-un imens nor de praf. Fără a mai aştepta ca


praful să se aşeze, portierele se deschiseră. Din ma-şină, cu paşi grăbiţi se năpusti şeful de post. Trasede clanţa porţi, fluieră, stârnind din nou câinele.

― Bade Antoane, bade Antoane !Din spatele lui, şoferul îi repeta strigătul, ne-

îndrăznind să înainteze, de teama câinelui întărâ-tat ce se zbătea în lanţul priponit de stâlpulcerdacului.

― Degeaba, spuse plutonierul dând cu leha-mite din mâini.

Plecară, speriind orătăniile de pe margineaşanţului ce străjuia drumul, prin tot sătul. După

ultima casă, o cotiră pe un drum secundar,hurducăind prin făgaşe, spre tarlaua cu sfeclă dezahăr. Îl zăriră pe bătrân de departe.

Se apleca din când în când după buruieni,smulgându-le din rădăcini

cu furie. Zgomotul maşinii îl făcu să-şi în-drepte spinarea şi privirile spre capătul tarlalei

ÎI zări pe cei doi îndreptându-se în fugă şi seminună.

― Bade Antoane, n-ai găsit chemarea? ziseplutonierul gâfâind.

Bătrânul îl privi tăcut.― Nu spui nimic? îl întrebă şi şoferul mirat.― D-apoi ce să zic.― Cum ce ?! tovarăşul prim m-a trimis per-

sonal cu maşina să te iau şi dumneata nu ştii ce săzici, zise şoferul uşor iritat.

― D-apoi chiar, ce să zic. Nu-mi pot lăsă nicivaca şi nici orătăniile flămânde. O să lipsesc toatăziua. Maşini nu-s, trenuri le merg anapoda. Eu cepot face.

― Cum ce ? Urcă-n maşină moşule, se oferiel.

― Aşa ? zise bătrânul arătând spre hainele delucru, peti cite cu mâna lui şi decolorat de soare.

― Nu mai avem timp de altele. Până la judeţfăcea aproape o oră, iar adunarea trebuie să fi în-ceput, adăugă şoferul cu un fel de îngrijorare înglas.

Bătrânului nu-i venea să-şi creadă urechilor.De uimire nu mai putea scoate o vorbă. Totuşi aşanu se putea duce. Trebuia să se schimbe.

- Lasă asta acum, îi zise plutonierul apu-cându-l cu hotărâre.

- Avem noi cu ce te îmbrăca acolo, încercă să-l liniştească şoferul, pornind în trombă prin mijlo-cul satului. În urma lor, cei ce ieşiseră pe la porţi,spuneau:

― Să ştii că l-au luat pe moş Anton, Ajunseră în mai puţin de un ceas în spatele

casei de cul tură a sindicatelor, unde vreo doi băr-baţi îşi tot aţinteau privirile îngrijorate când spreuşa de unde aşteptau veşti neplăcute, când spre

strada de unde sperau s-apară maşina. Când îi ză-riră răsuflară uşuraţi.

― L-ai adus? zise metodistul casei de culturăcătre şoferul ce cobora din maşină.

― Păi cum altfel, se împăună el, deschizânduşa din spate

― Aşa?! nu se putu obţine metodistul. Cuhainele astea?!

― Las că mai găseşti tu ceva prin garderobă.― Ce ştii tu. De când cu autofinanţarea n-am

bani nici de salariu, dar da garderobă, spuse el, în-dreptându-se spre uşa deschisă. Îl dădu pe mânafemeilor de serviciu şi al fetelor de la dansuri po-pulare să-l îmbrace cu ce s-o găsi.

Sala era plină. Se împlineau un număr de anide la luptele de eliberare, veneau generali din ca-pitală, şi din comitetul central,

Primul secretar era nemulţumit. Abia de pu-tuseră depista zece veterani, şi nu se prezentasenici unul la festivitate. Câţiva erau bolnavi, unii

erau plecaţi de acasă, alţii refuzaseră să vină, iaracţiunea risca să fie ratată.

Organele oficiale mai întârziară. Nerăbdareacelor din sală crescuse.

Adunarea o deschise primul secretar. În cu-vântul lor generalii arătară importanta lup tei deeliberare. Niciunul nu fusese pe front, dar ştiau să


poves tească. În sală, pe rândul din faţă şedea bă-trânul Anton. Îi dăduseră o pereche de pantofi cutalpa groasă, o că maşă violetă, o cravată în culorivii, peste care-l puseseră un saccu alb, şifonat. Pan-talonii negri arau la fel de şifonaţi, chiar dacă eraudintr-un material ce imita pielea naturală.

Îl ridicară în picioare să-l vadă sala, apoi îl in-vitară la tribună.

Bătrânul abia de mai putea păşi. Pantofii îl fă-ceau să-şi amintească de vremea copilăriei, cândmer gea pe picioroange. Ajunse cu greu pe scenaîmpodobită, strânse mâna generalului, întînsemâna pri mului secretar şi tuturor celorlalţi de pescenă, apoi se lăsă îmbrăţişat şi se bucură de stălu-cirea medaliei înfipte-n reverul hainei. Când coborîcele câteva trepte ale scenei, mai mai să se prăbu-şească. Noroc că unul dintre participanţii se repezisă-l sprijine.

Când adunarea se termină, prezidiul se re-trase, iar participanţii părăsiră sala nevenindu-lesă creadă că au scăpat aşa de repede.

Rămas singur în sală, bătrânul privi în jurullui nedume rit. Plecau cu toţii. Ar fi vrut să-l strige

careva.Îi era ruşine. Când rămase singur, îşi descălţă

pantofii aceia ciudaţi. Cu tălpile goale se simţeamai stăpân pe picioare.

Ieşi afară, pe uşa principală. Înconjură clădi-

rea până ajunse în spatele ei. Se aştepta să-l gă-sească pe plutonier sau pe şoferul care-l adusese.Dar nimic. Abătut se aşe ză pe una din treptele în-cinse de soare.

Mai scoase odată hârtia cu pecete prin care ise acorda lui şi numai lui înalta distincţie. Zâmbi.Deschise şi cutiuţa, în care se odihnea medalia peun pluş vişiniu. O rază de lumină se reflectă pe chi-pul lui, luminându-l. Se bucură.

Oftând închise cutia. Chipul i se înnegură."Unde mi-or fi hainele" se pomeni el căutând cuprivirile spre uşile deja închise.

Aşa nu se putea duce în sat, dar nici să maiîntre să le caute nu-i venea. Oftând, plecă desculţspre autogara oraşului. Ştia că toţi aveau să cautesă-l descoase văzându-l cu straiele alea ciudate,dar nu avea altă scăpare. Asfaltul îi fripse tălpilemai mult decât pământul din satul lui.

Căuta porţiunile cuprinse de umbra blocurilorînalte, dând impresia că s-ar furişa.

Ajunse la autogara îşi dădu seama că nu aveanici un ban. „Poate găsesc vreun consătean să măîmprumute” îşi zise el încurajându-se.

Nu era nimeni. Şi-i mai eraşi foame pe deasupra.

Se aşază ostenit pe o bancă.Îi venea să-i spună cuiva păţa-nia, dar n-avea cui. Privea lacasa de bilete aşteptând să-şi ză-rească vreun cunoscut. Îşi dăduseama că nimănui nu-i păsă destraiele lui.

Începu să se liniştească.Nişte tineri se hârjoneau fărăgriji în apropierea lui. Îi privi cudrag.

Fusese şi el tânăr. Zburdăl-nicia lor îl făcea să se simtă pu-ternic, ca atunci când fusese înrăzboi. Fusese ca ieri. Abia recrutase când războiul a şi înce-put.

A trecut graniţa până laCotul Donului. De luptat n-aprea luptat, că venea mereu înurma nemţilor. A fost şi laOdesa şi în încercuirea din Cri-meia. Acolo a stat de vorbă chiarşi cu duşmanul. Nu trăgeau niciei şi nici ruşii. Aşa făceau propa-

gandă şi-i îndemnau să plece acasă, de parcă ar fivenit de bunăvoie.

„Tii, ce vremuri” gândi bătrânul scărpinându-şi creştetul pleşuv cu dege tele boante. Tinerii îşiîncetară joaca, părăsind holul casei de bilete.


Le venise autobuzul. Moş Anton rămase cugândurile lui, cu privirile aţintite în gol. Gândurileîşi continuau drumul.

Se vedea ieşit din încercuirea de la Crimeia,fugind prin Constanţa bombardată, spre Moldovalui.

N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prinspe drum. Românii dezorientaţi, dezarmaţi, fugeaupitulaţi prin porumbişti şi păduri spre casele lor.

Cei mai fricoşi mergeau grupaţi în jurul a câteunui ofiţer aşteptând de la el salvarea. SoldatulAnton se nimerise lângă un grup condus de unmaior de stat major. Pentru a nu fi luaţi prizo nierişi dus în lagărele din Siberia, s-au declarat gata sălupte alături de ruşi, crezând că le va fi mai uşor.Dar n-a fost aşa. Erau băgaţi mereu în linia întâi,uneori chiar şi în câmpurile minate. Numai aşa seexplică moartea sutelor de mii de români în câtevaluni,

― Ce faci aici bade Antoane? îl întrerupseamintirile vocea directorului de şcoală.

Moş Anton îşi ridică privirile ca trezit dintr-ostare ce nu mai era a lui. Apoi faţa i se lumină. În-tâlnirea cu directorul navetist, întâlnirea cu un omcare ar fi putut să-l înţeleagă, era tocmai ceea ce-itrebuia.

Îi povesti haotic şi ciudat tot ce pătimise. Di-rectorul râse eu poftă, apoi îi cumpără el însuşi bi-letul.

Cu sufletul împăcat, moş Anton, deschisepoarta şubrezită de vreme şi de ploi. Câinele nu-llatră dar nici nu se mai arătă în lanţul de la piciorulcerdacului. Intrigat, moşul se îndreptă spre grajd.

Nici vaca nu mai era. Dădu iute colţul caseispre coteţul porcului. Nici un guiţat.

Câteva urme de sânge închegat în iarba cur-ţii.

Nu-şi putea închipui ce putea fi asta. Vacaputea s-o ia văcarul sau vecinul, dar porcul şi câi-nele… Îşi roti privirile prin curte. Nici o găină. Ne-înţelegând nimic, badea Anton se aşeză pe treaptade la intrare, cuprinzându-şi capul între mâini. Eracopleşit. Nu putea înţelege.

Spre asfinţit, umbrele copacilor se întindeaulacome, cuprinzându-i straturile de ceapă şi demorcovi, florile şi butucii de vie. Doborât de atâtealucruri fără de înţeles, se ridică să între în casă. Purşi simplu nu-l venea să creadă nici ceea ce văzusecu ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mâinile obo-site.Se întinse în patul desfăcut aşteptându-şi somnul. Voia s-adoarmă, să uite de toate.

Degeaba somnul nu se lăsă ademenit. Se sculă, privi la hainele atârnate de spătarul

scaunului, apoi ieşi în curte numai în cămeşoiul încare se culcase. Răcoarea nopţii nu coborâse încă

din înălţimi. Ziua abia placase, iar pământul încă-şi mai împrăştia căldura culeasa peste zi în aerulnopţii. Continua să umble desculţ prin curtea atâtde tă cută. "Nici măcar un cârâit de pasăre” îşi zisemoşul fluierând a pagubă.

Privi la vecini. Luminile din fereşti îl spuneaucă nu se culcaseră. Se duse la ei. Nimeri în plinăpetrecere. Aşezaţi în jurul a doua mese alăturate,câţiva vecini ră maseră cu paharele în mâini. Îl pri-veau cu ochii măriţi de spaimă, fără a îndrăzni sămai facă o mişcare.

― Seara bună vecinilor, zise moş Anton cublândeţe.

Vecinii îi răspunseră cu greutate, scoţând unfel de mormăit înainte de a-şi pleca privirile.

― Dar ce sărbătoriţi ? continuă bătrânul decele ce-i era dat să vadă. În calendar nu era nici unsfânt din aceia cu cruce roşie Cei între baţi ezitausă răspundă. Până la urmă ieşiră din muţenie şimai codindu-se, mai poticnindu-se îi spuseră ade-vărul. Crezuseră că fusese luat pentru mai multăvreme. Sosirea maşinii negre, faptul că-l luaseră depe câmp, că venise şeful de post, le dăduseră a în-ţelege că pe moş Anton n-aveau să-l vadă curând.

Aşa că vaca o luaseră s-o îngrijească şi s-omulgă. Nu puteau s-o lase aşa. I s-ar fi umflat uge-rul, s-ar fi îmbolnăvit. Porcul îl tăiaseră. Tocmai seînfruptau din el, iar găinile vroiau să le-mpartă adoua zi. Bătrânul zâmbi, spre mirarea tuturor. Seaşteptau să-l vadă pierzându-şi sărita. După zâm-bet se lasă cuprins de un râs sănătos, nestăvilit.

― Atunci să bem, zise al abia putându-se stă-pâni.

Ceilalţi ridicară bucuroşi paharele. Îi puseră ofarfurie cu friptură dinainte, îndemnându-l să lepovestească. După ce termină, izbucniră la rându-le în hohote de râs. Turnară din nou în pahare, re-luând frânturi din povestirea lui, amuzându-se.

Îi trimiseseră după decoraţie. Vroiau s-o vadă,s-o pipăie, să se convingă. Damigeana o luară ală-turi de carnea porcului, jurându-se să-l ajute s-opre gătească. Ajunşi în bătătura casei, îşi conti-nuară cheful în cerdacul luminat de razele lunii.De decoraţie uitară cu toţii.

Trecuse mult după miezul nopţii, Bătrânulsingur, luna aproape de asfinţit, îşi privea casa cu-fundată în întuneric mulţumit. Sărbătorise eveni-mentul aşa cum şi-ar fi dorit. Daca i-ar fi chematel însuşi poate că nu s-ar fi petrecut aşa de binetotul. Obosit se întinse în ceardac adormind. Dimi-neaţa razele soarelui luminau deopotrivă cutia me-daliei şi faţa bătrânului mulţumită.

Din grajd mugetul vacii se îngâna cu glasulcocoşului hotărât să trâmbiţeze un nou răsărit, iarcâinele-i lingea picioarele colbuite.


“Trebuie să fie înainte-mergătoare (experimenta-toare-inauguratoare), căciea, Smaranda, e podul pecare trece, şi cu care seidentifică, sacerdoţial- ini-ţiatic (adică, în aceastăfază a iniţierii) – Nică. E la“Roate”? Trebuie să fie şiacolo, ca să arate-indice-prevestească ROTIREAETAPELOR, dinamismulspiritual cosmic (ce I-afost inculcat prin Biciul-Purusha). E şi în locul“Gol”-Plin (penia-poros=lipsa-împlinirea) dela “oişte” - adică, AxaLumii? Cum să nu ! Doarea păzeşte Axa Manvanta-rului - ea indică şi văzu-tul, dar şi nevăzutul, etapaanterioară, dar şi pe ceaulterioară, de iniţiere. Şi deexistenţă cosmic-spiri-tuală. “

Adrian BOTEZ

ESOTERISM ÎN “AMINTIRILE” LUI ION CREANGĂ

EVOLUŢIE SPIRITUALĂ ŞI TEMPLUL ŞCOLIIINIŢIATICE – SAU CÂT DE DEPARTE TE POATE

DUCE O PALMĂ BINE PLASATĂ…

Prima datorie a oricărei iniţieri prin re-crearea stării deanamneză (dhikr) este recunoaşterea topos-ului sacru. În ce priveşte iniţierea în sine, ca act procesual -legătura Maestru-Ucenic era (poate mai este, încă, pe cine ştieunde…) una ce presupunea o autoritate absolută a Maestrului,având ca reacţie o supunere absolută a Ucenicului - pentru a I seimplanta Ucenicului un anumit stadiu de evoluţie spirituală. Trebuie băgat de seamă că, în felul acesta, viziuneaUcenicului asupra Maestrului este, în fapt, o Oglindă, în careUcenicul se vede pe sine - ca stadiu de dezvoltare spirituală. Nu-l poate vedea pe Maestru, în toată splendoarea înaltelor trepte deevoluţie spirituală ale acestuia - pentru că nu poate pricepeaceastă viziune, chiar dacă, să admitem că ar dobândi-o, la un mo-ment dat, prin Revelaţie. Revelaţia, neînsoţită, concomitent, şi demiracolul SALTULUI INTERIOR STABIL, până la nivelul“asamblării” eului Ucenicului în Revelaţia Maestrului Iniţierii -ar fi complet inutilă. De aceea, Harap-Alb nu-l va vedea pe Spânu,nici în faza finală a iniţierii - decât ca zguri reziduale: pentru căMaestrul Spânu s-a identificat cu Harap-Alb, identitatea lui Harap-Alb este, acum, aceea concomitentă, de Maestru şi Împărat: el nuva mai vedea decât ceea ce Maestrul NU mai este: zgurile rezidualeale trupului fizic, căzând de-a lungul Axei Polare - dinspre Cerspre nisipul pustiului-Prakrti. Să băgăm, însă, de seamă şi altceva: anamneza-dhikrpresupune şi o auto-iniţiere. Ion Creangă se identifică dublu, şi cusinele său sacral, dobândit prin anterioare parcurgeri de trepteiniţiatice – şi cu Maeştrii care au provocat acele trepte iniţiatice. Să începem cu începutul, căci deja avem o promisiuneneonorată (problema Bejenilor): - Humuleştii sunt Casa Părinţilor - deci topos-ulnaşterii se identifică cu topos-ul Maeştrilor (sau Maestrului). Or,deja am discutat despre părinţii-Maeştri. “(…)din târg drept peste apa Neamţului” - semarchează, astfel, dependenţa de NEAMŢ1, de numele-NeamulZeilor. Peste apa Neamţului - nu poate fi vorba decât de o apăsacră, între NEAMUL ZEILOR (Neamţ) şi HUMA ARSĂ(Roşie),din care este creat Adam Protogonos, în chip de Nică-Nike (şi deNică-Nimică, Centru abstract, dinamic2, de în-fiinţare funcţionalăa Lumii:”Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/E stăpânul fără margini peste marginile lumii” – îi şopteşte ION-ului, AMIN-ul lojei iohanice româneşti): apa Styxului, dar,deocamdată, ea se numeşte Apa Sâmbetei, înainte de a se numiAPA OZANEI-OSANA-lei. A. Bucurescu, în aceeaşi Dacie secretă3,spune că San-Batis înseamnă, în geto-dacă: APĂ MULTĂ;SPĂLARE; PURIFICARE. Ca să ajungi să-l întemeiezi pe AdamProtogonos, şi să-l proiectezi ca viitor centru spiritual - chiar încalitate de zeu, trebuie să te purifici, prin apa lustrală (apaluminată, apa care reface originarul pod, ca flux continuu, din ziuaa doua a Facerii – fluxul care uneşte Cerul cu Pământul, şi careflux, în partea de sus, s-a numit şi a funcţionat ca Primordia Aeru-


lui, şi în partea de kos, ca Primordia Apei: orice apăeste un aer contemplativ - şi orice aer este o apăcuprinsă de focul ardorii ascensiunii. Evident, şi Adam Protogonos, dacă vreasă se iniţieze, adică să-şi regăseascăNEAMŢUL(=Neamul Zeilor) din care a purcesîntru Huma Arsă(Roşie), trebuie să se purifice, să-şiardă apa ochilor, spre a orbi sacral. NEAMŢULeste, funcţional, un alt nume al Pipirigului, dinpunctul de vedere al sediului primordial al iniţierii. Ce rezultă dinspre acţiuneaNEAMŢULUI Sacru, asupra Humei-Humuleşti?“Sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţintot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”. Omul-Sat (Adam Protogonos ca ori-entare în spaţiul sacru) este împărţit şi, totuşi, UNA– ca Sfânta Treime însăşi (aseică, nedecompozabilă):cele tei părţi sunt Cerul, Pământul şi Subpământul(plutonic) - Olimpul-Patern se conjugă cu Fiul-Fiica(Iisus-Demeter) şi cu Hades-OglindaSaturniană a Cerului. În traducerea lui Ion Creangă: “Vatrasatului, Delenii şi Bejenii”. I - Adică - punctul în care ţinteşte RazaFocului Sacru (Purusha) asupra pasivei Prakrti - setransformă, “nemţeşte”, în proiecţia funcţiei demi-urgice-Neamţ(Solar): VATRA (mijlocul, inimaGraalul-Smarald) pentru Focul-Sânge Sacru(Graalul ca Recipient umplut cu sânge, Graalul sub-stituit de Sacré Coeur, de Inima Înflăcăratî-Hristos- dar şi Graalul-CARTE - adică, dhikr-ul Amintir-ilor). II-DELENII - sunt proiecţia VerbuluiDivin Întemeietor; DEALUL OMULUI-AUM-ului,Dealul Paraşabdei. Aici se împlineşte retragereasacră, conclavul zeilor întemeietori, pentruproiectarea (destinală) a lui Adam Protogonos ( darşi a dhikr-ului Amintiri…): aici David-Nastasia şiIoana-Smaranda hotărăsc “urmaşul”/succesorul laTronul Lumii, proiecţia sacră în terestru; aici sunăClopotul şi se înalţă schelele omului - Calume-tul.Ciubuc. Dealul este Templul Paraşabdei, loculMinunii Fiinţei Înfiinţate. III-Rămân BEJENII. Sau, mai exact, suntnecesari, pentru evoluţia spirituală a Fiinţei CreateMiraculos de/în conclavul zeilor - de/în zona pro-belor iniţiatice - “încercărilor”. Zona MARIIOPERE ALCHIMICE (MAGNUM OPUS). BEJENIIse depărtează, pentru a căpăta viziune proiectivă,aspra propriei fiinţe, pentru a conştientiza, deci,etapa(etapele) iniţiatică(iniţiatice). Fărăconştientizarea prin îndepărtare, nu poate ficoncepută evoluţia spirituală umană, iniţierea,treptele reîntoarcerii în/întru Creator(Creatori) -căci Conclavul Alchimiştilor (David-Nastasia,Ioana-Smaranda) - îl conţinea şi pe fratele ION: cine

era acesta? Era tocmai modelul subtil, absolut ocult,al viitorului Nică-Adam Protogonos. Cine pleacă de pe Dealul AUM-ului - sedemonizează-luciferizează! De acord, dar fără de-moni nu s-ar întări sfinţii (mai exact, n-ar existasfinţii) - şi, esenţial, nu ar fi fost posibilă mani-festarea Demiurgului. Demonii-luciferizaţii (asuras-ii) sunt, ca potenţe, chiar în Paradis: Şarpele este defaţă la crearea şi punerea legii lui Adam Protogonos- ŞARPELE ESTE SPIRALA EVOLUŢIEI VI-ITOARE a prototipului uman (Adam), pentru a-şimerita identificarea beatificată(extaziată) cu Supra-Eul spiritual, cu Dumnezeu-Demiurgul. Demonii/daimonii perspectivei asupraEului spiritual în evoluţie - vor fi, de fapt, toţi ceine-numiţi în Conclavul Zeilolor-Alchimişti, cu caream făcut cunoştinţă în Buricul Mitului. I-Primul Demon al Perspectivei estechiar întemeietorul Şcolii Iniţiatice, în zona HumeiRoşii (Arse) , de peste Apa Sâmbetei (Osana-lei):“părintele Ioan de sub deal”. Preotul Ioan, preot alParaşabdei (Logos-ul Sacral Demiurgic) este situatSUB dealul AUM-ului! Cum e posibil? Nu numai căeste posibil, dar este necesar: el, preotul iniţieriiîntru Paraşabda (preot cu care se va identifica Nică,tocmai în faza ultimă, a iluminării imaginative, cuLUCA-LUMINA celor trei cai (două iepe albe+IAPAOCULTĂ, Luna, paredră a Luceafărului-SoareNegru - “Armăsarul” Cosmic…) – şi cu Drobul deSare-Piatra Filosofală, pe care ei o susţin, ascunsăsub ŢOLUL(Vălul)-ultimă fază uterină a Athanoru-lui (după Athanorul Fierarului din Folticeni, mem-brana care separă pe Adam Re-Îndumnezeitul deLumea Sacră-Masa Celor 12(24) Înţelepţi - TabelaSmaragdina-MOLDOVA SACRĂ - membranaaceasta se subţiază maxim, pentru o ultimă fulger-are demonică “de control” al perspectivei ultimeitrepte: “Vă ard câteva jordii prin ţolul cela, de v-atrece spurcatul” - SPURCATUL din Ultima Jordie- Ultimul Sfânt Nike-Laos (Sfântul Nicolae, încercat,prima oară, în şcoala Iniţiatică a “părintelui Ioan”…), ARDE - adică, confirmă DROBUL DE SARE-Pia-tra Filosofală, ca sinteză dintre suma barzaqurilor(punţilor iniţiatice) – Zaharia lui Gâtlan, şi Victoriapotenţială-Nică (al lui Ştefan-Încoronatul Kalpei,Ciubotar-ascunzător al încă neîncercaţilor Adami,dar şi Petras-Petre - cel care îl încearcă cu foculneîncrederii şi trădării-lepădării până şi pe ZeulSuprem – Iisus Hristos). Ioan de sub deal este paredrul ION-ului-frate al Ioanei (şi “unchi” al lui Nică…) - şi n-ar fi posibilă viziunea iniţiatică-Nică, fără coborârealui Ion sub Ion (a vederii Maestrului-oglindă aevoluţiei spirituale a iniţiatlui, sub prototipul sacru,de la care şi la care trebuie să ajungă, spre identifi-care finală-recuperare sacrală perfectă - Nică-Nike-


ION-ul, Rex et Pontifex al Crengii de Aur şi al Smar-aldului –Graal - “odor”-Piatră Filosofală, rezultatfinal al MARII OPERE… Ce este sub Paraşabda-AUM? Chilia şiPomii din ţinterim+Gardul Cimitirului.4 Chilia estePUNGA lui Dănilă Prepeleac: este Imaginea Vidu-lui5, de la care va începe Minunea PropagăriiVibraţiei (întru demiurgia cosmică). Este “BUZU-NARIUL” (drept, respectiv stâng), de la careParaşabda nu numai că se poate înrădăcina, darpoate da primele două ramuri: CHÌUL şi VAIUL -râsul şi plânsul, primele măşti ale lui Adam Proto-gonos: Înăuntrul-(SU)Râsul din Paradis - Înafara-Plânsul ca Lume a lui Adam, sau Adam ca Lume -este acelaşi lucru, câtă vreme Unica Creaţie este ceaa Spiritului - şi, prin Spirit, creaţia este unitară. De aici, şi POMII DIN ŢINTERIM -Vibraţia Demiurgică din PUNGA-“BUZUNAR-IUL”-Imaginea Vidului Originar (de fapt, imagineaa ceea ce credem noi despre Pasivitatea Originară, alui Prakrti). Dar de la imaginea pasivităţii - laVibraţia Propagată în CHIP (Adam Protogonos-Lumea) - trebuie să fie un DRUM, o Cale-îngrădirea posibilităţilor infinite, pe care le posedă pasivi-tatea, şi, din cauza ţinerii lor în virtualitate, şirămâne Prakrti - Prakrti…Purusha presupuneSĂGETARE, axializare a Cosmosului - “bârnele-zaplazuri”, care îngrădesc Vidul-Pasivitatea -obligând-o la transfigurarea în Ţâşnire-din-Sine,

“scoaterea din fire” a lui Prakrti. Axializarea caretransformă Haosul în Cosmos. Trebuie luată pielea de pe Prakrti, pen-tru a fi străpunsă-fecundată de Lumina-Axei-Pu-rusha (Săgeata-Purusha - pornită de la Deodatusdin Vânători, “cumătru” cu Cel-Mai-Activ: Iisus-Ciubărul, Graalul). Apare, deci, Cojocarul-Lumină-

Moşul (mereu MOŞII! - spiritele superioare, trans-formatoare, Bătrânii Vremurilor şi ai Etapelor deIniţiere) – FOTEA6. Fotea-Bărbatul Cosmic(substitu-tul Marii Divinităţi Masculine!) e cel care ia pieleaSatului-Adam Protogonos7. Fotea este, logic, şi celcare, după ce ia pielea pasivităţii, trebuie, ritmic, săo fulgere cu Purusha: apare BICIUL-fulger (nu doarjustiţiar, cât ordonator, cosmogonic) - care aredrept complement PODUL. Fotea şi cu Ioan, Lu-mina şi Verbul divin (de observat că popa, şi nualtul, numeşte obiectele jupuirii lui Prakrti:“părintele a pus nume calului Calul Balan(…)părintele îi pune nume Sfântul Nicolai” - insti-tuind sacralitatea obiectelor prin care este săvârşitRitualul - instituie Pontificatul (“după cum este şihramul bisericei din Humuleşti”): CALUL BĂLANeste CALUL ALB-CALUL LUMINII, este PODULpe spinarea căruia trebuie să se fixeze (şi aceasta sepoate face numai prin JUPUIREA DE PIELE, pentruobţinerea Omului Gol Primordial!) Harap-Alb(Adam Protogonos). Dar Ucenicul Nică)e precedat,logic, de Maestru: Podul este revelat, prin Pontifi-catul Graalului. Cum? Cine? Păi, Smărăndiţa PopiiIoan de sub Dealul AUM-ului nu este, oare, cumse şi cuvine, Păzitoarea Graalului-Smaranda-MamaManvantarului, care trebuie să arate, Principial,Ucenicului-substitutului, CUM se efectueazăPODUL? Şi orice Maestru devine şi Primul Experi-mentator-Inaugurator: oare Eva nu este experimen-

tatoarea-inauguratoarea,prin Verb şi Faptă, aPĂCATULUI TRECERII -trecerea de la LumeaParadisiacă, la LumeaTerestră? Cum ar şti Cate-humenul ce-i/care-iPODUL LUMINII (cătreLumină), dacă MamaManvantarului, prin eaînsăşi (jupuită cu biciul,de pielea pasivităţii - re-devenind “goală”-cu trupde foc!) nu s-ar constituiîn POD ? De data aceasta,PODUL este simbolul ex-perimentului invers, din-spre Corpul Pasiv – spreCorpul Arzător-Activ.Deci, Calul Balan este

ipostaza activată întru pedagogia Luminii - aSmarandei. Care e fiica Paraşabdei-Ioan?! De ce nu?Căci, cine este Ioan-de-sub—Deal, decât perspec-tiva căpătată (în scopuri iniţiatice) asupraClopotarului Cosmic, Calumetul-Ciubuc? Smaranda este mama şi soţia (în sens


sacral-ritualic) lui Nică, provenit din IOAN,care, larândul lui, provine din Clopotarul Ciubuc (care nu-i altceva decât Clopotarul-Paraşabda-Dealul AUM-ului). “Posomorârea” părintelui Ioan, la jupuirea cufulger a pielii-Prakrti - deci, la instituirea Smaran-dei, ca luminătoare spirituală pentru fiul şi soţulParaşabdei - nu este decât MARCA GRAVITĂŢIIRITUALICE: el, Ioan-de-sub-Deal, este conştient căoficiază pentru instituirea sacrală a lui Ioan-de-peDeal - Modelul paradisiac al lui Nică (Adam Pro-togonos). Smărăndiţa a mâncat PAPARA? Maicurând, a mâncat PARA: PARA FOCULUI, mijloculFocului – PURUSHA. Şi-a înglobat dinamica actuluiiniţiatic-spiritual, înglobându-şi PODUL -Cal Alb(Bălanul-Lumină). “Plângea ca o mireasă, de săreacămeşşa de pe dânsa”? Cum, Doamne iartă, să nufie Mireasă, câtă vreme este fecundată de BICIUL-PURUSHA, ca act exemplar-întemeietor? Şi ce să fiemai logic decât SĂRITUL CĂMEŞII, adicăÎNDEPĂRTAREA PIELII-PASIVITATE? Altfel, ce s-ar mai alege de mitul anamnezei? Ce rost ar maiavea tot scenariul ILUMINĂRII CHILIEI, cu BI-CIUL-Fulger Divin Fecundator şi PODUL-ViziuneaTranziţiei Sacre - dacă ar rămânea “cămeşa” lalocul ei? Cămaşa-Piele este înlocuită de Podul-Cal.Smaranda a devenit Iapa Albă - “Alba-nainte, albala roate,/Oiştea goală pe de o parte”. E “Înainte”?Trebuie să fie înainte-mergătoare (experimenta-toare-inauguratoare), căci ea, Smaranda, e podul pecare trece, şi cu care se identifică, sacerdoţial-iniţiatic (adică, în această fază a iniţierii) – Nică. E la“Roate”? Trebuie să fie şi acolo, ca să arate-indice-prevestească ROTIREA ETAPELOR, dinamismulspiritual cosmic (ce I-a fost inculcat prin Biciul-Pu-rusha). E şi în locul “Gol”-Plin (penia-poros=lipsa-împlinirea) de la “oişte” - adică, Axa Lumii? Cumsă nu ! Doar ea păzeşte Axa Manvantarului - eaindică şi văzutul, dar şi nevăzutul, etapa anterioară,dar şi pe cea ulterioară, de iniţiere. Şi de existenţăcosmic-spirituală. Ea este şi penia-lipsa, dar care,prin indicarea-“denunţarea” lipsei, propune,proiectiv, poros-împlinirea. Smaranda, în chip de Pod-Car al Lumii- este o structură a simultaneităţii celor trei iepe aleevoluţiei spirituale a Lumii-Adam Protogonos. Dar ce-o fi cu muştele şi cu bondariiucişi cu ceaslovul - act care produce o nouăîncălecare pe POD şi BICIUIRE? De data această –in corpore! Şi de ce e dată palma-“bleandă”, de cătreun Nică (al lui Ştefan a Petrei) Smărăndiţei - creândpremizele unei noi încălecări-identificări cu PODULLUMINII, prin activitatea combinată a neştiinţeiprezumate, a unui alt Nică (al lui Costache), aliat cuun Toader (Theodoros) al Catincăi (Ecaterinei) –aliat care produce o miraculoasă scufundare larădăcina păpuşoiului, fuga înapoi în casa părinţilor,

refuzul şcolii, sosirea preotului Ioan, care promiteatât succesiunea sacerdotală a lui Nică, cât şicăsătoria (hierogamia, evident) cu Smaranda? Citirea actelor ritualice trebuie făcută cuatenţie. Ceaslovul este CARTEA LUMII-GRAALUL(Gradale). Adică Expansiunea cuHieroglifă Sacră, a lui Adam Protogonos. Muştele şibondarii sunt părţile inutile, demonizate şi dovediteca inutile, nonfertile, fără perspectivă evolutiv-spirituală, ale lui Adam Protogonos. Şi totuşi, suntSUFLETE! Sunt părţi ale corpului spiritual! Cum potfi salvate? Doar printr-un act de euharistie, dePOROS contra PENIA: euharistia, însângerarea pro-priului corp, de Adam Protogonos-Carte a Lumii-Graal. Astfel, în loc de “clămpăneală”8(Paraşabdadegradată, ininteligibilă, anti-cosmică şi, deci,antidemiurgică) va fi restabilit CLOPOTUL. Darnumai Alesul, Confirmatul, poate restabiliParaşabda - prijân autosacrificiu, închidere în sine,pentru revărsarea asupra întregului cosmos, pe caresă-l transfigureze, din litere fără sens, în hieroglife- DIN LITERE ALE INUTILITĂŢII (MUŞTE ŞIBONDARI) ÎN Hieroglifele “cuvioase”(Muşte),“cuvioşi”(bondari). Alegerea se marchează prinUNGERE-MIRUNGERE. De aceea, filele LumiiAdam sunt “unse”, pentru a pregăti euharistia. Nuse ucide - ci se autosacrifică: sângerarea dinăuntrulCărţii-Graal-Gradale este identificabilă cu Crucifi-carea de pe Golgota. De aceea, şi este asimilabilăaceastă sângerare - “potopului” atotpurificator.Dar cum poate fi confirmată valoarea soteriologică,asupra Lumii, a actului autosacrificial-euharistic?Tocmai printr-o nouă JUPUIRE, ca înfrângere apasivităţii(parţiale) a lui Adam Protogonos - CarteaLumii - şi printr-o nouă fulgerare cu biciul - re-săgetare a Lumii-Carte-Trup Sacru al Omului, cuPurusha. “Pătimirea” este pentru clarificareaParaşabdei - pentru salvarea lumii de“clămpănirea” indistinctibilă, nonspirituală, a bor-borosului-borboroseală, la care s-ar fi ajuns, fărăPRIVEGHEREA DIN ŢINTERIMUL-GRĂDINĂ:Adam Protogonos se poate auzi ca “greşitor” într-ozonă de perspectivă: vidul - dar nu departe - cilângă Grădină. Acest “lângă”însemnând, de fapt, însînul Grădinii cu Pomi - sădiţi şi îngrădiţi (caleiniţiatică) de Ioan al Logos-ului, de sub Dealul-AUM-ului. “Prin luna lui maiu, aproape de moşi” –“maiu” – indicaţia copilăriei spirituale, ca stareluminată-activată a lui Adam Protogonos – are locredublarea lui Nică, din pricina unui hybris: apare“Nic-a lui Costache”, (“îndeamnă păcatul pe bădiţaVasile tântul, că mai bine nu i-oiu zice, să puie peunul, Nic-a lui Costache, să mă procitească”) - care“era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popii,căreia, cu toată părerea de rău, i-am tras într-o zi o


bleandă, pentru că nu-mi dădea pace să prindmuşte… Şi Nică începe să m-asculte; şi mă ascultăel, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnatgreşele cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei,până la 29. <<Măi!!! S-a trecut de şagă, zic eu, în gân-dul meu; încă nu s-a gătit de ascultat, şi câte au sămai fie!>> Şi unde n-a început a mi se face negru di-naintea ochilor şi a tremura de mânios…” De observat că, iar şi iar, totul se leagăde sunet: ascultatul, sfada, palma (care e“bleandă”, pentru a sugera, parcă mai clar, bubuitulrelativ produs de actul pălmuirii) - şi, poate, bâzâi-tul continuat, sau întrerupt, al muştelor…Totul ţinede Şcoala Sunetului, de Templul Paraşabdei, deDealul AUM-ului. Să vedem cum. Căci totul se pe-trece în lipsa dascălului-substitut al Maestrului-Preot Ioan - în lipsa, dar prin porunca, bădiţei(grad ierarhic iniţiatic) Vasile “tântul, că mai bine nui-oiu zice”. Vasile “îl pune pe unul, Nic-a luiCostache, să mă procitescă”. Gradul verificării Paraşabdei este, deci,foarte înalt, din moment ce Vasile-Împăratulîmbracă straiul sacerdotal al NEVĂZUTULUIPORUNCITOR. Vasile “Tântul” - înseamnă nuneapărat“Vasile-cel-Tâmpit” - ci Vasile ÎN-TUNECATUL(la minte? - nu, ci în întrega lui fiinţă:Vasile-cel-Ocult - căci, într-adevăr, mai bine decâtatât nu poate fi definită ascunderea PoruncitoruluiVerificării Vibraţiei Primordiale: “mai bine nu I-oiuputea zice…”). Şi, prin ideea de Vibraţie - se poateciti: Vasile Sfântul, ca şi Vasile Vântul (vântul -însăşi Vibraţia Primordială!). Cum poate fi verificatAdam Protogonos? Mai bine decât prin conştiinţasa, prin sinele său conştientizant al gravităţii prob-lemei Logos-ului - nu se poate. Astfel apareschizofrenia sacrală: Nică-Nică (al lui Ştefan a Pe-trei-Piatra de Încercare - al lui Constantin ÎmpăratulConstant - adică NESCHIMBATUL9). Începe sădevină clar: Adam Protogonos, pentru confruntareaadânc-spirituală, cu Sinea Sa Spirituală, se desfaceîn Receptor şi Emiţător de Paraşabda: a-în Neschimbatul (“Nic-a luiCostache”); b-în Cel Încercat (versatilul, sau Exami-natul, “Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotarul”). Schizofrenia, însă, e sacrală - deci estenevoie de o punte solidă şi efectivă între cei doiNică, în care se scindează, în cadrul autocontroluluiFiinţei Sale de Sunet Cosmogonic - Adam Proto-gonos. Ce punte poate fi mai stabilă, între jumătăţileviitorului Preot - decât Smaraldul-Graalul-Gradale(Cartea), Inima de Ritm Cosmic a lui Iisus?Şi ce-i cu “bleanda”? Bine şi corect este cu “ble-anda”: căci “bleanda” este “tonul” cosmic, este dia-pazonul lovit de ceva-ul Obraz Neclintit (obrazulneclintit al Smarandei se cheamă, acum, “Nic-a lui

Costache”-Neclintitul-Neschimbatul). Şi poate fisupărat “Nic-a lui Costache” tocmai pe propriul di-apazon? Căci “bleanda” a fost dată “în contul” luiNică al lui Ştefan - dar, în fapt, dată de Nică al luiCostache-Verificatorul prin Neclintire. E drept că sepoate interpreta şi că “şi-a dat-o”, reflexiv, prin“pocnirea” cu Nică al lui Ştefan al Petrei. Smaranda,oricum, a suspendat autosacrificiul, însângerareacu sinele autosacrificial, pe filele unse ale Cărţii-Lume, Cărţii-Fiinţe (Adam). A suspendat autosac-rificiul, pentru a controla efectele de refacere,redresare a Paraşabdei (“încercate” de demonii-be-jeni!). Nică-Neclintitul ascultă - adicăsuportă, el însuşi, “bleanda”, lovitura diapazonalădată, chipurile, hotarului-legătură SmarandaGraalului - în realitate, propriului OBRAZ DEDRANIŢĂ. Căci Nică Neclintitul este, în fapt, în-registratorul calităţii de Recuperator al Paraşabdei,de către Nică Încercatul-Examinatul. Şi pe obrazullui Nică Neclintitul apar gradele de reiniţieresacerdotală întru Paraşabdă, ale lui Nică Încercatul-Examinatul: 29 (prin adunare, cum fac iniţiaţiipitagoreici - adică 2+9, fac 11=numărul similitudiniiîntru divin). În masonerie, este un grad însemnat.Dar mai e până la încheierea numărului vertebrelor- până la gradul 33! “Ghiotura”1, deci, încă nu eîntreagă-plină: “câte au să mai fie!” (până la 33).Panica este tocmai că e prea bun, că a recuperatParaşabda atât de repede şi corect, încât merită oavansare sacerdotală prea verticală!1 Deci, fărăacoperire sacrală, în macroritmul cosmic!Observăm, deja, simptomele promovării sacerdo-tale: a-tremurul-cutremurul mâinilor, ce-au dat (şidau!) “bleanda” Paraşabdei - rezultă rezonareaMÂINII Demiurgice la Paraşabda; b- scăpărareapicioarelor, adică mutarea Coroanei Luminii de lacap la picioare, ceea ce înseamnă rotirea fiinţială cu180 de grade (“tot scăpăram din picioare” – s.n.) -darea peste cap a lui Făt-Frumos, pentru metamor-foza, din orice în orice (iată ce efect miraculos a avutautosacrificiul, pe Yama-Yantra hieroglifelor-muşte!); c- crăparea măselei – crăparea Pomului,pentru ca, de sub scoarţă, să iasă Craiul Paraşabdei- cu paredra Zâna Paraşabdei1; d-interiorizareaşcolarului “celui de-afară” (aşteptând cuneastâmpăr să vie un lainic de şcolar de-afară”) -Nică al lui Costache, pentru expansiunearăspânditoare de Paraşabda, a Craiului-Preot-Nică(Ioan). Şi ce-i mai important - BICIUIREA! Nuse mai face prin jupuire a pielii fizice - ci prinAdevăr-Revelaţie, direct-spirituală: “Dar adevăratul(s.n.) Sfânt Nicolai, făcătorul de minuni, se vede căa ştiut de ştirea mea.” CRĂPAREA MĂSELEI se continuă prinSPARGEREA UŞII ŞCOLII. Fuga este spre Uterul


Casă-Originaritate. El-Nică al Paraşabdei este Osiris,Fraţii-“Demoni”-Maeştri (“Nic-a lui Costache”, sub-stitut al Smarandei, şi Toader a Catincăi - Doritul deDumnezeu Coroana-Încoronatul, substitut al lui“Ştefan a Petrei”) au, ca însemn al magistraturiisupreme, ORBIREA şi SUNETUL-VITRIOL (“autrecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; şi sevede că i-a orbit Dumnezeu”). Orbii-Maeştri îl trimitla extrema de jos, infernală, a Axei Polare - îngropatla rădăcina păpuşoiului (la capătul de jos, viu, alPăpuşii-Golem-Nevii) - regresie în uter - pentrua se naşte, după moartea iniţiatică (şi masonii maipăstrează acest ritual!): resurecţia de la “inferos” -“am ţâşnit o dată cu ţărna-n cap”! Extraordinar! Maiclar, cum să fi zis? Dar noi, cei de azi, ne-am zăpăcitcu totul şi încurcăm dezastruos cuvintele! Alarmă,alarmă, alarmă! – pentru Logos-ul Românesc. Resurecţia are loc atunci cândParaşabda-Adam-Nică se identifică cu Verbul Divin- Tăcerea Ăură: “nemaiauzind nici o foşnitură depăpuşoi, nici o scurmătură de găină1” – pe de oparte, vegetaţia vibratorie, pe de alta vibraţieterestră - dar cu reverberaţii în cealaltă lume,celestă (transmisă, simpatetic, cerului: Găinuşa deAur!). Vorba lui Ion Heliade Rădulescu (alt iniţiat!)“Tăcere este totul şi nemişcare plină” – pace înceruri, şi bună învoire pe pământ - Heliade-Iniţiatul şi Iisus-Dumnezeul sunt pe aceeaşi lungimede undă, se întâlnesc pe coordonatele ParaşabdeiPerfecte-Tăcerea Sacră, ca Vibraţie Pură la modulabsolut! Ca premiu, consacrare oficială,sacerdotală (Recunoaşterea “Veghei” – prin neac-ceptarea cantitativului “iniţiatic”): re-venirea lauterul-casă, de unde nu voia să se mai ducă laşcoală, pentru că nu mai avea ce învăţa: muriseiniţiatic, de-a binelea (“măcar să ştiu bine că m-oromorî”) şi suferise resurecţia - ei bine, confirmareacalităţii iniţierii sale, prin moartea iniţiatică, o areprin venirea Preotului Ioan - “înţeles cu tata” (adicăÎncoronat ca desemnat Con-Veghetor-Stăpân alKalpei) - cel puţin pentru această epifanie: a-transformă biciul-Sfânt Nicolai în biserică-SfântNicolai (“poate că te faci şi popă aici, la bisericaSfântului Nicolai”); b-confirmă, astfel, succesiunealui Nică la Tronul Sacerdotal Cosmic; c-confirmă că“bleanda” încercată pe Reunificatoarea Smaranda(în cadrul schizofreniei auto-verificatoare) este atâtde bine reuşită, încât e posibilă identificareahierogamică: “am o singură fată (ca Împăratul Roşu-Soarele, din Povestea lui Harap-Alb) ş-oiu vede(sacral, adică va orbi…) eu pe cine mi-oiu alege deginere”. Iată cât de benefică, pentru destinul luiNică, a fost “bleanda” - sunetul diapazonal, de ver-ificare a propriei purităţi, de Stăpân al Paraşabdei.

Totul s-a reglat, s-a transfigurat în perfecţiuneasacră a Ritualului-Biserică:”încep a mă da la scris, şila făcut cadelniţa în biserică, şi la ţinut isonul, deparcă eram băiet” - adică, scrie CU SÂNGELE LUIDE LUMINĂ, ţine isonul (în sensul de acompania-ment-asentiment) - LUI DUMNEZEU!,cădelniţează-PENDULEAZĂ RECUPERATIV-RIT-UALIC între viaţă şi moarte - “DE PARCĂ ERAMBĂIET” - cu sensul de INIŢIAT DEPLIN, Andros-ul Divino-Uman - trecut prin examenul ParaşabdeiTrupului Său.

