Revista Onyx nr. 35 36

Adrian BOTEZAdrian FRĂŢILĂAl Florin ŢENEAlexandra Olga DIA-CONUAnastasia DUMITRUBogdan ULMUBoris MEHRCamelia SURUIANUConstantin HUŞANUConstantin MĂNUŢĂConstantin STANCUConstantin ZAVATIDaniel CORBU

Colaboratori:(în ordinea alfabetică a prenumelui)

OnyxREVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE

Director:Emilian MARCURedactor şef:Ioan MITITELUSecretar general de redacţie: Constantin HUŞANURedactori:George ROCA (Australia)Dorina ŞIŞU (Irlanda)Ioan BABAN

Colegiul redacţional:Theodor CODREANUGheorghe NEAGUAdrian BOTEZAnton Vasile IEŞEANUDaniel CORBUAdrian GRAUENfELS (Israel)Mariana ZAVATI (UK)Valery OIŞTEANU (New York, SUA)Emanuel STOICA (Suedia)

Dorel SCHORDumitru ICHIMEmil TITOIANUEmilian MARCUEugen EVUGeo GALETARUGeorge PETROVAIGeorge POPAGeorge ROCAGheorghe NEAGUIoan MITITELUIon Gheorghe PRICOPIon N. OPREAIon POPESCU-BREDICENI

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE GABRIELA ANIŢEICOPERTA: PICTURĂ DE GABRIELA ANIŢEI

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE)

Tipărită la PIM Iaşi

Onyxemail-ul revistei: [email protected]

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Irina Lucia MIHALCALelia MOSORRALiviu PENDEFUNDALuminiţa PETCUMaria IEVAMarian HOTCĂPetruş ANDREIŞtefan Lucian MUREŞANUTheodor CODREANUVali ZĂVOIANUVasile POPOVICIVasilica ILIEVavila POPOVICI (SUA)Victoria Fătu NALAŢIU

Onyx

email-ul revistei: [email protected]

REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINEAnul IV Nr. 7 - 8 (35 - 36), iul. - aug. 2015

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnatede GABRIELA ANIŢEI, căreia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Edfitorial 3George POPA 4Theodor CODREANU 7Camelia SURUIANU 14Constantin HUŞANU 22Dorel SCHOR 27Emil TITOIANU 30Eugen EVU 32Adrian FRĂŢILĂ 33Ion POPESCU-BREDICENI 34Gheorghe NEAGU 35Ioan MITITELU 36Boris MEHR 37Dumitru ICHIM 38Adrian BOTEZ 39Daniel CORBU 40Emilian MARCU 45Constantin MĂNUŢĂ 46Vasilica ILIE 48Irina Lucia MIHALCA 52Lelia MOSORRA 53Geo GALETARU 54

George ROCA 55Ion Gheorghe PRICOP56Luminiţa PETCU 57Vasile POPOVICI 58Marian HOTCĂ 59Ştefan Lucian MUREŞANU 60Vavila POPOVICI (SUA) 65George PETROVAI 67Bogdan ULMU 71Ion N. OPREA 73Victoria Fătu NALAŢIU 78Alexandra Olga DIACONU 79Maria IEVA 80Vali ZĂVOIANU 81Constantin STANCU 82Al Florin ŢENE 84Constantin ZAVATI 87Anastasia DUMITRU 89Liviu PENDEFUNDA 92Petruş ANDREI 96Emilian MARCU 3, 97

CUpRINS

Pag. 2 Onyx An 4- nr 7-8 (35-36)-iul. - aug.- 2015

Arta fluieratului în biserică

Nu cred să existe undeva, în vreun colţal planetei (este vorba de partea civi-lizată a planetei, totuşi), o ţară, un

popor, care să aibă atâţia artişti, pe metrupătrat, în arta fluieratului în biserică, aşacum există în România, mai ales cea con-temporană.

Dacă este cumva o mişcare seis-mică, sau un obiect neidentificat aparepe cerul înstelat, o ninsoare în august,un ciclon în februarie, sau fixarea dateipentru darea oilor la montă, apare artis-tul în arta fluieratului în biserică şi îşi dăcu presupusul, ba mai mult, se şi anga-jează pe loc şi susţine sus şi tare că doarel poate rezolva dificila problemă, că doar luiîi este dată, nu se știe de cine, menirea de atrata, la adevărata valoare aceste cataclisme.El, artistul nostru, transformă lucrurile ire-zolvabile în probleme rezolvate, cât ai batedin palme, pentru că de el depinde existențauniversului.

Omul nostru, care, nu se ştie încă pe cecriterii, este ales, sau de cele mai multe ori seautopropune, devine specialist în varii do-menii. Este cumva nevoie de un cosmonaut?Specialistul nostru în arta fluieratului în bi-serică, fără să ştie, nici măcar, unde se aflăcosmodromul, se şi înfiinţează la post, cutrupu-i ţanţoş şi muşchii trosnind pe el deimportanţă, dispus să rezolve această pro-blemă capitală.

Este nevoie, cumva, de preşedinte la uncomitet, fie şi judeţean, sau o comiţie, de re-dactor şef, la cine ştie ce ziar sau televiziune,omul nostru, mare specialist în toate, se pre-zintă cu aerul că numai el poate împinge, maideparte, ţara cu eleganţa şi cu forţa cu careîmpinge balonul de aer pe scara de incendiusau umbra pe scara de serviciu.

Omul nostru, bun la toate, este mereu înpoziţie de drepţi, sentinelă în serviciul per-manent al optimismului, hăhăie, se agită cu

mişcări dezordonate numai pentru a atrageatenţia celor din jur. Şi trebuie să recunosc:strategia sa estemereu câştigătoare.

Dar de fiecaredată, cum este şifiresc, el se loveşteşi de pragul cel de

sus şi de celde jos, îna c e -laşi

timp, căci insul nu se ridică mai sus de înăl-ţimea umbrei sale.

Are cineva nevoie de un interpret la flu-ieratul în biserică? Fiţi siguri că omul nostrueste în fruntea alaiului de fripturişti, în capde listă, gata să servească patria cu abnegațiasa,…doar dacă iese, totuși, ceva câștig. El,veșnicul disident ascuns în baie, știe să-șifacă, cu vorbe bine ticluite, statuie și să pro-fite de fiecare oportunitate.

Dar ce mă surprinde cel mai multeste că oamenii normali şi cu mult bun simţchiar cred că el este cel ales.

Şi totuşi, un lucru trebuie să recunosc:omul nu este prost. Dacă ar fi, cu siguranţă cănu ar reuşi să-i prostească, atât de bine, pe ceicu care intră în contact, cu voie sau mai multfără voie.

Interpretarea acestei partituri îlprinde atât de bine încât reuşeşte să păcă-lească pe toată lumea.

Şi totuşi, specialistul nostru, în artafluieratului în biserică, în clipa de intimitate,simte cum mereu îi fug „notele” de pe porta-tivul ce-l face să cânte fals.

De cele mai multe ori, oamenii normaliîl ocolesc şi bine fac.

Emilian Marcu

Emilian MARCUEditorial


“Astfel, Goethe – preaferi-citul, nu a negat niciodatăviaţa, în toată creaţia sa. Alăudat pământul odată cucerul, dragostea fiind con-stanta şi refrenul vieţii saleaici şi care l-a purtat şipeste pragul mundan. Ar-derile în iubire constituieenergii de transfer ceresc,se proclamă în finalul tra-gediei Faust : Das EwigWeibliche zieht uns hinan„Eternul feminin ne înalţămai sus”; îl înălţa pe Go-ethe-Faust, iertat prin iu-bire chiar şi pentru unelegrave păcate pământeşti.

Dar, de fapt, marea înălţare,divina trăire, aşa cumafirmă Hölderlin, are locprin taumaturgia orfică,prin poezie...“

Cele trei conştiinţe

Să-ţi reprezinţi mereu ceva frumos, aceasta este vocaţia unei inteligenţe

inspirată de zei.Democrit

În mod curent se vorbeşte de două conştiinţe: conştiinţacognitivă şi conştiinţa morală.

Conştiinţa cognitivă

Trei concepţii filozofice principale s-au formulat privindconştiinţa cunoscătoare, a cărei funcţie constă în a ne pune înprezenţa lumii şi a propriei noastre fiinţe :

- empirismul - pe linia Locke-Berkeley-Hume, care con-sideră că unica sursă a cunoaşterii noastre sunt simţurile, daracestea fiind imperfecte, înşelătoare, nu ne permit aflarea ade-vărului, astfel că ignoramus et ignorabimus adevărul;

- raţionalismul, pe lina Descartes-Spinoza-Leibniz, carepostulează că intelectul ne furnizează adevărul absolut, acestafiindu-i înnăscut a priori;

- iar criticismul lui Immanuel Kant împacă cele două cu-rente, afirmând că aparatul nostru cognitiv posedă nişte tipare,pe de o parte spaţiul şi timpul, prin care sensibilitatea primeştedatele din afară, de la lucrul în sine – das Ding an sich - pe carenu-l vom cunoaşte niciodată - date care vor fi apoi prelucrateapoi de categoriile intelectului. Ca atare, rezultatul colaborăriidintre sensibilitate şi intelect este un adevăr subiectiv. Cât pri-veşte raţiunea, nici ea nu poate oferi adevărul ultim privind ma-rile întrebări, care rămân simple idealităţi: existenţa unui sufletsubstanţial, libertatea metafizică, existenţa lui Dumnezeu. Aşafiind, adevărul nostru cognitiv este o creaţie pur aparentă a apa-ratului gnoseologic specific omului. Or, această viziune fuseseformulată încă de presocraticul Heraclit din Efes : „Naturii îiplace să se ascundă de ochii noştri…,. iar gândurile oamenilorsunt jocuri de copii”(af.70, 123).