1 -Cf. A.Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, p. 94. A sevedea nota de subsol nr. 69, de la p. 26, a lucrării de faţă.2 -Precum “punctul de mişcare”, din Scrisoarea I, a Aminului.3 -Cf. A. Bucurescu, op. cit., p. 108.4 -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol.I, p. 153: “(…)ce mai de pomi s-aupus în ţinterim, care era îngrădit cu zaplaz de bârne, streşinit cuşindrilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericei pentru şcoală”.5 -Nu spune până şi Heidegger, despre “Nimicul întemeietor”?…6 -În greceşte, fos-fotos=bărbat.7 -Cf.Ion Creangă, op. cit., p. 154 “Iar părintele(…)ne aduce unscaun nou şi lung(…), apoi a pus nume calului de Calul Balan şi l-a lăsat la şcoală(…). Iar vine părintele la ţcoală, cu moş Fotea, co-jocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală nouă, un drăguţ debiciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele îi pune nume SfântulNicolai, după cum este şi hramul bisericei din Humuleşti…Apoipofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, sămai facă aşa, din când în când, câte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă sepoate…(…)Atunci copila părintelui (…) a bufnit în râs. Păcatul ei,sărmana! – Ia poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! – zisepărintele, de tot posomorât, să facem pocinogul(…). Smărăndiţa amâncat papara(…)”8 -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol. I, p. 155: “În lipsa părintelui şi adascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum eraufilele am unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, cândclămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeamdeodată: potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-I vinepărintelui, ne caută ceasloavele şi, când le vede aşa sângerate cumerau, îşi pune mânile în cap de necaz. Şi cum află pricina, începe ane pofti pe fiecare la Balan şi a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolaipentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care dinpricina noastră au pătimit”.9 -Constare (în latină)=a rămâne neschimbat, a se menţine egal, astărui într-o atitudine sau o lucrare.1 -Ghiotură=grămadă, mulţime, cantitate mare.1 -Oricât de corect se face iniţierea, formal - ea nu trebuie să iasă,pentru nimic în lume, din cadrul Ritmului Cosmic!!! De aici, şiafirmaţia, chipurile mincinoasă, a lui Păcală, că sătenii ar voi să-lînece pentru că refuză să le fie vornic-primar: da, mai bine mort,decât iniţiat formal, iar nu sacral, ca înscriere în macroritmul cos-mic! În cadrul iniţierii esenţiale, nu se dau “dispense de timp”, nuse îngăduie “doi ani într-un an”!Aceştia sunt “falşii Hristoşi, asupracărora avertizează Apocalipsa lui Ioan - cei care fac minuni, adicăproduc dislocări “locale şi parţiale” - stricând astfel, grav,macroechilibrul cosmic.1 -Cât de frumos descrie Aminul-Eminescu acest miracol al “desco-jirii” fiinţiale, în Memento mori: “Din copaci ies zâne mândre, de-mpărat frumoase fete…”1 -Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.II, p. 87: “Găina=animal psihopomp; (…)sacrificarea găinii în scopul comunicăriicu defuncţii”.


Angela BACIU

”Eminescu este și va rămîne multăvreme modelul

în absolut al oricărui poet adevărat delimbă romînă.”

Angela BACIU în dialog cu Daniel CORBU

Angela Baciu - O să încep interviul nostru cu ungând: “Poet impecabil, născut iar nu făcut, venind din zona

mitică aM o l d o v e i ,constructorde metaforăepatantă șip a r a b o l ășocantă, cu oîncredere înputerea ma-gică a poezieipe care o audoar cei aleși,D a n i e lCorbu atacătemele maricu o uimi-toare for�ă atragismului,

care-l personalizează și-i conferă originalitate.” (scriaCezar Ivănescu, “Luceafărul”, în 1982). Ce în-seamnă azi scrisul și poezia pentru Daniel Corbu?

Daniel Corbu – Același lucru ca în 1982, cînd nu-mi apăruse încă o carte și pe cînd, student fiind laFacultatea de Litere din București, publicîndu-mimai multe grupaje în revista ”Luceafărul”, CezarIvănescu îmi făcea această generoasă prezentare.Adică un exorcism, o punere în legătură cu mira-colul fiin�ei, cu înalta rostire. Dar lucrurile veneau,așa cum îmi place să spun, dintr-un blestem, unblestem în sensul ini�ial, grecesc al cuvîntului, unblestem diriguitor de destin. Altfel nu-mi pot ex-plica de ce pe la cinci ani și jumătate, pe prundulOzanei în știoalnele căreia m-am bălăcit toată co-pilăria, am început să gînguresc poezii, să iubescrimele și să-mi întăresc credin�a în cuvîntul civili-zator.

Am mai spus cu diferite ocazii că mi-i dat săcred în poezie nu ca într-o profesiune ci ca într-unmiracol. Un miracol care �i-i dat sau nu. Asta și dinconvingerea mea de-o via�ă că a scrie poezie fărăinspira�ie, adică doar prin inginerie textuală, e olipsă de bun sim�. Iar rela�ia cu poezia o consider la

fel de intimă ca aceea cu misterul sau cu Dumnezeu.Mă consider un poet tragic. Revenind la începu-turi, pot spune că Dumnezeul Poeziei m-a smulsdin seninul celest și m-a aruncat himerelor spreveșnică sfîșiere. Cît despre Ozana, îmi dau seamaazi că, pornind de la Sfîntul Ion Creangă (cel maitesticular prozator din literatura română), apa astaa devenit Iordanul literaturii noastre. O-ZA-NA:Iordanul nostru purificator.

A.B. -A�i avut modele literare? Cum și cînd a�i fost”atins” de poezie?

D. C. – Modelele vin din lecturi. Ele sunt modelestilistice, modele valorice, dar pot fi și de compor-tament în social al poetului. Poate că printr-o tăi-nuită cutumă, poetul se hrănește din toată culturași experien�a lumii, alimentîndu-și din plin mito-l o g i ainocen�ei, ca-n o n i z î n dprezen�e sauabsen�e. Eramfoarte tînărcînd îmi fă-ceam pro-grame delecturi. Cît dea p r o a p e - m ie r a uG h i l g a m e ș ,H o m e r ,Dante, Sha-kespeare, Go-e t h e ,Hӧlderlin, Eminescu, Rilke, apoi Cervantes, Bal-zac, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov, Proust,Borges și atî�ia al�ii! Atîtea universuri care teumplu de frumos , de visare și fast! Ele î�i șoptesccînd urmezi tu. Iar cînd ești tînăr artist, dacă nu aicredin�a că vei schimba o lume, înseamnă că te afliîn eroare. Spunea cîndva Cioran: ”În artă trebuiesă ai senza�ia că fondezi o religie”. Tot bunul Cio-ran vorbea atît de frumos despre ”l’obligationd’avoir un Destin”.

Pentru a-mi continua ideea, voi spune așa:poe�ii atinși de blestem, poe�ii cu destin nu pot fidecît sclavii cuvintelor, tertipurile lor pentru ca uncuvânt să se aşeze la locul său şi să dea strălucireunui text critic seamănă cu ale îmblânzitorilor delei. Asta pentru că au trecut acele timpuri în carepoetul (de acum patru mii de ani, să spunem!) ob-ţinea efecte poetice doar prin rostirea unor cuvinteprecum copac pasăre spumă de mare. O numire caasta te trimitea, fără niciun fel de paşapoarte vi-


zate, într-o stare poetică. Iar pe poetul de atuncimi-l închipui având o linişte olimpiană, chiar dacăscria Povestea lui Ghilgameş, Rāmāyana, Ru-bayatele sau Cântarea Cântărilor.

Vorbeam într-un poem de tinereţe despreacest timp care e „corigent la visare”. E o consta-tare întristătoare nu numai pentru poeţi. În lumeaasta toate măreţiile s-au întâmplat pornind de laun vis. Dar în perioada noastră modernă – postmo-dernă lucrurile s-au schimbat. Cum spunea şibunul Eminescu, modelul în absolut al oricăruipoet român adevărat: „Iar în lumea cea comună a visae un pericul,/ Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eştiridicul”.

Ei bine, a scrie poezie în aceste vremuri: ceocupaţie donquijotescă! De mai bine de un secolavangardismele, integralismele, tehnicile postmo-derniste ale discontinuităţii şi pluralismului, lim-bajele experimentale au complicat totul. Şi, fărăîndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot alcetăţii, de apostol al umanităţii, însă poezia, îmiplace să cred, va reveni la simplitatea ei presocra-tică.

B - Crede�i în “genera�ii literare”? În calitate depoet si critic literar, care este părerea Dumnea-voastră, avem în România o nouă genera�ie depoe�i?

D. C. – Mă consider poet, poet de limbă ro-mână (versurile scrise direct în franceză sunt doarsimple exerci�ii) dar nici pe departe critic literar.Un autor de eseuri și portrete literare, aceasta da!Am scris astfel Intimitatea publică a poeziei (șapteeseuri despre comportamentul liric) - 2001, Postmoder-nismul pe în�elesul stuturor (2004). De curînd amterminat o carte de acest fel intitulată Rostirea pos-tmodernă. Genera�ia poetică 80 în literatura română,cuprinzînd odiseea impunerii, apoi creșterile șidescreșterile genera�iei noastre poetice, o genera�iecare a dominat sfîrșitul de secol douăzeci și conti-nuă să domine peisajul literar de azi. Cartea cu-prinde, pe lângă capitolele teoretice privindimpunerea unui nou model ontologic şi stilistic, pelângă etalarea poeziei gestuale, a biografismului –prima mişcare din literatura română de influenţăamericană, fără rădăcini europene – şi a tehnicilorpostmoderne, un număr de 100 portrete literare alecelor mai importante voci lirice aparţinătoare celorşapte paradigme, un fel de monade ale paradigmeimari a optzecismului. Se va putea observa din de-monstraţiile noastre, cuprinse în paginile teoretice,dar şi în portrete, că postmodernismul românesc afost pentru generaţia ’80, în „întunecatul deceniu

nouă al secolului trecut”, un avangardism de refugiu,devenind repede pecete a paradigmei optzeciste.Reacţie dură faţă de modernismul românesc destulde obosit, de formulele literare consacrate, optze-cismul va rămâne cel mai spectaculos fenomen dinliteratura noastră de după al doilea război mon-dial. Şi dacă generaţia lui Mircea Eliade (cu EmilCioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, MihaiRalea etc.) a scos parţial România din anonimat şiprovincialism, dacă genera�ia 60 a refăcut pun�ilelirice cu genera�ia interbelică, generaţia ’80 s-a dorito generaţie universală, care să înscrie România în cir-cuitul european şi mondial. Ea a avut obsesia teore-tică şi obsesia existenţială, sentimentul critic şichiar un fior diacronic, adică sensibilitate faţă deistorie şi conştiinţa că este a treia mare generaţieculturală, după cea paşoptisto-junimistă şi dupăcea interbelică. Trebuie să accentuăm faptul că înliteratură sincronismul s-a putut realiza doar prinacceptarea şi asimilarea postmodernismului.

Să mai precizăm că am infuzat lucrării noas-tre un coeficient înalt de „exponenţialitate”, ea „re-flectând” la vârf aventura poetică a generaţiei ‘80.Spunem asta pentru că, încercând să ordonăm ma-terialul, am contabilizat fără prea mare greutate430 de poeţi notabili ai generaţiei în discuţie (amlecturat peste patru mii de căr�i, majoritatea cu au-tograf!), adică un fenomen poetic ce ni se pare ire-petabil în aria noastră literară. Am luat astfel îndiscuţie, atât în capitolele teoretice, cât şi în por-trete, opera poeţilor care au contribuit la formareaparadigmei optzeciste care, unind spiritul critic cucel sincronic , a impus, nu numai un nou model depoeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de dis-curs poetic şi (de ce nu?) cultural.

La întrebarea dacă mai cred în genera�ii lite-rare cred că am răspuns. Aș mai adăuga că acestegenera�ii rămîn importante în timp doar prin cei 3– 4 – 5 scriitori de reper. Dacă se conturează o nouăgenera�ie poetică în România răspundem afirmativdatorită cîtorva nume (Claudiu Komartin, AidaHancer, Teodor �upa, Răzvan Voncu și MirunaVlad, între ele) care au în�eles că poezia nu e o adu-nătură de cuvinte mai mult sau mai pu�in potri-vite, ci pulberea aceea fină de deasupra textului,adică fiorul metafizic. Dacă ai dus textul dincolode metafizic, dacă-l bălăcărești în fiziologic, dacă-l umpli de organe sexuale și înjurături birjarerești(”poezia roz”!) pentru a șoca, pentru un ieftin ve-detism, dacă latrinizezi textual și arunci cu noroiîn sfin�i, dacă nu crezi în inspira�ie și accep�i ingi-


neria textuală doar pentru că �i-ai cumpărat destulde ieftin umbrela postmodernismului, ești un fă-cător de teribilisme fără de orizont și atît.

A. B. - Ce se mai scrie astăzi? A evoluat sau involuatliteratura?

D. C. – Poezia nu evoluează, nu involuează. Ea estesau nu este. Își schimbă doar nuan�ele, limbajul,formele de exprimare textuală. Dacă am acceptaevolu�ia poeziei, între poemele lui Pindar și ale luiRilke ar fi diferen�e ca de la roabă la rachetă.

De scris, se scrie mult și bine. Facebook-ul eo inven�ie postmodernă care incită milioane de oa-meni la superficializare. E o minciună despre Prie-tenie și Singurătate. E de-ajuns ca omul să fiealfabetizat și se trezește scriind texte pe care lenumește fulgerător poezii, asta chiar fără a știdefini�ia poeziei, fără a fi aflat vreodată deîmpără�ia metaforei, de blestemul și sfîșierile poe-tului adevărat, născut iar nu făcut. Deh, pe inter-net și dincolo de pere�ii internetului, dincolo șidincoace de coper�ile căr�ilor autori sunt mul�i, darpoe�ii sunt foarte pu�ini. În acest moment s-a creato atît de mare confuzie de valori că nici un supra-critic de dimensiuni nietscheniene nu mai poate

limpezi peisajul.A. B. - Orice scriitor are un “ritual” să spunem, atuncicand scrie: fie de pe masa de lucru nu îi lipsesc anumiteobiecte, fie respecă aceeasi oră sau are nevoie de o anu-mită stare…aveti un asemenea ritual”?

Mi-i dat să consider poezia un miracol care

ţi-e dat sau nu. De cele mai multe ori ea te scrie petine şi nu tu scrii poezie. Cum să aibă oră fixă? Calocuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre oameniiţinutului care mai crede în inspiraţie (pe acestevremuri accentuat pozitiviste e ușor să fii conside-rat vetust), vă pot spune că poezia vine peneașteptate şi pleacă fulgerător. Te lasă de multeori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti,imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu totdinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cu-nosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutaleşi mai serafice decât cele cu poezia. Prin urmare,înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei(prin lecturi, visare liberă, eu aproape întotdeaunaprin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apro-pierea unei femei cu halou.

Pe urmă, e bine să vorbim, dacă nu e o decon-spirare a intimită�ii, despre dorin�a / încăpă�inareaunui poet adevărat este de a fi el însuşi, de a seconfunda cu propria voce. Îmi bine amintesc: eramtânăr, frumos şi atent. De-aş fi fost iarbă, mi-ar fiplăcut să mă cosească poeţii metafizici. Mai întâiam făcut tot ce se poate face să-mi apropii mariipoeţi, ai ţării şi ai lumii, pe urmă să mi-i îndepăr-tez, să mi-i aşez pe piedestalele lor pentru a nu-miîncurca drumul. Acum ştiu că hotărârea unui tânăr

de a pornipe undrum cumii de cu-n o s c u t ecum estecel al Poe-ziei vinedin cre-dinţa căva reuşisă egalezepe Emi-n e s c u ,G ö e t h e ,Rilke. Cîtse poatede nor-mal. Laasta sea d a u g ăi d e e aa p a r e n tinfatuată

că tot ceea ce va face poate schimba sau salvalumea. Pe de altă parte, pentru un tânăr poet influ-enţele sunt scuzabile, mai târziu dacă seamănă cualţii e un dezastru. O ratare. Nu de talent sauveleită�i este vorba, de talente lumea e plină. Ta-lentele sunt fragile şi nesigure. Totul e să devii o na-tură. Atunci nu mai poţi confunda jocurile


înşelătoare ale gloriei cu bucuria fiinţială de a tesimţi unic.

A. B. - Ce personalitati marcante a�i cunoscut? Ce nespune�i despre prietenia literară?

D. C. – Mai întîi pe mama Casandra și pe bunicaAna (care știa cîteva sute de poezii pe de rost!),apoi pe distinsa și atît de deosebita meaînvă�ătoare Marioara Papuc, pe Costică Oancea,bibliotecarul, pe cî�iva povestitori de la apa Oza-nei, unde am copilărit, și mai pe urmă scriitori,pictori, cîntăre�i. Ca student la Facultatea de filo-logie bucureșteană am cunoscut pe aproape to�ipoe�ii genera�iei 60, pe Ioan Alexandru, Ana Blan-diana, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Marin Sorescu,Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag. Cumult prea popularul Nichita Stănescu, cel cunos-cut prin Traian T. Coșovei și Elena Ștefoi, am șibăut cîteva vodci. Să adaug apoi majestuoșii poe�imoldavi , cu care am devenit prieten, Ioanid Ro-manescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, GrigoreVieru, Cezar Ivănescu. Pe urmă, criticii Eugen Si-mion, Al. Piru, Nicolae Manolescu (mi-au fost șiprofesori la Filologia bucureșteană), Gheorghe Gri-gurcu, Marin Mincu. Păstrez mai multe scrisori dela Constantin Noica, N. Steinhardt, Emil Cioran,Octavian Paler, de la poetul portughez Egito Gon-çalves, poetul grec, premiant Nobel, Odysseas Ely-tis, cu care am corespondat și înainte de 1989.Întotdeauna m-au emo�ionat mîinile întinseprietenește, solidaritatea sinceră, neviclenită. Întimp am constatat că nimic nu e mai toxic decît ofalsă prietenie. Din genera�ia mea corespondamasuduu cu Dan David, Liviu Ioan Stoiciu, AurelDumitrașcu ( păstrez de la el peste patru sute descrisori), Lucian Vasiliu, George Vulturescu. Șiacum, pe vremea detractorilor în floare (nici Emi-nescu nu a scăpat de înjurăturile unor limbrici li-terari contemporani!) eu nu contenesc să onorezaceste spirite, majoritatea plecate prin agorelecerești, să-i editez, să-i păstrez în actualitate, adică.

A. B. – Să facem un exerci�iu de imagina�ie și să cre-dem că pentru o clipă a�i putea sa îi “revedeti” pe uniidintre prietenii pleca�i la îngeri. Pe cine a�i dori sărevede�i și de ce, ce le-a�i spune?

D. C. – Pe to�i cei trecu�i în Panteonul meu.Îi și văd, dialoghez cu ei, uneori notez ceea ce vor-bim. Ehe, ce unice momente! Unii mă roagă să maiadaug sau să îndepărtez ceva din opera lor. Cevreau să spun? N-ar trebui să părăsesc lumea astaînainte de a termina Panteonul, o carte de poeme lacare lucrez de vreo douăzeci şi cinci de ani. O re-plică postmodernă la Divina comedie, pusă la cale

împreună cu idealul meu prieten Rilke. Serenissi-mele poet german mă conduce prin Panteonul ce-lest. A ajuns la șase sute de pagini şi, ca şi celelaltecărţi scrise, va fi o formă de libertate canonică,menţinută în metafizic, aceeaşi misterioasă navetăîntre mine şi mine, între mine şi lume, între idealşi realizabil, dar și o privire în canon propriu asu-pra spiritului poesc al lumii. B. -Îmi vin în minte multe întrebări, ne-am întâlnit lamulte evenimente și proiecte culturale, că veni vorba,mai �ine�i minte de când ne cunoaștem?

D. C. – Nu, nu mai �in minte, iertare! Dar potspune, asemenea junimiștilor: cunoștin�a noastră,bazată pe un potop de empatii reciproce, se pierdeîn negura vremurilor.A. B. - Profitând de faptul că am mai luat un rând decafele și ne tragem pu�in sufletul, spune�i-mi, vă rog,cum arata o zi din via�a Dumneavoastră și ce proiectepregătiti în viitorul apropiat, ce mai scrie�i?

Cum bine spunea Aristotel, de multe ori lu-crurile diferă prin ceea ce au în comun. Așa și zilelede lucru de care vorbim. Deseori se interpun idoliibaconieni, un fel de viruşi ai spiritului. Între ei,minciuna cu care ne încoronăm de voie sau fărăvoie: utilitatea noastră în relaţie cu cei din jur. Pro-zaisme. Servituţi? Depindem poate şi de-o victo-riolă, de un extaz inutil. Ţinutul meu:improbabilul. Nu zicea rău Cioran că universul eo geometrie epileptică, iar viaţa nu-i decît zarvăpeste o întindere lipsită de coordonate. În acestcaz, poate fi arta salvarea fiinţei? Dacă n-am crede,n-am persevera în blestem asemenea unor Narcis,Prometeu, Tezeu…

Sunt aproape gata: o nouă carte de poeme,Ferestrele oarbe și așteptatul de către prieteniiapropia�i roman al boemei, Martorii orbi. Dar n-aşvrea să părăsesc lumea asta, cum spuneam, în-ainte de-a termina Panteonul, o carte gîndită înde-lung, ajustată, complicată, din nou simplificată,replică postmodernă peste cîteva secole la Divinacomedie a neasemuitului Dante.A.B. - V-aș ruga să îmi citi�i un poem care vă e drag,care vă aduce aminte de ceva…sau cineva…

D. C. - INTRAREA ÎN MIRACOLDe ce m-ai născut din carne cînd aş fi putut

repeta piatra

cînd aş fi putut fi copac sau spumă

demare

şi suferinţa ar fi locuit departe de mine?


Poate tu ai vrut să mă naşti stea

şi iată-mă doar un trist adevăr care umblă prin

lume

licurici al nesfîrşitelor grelelor nopţi.

Pentru cîntec şi moarte m-ai născut mamă

înveşmîntat în viitorul meu de stele căzătoare

n-am contenit să-mi hrănesc propriul gol

şi să mîngîi pămîntul de sub pleoape.

De ce m-ai născut de carne, mamă

cînd aş fi putut repeta piatra

cînd aş fi putut fi copac sau spumă

demare

şi suferinţa ar fi locuit departe de mine

şi n-aş fi simţit cum ne-acoperă plînsul.

A. B. - Este ceva ce v-a�i fi dorit să face�i în via�ă șinu a�i făcut încă?

D. C. - Foarte multe lucruri! Ne-ar ocupa pagini șipagini. De aceea voi spune doar de întîlnirea cuMarele Creator al acestei lumi, cu Marele Anonim,cum spunea Blaga, cel care ne-a pus în bra�e atîtea

întrebări fără de răspuns și ne-a predat Misterului.Pentru că nu se putea ceasul fără marele ceasorni-car.A.B. - Ne apropiem de sfârșitul dialogului nostru, ammai avea atâtea de vorbit, iată ne aflăm aici la ZileleEminescu de la Botoșani - Ipotești, cum vi se pareaceastă edi�ie?

D. C. – Acum, ca și alte dă�i, excelentă, detoxi-fiantă. Ne regăsim anual în acest spa�iu sfin�it despiritual eminescian. Vorbim, citim poeme, nerefrișăm, fiecare în felul său. E ca o descindere laMecca. E ca o apropiere de marea flacără. Pentru

că, așa cumspuneam,Mihai Emi-nescu este șiva rămînemultă vrememodelul înabsolut aloricărui poetde limbă ro-mână. Nupo�i face unpas înlimba, gîn-direa șisim�irea ro-mâneascăfără a da deEminescu.Este a doua

copleșitoare personalitate iscată din aceste pămîn-turi, după Zamolxe. Marele și necunoscutul Za-molxe, pentru că românii nu și-au ordonat încăvechea lor mitologie. Deh, vreme trece, vremevine!

A. B. - V-aș ruga să adresa�i un gând cititorilor Dum-neavoastră…D. C. - Nu de mult timp am publicat o Scrisoaredeschisă necititorilor mei. Nu mai am nimic de adău-gat la ea. Cît despre cititori, cî�i mai sunt, dispozi�ieși răbdare, precum și accentuată propensiune pen-tru tragic. Pentru că orice carte a noastră de reve-laţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu îndeschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului dea nu o fi cucerit niciodată.A. B. – Vă multumesc!


Boris MEHR

Contele Alexe

Într-o zi, contele Alexe, zis și Zexe se trezifilosof. Când se ridică din pat, se lovi cu capulde lampă. Crescuse cu vreo juma de metru.

Nici hainele nu i se mai potriveau. Ieși pe stradă ,în chilo�i și fu arestat pe loc. După multeformalită�i și o palmă , la repezeală, ieși pu�inaiurit, dar filosofia nu-l părăsi defel. Aveaîntrebări multe în minte, fără nici un răspuns.Prima – cine este el și de ce există?A doua – pecine iubește și de ce? . A treia – merită săfilosofezi și în ce fel? Grele întrebări, mai grele cao trecere de pietoni. Oamenii îi făceau loc , in-spira un respect deosebit. Deci exista. Onecunoscută se oferi să-l ia de bărbat. Se făcu cănu aude. Acasă îl aștepta câinele Rex, care lucrala calculator. Ce scria Rex? „ Contele Zexe este unprost. Nu mă în�elege deloc”.

Contele se întristă. Dispre�ul câinelui era ogrea lovitură pentru orgoliul său. Avea dreptateRex, comunicarea dintre ei era anevoioasă șisporadică. Se apucă să-i scrie fostei sale iubiri. ”In-cendiul s-a produs. Carboniza�i, ne privim unul pealtul. Numai ochii au rămas întregi. �ii minteprimul sărut, primul copil, primul divor�, primaremușcare? ”. „ Nu �in minte nimic. Acum trăiesccu un domn onorabil, Alzheimer, care îmi facediferite cadouri. Ieri mi-a dăruit un elicopter, darinfirmierii nu m-au lăsat să urc în el, a trebuit sămă mul�umesc cu trotineta pe care mi-o dădusetata To�i colegii de la Universitatea Celor Pasivi măinvidiau. Zexe, dragă, scoate-mă de aici”. Câineleciti peste umăr și lătră nemul�umit. Era clar căvia�a contelui se năruia. „ Bine, Rex, nu-i maiscriu”. „Ham, hamaimer”, mârâi câinele. „ To�i îlavem, în grade diferite, să scriem cât mai avemcreierul limpede”, îl consolă Alexe. Ce să seîmpovăreze cu noi aventuri? În fond oameniiseamănă între ei, femei, bărba�i, totuna. Fiecare cubagajul său de iubiri. Își aminti de prima sadragoste, parcă trecuseră secoli. Începu să scrie„Prima dragoste cunoscută în munţi. Era viscol,fata s-a ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămasacolo, ar fi îngheţat. Era chiar în noaptea de reve-lion. Am strâns braţul ei,ea a înaintat şi dorinţa eide a se salva m-a înduioşat, eu nu eram speriatpentru că mai apucasem viscole pe vârfulmuntelui, doar că era noapte acum, puteam săcădem în prăpastie. Nu am căzut. Am fost iubitulei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,înimaginaţie. Am ajuns la o cabană, eram frânţi deoboseală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa amaflat că erau doi morţi, din grupul nostru. Eram

prea tineri ca să-i jelim, nici nu-i cunoşteam. Ampetrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poatehipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni debeţie a dragostei, eram student în primul an, amsimţit cum tinereţeamă purta ca unfluviu. Apoi,nu ştiu ce ainterveni t ,eu eram unpuşti faţă deea, doi ani nedespărţeau, eueram mai tinerel,când ai 18 anicontează. Fata, nuînţeleg de ce, voia săse mărite, voiam şieu, dar părinţii ei,când m-auvăzut, untinerel cam pirpiriu, nearătos, abia la început defacultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea s-aexecutat. Am revăzut-o după circa trei ani, cres-cuse, era mai frumoasă, era strălucitoare. Dardragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea,acea fată din munţi, din viscolul în care ea seprăbuşea,se ridica, plină de speranţă.

Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii demăr, asemenea valului, vântului, oraşul dindepărtări, în ochiul copilului toate par în mişcareşi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnimîn cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpuldin noi, în mine există o cărare pe unde sunt di-avolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea,auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi,nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut înpăcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şipoate mă-mpac”.Aici se opri. Rex dormea, sforăiaușor. Apoi continuă.„OMUL-NEGRU Despre tineam citit prima oară în Esenin. Primul poem carem-a făcut să am insomnie. Mult aş vrea să fiu iubit,dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om?Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un fru-mos urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nusunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt.Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iarodioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nusufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şiefectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricinenu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit lanora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem ogeneraţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte miide ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi.


Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precumlibidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . Odragoste puternică, de zei. De fapt X este un fetiş,eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu eaeste steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, pre-cum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pen-tru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimăprin acest dor necontenit de ceva absolut, iar real-itatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, caapele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în par-adis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pemine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omulnegru va veni şi va face dreptate. O va pune pebatraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie arti-cole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui,Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aicitotul este o aiureală ..... Cine mă iubeşte? Singur,

singur, singur. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn,

cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale,iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase,râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semncă vom muri în curând, iarba verii este tot ce arămas din visele războinicilor ucişi . Ce contămnoi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului.O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine,acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia.Este ţara fără cuci. Este ţara care nu există.. Oa-menii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nuare dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nurespectăm autoritatea morală, corect, respectămpoziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală?Nimic. Absolutul nu poate coborî la măruntadăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există.Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în

propria morală. Etica alunecă adeseori în delirulgeneralizării. Când fac filosofie mă emoţionez..Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia.Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii,impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea.Orice om are o parte ce se doreşte...supusă durerii.Unii confundă sadismul cu masochismul…Capulmeu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmizvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu potmuri după ce am scris un poem? Înal� privirea, înjurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu maipot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, suntca o frunză în vid. Noi trăim, nu sim�im nicipământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia derostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând.Are degete groase tiranul, câte mor�i îi ocupă azicraniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete

cad, sute, o mie, milioane,mustă�ile lui se zburlesc lavia�a oricui. Împrejuru-imișună slugi ce-i înal�ă os-anale și rugi, peste corullor jalnic se arată stăpânulcu vocea înceată, el acuză,el pune stigmatul, neiu-bindu-l , tu ești con-damnatul, pieptu-i larg cusete înspiră atmosfera deG u l a g ,sibiră.(Mandelștam).Dupămiezul nop�ii, inima,ho�ește, cântă fericită, cinemai iubește? Cine are gân-duri, cine în�elege, de cetremuri , oare, părăsit deLege? După miezul nop�ii

prăznuim, e șoapta șoarecului care arginteștenoaptea. Mul�imea, în grabă, în hohot aleargă înpie�e, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbratristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu to�ii, po�isă fugi unde vrei, unde po�i, zgomotul gărilor,por�ii deschise spre cei ce sunt mor�i. Departe sunthalta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl beicu o teamă de bezna pe care-o știai.( TotMandelștam).Imi umbli prin cap, nu te văd, te simtcum te strecori printre circumvoluţiuni, goală-puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie numai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-lvăd prin 1992, m-a recomandat în USR.DanielBănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şirugându-se pentru mine- superbissim. Unii suntvii, al�ii sunt mor�i.

Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tunu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mădezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i


citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Emi-nescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagăde oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi,nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aie-vea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu esumbru. Tu ești Eva. Eu numele �i-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine”.

Troia Orice umilin�ă mă înal�ă. Unii cred că Iisus s-

a umilit. Nu, dragii mei, dar în Numele Lui, mul�iau fost umili�i. chiar uciși. Dușmanul nostru nueste moartea, ci uitarea. Păcatul nostru cel mareeste trufia, vatitas vanitatum. Rafaelu , zisȘrapnelu sorbea un Cointreau cu Gelu. Pe lângăei, bizar, trecu Marie Bizard. Banania bananiei,striga Byron din CIA. Agamenon și cu Rică sestricau de râs și frică. Yale, Oxford, Harvard, Cor-nell, cine nu-l citi pe Orwell? Femeia stătea în pat,pissi-cat. Focul o înconjura, era înspre Mont Ser-rat. Că alături, un cocean, arsese drept mexican.Oceanul Pacific ajunsese un ibric, Matu Ruju ălbătrân, devenise foarte spân, el rânji, apoi a spuscă pământul a apus, Mercedesul lui a scos doarnotă de din dos, nota do, din psihedelie, Manuele,Manuelie. Nicu scoase polonicu, Tito trage înmoschito, Gorbaciov se face mov, Ulbrichts e unfel de Nichts. Sief heil, Sieg heil, mai trimie-mi unemail, că cu cât e veselia, pe atât vine Mesia.

Plagă dragă Colegii sunt cortegii, pe bot să-i pupi, o șansă,

îi dăm ca pe o lampă, că-i fiică sau e frică, că-ilogofăt sau dvornic, că o chema Lucica, că eraFraierica, e la reeducare, că dă în mine tare, că lasăgust amar, e plaga din Fanar. S-a tupilat și mortul,rușinea lui – divor�ul, că este simplă foarte, darnoaptea este șarpe, în simplitate multe se-ascund,un rid sub frunte, plăpândă pare, numaicuprinde-o mai la vale, nu este lumânare, e Di-avolul cel Mare, un geamăt surd, volute multplăcute, ce simplu, oh, ce simplu, să faci un sex pe-un timbru, dar cine hotărăște, când popa prindepește ? Doar tu, trecătorule, durule, corule, areluna un piept, de abia îl aștept, se vede prinzdren�e, experta-n caden�e, bucurie nouă ca-n lunaa noua, până pi�igoii vor aduce boii soareluirăsare, că durerea lui, nu e un pustiu, râsul doarîncepe, plânsul este-n cepe, eu am întâlnit mul�ipoe�i pe zid, că erau lipi�i, printre-afișe, șli�, acela-i poetul, laudă-l mult scarletul, mamă-i este asta –rostopasca. S-a stins lumina, ho�ii au fost prinși, lis-a tăiat ce este de neatins, atât a rămas – un ram,un ramban, ca un ciolan, du-l dragă la doctor, nuvezi că nu mai proctror, nici logic, nici calmepam,

tam-tam-titiram- tam-pam. Ce triste�ă, că m-a lăsato prin�e�ă, dormeam cu ea ca pe ace, dă-�i fundulîncoace, la negru zăvoi, că-i jalea pe noi, până șistelele latră ca ielele, plouă de via�ă-n cimitir,vladimir sub coviltir, vladimir pe catafalc, rudă cuagentul Falk, ce rimezi acolo, zise, unul suferindde ipse, am și eu o inimă ca o limbă crimină, oritrăiești ori putrezești, tu alege Bilciurești, moartea-i doar trecut-prezent, că eu sunt un repetent, an dean, râzând decent, casă tristă, cimitir, plin demaci și trandafiri, trufandaua mea, decis, este gân-dul virginis, de aceea nici nu mor, spre necazulmor�ilor. Tao Te King, tai-o pe Mping, sură sfântăcu mărar, Altrom Tighe Da Medar, Panul-zeu areun plan, n-are bani pentru un pian, chi va piano,va lungano, că Pandora, da, Pandora se iubea-n se-cret cu Dora, a ieșit o fraudă, caută, este-ascunsăîn pantof, hai le haim și mazal tov.

Se uită Se uită Se uită bietul om cu ochelari, nu are

trup, doar minte, se uită pe sine, se minte pe sine,ce or vrea agonicii aceștia, că mul�i se făcură, pre-cum furnicile. Eu știu de la plăpânda floare că-ieste greu și-i la strâmtoare, ba este pusă la rever,la-nmormântare și never(more), ea fiind singurafăptură ce nu se lasă-n viitură, că tot mai bine-i deciomag, lovește tare ce-i mai drag, că de săpun cepot să spun? El unge sfoara când, nebun,sinucigașul își repede o căpă�ână mult preaverde, decât cinstit, mai bine ho�, rimează, frate cuHelmholz, sărute-ar o bancnotă veche, cu Nico-lae din Bălcești, când te duceai Scornitcheshti,sfârși�i o dată cu trecutul, scula�i bobor de os calutul, azi nobelii sunt boșchetari, iar bani au foștiiproletari, când te gândești că moartea nu-i decâtun cui al orișicui, căci moartea n-are legătură cuun metrou sau o trăsură, trupeasca existen�ă n-are în fa�a duhului valoare, scăparea este înneant, ne �inem unul de cel”alt, că leac e doarinexisten�a, de mergi la mall ori la Floren�a. Nespune Buddha cu glas gros – să nu te târâitot pejos, în fericire nu găsești decât repere omenești,cât timp vom fugi cu murgul sireap, ce va opristep și wrap, timp în timp în timp în timp, dâmbtâmp, a murit un poet la unu ianuarie, când al�iiabia se duc la culcarie, vorbe,orbi, păienjiniș,scăpinat la Cărpiniș, vârteju-i ca vrejul, șefi –dovleci. Ce vrei să spui? Uite scuip ca un pui, caun cui, cuib, crime aproape perfecte, iubire întreinsecte, crime educa�ionale, reptile inter-sociale,mov kiss, mov danse, fanatic show, prea blondulHans, cu cât ești tu mai vulnerabil, pe-atât put-erea- i în efabil, sim�i dansul? Ești un instrument,esen�ă, pace, sentiment.


“Să-ţi scriu, să nu-ţi mai scriu...”

“Salut îngere! Astăzi m-am gândit la tine

mai mult ca de obicei!Să-ţi scriu, să-ţi mai scriu oare despreAcele nelinişti ale sufletului meu nebun?Poate oboseala, poate inconsecvenţa

stărilor mele,nu-mi dau seama ce-i cu mine...La început totul mi-e clar, dar... ah, ah,gândindu-te, văzându-te, reamintindu-mi-te,cad imediat în fantastic, în van,alerg după o stea apusă cândva,ehei, îngere, demult nu mai aştept nimic,

dar... dar...tu continui să-mi întreţii iluzia

(revelaţia?!)că steaua vieţii mele n-a mierlit-o încă,şi că mai sunt puzderie de multe altele

trăznăi de întâmplat,dar eu sunt convinsă că lumina acesta

n-are cum ţine o veşnicie!Stau şi mă întreb totuşi cât timp

vei mai putea tu ţine loc poemului,poeziei care mă mai animă din când încând şi mă face fericită în nefericirearătăcitoarei mele biografii... (tu -e bine să ştii - eşti mai mult şi,

asemenea, mai puţindecât poezia vieţii mele aşa de bizare!).

Ai, pentru orice eventualitate, răbdare,îngere,

că eu, deocamdată, nu mai am nimic,dar...

le am totuşi pe toate, şi asta e trist!Salut!”

Sfârşitul lumii n-a mai avut Ioc!

S-a anunţat, dar n-a venit, sfârşitul lumii,şi de-ar fi venit, se-ntreabă lumea,

ce s-ar fi rezolvatdin puzderia de probleme create de trăsnită

istorie mondială?!Evident, până la marea finală mai va,unii se bucură că n-au mierlit-o, alţii trăiescun soi de deziluzie, se simt traşi pe sfoară,îşi puseseră speranţe, nu glumă, sătui pânăpestecap de viaţa pe planeta „pământ”, voiau săvadăcu ochii lor acea fantastică ultimă clipă,să guste spectacolul, să savureze cum crapăoamenii dracului, îmbuibaţii, răii, hoţii, escrocii,corupţii, politicienii, imbecilii, lupii îmbrăcaţiîn piele de om, perverşii, tiranii, golanii,deh, n-a fost să fie, mergem mai departe

până la anunţul următor!!!nesomntot cetind în şi printre rândurisă aflăm de s-ascunde ceva în

această bălteală de verbe cu sens, fără sens,

ne apucă somnul tolăniţi pe meseîn taverne

aşteptând semne din seninde oriunde,

dar mai nimic nu se arată, plouăşi plouă şi-i vânt

ăi bătrâni chicotesc, dar le placestarea de veghe

la căpătâiul scriptomanilor lumii,vine că mai adaugă un supliment

de viaţăla cenuşa din casele lor…maşinile dorm profund

în deosebire de noitrebuia să ne naştem motoare,nesomnul acestor cuvinte ne-ar fi

fost mai uşor,aşa că mai avem de făcut multe

nopţi printre rânduri maşterelângă statuia de lut la carese-nchină o pereche de orbi

din naştere

Calistrat COSTIN

Şamanul

Cel văzut desparte, însă-un nevăzutpurure uneşte firul ce s-a vrutcând temei a toate, când înşelătorînveliş nuntirii dintre cer şi lut:

Pe de-o parte corpul, temniţar prea strimtrisipirii lumii sub deşert consimt! ....Dincolo,’întreitul, zeic emisartransei rituale: suflet, minte, simt ....

Purtător desagii sarmilor ce-aparamintiri din visul nalt solomonar,numai el, şamanul Noului Pământ,învăţând să moară-i nemurii Dar ....

Sfoara curcubeie, cale înde sus,o preschimbă-în zboru-i unduielnic fusdintru care timpul toarce somn latenta nimic de este prin estimi ce nu-s ....

Roata

De la cerc la centru-i roata,’în vremi ce ţinstrânse laolaltă lumile-a destin,scrie devenirea tuturor, dar nuşi-a Uitării înseşi, osie, alin

pentru cel repaos fără început....Ludic sacrificiu, văl şi-a desfăcutprin obezi şi spiţe, numărul urmândîntr-o repetare de nimic făcut.

Ordine deşartă, învârtind tehuiplinul ce îşi este-în golul care nu-i,urcă scara zilei, cenuşar latent,ca stihar-lumină tainei nimănui.

Când mişcării pune formele de par,are lângă sine sufletul drumarce se crede însă osebit de ea.Secerate pulberi cad al lor cuibar ....

Toate-s înnoirii

-Dobândeşte minte sacrului crezând!Plin de ea cel suflet are far prin gândspre-a străbate ceruri cu-amănunt şi fir.....Om şi duh alături dintru Unul, când

primu-i zeu ce piere, iară celălaltins al nemuririi şi luminii smalt....De sub veşnicie cosmos, timp şi viu,

ordine, schimbare, viaţă, în moarte salt,

sunt să se pogoare tâmplei ca un vis,dacă nu’în evlavii căi de cuget ţi-s ....Astfel ai să afli că se descompunşi nu trec distruse cele ce s-au scris ....

Toate-s înnoirii.... Vechi e-acel Întregunde părţi contrare clipei se-înţeleg,umbre vin şi pleacă-în mare stelământ,chip al Lui, oglindă spre nimic, priveghi ....

Se învaţă moartea ....

Recluziune-a minţii, o geneză-a scrissă nu ştii de unde şi spre unde’în visviaţa ta urmează marile oglinzi,când prin tot auzul vezi mereu abis ....

Vremea androgină, cu-a-învăţa murind,adevăruri, două’în pustnicul fiind,scoate din cadavru’încetului bărbatmântuinţă doară’în feminin colind.

Teama, tristul, dorul carnea o deducdin misterul însuşi prins de-al clipei trucşi prin jungla firii’în sine adâncesctantrica-i podoabă-a gândului caduc....

Astfel, spui în tine: „- Nu-i nimic de-atins!Veşnicia calmă-i gol ce trece stins ....Aurul alchimic într-un sterp cuibarşi-a ascuns dispreţul : negru, alb, aprins ....”


Petru SOLONARU


ROMANŢĂPentru tine voi planta magnoliipe stâlpii de înaltă tensiune din carefirele pleacă vibrând în eterca sufletul mieu acordat mereu

cu adierea vântului.Pentru tine îmi voi trimite în

vacanţă iahturile de plăcereşi voi cumpăra toate biletele

de tombolăte voi scoate regină

la balul săracilorunde vei dănţui cu gleznele goale.Pentru tine voi închiria sala

din centrul cartieruluivom bea ţuică fiartă

şi vom viziona din ultimul rândLove Story

al cărui scenariu l-am cititcândva în original.

Pentru tine îmi voi revizui pinacotecavei fi Cecilia Galleranisau nud cu vioară.

Cu voia mea vei fi o madonădin teracotă

cu privirea vie ca un peţiolde crin

Dar, te voiu sparge când iubireava pieri uşor pe fundalul

unei romanţe în care frunzelecad graţios ca zborul

fulgului de sturz....şi câte lucruri divine aş

mai

facepentru un singur gest de-al tău

simplu ca o semnăturăpe un proces-verbal de constataredin care să înţeleg cu

cer ti tu di necă ai luat la cunoştinţă

de existenţa mea.

ROBINSONADANoi pe o insulă pustietu ca o paşă de sex femininfără probleme sociale

fără sugestii şi reclamaţii;vom instaura o democraţie

patriarhalăîn care numai eu muncesc;iar tu să stai în contemplarea

naturii care ne înconjoarăextatică

sălbaticăsuperbă

şi să-mi oferi cu graţie adjective;minunat wonderful meravigliososuntem înconjuraţi de lianepeştii oceanici saltă veseli

pe crestele valurilorpalmierii îşi mişcă leneşi frunzelenucile de cocos pică mălăieţ şi folcloric;absolutul se află undeva în noisau pluteşte în aerul sărat;trăim primitiv într-un embrioncare ne dă totul pe cale ombilicalăfără parlamente

fără edictefără dreptul de veto;

pe tronul de abanosîncrustat cu efigii naive

de mîinile mele proletaredomneşti doar tu

Doamna meade insulă

pustie.ASCUNSELEA

Să mă asunzi într-un anchiorşi să mă ţii până morde odoare de căldurăşi de dor de pup pe gură.Să mă ascunzi într-o urechesă-ţi suflu cald o vorbă vechece-ţi seamănă în trup fiorişi-apoi uşor – uşor să mori.Să mă ascunzi în subţiorisă stau ca-ntr-un căuş de florişi când o da roua din zorisă mor şi eu şi tu să mori.

George STANCA


Olari moţi în coviltireÎn memoria alor noştri

Parcă-şi duceau mormintele din spateMigrând pe roţi din munţi

spre munţi mai mari,Prin târguri fewlurti împestriţateDe strămutanţi bărabe şi barbariCum înnoptau pe drumurile toate...Am stat de vorbă-o noapte, la Silvaş,Lângă pădurea Zimbrului-cetateCu brâncuşianul, moţul-căruţaş...

Treceau maşini cu faruri îngheţateSpre ale paideumnice-nţelesuriÎmi dărui ulcioare (trei) smălţate,Şi blide, (trei) de curcubeu ornateÎn fânul cel cu mere roşii, coapte.

Era târziu sub luna jumătateCa din bizanţ o spartă epopeeVorbind mulcom de-acelaşi dor-femeie,Şi de inversul drum înspre eternitate...

Pământ purtat ca terra sigilataCum l-au purtat bunicii dinspre tataŞi l-au beut prin vrane, ca sărutul,Al maicilor străbune-n neştiutulIzvor de legământ, cu Începutul.

Amintire cu miei înjunghiaţi

Fiicei şi fiilor mei

Miei bătuţi în cuie-n cartierÎn oraşele duhnind a sate...Crucea, plop canadian stingherNăclăită-n sânge (de oier)Fără vaier, mielul se mai zbate...Trei copii desculţi şi flămânzeniŞi-ntre ei micuţa surioarăVor avea de Paşte, înspre seară,Hram la mămăliga din coceniLipăind prin sânge mioriticiCâinii au ce roade pentru pui...Moartea mirosind stelar a lapteZgreabănă la porţi de bună-noapteCere carne, moartea nimănui.

(Mâna care a lucrat precisŞi-a sfârşit prin ritual lucrareaÎntr-un vas, ca diamant ucis,Sângele năluce întrebarea).

Sarmizegetussa Reggia

Ştiam din prea răbdare că e moarteEram născuţi străvechi din dulce HarAdeverind druidic Logos din stejarUltimul rege-al Daciei hotarA-ncris în sanctuare, nebarbar,Sigiliul Sacru-al Matriei drept Carte.

Zidii mişcarea-n foşnetele blândeCăzutelor furtuni din AcvilonDintâinăscutul celor din CorindeÎntreg din două pierderi, viu amvonPe umeri, chivot sau graal, totuna!Solar destin, îl ştie Maica LunaŞi Streiul estuarnic, din oglinde.

Prin asuprita-mi veghe bând esenţeŞi îmbiind la crucea-n veac purtată –Tot ce a fost va iarăşi fi vreodată.Purtatul nume-n felurimea FiriiSplendoarea goliciunii dor şi soartăNe fie-n veac aici, visata hartăDin zodii azimut-aortă, iată!Prin logos românesc, Bunule Tată.

Cheia triplă re-ligio

Numai plurali refacem LegăturaPe care a-ntrerupt-o Creatura-n înger căzut cyborgicul orfan –Copil din Flori al sacrului-profan

Eugen EVU


Alergând prin ninsoareSă ningă pe fluturi să ningă pe casesă ningă în flaute să ningă în oase

să ningă pe oaspeţi să ningă pe mesesă ningă-n bătrâne să ningă-n mirese

să ningă sălbatec să ningă-n oglinzisub pielea mea tristă lumânări să aprinzi

să ningă în tine să ningă în minenoi două despărţite şi triste coline

să ningă-n străini şi să ningă-ntre fraţisă bubuie viaţa-n soldaţi

să ningă pe jocuri să ningă pe armesă fie lumină în pruncul ce doarme

să ningă pe haine să ningă sub hainesă ardă zăpada în marile taine

să ningă să ningă pe Casa Scânteiiprin aer să fluture mieii

să ningă în muguri să ningă-n mormintesă fim sărutaţi de tăcute cuvinte.

Tot mai strig şi strig şi strigTot mai strig şi strig şi strigcă şi-n dragoste e frigtot alerg pe sub zăpadărănile să nu mă vadă

de când stau să te aşteptmi-a crescut iarbă pe piept

de când nu am mai dormitsomnul mi-a încărunţit

de când nu te-am mai văzutmi-s privirile de lut

carnea mi s-a risipitîntr-un hohot de cuţit

şi de când nu ţi-am vorbitvorbele mi-au putrezit

de când nu m-ai căutatdrumurile au secat

şi lumina s-a uscatnu mai am nici somn nici pat

locuiesc într-un oftatşi nici foame şi nici masă

doar zăpada mi-e mireasănici nu plec şi nici nu vin

m-am pus slugă la pelinşi din zori şi până-n searălacrimile-mi duc la moară

Doamne, ce mult întuneric a rămas pe cuţitTata a tăiat mieii şi-a obositDoamne, ce mult întuneric a rămas pe cuţit

eu implor frigul să rămână afarăcuvintele mele sunt şuviţe de sânge

nici o fereastră nu poate să m-audăplouă sau mama se-ascunde în vreun nor şiplânge ?

Pe o pasăre scriu aceste cuvinteŞi iar dezgrop zăpezile din soarede mama și pragurile îşi mai aduc aminte

se-aude cum lumina pe sine se naştepe o pasăre scriu aceste cuvinte

de-abia începusem să curg ca un râuşi-am fost acuzat că am rupt o floare

şi în numele miresmelor am fost condamnatsă car toată viaţa o grădină-n spinare

Rodian DRĂGOI


Nesiguranţa 27Migraţia începe. vânătoriiS-au strâns la sfat cu armament cu totSe simt, dramatici, printre clipe – zoriiLoviţi de enigmaticul exod

Sunt rece însă. mă gândesc la TineCu toamnă-n braţe şi cu munţi pustiiVa-ncepe vânătoarea. va fi bine.Ce dimineaţă veştedă va fi!

Voiam să fii la Cina cea de TainăCând va fi foc, friptură, vin, cărăriCând cizmele vor ocoli o hainăÎn buzunarul căreia-s ţigări

Să pregătim vânatul pe-ndelete.Un vânt subţire-ar fi bătut activIar eu Te-aş fi îmbrăţişat cu setePrintre copacii goi fără motiv

Am râde ca şi ceilalţi, am strângeBlazate crengi şi vreascuri pentru focŞi la o vreme noaptea ne-ar înfrânge – Între braconieri ne-am face loc

(Şi absolvit de-orice concept moralAr ţine-un veac ospăţul ilegal)

Dar iată ce stupidă dimineaţă:Departe eşti. sunt încă în viaţă.

A douăzecişiopta noapte simplăNe vor spune leneş “noapte bună”Ploile-n suave armistiţiiVom privi o vreme împreunăÎncolţind politice solstiţii

Ne vom vinde hainele uscateMlaştinilor care ne-au chematCând aceste versuri izolateNe vor da o noapte şi un pat

Te voi dărâma pe-o galerieSusţinută în sărutul meuÎmi va bate inima doar miePrăbuşitul dintre noi mereu

Scrumiere pline vor întinde Orele strivite de prăpădŞi încercănarea ta cumintePrintr-un filtru epic am s-o văd

Nu închide ochii. e devreme.Sunt vânaţi pe străzi îndrăgostiţii

Ploile alunecă-n dileme.Au ratat acele armistiţii…

A douăzecişinoua petrecereNu-i aşa că poate-am fi mai îngeriDe ne-am mai aprinde o ţigarăDacă am epuizat înfrângeriLa acea petrecere de-o seară?

Nu-i aşa că şerpii din artereNe-ar întinde mărul cu păcatPrin orbite tragice-n cădereDevenite verb intoxicat?

Noi vom fi nemulţumiţi deodatăNe vom cerne iarăşi pân’ la osDeschizând o sferă încuiatăCăutând un teatru mai frumos

Nu-i aşa că nu putem pretindeÎn acest desfrâu universalO lumină care ne-ar aprindePrin puterea semnului =?

Ce păduri de oase sunt în mineOxidând oraşul istovitParcă-mi sunt şi buzele străineParcă-s punct ochit şi punct lovit

Ar mai o vorbă grea rămasăEchitabil, poate, ne-am priviMoartea mea pe drumul către Casă:Nu-i aşa că astfel ne-am iubi?

Doru Ştefan DĂNCUŞ


Happy Planet Index

Cum le adulmecide la depărtarea sim�urilor atrofiate, te și pomenești Cu lucrurile dobîndindo Familiaritate aproapeincestuoasă. De parcăte-ai așeza La masă în loculunde se cuvenea capuluide familie plecat să planteze lujeri între cerurile subterane

sunt sigur că și anul ce vine tot danezii, finlandezii, norvegienii și suedezii vor ieși inevi-tabil primii în topul „Indicelui Planeta Fericită”, dispuși să facă abstrac�iecolectivă de frigul cronic ce li s-a Dosit în oase și Descenden�acomună din tragiculiar uneori simpaticul personaj numit Hamlet

poate din această cauzăanul acesta Se va catapulta soarele dintr-un culcuș de rezervă, ratîndu-șianiversarea genera�ionistăși, de ce nu?, contul gras nobilizat de Academia Suedeză. Așa cumpresupun, Ignoran�a umană s-ar puteadovedi că bate toate topuriledeceselor de obezitate infantilă și cancermamar la păpușilede ceară gestante. Nu știu cum

se face că și prostata se umflăde la show-rile politicedifuzate În pauza dintrefilmele de Oscar, retransmise doarîn Anul comemorării starurilordecedate. Între timpai toate șanseledin lume să consta�i că trabucul voluminosal unui oarecare tip osetin Djugașvilli a făcutmai multe Victime colateraledecît milioanele de asasinatecolective la ordinul dictatorului IosifStalin. Nimic mai firesc atunci,

la fiecare masă servită să pun Un tacîm în plus de-a dreapta meapentru Ioana D’Arc și SfîntaKinkizi�ie! Cu ce-a mai rămasdin sufletul umezit pînăla capătul imagina�iei

nu e de mirare că Distan�ade la mine și Pînă la cît-puteam-fi-de-împlinit este direct propor�ională Fericirii scăpate vederiicomune: exact ca Dostoievsky

în fa�a plutonuluide execu�ie. Și atunci, din exaltat ce-am fost, sunt pe Cale să devin și mai Adevărat!

Metanoia 1 (schimbarea minţii)Anun� matrimonial

Personaj dostoievskian, fără defectemajore, exceptîndo disfunc�ie erectilă și o alta de adaptarela mediul social. Caut:

eroină balzacianăpînă în 33 de ani, preferabil cu imagina�iedebordantăcare să-i �ină locul de vagininfantil. Pentru astasunt în stare să trec cu vedereainfidelită�ile sporadice comisecu gîndul la frumuse�ea celor cinci stihii Feng Shuipînă la transparen�aunui himen cu vinișoare minusculeprin care un adolescentsinucigaș tocmai și-a văzut propriamoarte în reluare cu încetinitorul

Igor URSENKO


Cîntec de gropar

Sfîșietor de frumoasã era inima ei,Cînd o priveam, obloanele de lacrimiCãdeau pe faþa mea.

Cuvînt eram.„Leapãdã-�i rochia viselor și-adormiîntr-o stea“,Îi spuneam.

Ucigător de frumoasã era inima ei.O pierdeam.

Miere de tãcere

Culeg lumina replînsã din ochii florilorDe pe morminte,Mierea tãcerii deveni-va ea.O, azi abia am în�elesCã numai cei pleca�i nu pot sã se rãzbunePe binele fãcutȘi stau întemni�a�i într-o tãcere,Știind cã doar în zbor eternu-l sunt.

* * *Diminea�a, plecînd la serviciu,Clipele se dezbracã de singurãtate,Își aruncã pe umeri un foșnet de amintireȘi dispar pînã seara tîrziu.În lipsa lorTelefonul e cu vocea pierdutã pe undeva.Și pustia rãmasã-n unghereEste noua stãpînã a sa.

O încercare de natură moartăPe masă — două mere, roşii, nemaipomenit deroşii,Culoarea lor atît de roşie mă înspăimîntă,Mă scoate din sărite, mă face să da,Mă face să nu, dar asta-i altă poveste,Altă poveste.Pe perete — un ceas cu baterie specială pentru ceas,Care vrea cîteodată schimbată şi-o schimb că n-amCe să-i fac,Un clondir cu apă de la robinetul din bucătăriaComună a unui cămin,O mică oglindă, apoi între ea şi ceasul de pe perete—Fotografia ei, căreia-i spun acum, cînd lipseşte dinSumbra mea odaie,Îi spun şi-i repet:„Dragostea te e-o religie, în care învăţ să cred“,Dar asta-i cu totul altă poveste, altă poveste…

***

Noaptea mărgelele tale-mi vorbesc despre dragoste,Umbra mea-şi face cuib în oglindăŞi nu se mai duce la tropice.Mi-am uitat sentimentele pe etajeră,Acum vă vorbesc fără de sentimente,Ca fără de nici un cuvînt.Instinctele mele fac baie,Sufletul meu joacă poker la hanul Mirelei,Toamna visată de frunzeAruncă-n foc ceva emoţii încă,Să nu murim de frig,Aşa e bine,Lasă vîntul-copil înfiat de iluzia măriiSă sufle-n tăciuni pentru tine.Lasă vîntul…

Prefaţă la un poem marin

Pierdut din dragoste, sărut piciorul tăuPe care-a dormit marea,Nefericita mea mare,Mama Domnului de atunci,Mama mea de acum.Se simte grav sărutul cald al măriiPe şoldurile tale mişcătoareCa valurile mării în soare.Sărutul mării pe tot trupul tău…Cînd apăruse marea pe lume, îndepărtatăDe tot îmi părea,Copil, ah, ce copil bătrîn eram.Acum prin trupul tău o am aproapeŞi am sărutul ei lucind pe tineŞi valurile ei îmi bat în geam.

Traian VASILCĂU


Străzile cuvintelor

Ştii, Paul Gauguin,străzile cuvintelorau şi ele pe marginitei înfloriţi,ai căror fraţi gemenisunt versurilepoemului de faţă.Femei întorcându-se de la piaţă,bărbaţi pe bicicleteşi mai ales timp,timp azvârlit pe asfaltde fetemarişi strivit de maşini,de armăsari.X X XNopţi după ora zeroeu însumi, rătăcitprecum Neroprintre fibulele de aurale cavalerilortrădaţi de Prospero.Umbra mea clipindîn asfaltul cald.Memoria încercând în vansă modificeevenimenteled’antan.Proserpinae amanta perfectă!Are o pasăre măiastrăcântându-i pe umăr.

Elegia morţiiMi-aţi azvârlit moartea în sufletcum aruncă zidarulmortarul în cerunde să-şi zideascăo bisericăde moşier.Mi-aţi coborât moartea în sufletcum coboară ţăranulscara vieţiiîn pământde unde rădăcinilemăruluisă nască pe celălaltce urmează şi sânt.Mi-aţi umplut sufletul cu moartecum umple femeiacovata cu aluat.Între timp zeiim-au (re)evaluatşi m-au luatla eisă le sugerez ideide reînviere.Eu mi-am sărbătoritînaintareaîn transprezenţăspărgând cupa cu esenţăa Orbuluizis şi Homer.Orbecăind prin întunericam descoperiteu,zămislitorul de mit,pe pereţii moiai sufletuluimeuhiperboreugrăunţe de grâuaurit.

Contrast

Lumina mă-ngroapăîn maci din pridvoare.Când cerbii beau apă,se-ngroapă-n izvoare.

Omul ierbii

Pe voi, răscolitoare muzici,poetul vă dispune-n scări.El, un om al ierbii,o să-aducă marea-n aşezări.

Ion POPESCU-BRĂDICENI


tocind lumina pe genunchi

îl mai știi pe adso,adso din il nome de la rosa,cel care tremura la toate numele de femeineștiind ce nume avea cea pe care a iubit-o?

mie-mi plac margaretele și trandafirii galbeni, florile crescute din lumină.îmi plac lucrurile bine puse la punct,satul nem�esc și patinajul rusoaicelor.

dar de ce lumânările? pentru că luminează și lasă întunericul mai aproape, câine blajin, lingându-și coltucul de mâine.myra îi taie zarzavaturi, le toacă bine-bine

și-i face zacuscă. Eu o ajut din trecut, privind cum cad retezate-n castron.mă gândesc la picioarele rusoaicelorși mă uit la picioarele ei obosite,

revăzute cu al�i ochi. și iată cum triste�eanu-i decât o bucurie mai mică,un câine flămând care așteaptă și ne �ine de urât;pentru că nu e bine ca omul să rămână singur.

comerțul cu scalpuri

multora le este dat să-i vadă doar pe al�ii cumtrăiescîn dialectica rigidă a ușilor trântite-n fa�ă.la englezi toate sunt pe dos: volanul, femeiași vorba poftim în loc de ce,

fiindcă pe dos înseamnă să vezi lucrurile din pozi�ia liliacului. și cât de ignorant ai fi să locuiești într-o casă întoarsăsă-�i placă tot tot tot, să nu atingi nimic,

să nu vrei să schimbi zugrăvealasălii de judecată cu ușile ziditeiar frica ta, decojind pere�ii de saliva vechenu deschide măcar ferestruica de la subsol

unde seara se giugiulesc motanii?nici cea mai bună vopsea n-acoperă vocile din carnea zidurilorunde nici viespea nu-și face cuib.

și ce să le spun pe în�elesul lor mărunt?că și Eu cred în pobby și dingan?poate acesta-i și farmecul: că mai sper.o, și ce mișto merge MAC-ul!

zamă de pește

o fierb fără fasoane: ceapa tăiată rondele,cubule�e de la supermarket, piper și verdea�ă.de la 12 ani gătesc, joc șah, mă uit sub fustela pădurile de conifere. dar nu sunt afemeiat.

myra, so�ia mea, nu suportă peșteleși Eu mi-l gătesc întotdeauna singur,când Ea e dusă la lucru și camera duhnește abaltăși trebuie să aerisesc până seara târziu.

nu fac peștele în fiecare zi. uneori nici Eu nu-l suport,are miros de mortăciune, ochii de platină;peștele-i bun când e proaspăt și stropit cu vin,

lângă o masă plină de prieteni. altfel, zama orifrigareaîși pierde gustul și vinul e searbăd, golitde soarele care i-a frăgezit boabele.când vreau pește o alung pe myra prin magazine,

îmi sun amicii și dăm o fugă pe baltă, la zama-de-pește.am stat zile-ntregi să ne luăm uriașul somn demureș,prins abia după cinci lăzi de bere...cum și al�ii l-așteaptă, îi dăm drumu-ntotdeauna.

Liviu OFILEANU


Motto: „Poezia este un cosmosorganizat sub semnul frumosu-

lui.”Stéphane Mallarmé

Poezia doctorului Cor-neliu Bârleanu este una a nos-talgiei, a melancoliei rezultatădin durerile și suferin�ele unuiom care s-a luptat cu vicisitudi-nile unei lumi rău întocmite,potrivnice liberei fantezii și do-rului de libertate.

ARABESCURI estevolumul de versuri semnat deCorneliu Bârleanu și apărut laEditura DramArtXXI,Iași, 2005,alături de alte volume apăruteînainte de această dată și pânăla cea actuală.

Fiind un clasic medita-tiv, poetul a pornit cu inten�iade a se exprima în stilul voitmodern al poe�ilor de astăzi,dar vraja și armonia clasică aversurilor se îmbină cu cea mo-dernă ori postmodernă. Ninsoa-rea amintirilor este metaforacare-și pune amprenta pe între-gul volum ca o rememorare,reîntoarcere spre lumea in-ocentă a copilăriei, desigur prinmotivul psihanalitic al visuluiașa după cum remarcă NoemiBomher în prefa�a Visul și em-blemele poetice.

O metaforă ca ninsoareaamintirilor generează o altă me-taforă frumuse�ea albă prin careanotimpul de iarnă al copilărieicu starea lui glacială este văzutprintr-o lupă invizibilă, mira-culoasă.

O astfel de lume pură, anevinovă�iei este înso�ită înmarea călătorie ini�iatică a tre-cerii omului prin via�ă, de unfel de singurătate în doi cum arspune Ioanid Romanescu.

Arabesc este un cuvântpolisemantic de origine arabă

reprezentând un aranjamentdin diferite figuri (linii, frunze,flori etc) împletite simetric, oriornament muzical, figură debalet, conform prezentării dindic�ionar.

Simbolistica unui astfelde cuvânt ne poate conduce laideea intersectării cu alteciviliza�ii străvechi, orientale,de vreme ce un alt volum deversuri poartă denumirea deJaduri în amurg.

„Ninge/ fulgii sefugăresc/ Alergând să ajungăpe crengi/ Ca, împreună,/�inându-se de mână,/ Să cadă-n bulgări firavi.// Ies afară/ și-mi plimb pașii/ Să-i prind/ Înpalmă-ncercând/ Până când/voi găsi unul/ Ca să nu se to-pească.// Și-atunci/ Mi-l punlângă suflet/ Pentru a mă sfă-tui/ Și a-mi vorbi/ Veșnic/ Des-pre frumuse�ea albă/ Dinninsoarea amintirilor/ Desprenoi/ în doi/ Călătorind mereu/Cu gândurile visate/ Până cândcărările vie�ii, /Pășind/ Vomvisa arabescuri/ Din jocuri deumbre/ Creionate/ Din jaduriîn amurg.”(Arabescuri).

Poetul își construieștedemersul liric pe preceptelefilosofice fugit irreparabile tem-pus, carpe diem în opozi�ie cupantha rhei de unde derivă șiunele mărci clasice și modernede poeticitate: visul, somnul,ninsoarea, amintirea, jadul,norii, florile, plopul, salcâmul,ploaia, cea�a, nunta, iarna, co-piii, bunicii, părin�ii etc.

Un fel de du-te vino,plecare și întoarcere încearcăpoetul în poezia M-aș aruncadinspre terestru spre cosmos șiînapoi la terestru cu scopul ră-coririi sufletului îndurerat: „M-aș arunca în nori/ Sămă-mprăștii printre ei/ Pentru-a deveni picături de ploaie.// Săcad/ Pe sufletul meu în du-rere,/Să-l răcoresc,/ Să-l scot

“În câteva versuri din poezia Arderea ta se reali-zează katharsisul sufle-tesc, eliberarea de„spaimele vieții”:„Rogu-te/ Eliberează-mi îndoiala/Nu pot a mă purifica/ Fără/Arderea ta/ Iubito�”, iarîn poezia Sunt făcut îșifăurește un splendid auto-portret liric: „Sunt făcutdin ninsori care cad/ Înfără sfârșite topire,/ Dinstropii ce străvezii sar învad/ Dăinuind în plutire.//Din ciutura ce aleargă-namurg/ Rotită-n fântână,/Din ochii de lacrimi cecurg/ Pe-obrajii de mamă/Ce țese-o maramă/ Cu-mbătrânita ei mână.// Dinpetale de flori care zbor/Furate de vânt,/ “

Constantin MĂNUŢĂ

ARABESCURILE UNUI POET:

Corneliu Bârleanu


din cea�a vie�ii/ În lumina cerului infinit/ Și cald.” Ritmurile naturii se află în permanentă

consonan�ă cu stările sufletești ale poetului, vi-brând în fa�a anotimpurilor și evenimentelor na-turale, văzând poezia ca pe o „fereastră deschisăspre eternitatea lumii” ori o „formă de protec�ie avie�ii”.

„Trăim în lume pentru a ne uimi” afirmăGoethe în Anabasis și poetul se uimește de tot ce-iiese în cale.

Convins de for�a creatoare a cuvântului,poet matur și pe deplin format, Corneliu Bârleanuscrie cu o surprinzătoare for�ă adolescentină, într-o continuă stare de gra�ie, realitatea și imaginarulcoexistă în poezia sa, pendulând între gravele di-leme existen�iale care separă omul comun de omulmetafizic.

În poezii ca: Iureș tulbure, Cărările vie�ii,Via�a florilor, Salcâmul, Speran�a, Plopul, Pământul seaccentuează și mai mult drama existen�ială a omu-lui pe acest pământ, efemeritatea și fragilitateafiin�ei umane în raport cu măre�ia și eternitatea na-turii: „Ce scurtă e via�a florilor…/ Abia ivite/ Cuprivirea spre cer,/ Sunt rupte/ Și-nchinate iubirii/Înșelătoare/ Care durează cât o-nflorire.”(Via�a flo-rilor) și „Speran�a,/ Scăpând din întunericul veacu-lui,/ S-a ridicat maiestuoasă/ Spre noi/ Ce stămînmărmuri�i/ Întinzând mâinile calde/ Spreîmbră�ișare veșnică.// Dar,/ Orbi�i de lumina ei,/Ne-am speriat,/ Plângând/ Tinere�ea ei fragilă.// Șiam fugit,/ Lăsând urme de sânge/ Pe întunericulvie�ii/ Și-nlăn�ui�i de adevărul trist/ Lăcrimăm întăcere/ Pierdu�i pe cărările timpului.”(Speran�a)

Arbori precum salcâmul, plopul, arborisacri ai dragostei,iar salcâmul la Marin Preda pelângă semnifica�ia instinctului de conservare în-seamnă și dorul de libertate, la Corneliu Bârleanusugerează „sinceritatea florii” așezată peste dure-rea unui neam, dar și trăinicia și durabilitatea pă-mântului �ării:„Ivit din speran�ă,/ Salcâmul/ Îșimângâie sinceritatea florii/ Aruncându-și în vânt/Parfumul durerii.// Via�a-i e scurtă/ În primăvaratimpului/ Pe care-l pășește/ Încrâncenat/ Și drept,/Cu adânci rădăcini/ În pământul �ării.”(Salcâmul)

O via�ă îndelungată și bogată are CorneliuBârleanu și parcă o voce i-a dictat poeziile, dacă l-am parafraza pe Platon, dar și poetul însuși esteun glas tainic, înaripat, debordând de lirism șiimagina�ie.

Profesiunea de medic este inoculată înaceea a poeziei când își propune prin metode tera-peutice să vindece oamenii și să-i izbăvească derăutatea de pe Pământ, convins de for�a Kalokagat-honului grecesc, posesor al idealurilor Kantiene deBine, Frumos și Adevăr: „Picăturile de ploaie/ Sunt

lacrimile/ Cerului/ Care ne roagă/ Să fim/ Oa-meni.”(În ploaie), „Pășind pe firul ierbii/ Am auzitglasul pământului/ Strigând/ Ajutor./ Prea multărăutate/ Îl apăsa.”(Pământul), „Încerca�i,/ Săprinde�i/ Gândul pădurii/ În mâini,/ Visul crângu-lui înflorit/ În suflet,/ Albastrul nesfârșit al cerului/În inimă.// Apa rece a râului din munte/ Să vă ră-corească trupul.// Atunci poate/ Va dispăreaindiferen�a/ Și răutatea/ Din voi/ Oameni”(Oameni)

Unele poezii poartă amprenta stilului clasicunde poetul își decantează visele și trăirile frene-tice prin aducerile aminte ale vremurilor de odi-nioară. Am cita poeziile: Visuri stranii, Iarna,Moștenire, Vânturi, Erau visele, Marea, Cândva,acum,Am ars. Exemplificăm prin poezia Cândva, acum:„Te-am întâlnit cândva pe-aici/ Pe câmpul de iubiricolore,/ Eram prea mari și totuși mici/ Căci ampierdut neclipa-n ore.// În floarea-ntinsă către su-flet/ Nu ai văzut străfulgerarea,/ Ai râs de ea și de-al meu umblet/ Și-ai rătăcit în pași cărarea.// Acumstai neprivind la via�ă/ Doar rătăcită-n dorul meu/Și mergem pe făgaș cu cea�ă/ Cu neîn�elesu-n gândmereu.”

În câteva versuri din poezia Arderea ta serealizează katharsisul sufletesc, eliberarea de„spaimele vie�ii”:„Rogu-te/ Eliberează-mi îndo-iala/ Nu pot a mă purifica/ Fără/ Arderea ta/ Iu-bito…”, iar în poezia Sunt făcut își făurește unsplendid autoportret liric: „Sunt făcut din ninsoricare cad/ În fără sfârșite topire,/ Din stropii ce stră-vezii sar în vad/ Dăinuind în plutire.// Din ciuturace aleargă-n amurg/ Rotită-n fântână,/ Din ochii delacrimi ce curg/ Pe-obrajii de mamă/ Ce �ese-o ma-ramă/ Cu-mbătrânita ei mână.// Din petale de floricare zbor/ Furate de vânt,/ Din lumânările ceruitece mor/ Topite-n mormânt.// Din zefirul ce-adie pedeal diminea�a/ În raza de soare stropită,/ Care mi-a pus pe creștet via�a/ Izvorâtă din străbuni/ Depărin�i buni./ Și-acum mă împrăștii în idei mii/Trăind în copii.”

Remarcabilul critic literar Ioan Holbananalizând volumul de versuri Jaduri în amurgafirmă despre Corneliu Bârleanu că scrie „o poeziea crepusculului, a penumbrei, a unor misterioasetriste�i, dar și a unui elan vital încă nestins… iarprofesorul Constantin Secu în postfa�a Un românpe plaiuri moldave de la volumul Gânduri visate con-chide:„El se destănuie celor care îl în�eleg, celorcare l-au iubit și încă îl iubesc, care l-au cunoscutși l-au apreciat ca om, iar versul lui este clasic, căcila umbra clasicilor, teilor, codrilor, dealurilor cu viia crescut, ei fiindu-i prieteni în pașii purta�i pe că-rările întortocheate ale timpului, înso�it mereunumai de credin�a noastră strămoșească în Dum-nezeu.”


“În faţa mea era un atol.Nu ştiţi ce este un atol ?O insulă din corali con-struită circular, cu unochi de apă în mijloc, unochi deschis spre cerdin înţelepciunea ocea-nului, viaţă pământeanăatotcuprinzătoare ce în-alţă o odă de mulţumireCreatorului. Am începutapoi să cobor. Mă stre-curam ţinându-mă cumîinile de pietre carestăteau să cadă, între-bându-mă la fiecare răs-cruce care e calea cesuie părând că te-afundăprin labirint. Punţi în-guste ivite ca nişte cur-cubeie sclipeau în culorivii subliniind fantasticulclipei.“

Liviu PENDEFUNDA

Al șaptelea atol

Stratul de zăpadă era plin de troiene din ce în ce maimari când am ajuns sus între vârfurile gemene destâncă și pașii mi se adânciseră în crăpăturile crustei

înghe�ate de ger. Drumul fusese lung, o eternitate chinui-toare petrecută în amestecul de ninsoare şi ceaţă, viscolulrăscolind cu furie pe oricine îndrăznea să urce şi orice copacsau arbust care îi stătea în cale. Nici un pod care se arcuiseodinioară peste văile torenţilor nu rezistase şi fusesem ne-voit să ocolesc, să mă caţăr. Dar iată-mă acum sus, la pre-supusul pas peste munţi. Urcuşul fusese abrupt, dar ceeace mi se arăta acum în faţă merita orice efort, pentru căpriveliștea lumii de dincolo era de vis. Gheaţa şi zăpada măsleiseră. Versanţii împăduriţi ai văii străbătute alcătuiau oîncărcătură neînchipuită de crengi negre fără frunze carepăreau sortite să rămână înţepenite pentru totdeauna în aş-chii de frig și ace de brazi. Pline de zăpadă ramurile aces-tora din urmă se înfipseseră în năme�i părând să nască dinatingerea lor cu pământul ascuns privirilor mele alte tulpinisemeţe precum a celor care străpungeau cerul de vată, ne-reuşind să le zăresc vârfurile nemișcate în neguri și omăt.Ştiam că’n jur ar trebui să fie şapte piscuri. Același numărobsesiv prin care aud și văd de o sumedenie de ani lumeacreată să mă înconjoare.

Era liniştea de dinaintea furtunii sau cea de după ?Dacă lumina soarelui nevăzut se stinsesese pe măsură ceurcasem, aşteptând să mă cuprindă mirajul întunericului,aici, în chaosul primordial, blânde steluţe de zăpadă se maistrecurau printre crengile rare şi se aşezau plutind cu înce-tinitorul, îngroşând stratul de zăpadă. În faţă era luminastranie a unui foc, pale de lumină gălbuie, cu intermiten�eroșietice și portocalii, știme melodice aparent dizarmonicecare se închegau treptat în armonii. Un foc precar iţit denici unde şi nici nu ştiu dacă e para unor lemne care ardprintre fuioarele de pâclă irizate sau un concert surprins denările înghe�ate sau gustate odată cu gustul dulce alstelu�elor topite pe buze uscate de ger și atît de avide de unsărut de înger. Foc şi apă, atât de multă apă în ţurţuri, chi-ciură şi cascada de nea ce nu conteneşte să cadă. Dincolo,de unde iriza din ce în ce mai mult căldura ce-o simţeamcotropind rând pe rând ramuri şi zăpadă, dincolo părea olume de’ntuneric. Să fi fost acea umbră a cosmosului in-creat ? Şi lumina îl pătrundea cu cât mai mult mă apropiameu, dar şi izvorând din flăcările ce se arătau dominante încrugul orizontului îngust privirii mele. Părea a fi iar dimi-neaţă, o diminea�ă a unei alte lumi. Şi nu părăsisem ziuadecât de câteva ore, două-trei şi ele raportate la o zi de iarnăcând nopţile gândesc să fure şi să ascundă tot ce înseamnăviaţă. Lumina diafană devenise violetă, apoi mov şi focul


era pretutindeni. Am început cu ultimile pu-teri să alerg spre o presupusă poiană. Picioa-rele continuau să mi se afunde în zăpadă albăşi pufoasă care ieşea şi ea din beznă,sub�iindu-se, topindu-se, irizând în aburi nă-luci și himere.

Era în plină zi. O zi frumoasă. O zi de ...vară.

Ţintuit locului ieşisem din vis. În spate,zăpezile de la’nceputul lumii ascundeau pă-durea veche, seculară, plină de taine şi mister.În faţă - o prăpastie uriaşă. Sute de metri seadunau pe stâncile versantului abrupt. Cald şiabrupt. O cărare cobora în serpentine din ce înce mai luminate, iar marea care se întindea în-aintea ochilor părea împietrită, o gheaţă găl-buie, strălucitoare, deasupra căreia aburi seridicau, plutind să acopere ţărmul intuit înadâncul de sub mine...

- De ce te gândeai că era vară, când iarnate însoţise permanent în acel decembrie plinde peripeţii şi cârja de sub braţ abia te maiţinea când încercai să fugi prin zăpadă ? – măîntrebase cel mai suav glas pe care îmi era dorsă’l ascult. Copiii cărora le povestisem erauaşezaţi pe pernele din salon în jurul meu. Fu-sesem în multe locuri şi povesteam seara, cândaveam timp, din călătoriile mele, mai ales des-pre cele făcute cu avionul pe alte continente,cât mai departe de realitatea zbuciumată aunui sfârşit de mileniu.

În faţa mea era un atol. Nu ştiţi ce este unatol ? O insulă din corali construită circular, cuun ochi de apă în mijloc, un ochi deschis sprecer din înţelepciunea oceanului, viaţă pămân-teană atotcuprinzătoare ce înalţă o odă demulţumire Creatorului. Am început apoi săcobor. Mă strecuram ţinându-mă cu mîinile depietre care stăteau să cadă, întrebându-mă lafiecare răscruce care e calea ce suie părând căte-afundă prin labirint. Punţi înguste ivite canişte curcubeie sclipeau în culori vii subliniindfantasticul clipei.

Şi iată, nu ştiu, dar cred că nu părăsesc ciintru într’un teritoriu sacru, în jurul meu strân-gându-se lumina, aură de cristal aurit. Sunt unsuflet, pentru că nu simt nicio clipă să am corp,sunt o personificare a atmosferei însufleţite,aşa cum au apărut în jurul magicianului întâl-

nit de mine pe drum sute de figuri neidentifi-cate, încurajându-mă că nu sunt singur. Să fiesubconştientul meu cel care acţionează fără săştiu ? Sau ştiu ce urmează să se întâmple, an-ticipând în vis realitatea imediată. Ce va să fie? Urcare sau coborâre e scara pe care suntacum ? Şi iată, nu ştiu număr într’adevăr trep-tele sau sunt într’un vis ?

- Şapte trepte, îmi strigă magicianul decare nu mi-am amintit până acum. M’a însoţiturcând alături prin viscol şi frig. Şapte trepteai de coborât. Le urci aparent. Dar nu te înşela! Şi mă apucă de mână, trăgându-mă în jos,spre ochiul de apă.

E ochi de cer, de ocean, ochiul tău de cu-loarea vântului turbat, verde şi-albastru stre-curând tandreţea şi vijelia. E un ochi pe care îlvăd mereu aşezat în triunghi. E ochiul MareluiDumnezeu !

Zosimos sau Apuleius îmi împuie capulcu viziuni, iar coborârea mea e o pură subli-mare. Dacă n’am trup şi eu însumi un abursunt, de ce mai am nevoie să număr fiecaretreaptă pe care doresc să urc. Ochiul, deci, esus. Şi eu sunt un Ka fericit să trec prin celeşapte cercuri planetare. Mă’ntorc în vara do-minată de preaputernicul meu soare.

- În el îmi am originea şi de-am păşit prin-tre troiene sau nisipuri mişcătoare e doar pen-tru-a găsi misterul lui Isis şi să începmetamorfoza mea solară. Tu, mag al lumii, de-geaba’mi pui inteligenţa la’ncercare. Ştiu cen’am spus nimănui: când mă apropii de uncurcubeu nu trec orgoliul peste el, ci dedesup-tul lui mi-e calea, căci cine trece pe deasupracade şi moare.

În faţa mea sunt punţi şi curcubeie, o nes-pusă luminare ce-o simt a unui eu lăuntric. So-lificatio e departe de ce-aş putea conştientizaîn realitate. Şi sigur persoana mea nu’i o hi-meră. Illuminatio, solificatio, ce naiba tot îmivine’n minte. În faţa mea e un atol. Din else’nalţă un curcubeu, o iluzie pe care doar zeiio pot folosi căci n’au trup. Dar eu ?

Pe dedesubt e apa, apa curge într’una dincele şase direcţii din care cinci le cunosc. E unatol sau o oază în care s’au pierdut cele opt că-rări ale lui Confucius. Pe o câmpie paşte li-


corna. Şi tu, Apuleius, avatar al lui Hermes,mă atragi către-o cărare. Drumul începe înlumea copilăriei când sufletul meu nu se des-prinsese încă de forţa cosmică a minţii omeni-rii, dar nu prea mult, pentru că simt, potsă’nţeleg instinctul preistoric al luminii. Aici,poate vrei să’mi dai libertatea şi crezi că’mi voipierde instinctele divine, pierzând acea mo-nadă din mine ...

- Şapte trepte, îmi strigă magicianul, atâtai de făcut !

- Dar n’ai văzut, bătrâne ? E un vis ! Te aş-teptai, cu sensibilitatea ta cinică şi cu o resem-nare amară date de câte’ncercări ai făcut întimp de milenii cu atâţia presupuşi aleşi, sădau şi eu greş. Fii rezonabil, măcar acum, înciuda succeselor efemere de netăgăduit înmulte privinţe; priveşte: nu mai sunt copil !Chiar dacă am trecut din nou prin lumea su-fletului ianic, simbolic privind în două sensuri,precum orice realitate vie, sunt aici. Şi-am ştiutcă trebuie să cobor spre a urca apoi; ţinuturilesunt parte din memoria mea şi doar ochii mi’ibucur de minunatele curcubeie.

- Cum de-ai ştiut să treci prin copilărie,obligându-te să recunoşti că nici o stare con-ştientă nu te poate opri să visezi ? Magul seopri. El însuşi suferea acum o transformare.Urcarea şi coborârea celor cinsprezece treptede lumină şi întuneric epuiza pe rând părţi dince mai rămăsese vizibil la el. Zosimos sauApuleius, cine-o fi fost maestrul meu ce mă

atrăsese din iarna plină de lumină a întuneri-cului solar spre acest nemărginit atol, dispareşi ştiu că’l voi mai revedea de câte ori voiatinge marginile ochiului de apă.

Și-acum pentru mine pare o imaginemistică, la limita nebuniei. O asemenea absur-ditate n’ar putea fi crezută decât poate printrecei considera�i scrinti�i. Lumea spirituală atimpurilor noastre a depăşit de mult asemeneanebulozităţi. Şi totuşi, în spate erau trepte, însus şi’n jos. Eu înotam în apa ce mi se părusela început o suprafaţă de gheaţă şi acumemana o lumină de aburi. În mine se integraacum spiritul cosmic şi deveneam pe clipă cetrecea al şaptelea. Sau eu sunt a şaptea treaptă.

- De ce te gândeai că era vară, când iarnate însoţise permanent, iar tu îl aşteptai pe MoşCrăciun. Şi totuşi ai vrut să petreci cea mailungă noapte în munţi. Astfel, dacă am înţelesnoi bine, ai ajuns într’un scenariu plin de pe-ripeţii şi cârja de sub braţ abia te mai ţineacând încercai să fugi prin zăpadă.

Aşa fusese şi încercam să’mi amintesccum mă accidentasem şicum stătusem săptămâniîn pat până când cu o cârjăplecasem ... Mă înterogaucele mai suave glasuri pecare îmi era dor să le as-cult. Copiii mei, cărora lepovestisem, erau aşezaţi pepernele din salon, făcând ooarecare protecţie în jurulmeu. Fusesem în multe lo-curi şi povesteam seara,când aveam timp, din călă-toriile mele, mai ales des-pre cele făcute cu avionulpe alte continente, cât maideparte de realitatea zbu-ciumată a unui sfârşit de

mileniu. Dar cel mai minunat loc, unde poposescmereu şi îmi iau o doză de tinereţe şi libertate,unde urc şi cobor fără să crâcnesc până ajungeu să fiu un şapte, e un loc plin de farmec,când plin de gheaţă, când stropit de foc solar,apă, aer şi pământ. E un atol, unde eu dintr’alcincilea element devin al şaptelea.


Omul zăpezii- Satul nostru era undeva pe aproape de Hotin, nicizece kilometri, am venit încoace cu tatăl meu şimama, demult, de când cu refugiul din calea ruşi-

lor şi aici am rămas. Eueram destul demică, nici zece ani.

Tata, Dumnezeusă-l ierte, amurit de niciazi nu se ştiedin cecauză, lavreun an şi

ceva după ce ne-am stabilit pe valea aceasta. Seri-ioja seamănă puţin cu el, sau poate aşa mi se paremie. Păcat că nu a apucat să-l cunoască pe bunică-su.

Femeia îmbrăcată în uniforma de un albas-tru spălăcit, cu petliţe cafenii cu o dungă albă de-acurmezişul, cu bereta pusă cochet cam pe o partearătând în lumina slabă lucirea stinsă a emblemeiemailate, vorbea domol, cu o voce puţin cântată,poate că din cauză că mai vorbise şi în altă limbă,învârtind între degete un creion şcolăresc.

Când vorbea de fiul său, Serioja, ochii i seumpleau de o lumină blândă, ca o apă învălui-toare.

Unul din cele două telefoane sună prelung,făcând parcă să vibreze semiobscuritatea din odaiaceea mică a cantonului de cale ferată. Ridică recep-torul, dădu cu o mişcare moale o şuviţă rebelă pedupă ureche, apoi fără să-l apropie de lobul ure-chii, ascultă cu atenţie ceea ce-i spunea o voce ră-guşită de la staţia alăturată.

Răspunse tot aşa tărăgănat că pasajul esteînfundat complet, că plugul de zăpadă despre carede vreo cinci ore se tot zvoneşte că va veni, nu aapărut încă şi că nu are nici un chef să asculteglume porcoase la ora asta. Puse receptorul înfurcă mormăind „Mare măgar şi ăsta, măcar de i-ar fi ruşine.”

Se întoarse apoi spre bărbatul scund carestătea lipit de soba fierbinte şi se tot muta de pe unpicior pe altul, lipindu-le pe rând cu talpa numaiîn şosete de suprafaţa lucioasă a teracotei.

- S-ar părea că plugul acesta n-o să aparăaşa curând, cine mai ştie, poate doar pe după mie-zul nopţii. Mă mir cum de-ai plecat dumneata laserviciu pe un asemenea viscol. Ce crăpa lumeadacă nu te duceai? Pe o vreme ca asta se dă foarteuşor de bucluc. Văile acestea sunt pline de poveştiîngrozitoare cu oameni pierduţi pe timp de viscol.Dar ia stai… parcă s-a auzit ceva.

Îşi lipi un ochi de o porţiuna mai dezghe-ţată a geamului şi încercă să scruteze întunericulde afară. Un timp nu se auzi decât ţăcănitul regu-lat şi impasibil al ceasului de masă.

- Cred că mi s-a năzărit nu e decât vântulacesta turbat. Pe o viforiţă ca asta nu-i greu să ţi separă că auzi şi sirene de locomotive. Şi chiar eştihotărât să pleci spre staţia vecină pe jos acumnoaptea şi pe viscol? Nu-i ici - colea, sunt şapte ki-lometri până acolo şi nici o casă de om, decât uncanton aproape părăsit unde totuşi stă cineva, dare tare ciudat şi ursuz. Stă singur acolo de foartemulţi ani.

- O fi bătrân, probabil şi nu şi-o mai fi găsitrostul în altă parte…

- Nu e, aici e partea interesantă că nu e bă-trân, să tot aibă în jur de 40 de ani şi stă singur cuc.Oamenii în general îl ocolesc, dar nici el nu le cautăcompania. E şef de echipă la întreţinerea liniei,vine câteodată şi pe aici în control, dă bună ziua,stă pe scaunul de acolo doar cât să scrie câteva rân-duri în registru apoi dând doar din cap a bineţepleacă pe linie cu paşii săi mari de urs abătut sprecantonul din pădure. Niciodată n-a scris ceva derău în registru, e un om bun, aşa-l consideră toţicei din echipă.

Îşi plecă mai mult capul asupra mesei şi înlumina săracă a lămpii cu petrol, pielea sa albă,fără nici un rid în faţa ochilor deşi trecuse demultde patruzeci de ani părea şi mai albă, aproape ca-daverică. Undeva o uşă se trânti, cumpăna alb-roşie a barierei scârţâi jalnic sub rafala iute de vânt,lovind geamul cu o pală de zăpadă parcă destinatăanume.

Şi aproape imediat, de undeva de departe,parcă de la capătul lumii, se auzi ca un ecou întâr-ziat sunetul prelung, tânguitor, al sirenei unei lo-comotive. Sunetul acela pluti parcă mult timpdeasupra cantonului şi a plopului secular de ală-turi.

Nu se zărea nici o lumină înaintând pelinie, dar acum era sigur că pe undeva trebuie să

Ioan MITITELU


fie acel plug de zăpadă. Omul îşi trase spre el ciz-mele mari de cauciuc şi le încălţă cu mişcări cum-pănite gospodăreşti, îşi înfăşură de două ori înjurul gâtului fularul mare şi gros, îşi puse pe elhaina îmblănită care nu apucase să se usuce cumtrebuie. Femeia se uita cu ochii mari la el, cu o ex-presie de mirare amestecată cu neîncredere.

- Dacă tot vrei să pleci, spune măcar cum techeamă omule, dacă nu mai vine plugul, sau dacănu te vede, sau nu opreşte să te ia, până în staţiavecină sunt şapte kilometri nu e de glumă.

- Nu vă temeţi, voi ajunge. Şi aşa am întâr-ziat la tura de noapte, trebuia să ajung de aseară.

Ieşi în noaptea neagră de afară şi femeii i sepăru după scăpărarea de o clipă a uşii deschise căel se cufundă undeva într-un abis.

Frigul ce-l ciupi din prima clipă de pomeţiiobrajilor îl readuse la realitate. Simţi deodată răsu-flarea femeii alături de el. Fără să se gândească seîntoarse spre ea şi îi puse mâinile pe umeri iar ea

se lăsă mai jos. Era mai înaltă ca el dar nu acestlucru avea importanţă. Simţea că ei îi este teamăpentru el, teama firească pentru un om care poatepleacă la moarte.

- Voi ajunge, lasă că voi da un telefon de lastaţia vecină când ajung ca să nu mai fii îngrijorată.De fapt uite că apare şi plugul de zăpadă.

Înaintând greoi ca un animal antedeluvian,

din cauză că nu era nici un punct de reper prinpreajmă, plugul care venea încet duduind din greupărea, pe rambleul înalt, neverosimil de mare.

Omul mai scutură odată a îmbărbătareumerii femeii apoi se avântă prin nămeţii mari ce-i ajungeau în unele locuri până la brâu, spre arăta-rea imensă cu faruri multe şi galbene ce veneaîncet dând valuri de zăpadă la o parte de pe linie.În interior era cald, erau oameni, ştia foarte bineacest lucru, degeaba i-ar fi strigat, duduitul greual motorului acoperea totul. Făcu un efort şi seagăţă de o bară pe care gheaţa se depusese într-unstrat gros, căută cu piciorul treapta metalică ce maimult se ghicea în întuneric. Alunecă, se lovi dure-ros la genunchi, dar nu renunţă, puse amândouătălpile pe treapta ceea îngheţată ţinându-se şi maistrâns de bara ceea.