Urmaşii lui Kant au încercat să inducă ideea că totuşinoi putem cunoaşte adevărul ultim, acesta fiind de ordin moralpentru Fichte, estetic pentru Schelling, voinţa oarbă de a trăipentru Schopenhauer. Hegel construieşte un sistem cognitiv petriada antică grecească - teză-antiteză-sinteză. Ulterior, fenome-nologia lui Edmund Husserl şi intuiţionismul lui Henri Bergsons-au ocupat tot de conştiinţa cognitivă, punând pe seama intui-ţiei posibilitatea de a cunoaşte esenţa lucrurilor.

Filozofia lui Martin Heidegger, cea nai discutată actual,este un mixtum compositum alcătuit din : noetica problemei Fi-inţei, iniţiată de Parmenide, grija (Sorge) lui Soeren Kierke-gaard, ideea biblică a aruncării in principio a omului în lumeamorţii - Sein zum Tode, fără însă a motiva moral această arun-care, aşa cum are loc în cartea Genezei, unde apare ideea păca-

George pOpA


Onyx An 4- nr 7-8 (35-36)-iul. - aug.- 2015 Pag. 5

tului originar, - şi anume, voinţa omului de a po-seda cunoaşterea asemeni lui Dumnezeu. Dar,Heidegger salvează Fiinţa, afirmând că poezia – cu-noaşterea orfică - este cea care întemeiază adevăruluman, punând fiinţa umană în „prezenţa prezenţeisale”, idee preluată de la Friedrich Hölderlin, careafirma : „Poeţii întemeiază ceea ce durează…Numai poetic trăieşte omul pe pământ. ”

Şcoala franceză de ultimă oră, a paradoxu-rilor sterile – model Sartre, Lacan, Derrida etc. -face să explodeze atât cunoaşterea cât şi conceptulde om, care este considerat un „chist imaginar... Nuexistă probe că omul există”. Prin urmare, nu avemce cunoaşte şi nici cine să cunoască.

Conştiinţa morală

Conştiinţa morală fost şi ea fixată dintru în-ceput de presocratici în gândirea europeană, descrierile sacre – Vedele, Upanişadele, precum şi debudism – pentru spiritualitatea indiană.

În Europa, cea mai înaltă concepţie privi-toare la conştiinţa morală aparţine lui Kant, formu-lată în Kritik der praktischen Vernunft - Criticaraţiunii practice : „Acţionează în aşa fel încât faptata să devină model moral pentru întreaga omenire.”Nu prin spaima punitivă indusă de vreo religie tre-buie să fii moral, ci prin răspunderea propriei con-ştiinţe. Filozoful din Königsberg, dedică unimpresionant imn datoriei morale, care constituiecea mai înaltă demnitate a omului, adevărata sapersonalitate, cuvânt subliniat de însuşi Kant -acest Everest al filozofiei moderne, aşa cum estePlaton pentru gândirea antică. Se ştie câte crime,deseori în masă, s-au făcut şi au loc şi astăzi în nu-mele unui dumnezeu. Trei mii de hughenoţi au fostmasacraţi într-o singură noapte de biserica din apus.Mari creatori, precum filozoful poet GiordanoBruno, au fost arşi pe rug. Gândind torquemadic,Franţa a aruncat pe rug o copilă providenţială carea salvat-o de la a nu dispare din istorie.

Întrebarea neiertătoare este : există un dum-nezeu al crimei? Dintre toate absurdităţile de careeste capabil omul, uciderile la comandă religioasăsunt cele mai sinistre, cele mai malefice.

Conştiinţa axiologică

Conştiinţa omului care valorizează exis-tenţa, creaţia - este un miracol. Este ca şi cum arveni de dincolo de lumea umană, se supraetajează

spectacolului mundan şi îi judecă valoarea ontolo-gică şi etică.

Ce este această conştiinţă ? Eroare a Natu-rii, care dă naştere unui alter ego ce-o judecă şineagă ? O glumă amară a neantului cel viu ? Orieste comandamentul unei justiţii cosmice din afară,de undeva de mai sus ? Iată unele exemple de felulcum această supraconştiinţă axiologică a intelec-tului uman dezvăluie caracterul negativ al lumiiumane.

Heraclit din Efes: „Moarte este ceea cevedem în stare de trezie; visuri, ceea ce vedem dor-mind…: suntem şi nu suntem…Noi toţi ne trăimpropria moarte… căci totul se face şi se distrugeprin discordie, prin autonegare, în timp ce naturiiîi place să se ascundă de noi.”

Pentru Empedocle lumea este rezultatulluptei eterne dintre Iubire şi Ură; lumea se naşte şimoare după cum predomină una din cele douăforţe, ura fiind cea care domneşte în epoca actuală:este era kaliyugei indiene. Salvarea constă în „amerge din creastă în creastă” din punct de vederespiritual, conchide filozoful din Agrigent.

Giacomo Leopardi a formulat printre celemai grave diatribe împotriva existenţei umane : Efunesto a chi nasce il di natale – este funestă ziuanatală pentru cel care se naşte. Şi adresându-se ini-mii : „Opreşte-te pentru totdeauna, biata mea inimăobosită. Destul ai palpitat... Nici un lucru nu merităzvâcnirile tale… Amărăciune şi urât, aceasta esteviaţa, şi noroi este lumea. Nimic altceva. Disperăpentru cea din urmă oară. Destinul nu i-a dat decât

omului moartea. Acum tu poţi să te dispreţuieşti petine, să dispreţuieşti natura şi puterea brută care dinascuns comandă mizeria noastră cea de toate zilele


şi infinita deşertăciune a tot ce există”.În finalul sonetului 121, Shakespeare con-

chide amar : „The men are bad and in their badnessreign”. Şi totuşi, regele Lear cu fiica sa ucisă înbraţe în mijlocul naturii răvăşită de furtună, strigăuna din cele mai tragice şi deprimante concluziiprivind absoluta iresponsabilitate a răului: „eu văspun, nimeni nu este de vină, nimeni”.

Omar Khayyam şi Eminescu constituiedouă dintre cele mai lucide şi iluminate conştiinţeale eşecului creaţiei privind destinul omului în uni-vers. Amândoi, pe de o parte au demascat răul şiimpasul destinal din lume, pe de altă parte au bine-cuvântat viaţa, trăind-o la modul poetic. Dar – faptfoarte revelator - au şi afirmat că ei nu aparţin aces-tei lumi, că au fost aruncaţi aici dintr-o lume supe-rioară, a geniului, acesta rămânând un străin înstrăina lume umană. Şi este deosebit de semnifica-tivă gândirea lui Rabindranath Tagore, dubla des-chidere : entuziastă, pe de o parte, în a lăuda viaţa,şi fuga de lumea umană, pe de altă parte, idee în-truchipată în simbolul zborului unui stol de lebedecât cerul, care iau pe aripile lor tot universul, ne-oprindu-se nicăieri, ci tinzând mereu mai departe,tot mai departe spre neunde, spre a-şi salva propriamoartea şi a lumii.

Pe de altă parte, însă iată viziuni ale conşti-inţei axiologice pozitive, ale laudei existenţei vie-ţuită în entuziasm (en teos = în Dumnezeu). Esteconştiinţa poetică, aceasta constituind cea mai în-altă conştiinţă umană.

Astfel, Goethe – preafericitul, nu a negat ni-ciodată viaţa, în toată creaţia sa. A lăudat pământulodată cu cerul, dragostea fiind constanta şi refrenulvieţii sale aici şi care l-a purtat şi peste pragul mun-dan. Arderile în iubire constituie energii de transferceresc, se proclamă în finalul tragediei Faust :Das Ewig Weibliche zieht uns hinan „Eternul fe-minin ne înalţă mai sus”; îl înălţa pe Goethe-Faust,iertat prin iubire chiar şi pentru unele grave păcatepământeşti.

Dar, de fapt, marea înălţare, divina trăire,aşa cum afirmă Hölderlin, are loc prin taumaturgiaorfică, prin poezie:Numai o vară, una singură, dăruiţi-mi, puternice Zâne,

Şi-o toamnă în care să se pârguie cântu-mi,Pentru ca inima mea, bucuroasă de preaplinul

Dulcelui joc, să moară apoi.

Sufletul care în viaţă divinul său dreptNu l-a primit, hodină nu află nici în bezna din Orcus.

Şi totuşi, dacă-ntr-o zi lucrul sfânt ce-n inimă-mi

Sălăşluieşte - Poemul - mi-a izbutit,

Atunci binevenită fii, pace a umbrelor!Mulţumit sunt, chiar dacă al strunelor viersNu mă va însoţi-n adâncuri; odată, o singură dată

Voi fi trăit ca zeii, şi n-am râvnit mai mult.(s.n.)

Prin cunoaşterea orelor orfice iluminate,poetul ajunge la suprema certitudine de sine, va ex-clama Cecil Day Lewis :

Tempt me no more; for IHave known the lightning’s hour, The poet’s inward pride,The certainty of power.

„Nu mă ispitiţi; pentru că eu/ Am cunoscutceasul iluminării,/ Mândria intimă a poetului,/ Cer-titudinea puterii”. Şi Eminescu, alături de toţimarii poeţi : „Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Şiascultarăm şoapta misterului divin… Sublimul ade-văr noi îl avem din cer.”

La moderni, trecând peste Leibniz, careconsidera că „lumea noastră este cea mai bună din-tre toate lumile posibile”, (afirmaţie persiflată deSchopenhauer), bucuria de a exista a fost sărbăto-rită la modul sublim, şi anume, aici pe pământ,„dincolo de bine şi rău”, de autorul cărţii funda-mentale a filozofiei poetice moderne: Also sprachZarathustra (Aşa a vorbit Zarathustra). Este ceamai înaltă deschidere spirituală optimistă creatăspre a fi oferită omului.

Friedrich Nietzsche considera şi el că lumeanoastră este ce mai frumoasă dintre lumi, astfel căformulase ideea eternei întoarceri, rezervată celorcare au crezut în viaţă, revenirea mereu şi mereu înaceeaşi întruchipare ontologică şi punctual în ace-laşi spaţiu şi timp. A celpr cărora este oferită,

Nur Narr ! Nur Dichter! Numai nebun !Numai poet! Iată marele cuvânt al lui Nietzsche.Căci poezia este marea salvatoare a omului.

Zarathustra poartă în sângele său pe Orfeu.El ne oferă „o carte orfică – explicaţia orfică a Pă-mântului”.

Acesta este destinul pe care şi l-a asumatNietzsche: „Cum aş suporta să fiu om, dacă omulnu ar fi de asemenea poet şi dezlegător de enigme?... Să nu mai voiesc, şi să nu mai institui valori,şi să nu mai creez ! O, această mare sminteală sărămână departe de mine !”

Nietzsche rămâne princiar şi neegalat, atâtca filozof, precum şi ca poet. Un profet al uneilumi ideale, pe care viziunea iluminată a celor că-rora a fost dăruită, o face şi mai sublimă.


Protocronismul (I)

Teoria protocronistă a lui Edgar Papu a apă-rut pe fondul conştiinţei sfâşiate româneşti,pe fundalul dedublării fiinţei româneşti

între propria arheitate şi construcţia mutantă a sis-temului comunist. Toate judecăţile care s-au emis împotriva protocro-nismului au mutat accentul de pe arheu pe mu-tant, adică de pe naţionalismul organic penaţionalismul-kitsch construit de aşa-numitul pa-triotism socialist şi de megalomania lui NicolaeCeauşescu. Reducţia naţionalismului organic lanaţionalismul-kitsch are intenţionalitatea făţişă dea nimici însăşi ideea de naţionalism, adică o mi-siune ideologică imposibilă, străină oricărei fiinţăricivilizaţionale. Problema-cheie, aşadar, e de a do-vedi dacă protocronismul e un simplu produs alideii de naţiune socialistă. Dacă e aşa, atunci com-baterea conceptului este întru-totul legitimă şiorice discuţie devine caducă. Numai că rămâne unsemn de întrebare: adversarii protocronismului nuau luat apărarea naţionalismului organic, ci au puseşecul „adevăratului comunism” pe seama „naţio-nal-comunismului”! Această teză a fost dezvoltatămai întâi în rândul stângii neotroţkiste din Ame-rica şi din Franţa, de unde a fost importată, apoi,în România, ca armă ideologică a disidenţei moş-tenitoare a doctrinei revoluţiei mondiale. O cam-pioană a acestei ideologii, privitor la fenomenulromânesc, a fost şi este Katherine Verdery[1]. Par-tizanii ei au emis părerea că ideea naţională a fostmarele obstacol în calea reformelor din regimulCeauşescu. S-a insinuat că numai „adevăraţii co-munişti” au putut deveni „disidenţi” (ca SilviuBrucan şi ceilalţi autori ai Scrisorii celor şase), ni-cicum cei atinşi de naţionalism! Într-un fel, Kathe-rine Verdery are dreptate: cei mai mulţi disidenţi,neatinşi, cu siguranţă, de naţionalism, au militatpentru reformarea sistemului în sens gorbaciovist.Dar dintr-un sistem utopic nu se poate ieşi cu uto-pii reformiste. Comunismul a fost cea mai ne-fastăinvenţie social-politică din întreaga istorie a uma-nităţii, cu mult mai pernicioasă chiar decât nazis-mul, care mai păstrase o doză de organicitate princonservarea unei bune părţi a proprietăţii private.De aceea nazismul s-a stins repede şi din el s-aputut ieşi relativ uşor prin Planul Marshall. Comu-nismul, în schimb, este refractar oricărei reformări,se consumă până la autodevorare, demonstreazăJean-François Revel, încât la capătul acestuia nupot rămâne decât ruine din care se ridică forţele ră-mase încă vii ale naţiunii. Iar arheitatea naţiunilormoderne este cea care a creat democraţia capita-listă şi liberală, sistemul care a favorizat înflorirea

extraordinară a acestor naţiuni. Aşa se explică dece la capătul imperiului so-vietic a biruit nu onouă utopie interna-ţionalistă, ci seteade independenţă şidemocraţie a naţiu-nilor.

Dacă protocronis-mul a fost asimi-l a tnaţionalis-mului, în-seamnă căacesta acontribuit lanăruirea comu-nismului iar nu laperpetuarea lui. Şi aici disidenţii au dreptate: pro-tocronismul arheic n-a avut veleităţi reformiste detip Gorbaciov, dar din cu totul alte pricini decâtantigorbaciovismul lui Ceauşescu. Probabil ceamai ascuţită intuiţie politică a lui Ceauşescu a fostde a înţelege că perestroika se iluziona că sistemulcomunist poate fi reformat şi că, mai mult de atât,reformele îl pun în primejdia dispariţiei. Or, Ceau-şescu iubea prea mult comunismul ca să nu luptepentru conservarea lui, crezându-l ireversibil,după vechile convingeri ale marxist-leniniştilor.Cert e că polemica în jurul protocronismului, deîndată ce o legăm de reformismul gorbaciovist, de-vine atât de ceţoasă şi de confuză, încât nu e de mi-rare că a sfârşit prin a diviza scriitorimea în douătabere numeric inegale, în favoarea zdrobitoare aadversarilor dedulciţi la noua treaptă de evoluţiea utopiei răsăritene care şi-a găsit cei mai pasionaţisusţinători în Occident. Remarcabila cercetare a luiJean-François Revel urmăreşte pas cu pas modulcum a fost ocrotită Uniunea Sovietică de către Oc-cident împotriva „pericolului” naţionalist, susţi-nând salvarea sistemului cu sume imense şi cusprijin politic împotriva declarării independenţeiLituaniei, în 1990, şi opunându-se, la început, dă-râmării zidului Berlinului şi reunificării Germa-niei. Aşa au procedat cei trei mari de la vremearespectivă: George Bush, François Mitterrand şiMargaret Thatcher. Numai că sistemul a fost în-vins de… naţionalism. La 9 decembrie 1989, Revelvorbea ironic de „pericolul naţionalismului” carear fi putut duce la destabilizarea Europei, ca în pe-rioada interbelică. În realitate, salvarea de comu-nism, anticipa Revel, trebuia aşteptată de la„mişcarea acestor popoare”[2]. Iar la 29 iunie 1991,remarca, la fel de ironic, temerea liderilor occiden-

Theodor CODREANU


tali „să nu cumva să-şi dorească balticii, basarabe-nii, armenii, georgienii independenţa, ca să nu-lderanjeze pe Gorbaciov”[3]. Ei bine, aceste ciudatecomplexe au atins, cum era şi firesc, şi intelighenţiadin ţară, cu sau fără simpatii gorbacioviste. „Zo-nele de influenţă” au fost împărţite pe reviste, cla-nuri, edituri. Demonizarea a fost reciprocă, dar,finalmente, învinşii au fost protocroniştii, deşiideeea naţională făcuse posibilă răsturnarea din1989, naţionaliştii fiind eliminaţi, altminteri, din in-stituţiile culturale, din conducerea revistelor şi aediturilor odată cu epurarea slujitorilor regimuluiCeauşescu. E, probabil, cel mai straniu fenomenadus de revoluţia română, ca semn că sistemul nuera încă dispus să dispară. Acesta e rezultatul frec-vent al unei „antiteze monstruoase”, croită pe lo-gica bivalentă a cunoscutei lozinci comuniste: Cinenu e cu noi e împotriva noastră! Victorioşi în 1989au fost comuniştii care au simulat o anume disi-denţă, dar nu împotriva comunismului ca atare, cia câtimei de „naţionalism” din megalomania dic-tatorului, aflaţi fiind fie în plan secund, fie în ve-chiul eşalon al kominterniştilor din perioadaGheorghiu-Dej, fie urmaşi ai acestora: Ion Iliescu,Silviu Brucan, Petre Roman. Am dat doar câte unexemplu emblematic din fiecare categorie. Acesttriumvirat a avut rol decisiv în preluarea puteriide după căderea lui Ceauşescu. Silviu Brucan afost capul doctrinar al noii „revoluţii”, eminenţacenuşie care jucat rolul de îndrumător ideologic şipolitic, punând, totodată, bazele „societăţii civile”prin înfiinţarea, în 1990, a Grupului de Dialog So-cial şi a revistei 22, care au devenit forţa culturalăcea mai activă, sprijinită de „disidenţii” reali sauimaginari ai regimului Ceauşescu. Ion Iliescu, opo-zant, la un moment dat, al lui Ceauşescu, a fostomul politic ideal de a fi „dublu-ra” autohtonă alui Gheorghiu-Dej, în noua conjunctură, sub pul-pana unui Brucan fost unul dintre artizanii „revo-luţiei socialiste, antifasciste şi antiimperialiste”. Iarreprezentantul noii generaţii moştenitoare a ve-chiului internaţionalism convertit în „europe-nism”, Petre Roman, a fost destinat să fie capulExecutivului, spre a pune în practică doctrina bru-caniană.