I se păru că visează şi chiar dacă ştia că esteaievea, i se părea că este vorba despre altcineva.Zăpada albă se vedea vălurind în jur şi la câţivametri sau zeci de metri, cine mai ştie, se ridica pie-ziş drept în sus, ajungând sus de tot la poalele ce-rului bănuit undeva departe. I se părea că mergeagăţat de cine mai ştie ce, printr-o vale îngustă, su-focantă. Simţea uneori o pornire nestăvilită să deadrumul barei aceleia nesuferit de rece şi să alergepe povârnişul acela de zăpadă în sus, spre înălţimiunde ar fi putut respira în voie.

Avu de mai multe ori asemenea accese desufocare. Simţi ceva cald, lipicios la genunchiullovit şi o senzaţie vagă de durere. Se miră singurcă tocmai durerea ceea îi făcea bine. Îl cuprinseapoi o moleşeală plăcută, simţi gust de dulce îngură şi nu se ştie de unde apăru mama sa care-ifăcea semne cu mâna din poarta casei părinteşti,zice mama ceva dar un duduit aiurea îl împiedicăsă înţeleagă ce-i spune. De undeva apăru un ochiroşu al unui stop luminos, care creşte, creşte, vinespre el… se auzi pocnetul sec al unei sticle de şam-panie, aha e ziua lui de naştere, dar oare de ce râ-câie câinele la uşă. E ziuă, spune cineva căruia i sevăd numai cizmele. Şi iar apăru stopul acela roşucare-i clipi complice apoi se îndepărtează făcându-se tot mai mic.

Doamne, ce cald e de când a plecat stopulacela blestemat! Nici genunchiul nu-l mai doare!

Deodată ca şi cum o cortină uriaşă s-ar fitras la o parte lin şi fără nici un zgomot, liniştea nă-văli rece, nemiloasă în timpane, în creier. Priviatent în jur. Liniile metalice lucioase sclipind acumstins în lumina alburie a zăpezii, se vedeau pânăla o distanţă destul de mare. Vântul nu mai bătea.Poate obosise şi el de trei zile de când sufla mereu.Plugul de zăpadă dispăruse şi degeaba îşi îngustăochii privind în lungul liniei că nu văzu nimic.


Doar undeva departe, în direcţia unde bănuia căs-a îndepărtat se mai auzea de abia perceptibil unzgomot de motor.

Nu văzu decât pădurea, o pădure neagră şiînaltă, pădure de stejari rămasă din timpuri stră-vechi. Se vorbeşte în cărţile de istorie că în pădureaaceasta s-a dat o luptă între moldoveni şi polonezi,la care a luat parte alături de tată său, Bogdan şiŞtefan, viitorul mare domnitor al Moldovei. Acummută şi încremenită la margine de lume ţâşneaspre cer dreaptă şi maiestuoasă închipuind măreţiavechilor altare druidice. Cum stătea aşa răsturnatîn zăpadă întrece cele două fire ale liniei de cale fe-rată i se părea că e bine, e cald şi doar răceala ful-gilor care-i mai biciuiau faţa părea să-i stârneascăun oarecare disconfort cu care de altfel începu săse obişnuiască în curând.

De undeva, ca o profanare a liniştii aceleiase auzi un zgomot ca un scârţâit de paşi. Se gândiun moment că poate să fie un om, dar parcă se su-pără că îi strică liniştea ceea învăluitoare, că vreasă-i deranjeze starea ceea de moleşeală călduţă, încare somnul voia să-i cuprindă tandru genele. Nuvoia pe nimeni şi nimic, decât să doarmă, atât, sădoarmă. Se aşeză mai bine pe o coastă încercândsă nu mai audă acei paşi grei care se apropiau. În-cercă să deschidă pleoapele care nu-l ascultau iarmărgelele de gheaţă prinse pe gene scoaseră unsunet cristalin, sau aşa i se păruse lui.

Doamne ce ciudă îi mai era pe necunoscu-tul care se apropia acum fără nici un dubiu, venindcu paşi grei, deşi se simţea că mergea cu precauţiepe traversele de beton ale căii ferate. Curândapăru şi silueta mare a unui om, o siluetă care dejos părea înaltă cât turla bisericii, în mână cu ounealtă ciudată asemănătoare unei lănci arhaice. Îiveni să strige după ajutor, dar ţipătul nu reuşi săiasă, se zbătea undeva în gât până ce matahala ceease aplecă asupra lui.

De abia atunci irumpse din adâncul inimiişi răscoli până departe pădurea, sau cel puţin aşai se păruse lui. O pasăre adormită fâlfâi scurt dinaripi şi cârâi speriată. Atunci se auzi ca un mormăitvenind din adâncul unei peşteri.

-Ţipă, înseamnă că nu l-a tăiat plugul dezăpadă, slavă Domnului. Apoi vocea deveni pur şisimplu tunătoare.

-Hai sus, în picioare, dacă stai aici îngheţiîn mod sigur.

A vrut să se ridice dar genunchii nu-l as-cultară şi de altfel se simţea foarte bine aici, de cesă plece de aici unde era atât de bine şi de cald şiîn definitiv de ce vrea omul acela să-l deranjeze.Dar necunoscutul nu-l lăsă. Îl ridică uşor de sub-suori şi văzând că dă iar să cadă, îl aruncă pe

umeri ca pe un sac oarecare şi porni iar cu paşimari în direcţia în care dispăruse demult plugul dezăpadă.

Într-o vreme se făcuse vâlvă mare la televi-zor şi în publicistică despre aşa numitul om al ză-pezilor, care ar trăi cică prin Himalaia. Nu se ştiede ce îşi aduse chiar acum aminte de aceasta, căutăsă-şi mai aducă aminte ceva despre acest om al ză-pezilor dar nu reuşi. O moleşeală plăcută puse stă-pânire pe el şi se cufundă în puful acela moale cuun zâmbet satisfăcut. Nu mai auzi după un timprespiraţia grea, rară şi profundă, ca oftatul unorfoale, a celui care-l căra în spate, nu văzu cantonulmic de cărămidă roşie ce părea rezemat direct detrunchiurile zgrunţuroase ale stejarilor şi de abiacând cel pe care în mintea lui îl poreclise omul ză-pezilor îl lăsă jos încercând să-l pună pe picioare,îşi reveni puţin şi el. Glasul omului zăpezilorbubui parcă într-un crescendo ciudat.

-Aici este casa mea. Ai grijă să nu cazi iar.Gardul de scânduri late era aproape îngropat subtroienele înalte, o pârtie îngustă de curând făcutăse prelungea de la portiţa prinsă de viscol des-chisă, până la uşa care se desena ca un gol de cu-loare închisă pe zidul roşu de cărămidă. Omulzăpezilor o deschise cu un gest rapid. Se vedea cănu are belciuge pentru lacăt şi probabil nu era în-cuiată niciodată când stăpânul lipsea.

Din sala mică, intrară în odaia cu miros plă-cut de plante de pădure, luminată de o lampă detablă aşa cum erau cele din dotarea CFR, cu luminacoborâtă acum ca sâmburele unei candele. Necu-noscutul îl lăsă ca să cadă pe un scaun şi ieşi afarăfără să mai scoată nici un cuvânt. Se auziră apoinişte zgomote de buşteni rostogoliţi urmaţi de to-porul care începu să cadă icnit pe lemn.

Omul se uită prin încăpere curios. Se vedeacă este o casă de burlac. Un singur pat lung, nease-muit de lung şi îngust ca a unui marinar, acoperitcu o cuvertură ţesută în casă, se profila pe laturacamerei, pe pereţi diferite figuri de păsări şi ani-male făcute din crengi sau rădăcini de copac dupăo reţetă proprie, pe peretele dinspre răsărit oicoană de lemn înnegrită de vreme, încadrată deun ştergar curat de in ţesut în casă, un ştergar lungpână aproape de duşumeaua vopsită verde. Subicoană două smocuri de busuioc puse cruciş parcăînchipuiau o cruce a Sfântului Andrei.

În diferite locuri, prinse în cuie bătute înzid, erau agăţaţi mici snopi de plante de pădure separe că migălos selectate şi aşezate într-o ordineperfectă fir lângă fir după dimensiune. Cuierele delemn erau frumos cioplite şi curbate aproape gra-ţios. Pe masa de lemn, o masă curată fără să fie aco-perită cu nimic, se afla o carte cu coperta albăstrie.


Era o carte mică dar care se părea că era adesea răs-foită. O trase spre el, mări puţin flacăra lămpii şiciti aproape silabisind: „Ioan Minulescu” „Poezii”.

Era o carte din colecţia „Cele mai frumoasepoezii”. Pe moment îi fu greu, dacă nu chiar impo-sibil să şi-l imagineze pe omul acela mătăhălos, cumâinile ca nişte lopeţi, răsfoind cartea ceea mică şimormăind cu glasul său gâlgâitor ca o furtună vă-ratecă, graţioasele „Romanţe pentru mai târziu”.

Podeaua din săliţa de intrare trosni subpaşii săi grei şi în cadrul uşii apăru, cu capul plecatca să nu lovească partea de sus omul acela, cu bra-ţele pline de lemne pe care le răsturnă dintr-o miş-care lângă vatra joasă a unei sobe din lut, aşa cumse face de obicei la ţară. Se uită cu un ochi la străinşi zise.

- Vă uitaţi la cartea mea? O am demult, decând am făcut şcoala la CFR. Mi-am cumpărat-oeu cu banii mei din bursă. Apoi ca şi cum asta ar fifost lucrul de cea mai mare importanţă, nu maizise nimic. Lua ramuri uscate luate dintr-un cotlonal sobei şi le rupea uşor, ca pe paie, cu mâinile salemari, aşezându-le minuţios într-o grămăjoară cu oformă anume, în gura sobei. De pe sobă luă o altăcarte din care cu o mişcare bruscă rupse două foi,le mototoli şi le puse sub grămada de vreascuri.

Chibritul hârşâi scurt pe scăpărătoare lu-minând faţa mare, nerasă, cu nasul puţin coroiatşi ochi cafenii ce sclipiră o clipă în lumina preabruscă.

Simţi nevoia să se justifice de ruperea foilordin cartea ceea pe care o aruncă înapoi în locul deunde o luase.

- Cartea asta am găsit-o astă vară lângălinie. Probabil a aruncat-o cineva din tren. Eu nuînţeleg pentru ce s-a scris o asemenea carte. Auzinumai ce titlu: „Sistematizare şi urbanizare”. Şichiar dacă aş înţelege, nu mă interesează. Tăcuapoi, urmându-şi nişte gânduri doar a lui, gânduriîncepute şi niciodată duse până la capăt. Izbucnipe neaşteptate:

- Să ajung la spital, nu vreau nici într-o miede ani…

Tăcu iar uitându-se cu mare atenţie la flă-cările jucăuşe care mistuiau cu spor ramurile sub-ţiri ce trosneau parcă veselindu-se. Omul zăpeziicăută după capătul patului şi veni spre masă cu osticlă şi un pahar.

- E ţuică făcută acasă de părinţii mei, ţuicătrasă de două ori cum se face pe la noi, bea, o să-ţipriască la frigul pe care l-ai tras. Dar scoate-ţi ciz-mele celea, sau stai, mai bine ţi le trag eu, că parcăte văd încă înţepenit puţin. Îi scoase cizmele cusmucituri repezi şi le duse în sala de la intrare apoipuse în pahar lichidul incolor care făcea mici bule

la turnare. - Dumneata nu bei?- Eu nu, numai când am nevoie, adică

atunci când sunt răcit sau uneori aşa când îmi vine,odată sau de două ori pe lună, dar atunci beaustraşnic, aşa de unul singur, apoi cânt şi chiui derăsună pădurea. Mă simt atunci bine, prietenos cutoată lumea, dar nu ştiu de ce oamenii fug atuncicând mă văd în starea aceasta. Plec şi străbat pă-durea de la un capăt la altul, cu sticla la mine săcinstesc pe careva dar nu întâlnesc pe nimeni. Osingură dată era cât pe ce să pot sta de vorbă cuvreo trei oameni veniţi la pădure dar şi aceştia auţâşnit care încotro, spre marginea pădurii când m-au văzut. Degeaba i-am chemat, nici unul nu s-aîntors. Atunci de mâhnire am băut eu toată sticlaşi nu m-am mai atins de ţuică două luni de zile.Vrei să mănânci ceva? Am mâncare de ciuperci us-cate de astă vară şi friptură de iepure.

Nu mai aşteptă răspunsul. Aduse douăstrăchini de lut pe care le puse pe masă. Străinuldădu paharul de ţuică pe gât dintr-o mişcare apoimâncă un timp în tăcere. Întrebă într-un târziu…

- Dumneata stai singur aici? - Singur. Dacă nu m-am însurat când tre-

buia, cred că nu am să fac lucrul acesta niciodată.M-am obişnuit de unul singur.

- De ce nu te muţi în staţie? Au două pavi-lioane acolo, au şi magazinul chiar şi cârciumaaproape.

Omul oftă din adâncuri, golindu-şi cuobidă parcă plămânii şi zise într-o doară:

- Ehei, asta-i poveste veche! De mai multeori mi-au zis să mă mut dar nu vreau eu. Aici înmijlocul pădurii mă simt eu bine. E linişte tot anulşi doar iarna mai vin lupii mei să mă salute urlândsub fereastră. Nu te mira, aşa le spun eu, e o haitănu prea mare doar de vreo şapte lupi care popo-sesc adesea aici şi dorm chiar sub fereastra asta dela dormitor. Acum cine ştie pe unde or fi, pot să fieşi la zeci de kilometri după hrană dar iar se întorcfără greş aici. Nu a reuşit să mă convingă nici şefulcel mare de la întreţinerea liniei. Omul tăcu deodată, lăsându-şi mâinile mari pe ge-nunchi privind undeva într-un gol doar de el ştiut.- Şi ce i-ai spus, cum ai motivat, că şefii aceştia suntde obicei greu de înduplecat când le intră ceva încap. - I-am zis-o clar că dacă mă obligă să plec de aici,îmi dau demisia şi plec în altă parte unde să fiu li-niştit. Eu nici înainte nu puteam suferi blocurile,dar de când am ajuns la spital ca nebun de legat,nu vreau să le mai văd. Aşa sunt eu, trebuie să simtsub talpă zăpada iernii şi pământul reavăn al pri-măverii, să fiu alături de copacii care îmi dau li-


nişte şi pace, să simt mirosul mugurilor care ples-nesc şi foşnetul frunzelor vara. Eu am stat foarte puţin timp la oraş. Doar trei lunicât am făcut şcoala de şefi de echipă la întreţinerealiniei. Spre sfârşitul şcolii, cine mai ştie la ce m-adus gândul, m-am descălţat am aruncat bocanciifără să mă gândesc prea mult, ca pe ceva nefolosi-tor, apoi am mers desculţ prin oraş. Era vară, cald,asfaltul se încinsese de căldură, frigea şi miroseaurât. Mai ales mirosul acela mă înnebunea, nu alta.Am tot mers înainte, cine mai ştie cât am mers,poate jumătate din oraş, poate mai mult, undevase vedea un deal înverzit, cu pomi frumoşi puşi înrânduri drepte ca la sfoară. Voiam să ajung acolodar oraşul nu se mai termina. Asfaltul frigea parcădin ce în ce mai tare, de o parte şi alta a străziinumai construcţii înalte, unele cu schele pe ele,parcă mă striveau. M-am sprijinit de un stâlp, pe care scria ceva cugalben, nu m-a interesat ce scria, eu vedeam doardealul acela şi deodată toate parcă s-au prăvălitasupra mea. Parcă mă văd şi acum şi cred că voiavea imaginea aceasta în minte pentru toată viaţamea. Stăteam ghemuit precum stă fătul în maică-sa şi mi se părea că sunt în interiorul unei mingiuriaşe. O minge uriaşă din fire de fier-beton mă în-conjura până la un înveliş exterior pe care îl ştiamcă este din asfalt fierbinte.

Încercam să mă mişc, să evadez din ghemulacela de fire metalice, dar asemenea unor şerpiuriaşi, firele acelea mă încolăceau, tot mai strâns şimai strâns, sufocându-mă. Mingea ceea de asfaltse făcuse foarte fierbinte şi mirosea îngrozitor agaz. În tot acest timp vedeam şi rândurile aceleadrepte de pomi de un verde viu care acum se în-negreau şi picurau deasupra oraşului în picăturinegre de petrol. Cum atingea un alt copac, acelamurea prăvălindu-se peste mine. Parcă eram plinde copaci morţi, tălpile, mâinile corpul tot îmi eraacoperit de copaci morţi, voiam să întind mâinilesă opresc picăturile acelea, dar nu reuşeam cu niciun chip.Cu un zdrăngănit de fierăraie, globul acela negruse puse în mişcare, sau poate se mişca mai dinainteşi eu nu observasem, şi cu ochii măriţi am văzutprin faţa mea defilând anii ce au trecut de la naş-terea mea, scrise pe tăbliţe albe, cu litere drepte,fără nici o sminteală. Şi în centrul acelui glob erameu iar creierul îmi era plin de copaci morţi. Amstrigat, dar strigătul meu a sunat a pustiu, nimicnu s-a schimbat, nici rotirea, nici defilarea tăbliţe-lor acelea, nici reţeaua ceea drăcească. Ultimulcopac îmi muri în palme şi din momentul acela numai ştiu nimic, un ochi negru s-a închis deasupramea…

Străinul pusese demult lingura pe marginea blidu-lui uitând să mai mănânce, privea cu ochii duşi un-deva în spate la umbra uriaşă a omului din faţa sape care lumina lămpii o contura pe perete. Ziseparcă de undeva de departe, cu gura altuia: - Şi…- Nimic. Într-un târziu m-am trezit legănat aşa cummă legăna mama când eram mic şi de undeva amauzit un glas de femeie: „Doamne, ce mare esteomul acesta şi a căzut aşa ca un copil”. De aproapede capul meu i-a răspuns un bărbat cu o voce in-diferentă ca şi acum ar fi spus că merele se coc doaratunci când le vine timpul: „A fost un şoc dincauza insolaţiei, i se poate întâmpla oricui dacă nuare grijă pe timp de vară”. Am deschis ochii şi am văzut că eram dus pe otargă de doi oameni spre o maşină a Salvării, în-

fiorător de albă, cu crucea aceea mare, roşie, careatunci mi s-a părut că-mi rânjeşte ameninţător. Înjur erau mulţi oameni, uitându-se spre mine cuochi mari şi curioşi ca ai copiilor, vorbeau şuşotindcred că despre mine. Am sărit jos, am rupt lanţulacela de oameni care s-au dat temători la o parte şiam fugit. Nimeni nu a zis nimic, nici chiar cei cutarga, care acum mergeau în continuare spre ma-şina Salvării. Omul se ridică sprijinindu-se cu mâinile de masă,cu o sclipire ciudată, neguroasă, în ochii săi cafeniişi mai puse câteva lemne în gura largă a sobei.


Suflă de câteva ori umflându-şi obrajii în focul cedădea să se stingă, apoi când flăcările crescurătrosnind, se lăsă iar pe scaunul ce scârţâi preveni-tor. Străinul nu zise nimic, dăduse demult mâncare lao parte şi fără să se uite ce face cu mâinile, răsuceape o parte şi pe alta cartea ceea mică de Minulescu. Omul zăpezilor zise iar cu vocea joasă şi egală…- Uneori caut să înţeleg şi eu de ce se strâng aşa oa-menii când se întâmplă ceva. Alaltăieri am fostpână la judeţ. Mă mai duc şi eu câte odată pe lunăca să-mi cumpăr cele necesare. Se construia ostradă nouă, largă. Vechea stradă fusese dintot-deauna străjuită de copaci care acum erau scoşi cuescavatorul din pământ cu tot cu rădăcini şi arun-caţi în autocamioane mari. Şi acolo erau strânşi oa-meni, trotuarul era plin de oameni, trotuarul eraplin de oameni care nu vorbeau sau vorbeau înşoaptă ca la mort. Într-adevăr atmosfera era demoarte, toţi priveau cum fierătania ceea galbenă,ca un uriaş cu colţi lucioşi de oţel prindea copaculaproape de rădăcină apoi scoţând fum negru prin-tre frunzele verzi ale copacului condamnat trăgeaparcă fără un efort prea mare. Rădăcinile trosneau,încolăcindu-se prin aer, o parte din ele rămâneauîn pământ pentru a fi acoperite de asfalt. Doar oa-menii urmăreau coroanele verzi, falnice cu câtevaminute mai înainte care erau aruncate ca nişte lu-cruri nefolositoare în bena uriaşă a camionului. Atunci am stat şi eu lângă ceilalţi oameni. În garăa fluierat trenul care trebuia să mă aducă spre casă,dar eu am rămas acolo. Voiam să văd faţa tracto-ristului de la manetele acelea ucigaşe. Cu un ultimcopac pus în autocamion a ieşit din cabină. Avea ofaţă obosită, atât. Am plecat de acolo şi undevamintea mea păstram imaginea unei crengi verzistrivită sub şenila grea. Tăcu şi capul i se aplecă şi mai mult deasupramesei. Afară vântul încetase de tot. Aici era cald şibine. Cu greu ai fi crezut că afară zăpada este câtgardul. Uitând că nu este singur, omul se ridică şise trânti cu mâinile sub cap pe patul acela îngust.Respiraţia îi deveni cu timpul din ce în ce mai re-gulată. Străinul deschise cartea şi se uită în tăcere la titlu-rile poeziilor scrise cu o slovă măruntă. Se trezi căzice pe un ton destul de încet, mai mult ca pentrusine:- Şi de ce tocmai Minulescu? Fă-mă să înţeleg.Omul din pat pe care îl crezuse o clipă că a ador-mit, hârâi nedesluşit, întinse mâinile luând cărţu-lia, o strânse în palmă acoperind-o cu totul şi o ţinuaşa multă vreme.- Cartea aceasta este portiţa pe unde mai ies câteo-dată în lume, plec aşa cam o dată pe an cam câte

trei zile. Unde? Nici eu nu ştiu. Nu ştiu nici ziuacând plec. Îmi spune apoi mama care mai vine peaici ca să-mi mai facă mâncare şi să-mi spele cămă-şile că m-a căutat peste tot. Dă telefoane de la gară,întreabă pe toată lumea… Niciodată nu m-a văzutnimeni, nu m-a găsit nimeni. După trei zile mă re-găsesc singur pe borna kilometrică din faţa canto-nului acesta, cu cartea deschisă în mână. Citesc defiecare dată o strofă pe care am învăţat-o pe derost…

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mareUn cântec trist adus din alte ţări De nişte păsări albe călătoarePe albastrul răzvrătit al altor măriUn cântec trist adus de marinariiSosiţi din BostonNorfolk Sau New York Un cântec trist ce-l cântă adesea pescarii Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.

Deodată se ridică brusc în picioare, până aproapede tavan şi zise cu un glas repezit. - Uite că s-a făcut ziuă, staţia nu este departe, sănu-mi mulţumeşti. Nu trebuie. Acum pleacă. Întimp ce străinul se îmbrăca el mergea cu paşi dince în ce mai repezi prin cameră scoţând frânturi decuvinte sau de cântec, cu intonaţii barbare, nede-sluşite.Străinul deschise uşa spre zorii care năvăliră în-ăuntru învăluiţi într-un nor de abur tivit cu sclipi-rea albăstrie a zăpezii. Se scutură ca de un fior înfrigul ce-l învălui deodată din toate părţile. Parcurse repede o bucată de drum pe urma lăsatăde plugul de zăpadă. Cantonul rămăsese în urmăsub străjuirea stejarilor din mica pădure de şes.Podul de fier, şi apăru în cale mare şi cenuşiu ca oarătare scheletică din altă lume. Râul care nu fu-sese chiar de tot cuprins în gheaţă, susura molcom.Se opri la capătul podului respirând greu şi de abiaatunci îşi dădu seama cât de repede mersese. De undeva, nici el nu ştie de unde îi veniră înminte patru versuri de Minulescu pe care nici elnu ştie de ce le îngână spre firul de apă.

A fost un visUn versO melodieCe n-am cântat-o poate niciodată

Porni cu paşi rari pe tăblia metalică a podului decale ferată. O pală întârziată de vânt trecu prinschelăria metalică scoţând un vaiet aproape ome-nesc…


“O parte însemnată dincreaţia regretatului scrii-tor huşean a rămas în ma-nuscrise. Este însă demnăde a fi luată în seamă stră-dania criticului şi istoricu-lui literar TheodorCodreanu care a iniţiatapariţia unui volum pos-tum în 1992 sub titlul,,Cai de lut”, iar în anul2006, cu prilejul comemo-rării a 20 de ani de lamoartea poetului şi publi-cistului a apărut volumulantologic „Nunţile focu-lui”, purtând titlul celui cucare debutase în 1971. Vo-lumul aminitit cuprinde oselecţie din întreaga crea-ţie poetică a lui Ion Alex.Angheluş, prezentă în vo-lumele numite mai sus, lacare se adaugă ceea ceautorii antologiei au găsitîn manuscrise sale.“

Ioan BABAN

ION ALEXANDRU ANGHELUŞ Microportret literar

Ion Alexandru Angheluş este un reper cultural impor-tant nu numai pentru Oraşul Huşi, ci şi pentru spaţiulnostru vasluian şi moldav în general. Om de cultură

omniprezent, scriitor de talent, (poet, eseist, publicist şicritic literar), îndrumător de cenacluri literare, animatorcultural în timpul vieţii, amintirea lui a rămas neştearsă,iar lipsa din spaţiul pe care l-a animat încă se face simţită.De aceea la împlinirea unor date care au legătură cu viaţa,creaţia şi fapta sa, cei care l-au cunoscut îşi amintesc cupioşenie de chipul lui, de întâlnirile cu el, îi simt prezenţa,chiar dacă el ne priveşte de la porţile veşniciei. Dar oraşul în care a trăit cea mai mare parte a vieţii, în carea cunoscut bucuriile tinereţii, ale primelor succese literare,dar şi amărăciunile de care nu scapă nimeni, pentru căviaţa aşa e clădită, îi cinsteşte deseori memoria, organi-zând activităţi menite să-l aducă printre noi, măcar pentrucâteva clipe ca să ne bucurăm, dar să ne şi întristăm că nu-l avem alături.

A văzut lumina zilei la 1 octombrie, 1937 în satulNuci, din judeţul Ilfov, dar a devenit moldovean ca altă-dată George Topârceanu, ori contemporanul nostru, poe-tul Horia Zileru, ieşean get-beget, deşi e originar dinspaţiul muntean. Ion Alex. Angheluş însă s-a stins dinviaţă în floarea vârstei, la 19 iulie 1986. Provenea dintr-o

familie în caretatăl era un ta-lentat sculptorpopular în lemn,vestit în împre-jurimi, autor alunei vestitePorţi de la Căl-dăruşani. Viito-rul profesor şiscriitor a făcutşcoală primarăşi elementară înspaţiul natal şiliceul în Bucu-reşti. A dorit săurmeze studiisuperioare la Fa-cultatea de Filo-sofie a

Universităţii din Bucureşti, dar a renunţat, dat fiind con-ţinutul acestei discipline la vremea aceea. S-a înscris însă,în 1956 la Facultatea de Filologie, cursuri fără frecvenţă şi


a trecut printr-un lung şir de dificultăţi de in-tegrare în calitate de cadru didactic suplinitor,până în 1962 când, devenind licenţiat, a fostnumit profesor la Liceul „Cuza-Vodă” dinHuşi, unde a funcţionat de altfel, cum s-a maispus, până când ceva din ordinea universală apus punct existenţei sale, spre marele regret alacelora care l-au cunoscut şi preţuit.

Debutat literar şi publicistic s-a produs înanul 1963, în ziarul ,,Flacăra Iaşului”, o publi-caţie care făcea pe vremea aceea de toate, in-clusiv literatură. Mulţi dintre viitorii poeţimoldavi au debutat în acest cotidian. Dacă maiadăugăm că redactorii erau ei înşişi literaţi, cu-noscuţi în atmosfera literară a vremii, imagi-nea publicaţiei se apropie de adevăr. Şi apoi,nu tot ce s-a publicat în „Flacăra Iaşului” lavremea aceea trebuie să treacă sub tăcere. Înanii următori, prezenţa lui Ion Alexandru An-gheluş în publicaţiile din Moldova şi din ţarăera din ce în ce mai simţită. A publicat poezii,articole de critică şi istorie literară, eseuri, an-chete, traduceri etc. A semnat cu pseudoni-mele: Dan Bogdan Anghel, Ion MariaParaschiv. În oraşul Huşi, la iniţiativa sa, a luatnaştere un cenaclu literar al liceului, numit,,Zorile”, dar şi un altul, „Mihai Eminescu” alCasei de Cultură, cu reviste locale menite săevidenţieze tinerele talente.

Unii dintre foştii ,,ucenici” în ale scrisuluisunt astăzi scriitori de marcă, printre ei IonGheorghe Pricop, Valentina Teclici, CiceroneSbanţu, Marcel Vârlan, Eugenia Faraon ş. a. În1971 a debutat editorial la Ed. Litera din Bu-cureşti cu volumul ,,Nunţile focului”. Poeziadin acest volum este puternic influenţată deneomodernism, mai curând o mişcare literară,având ca reper creaţia lui Nichita Stănescu, în-semnând o reîntoarcere la valorile poeziei in-terbelice, despre care Tudor Vianu, în 1936afirma că în lirică, „se pare s-a spus tot ce erade spus”. Reeditarea marilor poeţi din epocainterbelică a însemnat un impuls pentru în-treaga poezie românească de după 1960. Orilirica lui Ion Alex. Angheluş este organic le-gată de noua stare poetică, la care se adaugălirica universală, în special Lautreamont, faţăde care a avut un adevărat cult. În nunţile fo-cului, inspiraţia este stimulată de lectura ope-rei poetice a marilor creatori din literatura

română şi universală. Consacrarea a venit în anii următori cu

volumele de versuri ,,Drumul cuvântului” din1980, ,,Pânda de seară” din 1983 şi ,,Cumpă-rătorul de bufniţe” din 1985, aşa încât, se poateafirma că Ion Alex. Angheluş aparţine genera-ţiei ’80, dar nu şi direcţiei estetice a acesteia.Lirica lui nu se impune prin mijloacele la carefac apel poeţii din grupul „desantiştilor”. Dealtfel nici azi nu există suficiente motivaţii dea susţine „originalitatea” deplină a generaţieiamintite.

Dar activitatea publicistcă a lui Ion Ale-xandru Angheluş nu e completă dacă nuamintim că este coautorul unei cărţi cu carac-ter anecdotic şi reflexiv despre vie şi vin: ,,Am-brozie şi nectar”, amintind poate de alte cărţicu o asemenea destinaţie din literatura ro-mână, în colaborare cu inginerul Avram D. Tu-dosie, din 1978. În 1968 era prezent şi într-oantologie de „Referate şi comunicări”, editatăde Ministerul Învăţământului iar în 1980 pu-blica volumul „Jurnal de idei”, eseuri critice.

O parte însemnată din creaţia regretatuluiscriitor huşean a rămas în manuscrise. Esteînsă demnă de a fi luată în seamă strădania cri-ticului şi istoricului literar Theodor Codreanucare a iniţiat apariţia unui volum postum în1992 sub titlul ,,Cai de lut”, iar în anul 2006,cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moar-tea poetului şi publicistului a apărut volumulantologic „Nunţile focului”, purtând titlulcelui cu care debutase în 1971. Volumul ami-nitit cuprinde o selecţie din întreaga creaţiepoetică a lui Ion Alex. Angheluş, prezentă învolumele numite mai sus, la care se adaugăceea ce autorii antologiei au găsit în manus-crise sale. Poemele nepublicate au fost grupateîn titluri descoperite probabil în aceleaşi ma-nuscrise, cum ar fi: „Orfeu”, „Paloş”, „Munţii”sau cele luate „Din periodice” sau „Inedite”.

Poezia lui Ion Alex. Angheluş este puter-nic marcată de un pesimism funciar generat deneputinţa depăşirii condiţiei omului de a su-pune destinul: „M-am prefăcut în copac, sin-gur în vasta câmpie, tremur şi tac / lângăiarba vie. Ramurile-n cer / mi-au luat rădă-cinile. În curând am să pier, sorbind toateluminile. / Solitar în cădere, / mă vor jeli scoi-cile, apele...”(1) Motivul copacului este pre-


zent în creaţia multor poeţi români, printre eiLucian Blaga. Identificarea în eternitate cuacest element al naturii dă sens metaforic şisimbolic existenţei.

De asemenea este prezent motivul calu-lui cultivat de mulţi poeţi ai generaţiei sale(Nichita Stănescu, A. Păunescu) pentru că şi elreprezintă un simbol al aspiraţiei spre saltulnecesar. Şi în proză motivul a constituit un fer-til izvor de inspiraţie (Marin Preda).

Volumul postum „Cai de lut”, parcă sur-prinde o stare de anormalitate, saltul nu maieste posibil, „Caii de lut îşi fac începutul / şi-şidrămuie-n ape misterul.” Lirismul e grav, so-lemn, starea poetică molipsitoare: „dacă bateura la fereastra veche / pune lama zilei animalde veghe; / pune saci în uşă, te baricadează, /zideşte fereastra cu îngeri de pază; / toarnăzmoală unde limpede răsare / rădăcina uriisurvolând spre soare.” Izolarea poetului aremotivaţie existenţială.

Poemele, toate fără titlu, curg pe un vadal tristeţei profunde provocate de nelinişti on-tologice. De aceea „inima mea” e „ucisă co-pită”, e plânsă „liniştea din fântâni”, destinule cu „aripile stropite de sânge”. Nu lipsesc dinvolumul citat mai sus motivele mitologice(„Zoreşte spre Cyiclade un vultur de tăcere”)sau evocarea unor poeţi mari ai lumii din caresetea de cunoaştere a marii creaţii universales-a potolit prin lecturi profunde (Emily Diken-son). Este de asemenea prezentă în poeme ostare provocată de livresc. Neliniştit cum era,Ion Alex Angheluş sonda spaţii mai puţin cu-noscute şi cuvintele evocatoare ale acestora şi-au făcut loc în versuri. Îşi proiectase studiidespre Mihai Eminescu, Adrian Marino, G.Călinescu, traduceri din Nicolaus Lenau, etc.

În volumul „Jurnal de idei” din 1980 eulliric este un „cumpărător de bufniţe”, cele mailipsite de sensibilitate poetică dintre toate făp-turile cunoscute, dar suprapuse peste stareade graţie negativă provocată de cauzele izolă-rii de lumea în care îşi duce zilele. Portretuleului liric este romantic, „Are părul lăsat pespate şi ochii / negri; neavând nevoie de nicio introducere, / se prezintă singur în faţa veş-niciei / şi-şi întinde palmele nepătate / în faţajudecătorilor. Femeia lui „atât / de generossenzuală” strigă aferat: / - Nu el e cel iubit!” /

Şi bufniţele înfloresc…” şi marcat de eveni-mete nedorite.

Poezia din acest volum se naşte din stăride suflet foarte diferite, de la percepţia cuvân-tului ca punct de plecare la imagine, până laadmiraţie faţă de cineva intrat în memoriaafectivă pentru totdeauna: „un suflet prindearipi / o fată desculţă / umblă pe cărările cu-vântului; / o cascadă de sânge / cade în regiu-nea inimii; / în sfârşit, se naşte o nelinişte /căutată îndelung prin dicţionare.” Majoritateapoemelor din acest volum sunt dedicaţii. Sedistinge cea adresată lui Corneliu Popel la ple-carea lui pe alt tărâm: „I-au făcut un pat / Şi l-au îngropat / Unde plâng în nopţi / Strugurinegri copţi / Când prin aer vin / Fluvii devenin.”

Nervul liric al lui Ion Alexandru Anghe-luş este mereu treaz şi de fiecare dată zvâc-neşte într-un text absolut inedit şisurprinzător.

OPERA: ,,Comunicări şi referate”, încolab., Iaşi, 1968; ,,Nunţile focului”, poezie, Ed.Litera, Buc., 1971; ,,Ambrozie şi nectar”, refle-xii şi anecdote despre vin, în colab. Cu AvramD. Tudose, Ed. Ceres, 1978; ,,Drumul cuvântu-lui”, versuri, Ed. Junimea, Iaşi, 1980; ,,Jurnalde idei”, Ed. Litera, Buc., 1980; ,,Pânda deseară”, versuri, Ed. C.R., Buc., 1983; ,,Cumpă-rătorul de bufniţe”, versuri, Ed. Junimea, Iaşi,1985; ,,Caii de lut”, Ed. Contact, Iaşi, 1992. Înmanuscris: ,,Jurnalul literar” al lui G. Căli-nescu; ,,Eminescu sau mitul insulei lui Eutha-nasius (eseu critic), ,,Prinţ şi labirint încrepuscul” (poeme), ,,Imperiul focului, Melo-dii ebraice” (poeme); ,,Jurnal de idei”,(vol. II);Nicolaus Lenau, ,,Albigenzii”, traducere (încolab.); ,,Introducere în opera lui Adrian Ma-rino” (eseu critic); ,,Fragmente de istorie lite-rară românească.

Referinţe critice: Despre scrierile lui IonAlexandru Angheluş au exprimat opinii criticeC. Ciopraga, Adrian Marino, N. Steinhardt,Valentin Taşcu, Th. Codreanu, Th. Pracsiu etc.Bibliografie: Th. Codreanu, prefaţă la vol. ,,Caide lut”; V. Grigoraş, ,,Fragmente... 2001.

Note: I. Alex. Angheluş, op. cit. P. 52.


Ion Gh PRICOP

Meleaguri natale

Povestea venirii pe lume era singurul lucruesenţial din viaţa soţiei sale sau din fragmen-tul de viaţă pe care i-l cunoştea cu adevărat.

Fiindcă bănuia – şi asta mai cu seamă acum, cândnu mai era în putere, când

fusese obligat să iasăla marginea socie-

tăţii – că fiinţacare îl însoţiseprin viaţă avea oexistenţă cu multmai tumultoasădecât ceea ce ştiael; că-i ascundeataine pe care,

timp îndelungat,nu a dorit să i le

cunoască. Şi nu în-ţelegea de ce naşte-

rea pitorească aMagdalenei i se im-

punea ca mo-ment semnificativ, ca simbol, pentru întreguldemers al familiei sale, pentru cinstea, norocul şionoarea acesteia. Poate datorită faptului că şi el îşivisase o surioară în dorul căreia construia păpuşidin hlei şi din mocirlă, le usca la vatra încinsă, levopsea şi-apoi le punea nume? Sau datorită ideii că,dacă n-ar fi existat această femeie, destinul său ar fiarătat cu totul altfel?

– Cine mi te-a scos în cale? o întrebă, simţind-o alături, pe scaunul din dreapta, cu respiraţiauşoară, calmă şi caldă.

Se trezea în el acea stare de conştiinţă răscoli-toare de trecut, aducătoare de amintiri şi resenti-mente, ori de câte ori trebuia să plece la ,,ţară“, la aisăi. Şi Luk-Magdalena era obligată să facă faţă tiruluide întrebări, atât din partea mamei, cât şi a tatălui-socru. Că unde a crescut, după ce maică-sa o aban-donase, cine sunt părinţii ei adoptivi, dacă Maria, ceacare o născuse şi fusese colegă de clase primare cumama-soacră, mai dăduse vreun semn de viaţă ulte-rior faptei sale pline de laşitate, cât pământ, câtăavere au, unde a învăţat carte şi ce studii are.

Ea tăcea, înregistra toate întrebările, ba maisolicita şi altele, pentru ca, răspunzând, să-şi eluci-deze viaţa, să le-o aştearnă la picioare, spre a nu maifi sâcâită. Şi, bineînţeles, veneau şi cele încuietoare:de ce nu naşte mai mulţi copii şi dacă îl iubeşte, cuadevărat, pe Chíri…

Şi femeia făcea faţă cu brio întregului intero-gatoriu, apoi executa câţiva paşi prin troscotul curţii,se apropia de cloşcă şi prindea câte un puişor subpalme, îl mângâia şi-l săruta.

– Ştiţi ce? li se adresa. Chíri este, pentru mine,

precum acest ghemotuţ cu cioc. Micuţ şi drăgălaş.Sunteţi liniştiţi?

Săruta fiinţa plăpândă în plisc şi-o aşeza, bi-nişor, lângă mama lui. Soţul ei zâmbea. Gropiţa dinbărbie i se deschidea, nu şi ochii mari şi căprui, fiin-dcă soarele, aflat la asfinţit, tocmai îi potopea chipulcu raze galbene şi lucitoare, transfigurându-l.

Şi erau, acelea, clipele fericite ale vieţii lui deproaspăt om al Partidului. Scos din producţie şi tri-mis prin sate, ca să întemeieze celule. Era o muncătotal diferită de ceea ce făcea la Ateliere, unde searatrebuia să consume mult săpun şi multă apă, spre ase descotorosi de rugina de fiare vechi şi tablă, carese băga sub pielea mâinilor.

Acum avea palmele curate, moi, hainele în-grijite şi uşor parfumate, căci lucra cu oameni, intraprin casele lor şi nu trebuia să lase o impresieproastă. Ţăranii se lăsau greu lămuriţi ca să intre înorganizaţie, era necesar să recurgă la momente sem-nificative din istoria clasei muncitoare, din care sădea exemple, la revoltele muncitorilor ceferişti şi pe-trolişti din 1933, evoca figurile unor luptători pentrudreptate socială, ca Filimon Sârbu, Ilie Pintilie, demulte ori scotea câte o broşură cu perţi de culoareroşie, din servieta sa din piele de cal, şi citea despreplanul de viitor al comuniştilor, ce voiau ei să facădin ţara românească şi din popor, şi cum are să steaomul nevoiaş şi nebăgat în seamă, de astăzi, în capultreburilor cetăţeneşti de mâine, cum are să-şi hotă-rască singur soarta, şi cum se va lumina naţia prinştiinţa de carte, cum va renunţa la cai şi la plug, uşu-rându-şi lucrul câmpului cu maşini şi unelte perfec-ţionate, dar mai ales cât se va bucura când, prin sate,va arde lampa lui Ilici.

Şi oamenii întrebau cine este acela Ilici, cu cese mănâncă, şi el sărea surprins de ignoranţa săteni-lor, nu-i nimic, spunea, regimul burghezo-moşieresca avut tot interesul să vă ţină în întuneric. TovarăşulLenin însă ne-a trimis electricitatea şi noi nu ne vomlăsa până nu o vom răspândi şi aici, în satul vostru.

Găsea, în cele din urmă, două-trei persoanecare să se înscrie, dintre cele mai necăjite din locali-tate, în general foşti combatanţi, întorşi de pe frontcu invalidităţi, şi cărora li se promitea că, dacă intrăîn organizaţie şi comuniştii ajung la putere, pensiilelor i-o-ve-re vor creşte; două-trei văduve, care nu-şiputeau întreţine gospodăriile, ameţite cu ideea că pă-mânturile, conform programului Partidului, vor fistrânse la grămadă şi vor fi lucrate cu maşini; percep-torul satului, adică colectorul de taxe şi impozite, că-ruia i se inocula spaima de pierdere a serviciului, încaz că nu se aliniază la politica proletară, în fine, câteun răzvrătit, câte un ofuscat, aflat în conflict cu veci-nii, cu fraţii, de la avere, decis să găsească o cale ofi-cială de răzbunare.

Erau adunaţi la şcoală sau la Primărie, şi „con-firmaţi“. Li se citea din Statut şi semnau cererea, ur-


mată de angajament, c-adică, în calitate de membru,persoana în cauză va fi „trup şi suflet liniei de acţiuneşi de luptă a Partidului şi, dacă situaţia o va cere, îşiva sacrifica şi viaţa.“

Astfel de scene se petrecuseră în tinereţe. Căciavusese şi el una, ca toată lumea. Şi dacă n-ar fi fostMagda, care să i-o fi punctat, nu neapărat cu plozi,băieţi şi fete, de care n-avusese parte, dar cu nenu-mărate ceasuri de sinceritate şi tandreţe, acum arcrede că nici n-a trăit acea vârstă.

El le cam avusese cu munca. Aşa fuseseră vre-murile. Prima generaţie intrată în problemele vieţii,în anii de după război. Sărăcie şi umilinţă. Apoi, să-răcie şi foamete. Evacuarea în ţinuturile fără secetă.Ucenicia la oi, în munţii Haţegului, frica de urşi şi devulturi. Şcoala de ucenici, munca de tinichigiu,scurtă, dar aspră, fuga la construcţia căii ferate Bum-beşti-Livezeni, revenirea la marile ateliere; apoi, in-trarea în organizaţie, stadiul de instructor de ţară,ceva cursuri pe la Moscova şi, mai târziu, la ŞtefanGheorghiu …

Treapta… şi capcana. Şi fiecare din aceste mo-mente ale vieţii l-au înălţat, dar puteau să-i fie şi fa-tale. Bunăoară, incidentul de la Livezeni: Se surpasemuntele în spatele lor, n-aveau oxigen şi erau gata sămoară, când unuia i-a venit în minte să-mpingă prinmalul dărâmat o ţeavă de cupru pe care să le vinăaerul din galeria ce ducea către ieşire.

Sau, la Fântânele, satul de munte de dincolode Hunedoara, unde, muncind la un gospodar pen-tru hrană şi îmbrăcăminte, a scos oile pe imaş, dar,deodată, s-a trezit cu urşii în faţa cârdişorului. S-a ză-păcit atât de rău, că a simţit cum se umezeşte în iz-mănuţe; şi, oprindu-se pe loc, cârlanele priveau lafiare, fiarele la cârlane, neştiind pe care să le apuce.Atunci el a sărit, a întins ghioaga spre una mai lâ-noasă, din mijloc, şi-a zis: Pe asta, domnule urs! Şifiara s-a uitat chiorâş la cioban, şi-a lins botul c-olimbă roşie ca de jăratic, dar s-a ferit în lături, cârdultrecând de vale şi-ajungând în sat tot într-o fugă. Iaracasă, dacă povesti tărăşenia, gospodarul proprietara râs şi-a zis:

– Bine că nu i-ai plăcut, că, de te mânca, pier-deam bunătate de nădragi…

Deşi nu le-a uitat, asemenea istorioare refuzăsă şi le mai amintească, căci, zice el, nu e bine ca omulsă trăiască prea mult în trecut; are prezentul sufi-ciente greutăţi, că nici nu ni le pot suporta umerii. Depildă, drumul pe care tocmai îl face la Timigeni esteunul cu totul şi cu totul special. Determinat de o si-tuaţie-limită. De raţiunea lui de a mai sta ţanţoş catrunchiul de brad în faţa societăţii, sau de a se topi,de a se îngheboşa ca un om de zăpadă, când vine soa-rele primăverii. Cât de adevărată este zicala că Nuaduce anul ce aduce ceasul!

Cine se mai gândea, acum câţiva ani în urmă,că socialismul poate să dea chix, că faimosul lagăr seva desprinde din balamale şi va luneca în jos, hardu-

ghie nefolositoare? Că chiar Marea Uniune Sovieticăse va dezumfla ca un balon şi se va prăbuşi?

Doamne, nici nu-i vine să gândească la ase-menea lucruri. Consideră că-i totul un coşmar, un visurât, din care musai trebuie să se trezească.

– Ai adormit, femeie? întrebă pe cea care nicinu admira peisajul, ca de obicei, nici nu se mai le-găna, în conformitate cu denivelările drumului deţară, ci stătea şi privea un punct fix, undeva, pe po-deaua învelită cu preş de cauciuc, a automobilului.

– Gândesc, dragul meu…– Şi tu? Am crezut c-o fac numai eu…– Şi încă… profund.– Nu vrei să ne colectivizăm? Adică să ne

unim în gând? Magdalena zâmbi amar. Nu-i ardea deloc de

glume. Parcă lui i-ardea? De două săptămâni se cul-cau în acelaşi pat, fără ca pe vreunul dintre ei să-lprindă somnul, şi de două săptămâni fiecare dintreei căuta o soluţie. La o problemă capitală. Una cudoar două perspective:

– A fi, sau a nu mai fi. Cine a spus-o? ParcăHamlet? Cine a fost Hamlet?