Dacă e să gândim ecuaţia politică în termenii teo-riei lui Neagu Djuvara, ne vedem nevoiţi să reve-nim la începutul acestei cărţi, când ieşeanul FlorinCântec l-a interogat pe cunoscutul istoric, fost ompoli-tic sub regimul Antonescu, în legătură cu ie-şirea la suprafaţă a perifericilor în momentul crizeidin 1989. Într-adevăr, în grupul decizionalilor, ma-joritarul Ion Iliescu este… minoritar. Iar destinulsău trebuia să fie de „preşedinte”, de prim lider,

ca şi Gheorghiu-Dej. Adică de mediator al tuturorputerilor în stat. Şi să recunoaştem că Ion Iliescu s-a dovedit cel mai abil şi mai experimentat om po-litic de după 1989. Deviza lui a fost întotdeaunaconsensul naţional, niciodată realizat, de-acum în-ainte, fiindcă România intra într-o epocă a dezbi-nărilor interne, doldora de antiteze la limitamonstruosului şi comicului. Cu acest spirit conci-liant, se spune că Ion Iliescu a reuşit să nu trans-forme România în a doua Iugoslavie, în zonă, aşacum se prefigura prin evenimentele sângeroasedin martie 1990 de la Târgu-Mureş. Şi s-ar pu-teasă desluşim aici cel mai important merit al primu-lui preşedinte postdecembrist. Dar asta nu l-a îm-piedicat pe Ion Iliescu să perceapă prea puţin dinvicleniile istoriei. În realitate, el s-a mulţumit, fiin-dcă asta a fost porunca vremii, cu a îmbrăcaaceeaşi haină a lui Gheorghiu-Dej, care a continuatsă fie unealtă a Moscovei. Problema e acum a cuiunealtă a acceptat să fie Ion Iliescu? Răspunsul laaceastă întrebare este aproape imposibil de dat as-tăzi, fiindcă România a intrat într-o ecuaţie cu preamulte necunoscute. Unii l-au acuzat că Ion Iliescua continuat să fie păpuşa Moscovei gorbaciovizate.Şi argumente sunt, dovadă că el n-a putut trece„testul Basarabia” (deşi cu inima a fost alături deBasarabia!), probă care l-ar fi transformat în erounaţional. Şi totuşi, de spaima spectrului Moscoveişi a trecutului său de comunist, Ion Iliescu a deve-nit „păpuşa” altor puteri şi interese, încât, subochii săi neputincioşi, s-au comis cele mai marifraude din istoria ţării, instalându-se, la cârma Ro-mâniei, un regim cleptocratic devastator. Sub ochiiblânzi ai lui Ion Iliescu, ofensiva celei mai puter-nice minorităţi creatoare de antiteză insolubilă,maghiarimea, s-au făcut paşi siguri spre desprin-derea din trupul ţării a Ţinutului Secuiesc, cu alun-garea românilor din judeţele Harghita şi Covasna,acolo rămânând doar cei gata să se lase asimilaţi şineantizaţi ca minoritate.

Se pune întrebarea, de ce, totuşi, până în 2004, IonIliescu a fost privit ca „salvator” naţional? De ceinstinctul naţional i-a dat credit în două legislaturişi ceva? E „dobitoc” poporul român (stupid peo-ple), cum s-a exprimat într-un context Silviu Bru-can, trezind indignarea sau admiraţia publică? Nu,poporul român a ales bine, a ales pe acela carepărea să fie un geniu politic şi să scoată Româniadin impas. Nu ştia că Ion Iliescu este prizonier alistoriei, cum fuseseră şi înaintaşii săi Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Sub regimul Iliescu, odată cu apadin copaie a fost aruncat şi copilul. Apa fiind Dic-tatorul alungat, apoi con-damnat la moarte, iar co-pilul fiind chiar poporul român, cu sentimentul


său naţional. Aşa se explică de ce, timp de cel puţincincisprezece ani, sentimentul naţional, asimilat cunenorocitul de „patriotism socialist” al „Epocii deaur”, a ajuns cel mai odios sentiment, dispreţuit şibatjocorit de mai toate partidele şi de „societateacivilă”, de scriitori, de artişti, de sociologi, de isto-rici, de filosofi. Devenise o mare ruşine să te declarinaţionalist. Trăind sentimentul naţional, pe careIon Iliescu nu i l-a recunoscut, şi pe bună dreptate,lui Ceauşescu, noul preşedinte a trebuit să suporte,mai departe, stigmatul naţionalismului ca pe omare ruşine imputată de adversarii săi politici.Această ruşine „naţională” a fost suportată maiales de organizaţia „Vatra Românească”, de parti-dul aferent P.U.N.R. (care a şi dispărut, din atarepricină) şi, pe culme, de Partidul România Mare,cu al său lider Corneliu Vadim Tudor, uşor de de-monizat şi de ţinut la marginea puterii din pricinaciudatei personalităţi a liderului, cu structură spi-rituală de pamfletar devastator, dar om politic ne-chibzuit, stricând prin violenţa limbajului cam totce acumula prin „harismă” şi prin ta-lentul orato-ric de excepţie. Astfel, Corneliu Vadim Tudor a fostomul ideal pentru întreţinerea fobiei faţă de naţio-nalism. Eticheta de „extremist” periculos a fost co-roborată cu asimilarea lui la „protocronismulceauşist”, deşi Corneliu Vadim Tudor n-a fost unteoretician al protocronismului.

Cert e că nu apartenenţa la un anume partid politica contat în degringolada de după 1989, în pofidacreării instituţiilor democratice, ci perpetuareaunei proaste relaţii dintre autohtoni şi periferici, lavedere sau în subterană, pe fondul ofensivei men-talităţii cleptocrate. Preşedinţii Emil Constanti-nescu şi Traian Băsescu n-au schimbat ni-mic dinpolitica lui Ion Iliescu. Cel mult, au caricaturizat-o, fiind adu-să până la marginea grotescului decătre ultimul preşedinte, suspendat de Parlamentpe 19 aprilie 2007. Totuşi, Traian Băsescu a încercatsă facă un pas mai departe decât predecesorii: el ahotărât să urmeze instinctul naţional şi să se ocupede nevoile naţiunii. După ce Ion Iliescu a ratat „tes-tul Basarabia”, după ce Emil Constantinescu a în-cheiat ne-norocitul Tratat cu Ucraina, renunţândla teritoriile istorice româneşti şi la Insula Şerpilor,Traian Băsescu a încercat să atace frontal „testulBasarabia”, intrând în conflict cu interesele ruseştidin spaţiul Mării Negre. Răspunsul a fost prompt:românii consumă cel mai scump gaz metan dinEuropa, iar preşedintele Vladimir Voronin şi-a ra-dicalizat românofobia în numele minoritarismuluimoldovenesc, faţadă prost croită a panslavismuluidominant între Prut şi Nistru. Simultan, ca şi pre-decesorii, Traian Băsescu s-a supus presiunilor mi-