– Dracul să-l ia!– Asta e, zâmbi femeia. Că nu prea poate să-l

mai ia. Că l-a prins bine în piesă Şecspir...– Cine mai este şi-acesta?– Marele Will...Se pronunţă Uil...– Tu ai fost, dintotdeauna, deşteapta familiei.– Am avut numai note bune, la literatură...– Ştiu. Autorul de care vorbeşti nu-i unul al

cărui nume se scrie foarte greu?– Acela-i...Un coleg de-al meu, de liceu, pro-

nunţa cum se scrie: Sha-ke-spe-a-re. Şi aşa i-a rămasporecla…

– Doi de patru mi-a pus profesorul, la seral,când m-a scos la tablă şi n-am ştiu să...Poticneala înultimul cuvânt al frazei era semn că-n fiecare din eise făcea loc nevoii de linişte.

Dădură în câmpul ce se întinde la vest de Ti-migeni.

Prin pâcla amurgului, la distanţă nu prea mare,se puteau zări casele. Tăceau, tăceau…

,,Focul a înconjurat această ţară…La Praga, laBudapesta, la Varşovia, la Sofia…Până şi la Mos-cova…“, gândea omul de partid.

– Mister Gorbaciov!.. Licheaua!…Acesta n-afost conducător comunist, ci agentul sub acoperire alamericanilor, la ruşi. Nu întâmplător, pe scalp, pechelia lui proeminentă, i-a conturat destinul hartaAmericii. E mâna dreaptă a lui Bush, în Europa. Pe-restroika lui duce direct la dezastru…

– Un nou 1956 unguresc? O nouă zavéră ce-hoslovacă a lui 1968? întrebă femeia....

– Toate la un loc…Sub chipul perfid al mo-dernizării sistemului. Numai Gon-Gon rezistă eroic!Perla de Scorcineşti, Prinţul luptei anticapitaliste…Bucureştiul devine capitala lumii roşii…


– Gon-Gon! Gon-Gon! sriga ea, distrată, prin-tre sughiţurile unui râs spasmodic.

– Ajunge, se supără bărbatul, şi-i duse palmala gură.

– O fac cu dragoste, cu sinceritate...– Hai, lasă jocul de teatru!..Tu eşti reacţionară

prin naştere. De aceea, nu ţi-am fost dragi niciodată.Nici eu, nici EL…Dar, să tăcem! Intrăm deja în sat.Pe-aici totul, până şi iarba, are urechi…

– Zău? făcu femeia, nereuşind să se opreascădin veselia ei forţată. Atunci, hai să-i punem ierbiicerceii mei frumoşi.

– Să nu faci asta, smintito! Ţi i-am adus de laMoscova…

– Eu să fiu ultima căreia să-i mărturiseşti c-aifăcut universitate la Moscova. Şi începu să fredonezemelodia Suliko. Prin aceleaşi sughiţuri de râs. Chiríşfu mai atent la rimelul de pe pleoapele soţiei decât lacântec, şi observă că acela se umezise.

– Râzi? Plângi?...– Şi una, şi alta, zise, apoi tăcură îndelung,

vreme în care, la capătul văii, printre parcele cufrunza dată în ruginiul toamnei, se arătă uliţa.

Prin anii 1987-1988, Chiríş Blănariu, primul-secretar al judeţului Ulivas, hotărâse să-şi ridice ocasă în decor rural. Colegii de partid, din aşa-numitanomenclatură, se „învârteau“ cu primăria oraşuluiŞur şi obţineau terenuri, nu mari ca suprafaţă, edrept, însă suficiente pentru amenajare de locuinţeutile, dar şi estetice, în acelaşi timp. (Primul-secretarjudeţean de partid auzise cuvântul pronunţat cu in-sistenţă de către arhitectul proiectant, şi se ruşinasesă-l întrebe ce înseamnă, dar abia aştepta să aşeze re-ceptorul telefonului în furcă, pentru ca ,apoi, să tragăun DEX din raftul micuţei biblioteci de birou, pe careîl păstra la îndemână, pentru orice eventualitate.)

Dunga de răzoare care lega urbea de pădureaDobrinesei, şi unde se îngrămădea protipendada, fu-sese obiectul de litigiu între Gospodăria de partid şiIAS, procesul se amânase sine die, până în ziua cândNemţeanu, marele boss al viticulturii de stat şuriene,pierise în urma unui atac de cord, şi totul rămăsesebaltă. Şi, din cauză că situaţia juridică a suprafeţeirespective era una nedefinită, Primăria se ferea să eli-bereze acte de proprietate pe micile loturi pe care leoferea. Preţul era destul de convenabil şi, după toateaparenţele, municipalitatea, în frunte cu primarul, n-avea de gând să-i ceară bani tocmai lui.

Iar când lucrurile păreau aranjate, venisebomba din martie, 1989, când Gon-Gon, speriat că vascăpa cârma ultimului bastion de rezistenţă a lagă-rului socialist în învălmăşeala revoluţionară ce se răs-pândea de-a lungul şi de-a latul continentului,schimbă primii din câteva judeţe, pe motiv că suntdepăşiţi nu numai de vârstă, dar şi de strategii, detactici, care să acomodeze teatrul de luptă al organi-zaţiilor judeţene cu noile cerinţe.

Bătrân, cu posibilitatea de-a se pensiona încă

de doi ani în urmă, n-o făcuse, din dorinţa de-a slujiinstituţia în continuare, zicea el, care îi întinsese omână şi-l făcuse om cu adevărat în viaţă. Şi-acum,iată-l rocadat, împotriva voinţei lui, pe aceeaşi scară,nevoit să schimbe scaunul cu un altul, mai tânăr.

Dar, fiindcă fidelitatea se răsplăteşte cu fide-litate, i s-a oferit până la urmă locul 3, adică aceleacare se referea la problemele organizatorice, post princare trecuse şi la urcuşul spre poziţia numărul unu,de acum câţiva ani.

,,Mulţumit şi cu atât, şi-a zis, într-o seara deprimăvară, oprindu-şi automobilul în faţa imóbiluluiunde locuia, o casă de stat, pentru care nu plătise ni-ciodată chirie. Decât nimic…“

Şi, ridicând cele cinci trepte ale scării de la in-trare, se mustra că-l dojenise în gândul său pe Secre-tarul General, şi, pentru prima dată, se folosise desupranumele acestuia, Pleaşcă.

– Uitaşi, cizmarule, a vorbit de unul singur,un ceas mai târziu, în veranda din spatele locuinţei,ce dădea către mica grădină publică. Dar ascensiuneamea şi-a ta seamănă ca două picături de apă: tot băiatde sat, şi eu şi tu, numai că tu, ucenic la atelierul depapuci, iar eu, la cel de tinichigie; tu, puşcăriaş laDoftana, eu, fugar prin pădurile şuriene, căci gărzileburghezo-moşiereşti ne adulmecau urmele, ca să neprindă şi să ne trimită pe front. Tu, oltean, eu, mol-dovean, tu, ajuns ministru al agriculturii, eu, preşe-dinte de sfat popular. Adu-ţi aminte,scorcineşteanule, că la încheierea colectivizării agri-culturii, din aprilie 1962, în faţa edificiului MAN, pescări, ne-am pozat: eu, ditamai găliganul, în costumnaţional de la noi, de la Moldova, lângă tine, micule,om pipernicit, cu trup firav, dar cu suflet şi cu per-spectivă atât de mari...Atunci, când ţi-ai trecut braţulpeste umerii mei, ca într-o horă uriaşă, atunci ţi-amsimţit respiraţia, căldura părintească, şi nu te-am maivăzut ca fiinţă scăzută, neînsemnată, ci ca pe unuriaş, ca pe un adevărat padre, ţi-am prevăzut viito-rul de aur, şi chiar aşa a fost…

Şi-acum, ţi-ai uitat tovarăşii de luptă? Magdalena se pregătise de culcare şi-l invitase

şi pe el la somn.– N-am chef, i-a zis, am probleme la slujbă.

Pleaşcă a hotărât soarta mea şi mă pregătisem sămerg într-o audienţă…

– Vai, dragule, i-a şoptit soţia, trăim vremuriatât de grele, încât mă întreb dacă nu faci o mare gre-şeală, hulindu-ţi părintele şi binefăcătorul…

– Nu mi-e frică, femeie, se îmbărbătase, ştiu,sunt sigur că vom cădea, că şandramaua noastră seduce dracului; am mai sperat că totul va intra pe fă-gaşul normalităţii, până la declaraţiile idiotului deGorba; zile şi nopţi întregi am stat şi-am cugetat cereprezintă perestroika, şi-am înţeles că asta nu în-seamnă reformare a comunismului, ci cancerul lui.Din a cui manta a ieşit risipitorul, inconştientul înstare să arunce peste bord un sistem la care au trudit


titani? Şi cum poate fi hipnotizată o mulţime dedulăi, pusă de pază exact acolo unde trebuie, care aamuţit, tace, nici măcar nu mârâie?…

Poftim, au dărâmat Zidul Berlinului! Singurulcare vociferează este Secretarul nostru General, con-ducător demn de admirat pentru convingerile salecurat proletare şi pentru credinţa de nezudruncinatcă nu se poate să facă plopul mere şi răchita micşu-nele. Adică, să se mai întoarcă roata istoriei.

– Ba este posibil, dragule. Istora e şugubeaţă,uneori, dar eu zic că, orice s-ar întâmpla, să nu te ne-linişteşti, căci nu asta trebuie vârstei şi sănătăţii tale;tu ai lăsat loc de bună-ziua peste tot, n-ai dat cubarda, n-ai tăiat capete, şi mulţi s-au hrănit şi s-aufăcut oameni, prin mâna ce le-ai întins.

– Mi-e ciudă, nevastă, crăp de necaz, din pri-cină că nu ne-am făcut locuinţa mai demult. Iată, s-airosit un prilej de-a sta liniştiţi la bătrâneţe.

– Există şi alte soluţii, dar să avem răbdare săvedem cum decurg vremurile; apoi om merge la Ti-migeni şi-om înălţa casă frumoasă, cu balcoane, caresă dea spre livezi pline de miresme şi de fructe, pre-cum îţi doreşti.

Aşa s-a născut ideea Castelului din satul natal.Magdalena gândise perfect. Terenul strămoşesc îl aş-tepta de mult acolo, noroc că stăruise de-a lungultimpului ca puterea locală, consiliul de conducere alceape să nu-l dea pentru construcţia de alte case.Parcă a ştiut să insiste pe lângă aceştia să nu i se în-străineze pământul, ba ar fi existat şi posibilitateaanexării unei suprafeţe vecine, o grădină de formădreptunghiulară, pe care conducerea colectivului ooferise cuiva, ca lot tip.

Demersurile au fost făcute rapid, astfel că, învara anului 1989, au apărut primele maşini cu mate-riale, un buldozer pentru a nivela locul şi-a îndepărtaruinele pereţilor vechii case părinteşti, un excavatorcare să încarce pământul în timp scurt, două-treiroabe şi-o echipă de muncitori de la Ujcop Ulivas.Acestea toate s-au descurcat de minune şi, într-o săp-tămână, a fost turnată temelia.

Se ridica problema faţadei, către care parte săo orienteze: către vale, în ferestrele noului edificiu săse poată oglindi imaginea dintotdeauna a bătrânuluisat, către apus, ceea ce-ar fi însemnat o vedere mag-nifică a colinelor împădurite, străjuind Timigenii, darcasa să stea cu spatele la mişcarea şi viaţa colectivi-tăţii, sau cu faţa către miază-zi, adică o poziţie neutră,vizavi de sat, caz în care grădina şi livada ar fi venitîn coasta, şi nu în spatele imóbilului.

Se simţise nevoia ca această hotărâre s-o iachiar proprietarul, şi-atunci primise un telefon labirou şi fusese solicitat de urgenţă, la faţa locului.

Chiríş nu apelase la maşina Partidului, ci îl ru-gase pe şofer să-l ducă repede până acasă, apoi îl eli-berase de sarcini; o răpise pe Magdalena şi, într-o oră,Dacia lui neagră, cu număr mic, nouă-nouţă, coborapanta dintre vii, către Timigeni.

Aşa îi plăcea lui să se întoarcă în sat, nu peşosea, să-l vadă toată lumea, ci pe ocolite, pe drumulde câmp ce tăia dealul Lohanului; se lăsa pe o potecănumai de el ştiută, prin pădure, şi ajungea chiar lagardul ţarinei, intra prin locul unde, altădată, fusesepoarta grădinii strămoşeşti, şi poposea acasă.

Acelaşi traseu îl urma şi acum. Coborând panta printre parcelele de vii,

ajunse un cetăţean care ducea în spate un colac desârmă de spaliere. Când îl zări, omul nu tresări, doarse feri puţin, ca să lărgească locul de trecere al maşi-nii, şi făcu un gest din cap, în semn de salut. Chiríşapăsă pe frână, încât maşina scrâşni şi se opri pe loc,coborî geamul portierei şi întrebă:

– Unde mergi, bădie?– În sat to'arăşe!...– Da' de unde eşti?...– De-aici, dom'e…– Bre, hotărăşte-te: ori sunt tovarăşe, ori dom-

nule. Amândouă, nu se poate.– Alegeţi pe care vă place, dom' tovarăşe,

glumi ţăranul, lăsând sârma jos, ca să se scarpine pefruntea creaţă.

Magdalena scăpă un hohot zgomotos:– Are umor, nenea….– M-ai mai văzut? întrebă omul de partid. Ai

habar cine sunt?– Apoi, cine nu-l ştie pe marele nostru politi-

cian? Dumneavoastră ne-aţi uitat, că-s ani mulţi decând v-aţi desprins de noi, însă fiecare timigenean înparte vă cunoaşte…

– Dar, făcu secretarul organizatoric, ca şi cumn-ar fi auzit comentariul ţăranului, cu asta ce-i? De-getul lui mare arăta la obiectul pe care săteanul toc-mai îl lăsase din spate.

– Sârma?...– Da!– Da' de ce mă-ntrebi?– Aşa, de curiozitate…– O duc acasă…– Ai furat-o?– De unde…?– Din tarlaua ceape-ului…– Am luat-o cu binişorul, frate…– Poi cum? Nu-i din avutul obştesc?– Nu, to'arăşe. Îi din munca noastră. Cea care,

de ani buni, nu ni se mai plăteşte... Magdalena iar râse, apropiindu-şi capul mar-

cat de coafura masivă de fereastra deschisă.– Cum te cheamă, nene?..– Hâm, se codi străinul, da' de ce mă ispiteşti?

N-oi fi politicos să nu-ţi spun. Numele meu esteomul-cu-sârma-în-spinare.

– Bravo, bre, îmi placi, zise Chiríş. Ai, într-adevăr, simţul glumei. Vreau să te ajut. O fi grea?...Coborî, merse în spate, apăsă pe buton şi deschiseportbagajul.

– Aşeaz-o aici!...


Ţăranul privi nedumerit la început, apoi,zâmbind, apucă zdravăn colacul de sârmă de jos şimai mult îl aruncă decât îl aşeză pe preşul curat, aş-ternut pe podină. Chiríş lăsă capota şi cârligul agă-ţător al yalei scoase un zăngănit prelung, când săintră în locaşul lui. Înconjură maşina pe partea opusă,deschise portiera din spate şi-i făcu semn cu mâna săintre.

– Oi murdări ceva pe-aici, păcatele mele...– Urcă, bade, urcă!... – Nu mă veţi fi ducând la Meliţâie? se arătă

îngrijorat, aşezându-se bine pe canapea. Avem uncăpcăun de tablagiu, care, dacă-ţi scapă două râncipe spinare, te pişi pe tine, să mă scuze doamna…

Magdalena scăpă un alt hohot sonor. Apoi,răsucindu-se către cel din spate:

– Îţi propun o afacere…– Ia s-o auzim, cucoană!– Îţi oferim banii necesari pentru ca dumneata

să-ţi cumperi sârma din magazin.– Şi cu asta ce să fac?...– S-o duci îndărăt şi s-o pui de unde ai luat-

o…– Poi, de ce?…

– Fiindcă, felul cum procedezi dumneata,domnule, nu-i frumos. Eşti om serios, te descalifică.Ceea ce faci, se cheamă furt. Poţi ajunge şi la pârnaie,pentru nimica toată…Ştii ce-i aceea?

– He, he, să fii sănătoasă, dragă doamnă. Suntînvăţat… Am mai făcut şase luni, la Poarta-Albă. Da'atunci, pentru o spinare de haraci.

– Da' s daţi dracului ăştia, de la colectivă, intrăîn ton secretarul organizatoric, care conducea cuatenţie, căci maşina cobora o pantă abruptă. Bagă lapuşcărie pentru te miri ce...

– Un cumătru de-a meu o făcut nouă luni,pentru câţva ciocălăi de popuşoi. Nouă, nici maimult, nici mai puţin… Aşa că eu… am scăpat ieftin.

– Tocmai de aceea, insistă femeia…– Nu-ţi bate capul, doamnă, acu' fură tot satul.

Păi, dacă hoţî iştia de la colectivă nu mai dă nimica…Cer să ieşi la lucru, da' de plătit, ciuciu. De-aceea s-or umplut câmpurile de pârloage. La început, earamai bine cu colhozul. Credea lumea c-o pus Dumne-zeu mâna în chica ei. Da' o venit belitul de la Scorci-neşti şi ne-o strâns cum trebe de boaşe, mă scuzaţi…

– Domnule nene, se răsuci femeia iar către celcare vorbea. Te exprimi cam liber. Ar trebui să maipui lacăt la gura aceea. Omul nu trebuie să spună totce gândeşte.

– Lasaţî-i, cucoană, nu vedeţi ce se întâmplăîn lumea aiasta? Comuniştii o cam belit-o, mă scuzaţi.Are să le dea foc ca la guzgani.

– Ei, chiar aşa? întrebă şoferul, încetinind detot viteza. N-au făcut nimic bun?…

– Aveţi să vedeţi…Ascultaţi, mai zise, dupăce maşina se opri în direcţia primei case de la mar-gine de sat. V-o spune Vază Lică, aşa îmi zice, şi la

casa asta stau. Nu scăpăm fără răzmeriţă! Vine vre-mea scărmănelii şi pentru ei, ehei…

– Adică cum, omule? insistă femeia. Ce ştiţivoi, poporenilor, de toate lucrurile acestea?

Şi ţăranul începu să-şi dea drumul. Se vedeacât colo că era informat. Chiríş, care îl asculta cu frun-tea sprijinită de volan, socoti că asemenea date nu potfi luate decât de la un post de radio ca Vocea Ame-reicii sau Europa Liberă. Pe măsură ce timigeneanulvorbea, i se făcea somn. Auzea totuşi acele cuvinte carostogolindu-se dintr-un pod, zgomotoase, rezo-nând. Şi-i loveau timpanele cu efectul unei sentinţe.Magdalena îl asculta atentă pe străin, dar lui îi venisă-şi ducă mâinile deodată la urechi, să nu le maiaudă… Traversară o bună bucată de drum, iar pri-veliştea care i se oferea îl făcea să se simtă bine,aproape fericit. Miresmele de peste sat, şi mai alesmirosul de mămăliguţă fierbând pe pirostie sau îngigne¹, apoi vacile, reîntoarse de la păşune şi intratecu cireada pe uliţe, având pulpele umflate de lapte,cu picioarele din spate împiedicându-se în ugerelepline, din care deja scăpăta lichidul alb şi gustos,toate îl transportau, uşor, în anii copilăriei.

Sătenii întâlniţi pe stradă priveau curioşi şi-şidădeau cu ghiontul, vorbeau pe la colţuri, ori urmă-reau de după garduri. Chiríş nu mai fusese pe-acasăde anul trecut, când o îngropase pe bătrâna luimamă, şi-atunci nu constatase suspiciune, rea-cre-dinţă sau pizmă, la consătenii săi. Dimpotrivă, ungrup de timigeneni îl oprise pe drum. Câţiva chiar seaşezaseră în calea maşinii, cea de la Partid, şi-l ruga-seră să-i ajute să-şi tragă apă din Dealul Crucii, căcivara, mai ales pe vreme de secetă, animalele le rămânînsetate.

E adevărat că le făgăduise marea cu sarea,atunci, dar problema era că se nimerise o perioadăcu multe necazuri la judeţeana de partid, şi uitase depromisiune. Este drept că nici oamenii nu insistaseră,nu mai dăduseră telefon sau să trimită vreo scrisoare,aşa cum le recomandase. Acum se temea că una dinacele persoane s-ar putea să-i iasă în cale, cerându-isocoteală.

Nu se întâmplă aşa, dar sătenii încercau să ledistingă chipurile pe sub sticla fumurie a parbrizului,Magdalena chiar întrebându-se ce-o fi cu ei de numai par prietenoşi; însă soţul pretindea că bănuieştecauza, şi chiar îi şopti:

– Ăştia au amirosit a schimbare. Se uită la noica la doi oameni morţi.

– Cautăi-ţi de treabă. Te-ai lăsat, vezi bine, co-pleşit de ce-a spus cel cu sârma?...

– Am presentimentele mele. Ţăranii sateloradulmecă a răscoală…

Din romanul: Paradigma Deşertului, volumui I,aflat sub tipar


SECUNDE ... deschise !Fragment din „Zăpada pe flori de cireş”, vol. II

Zi însorită uşor vântoasă de mai. Iarba verde– verde se mişcă în valuri, cireşii încă plinide floare se apleacă spre mica fântână arte-

ziană cu neşteptatele jocuri de apă, lăstarii şi mu-gurii butucilor de vie se întrec în creştere, florilecele mai colorate şi suave se oferă privirilor.

Teo parcurge repede aleea dintre flori, îngrabă spre altă clădire să ia telefonul. Uită portiţadeschisă ... doar câteva zeci bune de secunde.

Tabloul de întoarcere îl înfioară: un câinemare, negru, lăţos şi răpănos se tăvălea într-o ade-vărată frenezie pe tot ce era mai frumos şi gingaş.Dar, mai ales calcă peste lăstarul de viţă aleasă,crescut cu atâta dragoste, şi-l rupe. Distruge la ceţinea mai mult din această grădină a sufletului.

Rupe zdravăn şi din sufletul său ...„Sufletul meu drag, nu numai iubita mea,

ci visul meu de zi şi de noapte, să ştii că mă înso-ţeşti oriunde m-aş afla. Te văd cu zâmbetu-ţi aşamai sus de frunte într-o privire pierdută spre mineşi-mi vine mereu să te strâng tare, tare în braţe.Acum cu imaginea ta scumpă peste lume mă afluîntr-un decor natural de excepţie, cu dealuri înver-zite şi înflorite, într-o uşoară bătaie de vânt careleagănă florile spre mine, pierdut cu privirea în-spre o culme muntoasă la baza căreia e un lacmare. Dinspre poiana apropiată triluri de privi-ghetori îmi încântă auzul ...

Mi-eşti atât de dragă şi atât de aproape !Sunt, oare, un câştigător dacă am răsădit

tot sufletul şi toate gândurile mele posibile în loculcelui al tău pe care-l port mereu ca pe o grădinădumnezeiască de flori şi miresme ? Mereu încercsa-ţi spun că ţi-am dat absolut tot sufletul meu,toată simţirea mea dulce pentru o fiinţă şi cred căle port cu toată grija pe ambele care se zvârcolescla lumina soarelui şi se zbat alintat pe lumina lunii.Era plină aseară, ca şi fiinţa, inima şi viaţa mea. Tepot ruga să ai grijă de sufletul meu ?”

Deplasările pe toate coclaurile, prin marioraşe inclusiv dintre cele turistice, înseamnă plă-cerea simţirii şi viselor comune, lăcomia unui sen-timent înflorit destul de târziu care se transmiteprin sărutările apăsate pe mâini, pe creştet, uneoripe picioare, dar mai ales în obţinerea sărutului „celmai frumos din lume” în care se simte căldura ini-mii, fierbinţeala buzelor, freamătul vieţii, teama depericol şi o irezistibilă dorinţă de îmbrăţişare, dedragoste aprinsă, de atingere trupească, nu se-xuală, ci pentru simţirea unei cât mai mari supra-feţe din corpul celuilalt, cu senzaţia finală: uitare

de lume, uitare de pericol, de foame, de sete ...Două trupuri care răspund la comanda

unor creiere înfierbân-tate nu la instincte se-xuale. Ea „atât defragedă ... el cu jarulsufletului într-omare de flori, cu Eape piedestal”.

Ointensi-tate a iu-b i r i i ,imposi-bil dee x p r i -mat încuvinte,i n c o m -plet sim-ţită prinsărutări şi îmbrăţişări, nesătulă şi neostoită prinpriviri lungi ochi în ochi, prin cuprinderi de mi-nute şi ore care par secunde.

O iubire trăită cu imensă bucurie de el, cupatima celor 18 ani de ea, ambii descoperind sferaimpersonală a existenţei, când nimic nu mai existăîn jur decât afundul ochilor celuilalt, zâmbetul dră-găstos şi îmbrăţişarea care contopeşte. Când dra-goste e, lume ... nu e !„Atât de fragedă ...”

Şi totuşi care va fi câinele care va tăvăli gră-dina cu flori înmiresmate ale acestor rătăciţi într-olume înduşmănită ? Ar fi nevoie, mare nevoie sănu se uite portiţa de la sufletul lor ... deschisă. Nicimăcar preţ de câteva secunde !

... Oricât de intensă, iubirea trebuie straşnicpăzită. De oricine şi oricând !

CEL MAI FRUMOS PROFIL(Fragment din „Zăpada … II”)

Cu privirea scrutătoare şi … grea, cercetachipurile celor vreo 30 de femei care se prefăceaucă ascultă şi chiar înţeleg semipăsăreasca celor carese întreceau în preţiozităţi obositoare prin numărşi care provocau inhibiţia creierului din imposibi-litatea descifrării mesajului vorbitorilor şi o starede somnolenţă.

Conferenţiarii nu-şi puneau problema unuitimp de consum şi se antrenau într-un dialog maimult interior şi nu cu asistenţa. Cei din scaune

Dumitru V. MARIN


(mai bine … cele, pentru că nu erau decât câţivabărbaţi şi aceia vârstnici), nemişcaţi şi ţepoşi (dacănu şi ţepeni) păreau a gândi la ale lor, părăsind„scena” prezidiului, unde se dezbăteau elementede cultură ca de pe vremea egiptenilor, deşi su-biectul era Eminescu.

Prin faţa lui Teo mai defilau din când încând „organizatorii”, adică bărbaţi sau femei maiîn vârstă ce-aveau de tăiat pâinea sau salamul pen-tru „protocol” de după cuvântările gâlgâitoare. Oînvăţătoare de la Micleşti cam trecută dar caldă şiprimitoare îi făcu cinic şi amical cu ochiul.

Deodată rămase cu ochii aţintiţi spre uşă …! În cadrul ei, dar în sală descoperi, cu uimire marecât sufletul său însetat, cel mai frumos profil pecare l-a admirat vreodată. O fiinţă parcă din altălume, uşor zâmbitoare, misterioasă, cu o urmă dezâmbet neîncrezător. Părul scurt accentua o frunteca o oglindă a sufletului, cu ochii de nevăzut dincauza arcadelor sprâncenelor şi cu pleoapele carelăsau privirile să se piardă, un nas echilibrat parcădesenat de un pictor adevărat şi sculptat de unmare meşter …

În profil, buzele păreau divine, bine ar-cuite, ademenitoare, uşor cărnoase, rotunjite şiumede. Zâmbetul nr. 600 (cred că putea zâmbi înmai multe feluri … ) era podoaba unei feţe înche-iate cu o bărbie ce se pierdea în lumina din cadrul

ferestrei.Era, fără îndoială, mâna şi harul lui Dum-

nezeu, pogorâte asupra unei făpturi subţiratice,maiestoase şi … serafice. I se păru că vede, dacă nupe cea mai frumoasă femeie din viaţa lui, atuncisigur cel mai frumos şi minunat profil pe care l-aadmirat vreodată.

Cupidon, zeul iubirii, loveşte cu săgeata învârful căreia e floarea. Asta credeau anticii. Acum,era o fiinţă obişnuită, comunicând ceva cu totul ne-obişnuit, frumos, înfiorător de frumos, un fior cenu putea fi explicat, un gând luminos care nuputea fi stăvilit. Acum se petrecea marea taină avieţii care dădea la iveală, ca într-o vrajă imposibilde descifrat, existenţa unui trup de vis, a unui pro-fil demn de penelul pictorilor renascentişti, cu unzâmbet feciorelnic şi dumnezeiesc.

Ca simbol, femeia din profil era ca o explo-zie ne-devastatoare dar menită să arunce patimacea mai ardentă asupra unui suflet învăpăiat, de laprima vedere.

Era, o altă farsă a vieţii ?În noul val al momentului, se cobora din

cer sau din altă parte, o altă patimă ?Când au schimbat câteva cuvinte, femeia i

se păru şi mai frumoasă …„Numai tu poţi fi mai frumoasă decât ziua

de azi” îi şopti el duios şi înfrigurat.Teo se simţea între rău şi bun, între lumină

şi obscur, între frumos şi frumosul trecut, întredouă lumi.

Pe care putea să apuce ?

Ca pe sufletul lui

Devenit rol al viselor în care se totplimba printre clădiri vechi, construiaaltele sau rătăcea pe străzi pe care nule-a văzut niciodată, lui Teo Merianu ise părea că zâmbetul fetei se estom-pează pe zi ce trece iar trăsurile cu caipe care le mai vedea întorceau mereuîn apropierea sa. Durerile din muşchii se ascuţeau, zeci de cuţite îi spintecaufesele, bicepşii, tricepşii, orice parte acorpului din carne, iar oasele bazinu-lui dureau, dureau.

Fizic, simţea că trebuie să facă ceva;psihic era paralizat şi lipsit de iniţia-tivă. Nu se gândea decât că o pierde,că vine vremea să plătească cu sufletulbucata dintr-o fericire necuvenitădinspre amurgul vieţii. Stelele minţiipăreau îngheţate într-un punct care nu

permitea orientarea mai departe.Peste toate … întâmplările fiecărei zile,

mereu mai multe şi mai aspre, învârtindu-se într-un evantai stresant cu reverberaţii în toate zonelesufleteşti. Nu mai rămânea nici cu el, dar’mi-te cuea. Ea, sufletul lui.


O cunună aniversarăŞtefaniade în sos picant

Ultima carte a dlui Ştefan Boboc-Pungeşteanu,cu un titlu fericit inspirat „Ştefaniade în sos picant”, cumult piper şi ardei iute, reprezintă o „oglindă” fidelă avieţii noastre de toate zilele (şi mai ales „nopţile”) in-staurate după evenimentele din decembrie 1989, aureo-late de o speranţă generală, ce s-a restrâns ulterior la unapersonală şi limitat privată. Dacă în epoca de tristăamintire, restrictiv socialistă, glumele spuse în surdinăşi doar în cercuri conspirative de prieteni siguri, vizau„capul tuturor răutăţilor”, creându-le o stare tonică deînvingători subterani într-o societate cu botniţă la gură,după triumful Revoluţiei derapate spre un făgaş de undese poate lua fără a plăti nimic, focul sacru al epigramiş-tilor şi-a adaptat calibrul şi „punctul de ochire” spre alterealităţi, mai demne de mitraliat, de această dată expuseliberei cugetări fără consecinţe punitive. Întreaga ple-iadă a spiritului critic s-a năpustit spre masa mult maibogată cu subiecte de fiert la „foc scăzut” decât în pre-cedenta societate colectivistă. Acolo, inamicul publicnumărul unu era conducătorul suprem, cu bufonul săuregal Bulă, care-şi amuza stăpânul cu glume nesăratesau sărate cu iz de autocritică. Dincoace, în vizorul că-tării epigramiste, se zăreşte un pustiu de câmp plin detare, care de care mai elefantică şi deşi uşor de ochit –greu de doborât: tarele societăţii capitaliste! Purtătorii

„relelor de vindecat” auproliferat. Nu mai esteunul singur, plus una, suntcu sutele (a se vedea cei300 români aflaţi în frun-tea bucatelor), cu zecile demii, sub oblăduirea demo-cratică a unui guvern alesîn „neştiinţă de cauză”. Cese întâmplă sub aceastăumbrelă de vreme rea acelor ce şi-au cumpăratfotoliu „bunului huzur,”constituie tocmai terenul

de vânătoare al epigramiştilor (excluzându-l de la sinepe cel al moşierului Ţiriac, tenismanul îmbogăţit fiindsimbolul speranţei „tuturor posibilităţilor” în societateaprivată a întrecerilor „care pe care”!). În această luptăpe viaţă şi pe moarte între cei ajunşi pe coama speranţeişi cei călcaţi în copitele roibului înaripat al visătorilornaivi, cavalerii căutători de dreptate şi milă pentru ceiobidiţi, aleargă cu sabia învârtită deasupra ocipitalului,că doar-doar vor tăia vreo-unul din cele şapte capete alebalaurului.

Ştefan Boboc-Pungeşteanu, consăteanul meudin localitatea unde am văzut lumina zilei, nu şi-a mai

băgat de multă vreme sabia în teacă. I-a scăpărat prinvolumele editate până în prezent: „Şi bobocii zâmbesc,2006, epigrame, rondeluri şi alte poezii”, „Îmbobociride toamnă, 2010, epigrame, rondeluri, fabule şi altepoezii”, culminândacum, în prag deaniversare a 80 deani de viaţă, cu„Şefaniade în sospicant”, 2012, caautor „ajuns la vâr-sta înţelepciunii”,precizează MihaiBatog – Bujeniţă,prefaţatorul lucră-rii. Sau cum con-semnează GeorgePetrone, în Postfaţacărţii: „ŞtefanBoboc parcurgând întreaga gamă de procedee stilistice,de la înţepătura ironiei la denunţarea segace a trăsături-lor vulnerabile ale naturi umane, se avântă fără falsă pe-danterie în repudierea şabloanelor de gândire, amentalităţilor şi, în general, a racilelor care sălăşluiescîn societatea în care vieţuim.

Conţinutul plin de vervă al cărţii este întovără-şit de o suită de desene inspirate ale cunoscutului grafi-cian Nicolae Viziteu, original de pe aceleaşi meleaguricu autorul, iar coperta, în deplină concordanţă cu conţi-nutul, semnată de Traian şi Iulian Boboc, întregesc lu-crarea cu adausuri tonifiante. Aşa cum o face şi VasileLarcu, alt cavaler al condeiului cu spadă în loc de peniţă,inserând pe coperta IV o epigramă dedicată octogena-rului Ştefan Boboc:

Bunul simţ îmi interzice / De-a vă contrazice,dar / Moşneguţ eu nu v-aşi zice / Nici măcar la cente-nar!

Ca o replică a „Destăinuirii” autorului:Anii trec, nu stau pe loc,/ Şi i-am prins pe un

şirag:/ La un capăt sunt boboc / Iar la celălalt, moş-neag!

Această ultimă carte a lui Ştefan Boboc-Pun-geşteanu, aniversară, îl consacră ca epigramist şi îi pro-bează maturitatea deplină a unui talent ce explorează ozonă a literaturii, unde se intră cu greu, pentru că aşacum observa Mihai Batog – Bujeniţă despre autor: „Nucred că va fi printre epigramiştii ce se vor preda înşcoală, presupunând că asta se va întâmpla vreodată.Însă abordarea genului, poezie fixă, în care dificultateaprozodiei este una minoră în comparaţie cu aceea a con-strucţiei poetice care trebuie să rezolve în numai patruversuri, cu minimum de cuvinte şi cu maximum de cla-ritate deci, prezentarea şi dezvoltarea subiectului, iarapoi şi întorsătura care să creeze poanta, nu este la în-demâna oricui.”

Constantin HUŞANU


Capitolul 8

M-a condus cu maşina până în faţa blocului.A oprit motorul, şi-a aşezat ceasul pe mânămai bine, apoi a pus braţul întins pe scau-

nul meu. Un ghiul îi atârna de-un deget. La gâtavea un lanţ gros de aur. ─ Aştept răspunsul, ce-ai hotărât?─ Mâine îmi dau demisia.─ Nu te mai gândeşti? Ce faci fără loc de muncă?Hă?─ M-am gândit şi v-am dat răspunsul.─ Final?─ Da.─ Auzi, sunt şi io curios, întreb aşa ca prostu, pânăla urmă de ce nu vrei să te culci cu mine? Oi fii fatămare !─ Nu e treaba dumneavoastră cum sunt, domnulePetrescu. La revedere.

Văzând că am deschis uşa brusc, mă apucă debraţ şi mă trage în maşină cu forţa. Printre dinţi seaude o înjurătură în morţii mă-tii.

─ Unde pleci mă? Unde mă? Unde?Mă brusca cu mâna pe umăr.─ Ai cerut voie să pleci? Spune, nu sta ca muta,

spune!─ Vă rog, îmi daţi voie să plec?─ Ieşi din maşină, mâine să depui demisia la Car-men. Băi fată, fără explicaţii, fără lacrimi, fără săsufli o vorbă, ai înţeles? Bucăţi te fac dacă spui uncuvânt.─ Da domnule, nu spun.Când a luat mâna de pe mine, am ieşit. Nu era ni-meni afară, ceasul era aproape zece seara. Nu am

intrat direct în casă. Am rămas în scara blocului şi-am plâns. După mai mult de 12 ore de cărat marfă,această propunere m-a obosit şi mai rău. Nu reu-şeam să mă stăpânesc, plângeam cu sughiţuri. Măpregăteam să intru în casă doar obosită nu şiplânsă. Mama mă aştepta cu mâncarea caldă.─ Hai Elena, unde umbli ca o nebună până la oraasta?─ Sunt ruptă mamă de oboseală. Mă faci nebună?Uită-te la mine cum arăt, ai habar ce-am făcut dela ora şapte? Să nu mă mai faci nebună, ai înţeles?─ Să nu-mi spui tu mie că până acum ai muncit cănu te crez.─ De ce nu crezi?─ Nu te crez, n-ai cum să munceşti de azi dimi-neaţă întruna, n-ai cum.─ Să mă laşi în pace, ai înţeles? Nu am nevoie demâncarea ta. Eşti cu gura pe mine toată ziua, toatăziua. M-am săturat!Am aruncat lingura pe masă şi-am plecat în dor-mitorul meu. Mama a comentat multă vreme princasă. Am stat cu perna pe cap până am adormit cugândul la mormăiala ei şi la grija zilei ce urma. De-misie, căutarea unui alt loc de muncă plus expli-caţiile pe care trebuia să i le dau mamei. Ca să potadormi, căutam amintiri frumoase. Imaginile dincopilăria mea erau ca de granit. Lacrimi, griji,icoana la care mama plângea, frica de grijania, fricade oameni şi de câini, auzeam geamuri sparte, ve-deam găini moarte, o zi de duminică şi sarmale pesobă. O amintire plăcută. Eram singură în bucătă-ria de iarnă. Mama mergea în fiecare duminică labiserică. Pe soba cu lemne, a lăsat să fiarbă sar-male, cred că era crăciunul. Mi-a spus să bag căteun lemn când se termina focul, dar nu multe, cidoar unul câte unul. Aşteptam în pat privind prinuşa sobei să văd când se stinge flacăra. Ridicam ca-pacul la oală şi trăgeam pe nas aburul de la sar-male. Mai lipeam nasul pe geam, privind lazăpadă. Nu vorbeam zile în şir. Priveam tabloultatei şi părea că râde la mine. Nu am avut brad deCrăciun. Nici cadouri nu am avut. Nu ştiam călumea împodobea brazi, nici de Moş Crăciun nuam auzit. Când ne-am mutat la tatăl meu vitreg,aveam opt ani, am văzut că sărbătorile de iarnăsunt altfel. Aveau miros de cozonaci, cârnaţi, carnede porc pregătită în mai multe feluri şi colindătoriierau mai mulţi. Tata, Marin Alecu, îmi făcea câteun mic cadou, ceva dulce. Cu mama, singure într-un oraş cu străini, nu pregăteam Crăciunul cu bradşi nici cu cadouri. Doar că acum, aduceam şi eubani, iar Crăciunul era aşteptat cu toate bunătăţile.

Am ajuns la biroul Personal înaintea doamnelor

Dorina ŞIŞU


de-acolo. Doamna Carmen, soţia directorului DanPetrescu s-a mirat văzându-mă la uşă.─ Bună dimineaţa doamna Carmen!─ Bună dimineaţa Elena! Ce e cu tine dragă cunoaptea-n cap?─ Vreau să vorbesc cu dumneavoastră.─ Cum să nu, vorbim, haide intră!Am intrat în biroul dânsei. Vroiam să-i spun ade-vărul. Am deschis gura hotărâtă să-i spun doamnaCarmen, soţul dumneavoastră, aseară, a spus cămă omoară dacă vă spun ce vă spun acum şi aspus că... nu am putut. Mă privea cu drag.─ Vreau să-mi fac lichidarea şi să plec de la firmă.─ Dar de ce Elena? Ai găsit în altă parte?─ Nu am găsit. Aici e foarte mult de lucru şi numai pot, plus că mă oboseşte şi şcoala.─ Cu mama ta ai discutat? Ea ce spune? Ştii că văeste foarte greu şi aşa.─ Ştiu doamna Carmen dar nu mai pot, vă rog sămă credeţi.─ Elena, hai că merg să vorbesc cu şeful. Vedem,poate mergi în altă parte unde este mai uşor. Ştiică patronul ţine la tine şi te protejează.─ Ştiu foarte bine.─ Uite ce te rog, mergi acum la depozit şi lucreazăpână când o să trimit pe cineva după tine care să-ţi spună noutăţi adică rezultatul discuţiei mele cupatronul, referitor la decizia ta de a pleca. Dacă nugăsim o soluţie îţi propun să mergi în concediu, aidreptul la două săptămâni. Eu nu sunt de acordpentru ca tu să pleci, ştiu eu ce zic!─ Bine doamna Carmen, aşa voi face. Vă mulţu-mesc pentru ajutor. ─ Nu ai de ce Elena, cu drag te ajut.Am mers în depozit cu frica să nu mă întâlnesc cudirectorul Petrescu. Ce maşină auzeam că seopreşte la depozit mă ascundeam după cutii. LuiAdriana şi Tomiţă le povestisem tot ce vorbisemcu Petrescu. Au rămas înmărmuriţi. Adriana îmitot punea întrebări.─ Ce-ai să faci? Pleci?─ Nu ştiu Adriana, nu vreau să plec, am nevoie deserviciu dar nici să mă prostituez nu vreau. Dacănu mă lasă în pace voi pleca.─ Elena, mergi la patron şi spune-i, spune-i că ţi-apropus să te culci cu el că doar nu Petrescu te-a an-gajat să te dea afară. ─ Asta aşa e dar cum rămâne cu ameninţările lui,că mă omoară?Şi astfel se făcu linişte. Nu se găseau alte soluţiidecât aceea de-a pleca. Am aşteptat răspuns de ladoamna Carmen până la ora trei după amiază,când a venit un băiat cu un bilet în care scria săplec în concediu de odihnă pentru trei săptămâni.Adriana şi Tomiţă vroiau şi ei concediu. Mă rugau

să-i aştept câteva zile acasă apoi să ne facem pla-nuri să mergem undeva la munte. Bucuroasă, amfost de acord. Urma să-i aştept să-şi facă cererilede concediu şi să planificăm plecarea la munte.Am plecat la Bucureşti pentru trei zile, să-mi facrost de rucsac şi să mă odihnesc la surorile mele.Când m-am întors de la Bucureşti, Adriana şi To-miţă mă aşteptau să stabilim plecarea spre munte.Era pentru prima dată când plecam în concediu.Aveam emoţii. Tomiţă era pregătit cu hărţi şi cu olistă de cumpărături şi de lucruri pe care trebuiasă le avem în rucsac. ─ De ce ne trebuie lumânare şi chibrit?─ Pentru că mergem cu cortul şi e necesar să avemde toate la noi.─ Tomiţă, dar avem lanternă!─ Elena, tu pune în rucsac ce ţi-am pus pe listă.Stăm o săptămână, ştiu de ce spun aşa. Dimineaţa la ora 4,30, am plecat spre gară, echi-pată de căţărat pe munţii patriei. Destinaţia a ales-o Tomiţă că el mai fusese la Piatra Mare. Totdrumul, care a durat câteva ore bune, l-am întrebatverzi şi uscate, cum dormim, cum mâncăm cumurcăm, dacă plouă, dacă sunt urşi, încât bietulbăiat nu mai ştia cum să-mi explice să înţeleg. Lahalta Timişu de Jos am coborât. Aerul mă ameţea.Curat, rece şi deosebit. Mă aflam în altă lume. Sim-ţeam libertatea în sânge. Eram fericită. ─ Acum mergem pe jos pe DN1.─ Ce înseamnă DN1 Tomiţă?─ Elena parcă vii din altă lume. DN înseamnădrum naţional.─ Pe bune? Şi de ce spui că vin din altă lume, scriede DN prin cărţi? Toată lumea ştie ce înseamnă?─ Cam da, e o chestie logică.─ Îhî, înţeleg. Ei uite măi Tomiţă că e prima chestielogică de care mă lovesc, na!Aveam emoţii de parcă muntele mi-ar fii fost iubit.Era doar Piatra Mare, un munte din sudul depre-siunii Braşov. Conta prima întâlnire cu el, cu mun-tele. Simţeam deja iubire deosebită. La poalelemasivului se zărea pădurea de fag. Imediat ce-amînceput să urcăm verdele mă inunda şi aerul măîneca. Diversitatea de plante crea un tablou ruptdin rai. Poienile din pădure erau pline de plante,păiuşul roşu, campanule, genţiene şi margarete.─ Tomiţă, la ce altitudine se află Cabana PiatraMare?─ 1635.─ Da? Eu parcă ştiu că pe la 1703. Poate mă înşel.─ Sigur te înşeli Elena.─ De ce sigur, mă?─ Pentru că mergi pe munte pentru prima dată. Euştiu mai bine, am fost nu ştiu de câte ori.─ L-ai măsurat, te pomeneşti.