noritare, intrate acum în haine anticomuniste, do-minatoare ideologic pe linia Brucan-G.D.S. În con-secinţă, el a urmat aceeaşi logică a conştiinţeisfâşiate, de sorginte ceauşisto-iliesciană, ca prefe-rat al poporului, pe de o parte, şi păpuşă a intere-selor neromâneşti, pe de alta. Vulgul l-a văzut ca„salvator” prin promisiunea „Să trăiţi bine!”, iarperifericii – garantul substituirii românismului cunoul internaţionalism, erijat în „anticomunism”.Maşinăria este, într-adevăr, uluitoare: supravieţui-torii Kominternului au acum garanţia că ei sunt ceice au condamnat comunis-mul, de îndată ce acestaa devenit nefolositor şi păgubos. În budoar, preşe-dintelui i-au fost introduse „amante” pe potrivă.În posturi-cheie din cultură sau între consilieri pre-zidenţiali au ajuns inşi care nu au nici o aderenţăla spiritul naţional, cunoscuţi pentru alergia faţăde Eminescu şi de alte valori: H.-R. Patapievici,Cristian Preda ş.a. Nu e de mirare că între susţină-torii partizani ai lui Traian Băsescu se află, în primplan, Alina Mungiu-Pippidi, Gabriel Liiceanu, Tra-ian Ungureanu ş.a. Într-un asemenea context, sar-cina de condamnare a comunismului a fost dată îngrija unui minoritar: Vladimir Tismăneanu. Sub-stituirea istorică, despre care am mai vorbit înaceste pagini, ajunge într-un prag decisiv, printr-o aparentă „armonizare” a majorităţii popularemutante pe fondul „patriotismului socialist” cuminoritatea culturală transnaţională. E biruinţa hi-bridării începute în anii ’50 şi desăvârşite în „epocade aur”. S-ar putea ca aceasta să fie o metamorfozăireversibilă, echivalentul moldovenismului din Ba-sarabia pe malurile Dâmboviţei. Adică un „româ-nism” fără românitate, în care eminescianismul,Iorga, mişcarea de la Gândirea, cea de la Criterion,ai cărei lideri au fost Eliade, Noica, Mircea Vulcă-nescu, Cioran, ca să pomenesc doar aceste direcţiide spiritualitate, să fie fenomene periferice ale cul-turii, strict istoricizate. Dimpotrivă, ceea ce a fostmarginal să constituie temeiurile unei noi naţiuni,visata „Americă dunăreană” despre care ne aver-tiza Eminescu, dacă „Palestina din România” ar ră-mâne doar un proiect de refugiu într-un viitor cutotul confuz sau improbabil.

Distincţia mutantă este extrem de vizibilă azi înceea ce s-a nu-mit „Şcoala de la Păltiniş”. Noica afost ultimul mare filosof al românismului organic,descins direct din Eminescu. El a subminat din te-melii marxism-leninismul şi „patriotismul socia-list” al lui Ceauşescu. Recunoştinţa lui faţă degeniul eminescian s-a concentrat în sintagma carea făcut o „periculoasă” carieră: omul deplin al cul-turii româneşti. Împotriva ei se vor coaliza sfătui-torii şi consilierii actuali ai preşedintelui Traian


Băsescu. Iar între aceşti sfătuitori sunt şi discipoliilui Noica de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu şi AndreiPleşu, creatori, la rândul lor, ai unui mutant inteli-gent, speculativ, ca H.-R. Patapievici, pentru careEminescu miroase deja a „cadavru din debara”.

Noica a avut paznici extrem de eficienţi, care auştiut să-l împingă din Centru (Bucureşti) la Mar-gine (Păltiniş). Dar Noica a produs o răsturnare deproporţii: a transformat Păltinişul în Centru şi aîmpins Bucureştiul în Margine. Însă Pseudo-Cen-trul (minoritarismul comunist substituit naţiona-lismului organic) a trimis acolo discipoli cu multmai bine păziţi, care au supravieţuit lăsându-seeducaţi ca antiteză a maestrului (cu puţine excep-ţii, precum Constantin Barbu sau AlexandruSurdu), iar nu ca moştenitorii geniului nicasian,deşi au ajuns „valorificatorii” şi beneficiarii opereisale după 1989. Noica a fost întruchiparea geniului„protocronic” românesc în materie de gândire fi-losofică din perioada comunistă. Era, altminteri,din aceeaşi generaţie cu Edgar Papu, creatorul con-ceptului. Şi, desigur, se aflau în relaţii cordiale.Amândoi trecuseră prin închisorile comuniste.Când în 1977 Edgar Papu publica Din clasiciinoştri, celălalt ilustru reprezen-tant al generaţiei,Mircea Eliade, a salutat, din America, teoria pa-piană. Alexandra Laignel-Lavastine îi găsea luiEliade vina de a fi fost chiar inspiratorul protocro-nismului, ceea ce este adevărat, dar ca mare merital învinuitului. În schimb, Noica se vedea avertizatsă ex-prime reticenţe, fiindcă, la drept vorbind,conceptul de protocronism poate fi interpretabil deîndată ce este redus la doar o parte a antitezei, ig-norându-se termenul alternativ – sincronismul.Papu însuşi atrăsese atenţia asupra riscurilor într-o carte anterioară, unde teoria e cu adevărat „com-pletă” prin modelul propus ca titlu: Feţele luiIanus. Altfel spus, protocronismul nu poate fiabordabil decât în logica lui Hermes, pe care toc-mai o elabora Noica şi pe care o crease mai demultun alt gânditor român, Ştefan Lupaşcu, un basara-bean exilat în Franţa.

Edgar Papu a fost un minoritar care s-a armonizatperfect cu ritmurile fiinţei româneşti. Reuşitele luiculturale de excepţie se explică, probabil, prinaceastă forţă de împăcare a antitezelor. Nu întâm-plător şi el a dat cărţi fundamentale despre Emi-nescu. Este chiar pricina pentru care a fost simţitca „primejdios” pentru spiritul minoritar care seerijase în ideologie dominantă, internaţionalistă. Înconsecinţă, protocronismul a fost utilizat ca armăideologică în lupta bicefală din rândurile partidu-lui comunist, luptă care a polarizat şi pe oamenii

de cultură. Modelul bicefal s-a cristalizat odată cuapariţia Cabinetului 2 în conducerea partidului.De fapt, bicefalismul este doar un simptom al con-ştiinţei sfâşiate. În jurul celor două capete s-au po-larizat autohtoniştii şi internaţionaliştii, cei dinurmă având şi sprijinul aripii trans-naţionale de laposturile de radio „Europa liberă” şi „Vocea Ame-ricii”, posturi, de asemenea dominate de bicefa-lism. În exil, a existat, fără îndoială, aceeaşipolarizare, fie latentă, fie manifestă: disidenţa detip Goma şi cea de tip Vladimir Tismăneanu. Nu edeloc o întâmplare că, după 1989, între ele echili-brul s-a rupt, disidenţa naţională de tip Gomaajungând „minoritară” şi marginalizată, spre de-osebire de cea internaţionalistă care a pus mâna peinstituţiile de cultură.

Acuza cea mai grea care s-a adus „naţionaliştilor”e că au „cola-borat” cu dictatura ceauşistă, învreme ce adepţii „sincronismului” au fost „disi-denţi” şi „rezistenţi prin cultură”. Cu aceste învi-nuiri „mora-le” au fost scoşi din planul vieţiipublice scriitorii de la gruparea revistei Luceafărul,bunăoară. Este adevărat că unii dintre ei au avutfuncţii ideologice în cultură, dar faptul s-a petrecutşi cu cei din gruparea României literare şi a revis-telor satelite. Clivajul în cultura românească a în-ceput, după opinia lui Mircea Eliade, odată cuJunimea, acutizându-se cu teoria maioresciană a„formelor fără fond”. Altfel spus, divizarea între„autohtonişti” şi „europenişti” s-a născut în valulmodern de aculturaţie occidentală, culminândîntre cele două războaie mondiale cu teoria sincro-nismului lovinescian. Lovinescu a pretins că mo-delul sincronismului e de sorginte occidentală.Eroare gravă: disputa dintre autohtonişti şi euro-penişti e de model rusesc, fiindcă Rusia a trăitaceeaşi dramă a aculturaţiei occidentale, inteli-ghenţia divizându-se între adepţii lui Petru celMare (sincroniştii) şi velicoruşi. Situaţia din Româ-nia e totuşi diferită, fiindcă în sânul generaţiei pa-şoptiste, cea care a declanşat aculturaţia, nu aexistat o divizare. Junimiştii au mers, în definitiv,pe aceeaşi cale, fiindcă şi Maiorescu, şi adversarulsău Hasdeu erau europenişti. Ceea ce aduc Maio-rescu şi Eminescu nou comparativ cu paşoptiştiieste organicismul, adică armonizarea ritmuluiaculturaţiei cu fondul intern al naţiunii. De fapt,era dezvoltarea spiritului critic al lui M. Kogălni-ceanu de la Dacia literară. Însă negatorii arheităţiiromâneşti în procesul aculturaţiei au găsit un prilejideal de a transforma o problemă de ritm în unaontologică. Aşa s-a născut artificiala polemică din-tre sincronişti şi protocronişti, când ultimii încă nuse numeau aşa. Geniul lui Mircea Eliade a sesizat


cercul vicios încă între cele două războaie mon-diale. La 4 octombrie 1936, el scria: „Înainte deEminescu – la Heliade Rădulescu şi, mai ales, laHasdeu – cultura românească se situa altfel faţă deEuropa. Avea curajul să (se) aşeze faţă în faţă, înraport de egalitate. Nu copi-am Europa, nici nu orespingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, ma-rele naţionalist, nu are nici un sentiment de infe-rioritate faţă de Euro-pa. În articolele sale politice,compara adesea România cu Italia. Nu avea senti-mentul că participă la o cultură mică, meschină saumodestă (aşa cum credeau, bunăoară, Maiorescuşi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, HeliadeRădulescu şi Hasdeu cea mai bună atitudine spi-rituală şi politică faţă de Europa pe care o poateavea România modernă. De la Eminescu încoace,ne zbatem ridicol într-o luptă sterilă; ne acuzămunii pe alţii că suntem «reacţionari» sau «occiden-talizaţi», că «mirosim a opincă» sau că «maimuţă-rim Parisul» – ca şi când asta ar fi problema culturiiromâneşti. Am arătat de mai multe ori că aseme-nea discuţii (pro sau contra Europei) n-au nici unrost, şi că cele mai româneşti genii creatoare (unCantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a maimultor culturi europene. Geniul românesc – caorice geniu etnic – se manifestă rezistând, opu-nându-se, alegând şi respingând”[4].

Am dat acest lung citat deoarece el rezumă exem-plar, avant la lettre, teoria protocronismului luiEdgar Papu. Altminteri, Lavastine a înţeles că, defapt, adevăratul autor al protocronismului româ-nesc este hermeneutul miturilor. Reamintesc căaceastă teorie a fost acuzată brutal că ar fi expresiaideologică a naţional-comunismului ceauşist. Cumla Mircea Eliade nici nu poate fi vorba de aşa ceva,rămâne evidenţa că atacul la adresa protocronis-mului nu vizează, în realitate, ideologia „naţional-comunistă”, ci, pur şi simplu, naţionalismulromânesc. Aşadar, doi iepuri împuşcaţi dintr-osingură lovitură!

Trebuie precizat că între 1977-1989, în ţară, nicivorbă ca atacurile contra protocronismului să sepună în termenii „luptei împotriva naţional-comu-nismului”. Polemicile au fost, în realitate, întregrupuri de interese, dar nu străine de aripile exis-tente în ierarhia partidului comunist: cea transna-ţională reprezentată de Gogu Rădulescu sau deDumitru Popescu, influentă în gruparea Românieiliterare (sprijinită, se pare, de Cabinetul 2) şi cea„naţională”, poate mai pe gustul Cabi-netului 1, învirtutea cultivării patriotismului-kitsch. Singurulargument mai de prestigiu, mânuit pe urmele sin-

cronismului lovinescian, a fost acela al priorităţilorîn cultură, care, într-adevăr, e şi cel mai discutabilpunct din teoria protocronismului. Emblematicesunt, în acest sens, intervenţiile lui N. Manolescu,talent critic remarcabil, sprijinit pe filiera G. Ivaşcu– Z. Ornea, cenzurat atunci când a încercat să pu-blice o antologie de poezie românească în care in-clusese şi poeţi din zona „naţionalismului”,precum Radu Gyr. Altfel spus, autorul cutezanteiantologii era sancţionat tocmai pentru o tentativăde re-cuperare „protocronistă”, de care, desigur,se va lepăda. Mai târziu, N. Manolescu va argu-menta că priorităţile şi anticipările, valide în ştiinţăşi în tehnică, nu pot fi susţinute în sfera culturii şi,mai ales, a literaturii. Argument contrazis chiar deN. Manolescu însuşi în cărţile sale. Arătam într-unarticol respins de cenzură că o carte precum Des-pre poezie abundă în exemple… protocroniste! Dealtfel, e de toată evidenţa că istoria literaturii şiartei e plină de „anticipări”, de „priorităţi”, ceea cea şi determinat pe istorici şi critici să vorbeascădespre diverse paradigme culturale. Se recunoaşte,bunăoară, că protocronismul umanismului Renaş-terii vine din Italia, că Cervantes este părintele ro-manului modern, că proustianismul este o tehnicăce a schimbat faţa romanului modern etc. Lui Bau-delaire i se recunoaşte prioritatea conceptului de„corespondenţe” şi a esteticii urâtului. Dacă pro-tocronis-mul s-ar reduce la problema priorităţilor,el încă ar fi valid. Dar ceea ce au contestat adver-sarii teoriei lui Papu a fost, de fapt, existenţa unuiprotocronism românesc. Conform doctrinei lovi-nesciene, denaturate de spiritul minoritar, culturaromână pare condamnată să mimeze şi să se sin-cronizeze permanent. Să fie altceva decât pretind„autohtoniştii”. Din nefericire pentru sincronismulunilateral, evidenţele iarăşi îi contrazic pe antipro-tocronişti. Brâncuşi este recunoscut ca înnoitor alsculpturii moderne, Bacovia ca anticipator al ex-presionismului, Tristan Tzara ca întemeietor al da-daismului, Urmuz prefigurator al literaturiiabsurdului etc. A nega protocronismul, aşadar,echivalează cu nedreptăţirea acestor personalităţiexcepţionale din simplul motiv că sunt români!Dar toate acestea, totuşi, ne plasează în zona de su-prafaţă a protocronismului. Disputa ascunde, înadâncuri, aceeaşi antiteză civilizaţională între au-tohtoni şi periferici asupra căreia am insistat pânăacum. În cultură, este bătălia dintre eminescianis-mul de fond al românismului şi substituenţii aces-tuia. Acelaşi Eliade sesiza chestiunea, ca, de altfel,şi Simion Mehedinţi, N. Iorga, Noica şi atâţia alţii.Eliade includea şi politicul: „Am mai spus-o demai multe ori că nici un român viu şi creator nupoate renunţa la firul de foc care leagă ideologia


politică a lui Eminescu de cea a d-lui Iorga. (Mărefer nu la activitatea de partid a profesoruluiIorga, ci la «profetismul» domniei sale, atât de fe-cund în lămurirea şi exaltarea virtuţilor creatoareromâneşti). Stânga marxistă nu va putea niciodatăcuceri atâtea creere, atâtea sensibilităţi, atâtea genii– ca linia aceasta centrală, care-şi are ctitorul în na-ţionalismul lui Eminescu. Nimeni nu va putea creaceva în istoria românească, dacă se va abate de laaceastă linie centrală”[5].

Ei bine, acesta e miezul disputei dintre marxism şiprotocronism în vremea lui Ceauşescu, lupta întrecentralitatea eminesciană şi periferialitatea comu-nistă care s-a substituit, abuziv şi în forţă, centrali-tăţii româneşti prin mia de minoritari aduşi detancurile sovietice. Naivii cred însă în cu totul alteresorturi, incapabili să vadă pădurea din cauza co-pacilor. De aceea, linia marxistă, cea minoritar an-tieminesciană, în genere, a fost ostilă,funciarmente, oricărei tendinţe naţionale, inclusivprotocronismului. Aflat în închisorile comuniste,Nichifor Crainic nota în memoriile apărute pos-tum: „A fi naţionalist în România, adică a-ţi în-

china viaţa ridicării neamului şi ţării tale,în-semnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturorfurtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nue mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decâtdragostea supremă de românism. O viaţă întreagăde luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări.Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adâncîn făptura ta morală. A cui este această ţară şi caree destinul ei că românii, care se ridică până la con-ştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt

izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul canişte năuci? În România trăieşte bine numai cineface tranzacţii cu străinismul. În România duceexistenţă mucenicească numai cine, refuzândaceste tranzacţii, pulsează în ritmul sângelui aces-tui neam nenorocit. Un Bălcescu a trebuit să moarăofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri autrebuit să pribegească peste hota-re. Un Eminescua dus o viaţă de martir şi a murit părăsit şi nebun.Un N. Paulescu a fost boicotat toată viaţa, în pri-mul rând de colegii săi de la medicină. Un N. Iorgaa fost declarat nebun în anii săi de superb naţiona-lism.Un A. C. Cuza a trebuit să treacă printr-o miede injurii şi prin purgatoriul unei mari înscenărijuridice, acuzat de plagiat de către un armean iu-daizat, care nu cunoştea nici limba din care pretin-dea că profesorul ieşean ar fi plagiat. Oformidabilă acţiune de compromitere se organi-zează imediat în jurul unei personalităţi, din mo-ment ce ea devine motor moral sau ideologic alromânismului. Să nu mai vorbim de cei extermi-naţi fiziceşte. Constatările acestea duc la una şiaceeaşi concluzie: că pătura noastră conducătoaree coruptă până în măduva oaselor. În suprastratulconducător s-a încuibat un virus permanent, careroade energia morală a mai tuturor celor care se ri-dică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcă-tuit multă vreme din scursura Levantului.Seminţia ceea a dispărut, dar virusul a rămas. Op-timiştii au sperat că forţele ridicate din sănătateaţărănească vor schimba faţa lucrurilor cu vigoarealor morală, proaspătă. Dar s-au înşelat. Am urmă-rit ani de zile procesul de transformare a naţional-ţărăniştilor, bunăoară. Oameni ridicaţi din poporîn cea mai mare parte, fii şi nepoţi de ţărani. Ava-lanşa lor în loc să schimbe faţa morală a statului asfârşit printr-o asimilare a oamenilor acestora înstructura coruptă a statului. Din exponenţi ai ţără-nimii, au devenit uzurpatori şi duşmani ai româ-nismului. Pentru oameni de felul acestora, drumulputerii duce prin complicitatea cu străinismul pa-razitar. A conduce România în sensul curent pre-supune condiţia prealabilă de a trăda. Politicianulse simte puternic numai în actul de prigonire a ro-mânismului şi înţelept numai în lepădarea de spe-cificul spiritual al strămoşilor lui. Românideromânizaţi, – iată ce sunt în majoritatea lor con-ducătorii noştri politici. (S. n.). Puşi în faţa naţio-nalismului, au imediat sentimentul intim alpropriei lor turpitudini şi ca să se elibereze deaceastă stare sufletească, îl prigonesc cu zvăpăialăde apostaţi. Căci numai apostazia cunoaşte înver-şunarea nimicitoare împotriva credinţei părăsite şinumai trădarea alimentează ura împotriva celortrădaţi. Prigonitorii naţionalismului sunt unelte ale


străinismului împotriva propriului lor neam”[6].