─ Nu, dar ştiu toţi munţii. Ce munţi cunoşti tu?─ Din cărţi pe toţi. Nu am făcut cunoştinţă cu vreu-nul până acum, dar sper să ne iubim.─ Cu cine să te iubeşti?─ Cu muntele băi Tomiţă.Oboseam, nu eram obişnuită cu urcatul pe munte.Urcam pe bandă galbenă. Când am ajuns la şaptescări , mi-am lipit mâinile de zidurile ude şi le pri-veam lung. Răcoarea apei mă ameţea de senzaţiinoi, simţeam inima fericită, sufletul vibra. Apa,pietrele, verdele, pământul, lemnul, toate aveaumiros de rai. M-am îndrăgostit. Degetele îmi în-gheţase de la apa rece, stropii ajungeau în ochi, îmiplăcea să...─Elenaaa.─ Da.Adriana mă trăgea de rucsac şi mă striga întruna.─ Elena, ce faci Elena? Hai să mergem.─ Mergeţi voi. Mai stau puţin aici.Tomiţă, precum un cocoş bătrân de munte, replicăironic şi sarcastic.─ Sigur Elena că te lăsăm, noi mergem cu taxiulpână la următoarea stradă. Ăsta e munte nu oraş.Hai mişcă.─ Băi asta, cui spui tu mişcă? Ce, nu poţi să maistai cinci minute? ─ Nu, pentru că trebuie să ajungem la PrăpastiaUrsului să...─Unde mă? Acolo să mergi tu.─ Acolo întindem cortul Elena, poate nu ştiai.─ Nu ştiam că nu mi-a spus nimeni şi nici n-amvisat, la ştiri nu mă uit, în ziarul local nu zicedomle nimica, ce idioti, aşa că de unde vrei mă săştiu?─Ştiai că mergem cu cortul.─Iote că ştiam, şi?─ Şi de ce te vaiţi?─ Pentru că pui cortul în gura ursului. Alt loc nugăseai?─ Nu Elena. Dacă e să vină ursul vine şi aici,acum...─ Vai de mama mea! Aici, aici?─ Da Elena. Acum o luăm pe triunghi albastru.Astfel am virat la stânga în pădure, spre prăpastiaursului. Priveam în toate părţile şi parcă vedeamcă se mişcă ceva. Peste tot în jurul meu, vedeam şiauzeam ursi. Am dat de o un râu între stânci. Eraloc de întins cortul şi am hotărât să ne instalămpentru că se lăsa noaptea şi nu mai vedeam săfacem nimic.─ Aici este prăpastia ursului?─ Nu. Dar e pe-aproape.Cortul a fost uşor de montat. Am mâncat conserveîn jurul focului, lângă apă. La început mi-a plăcutzgomotul ei dar, mi-am dat seama că nu pot

adormi. Era foarte frig. Adriana şi Tomiţă sepupau. Oare de ce? Ea era căsătorită, avea un bă-ieţel de patru ani. Tomiţă era burlac. În cort, lângămine, atmosfera se încinsese între cei doi. ─ Voi ce faceţi acolo? Vă pupaţi?─ Da.Tomiţă a fost gentlemen şi a răspuns simplu.─ Vreţi să încetaţi? Nu bănuiam că voi doi...─ Dormi Elena, noi doar ne încălzim.─ Da, vă încălziţi până vă terminaţi. Daţi-o dracude găleată! Sunteţi nesimţiţi amândoi.Dimineaţa am făcut baie în râu. Când cei doi încădormeau, admiram pereţii de piatră care ne fusesescut toată noaptea. Era aşa de înalt încât părea căatinge cerul. Răcoarea dimineţii mă liniştea. CândAdriana şi Tomiţă s-au trezit au ieşit din cort s-auspălat şi au început să mănânce ca şi cum eu nueram cu ei. Fără să-mi vorbească, am strâns cortul,ne-am făcut rucsacurile şi-am pornit către cabanaPiatra Mare, pe Drumul Familiar. Era uşor deurcat, urmăream banda roşie. Pădurea de brad erade basm. Măcrişul şi feriga forma covor continuu.Rupeam cea mai mare ferigă şi-mi făceam aer cuea. Apoi găseam alta şi mai mare pe care o rupeam.După pădurea de brad a urmat pădurea de molid,întunecoasă şi rece. Nu am zărit nici un animal.Într-o poiană, aproape de cabană, un şarpe leneveaîn mijloc de potecă. Adriana a fugit, Tomiţă l-a oco-lit, eu m-am apropiat uşor de el şi l-am privit.Părea mort. Nu-mi era frică să-l ating. Am întinsmâna spre şarpe, însă când eram aproape să-i simtrăceala Tomiţă şi Adriana au ţipat la mine, de spe-rietură am căzut în fund.─ Elena, nuuuu!─ Vai de mine! Ce urlaţi măi aşa? Nebunilor, amcăzut. ─ Nu pune mâna, ăla e şarpe Elena, ce naiba,pleacă fată de-acolo! Spune-i Tomiţă să plece că ioleşin aici de frică, aoleu!─ Ce să spun dragă, te-o mânca un şarpe.─Are dreptate Adriana, hai, lasă-l în pace.─ Băi, dar voi sunteţi duşi de cap! Îl las băi, dar nicinu l-am atins. Ţipaţi ca doi apucaţi, speriaţi toateanimalele. Doamne!─ Hai să băgăm tare până la cabană.─ Băgăm Tomiţă, spune şi la iubita ta să bage lacompas că merge ca un melc.─ Aud ce spui. De ce nu-mi spui mie, direct? De ceprin Tomiţă?─ Pentru că aşa ai făcut şi tu la faza cu şarpelespune-i Tomiţă să plece că io leşin.─ Vreţi să nu vă mai certaţi?─ Tu de ce te bagi Tomiţă? Asta e lăbăreală de ga-gici. Vezi tu de potecă să nu care cumva să greşeştitraseul. Haide, haide, mişcă!


─ Uneori eşti aşa de dură măi Elena, greşeşti.─ Să taci, să mergi, să taci. Nu mă interesează pă-rerea voastră.Şi-a tăcut. Până la cabană nu am mai scos o vorbă.Toţi trei urmam poteca cu gândul la mâncare. Celpuţin mie îmi era o foame de lup.Când am ajuns la cabană m-am lungit pe pământde fericire. În sfârşit puteam să dorm şi să lenevescîn mijlocul naturii atât cât vroiam. Vechea cabană era o ruină. A ars şi a rămas din eadoar zidurile din cărămidă. Lângă ea se construiao altă cabană. Se cazau turişti dar noi am preferatcortul pe care m-am aşezat lângă cabana arsă.Noaptea am dormit buştean. Ziua, prietenii meiAdriana cu Tomiţă, făceau plimbări prin pădure.Rămâneam singură. Nu mă mişcam din faţa cor-tului. Cabanierii erau de treabă, veneau să mă întrebe cemai fac, de unde suntem şi cum e plimbarea lamunte. Uneori le mai dădeam ţigări. O singurăplimbare am făcut până la Peştera de Gheaţă. Amluat traseul în jos, pe unde venisem la cabană, pebandă roşie şi din prima poiană am luat-o îndreapta spre Bunloc. De aici vegetaţia era şi maideasă. Când am ajuns la Pestera de Gheaţă amavut o mare dezamăgire pentru că nu am pututintra în ea din mai multe motive. Primul că luiAdriana îi era frică, al doilea că nu aveam lanternăşi nu aveam încălţământea adecvată. Lanterna ră-măsese fără baterii. Atât cât am apucat să văd, într-un moment de iluminare cu lanterna, peştera eraprecum o mare gaură neagră, un haos. Am făcutcale întoarsă până la cabană. Cei doi au rămas înurmă. Când am ajuns la cort cabanierii m-au în-trebat cum a fost. Le-am povestit dezamăgireaapoi am urcat pe Piatra scrisă. Acolo, în vârf, sim-ţeam că sunt mare şi că stăpânesc lumea. Închi-deam ochii şi mă lăsam bătută de vânt. Îmiimaginam cum plutesc. Visam ce vroiam. Aminti-rile din copilărie nu ajungeau până aici. Eram feri-cită. Iubeam muntele.─ Mâine dimineaţă plecăm.Tomiţă era hotărât. Vroiam să mai rămânem.─ De ce nu mai stăm? Îmi place aici.─ Mergem şi în alte locuri. ─ De exemplu?─ Mergem la Predeal.Zis şi făcut. Dimineaţa m-am trezit cu un rucsaccât doi. Tomiţă a pus în al meu şi din rucsaculAdrianei pe motiv că ea este pe ciclu şi o doareburta, nu poate să care greutate. Nu am spusnimic. Afară era o ceaţă că-ţi băgai degetele în ochifără să vrei. Cabanierii mă sfătuise de seara săurmăm un traseu mai simplu nu cum vroia Tomiţasă urcăm vârful Piatra Mare apoi să coborâm.

După ce mi-am luat rămas bun de la bunii meiprieteni cabanieri am urmat pe cei doi amici ai mei.După ce-am trecut de Piatra Scrisă trebuia să oluăm în stânga pe un traseu ce ducea spre o stână.Aveam doar de coborât. Nu m-am înţeles cu To-miţă aşa că am urmat traseul spre vârful PiatraMare. Traseul era alunecos, ceaţa intra în oase, ruc-sacul mă tragea în spate, era groaznic de greu.─ Mergi mă mai încet! Nu vezi ce-i afară? Rămânîn urmă şi vă pierd.─ Mişcă-te, Elena că nu stăm după tine.─ Ba trebuie să staţi că mi-aţi umplut rucsacul culucrurile voastre.─ Ţine pasul cu noi, nu te mai văita atât.─ Bă, da şmecher eşti! Adriana, normal că mergefluierând. După ce ca are doi metri înălţime, maimerge şi cu mâna-n cur. Puteai să-i dai o umbrelăsă nu se umezească până jos.─ Comentezi cam mult.─ Şi ce-ai vrea să fac?─ Să nu mai comentezi.─ Că ce?─ Că-ţi iau rucsacul şi mergi singură dacă eşti adracu.─ Să nu te caci pe tine Tomiţă...Nici nu am apucat să termin propoziţia că amcăzut. În stanga mea era o gaură plină cu ceaţă , îndreapta mă atingeam de ierburi. Am încercat sămă ţin de ele şi astfel nu mi-am pierdut echilibrulprea mult în stânga. Vroiam să mă ridic dar rucsa-cul mă trăgea în spate. Tomiţă a venit spre mineînjurând, îmi trage rucsacul şi-l pune peste al lui.─ Ce faci mă? Nu eşti normal? Pe cine înjuri?─ De-acum eşti pe cont propriu.Mă duc la el şi-l împing cu mâinile în piept.─ Fraiere nu pleci aşa. Îţi iei ce-i al tău din rucsacşi pleci.─ Elena, nu dai în mine! Nu-ţi dau nimic din ruc-sac!─ Băi fraiere, nu mă înjuri, altfel te trimit şi eu înmă-ta că o meriţi prostule. Mă laşi pe munte aşa?─ Ţi-am zis să taci, nu ai tăcut. Să te văd cumajungi acasă.─ O să mănânci bătaie în Slobozia. M-aţi folositdoar ca să vină Adriana pentru că ea e măritată şinu o lăsa doar cu tine. Proştilor, uitaţi că sunt ve-cină cu ea. Mă va vedea măsa, tacsu, bărbatu ei. Săvă văd cum scoateţi cămaşa.─ Ete fleoşc!─ Oricum mănânci bătaie Tomiţă când ajungi înoraş.─ Mor de frică.Au plecat. Am rămas în loc privind la ei. Nu-mivenea să cred ce mi se întâmplă. Am rămas singurăîn pădure, cu mâinile goale în ceaţă. Frica punea


stăpânire pe mine. Încotro s-o iau? M-am hotărâtsă mă întorc la cabană. Am urmat traseul pe care-l parcursesem până la incident. Era haotic. Parcătoate erau străine, poteca mi se părea străină.Aveam senzaţia că nu mergeam bine. Ceaţa era şimai deasă. Am început să plâng. În faţă vedeamun castel. Era Dumnezeiesc de frumos. L-am privitlung. Poate că murisem şi eram în cer. Nu văzu-sem un astfel de castel pe munte. În stânga şi-ndreapta ceaţă în faţă castelul. Plângeam şi priveam.Deodată îmi dau seama că nu e real şi că e un semnori ceaţa se joacă cu mine. O iau la stânga. Dupăceva timp am dat de ruina cabanei arse. Am intratîn ea, m-am aşezat jos şi-am început să plâng tare,în hohote. Câinele ciobănesc german al cabanieri-lor, de care îmi era frică pentru că mă lătra de fie-care dată când mă apropiam de cabană, a venitlângă mine şi mă lingea. Mă împingea cu botul înpicior, făcea câţiva paşi înspre cabană apoi iar seîntorcea şi mă lingea. Plângeam şi mai tare simţindafecţiunea câinelui. A plecat de lângă mine lătrândpână la cabană. Lătra nebuneşte până au ieşit ca-banierii afară, îi auzeam şi mă rugam să nu vină lamine. ─ Ce e Rex? ─ E ceva, uite cum latră! Se duce spre cabana arsă,uite e ceva acolo, Rex asta vrea să ne spună.─ Ce să fie? ─ Hai să vedem.Auzeam paşii lor şi pe Rex tot mai aproape. Mi-ambăgat capul între picioare poate că dacă mă facdestul de mică nu o să mă vadă. O mână pe cap m-a făcut să mă ridic.─ Hei, Elena, ce-i cu tine aici? De ce plângi? Undesunt prietenii tăi?O chema Gina. Ea conducea toată activitatea la ca-bană. Lângă ea se aflau şi colegii ei, Nicu şi Bao. ─ M-am certat cu Tomiţă. Mi-a luat rucsacul şi aplecat cu Adriana.─ Pe unde au luat-o?─ Spre Vârful Piatra Mare. L-am rugat să urmămtraseul propus de voi dar nu a vrut.─ Şi unde te-a lăsat?─ Nu ştiu exact. Am mers cam 30 de minute dupăce-am trecut de Piatra scrisă.─ Nu ţi-a dat nimic din ce era al tău? Bani, bule-tin?─ Nu, nimic. ─ Hai în cabană. Trebuie să te schimbi şi să bei unceai. Eşti udă, nu poţi să rămâi aici.─ Nu vin. O să plec pe jos. Cu ce să vă plătesc?─ Hai măi termină! Cum să te lăsăm în halul ăsta?Oameni suntem! Hai sus!Am intrat împreună în cabană, mi-au dat ceai şilucruri să mă schimb. Până seara discuţia a fost în

jurul acestei întâmplări. M-am culcat devreme. M-au întrebat unde vreau să dorm. Nu aveam preten-ţii, am spus că pot dormi undeva şi singură. Amdormit într-o cameră la etaj cu mai multe paturi.Cred că erau 20 în total. Mi-au oferit pături pentrucă noaptea se lăsa foarte frig. Când eram pe punc-tul de a adormi auzeam tropăit. Încontinuu. Nubănuiam ce era până când am simţit cum merge pemine un şobolan. M-am înfăşurat în trei pături, desus până jos. Când rămâneam fără aer, scoteammai întâi mâna să văd dacă nu cumva vreun şobo-lan stătea alături gata să intre sub pătură. Toatănoaptea a fost o tropăială. Cum s-a luminat amfugit în bucătărie. Cabanierii erau deja la treabă.Ceaiul pe foc, lemne tăiate, mâcarea pentru prânzo pregăteau încă de pe acum.─ Bună dimineaţa!─ Hei! Bună dimineaţa Elena! Cum ai dormit?Toţi trei cabanierii au început să se privească întreei şi să zâmbească.─ Cum se doarme între un maraton de şobolani.De ce m-aţi lăsat acolo dacă ştiaţi?─ Tu ai vrut să dormi singură. ─ Da dar nu ştiam ce ştiaţi voi. Mai bine dormafară cu Rex. Acum pic de somn.─ Vrei un ceai?─ Da, mulţumesc!

Am lucrat la cabană timp de cinci zile. Munceamcu plăcere. Cel mai mult mi-a plăcut să tai lemne.Pentru prima dată am mâncat bulz pregătit de cio-banii de la stână. M-am hotărât să plec în aceeaşizi cu un prieten al cabanierilor, Adi de la Timi-şoara. Gina mi-a dat 70 de lei bani pentru biletulde tren. Ne-am făcut schimb de adrese şi am pro-mis Ginei că voi trimite banii imediat cum ajungacasă. Adi m-a coborât prin toate scurtăturile pânăla Halta Timişul de sus. Începuse ploaia. Nuaveam nimic pentru ploaie. Am ajuns udă în garăşi în tren m-am uscat. În jurul meu se făcuse băl-toacă. Miroseam a fum şi a cabană. Miroseam în-grozitor. În Gara de Nord mi-am cumpărat biletpână la Slobozia iar banii mi-au ajuns la fix. Numâncasem de seara. Când am urcat în al doileatren am simţit ceva fierbinte că-mi curge între pi-cioare. Am stat nemişcată aproape patru ore cât afăcut personalul până acasă. Îmi venise ciclul.Abia mă uscasem de ploaia de pe munte. Trenin-gul avea o culoare închisă, oricum nu aveam ceface în tren. Când am coborât m-am urcat într-untaxi şi am cerut bani vecinei să-l pot plăti.Mama nu era acasă. Era în tabără la Costineşti cucei mici de la Casa de copii. Mâncare nu era. Amcumpărat o pâine şi mi-am făcut cartofi prăjiţi.


Liniştea ta pornită la drum

Liniştea ta pornită la drumCa o seară desprinsă din viaţăO umbră palidă lasă în urmăLinişte iar şi paşi rari prin ceaţăDar mai ales clipa aceastaNevinovatăCa o brăţară pe zâmbetulTăcerii din faţă.

O lume cereascăA coborât între noiSă mă piardă în iarnăO după-amiază rotundăCu dor şi albastru mă cheamăDar mai ales clipa aceastaDomoalăÎn timp ce pământulSe şterge în grabăDe urma paşilor mei pe zăpadă.

Ca într-o nouă viaţă

Ca într-o nouă viaţăAm intrat în răcoarea de susCu pasul de migdaleTăiat în colţul opusCa şi cum aş fi venitTăcută şi înnorată pe margini

Ca să poţi vedea alte detaliiCu ochiul prins între ramuriCa şi cum aş fi venitCu mersul întreruptCa o zi de pe MarteUitată prea sus într-o carteCa şi cum aş fi venit desculţăCu glasul sfâşiat ca o pâine aparteCe singură la săraci se împarte.

Pe drumul nedrept

Pe drumul nedreptSe întorceau cangurii către casăDe aceea ea era uneoriNeînchipuit şi îndelung de frumoasă.

Către seară se întorceau,Istovite de plâns,Păsări ca nişte petale –De aceea ochii eiPe rând deveneauFiecare aripă în parte.

Se întorceau cangurii către casă- Şi păsările printr-o voie neînţeleasă -De aceea ea era uneoriAtât de frumoasă.Scrisoarea

Deodată a venit o scrisoareUitată pe ridurile vechiO scrisoare lungă şi plină de iarnăCa Ştefan cel Mare împărăţit pe veci.

A venit o scrisoareCa o vineri gătită de post;Nici Ştefan cel MareN-ar fi izbutit s-o spună mai bine.

Începutul credinţei

De parcă ar fi varăAm început să credÎn timp ce casele se ridicăCu grijile aşternute pe piept.

De parcă n-aş ştiS-a făcut un întuneric de ochiCa o întâmplareSunt împodobită de reni.

De unde să ştiu că toate acesteaSunt hainele de lucru ale timpului.

Adina HUIBAN


INSULA FERICIRII

Încercăm cu toţii să supravieţuimîn secolul acesta al turbulenţeicreându-ne în imaginaţiemici insuleunde evadăm atunci când nu mai putem face faţauraganelor şi cutremurelorcare ne înconjoară.

Acolo, pe insula noastră jucăm şotronchiar dacă nu ne mai ţin balamalele,gângurim ca bebeluşii,ne aşezăm pe tronul regeluifără să ne fie frică de pedepse,sărutăm şi ne iubimcu toate vedetele intangibileale lumii moderne.

Acolo,pe insula fericirii noastreeste veşnic primăvară.Acolosuntem mereu tinerişi sănătoşişi veselişi... buni!

Câteodată,când pe insula fericirii

ne simţim singuri,invităm prieteni dragisă ne însoţeascăşi să împărtăşeascăbucuriile noastre.Şi astfel,se produce o simbioză miraculoasăcare vindecă sufletulde toate relele pãmântuluifăcându-te să gândeşti curatatunci când te reîntorci la realitate.

THE ISLE OF HAPPINESS

We all try to survivethis century of turbulencecreating in our imaginationssmall islandswhere we escapewhen we cannot copewith the hurricanes and earthquakeswhich surround us.

There, on our island we play hopscotcheven if our hinges are rusty,we coo like babies,we sit ourselves on the king’s thronewithout fear of punishment,we kiss and we lovewith all the intangible starsof the modern world.There,on our imaginary islandit’s forever spring.There,We too are eternally youngand healthyand joyfuland good!

Sometimes,when on our imaginary islandwe feel lonely,we invite, of course,dear friendsto join usand to share inour happiness.And so,a miraculous symbiosis is createdwhich heals the soulof all the Earth’s badness…making you think positivelywhen you return to reality !

George ROCA

Nesiguranţa 27Migraţia începe. vânătoriiS-au strâns la sfat cu armament cu totSe simt, dramatici, printre clipe – zoriiLoviţi de enigmaticul exod

Sunt rece însă. mă gândesc la TineCu toamnă-n braţe şi cu munţi pustiiVa-ncepe vânătoarea. va fi bine.Ce dimineaţă veştedă va fi!

Voiam să fii la Cina cea de TainăCând va fi foc, friptură, vin, cărăriCând cizmele vor ocoli o hainăÎn buzunarul căreia-s ţigări

Să pregătim vânatul pe-ndelete.Un vânt subţire-ar fi bătut activIar eu Te-aş fi îmbrăţişat cu setePrintre copacii goi fără motiv

Am râde ca şi ceilalţi, am strângeBlazate crengi şi vreascuri pentru focŞi la o vreme noaptea ne-ar înfrânge – Între braconieri ne-am face loc

(Şi absolvit de-orice concept moralAr ţine-un veac ospăţul ilegal)

Dar iată ce stupidă dimineaţă:Departe eşti. sunt încă în viaţă.

A douăzecişiopta noapte simplăNe vor spune leneş “noapte bună”Ploile-n suave armistiţiiVom privi o vreme împreunăÎncolţind politice solstiţii

Ne vom vinde hainele uscateMlaştinilor care ne-au chematCând aceste versuri izolateNe vor da o noapte şi un pat

Te voi dărâma pe-o galerieSusţinută în sărutul meuÎmi va bate inima doar miePrăbuşitul dintre noi mereu

Scrumiere pline vor întinde Orele strivite de prăpădŞi încercănarea ta cumintePrintr-un filtru epic am s-o văd

Nu închide ochii. e devreme.

Sunt vânaţi pe străzi îndrăgostiţiiPloile alunecă-n dileme.Au ratat acele armistiţii…

A douăzecişinoua petrecereNu-i aşa că poate-am fi mai îngeriDe ne-am mai aprinde o ţigarăDacă am epuizat înfrângeriLa acea petrecere de-o seară?

Nu-i aşa că şerpii din artereNe-ar întinde mărul cu păcatPrin orbite tragice-n cădereDevenite verb intoxicat?

Noi vom fi nemulţumiţi deodatăNe vom cerne iarăşi pân’ la osDeschizând o sferă încuiatăCăutând un teatru mai frumos

Nu-i aşa că nu putem pretindeÎn acest desfrâu universalO lumină care ne-ar aprindePrin puterea semnului =?

Ce păduri de oase sunt în mineOxidând oraşul istovitParcă-mi sunt şi buzele străineParcă-s punct ochit şi punct lovit

Ar mai o vorbă grea rămasăEchitabil, poate, ne-am priviMoartea mea pe drumul către Casă:Nu-i aşa că astfel ne-am iubi?


Doru Ştefan DĂNCUŞ

umbrelă ruptăcând viu în moartecând mort în viaţăurât frumos şi acru tandruşi îndoindu-mă în dreptinconştient şi amplupe gâfâitele denivelăriale colinei extrasistolatenumită fără de prenumeviaţă-n moarteşi depravat onest şi onorat de bârfegomos nepretenţioscurat imundangelic şi malefic brăzdat de râpenevizonar profeticfardat cu nesulemenelimă desenez diformbeteag nevătămat ca o umbrelă ruptăexuberant flegmaticumil neoratorcu-asurzitoare dialoguri surdecrâncen milos şi graţios în gârbovireduplicitar şi inundat de maniere frustreciuntit şi inesteticde farmec frânt precum furtuna îi dă aspect grotesc umbrelei ruptespurcat la vorbăcu lexicul configurat din alge mutespahiu fără de cal şi troglodit zbanghiuvehiculez prin moarte viuspectaculos ridicol

şi bucuros împleticit între regretestrălucitor până la matplângâd cu râs fatidicnefericit când am descoperitsoluţia corectăciufut astenic zâmbitormă flenduresc fudul în adunări mofluzecând proştii sunt deştepţi ca alba noapteşi se anchilozează viaţa-n moarte.

veşmântul judecăţii de apois-a dichisit văpaiacu fuste largi de gheaţăiar ziua îşi replănuieşte luminareastrecurându-şi trupulîn veşmântul beznei hoaţăprecum se-avântă-n dans sfârşelnic cărăbuşiiexaltaţi de lira lui Orfeudin dragoste pentru luminădând aripii eternitatea morţiidrept trofeuşi domnul frigieşit la promenadă rigidapatic şi greoidă ordine de luptăca într-un veritabil şi cumplit războimobilizate-n mare grabăse-aştern zăpezilecu grija albului peste gunoie vremea minţii înturnatedin exil şi sus la judecata de apoivorbesc în limbi nedesluşitepăcatele ce îşi făcură cuib în noi.

cu picioarele din gâtcu picioarele din gâtpe culmile misteruluide piedestalul vremii înălţatătoamna nudă şi-angularăreplantată-ntre mesteceniîntr-un stil flamboaiantcu trupul miruit de ploaierăvăşită de ruşine despletită şi rujatăde rugină devastată toamna fiartă resemnată bosumflată şi ciudatăse frânge durerosîn braţele capcană ale ierniisculptate-n ţurţurii ciclopi de gheaţă.


Mircea BOSTAN

1.

... Din alte cauze, unanim recognoscibile,leagăn pur, uitare în aromele pânzeidintr-o întâmplare,

mă vezi, mă auzi,vederea, auzul, pe frunze incredibil

de lungi şi împerecheri albastre, ale cui?ale acestui timp, sorginte nouăpentru ce naştere într-o istorie aurieşi păsări, nori, ferigile nepăsării,

acelaşi marş nupţial în meandre sonore,vei veni, siguranţa care ucide, nu iertareape platouri de somn, în crâng, în iubire,

oh, divin precum preţul azurului,hrană despotică, din altă fiinţă fiindşi gesturi necunoscute, în chei ostenite, ca altăînsingurare în goluri fierbinţi, exploziişi licăr stins, acolo sus, deriveneîmpăcate, neantul învins…

2.

… Şi dac-am fiorbirea şi preţul din alte imaginiale aceluiaşi chip,

singurătatea pe pleoape care se văd,frontierele albe, în aspre

azururi, cât desiş,câtă neputinţă, ah, gloriaacestor mici perversităţi

ale clipei,istoria sub catifeauazăpezii,

vino, zăpadă a inimii, vino în inimă,în despărţiri înalte, ca şi cumtremurul orei, pândar, complicevisând, să treacă maluri fierbinţi,indicibile înfăptuiri, cruţă-le,cruţă-le,

ce vrei să ştii, acolo se alungă,nici un miraj, nici o înflorire,

în umbră doar pâlpâie mâna,în umbră doar: plânsul şi golul…

3.

… Cât să adaugi,pe străzi o milă uriaşă,o noapte din ce închipuire?

Cum ar fi,acel glas auriu,din carnea iluziei,din sălbăticii inavuabile-

du-te şi adu plutirea în cerc,în litera perfectă,

Şi-oricine ar fi,înclinatelor planuriadio! supus dedublăriicum zăpada pe imagineata înflorită,

reveria, corola albastră, aicişi niciunde, cum ai înconjura,cele ce par, cele ce pâlpâie,

duminicală sorginte a toate,frunzişul cunoaşterii,

treptele purificăriiacolo, în adânc,duminicală sorginte a tot

şi a toate...

4.

... Atingându-se atât cât să însemne ceva,forma care corupe,conturul gândindu-sepe sine,

un anotimp pe tarabele gloriei,când corpul pluteşte,pluteşte,reminiscenţe iernatice,

dar în urma sa plânge fiul iertat,sufletul peste dealuri,în purpură,

ca o amintire a propriei umbre,ca o zăpadă a fiinţelor victorioase...


Geo GALETARU

Precum doi fluturi rănile noastre

Precum doi fluturi rănile noastres-au regăsit în vina de a fi însinguraţi

cheia a ruginit sub lacrimile reci

nu mi-am trădat niciodată umbraşi mereu am ştiutîn câte silabe s-ar descompune mâna mea

secundele aleargă desculţe prin ploaia de afară

undeva aproapeîncă o femeie este vânată de ziduri

ţipătul ei sparge ora din sâmbure

Dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

Nu ştiu pe unde umblă arborii tăidintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

abia noaptea târziuai ajuns la mine ţinând în braţeun drum plin de răni

acum dormi şi nu auzi ceasurile îngropateîn carnea mea încă tânără

luna zornăie în sudoare ca un ban de argint

şi eu aş vrea să fiu pământul tău

să rodesc pentru tinesă îţi port mormântul în mine

Plânsul numără crucile

În cimitir plânsul numără crucileşi în toată casae un miros puternic de duminică umedă

îndurerată aşteptultima zi din ţipătul copilului bolnav

fratele meu pictorulîşi stinge nevoia de plecare într-o pânză

cea mai putredă poruncăscapă singurătatea de vina tălpilor

Cerul îngenunchează sub frunte

Prea multe frunze au căzut în lipsa ta

acum îţi ascult trupul dezmierdând o toamnăce a învăţat să răspundăîn mii de rădăcini

versul tău se aşternepeste piatra ce pândeşte prima ninsoarepăsările aduc cenuşa lemnuluicare te-a încălzit

încă un zâmbet crapă-n oglindăşi nici nu mai ştiu câte vieţi au trecutde când păşesc cu ochii închişi către tine

senincerul îngenunchează sub frunte

Doar amintirea aripilor

Pe stradă doar nevăzuţi trecătorişi doar amintirea aripilor în umerii mei

luna îşi sparge singurătatea-n fereastră

nerăbdătoare aştept trenulcu clipe de halte uitate

şi mă visezculoare răsfăţatăîn secundele privirilor tale


Marilena APOSTU

NEVOIE DE O ATINGERE LINĂ

În apusul soarelui, în camera ta prelungă, totul este estompat, linii stranii se desenează pe sticla ferestrelor, mâinile pereţilor se desfac, se lungesc, se-agaţă, unindu-se.

În această confuzie de foşnete, ceaţă şi descompunere, umbre nebune se sfâşie, tăcerea suspină, zvâcneşte, te-apasă fierbinte, ceasurile se-opresc îngrozite, pământul stratificat se stinge-n lacrimi, un fugar prizonier care-ţi seamănă umblă prin tine, devorându-te.

În amurgul însângerat există o clipă magică, o rază strălucitoare de lumină coborâtă din ceruri, un flux de argint ţesut la marginea de întuneric, ruga te schimbă pentru a căuta în inimă.

Ai nevoie de o atingere lină, de cineva lângă tine, de o mână întinsă, de yod - punctul scânteie,de o nouă respiraţie şi totul va fi bine.

Faliile se mişcă, ezitările se risipesc, sunetele sacre coboară,salvând visele condamnate cândvasă nu mai respire...

LA ÎNCEPUT – CUVÂNTUL...

La Început, Cuvântul a fost şi Cuvântul s-a Luminat în Om, în floare, în stele, în lună,în piatră, fântâni şi în mare.Omul a luat cuvintele,

le-a amestecat,le-a compus prin fulgii de nea, în stropii de ploaie, în vânt şi miresme de frunze, în floarea-de-colţ, în Steaua Polară, în suflet-pereche, în nu-mă-uita, în gândul din vis, într-o caligramă. Cuvintele au început să zboare, un dans spre cer şi spre soare.

Din teamă, omul le-a smuls, le-a îndepărtat, le-a ascuns în adâncuri, formând noi cuvinte, mereu mutilate, psalmi de dor şi de jale, cuvântul durere, răni, boală şi moarte, noroi, întuneric, cuvinte udate în lacrimi din veşnica teamă.Treptat cuvintele s-au stins prin gări, în spitale, pe fronturi, războaie.Au mai rămas amintiri şi umbrele lor în inimi, în cânturi, în poveşti, balade şi doine, mici felinare în zboruri de fluturi, petale de lotus, priviri de copil, gânduri-poeme în muguri de floare, în raze de soare...


Irina Lucia MIHALCA


starea de a fi

centrul orașului este tot un deșertnumai că firele de nisip au forme de oameni

mă plimb noaptea pe străzile moi și nimic maimultam impresia că sunt un copil și �in de mânăun părinte foarte înalt care se pierde printrenorinimeni nu știe dar uraganul despre care sevorbește la meteouraganul arătat de bă�ul lung cremiese din oasele mele ca o ghiulea răvășind foilecrainiculuioasele mele îndepărtate de inimă căreia i-amfăcut la revedere cu mânaîntr-o gară din aprilie

în fa�a librăriei cărtureștipe lângă spiritul căr�ilor visând pe o bancă cuciorapi multicolori peste picioarele sufletuluiam văzut în iarbă o aripă de elefantcealaltă era deja urcată pe acoperișurma să fie lansată o carte pentru copii sauiubirea mă tot freca la ochi și nu mai vedeambine saucine știe ce dracului am mâncat seara devisam tâmpenii

odată a venit un car de reportajm-a filmat din toate frunzele necăzute ale

toamneio reporteră mi-a pus întrebări pe fiecaretreaptă a templului pe care o urcampe care o coborampe care o construiam

i-am spusda fac dragoste cu iubita până ne apar lacrimipe sexedasub cuvertură �inem un geam în lesă un geamcare dă într-un becidin care latră un soarepeste lanul nostru de secunde îndesate caniște păturiîn lada de zestre

câteodatăcând îmi văd reflexia de castană în vitrine îmi vine așa să credcă sunt doar un scrum într-o scrumierămă uit la steaua care mă fumează îi văd unghiile date cu ojă de culoarea păsărilorîi spun că o iubesc și că iau în fiecare moment trenuri invizibile spre ea

că mă zgâl�âi pe drum ca un sac plin cu cartofimă învelesc noaptea când sunt singur în livadăcu pieli�a ei roz care îi împodobește degetul mareși toate vor fi bune de acum îmi zic în timp ce oftez ca o piatră proastă

zgomotul de frână al mașiniilor ce circulă pepletele melelumina farurilor care îmi perforează amintirileîmi aduc aminte de tot de la cifre la pașiși tremurvăd că a început să plouă cu aceîn fiecare col� din lume în fiecare col� dincarne

și mă trezesc în centrul orașuluicu oameni plini de gol în jur gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziarde pungile goaleși alte inimi neîn�elese

Alexandru Ştef. CIOBANU

IARai adormit la umbra Piramidei,te bântuie Ra cu stele de jarţi-a deschis calea precum lui Bruntonşi râuri de atlanţi ţi-au năvălit în sufletforţa cristalului te-a prins în spirala dublărăteceşti prin ceaţa amintirilor cobori în piramida ceruluica să te-ntâlneşti cu Siruscând Orion se cufundă în triunghi,prinzi câinii care alearga după un iepure speriatApis soarbe din EridanusDevii viteaz când Leul dormiteaza la rădăcina timpului uitat în cămara ierniiJupiter stă la sfat cu Aldebarane-n cumpănă a nopţii crăiasăcu faţa plină ea-şi răsfiră diamantina-i mantie de viseca orice mamă îngândurataea lăcrimeaza printre stele,Titan al vieţii infinite primeşte ofranda clipei definite...

CHEMAREAVitraliul se îndoaie sub povara luminiiPlumbul îmbrăţişază cioburi de amintiriJertfe de sânge se preling pe altarul dintre infini-turiLespezi încălzite cu durerea aşteptăriiSălbăticii tăcute şi resemnate în faţa prăzii Bântuită de reflexii auriiIzvor rătăcitor peste catapetesme de cerCopaci torsionaţi de timpScări urcătoare în coborâri abisaleCercuri de gânduri mişcătoareLespezi zburătoare îmbinate la foiţăCorbii de piatră, cuarţul fumuriuAtlanţii scormonesc în izvorul vremiiApa urcă muntele sugativă de stânci măcinate gheţar captiv între lumi Şerpii de foc târăsc infinitul în abisul de aur li-chidImploziiSihaştrii cu ochi de lumină scrutează întunericulalbPiatra şarpelui înalţă curcubeul de foc

IRIZAŢII SATURNIENENe-am aşezat la răscruce de vânturi şi de vremuri.Ni s-a părut înţelept să cunoaştem infinitulI-am spus Zalmoxis, mândrii feciori pe altarul dintre lumii,

Mame cereştiValuri de soare, valuri de iubiri îngenunchiate...Zalmos...puterea renascută din grotele timpuluipluteşte peste văi de lumină.Brazi, barzi la izvorul infinituluiMuzica sferelor aripi de cerAurul lichid arde Lumi de azur îmbrăcate în purpurăSaturnian strai. Pe trepte de jar Hristicul curge botezul de foc Constelaţiile se preling din creuzetul cu aur lichidÎn eternitatea vieOchiul s-a deschis.

MESRAZona s-a activatSub cuţitul îndoieliloraburul cafelei te cheamă în sanctuarIzvorul urcă,cerul coboară îmbrăţişând piatra.Ascultă cum creşteMiracol al umbrei din apăŞoaptă de cristal prins în plasa tympuluiVal tălăzuit pe creastă de vântLabirint de şoapte uitat în adâncuriKogaion vis al nemuririi.Izvorul urcă spre cerZiditor de Sfinx şi Babe rătăcite.Atena ridică piatra clipei pierduteîn zămisliri de izvoare mohorâteAltarul aşteaptă focul divin...


Camelia TRIPON


băiatul vecinei de deasupraTudor este doar băiatul vecinei de deasupracare se ocupă câteodată cu vrăji. în toate nopţile îiaud paşii mărunţi prin tavanştiu că ia forma unui taurşi se smuceşte în camera luicu postere pe toţi pereţii în timp ce euca de obicei deschid fereastra şi privesc luna roşie.dimineaţa Tudor cumpără lapte de la magazinuldin colţ şi merge pe stradă vorbind cuo fată frumoasă tot felul de chestii neobişnuite căte şi miri de unde naiba le ştie.Tudor are fruntea lată părul negru zburlitochi întunecaţi obraji tari rotunzi cizme de cow-boyumblă fără sfială printre oameni şi râde adesea.

Tudor este doar băiatul vecinei de deasuprao femeie mică îmbrăcată mereu în negru.în toate nopţile aud cum izbeştecu fruntea lui lată pereţiicum tropăie cu copitele apoi brusc se linişteşte submâinile mamei care îl mângâie uşor ca pe un copilsperiat

Marinică – orbul, fetiţa şi băieţii mai mari

Marinică e orb. nu s-a născut aşa –într-o noapte niştebăieţi mai mari l-au auzit vorbind singurpe stradă şi crezând că e un nebun l-au bătut cu nişte bastoane până s-a prăbuşit în propriul sânge. când şi-a revenit era complet orb.

de atunci se plimbă pe stradă lovind de jur-împrejur cu bastonul şlefuit de lemn. e îngrozitor de trist şi tăcut.totuşi are o mică mângâiere – în noaptea cu pricina a căpătat darul profeţiei.ştie ce urmează să se întâmplecu vreo 2-3 zile înainte. el i-ar prevenipe băieţii mai mari dar îi este teamă să nu-l creadănebun. aşa că îi povesteşteunei fetiţe aproape totul. fetiţa este foarteisteaţă – ea a observat că Marinicănu vorbeşte aiurea şi fără ştirea lui le spune băieţilor mai mari ce îi aşteaptăîn schimbul unei prăjituri. Marinică profeţeşte din ce în ce mai des fetiţa spune ce profeţeşte Marinicăprimeşte din ce în ce mai des câte o prajiturăacum este o adolescentă obeză şi caraghioasă.nişte oameni orbi au auzit-o vorbind singurăpe stradă şi crezând că e un nebun au bătut-o cu nişte bastoane până s-a prăbuşit în propriul eisânge. măscăriciul stătea la o margine de drum

îmbrăcat în haine de măscărici cu un megafon în mână şi de câte ori trecea un om pe lângă el îi striga numele de se auzea până în adâncul pământului treceau oameni de prin toate părţile lumii iar el parcă îi cunoştea pe toţi căci nu doar că îi striga pe nume dar mai şi povestea câteva întâmplări năstruşnice din viaţa fiecăruia şi ca un măscărici adevărat îi maimuţărea apoi pe oamenii respectivi de-i venea să intre în pământ de ruşine aşa că oamenii au început să-l ocolească nu mai treceau pe drumul acela şi măscăriciul stătea singur de dimineaţa până seara târziu cu megafonul în mână dar nu mai striga nimic se usca de singurătate se învinovăţea pentru firea lui ciudată care nu-i dădea pace se ruga să mai treacă măcar un singur om şi se jura în sufletul lui că n-o să-l batjocorească deloc ba chiar o să-i fie cel mai bun amic şi de parcă i-ar fi fost auzită rugăciunea apăru în faţa lui un om obişnuit îmbrăcat obişnuit şi măscăriciul fără să stea pe gânduri îşi duse din îndelungata lui obişnuinţă megafonul la gură şi începu să îşi facă numărul.

Daniel MARIN

doar nedumeriri

ai fi putut să fii femeie şi dor să porţi în pântecai fi putut să fii fluture sinucigaş ai fi murit albastrudin noi să ştii rămâne doar vina- aş vrea să pot să întreb câţi paşi să fac pentru uitare

îţi aduci aminte câte zboruri am zburat în zbucium în vrie şi-n păcatcât mir s-a tot prelins pe oase cât plâns am plâns în noi doar pentru o răstignire şi câte altare am cioplit cu lacrimiţi-am otrăvit buzele cu săruturi proscrise pe când îmi smulgeaipană cu panăaripa vinovată de zbor a nemurire - priveşte cum fluturii se sinucid albastru-n zori

oare câte morţi mai trebuie să murimcâtă nefiinţă să mai adunăm până când te vei împlini femeie şi eu voi fi bărbatul - priveşte cum o mie de fluturi trăiesc efectul de zbor albastru

Lupii albieu îţi vorbeam şoapte şi tu mă credeai eu hălăduiam marginile morţii te căutam se speriau gropariitu fumai sprijinită de uşă pe balconul uitat sub o cută de timp amândoi neputincioşi amândoi sublimi şi proşti – îţi mai aminteşti când te-am luat prima dată demânăam venit la tine puţin stânjenit c-un trandafir galben în mână ofilitapoi am traversat strada spre lumea promisă tu ai văzut lebedele pe mare eu ţi-am arătat spitalulunde am scris singurele mele poezii răstignit de perfuzii salonul unu etajul treiiar umbrele noastre transpirate se târau gâfâind în urmă câtă nebunie

cu ce-ţi hrăneşti tristeţile cu vise cu sânge cu rana din palmă cu ură cu tânguiri- eu aştept să-ţi revii nu plânge aici e bine am pregătit alte şoapte să-ţi spuntu sclava cuvintelor dulci câte doruri tânjite ai stins câte lacrimi ai plânste întorci deodată freamăt de aripi zgomot de paşi târşiţi pe ape şi mă cotropeşti- un fulger prelung despică cerul pieziş şi te-am pătruns herghelie de fluturi

umbrele se topeau şi se prelingeau sfios în crăpăturile pietrelorsânul tău întinerit mă soarbe strop cu strop sărutul meu îţi călătoreşte trupulo ploaie grea din cer ne loveşte scurt altare de piatră pat de suspinedurere scursă din răni de fluturi să mă ierţi că te iubesc până şi moartea închide ochii- cum crezi că aş putea să te mint vreodată plânsul sfânt o lespede grea moarte şi lupii albiSecvenţăcum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la peretela etajul trei salonul unu salonul spânzuraţilor salteaua-i subţire şi noi ne facem tot una cu fierulnăluci mov sprijinind o ţeavă de caloriferfac filozofie la o ţigară pe balcon câţiva bolnavi recită versuri de Nichitastrânşi într-un colţ iar marea-i zbârlită şi afară a nins ruginiu octombrie frunze de aramă strivite- cocori de argint străpung zarea pufoasă mă ascund după pietre şi taccei de la salonul trei se preling pe lângă perete pe hol în şir indian cei de la doi desenează curcubeie cu cretadin când în când mai trece câte o asistentă blondă bâzâind în zbor ori levitând pe deasupra paturiloriar pe pereţii reci e tot o foşgăială de gândaci vioi ori de bolnavi şchiopi şi îngrijitoare cu mopul -s-a înserat deja iar noi cei din salonul unu stăm tot aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete


Petre Ioan CREŢU


OMUL POTRIVIT

Când l-au eliberat pe Leopold Gurnist din sa-natoriu, medicii au specificat „ameliorat", şi i-au

recomandat activităţiuşoare, neepuizante şi

care nu suprasolicităcapacitatea intelec-tuală.

Chiar a doua zi,Leopold s-a prezen-tat conştiincios la

serviciu cu intenţiasă-şi reia postul de

contabil principal. Darnu s-a putut. Directorul a

privit gânditor hârtia, l-arugat pe Leopold să aşteptecâteva clipe în biroul secre-

tarei şi s-a sfătuit cuinginerul şef:

- Ce înseamnă „neepuizant pentru capacitateaintelectuală"? Nu cumva vor să spună că nu şi-arevenit complet? Că e puţin cucu?!

- Nu ştiu, a răspuns inginerul şef. Ce e sigurînsă, nu avem voie să-i dăm pe mâini lucrări derăspundere, cine ştie ce boroboaţă mai face. Să-idăm ceva la care nu-ţi trebuie cap!

- Păi, nu avem voie să-l retrogradăm. Sindica-tul...

- Nici vorbă. Cum o să-l retrogradăm? Cel maibine ar fi să-l trimitem la un instructaj de o săptă-mână, la o casă de odihnă.

Trei zile mai târziu, Leopold participa la cur-suri de computere pentru marketing sau aşa ceva.Programul era plăcut şi reconfortant, masă exce-lentă, nu-l bătea nimeni la cap, adică nu avea şef,nu avea nevasta, nimic... Leopold reveni acasă şi laserviciu într-o foarte bună dispoziţie sufletească.

Asta însă nu rezolvă problema... Directorul sesfătui cu adjunctul său şi ajunse la concluzia că,până una alta, întrucât există o invitaţie la o confe-rinţă internaţională în Cipru, cel mai nimerit ar fiLeopold să plece.

În concluzie, instruit aproximativ, îmbrăcatelegant, cu cravată şi servieta diplomat, Leopoldateriza la Nicosia, fu aşteptat cu flori şi, pentru căera rândul Israelului, fu numit preşedintele confe-rinţei.Modestia lui Leopold fu apreciată de repre-zentanţii a patruzeci şi şapte de state (trei state nuapreciară), iar felul calm, distins, îndatoritor cucare el dădea cuvântul vorbitorilor, făcând şi câteun compliment, lăsară o impresie excelentă.

Nici nu ajunse bine Leopold la serviciu când

sosi o invitaţie nominală la un congres în Belgia.Ceva mai târziu fu invitat, tot nominal, la unschimb de experienţă în Canada, aşa că direcţia funevoită să-i organizeze un circuit care să cuprindăşi Statele Unite, de unde aştepta o comandă impor-tantă.

Adevărul este că, cel puţin în America, Leo-pold nu trebui decât să predea un dosar şi să preiao hârtie, dar participa implicit la un dejun de afa-ceri, fu invitat de reprezentanţa noastră comercialăunde cunoscu bussinesmani din Costa Rica, Mo-naco şi Nepal, iar seara şi-o petrecu, ca invitat deonoare, alături de Barbra Streisand la o adunarepentru strângere de fonduri. Evreii americani îlovaţionară, farmecul modest al lui Leopold îi făcusă doneze înzecit, tocmai pentru că el zâmbeatimid şi afirma „avem de toate, zău..., nu-i nevoie".

Ajunse acasă însoţit de un milion de recoman-dări călduroase şi zeci de alte invitaţii. În conse-cinţă, directorul fu mutat la o altă unitate şiLeopold îi lua locul. Postul era absolut conform curecomandările medicilor şi nu-i supralicita deloccapacitatea intelectuală.

AFARĂ CU VECHITURILE

În urmă cu vreo două săptămâni, într-o sâm-bătă dimineaţa, Rozica l-a chemat pe Menase îndormitor, a deschis larg uşile dulapului de haineşi, pe un ton care nu admitea repica, i-a spus:

- Afară! Afară cu ele!- Nu înţeleg..., a mimat Menase mirarea, de

parcă în dulap s-ar fi aflat două blondine şi o roş-cată. Afară cu care "toate"?