Acest citat, de observaţie genială, rezumă acut oparte a problematicii prezentei cărţi. Reacţia anti-protocronistă, dincolo de narcisismele de grup,face parte din istoria apostaziei furibunde împo-triva naţionalismului organic românesc. Aceastăapostazie, supravieţuitoare Levantului, ne urmă-reşte de cel puţin două secole. Ea se manifestă şiîn cele mai insignifiante lucruri. De pildă, în popu-larizarea a ceea ce vine dinspre minoritari şi igno-rarea celeilalte părţi. Ion I. Cantacuzino observa,de pildă, în nr. din octombrie-februarie, 1934, al re-vistei Criterion, privitor la un roman mediocru(apărut în 70 000 de exemplare), Apărarea are cu-vântul, de Petre Bellu: „N-am înţeles însă de ce edi-torul acestei cărţi (sau alţii) nu mobilizează aceleaşivaste mijloace şi pentru o carte bună, de un debu-tant român. Căci substanţa cărţii, în speţă, nu de-termină cu nimic succesul ei”.

Din contră, când apare un autor care gândeşte înecuaţie naţională, toate forţele se îndreaptă împo-triva lui. Mă gândesc, bunăoară, la apariţia lui IlieBădescu în sociologia românească. Întâmplător,cărţile lui Ilie Bădescu veneau în spiritul teoriei luiEdgar Papu, realizând o sinteză între sincronismşi protocronism. În loc de o discuţie civilizată înjurul cărţii sale de debut[7], autorul a fost „desfi-inţat” de formatorii de opinie culturală ai vremii(Z. Ornea, N. Manolescu ş.a.). La prima sa venireîn România, după 1989, universitarul ViorelRoman, de la Bremen, mărturisea într-un dialog cuAndrei Pippidi, găzduit de revista 22, că a venit înţară să-l cunoască, în primul rând, pe sociologulIlie Bădescu, despre care a auzit că este un discipoleminent al lui H. H. Stahl. Nici vorbă de aşa ceva,i-a replicat istoricul, acest Bădescu nu merită nicio atenţie! Argumentul: aderenţa la protocronis-mul… ceauşist! În schimb, un eseist cu cel puţin oclasă sub vigoarea gândirii lui Ilie Bădescu, H.-R.Patapievici, a fost făcut, în câţiva ani o vedetă a fi-losofiei contemporane pentru ca idiosincrasiilesale antieminesciene şi antinaţionale să poată avea„greutate”.Asimilarea teoriei lui Edgar Papu cu ideologia ofi-cială a partidului comunist s-a produs pe filierăminoritară, în ţară şi în străinătate. Prima carte an-tiprotocronistă, după cum precizam, s-a publicatîn Statele Unite, de către Katherine Verdery. Im-aginea va fi preluată de diverşi istorici şi ideologidin ţară şi din străinătate. După Catherine Duran-din, protocronismul ar fi o culme a izolării culturiiromâneşti în context universal, într-un soi de trufiemegalomanică: „Ideea centrală este negarea influ-

enţelor exterioare, în special a influenţelor occiden-tale. România, dimpotrivă, ar fi anticipat creaţiileoccidentale. Atacu-rile lui Papu sunt îndreptate îm-potriva intelectualilor care aleargă după modele şiaprecierile Vestului, împotriva urmaşilor lui Lovi-nescu. Lucrarea lui Papu este un ecou al poziţiilorlui Ceauşescu, care se revoltă în 1972 împotrivatendinţelor de supraevaluare a ceea ce vine dinstrăinătate, contra atitudinii servile în faţa produc-ţiilor din străinătate”[8]. Şi autoarea continuă şirulde mistificări, cunoscând faptele doar prin inter-mediul opiniilor ostile ideii naţionale. Se repro-şează protocronismului că ar fi „optimist” înlegătură cu forţele creatoare ale naţiunii, că ar fifost distrugător ai „disidenţei”, mai mult, că „îm-bină apărarea tradiţiei populare cu ordinea Revo-luţiei şi ura faţă de elite”[9]. Uniunile de creaţie arfi fost opera protocroniştilor, încăpute pe mâna lorspre a fi administrate şi prin intermediul cărora arfi acces la privilegii, premii, edituri etc. Ca o culmea dezastrului, „Protocroniştii înţeleg să acaparezeterenul în beneficiul şi prin intermediul unei res-tructurări ideologice: şovinism, autarhie, mobili-zare antioccidentală, discursul lor fiind înconformitate cu conducerea politică”[10].

Tot ei au acaparat reeditarea scriitorilor interbelici,spre propriul beneficiu, iar critica literară s-ar fi li-mitat doar la „supraaprecierea operelor naţionale”împotriva celor din literatura universală, oscilând„între tragic şi ridicol” şi refuzând orice „reflecţieasupra modernităţii”. Dacă s-ar fi informat dinsurse la faţa locului, Catherine Durandin, de exem-plu, ar fi aflat că nu protocroniştii au deţinut pri-vilegiul „moştenirii culturale” în România, ci unistoric ideolog marxist, pe numele lui Z. Ornea,care a decis decenii întregi ce să publice şi ce nu laEditura Minerva, specializată în reeditarea clasici-lor. Acest Z. Ornea, care s-a bucurat de sprijinul di-sidenţilor până la moarte, ca principal mentorcultural şi ideologic al lor, a fost nu doar un cul-turnic dintre cei mai dogmatici, dar şi un delatorşi un informator al securităţii, nimeni altul decâtcel datorită căruia Noica a înfundat puşcăria în1958. Filosoful, făcându-şi iluzii, a predat volumuldespre fenomenologia spiritului la Hegel, în 1957,la ESPLA. Manuscrisul a încăput pe mâna redac-torului Z. Orenstein, care nu numai că a respinsvolumul, dar a informat securitatea că a căzut înmâinile sale „unul dintre cele mai periculoase ma-teriale ideologice din ţară”. Delaţiunea e confir-mată de Nota agentului «Şerban» din 15 mai1958[11].

(Va urma în numărul viitor)


Fecioara chemată la „nunta” Marelui Mire, - o in-terpretare simbolică a basmului eminescian

Făt-Frumos din lacrimă

Conceptul de scriitor religios nu s-a bu-curat de o circulaţie prea largă în lite-rarura română, în consecinţă, astăzi

există mari dificultăţi de defi-nire. Din considerentepolitice, până nu de-mult, dimensiunea reli-

gioasă a unor creatoriromâni, precum: Vasile

Voiculescu, Sandu Tudor,Paul Sterian; a fost insistent

ascunsă, deformată sauminimalizată. NicolaeSteinhardt, în volumulmemorialistic Monahulde la Rohia, cu privire ladimensiunea religioasă aliteraturii române îlevocă, spre surprinde-rea noastră, pe Mihai

Eminescu despre care,chiar dacă nu-l consideră„un poet religios”, ci „un

mare poet filozofic, cosmogonic, metafizic”, punc-tează faptul că „toate acestea implică, indirect şi ele-mentul religios.”1 Prin urmare, multe dintre textelesale pot suporta şi interpretări religioase. În acestsens, propunem spre analiză câteva secvenţe din bas-mul Făt Frumos din lacrimă.

Textul a fost publicat în revista „Convorbiriliterare” încă din anii studenţiei. Prin structură, se în-cadrează în categoria basmelor culte. În vremuri în-depărtate un cuplu împărătesc îşi ducea existenţa înlacrimi şi durere, datorită lipsei unui urmaş. Pânăîntr-o bună zi când din icoana Maicii Domnului o la-crimă se scurse pe buzele împărăteasei şi în scurttimp născu un Făt-Frumos. După ce acesta crescuîntr-un mod supranatural se hotărăşte să plece pe tă-râmul ţării vecine, pentru a încheia vrajba cu un îm-părat, cu care tatăl său era în conflict de pestecincizeci de ani. Pe drum voinicul se luptă cu Muma-pădurilor pe care o învinge şi ca răsplată îi este dă-ruită Ileana, fiica sa, drept soţie. Ajuns în împărăţiavecină, Făt-Frumos este primit de urmaşul împăra-tului cu multă bucurie şi în scurt timp cei doi devinfraţi de cruce.