- Cu toate boarfele astea inutile...- Dar bine, Rozicuţo, i-a spus dulce Menase.

Astea sunt aproape noi. Pardesiul de gabardina nuştiu dacă l-am purtat de două ori... Costumul destofă englezească, numai eu ştiu cât am alergat laFălticeni până am făcut rost de material din pachetşi la câte probe m-a chemat Costică până mi-aaranjat reverele...

- Şi? Cine mai poartă astăzi revere din astea?Şi cine, în general, umbla cu costum în ţara asta?Poate, cel mult, aia care se duc la restaurante chi-nezeşti. Te duci tu la restaurante chinezeşti?

- Şi scurtă din piele de drac, de ce o scoţi?- Păi, cine mai îmbracă astăzi gioarse din

astea?- Dar e nouă... Am pus-o o singură dată, când

am fost în vizită la tanti Lea din Petah Tikva. Nu-ipăcat s-o arunci?

- Nu-i nici un păcat. Tanti Lea o să te pri-mească şi fără piele de drac. Parcă mult o vizitam

Dorel SCHOR (Israel)


noi pe tanti Lea, singur recunoşti că ai vizitat-o osingură dată în cinci ani... În plus, e tanti a mea, nua ta. Îmi iau toată răspunderea!

- Şi pantofii? Cu pantofii ce ai? Uite numai cetalpa au.

- Da, sigur... Două kilograme de talpă, pantofiantiderapanţi îţi trebuie? Stau de ani de zile şi nui-ai încălţat niciodată. Şi ăştia împletiţi? S-au îndoitşi s-a dezlipit ştaiful de când nu i-ai pus. De ce îiţii? Numai ca să prindă mucegai şi să-mi pută du-lapul? Afară cu ei!

- Unde afară?- La vechituri, la gunoi! Să nu le mai văd. Tre-

buie să te desparţi de boarfe aşa cum te desparţide nişte concepţii vechi. Gata! Nu ai nevoie deceva, afară! A venit vremea să arăţi şi tu ca un băr-bat modern, să nu-mi fie ruşine când ies cu tine. Îţifac eu un control şi la cămăşi, cred că n-o să ră-mână nici jumătate din ele. Să-mi dai bani, sau maibine folosesc cartea de credit. Las' pe mine...

Asta a fost în urmă cu două săptămâni... Ieri,înainte ca Rozica să se întoarcă din oraş, Menasem-a poftit la el, în dormitor. Mi-a relatat mai întâitoată discuţia de mai sus şi m-a asigurat că s-a con-format întocmai doleanţelor soţiei. Rozica fusesedeja la câteva magazine cu specific, la buticuri, lafirme exclusive.

- Trebuie să fi costat o mulţime de parale, amspus prudent.

- Mie-mi spui? A exclamat Menase pe un tonneutru.

- Bine cel puţin că ai plăcere. Să le porţi sănă-tos şi... Asta e, să le porţi sănătos!

- Păi, cum naiba să le port? A izbucnit Menase.Ce sunt eu, coccinel (malagambist, papagal, bubu-ruză! n.r.)?

- Dar ce? Sunt cam fistichii?- Auzi la el vorba... Tu chiar ai crezut că Rozica

a cumpărat ceva pentru mine? Nu mai avea loc îndulap, asta e adevărat, dar nu mai avea loc pentruale ei.

PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE...

Într-o zi am avut un pacient cu nume ciudat...Se numea Dorfman Marx. Nu Max, cum am crezuto clipă, ci Marx. Adică numele întemeietorului co-munismului ştiinţific etcetera... Atunci, i-am puscâteva întrebări, respectiv de unde vine, unde s-anăscut, ce erau părinţii lui, dacă mai are fraţi şi iatăce mi-a povestit...

S-a născut în Zaporojnaia Oblasti, nu ştiu ceraion, într-un sat. Tatăl lui era socotitor, adică unfel de mic intelectual rural, membru de partid, darcam evreu de felul lui. Dovadă şi numele de fami-

lie din cauza căruia avusese unele mici necazuri,tovarăşii de la raion, nu că ar fi fost contra, dar în-tâmpinau mici dificultăţi de pronunţie. Aşa că,atunci când el s-a născut, exact în ziua când în ca-lendar era trecut cu roşu că se născuse marele KarlMarx, s-a hotărât în familie să fie botezat pe linie.

Ar fi putut fi Karl, Karl Dorfman, dar e clar căasocierea asta l-ar fi înfundat şi mai rău pe nevino-vatul prunc, nimeni nu ar fi sesizat culoarea poli-tică a identităţii sale. Aşa că i-au zis Marx. Oricum,un avantaj tot a avut pentru că multă vreme ni-meni nu l-a bătut, ca să nu se spună că cineva i-aars o scatoalcă sau i-a pus piedică lui Marx. Agre-sorul risca un proces politic sau chiar surghiunul.

Povestea lui Marx al nostru devine mai inte-resantă când aflăm cum îl cheamă pe fratele luimai mic. Engels! Engels Dorfman s-a născut câţivaani mai târziu, era un copil cam bolnăvicios şiMarx îşi aminteşte că medicul din sat îl trimitea laspitalul regional pentru orice fleac, de teamă că, fe-rească dumnezeu (dumnezeu!!!] i s-ar putea re-proşa că nu a oprit la timp diareea lui Engels saul-a lăsat să sufere de limbrici.

De notat că în sat nu mai exista nici un Engelsşi tatăl lor era foarte mândru de treaba asta, iarmama îi chemă din praful uliţei cu numele întreg,nu cu diminutive, cum s-ar putea crede. Marx şiEngels, veniţi la masă! Sau spălaţi-vă pe mâini!

Când s-a născut al treilea frate, în ciuda fap-tului că soţii îşi doreau o fetiţă, nimeni nu s-a miratcă a primit numele Lenin. Lenin Dorfman era uncopil cam alintat şi, mai târziu s-a dovedit leneş şifoarte slab la învăţătură. În ciuda acestei situaţii, atrecut din clasă în clasă fără dificultăţi, primea notepeste medie şi, de acea, a ajuns un neisprăvit, par-don de expresie. Lenin Dorfman s-a apucat defumat la nici doisprezece ani şi de curve la cinci-sprezece. A fost reţinut în oraşul de raion pentruvagabondaj de mai multe ori, dar de fiecare dată îleliberau urgent şi nemotivat. N-a învăţat nici o me-serie, şi-a exploatat părinţii şi, într-o oarecare mă-sură fraţii, nu a reuşit nici ca fotbalist deşi nimeninu îndrăznea să-l huiduiască pe teren şi nici un ar-bitru nu l-a eliminat pentru joc periculos.

- Sunteţi trei fraţi, vasăzică...- Mai am un frate, suntem patru!- Ah, am exprimat, deci mai există unul! Nu-

mi spune cum îl cheamă, lasă-mi plăcerea să ghi-cesc. Se numeşte... Stalin!!

- Da' de unde! Când s-a născut cel mic, lucru-rile se schimbaseră în mare măsură. Până şi în satulnostru lumea a făcut progrese, nu mai. Era impor-tant să te cheme politic, aşa că i s-a dat un numefrumos, modern şi de viitor. Pe fratele cel mic îlcheamă Ionatan.


Desţelenind adânc. Lucian Boia tot istoric rămâne*

Despre Balcic, teritoriu românesc în anii 1913-1940, auscris mulţi şi nu destui autori, dar Lucian Boia, profe-sor, scriitor şi istoric, prin „Balcic Micul paradis al Ro-

mâniei Mari”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 190 p.,adâncind şi sintetizând ceea ce au spus Regina Maria a Ro-mâniei în însemnările zilnice... nu doar de la Polirom,ci Bal-cica Măciucă în amintirile ei, Doina Păuleanu în Balcicul înpictura românească, 2004 şi ediţie revăzută, 2007, dar şi albu-mul Pictori români la Balcic, 2012, diferiţi alţi autori în publi-cistica şi arhivistica vremii, chiar şi cea de la A.C.N.S.A.S.,numai lista ilustraţiilor cuprinzând aproape patru pagini,dovedeşte prin conţinut şi stil, ceea ce ne-am închipuit – Lu-cian Boia, autorul atâtor volume, dintre care păstrăm în me-morie pe cele mai recente intitulate „Istorie şi mit înconştiinţa românească” (1997, 2000, 2002, 2006, 2010, 2011),dar şi „De ce este România altfel” (2012), tot la Humanitasapărute, că tot istoric rămâne.

Materialul de la punctele 17 („O lovitură din senin: neaş-teptatul sfârşit”), 18 („După sfârşit”),dar şi 19 („Destine”), dez-văluie dedesubturi care numai istoricul bine informat le redăşi interpretează, punctul 20 al cărţii („Reîntoarcerea reginei:gadgeturi şi legende urbane”) constituind, după părerea noas-tră, corolarul ştiinţific al lucrării sintetic muncite.

Pe ansamblu, istoricul nostru reuşeşte să refacă nu doarîn esenţă , ci şi în detaliui istoria târguşorului care a fost Balci-cul, Tenha Juvah, „Cuibul liniştit” al Reginei Maria, tradus dinturceşte, intrat în componenţa României după Tratatul de pacede la Bucureşti din 1913, devenit staţiune modernă de vacanţăîn perioada interbelică, staţiune maritimă a României Mari în1924, un centru al Coastei de Argint, echivalent românesc alCoastei de Azur, aşezare a reginei care a obligat administraţialocală şi centrală a României să o modernizeze, adăugându-işcoli, spitale, biblioteci, alte instituţii culturale, dar mai întâidrumuri şi şosele. Clădirile şi grădinile adiacente ale TenhaJuvah au devenit polul magnetic nu doar pentru administraţialocală, cât punctul de întâlnire al elitei româneşti, boema caseiregale dar şi artistice, scriitori, pictori, dar şi oameni politicicare au pus umărul la crearea… deosebitului.

Henrie a Delavrancea-Gibory este cea care a dat, ca arhi-tect, specificul românesc al „micului paradis” local (să ne rea-mintim şi să vedem expoziţia Henrieta Delavrancea-Gibory,arhitectură 1930-1940, alcătuită de Mili�a Sion, cu colaborarealui Emil Retegan, Răzvan Luscov, Emma Pârlac şi Irina Patru-lius, ilustrată printr-un volum, 2011). .

Cu informaţii bogate, Lucian Boia, centrându-şi atenţia peJurnalul Reginei, reuşeşte, poate cum nu ar fi făcut-o un altautor, reconstituirea cu verva specifică sieşi a poveştii Balcicu-lui, cu informaţii care de care mai interesante .

*Balcic, Micul paradis al României Mari, Editura Huma-

“Balcicul unde un om, Oc-tavin Moşescu, scotea unziar, Farul Caliacrei, cu co-laboratori precum CezarPetrescu, Emanoil Bucuţa,Ştefan I. Neniţescu şi G.D.Mugur care se ocupau decăminele de cultură, an-chete sociale, cărţile în cir-culaţie, serbăriledesfăşurate, muzee şi ex-poziţii, hipodromuri, so-cietăţi nautice, sporturimarine, bâlciul Dobrogei,ca din aprilie 1928 săapară Coasta de Argint,ziarul cultural şi săptămâ-nal al Universităţii LibereBalcic, unde principalul şitextul de frunte aparţineaînsăşi reginei Maria, cualte semnături ale cunos-cuţilor Nicolae Iorga, Mi-hail Sadoveanu, AdrianManiu�.“

Ion N. OPREA


nitas, Bucureşti, 2014.despre viaţa publică şi pri-vată a personagiilor, evidenţiind amplu preocu-pările de la „Cuibul liniştit” în relaţiile cuautohtonii, mulţi devenind prietenii celei care îşiva lăsa inima la Balcic, nu la figurat.

Captivante şi pilduitoare chiar mi s-au părutpunctele din carte care se ocupă de ceea ce pro-fesorul Boia a intitulat „Un oraş presărat cugropi, câţiva pictori şi o regină”, „Invazia artişti-lor”, „Scriitorii”, „Primarul şi regina”, „Balciculfeminin…şi feminist”…

Balcicul, prin 1921, o localitate cu vreo 9000de locuitori, care nu aspira la vreun locspecial,european, avea totuşi, oameni unul şiunul. Un Gheorghe D. Mugur, un entuziast, cumîl numeşte Lucian Boia, p. 83, care „depăşea frec-vent limita de sus a entuziasmului”, „cam exal-tat”, îi fixează locul acelaşi, se visase scriitor, dardupă ce trecuse de un duş rece oferit de criticulMihail Dragomirescu care îl găsise lipsit de ta-lent, a devenit inspector al activităţilor extraşco-lare în Ministerul Instrucţiunii Publice, apoi seocupase de Cercetaşii României, ba şi un fel deîndrumător al prinţului Carol, încurcat în căsă-toria clandestină cu Zizi Lambrino de la Zăpo-deni-Vaslui. El însuşi un conferenţiar alUniversităţii Libere din localitate, chiar directo-rul ei, unde, în cele trei cicluri, dădeau lecţii deeducaţie cetăţenească intelectuali ca: Jean Bart,G.I. Brătianu, Emanoil Bucuţa, Oscar WalterCisek, Nichifor Crainic, Gala Galaction, Nae Io-nescu, Alexandru Marcu, Ştefan I. Neniţescu,Octav Onicescu, Ion Petrovici, Ion Pilat, DragoşProtopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Eugen Ti-teanu, Ionel Teodoreanu, menţionaţi în Univer-sul din 9 iulie, Cuvântul şi Dimineaţa din 11iulie 1927.Balcicul unde un om, Octavin Mo-şescu, scotea un ziar, Farul Caliacrei, cu colabo-ratori precum Cezar Petrescu, Emanoil Bucuţa,Ştefan I. Neniţescu şi G.D. Mugur care se ocupaude căminele de cultură, anchete sociale, cărţile încirculaţie, serbările desfăşurate, muzee şi expo-ziţii, hipodromuri, societăţi nautice, sporturi ma-rine, bâlciul Dobrogei, ca din aprilie 1928 săapară Coasta de Argint, ziarul cultural şi săptă-mânal al Universităţii Libere Balcic, unde princi-palul şi textul de frunte aparţinea însăşi regineiMaria, cu alte semnături ale cunoscuţilor NicolaeIorga, Mihail Sadoveanu, Adrian Maniu….

Balcicul unde în 1931 primar ajunsese Octa-vian Moşescu, care, atenţie, alcătuia comitete ce-tăţeneşti pe sectoare, auxiliare ale consiliuluicomunal, compuse din bărbaţi şi femei cu domi-

ciliul în Balcic sau viligiaturişti, alcătuite din zecemembri, cu preşedinte, vicepreşedinte, secretar,casier, cu preocupări care nu-i plictiseau: scoate-rea din necunoscut a tinerilor cu talent, proslăvi-rea memoriei oamenilor mari şi încurajareainiţiativei pentru ridicare de monumente înamintirea lor, combaterea luxului şi încurajareacostumului, jocului şi cântului naţional, apropie-rea sufletească a minorităţilor, încurajarea spor-tului, cu înfăptuirea operei de profilaxie fizică şimorală, combaterea alcoolismului, ridicarea gu-noaielor, îmbrăcatul şi hrana copiilor săraci, gă-sirea de burse pentru studenţii săraci, înfiinţareaşi funcţionarea cantinelor şcolare şi ospătăriipentru muncitorii şi micii funcţionari, dar şi se-parat pentru elevi şi colonii de vară, asigurareaadăpostului necesar pentru mamele singure şisărace înaintea naşterii. În drumul spre plaje,domnii erau obligaţi să poarte cel puţin chiloţide baie, iar doamnele şi o bluză pe deasupra(p.109)…

Balcicul unde în 1934 primar era George Fo-tino, parlamentar, cu salariu lunar de 8750 lei, şi10% reţinere pentru pensie, mandat de trei ani şijumătate, cu susţinere politică şi posibilitate de ainterveni eficient la nivelul de sus, pentru locali-tatea de care se ocupa, inclusiv la Regină, desprecare unii spuneau că ar fi fost amanţi…Dar loca-litatea era bine gospodărită şi primarul “Bărbatchipeş”, cum îl caracteriza alt istoric, ConstantinC. Giurescu, în Amintirile sale (Editura ALL., Bu-cureşti, 2000, p. 93).

Comunele şi oraşele României 2014? Fe-rească Dumnezeu să se audă la Primării de Co-mitetele de cetăţeni, cu participareapensionarilor, care se plictisesc în parcuri sau pemarginea şanţurilor, unii în aşteptarea ajutoare-lor sociale că, ştiţi, alegerile prezidenţiale 2014,au creat obligaţii!…

În orice caz, oricât de „campion” al demiti-zărilor şi răsfăţat al best sellingului ar fi LucianBoia (vezi „Ziarul de Iaşi”, 8 noiembrie 2014, p.7), cartea de faţă chiar aici poate fi încadrată, darrealizată cu respect şi meticulozitate pentru des-coperirea şi reliefarea de adevăruri care, altfel,greu le-am fi aflat. În ce ne priveşte, ca cititor, n-am găsit nimic fals în ea, „seducător”, metaforicca autorul să ne convingă, devenindu-ne simpa-tic doar prin argumente şi stil îngrijit de scriitorşi istoric.O carte care, alături de ceea ce-i este bi-bliografia, se citeşte cu interes şi aduce, pentru acâta oară, şi pe celelalte din biblioteca, poate, ui-tată.


. Umorul şi ironia – sarea şi piperul realismului

lui John Steinbeck

Fiecare cultură în general, fiecare literatură în special se carac-terizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încât audarul să le confere trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei in-

teresaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre cultura şiliteratura franceză, engleză, germană, rusă, română sau americană,nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost reali-zate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitatăde un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că res-pectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică. Unasemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice unei zone,respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă, altfelspus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prin favoa-rea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura locului,dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şiseva stoarsă din pământul care-l hrăneşte.

Cum altfel se explică faptul că atâţia mari artişti izgoniţi deîmprejurări vitrege din ţara lor natală, au continuat să simtă şi săcreeze ca şi cum nu şi-ar fi părăsit pentru totdeauna ţinuturile na-tale?!

Cel mai convingător exemplu în acest sens îl reprezintăilustrul scriitor rus Ivan Bunin. Aparţinea aristocraţiei, aşa că dupăce bolşevicii au pus mâna pe putere, el s-a autoexilat la Paris. Aici,în binecunoscuta-i manieră turghenieviană, adică torturat fără milăde dorul după locurile natale (tradiţii, obiceiuri, nesfârşita stepă,crânguri, ape, sate sufocate de mizerie şi ţărani abrutizaţi de lip-suri, alcool şi superstiţii), el a continuat să-şi perfecţioneze stilul şiproza impregnată cu tristeţe după un trecut pe veci pierdut, astfelîncât pe bună dreptate este considerat ultimul clasic rus, opera fi-indu-i răsplătită în anul 1933 cu Premiul Nobel.

De regulă, astfel de trăsături ce definesc specificul unei cul-turi, sunt puse în evidenţă de acei oameni de meserie care se nu-mesc fie critici de artă, atunci când discuţiile se poartă şi judecăţilese emit pe domenii ale artei din cadrul unei culturi, curent sau pe-rioadă, fie filosofi ai culturii, atunci când se formulează opinii demaximă generalitate, respectiv viziuni totalizatoare.

Dar şi un om instruit are capacitatea să desprindă multedintre particularităţile definitorii ale unei culturi sau arte, avândîn vedere faptul că aceste particularităţi se impun atenţiei pe mă-sură ce însetatul de frumos şi adevăr îşi măreşte aria de cuprinderepe verticală şi pe orizontală.

Procedînd în acest chip, lesne ne dăm seama că, de pildă,folclorul este axul în jurul căruia se învârte nu numai literatura, ciîntreaga cultură a românilor, pe când coloana vertebrală a litera-turii americane este asigurată de realism.

Afirmaţia de mai sus despre cultura noastră folclorizată nuînseamnă – Doamne fereşte! – că eu aş avea ceva cu folclorul, în-deosebi cu folclorul de calitate, cu toate că în zilele noastre într-atâta se abuzează de el în cam toate sferele de activitate (muzică,politică, învăţământ, sport, turism), încât ţi se face lehamite de toatecele (vorbe, ţoale, sindrofii) şi te vezi nevoit să tragi concluzia căRomânia a ajuns o ţară eminamente folclorizată...

Desigur, pentru a fi în întregime obiectivi, trebuie puse în

“Realismul lui JohnSteinbeck continuă liniaviguroasă a realismuluiinaugurat de Jack Lon-don şi Theodore Dreiser,fiind în acelaşi timp con-temporan şi rudă apro-piată cu realismul luiHemingway şi al lui Sin-clair Lewis, ba chiar curealismul de stăruitoareanaliză al lui Faulkner,„analiză, ne spune Sil-vian Iosifescu, care folo-seşte fraze cuarhitectură complicată,cu insistentă monologinterior, prin care pă-trunde în spirală sprepunctele obscure alecomportării omului şi alevieţii sufleteşti”.“

George PETROVAI


evidenţă cele două direcţii pe care folclorul nostrua rulat înspre marea cultură:

a)Preţuirea de care folclorul autentic şi valo-ros s-a bucurat în ochii lui Alecu Russo, Vasile Alec-sandri şi Mihai Eminescu, ca să numesc doar treidintre corifeii culturii româneşti, care au înregistratrezultate de excepţie nu doar în prelucrarea supe-rioară a producţiilor populare, ci şi în culegereaacestora;

b)Importanţa Mioriţei, a baladelor haidu-ceşti şi a legendei Meşterul Manole pentru întreagacultură română şi – de ce nu? – pentru cea univer-sală. Căci, aşa cum cu justeţe susţine profesorulLiviu Rusu, Mioriţa este tipică pentru homo con-templativus, ea constituindu-se în argumentul liricpotrivit căruia „momentul morţii este un prilej pen-tru a sublinia preţul vieţii”, că baladele haiduceştisunt tipice pentru homo activus (principiul activ alvieţii) şi că Meşterul Manole este o culme în ceea ce-l priveşte homo constructivus (principiul construc-tiv).

Şi încă ceva. În textul Despre diaspora româ-nească şi dimensiunea ei culturală, am căutat să scotîn evidenţă o altă particularitate a culturii noastre,mai exact a culturii din perioada bolşevică şi ceapostdecembristă: Existenţa a două coordonate, nudoar spaţio-temporale, ci şi moral-spirituale – coor-donata autohtonă, cu rol de axă folclorico-spiritualăpentru românii aşezaţi în interiorul graniţelor, şi co-ordonata diasporei, orientată statornic dinspre ex-teriorul geografic spre interiorul spiritual alomenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe îndrep-tate către specificul românesc.

Surprinzător este faptul că deşi prima coor-donată are un imens spaţiu de manevră, cu nesfîr-şite atracţii spre universalitate, totuşi ea manifestătendinţe prioritar centripete şi predilecţii neobositeînspre provincialismul cu iz balcanic. Cu câteva ex-cepţii: Eminescu, Creangă, Caragiale, Arghezi,Blaga, Ion Barbu.

De-abia coordonata diasporei occidentale(Constantin Brâncuşi, George Enescu, Eugen Io-nescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscă-tescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu etc.) îmbinăintensiunea profund românească cu extensiunea sacentrifugală, realizând astfel producţii spirituale cuo certă vocaţie a universalului.

*Spuneam că realismului i se poate conferi

rolul de coloană vertebrală a literaturii americane.Într-adevăr, căci realismul condimentat cu ironie şiumor este o constantă a literaturii americane mo-derne, adică – ne încredinţează Ernest Hemingwayşi William Faulkner – cam de la Mark Twain în-coace.

Iată, de altminteri, părerea categorică a lui

Hemingway în această privinţă: „Toată literaturaamericană modernă a ieşit dintr-o carte de MarkTwain, numită Huckleberry Finn...Este cea mai bunăcarte pe care o avem. Tot ceea ce se scrie în America,iese de aici”.

O afirmaţie care, mai ales prin ultima ei pro-poziţie, de îndată ne duce cu gândul la memorabilaafirmaţie a lui Dostoievski: „Noi cu toţii am ieşit dinMantaua lui Gogol”...

Desigur, în ceea ce priveşte influenţa exerci-tată de Twain şi Gogol asupra realismului din celedouă literaturi, Hemingway şi Dostoievski au drep-tate. Cu precizarea că nici un moment nu trebuie datuitării rolul determinant al celor doi maeştri - EdgarAllan Poe şi Alexandr Puşkin – în literaturile lor na-ţionale, precum şi locul de onoare pe care ei şi l-auadjudecat în cultura universală.

Având în vedere veneraţia constantă cu careDostoievski l-a cinstit întreaga viaţă pe Puşkin,putem fi siguri că el ştia prea bine ce şi cât datoreazătoţi scriitorii ruşi moderni marelui lor înaintaş.

Este de presupus că nici pe departe Hemin-gway nu nutrea astfel de sentimente faţă deE.A.Poe. Din simplul motiv că, deşi era americanget-beget prin excesele alcoolice la care s-a dedat şideşi a observat raportul dintre dezvoltarea schiţei şicea a presei, ba chiar s-a făcut cunoscut ca prozatorprin colaborări cu presa, totuşi Edgar Allan Poe n-afost tot atât de american ca Mark Twain!

Cu tot umanismul şi sensul etic care se de-gajă din povestirea Tu eşti ucigaşul pe direcţia res-tabilirii adevărului ori al răzbunării (Balerca dinAmontillado), cu tot umorul suculent şi grotesculdus până la absurd în Sistemul doctorului Catran şial profesorului Pană, unde se demonstrează negrupe alb răsturnarea valorilor în lume (binele este în-genuncheat de rău), în sfârşit, cu toată influenţaexercitată asupra simbolismului şi înnoirile aduseîn tehnica de analiză, de investigaţie psihologică şiîn cea de cultivare a senzaţionalului (misterul avân-tat spre groază şi coşmar prin translaţia graduală pedirecţia celor patru „s”:straniuFspectralFsinistruFsepulcral), totuşi, întrucâtEdgar Allan Poe s-a lăsat influenţat în alegerea su-biectelor tratate de literatura gotică engleză, de ro-mantismul tenebros german şi de folclorul negrilordin sudul Statelor Unite, iar receptarea sa a avut locmai întâi în Europa, prin toate astea, deci, el se do-vedeşte mult mai complex şi mai înzestrat decâtTwain, dar în acelaşi timp mai puţin realist, prin ur-mare mai puţin american.

Indiscutabil că preţuirea lui Twain în ochiilui Hemingway se datorează minimalismului, acelstil american caracterizat prin Less is more (maipuţin înseamnă mai mult): primul a creat un foartepopular stil oral, în vreme ce cel de-al doilea scriitor


s-a impus nu doar prin forţa dialogului (personajeleau în permanenţă mai mult de spus decât ceea cespun), prin observarea minuţioasă a realităţii şi prinincomunicabilitatea cu lumea la care Hemingway îşicondamnă eroii, ci şi prin stilul său direct, simplu şiconcis.

Realismul lui John Steinbeck continuă liniaviguroasă a realismului inaugurat de Jack Londonşi Theodore Dreiser, fiind în acelaşi timp contempo-ran şi rudă apropiată cu realismul lui Hemingwayşi al lui Sinclair Lewis, ba chiar cu realismul de stă-ruitoare analiză al lui Faulkner, „analiză, ne spuneSilvian Iosifescu, care foloseşte fraze cu arhitecturăcomplicată, cu insistentă monolog interior, prin carepătrunde în spirală spre punctele obscure ale com-portării omului şi ale vieţii sufleteşti”.

Dar John Steinbeck nu urmează linia inau-gurată de Sinclair Lewis în Main Street (StradaMare), roman apărut în anul 1920, în care autorulprezintă drama unei madame Bovary din MiddleWest, altfel spus „o variantă americană pe o temăclasică” (Carl Van Doren).

Realismul lui Steinbeck ne apare mai nuan-ţat, totodată mai palpitant (îndeosebi în romanulFructele mâniei), datorită măiestriei artistice cu carescriitorul pune la treabă numeroase elemente ajută-toare: ironia şi umorul, peisagistica, simbolistica,limbajul şi, nu în ultimul rând, personajele. Intere-sant este de văzut cum contribuie aceste elementela realizarea realismului specific operei lui J. Stein-beck:

1)Ironia şi umorul sunt pretutindeni pre-zente în scrierile lui Steinbeck, de la formele maiblânde ale persiflării şi până la atacul devastator alsatirei şi sarcasmului (a scris chiar un roman satiric– Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea), şi asta deoa-rece ambele unelte artistice sunt nelipsite din în-treaga literatură anglo-saxonă, de-ar fi sa ne aducemaminte doar de umorul negru al inegalabilului Jo-nathan Swift şi de savurosul umor al lui George Ber-nard Shaw.

Iar scriitorii americani care i-au urmat luiMark Twain au avut grijă să arate lumii întregi înmanieră proprie că maestrul n-a greşit afirmând:„Umorul este un lucru măreţ, salvator”...

Indiscutabil că umorul este după chipul şiasemănarea cu scriitorul care-l pune la treabă, maiexact cu linia umanistă imprimată de artist scrierilorsale. Astfel, dacă umorul lui Sinclair Lewis este întrutotul adecvat unei colosale aglomerări de amănunte(aşa numita tehnică a inventarului) şi unei descrieriexacte a lumii exterioare (în romanul Babbi , depildă, el afirmă despre unul din personajele secun-dare că era „atât de ocupat, încât nu apuca să facăabsolut nimic”), în schimb umorul lui John Stein-beck are menirea să slujească puternica lui vână

epică, demonstrată mai cu seamă în romanele Fruc-tele mâniei şi Iarna vrajbei noastre, romane în care(cu deosebire în primul) umorul se întinde pe plajalargă dintre ironia agreabilă (maica bate un marchi-tan cu un pui viu, bunul nu izbuteşte nicicum să-şiîncheie nasturii de la prohab etc.) şi forma tăioasă asarcasmului la adresa potentaţilor şi curcanilor: „L-au fericit curcanii, dădu Tom răspuns. Cineva îmispunea c-a...dat în mintea boilor. L-au bătut prea răuîn cap”.

2)Peisagistica îşi aduce la rândul ei contribu-ţia la îmbogăţirea artei pe care Steinbeck o desfă-şoară cu generozitate în romane şi nuvele, prinîncântătoare tablouri: „Amurgul se întinse pornindde la zarea dinspre răsărit, şi întunericul se revărsaasupra pământului pornind tot dinspre răsărit. Ste-lele amurgului scăpărară şi începură să sclipeascăîn umbra înserării” (Fructele mâniei). Sau următorultablou extras din romanul La răsărit de Eden: „Sa-muel Hamilton a călărit înapoi spre casă şi era onoapte atât de luminată de lună, încât dealurile pă-reau alcătuite din aceeaşi materie albă, prăfoasă, caşi luna. Copacii şi pământul erau şterşi, tăcuţi, lipsiţide atmosferă, morţi. Umbrele erau negre, fărănuanţă, iar locurile deschise erau albe, fără culoare”.

3)SimbolisticaTitlurile date de Steinbeck unora dintre

scrierile sale demonstrează deopotrivă înclinaţia saspre simbolistică şi spre poezie: Cuvântul Bătăliaeste luat din Paradisul pierdut al lui John Milton,Fructele mâniei sunt împrumutate dintr-un celebrucântec antisclavagist al poetei Julia Ward Howe, in-titulat Imnul de luptă al republicii, La răsărit deEden este luat din Facerea 3/24, Iarna vrajbei noastredin piesa shakespeariană Richard al III-lea I/1 etc.

Dar nu numai atât. Însuşi romanul La răsăritde Eden, cartea lui Steinbeck cea mai îndrăgită deamericanii anului 1952 (anul publicării ei) şi de ceidin zilele noastre, nu este decât dezvoltarea artisticăşi adaptarea la vremurile moderne a unui celebrusimbol – fratricidul comis de Cain împotriva luiAbel.

Exact cum spune Facerea, din cei doi gemeni– Caleb şi Aaron – doar primul va vedea Ţara Făgă-duinţei (va trăi), cu toate că nu el era cel mai iubitde tatăl său. Dar tocmai această gelozie îndreptatăîmpotriva fratelui mai frumos, mai sensibil şi maiiubit îl determină pe întreprinzătorul Caleb să-lducă pe Aaron la bordelul condus de monstruoasalor mamă, fapt care îi provoacă acestuia o atare du-rere şi repulsie (avea convingerea că mama lor îi pă-răsise îndată după naştere şi plecase pe coasta deEst), încât pe loc se înrolează în armata americanăintrată în primul război mondial alături de Aliaţi,este trimis pe fronturile din Europa şi aici el îşi află


liniştea şi împăcarea prin moarte.De fapt toată tragedia din familia Trask –

moartea lui Aaron, urmată de îmbolnăvirea şi moar-tea tatălui, nu este decât împlinirea destinului închisîn cuvântul ebraic timshel, cuvânt care exprimă ati-tudinea omului faţă de păcat: nu cu sensul de pro-misiune – tu îl vei stăpâni, nici cu sensul de ordin –tu să-l stăpâneşti, ci cu sensul de alegere – tu îl poţistăpâni!

Este, de altminteri, sensul pe care, după ceau fost consultaţi în respectiva chestiune, înţelepţiichinezi i l-au desluşit lui Lee, bucătarul şi omul bunla toate din familia Trask; este sensul pe care de în-dată îl preia şi Lee, căci – după cum i se destăinuieel lui Samuel Hamilton – în postura sa de „filosofcare se pricepe să gătească” sau de „bucătar care ştiesă gândească”, acest al treilea sens îl face să simtă„o dragoste nouă pentru acel instrument strălucitor,sufletul omenesc. Este un lucru frumos şi unic înunivers. Este mereu atacat, dar niciodată distrus –pentru că tu poţi”; în sfârşit, este ultimul cuvânt pecare suferindul Adam îl şopteşte înainte de a-şi daduhul, cuvîntul prin care – la rugămintea impera-tivă a lui Lee – el îi acordă lui Caleb binecuvântarea,pentru ca acesta să poată fi liber, complet despovă-rat de greșeala săvârşită.

4)Limbajul utilizat de Steinbeck este deose-bit de viu, plastic şi sugestiv, într-un cuvânt capti-vant. Poate şi datorită faptului că traducerearomanului Fructele mâniei, cu certitudine una dincărţile de referinţă ale scriitorului nostru („romanuldezmoşteniţilor Americii”), îi revine lui D. Mazilu,un excepţional traducător din limba engleză.

Avem, astfel, plăcerea să ne dedulcim nudoar cu cuvinte şi expresii deosebit de savuroase,precum: întinsoare, cu ansâna, rântaş, dăulat, anăboi, a şopcăi, preţăluit, vorbe de clacă, a lua larefec, a-i merge buhul, a se lua în beţe etc., dar nedesfătăm şi cu aforisme de mare efect artistic şi sti-listic: „Valoarea adevărată stă doar în mintea unicăa individului”, „Toţi purtăm în noi o mlaştină se-cretă în care încolţeşte şi se dezvoltă răul şi lucrurileurâte”, „Oricât de slab şi de păcătos este un om, areîn el atâtea păcate câte poate duce”, „Toate lucrurilemăreţe şi preţioase sunt singuratice”, „Gradul insul-tei este invers proporţional cu inteligenţa”, „Baniifac bani”, „Banii nu numai că n-au suflet, dar n-aunici onoare, nici memorie” etc., ba chiar cu deli-cioase zicători cu rime: „Pruncul în necaz venit, fe-ricirii e menit” şi „Pruncul născut în prea marebucurie, bleg are să fie”.

5)Personajele lui John Steinbeck sunt atâtbine individualizate, încât cu adevărat multe dintreele au şansa să devină memorabile. În această cate-gorie cu siguranţă intră maica şi fiul ei Tom Joad:mama în calitate de „stâlp al familiei”, care – îndeo-

sebi după pornirea întregii familii în pribegie spremult lăudata Californie – luptă din toate puterilepentru a-i hrăni pe toţi şi pentru a menţine unitateaclanului („Câtă vreme suntem împreună, obişnuiaea să spună, toţi cei vii, de nimic nu mi-e teamă, daFnu vreau nici în ruptul capului să văd că ne răzle-ţim”); Tom în calitate de luptător neînfricat pentruafirmarea demnităţii umane şi pentru asigurareadreptului la viaţă şi la muncă. Îmboldit de atari nă-zuinţe, el nu ezită să se alăture răspopitului JimCasy şi celorlalţi grevişti, care încercau pe aceastăcale să contracareze ofensiva tîlhărească a latifun-diarilor californieni sprijiniţi de autorităţi, de redu-cere permanentă a mizerelor câştiguri realizate depribegii flămânzi şi zdrenţăroşi. Pentru înfricoşareagreviştilor, împotriva lor sunt trimişi spărgătorii degrevă înarmaţi cu bâte. Jim Casy este omorât în în-căierarea care urmează, iar Tom – lovit groaznic deun ciomăgar – izbuteşte să scape cu viaţă doar omo-rându-l pe agresor.

Iar visul maichii de-a menţine unitatea fami-liei se destramă încet-încet, pe măsură ce unul câteunul părăsesc clanul: bunul şi buna mor pe drumulcătre însorita şi atât de neospitaliera Californie, fiulmai mare Noah este primul care-i părăseşte cu multînainte de-a ajunge la destinaţie, vine apoi rândulnevolnicului Connie, soţul Trandafirului din Şaron,Tom la rândul lui este nevoit să se ascundă ca să nufie prins şi să înfunde puşcăria pentru noua crimăcomisă (fusese eliberat condiţional după prima), iarAl se căsătoreşte şi-şi anunţă părinţii că intenţio-nează să se angajeze la un garaj.

În romanul La răsărit de Eden, Samuel Ha-milton este unul din personajele principale spre carese îndreaptă întrega dragoste şi admiraţie a autoru-lui. Fiind bunicul dinspre mamă al lui John Stein-beck, el ne este înfă�ișat ca un adevărat patriarhbiblic și ca Fun fel de geniu al comicului˝.

Un alt geniu al comicului este Ethan AllenHawley, personajul principal din Iarna vrajbei noas-tre, cel care-și alintă nevasta cu cele mai năstrușniceapelative (gândăcel, șoricel, floricică, delicatesă etc.)și care departe de-a fi Fun prostănac simpatic˝, ma-nevrează într-un asemenea chip lucrurile, încât de-vine proprietarul magazinului lui Marullo, undefăcea cam de toate – băiat de prăvălie, administratorși contabil, ba mai pune mâna și pe terenul luiDanny Taylor, prietenul din copilărie ajuns be�ivulorașului, teren de-o importan�ă crucială pentru mo-dernizarea localită�ii, întrucât este singurul care sepretează la construirea unui aeroport.

Ar mai fi de adăugat că asemenea lui Faul-kner care-și plasează ac�iunea multora dintre scrieriîn �inutul imaginar numit de el Yoknapatawpha,John Steinbeck optează pentru Valea Salinas din Ca-lifornia din Nord, locul lui de naștere.


„Memoria lui Femios”

Sterian Dumitru Vicol a scris această carte ca „să nucreadă nimeni că-și poate învinge impresiile dintinere�e” (Goethe). Aici, copilăria și tinere�ea �in de mi-

tologie, ele constituie tocmai posibilul – dimensiune și deopo-trivă mișcare consubstan�ială, de gra�ie, cu propriu orizont,definitorie și edificatoare pentru om – care „produce atâtsenza�ia disolu�iei cât și memoria realită�ii dizolvate” (Holder-lin).

Avem a face, în prima parte a căr�ii, cu un microromanfrugal-liric de formare (Bildungsroman, după formula barbiană:„Trup sfânt și hrană sieși/ Hagi rupea din el”) care, în cea de-adoua parte, se cere împănat (demers invers for�ei centrifuge) cuanume nota�ie din marginea, ce se vrea centru, a jurnalului șiconfesiunii, documentar probatoriu. În acest caz, modelul îl dăMargueritte Yourcenar cu al său „Hadrian”. (Se pare că pentruom și omenire etologii califică un real progres trecerea de la pe-deapsa prin aruncarea cu pietre asupra cuiva în margineacetă�ii, la conspira�ia pumnalelor asupra semenului creat, cumni se spune, spre a fi de sine consistent și deopotrivă cu unicăautoritate în largul, imperiul crea�iei, ca să amintim de sfârșitullui Caesar.)

Dacă în prima parte a romanului „Anii de ucenicie ai luiWilhelm Meister” Goethe pune via�a personajului principal încoeren�a pe care i-o poate, ca experien�ă, da teatrul, misiuneasa teatrală (text-scenaiu, regie, actorie, management) - el singurspre a ieși din situa�ia-problemă a formării de sine, prin erori șiîncercări, adesea eroism de scenă obscenă, de carton și recuzităieftină -, în partea a doua tânărul e lăsat în discreta, nobil-realaîndrumare, din umbră (adesea ca lumină neapropiată cu am-prentă de destin, dincolo de coinciden�e, hazard), din parteaunei anume elite, astfel încât subiectul aflat în formare să aleagăși să se aleagă, cu asumare, drept fiin�ă responsabilă și crea-toare, unică, demnă de a locui generos lecuitor, senin-mângâie-tor în domeniul valorilor, culturii, cu statut de cetă�ean al lumii.

Poetul-prozator Sterian Dumitru Vicol își propune înaceastă carte să surprindă, mai exact să perceapă realitatea intim-cosmică a omului, cum adică senza�ia-emo�ia sa, categoric sur-prinzătoare, este deopotrivă și memorie, cheag pentru proprialui identitate. Autorul reușește să surprindă - ca tendin�ă, tin-dere, manifestare din sine - fenomenul ca atare, „senza�ia-emo�ia memorie”, în chiar instantaneitatea sa, insuflareapoetică, stare de ordinea, categoria esteticului, ra�ionalului sen-sibil, propriu unui „suflet frumos” (ca să amintim de Plotin), ri-dicat la puterea unită�ii-calită�ii-identită�ii, înzeit, și nu doarînzecit, însutit, înmiit. În acest caz, demersul fenomenologic caatare ia punerea în paranteză drept preformă, preformatoare,pulsativă-vie formă cultivând simultaneitatea care e divină șidramatică realitate-entitate, mai mult decât ritm-rimă anemișcării, eternită�ii. Astfel, e cum te-ai plasa într-otransparen�ă reflexivă și totodată ontică, cum te-ai mișca cuînsăși mișcarea cu loc propriu, cum ai fi deci în stare de gra�ie.

În varii forme, ni se oferă idei-perle, situa�ii-stări smulse

“Poetul-prozator SterianDumitru Vicol își propuneîn această carte să sur-prindă, mai exact să per-ceapă realitateaintim-cosmică a omului,cum adică senzația-emoțiasa, categoric surprinză-toare, este deopotrivă șimemorie, cheag pentrupropria lui identitate. Auto-rul reușește să surprindă -ca tendință, tindere, mani-festare din sine - fenome-nul ca atare,„senzația-emoția memo-rie”, în chiar instantaneita-tea sa, insuflarea poetică,stare de ordinea, categoriaesteticului, raționaluluisensibil, propriu unui „su-flet frumos” (ca să amin-tim de Plotin), ridicat laputerea unității-calității-identității, înzeit, și nudoar înzecit, însutit, înmiit.“

Marinică POPESCU


sau cioplite până la senten�e, adeseori cu drama-tismul paradoxului instantaneu asumat de felulaforismului nietzscheean: „Ce-a văzut un copil,niciodată nu se mai uită.”; „Sunt lucruri care sespun, lucruri care n-ar trebui, poate, spuse nicio-dată. Dar într-un jurnal anume (so�ia îmi toarnăchiar acum un pahar de vin rubiniu – zice să aminspira�ie) adevărurile, întâmplările trăite de in-dividul în cauză, devin fiin�e care își cer dreptulla via�ă adică (sbl.n., M.P.).” Autorul, autenticcreator, nu se mul�umește cu a spune, doar dinmemorie să sune, să repete deja-cunoscutul; eltocmai vrea să arate, să releve-reveleze, să evoce,să cânte, astfel că își pune inima la bătaie, ca pe-ocă�ea (să ne-amintim de Cântul XX din „Odiseea”)ce jur-împrejurul că�eilor săi plăpânzi dă roată și,cu orbitoare ură, mânie-furie – de la care, ca verb,a mânia-a înfuria sau a suporta mânia, furia, vinenumele lui Odysseu –, sângerând ea urlă la un ne-cunoscut până ce el, autorul-eroul, sfătuit de min-tea sa istea�ă-vicleană, va ieși din strânsoarea,peștera ciclopului, adică a necunoscutului ce sti-hinic se încrede a toate cunoscător, va ieși și se vaarăta prin chiar oribilul-teribilul ochi iremediabilorbit. Ca fără de sa� cu uriașul unicul său ochi îna devora atât cunoașterea, cât și realitatea, însușiconsistentul adevăr, iată, ciclopul ucide so�i de-ailui Odysseu, promi�ându-i drept dar de bunăgazdă să-i ucidă din peșteră pe to�i oamenii,prinșii. (Nu întâmplător Aristotel își începe „Me-tafizica” cu motiva�ia învă�ării: plăcerea ce-o dăomului activitatea sim�urilor, fără un alt scop decidecât plăcerea de-a cunoaaște, de-a fi, ca un toposși deopotrivă ethos de felul memoriei, al formă-rii-sus�inerii identită�ii superioare, spre-a nucădea-decădea pe o treaptă inferioară a fiin�ării,cu frica de necunoscut, adică de moarte. Aici,treapta superioară vizată e inteligen�a poetică,adică arta și reflexiunea. Evident, dintre sim�uri,superior este văzul.)

Men�ionăm doar că so�ii celui ce-a născocittroienilor să li se facă dar un cal apocaliptic aufost, de valurile mânioase-furioase, de furtuna nă-prasnică, pustiitoare, ca de niște priviri aruncatede ochiul mării (unde stăpân e Poseidon, tatăl ci-clopului Polifem) ei înșiși mai apoi pieri�i, căci auucis și mâncat boii închina�i Soarelui, luminătorulși deopotrivă orbitorul. Puterea, izbânda luiOdysseu au stat în virtutea fidelită�ii, în moralita-tea sa; e drept, el s-a înso�it cu nimfele, Circe, Ca-lipso, dar nu de voie-plăcere, ci „de silă” (cumprecizeză Homer), silit-nevoit fiind pentru ascăpa, și el și înso�itorii săi, cu via�ă, pentru aajunge, cu legendară rătăcire-întoarcere-nostalgie,

la soa�a lui, Penelopa. (În ce ne privește – iaraceastă carte a lui Sterian Dumitru Vicol consti-tuie o probă categorică –, considerăm că saltul dela plăcerea senza�iei la identitatea prin memoriepână la artă, până la superioară discernere, ale-gere, desăvârșire îl constituie plăcerea de silă, ca-pacitatea de a suferi plăcerea.)

Aici, am făcut această turnură homericăpentru a explica titlul căr�ii. După ce a ajuns înItaca, cu viclenie și cu strașnică cruzime so�ul Pe-nelopei a ucis pe�itorii orbi�i și sălbătici�i de leneși plăceri, cât și pe înso�itoarele necinstite de lapalat, însă i-a cru�at via�a aedului Femios.Explica�ia ni se pare clară: el le-a recitat, cântat lamese acelora (un fel de miniciclopi fără de sa� șifără de so�, un fel de „Femi” care împreună îl în-truchipau pe Polifem) nu atât de voie-plăcere, săle exalte până la grea�ă sălbatică senza�iile-emo�iile existen�ei, ci „de silă” (cum precizeazăHomer), de nevoie, ca să-și împlineascăinspira�ia-voca�ia pe care i-au dat-o zeii și la carea lucrat, măiestrind-o, el însuși, ca să transmităcunoașterea-istoria recentă, adevărurile, inclusivîntâmplările, faptele de la Troia care, divin esteticși creator, se voiau (cum sus�ine Sterian DumitruVicol) făpturi. În acest caz, aflat în mijloculsim�urilor-emo�iilor joase-groase, al orgiilor,blestemă�iilor, el, Femios, cu mijloacele lui și cuasumare între�inea-sus�inea focul sacru al vetreieroului Odysseu, onoarea, sfin�enia civică, ome-nesc-zeească. Desigur, plăcerea pe�itorilor și aunora dintre înso�itoarele de la palat ale Penelopei�inea doar de senza�ie-emo�ie infidelă, spre a bat-jocori până la nisip memoria, aducerea-aminte apietrelor, marmorei, a peșterilor sacre și a templu-lui pietroasei Itaca; unii ca aceștia se cheamăucigași de suflete, fiind dintre cei care păcătuiesc,cum se spune mai nou, împotriva Duhului, de ne-iertat. Dacă vestitul personaj în peșteră l-a îmbătatcu vin pe Polifem, ca apoi să-l adoarmă și astfelsă-l orbească, e de în�eles că Femios le-a exaltat șitotodată le-a adormit pe�itorilor sim�urile, ani larând, încât el, Odysseu, cel ce a suportat și deprinsmânia zeilor, să le facă, cu ajutorul Atenei, zei�eilui protectoare și ajutătoare, și acestor „femi” blas-femiatori cuvenita petrecanie.

Dacă pe Odysseu îl ajută Atena, pe SterianDumitru Vicol îl ajută Poezia; astfel adevărurilede zi și noapte trăite ca via�ă - ca senza�ii, întâm-plări, lucruri și fapte -, poetul, cu inspirată che-mare, le face făpturi-entită�i, identită�i cu marcamemoriei spre a sluji virtutea-valoarea, lumea caoperă. Cu subtilă, vrednică alchimie, poetul –eroul, personajul principal al acestei căr�i – trece


dincolo de false pudori (a se men�iona referirile lasex, întâlnirile sale cu Maria..., ale tatălui cu lui, afiului, cum părintele Palaga i-a făcut învă�ătoruluiStafie, lipsit de organul bărbă�iei, cu so�ia aces-tuia, copii). Cu demnă, realist-nobilă asumare elștie că „via�a este via�ă”, că astfel pusă în paran-teza fenomenologic tautologică pentru a i se de-termina, cultiva și împlini din sineinten�ia-menirea de neuitat, de felul memoriei șiaminului, ea, via�a, se cere cu chemare (parcă îm-potriva voii ei, „în silă”, prea adesea cu pre�ulmor�ii) transfigurată, sublimată, sfin�ită chiar.Re�inem că autorul oferă o cheie de lectură pri-vind rolul esteticului, frumosului în lume, privindrolul poeziei și al poetului într-o societate-civiliza�ie care material și pragmatic e atât de bo-gată, încât cultural și spiritual a ajuns deplorabilde săracă.

Toposul de referin�ă al căr�ii e intersec�ia,locul ca lacăt și cheie, aici: Gala�ul cu proximită�ilesale - și cîmpie, dealuri, mun�i în măcinare, și Du-năre, și Prut, și Mare. Romancierul poet ne spunecă via�a aceasta merită trăită, el subscriesenten�elor de felul: omul e măsura tuturor lucru-rilor și nimic din ceea ce e omenesc nu îi estestrăin. Ne pune în vedere, spre dezorbire și dez-robie, cum, pe de o parte (dinspre apă, �ărm-pă-mânt, sat), se produce atacul-dărâmarea, iar, decealaltă parte, se produce apărarea zidurilorcetă�ii-civiliza�iei (a se citi: Gala�ul-Troia), dar toc-mai pentru a înainta ca într-un zbor cu două aripi(în care pescărușul cu pliscul însângerat – o im-agine-obsesie a căr�ii –, după ce a atacat, orbit-ucisun copilaș pe plajă, s-a transformat în pasăreaPhoenix), tocmai pentru a zidi o altă și mai înaltăciviliza�ie-cetate-imperiu (poate de felul imperiu-lui roman), o altă și mai înaltă apă, un alt și maiînalt pământ, cerești, de felul purificat - sfântăsimplitate ! - al focului, desăvârșitul templu,unde-când „senza�ia și memoria sunt una”, undetimpul succesiv contemplă, ca și cum ar fi „din”două timpuri, dinspre sfârșit și deopotrivă dins-pre început, astfel născut, cu sine întâlnindu-se,capabil fiind să comunice cu sine, să gândească,să fie el însuși, adică făptură, deci să consune con-sistent cu veșnicia, să rimeze într-un demers desimultaneitate-durată cu toate valurile, cu nisipul,deci cu toate flăcările. În cartea „Memoria lui Fe-mios” paginile de jurnal din Italia rămân edifica-toare, nu sunt pur și simplu adi�ionare, experien�ăoarecare consemnată într-un cantitativ inventar,ci, nobil-generos, elitist, în măre�ia seninătă�ii eleamintesc de „Mărturisirile unui suflet frumos”din romanul „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm

Meister” al lui Goethe.)A înjuga, edificator a conjuga etic și estetic

senza�ia și memoria constituie nodul gordian alacestei mici dar mari căr�i. La o lectură mai pro-fundă dăm de senten�e, atitudini stoice privindfunc�ionarea întregului adeseori cu pre�ulpăr�ilor, indivizilor, astfel senza�ia și memoria fu-zionând de felul mărturisirii martirice, mântui-toare. Pe tot parcursul căr�ii fidelitatea șifranche�ea �in de con�inut și formă, autorul lăsânddeoparte artificiul tehnic, formalismele, fără aconfunda, în vană anulare, indistinctă terciuială,intimitatea și familiaritatea. În zona sincerită�iimnetice plasat, el frecventează „mansarda ce-lestă”, adică muntele cultivând în urcuș uimirea,contempla�ia proprie templului; fără abuz, uzeazăîn cumpănită redundan�ă, de un singur procedeumnemotehnic: poezia, fulgurările ei, fiind cea carepermite ca, până a fi realitate, ceva să fie părere,să aibă capacitatea, orizontul rezonant de a apă-rea. „Știu că muntele, doamne,/ Muntele ne vin-decă/ Rănile câte-au fost, câte sunt/ El poate,numai El,/ Să tămăduiască/ Greșalele noastre depe pământ.”

Scurtcircuitului dintre senza�ie și memorieautorul îi zice orbire; astfel lumina de aici ne poateorbi, să nu vedem dincolo de ea, și până și scrisulne orbește (cu subîn�eles ne spune că trebuie sădepună un efort tot mai mare ca să poată citi,adică printre rânduri, căci se întâmplă că la con-temporani tot mai rar găsești scrisul cu propriu„dincolo”, cu neapropiată lumină). E drept, în lu-mina ciclopică, de câștig de pia�ă a reclamelor, apromisiunilor mai mult sau mai pu�in electorale,oamenii nu vor să vadă dincolo, nu caută luminacu propriu dincolo, ci se zidesc într-o cetate de lu-cruri-bunuri, se complac întru-n demers de civi-lizare-reificare, grosier pragmatic.

Cu organ de fină percepere, analiză so-cială, politică – adeseori pe mână analogic-alego-rică mergând –, Sterian Dumitru Vicol ne arată cănoii pe�itori (pigmei din rasa ciclopilor fără sa� șifără so�, care au corupt, au dat tunuri, au fraudatistoric lumea) sunt, după cum se consemnează înaceastă carte, cei ce au impus binele cu for�a, auatacat, dinspre așa-zisa cetate-civiliza�ie-democra�ie de sistem dedat sistării, satul, marea,omenirea. Dintre pe�itori, în carte suntconsemna�i cei care au făcut colectivizarea și auucis câinii cu ciocanul și, mai nou, negustorii eco-nomiei de pia�ă care exaltă sim�urile și strivescamintirea, cultura ca natură proprie omului.


A. SOLJENIŢÎN. VIŢELUL ŞI STEJARUL.

Cartea "Viţelul şi stejarul" cu subtitlul „Însemnări dinviaţa literară din timpul Uniunii Sovietice" a fost înce-pută de A. Soljeniţîn în anul 1967, când autorul avea

49 ani, dar a fost completată în 1971, 1973 şi 1974. Pentruprima dată cartea a fost publicată în Rusia în 1975 cu denu-mirea „Бодался теленок с дубом”. A doua ediţie de di-mensiuni mult mai mari a fost elaborată în 1996 şi publicatăde editura moscovită „Soglasie". Materialul adăugat conţinedetalii despre persoanele care l-au ajutat pe Soljeniţîn înmunca sa literară de dinainte de exil.

Această carte ne oferă nu doar informaţii despre greută-ţile cu care s-a confruntat autorul în timpul URSS, ci şi pro-blemele întregii literaturi ruse strangulate de ideologiasocialistă. În timp ce facem treptat cunoştinţă cu soarta scrii-torului, ne creăm un tablou asupra vieţii sociale şi literare dinUniunea Sovietică a anilor '60 - '70.

Referitor la genului literar al scrierii, însăşi Soljeniţîn nedă un răspuns în această privinţă: "Există o literatură, destulde abundentă, pe care am putea-o numi literatură secundară:literatură despre literatură; literatura pe teme literare; litera-tura generată de literatură (...) Eu însumi, de pe poziţia pro-fesiei mele, o citesc cu plăcere, dar o plasez categoric maiprejos decât literatura-literatură. (...) nu mi-aş fi închipuitvreodată că la patruzeci şi nouă de ani ai mei am să mă apucsă încropesc ceva în genul memoriilor." Prin urmare, nu estedoar memorialistică pură: regăsim între rândurile autoruluicritică, literatură documentară, publicistică. Ne aflăm în faţaunui fenomen nou al literaturii, genul căruia nu îl putem de-limita în totalitate.

În urma experienţei trăite de deţinut (între 1945-1953)provocată de atitudinea critică faţă de Stalin care, după pă-rerea scriitorului, a denaturat ideologia leninistă, poartă sin-gur o luptă împotriva sistemului instalat într-o perioadă încare nimeni nu are curajul să spună adevărului pe nume, pe-rioadă în care se permite publicarea scrierilor ce prezintă rea-litatea distorsionată.

Stilul scrierii este unul simplu, uşor de urmărit şi înţeles,adresându-se în felul acesta oamenilor din diferite clase so-ciale. Uneori ai senzaţia că este înregistrarea unui discursfoarte bine pregătit. Autorul este atent până la cele mai micidetalii şi respectă cronologia faptelor.

Cartea reprezintă o hartă a viaţii scriitorului, dar şi a tu-turor confraţilor din breasla literaturii care au împărţit aceeaşisoartă de a fi nerecunoscuţi în patrie şi trimişi în lagăre sau

“În surghiun scriitoruleste obligat să-şi aranjezeascunzători pentru scrie-rile sale pentru a nu fi ac-cesibile percheziţieisuperficiale de la domici-liul deportatului, să fiemereu pregătit pentru unastfel de control. Ascunză-tori în cele mai ingenioaselocuri: „(�) am inventattehnica păstrării manus-criselor în picup: acestaare în interior o cavitate şiel este el însuşi aşa degreu încât la cântar nu seobservă că i s-a adăugatceva. Şi partea de sus adulapului, partea marcatăde cârpăceală caracteris-tică epocii sovietice, amfolosit-o pentru o dublurădin placaj.” (Soljeniţîn,2002, pag.14)“

Aliona MUNTEANU


surghiun. În afară de chinurile şi lipsurile dinlagăre, artistul este nevoit să-şi înveţe opera pede rost – mii de versuri şi chiar proză. În scopulacesta este concepută o adevărată tactică demuncă: „(…) am inventat nişte mătănii bazatepe un sistem metric şi, în închisorile de tranzit,mărunţeam beţe de chibrit în chiştoace pe carele mutam dintr-un loc în altul. Către sfârşitulstagiului meu de lagăr, după ce am devenit maiîncrezător în capacitatea memoriei mele, am în-ceput să scriu şi să învăţ dialoguri în proză şichiar oleacă de proză-proză. Memoria mea în-magazina! Treaba mergea. Dar consumam dince în ce mai mult timp ca să repet în fiecare lunătoată masa de lucruri memorizate – asta îmi luadeja o săptămână pe lună.” (Soljeniţîn, 2002,pag.11)

În surghiun scriitorul este obligat să-şiaranjeze ascunzători pentru scrierile sale pentrua nu fi accesibile percheziţiei superficiale de ladomiciliul deportatului, să fie mereu pregătitpentru un astfel de control. Ascunzători în celemai ingenioase locuri: „(…) am inventat tehnicapăstrării manuscriselor în picup: acesta are îninterior o cavitate şi el este el însuşi aşa de greuîncât la cântar nu se observă că i s-a adăugatceva. Şi partea de sus a dulapului, partea mar-cată de cârpăceală caracteristică epocii sovietice,am folosit-o pentru o dublură din placaj.” (Sol-jeniţîn, 2002, pag.14)

Soljeniţîn a realizat chiar şi microfilme cumanuscrisele sale şi le-a trimis în Occident pen-tru a se asigura că scrierile sale vor supravieţui.„Scrierea în subteran” în decursul a cinci ani delagăr până la îmbolnăvire şi apoi în alţi şapte anide exil îl ajutase să îşi menţină constant stareasufletească, nutrirea speranţei că adevărul vatriumfa. Urmează apoi doisprezece ani de liber-tate, de activitate literară activă, dar şi ascunsăîn acelaşi timp. În anul 1960, în anul al treispre-zecelea de scris continuu, scriitorul simte nevoiade a împărtăşi experienţele sale semenilor săi.Ia hotărârea îndrăzneaţă de a trimite una dintrescrierile sale, „periate anterior”, redacţiei NovîiMir. Răspunsul nu s-a lăsat prea mult aşteptat:Tvardovski a rămas impresionat de „Ş-854”,convins că nu reprezenta „mistifierea vreunuicondei renumit, iar autorul nu era un om de li-tere şi nu era din Moscova”. Descoperirea unuinou talent îl entuziasmase enorm pe Tvardovski

şi hotărăşte să încerce publicarea sub noua sadenumire „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”.Însă nuvela este publicată destul de târziu(după aproape un an), cu mult după Congresulal XII-lea, ratând ocazia de vârf al eficienţii de-mascării lui Stalin. „Literatura putea să accele-reze mersul istoriei. Dar nu l-a accelerat.” Cutoate acestea nuvela s-a bucurat de un succes ră-sunător, chiar şi N. Hruşciov a aprobat cu elannuvela, plăcându-i în mod deosebit scena mun-cii: „cum economiseşte Ivan Denisovici morta-rul”. El însuşi comandă 23 exemplare alenuvelei pe care le împarte şefilor mari ai parti-dului. Tot el este cel care la prezidiu a cerutcelor prezenţi să fie de acord cu publicarea.

După publicarea nuvelei apare brusca no-torietate: ziariştii dau buzna peste scriitor pen-tru a cere interviuri, telefonul suna într-una, vinscrisori, invitaţii etc. Însă Soljeniţîn „se temea căîncepând să răspundă corespondenţilor occi-dentali, le va da celor sovietici ocazia de a-ipune întrebări apte a declanşa din partea aces-tuia răspunsuri care l-ar fi menit fie, pe loc, ipos-tazei de rebel, fie celei de prea supusă slugă.Nedorind să mint şi neîndrăznind să mă revolt,am preferat să tac.” Cei de la CC au văzut înaceastă atitudine un soi de supuşenie. Dându-şiseama de talentul vizibil al lui Soljeniţîn l-au pri-mit în rândurile Uniunii Scriitorilor aproape in-stantaneu. Iniţial l-au lăudat până-n ceruri, iarapoi când situaţia politică s-a schimbat au înce-put criticile şi atacurile prin diverse ziare. „(…)în această presă, ceea ce mă surprindea şi măuimea erau laudele excesive de mai înainte.Acum însă eram cu totul de acord cu un mecinul: mârâiţi încetişor, dar să nu muşcaţi, iar euo să stau liniştit în banca mea. Judecând cu rea-lism, trebuie să spun că situaţia mea era exce-lentă: cu viteza unei rachete mă primiseră înUniunea Scriitorilor şi, prin aceasta, mă scuti-seră de şcoala care-mi mânca atâta timp.” (Sol-jeniţîn, 2002, pag.111)

Cu toată această campanie dezlănţuită îm-potriva sa, Soljeniţîn continuă să scrie: adunămateriale pentru Arhipelag, lucrează la carteadespre revoluţia din anul 1917 (denumită con-venţional R-17), începe „Pavilionul canceroşi-lor” şi extrage câteva capitole din „Primul Cerc”care ar putea fi publicate strategic atunci cândva fi necesar.


Multe dintre scrierile prezentate de Soljeni-ţîn lui Tvardovski pentru publicare au fost res-pinse pentru că nu erau pe placul Comitetului.După părerea acestuia era absolut nevoie de oatenuare, şlefuire, de fapt o depersonalizare aoperei, o tocire şi mutilare adevărului. Dincauza maniei redactorului de a găsi neapărat unalt titlu operei aduse la Novîi Mir (de exemplu„Pavilionul Canceroşilor” urma să fie rebotezatîn „Bolnavi şi doctori”) autorul preferă să re-tragă manuscrisul şi să aştepte vremuri maiprielnice.

Căderea regimului lui Hruşciov reprezentaun pas înapoi de la începutul acestei „libertăţi”inferioare. Noua conducere avea nevoie de do-vezi de loialitate cerându-i-se „povestioare caresă poată trece”, ceea ce pentru scriitor repre-zenta o trădare a principiilor sale. În această pri-vinţă a loialităţii Soljeniţîn are audienţe laoameni „sus-puşi” şi reuşeşte să-şi păstreze ver-ticalitatea şi demnitatea de scriitor. Cu toateacestea se resimte deja apropierea pericoluluiiminent. Soljeniţîn retrage cele patru exemplareale „Primului cerc” din seiful redacţiei şi le duseîn apartamentul prietenul său Teuş (care din ne-glijenţă scotea romanele din ascunzătoare pen-tru lectură şi chiar o parte din ele le-a trimisunui prieten de-al lui). În data de 11 septembrie1965 întreaga arhivă a scriitorului a fost confis-cată de securişti în urma percheziţiei din apar-tamentul familiei Teuş şi a prietenului acestuia.S-au confiscat „Primul cerc”, „Banchetul învin-gătorilor”, „Republica muncii” şi poeziile des-pre lagăr. Această lovitură sub centură îiprovoacă scriitorului o mare suferinţă: „(…)iată,a fost suficient un pas greşit, a fost suficientă ostângăcie, şi tot planul, toată munca de-o viaţăa naufragiat. Şi nu numai munca mea de-o viaţă,ci şi testamentul milioanelor de dispăruţi, alcelor care nu putuseră să-l şoptească pe-al lor,al celor care, muribunzi pe-o duşumea într-o ba-racă de lagăr, nu putuseră să-l murmure pe-allor – testamentul acela, eu nu-l executasem, îltrădasem, mă dovedisem nedemn de el(…)”(Soljeniţîn, 2002, pag.152)

Iniţial Soljeniţîn spera ca Occidentul săanunţe publicului larg despre confiscare, însănu se întâmplă aşa. Occidentul tăcea în timp ceŞolohov primea Premiul Nobel: „Din partea Oc-cidentului nu era nici o nădejde, de altfel nici nu

trebuie să contăm vreodată de el. Dacă o să de-venim liberi, aceasta nu ne-o vom datora decâtnouă.” (Soljeniţîn, 2002, pag.168)

Soljeniţîn scrie o scrisoare lui Brejnev princare îşi exprimă nemulţumirea faţă de eveni-mentele care au loc, dar nu primeşte nici un răs-puns. Între timp romanele sale circulăclandestin între membrii de partid prilej pentrucontinuarea persecuţiilor dezlănţuite de instruc-torii partidului. Relaţia dintre Soljeniţîn şi redac-ţia Novîi Mir se înrăutăţeşte de îndată ceSoljeniţîn trece la poziţia de apărare, trecândpeste regula impusă de Tvardovski prin careorice scriere nouă trebuie să treacă pentru primaoară prin mâinile lui. Soljeniţîn răspândeşte cuajutorul samizdatului o parte din operele sale şiîncepe să ducă o luptă deschisă: ţine lecturi des-chise, acordă interviuri, vorbeşte cu publicul.

Publicarea în străinătate îi aduce populari-tate scriitorului. De la prima publicare al lui Sol-jeniţîn şi decorarea cu Premiul Nobel pentruliteratură nu sunt decât opt ani - acest lucru nua mai avut precedent în istoria acestui premiuprestigios. În continuare se duce o campanie depropagandă înverşunată împotriva lui Soljeni-ţîn. La publicarea „Arhipelagului Gulag” Solje-niţîn este arestat, învinuit de trădare şi i seretrage cetăţenia. El însă călătoreşte în străină-tate şi îşi continuă munca. Abia în 1990 îşi redo-bândeşte cetăţenia şi se întoarce în patrie.

Ceea ce m-a impresionat în cazul lui Solje-niţîn este tăria lui de caracter în lupta sa conti-nuă cu ideologia mincinoasă. Este uimitor cumun fost deţinut poate să-şi găsească forţele ne-cesare pentru a-şi duce munca până la capăt, dea-şi urma destinul. Şi nu este vorba doar de oluptă personală, ci o luptă în numele tuturorcelor care au suferit pe nedrept în lagărele co-muniste. Prin scrierile sale, vocea lor a fost au-zită. Literatura a căpătat curajul de a spunelucrurilor pe nume într-o perioadă în care ma-joritatea au continuat să tacă.

---------------------------------

Bibliografie:A. Soljeniţîn, Viţelul şi ştejarul: însemnări din

viaţa literară, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002


Referinţe critice de Emilian MARCU

Nicolae Cârlan, Nicolae Labiş, Opera magna, edi-ţie îngrijită, cuvânt înainte, note, precizări şi co-mentarii.

Genialul poetpostbelic, Nicolae

Labiş, şi-a găsit înNicolae Cârlan,unul dintre cei

mai pătimaşi,serioşi dar

şi bined o c u -m e n -

t a ţ ip a -

sionaţi în punerea în mâna cititorului a operei saleintegrale, a unor studii fundamentale despre crea-ţia sa, şi nu sunt deloc puţine asemenea studii.Fără a �ine cont de avalanşa de invective, multedintre ele nefondate, aduse poetului Nicolae Labişde o serie de “critici” de ocazie, mulţi dintre ei di-letanţi şi impostori, care şi-au schimbat mantauade vreme rea în funcţie de vremuri şi de conjunc-tură după decembrie 1989, Nicolae Cârlan se do-vedeşte încă odată, a fi un adevărat istoric literarcare iubeşte mai mult adevărul decât opiniile con-juncture, mai mult geniul poetului decât insinuă-rile. Multora dintre aşa zișii criticii poetului li sepărea că nu mai încap în Istoria literaturii românedin cauza lui Labiş? Sigur că da. Lipsa evidentă detalent, în mintea lor, era înlocuită de o scară de va-lori, şubredă ca o scară de tamvai, pe care încercausă se caţăre. Au scăpat de atfel de poveri numite:Eminescu, Călinescu, Sadoveanu, Camil Petrescu,Arghezi, Bacovia şi lista ar putea continua? Nu.Nu au scăpat pentru că se dorea şi încă se mai do-reşte o răsturnare a scării valorilor, sau, măcar oderaiere a tramvaiului într-o staţie unde nu maiopreşte demult acest agregat. Nicolae Cârlan neaduce un Labiş ce rămâne mereu proaspăt, mereuactual şi mai ales mereu peren. În proză, pentru căîn această carte există şi un amplu capitol: “Proză,publicistică, eseistică” cititorul se poate întâlni cu

suavul, delicatul dar şi vulcanicul şi corozivulautor, cel care ştie, cu mult har să construiască,dintr-o întâmplare, cel mai adesea, măruntă, ooperă de artă finită. La fel de interesante sunt şiscrisorile trimise sau primite de Nicolae Labiş cudiferite ocazii, scrisori din care se poate, uşor de-coda efuziunea sentimentală, descrierile, adeseoriplastice, despre oameni şi localităţi, despre com-portamente şi stări de spirit, prin care a trecut poe-tul şi pe care, cu acribie, le notează. Truda luiNicolae Cârlan este una demnă de apreciere pen-tru că prin “ Nicolae Labiş, Opera magna…” neredă un Labiş total. Despre viaţa lui Nicolae Labişs-au spus dar sau şi scris foarte multe. Există aceadoză de fabulaţie, de mister şi de exagerare, carede cele mai multe ori constituie sarea şi piperulexisten�ial, dar cu siguranţă că de fapt contează,cel mai mult, ceea ce a lăsat posterităţii acest genialpoet. În cei 21 de ani de existen�ă fizică, dar doar

şapte de manifes-tare artistică, Ni-colae Labiş areuşit să adune pehârtie o operăgrandioasă, prin

masivitate dar maiales prin valoare,încât greu le-ar veni,chiar şi demolatorilorsă-i anuleze contri-buţia la dezvoltarealiteraturii române.Rolul lui NicolaeCârlan este cu atât mai valoros cu cât reuşeşte săne aducă, împotriva unui val denigrator, un Labişintegral, un Labiş al adolescenţei eterne dar şi almaturităţii de creaţie, un Labiş al implicării în viaţasocială cu toate avatarurile ei. Unde am putea sădescoperim un model mai amplu şi mai interesantde viaţă decât în opera lui Labiş, cel care spune:”Noi pentru viitor ne pregătim/ Şi-i dăm a-nsufle-ţirii noastră vamă”? Desigur că niciunde, pentrucă Poetul Nicolae Labiş a spus-o definitiv prin poe-zia sa. Nicolae Cârlan are meritul, incontestabil, dea ne fi redat un Labiş pe care generaţia noastră şimai ales generaţiile viitoare îl merită.

Vasile Tărâ�eanu, Eu sunt cel ce sunt, Edi-tura Alexandru cel Bun, Cernău�i, 2010, 160 p. Tra-ducere în ucraineană de Vitali Kolodii.

Cu această nouă carte de poeme,Eu sunt cel ce sunt, Vasile Tărâ�eanu își consoli-dează statutul de poet în căutarea unei identită�i,de limbă și de �ară. Poemul Anonimus își contu-


rează periplul liric, un periplu ardent, un periplucare ”nu-mi permite să fac greva tăcerii„ cumspune poetul, cel care se vede ancorat în vechea șibuna tradi�ie cronicăreascăștiind că: o panăînve-chită de gâscă/ poate devasta un calculator„ pen-tru că„ la taraba economiei de pia�ă„ el are „ loculde muncă/ la care nu atentează nimeni/și care nupoate fi desfiin�at de nici o revizuire/ sau de mo-dernizarea mijloacelor de scriere„. Poet al doruri-lor care, din nefericire, rămân mereu neîmplinite,

separate de sârmaghimpată pusă pelimba trăitorilor înaceastă neputin�ă deidentificare, VasileTărâ�eanu, rămâneun vajnic luptătorpentru limba ro-mână, care acolo înBucovina de Nordeste doar grai. Pentruel care este mesagerulcelor de acolo ”Ca unfluviu neîntrerupt/Curge prin noi, prinfiecare./ Din timp

străvechi, dintru început/ Lumina-i bine făcătoarelumina fiind în concep�ia lui Vasile Tărâ�eanu, șinumai, desigur a limbii române, o poartăîn suflet,mereu cuprinsă de fior”știind că”�ara Fagilorrenaște în muguri”. Chiar dacă se pot vedea la totpasul ”urme de urși, lupi flămânzi/ populând vă-găuni”.

Și prin această carte, poetul VasileTărâ�eanu a devenit un simbol al luptei pentruidentitate românească, un adevărat tribun pentrulimba română, trăitor în Bucovina de Nord, darrespirând în întreaga Românie, îl limba moșilor șistrămoșilor pe care îi poartă mereu în suflet. „ Oluptă grea se duce-n toate” conchide poetul, careîntr-un anume fel parcă simte că și de dincolo devremelnic, tot mai pu�ine voci le cântă, tot maipu�ine urechi le ascultă durerea și-amarul. Poeziilepline de dramatism, ca și aceasta intitulată : ”In-chizitorul către poet”în care citim versurile: „Veifi ars pe rug/ cu toate cercurile tale/ adică nu, amvrut să spun/ cu toate poeziile tale// Renun�ă laele”, pun în valoare un poet patriot cum tot maipu�ini sunt astăzi în peisajul liric românesc, unpoet tribun ce se jertfește pe rugul poeziei. Întrusfârtecarea limbii române, întru demnitate, ca înacest poem ”De patrie” pe care îl voi cita în între-gime: ” De Patrie/ să vorbești/ doar cusufletul/curat ca izvorul/și harnic/ și darnic/ ca el//

De Patrie/ să vorbești/ ca despre Mamă,/ despremuma noastră,/a tuturora.// Despre Patrie/ Săcân�i/ Imn de dragoste aleasă/Ca și cum/ Ai cântadespre via�ă/ Cea fără de moarte// De Patrie…”.Iată pentru ce luptă, cu arma sacră a cuvântului,poetul Vasile Tărâ�eanu cel care se definește, chiarprin titlul căr�ii ”Eu sunt cel ce sunt „. Luptă pen-tru a relansa limba română acolo unde de secole afost izgonită și urgisită.

Zanfir Ilie, Galaţiul în spaţiul culturalnaţional, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2013, 272p. Prefaţă semnată de Theodor Codreanu.

În studiul introductiv care însoţeşte aceastăcarte, Ilie Zanfir încearcă să prezinte cititorului câtmai sintetic dar şi foarte bine documentat, motiva-ţia care a stat la baza realizării acestei cărţi, cartecare se află la interferenţa graniţei dintre istoriei li-terare şi dicţionar. Ilie Zanfir nu este la prima ten-tativă de acest gen. El a mai publicat, în anul 2012,o amplă carte dedicată presei culturale apăruteîntre 1990 şi 2000 în România, surprinzând cu unsimţ critic dar şi sintetic, amploarea a tot ce a în-semnat, mai important, în mişcarea culturală, darcu precădere literară, din acea perioadă, o pe-rioadă cu totulspecială. Carteade faţă încearcă,şi reuşeşte înfoarte multepuncte, să evi-denţieze, cu fişebiobibliografice,scriitorii care s-aunăscut, trăiesc şicreează în Galaţisau în localităţiledin preajmă (Brăila, Tecuci,etc.) și care s-auremarcat princăr�ile lor, deve-nind, mul�i dintreei, repere impor-tante în mișcarea literară română contemporană.Se spune, și Ilie Zanfir întărește prin activitatea saaceastă zicere cum că: Omul sfin�ește locul. Ca ma-nager al bibliotecii jude�ene ”V. A. Urechia„ dinGala�i el și-a asumat, cu asupra de măsură, nobilasarcină de a eviden�ia și valorifica întregulpoten�ial literar din zonă. Tentative de a scrie des-pre scriitorii gălă�eni au avut și Ioan Toderi�ă, celcare a scris o istorie literară despre acest fenomenși Livia Ciupercă, profesoară care a realizat două


volume de portrete literare. Spre deosebire de ceidoi, Ilie Zanfir, prin această carte ”Gala�iul înspa�iul cultural na�ional „ realizează un adevărattablou care încearcă să contrazică falsele teorii lan-sate de diverși cârcotași care sus�in cum că acestoraș de la Dunăre, într-o anumită perioadă ar fifost un deșert cultural sau un eșec vast. Autorulacestei căr�i, cu argumente suficiente, demons-trează contrariul. Pledoaria autorului dovedeștenu numai încredere și pre�uire fa�ă de autoriigălă�eni, așa-zis localiști (tot de cârcotași) ci șieviden�iind dic�ionarele, istoriile literare sau diver-sele căr�i unde sunt reflectate, prin ample studii,contribu�ia acestora la valoarea literaturii românecontemporane. Cele șapte capitole din prima partea căr�ii pregătesc, din punct de vedere teoretic,contextul, demarajul, semnele deschiderii, specifi-cul zonal și na�ional în care s-au conturat scriitoriigălă�eni din ultimii 24 de ani,. Sunt aduse în primplan ziarele, revistele, programele și orientările, cuîmplinirile dar și cu limitele respective spre a secontura individualită�ile creatoare. Ultimul capitolamplu se intitulează chiar ”Scriitori gălă�eni” și ra-diografiază, cu sim� critic, dar și cu câte o fișă bio-bibliografică pe to�i cei care s-au manifestat cascriitori. ”Ilie Zanfir oferă un dic�ionar al scriitori-lor gălă�eni, foarte util, realizat cu un travaliu do-cumentar demn de toată lauda și care, prin sine,arputea chiar constitui material pentru o altă carte”remarcă în prefa�a la această carte criticul și istori-cul literar Theodor Codreanu. De asemeneaprefa�atorul mai subliniază ”strădania autoruluicătre obiectivitate, tratând cu o măsură aproapeegală toate grupările, tendin�ele sub semnul a ceeace, prin revista Axis Libri și prin manifestările dela bibliotecă, se și realizează”. Cartea ”Gala�iul înspa�iul cultural na�ional” se dovedește a fi un bunși util manual despre mișcarea scriitoricească dinaceastă zonă, manual care pune în valoare întregulpoten�ial atât de bogat și de divers ca mod de ex-primare. Nici o istorie literară nu va putea să nu�ină cont de cartea lui Ilie Zanfir, fie și numai pen-tru materialul bibliografic de care dispune.

Ioan Popescu-Brediceni, Pasărea-Măias-tră, Editura Rafet, Râmnicu-Sărat, 2014, 84 p. şi ArsPoetica Transilvania, Editura “Scrisul Românesc”,Craiova, 2013, 292 p.

Poet şi teoretician al culturii, unul dintreprimii teoreticieni care au introdus termenul detransmodernism în cultura română, Ion Popescu-Brediceni, şi prin aceste două cărţi de poeme se do-vedeşte un adevărat temerar. Despre propriile salecărţi el spune:” Este această carte una a disperării

de a nu fi nemuritori şi a durerii fără margini de afi muritori. E un ritual care pregăteşte sufletul demarea traversare a eternităţii..”. Cu adevărat, pro-bleme fundamentale îşi propune Ion Popescu-Bre-diceni să dezvolte în poemele sale. “Un poem ecerul pur/al memoriei ce-nchide/ sub lacăte în fi-ride/ timpul cel dintâi să nu-l// identifice vorbirea/însumi din cuvinte vin/ să amân încă puţin/ tainacu dezamăgirea” clamează în “Cântec şi totuşipoem”, încercând o sintetizare a emoţiei “sub la-căte în firide”. “…sunetul grav, reflexive, timbrulpersonal al discursului lyric, marcat de o metafi-zică a libertăţii, precum şi forţa de cunoaştere poe-tică, mereu în luptade cucerire a dome-niilor cuvântului”sunt câteva dintretrăsăturile discursu-lui liric al lui Ioan Po-pescu-Brediceni, pecare le decodificăpoetul Marin So-rescu. Iar GheorgheGrigurcu descoperăîn poezia lui cum căeste :” Poet înzestratcu o autentică sensi-bilitate, este şi uneseist care a închinat o serie de volume fenomenu-lui poetic” aş îndrăzni să spun că Ion Popescu-Brediceni este undeschizător de dru-muri teoretice în con-ceptul de poezie, înmod special, un teo-retician care priveştefenomenul lyric, dinpropria sa creaţie,dar şi din creaţiaaltor poeţi, cu un altreilea ochi, un ochial specialistului şi alintuitivului. Dinacest motiv poezia saeste supusă unor ri-gori teoretice special şi lasă impresia, la o primălectură de poezie rece. Infuzia de nuanţe folclorice,de termini arhaici, termini specifici zonei din careprovine, asemenea poemelor soresciene din “La li-lieci” în mod special, are darul de a dinamiza dis-cursul liric, de a-i da dimensiuni astrale şi măreţiecosmică. Pasărea măiastră propusă de Ion Po-pescu-Brediceni vine parcă în prelungirea simbo-lului brâncuşian, symbol devenit universalpornind de la mitul Eminescu despre care spune:


“ Cât Eminescu-i sâmburele pur/ al Poeziei, parcă-i mai aproape/ realul, parcă lucrurile-n jur// rege-nerează, oferind vederii/ idea, strălucind familiar/şi-mprumutând culoarea blândă-a mierii”. Această“culoare blândă-a mieirii” străbate poezia lui, opoezie mustind de mituri. Poetul presimte “ Cândmerele dădeau în copt”, merele din cunoscutulbasm românesc din care se inspiră şi pe care îltransfigurează încercând să prindă pasărea măias-tră, care nu este altceva decât chiar poezia “Dânds-o prindă,/ se aude, pasărea, se duse”. O cititoriimei pribegi,/ prin basme e-un nucleu de aur./ Văzic: eu sunt doar un centaur,/ dar pasărea de aurplin/ predestinată a-mi fi soaţă/ n-aş fi crezut-o,noaptea, hoaţă”. Eternul joc, eterna provocare,sunt totemurile pe care le aduce în prim plan lyric,Ion Popescu –Brediceni şi pe care şi le asumă, caun adevărat iniţiat, oferindu-le apoi cititorului cumultă generozitate.

Ovidiu Luca, Monografia comuneiHeleşteni, judeţul Iaşi, Editura Ştef, 2014, 242 p.

Cine crede că a scrie o monografie despre o anu-mită localitate, mai ales din Moldova sau Munte-nia este o chestiune foarte simplă şi la îndemână,se înşeală amarnic. Se înşeală din mai multe mo-tive şi cele mai multe dintre acestea sunt de naturăinformaţională. Se ştie foarte bine că până mai decurând, sistemul de stocare a informaţiilor, înaceste două provincii româneşte era destul de de-ficitar. Fie şi din ignoran�ă, din nepricepere sau delipsă de instrumente. Din teamă, din uşoară laşi-

tate, din dorinţa de anu eşua, am refuzatinvitaţia de a scrie omonografie despre co-muna Heleşteni, loca-litatea mea natală,invitaţie venită de laautorităţile locale, şi înmod special de la pri-marul comunei, eco-nomistul ConstantinHâra. Lipsa de timpm-a îndepărtat deaceastă idee, dar şi de

această provocare. Ţin prea mult la această co-mună şi de aceea nu mi-am asumat un asemenearisc, sperând că poate… Şi iată, din Bucureşti, untânăr profesor de istorie, cu vagi legături de rude-nie în această localitate, profesor pe numele săuOvidiu Luca, a îndrăznit şi a reuşit. Absolvent alfacultăţii de istorie din Bucureşti şi al unui maste-rat tot în istorie şi înscris la doctorat, desigur tot în

această specialitate, a găsit timpul necesar pentrua realiza o astfel de lucrare, extreme de greu de în-tocmit. Având drept material de bază o încercaremai veche a învăţătorului Ioan Morariu, cel care afost un model pentru zeci de generaţii din aceastălocalitate, tânărul profesor, Ovidiu Luca, scormo-nind cu dibăcie şi pricepere prin prăfuitele docu-mente vechi dar apelând şi la sertarul cu amintiriale unor bătrâni, păstrători de informaţii foartepreţioase, a întocmit o lucrare amplă, din care sepot descoperi: locul în istorie al acestei comune,poziţia geografică, rolul pe care l-a jucat în istoriaMoldovei, şi nu numai, fiind un important centrude interferenţă, centru asigurat şi de marele drumcomercial care trecea pe aici, făcând legătura dintreMoldova şi Transilvania. Această monografie esteorganizată exact aşa cum cer normele de realizarea unei asemenea lucrări şi, din loc în loc, pigmen-tată cu unele întâmplări de dincolo de documente,demonstrând că avem de a face cu o localitate vie,mereu în schimbare. Monografia comunei Heleş-teni poate fi lecturată, cu mult interes, şi de cei carenu au tangenţă specială cu această localitate, poatefi citită ca un adevărat document. “Aş dori să mul-ţumesc pe această cale tuturor celor care m-au aju-tat şi sprijinit în realizarea acestei lucrări…” spuneOvidiu Luca în cuvântul din deschiderea cărţii, afi-şând astfel o modestie deosebită, modestie care îistă foarte bine unui adevărat intellectual. Sunt po-menite mai multe nume în acest cuvânt al său, darîn mod cu totul special, cum era şi firesc mulţumi-rile sunt adresate în mod cu totul special învăţăto-rului Ioan Morariu, cel care a trait o sută de anifără 2 zile. “În concluzie această monografie îşipropune să prezinte strict istoria locală a acesteicomune, astfel că nu reia teme din alte lucrări ge-nerale de istorie, nu glorifică, nu falsifică, nu esteîn favoarea nici unui current istoric, prezintă isto-ria pe baza puţinelor date concrete, exacte, co-recte,ştiinţifice despre această zonă” ne maiavertizează autorul. Ar fi şi câteva opinii specialale mele despre această lucrare, dar sunt convinscă autorul va tine cont de ele pentru ediţia a douaşi unele lucruri care nu fac, în nici un caz , corpcomun cu cartea să fie eliminate, iar altele, care auscăpat să fie introduse, astfel încât Monografia co-munei Heleşteni , judeţul Iaşi, să fie cu adevăratdefinitiv întocmită, iar urmaşii să aibă de comple-tat ceea ce se va întâmpla de la data încheierii ace-lei ediţii, sau a unor noi descoperiri din arhive,descoperiri care ar putea avea importanţă în deve-nirea prin timp a comunei Heleşteni. Toată preţui-rea pentru autorul acestei lucrări şi pentru cei carei-au fost aproape, spiritual dar şi material.


AMINTIRI PENTRU MÂINE

Amintirea este faptul de a(-și) aminti, deci de a-i reveniîn minte cuiva un lucru din trecut, însă poetul buceceanOvidiu-Ioan Cherniciuc-Dumitrescu ne demonstreazăcă sunt și amintiri pentru mâine, scriind o carte de poeziiîntitulată chiar așa: Amintiri pentru mâine. Azi în ra-port cu mâine este ieri, iar mâine este ieri privit de poi-

mâine. Am mai întâlnitexpresii de genul: „acesttrecut a fost cândva vii-tor” sau „amintiri despreviitor”, dar „amintiripentru mâine” mi separe a fi o localizare maiapropiată în timp,mâine-poimâne, adicăîntr-un viitor nu prea în-depărtat.

Așadar, timpul estedeterminant în parcur-gerea, în succesiunea tu-

turor fenomenelor, acesta fiind un mediu omogen șinedefinit, analog spațiului. Dar, ce putem citi astăzi nutrebuie lăsat pentru mâine. Această carte are aproape150 de poezii, o parte dintre ele sunt datate cu mare pre-cizie, de ordinul secundelor, poezii așternute pe 240 depagini, multe dintre ele scrise în vers de romanță, cunuanțe melancolice, meditative, bacoviene, versuri carerăscolesc sufletul, autorul fiind un romantic. Chiar de laprima poezie, autorul trăiește regretul trecerii anilor: Sescutură și astăzi din nou măreți salcâmii/ Părând săușureze povara grea a lumii/ Cu-aceeași bucurie și far-mec ca-n trecut/ Plângându-mi parcă anii ce-au fost șiau trecut.// („Se scuturau salcâmii”, pag.5). Cum „nu eom care să nu fi scris măcar o poezie” (am citat dintr-un refren), tot așa, aproape că nu e poet care să nu fiscris versuri închinate poetului național, autorul cărțiide față confirmă cele afirmate mai sus: Nu pot să scriumai mult fiindcă n-am cuvinte/ Să pot să-ți mulțumescdin inimă părinte/ Vei fi întotdeauna modelul meu vizi-bil/ Dar să îți calc pe urme îmi este imposibil// („LuiEminescu”, pag.7).

O profundă meditație asupra vieții, autorul mărtu-risind că a „făcut apel la copilul din om și la sufletulcurat al acestuia”, meditație combinată cu regretul că numai e copil și cu multe semne de întrebare despre viațăși despre moarte, dar cu o rază de optimism pentru vii-tor, găsim în frumoasa poezie „Meditație asupra vieții”,pag. 48, din care cităm doar câteva versuri din cele 180ale poeziei: Vreau să am din nou puterea de-a zâmbi caun copil/ Vreau să am din nou dorința de-a ajunge câtmai sus/ Idealuri și speranțe, toate câte mi-am propus/Să nu simt cum timpul rece ani din viața mea a scurs/Și să spun întregii lumi ce din suflet am de spus/ Și nimic

din lumea asta să nu fie dificil.// Autorul, absolvent al Seminarului Teologic, al

Facultății de Teologie Ortodoxă și al Facultății de Isto-rie, deși a depășit cu puțin trei decenii de viață (născutîn anul 1983), are o gândire matură, profundă, o imagineclară, dar și nedeslușită uneori (dar cine nu are?), despretot ce se petrece în jurul nostru, asigurându-ne: De n-am spus în aste versuri totul despre viața noastră/ Ams-o las pe altă dată când o să fiu mai bătrân.../(„Meditație asupra vieții”, pag. 53).

Cartea „Amintiri pentru mâine” conține poeziiclasice, cu rime, ușor de lecturat, sunt evitatedisonanțele, lungimile parazitare, versurile conțin și me-tafore judicios alese, autorul tratează teme diverse, dinmulte domenii ale vieții, cel religios ocupând un locaparte, dumnealui fiind și profesor de religie, dar și actorîntr-o piesă de teatru cu specific religios („NaștereaDomnului”), interpret de muzică populară și nu în ulti-mul rând, cântă în strană, dar îi cântă și în strună poeziei.

Iată că autorul își amintește și de ieri: De ieri ai re-venit fantasmă călătoare/ Și din trecutul sumbru aeve-ai apărut/ Ca o fereastră largă deschisă spre trecut/ Cao plăcere caldă ce doare și-a durut/ Trecând ca o visare,iubire călătoare...”// („De ieri”, pag. 221).

Oricare dintre noi, în afară de umbră, trebuie sămai lăsăm ceva pe pământul acesta care ne hrănește, nesuportă și ne va găzdui o veșnicie, să rămână ceva înurma noastră, ceva folositor. Cum „apa trece, pietrelerămân”, tot așa omul este trecător, dar faptele sale, bunesau rele, rămân. Balanța care cântărește faptele, este dedorit, să fie înclinată spre partea celor bune. În orice mo-ment trebuie să ne facem bilanțul realizărilor, să fimautocritici, să nu ajungem a roși în fața semenilor noștri,să fim îngăduitori, înțelegători, drepți și buni, iar îndem-nurile ar putea continua, care de multe ori, la unii dintrenoi, rămân utopice.

Ovidiu-Ioan Cherniciuc-Dumitrescu, stabilit înorașul Bucecea, județul Botoșani este un poet talentat,perseverent, prolific, a scris peste 500 de poezii, ceeace nu este la îndemâna oricui (debut poetic în urmă cu15 ani), iar scriitoarea americană, care a trăit în secolultrecut, Erma Bombeck spunea: La sfârșitul vieții, cândvoi sta înaintea Domnului, sper să nu-mi mai rămânănici o fărâmă de talent și să-i pot spune: „Am folosit,Doamne, tot ce mi-ai dat.” Autorul acestei cărți are încămulte de dat pe măsura talentului său, fiind foarte tânăr,mărturisind că „s-a născut din nou prin poezie”.

Recomand a se citi, nu doar a răsfoi, cartea de poezii„Amintiri pentru mâine”, are versuri răscolitoare, fru-mos clădite poetic, îndeamnă la meditație, cu multe în-trebări ale căror răspunsuri vor veni dinspre viitor. Îlfelicit pe autor, prin această carte a mai urcat o treaptăpe scara afirmării poetice și sunt convins că vor urmamulte alte cărți, dumnealui fiind abia în primul pătrar alvieții sale.

Vasile LARCO

Revista de literatura onyx nr 14

Documents

Transcript of Revista de literatura onyx nr 14