Eroul continuă şirul probelor iniţiatice şi por-neşte din nou la drum, spre a-i aduce de soţie frateluisău de cruce pe fiica Genarului. Pentru a face rost deun cal năzdrăvan acceptă să fie slugă la o vrăjitoare,căreia îi paşte iepele. După ce reuşeşte să scape cuviaţă din capcanele babei primeşte în dar iapa cuşapte inimi. Cu ajutorul acestui cal năzdrăvan reu-

şeşte să o fure pe fata Genarului. Cât timp Făt-Fru-mos a fost plecat, Ileana atât de mult plânsese dedorul lui, încât rămase oarbă. Întoarcerea la palat seîncununuează cu nunta dintre cei doi.

În ceea ce priveşte desfăşurarea naraţiuniiscriitorul a păstrat binecunoscutul fir epic din bas-mele noastre populare. Dintre funcţiile (VladimirPropp consideră că basmele fantastice deţin în struc-tura lor 33 de funcţii) pe care le regăsim în text amin-tim: motivul lipsei, în cazul de faţă a urmaşilor,naşterea în mod supranatural, motivul călătoriei ini-ţiatice, probele la care este supus, victoria eroului, în-toarcerea la palat şi nunta. Întâmplările, destul denumeroase, sunt construite cu multă imaginaţie şioriginalitate.

Pe alocuri observăm şi câteva abateri de la bi-necunoscutul fir narativ. De exemplu, dacă în basmultradiţional portretul pesonajelor lipseşte cu desăvâr-şire, în Făt Frumos din lacrimă, eroii sunt prezentaţidetaliat: „împăratul era întunecat şi gânditor ca mia-zănoaptea”, „împărăteasa avea chipul ca o marmurăvie”. Muma-pădurii avea drept „ochii două nopţi tul-buri”, iar „dinţii ei şiruri de pietre de mori.”

Portetul Ilenei oglindeşte imaginea unei fi-inţe diafane. Descrierea acesteia fiind realizată cu aju-torul figurilor de stil specifice romantismuluieminescian: „haina ei lungă şi albă părea un nor deraze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozilăsate pe spate pe când o cunună de mărgăritare eraaşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razelelunii, ea părea muiată într-un aer de aur.”

Imaginea lunii, a lacului, a nopţii plasează ci-titorul într-un univers feeric. „Luna răsărise dintremunţi şi oglindea într-un lac mare şi limpede ca se-ninul cerului, în fundul lui se vedea slipind o insulăde smarald, înconjurat de un crâng de arbori verzi şistufoşi se ridica un mândru palat de o marmură calaptele, lucie şi albă.”

Personajele sunt construite în mod original,cu ajutorul simbolului. Făt-Frumos „din lacrimă” sedeosebeşte de actanţii care, în alte basme, au jucatacest rol, prin punerea sa, de către narator, în legă-tură cu sacrul. El se naşte din lacrima Maicii Domnu-lui, aspect care indică, pe de o parte, destinul unic alcopilului, iar pe de altă parte, latura divină a sufle-tului său.

Făt-Frumos pleacă în împărăţia celui care îiprigonise tatăl nu cu gândul de a se răzbuna ci cuscopul de a rezolva conflictul pe cale paşnică. Demer-sul său reuşeşte şi Făt-Frumos devine cu fiul craiuluifrate de cruce. Din dragoste faţă de apropele său, elporneşte din nou la drum, spre ai aduce acestuia pefiica Genarului. Fapt pe care îl putem considera oa-recum atipic, în neconcordanţă cu statulul.

Deorarece Genarul nu doreşte să-i dea fata,Făt-Frumos o fură. Surprinzându-l, tatăl mânâiosaruncă asupra sa fulgere şi nori negrii „plini de fur-

Camelia SURUIANU


tună”. Făt-Frumos este trăznit de natura dezlănţuităşi devine cenuşă, ca în scurt timp să fie metamorfozatîn izvor. Apoi, Domnul din cer coboară şi se spală pefaţă cu „apă lipede şi bună” a izvorului, moment încare are loc contopirea sa cu fiinţa divină. În urmaacestei binecuvântări Făt-Frumos îşi recapătă condi-ţia umană, revenind la viaţă.

Fragmentul denotă faptul că, actantul, năs-cut din lacrima Maicii Domnului, era de fapt „apacea Vie”, „izvorul vieţii”, metafore cu ajutorul căroraîn limbajul eclezial este numit Iisus Hristos. SpălareaTatălui Ceresc cu apa izvorului denotă clar că prota-gonistul basmului este Mirele Ceresc, Fiul lui Dum-nezeu. De aceea textul, după cum spuneam, suportăşi interpretări religioase.

La prima vedere, scriitorul utilizează struc-tura basmului tradiţional, în text fiind prezente bine-cunoscutele personaje: împăratul, împărăteasa,Ileana şi Făt-Frumos. Împăratul şi împărăteasă for-mează imaginea unităţii primordiale, androginice.Unite, caracteristicile lor spirituale ar fi trebuit să de-gaje energiile necesare procreării. Cu toate acestea,puterea, hegemonia, supremaţia împăratului, în ca-drul ordinii temporale şi naturale, este atinsă, saumai bine spus anulată, de un hybris. Din acest tabloufamilial, putem deduce că în trecut, o lege nescrisă,o cutumă, voluntar sau involuntar fusese încălcată.De obicei, în basmele tradiționale, o astfel de lipsăeste remediată de un vrăjitor sau de un mag.

Mihai Eminescu nu foloseşte un astfel demotiv precreştin. El o surprinde pe împărăteasă într-o ipostază pioasă, specifică femeilor creştine. Aceastacu smerenie se roagă la icoana „Maicii durerilor” capântecul ei să zămislească şi ca ofrandă aprinde „can-dele fumegânde.” Un obiect, cu totul deosebit, nelip-sit de prin casele noastre, şi totodată încărcat cumultiple semnificaţii este „candela aprinsă.” Atribu-tul substantival genitival „durerilor” dă consistenţăsubstantivului „Maicii”, care, pe de o parte, ne dez-văluie o sensibilitate artistică din partea scriitorului,iar pe de altă parte, denotă şi o afectivitate naţionalăfaţă de Maica Domnului. Astfel, doamna de viţă no-bilă, pentru a intra sub auspiciul sacrului, înalţă o li-tanie la însăşi „Împărăteasa rugăciunii”.

Această femeie de viţă nobilă poate fi privităşi ca simbol al feminităţii sacre. Atât Ileana cât şi îm-părăteasa pot fi analizate ca pe un singur personajaflat în două ipostaze difetite, cea de regină, care închip supranatural se învredniceşte să aibe un urmaşşi cea de crăiasă (- ne referim la Ileana) care se pre-găteşte să devină mireasă Marelui Mire ≈ Făt-Fru-mos. Cele două faţete ale feminităţii, indică un druminiţiatic care se încheie în momentul când la sfârşitulbasmului Maica Domnului aşează două stele pe frun-tea Ilenei.

Dacă în cazul lui Făt-Frumos probele la careeste supus sunt acte de vitejie, în cazul împărăteseişi al tinerei crăiese traseul iniţiatic este de factură in-

terioară. Dacă prima ridică o rugăciune la icoanaMaicii Domnului, cea de-a doua se retrage în medi-taţie până la venirea Mirelui, într-o parte izolată a pa-latului. Gesturile celor două femei indică starea depioşenie din interiorul fiinţei lor.

Alături de icoana „Maicii durerilor”, primiicreştini au considerat necesar să alăture imaginiisacre un obiect special, nelipsit de prin casele fami-liilor evlavioase: candela. În Vechiul Testament, în ca-pitolul Exodul (25, 31, 37), acest simbol este pentruprima dată evocat. Iată ce i-a spun îngerul Domnuluiproorocului Zaharia: „Să faci sfeşnic de aur curat (...)să-i faci şapte candele (...) ca să se lumineze latura dinfaţa lui. Să-i faci mucări şi tăviţe de aur curat, să sefacă toate obiectele acestea.” Prin urmare, atenţia neeste surprinsă de prezenţa unui obiect veterotesta-mentar dar şi christianic, încărcat cu multiple semni-ficaţii.

Datorită acestui simbol, evocat de Mihai Emi-nescu şi în cazul de faţă, putem apropia basmul deparabola „celor zece fecioare”, consemnată de evan-ghelistul Matei. Parabola este una dintre cele mai po-limorfe pilde rostite de Hristos. Fiul lui Dumnezeu,simbolul Mirelui Ceresc, cheamă zece fecioare în „că-mara Sa de taină”. Dar, numai cinci dintre acesteasunt pregătite să-L primească. Dacă în lumea realăun mire obişnuit i se înfăţişează miresei sale ziua, Mi-rele Ceresc vine „în miez de noapte”, asemenea unuihoţ ( - textul original foloseşte termenul „fur”). Sur-prinse, aproape adormite, toate au candelele aprinse,dar numai cinci dintre ele au şi suficient untdelemn.

Cifra zece este, fără îndoială, cifra perfecţiu-nii, a desăvârşirii. Sufletul virginal al celor zece fe-cioare semnifică ipostaza la care omul trebuie săajungă. Textul evanghelic precizează că numai cincidintre acestea au undelemn suficient. Prin urmare,numai o parte dintre ele au reuşit să dobândeascătrezvia. Doar cinci au izbutit să anuleze din fiinţa lorsimţurile exterioare, cele ale firii omeneşti, şi în locullor să le instituie pe cele interioare, ale sufletului. Cualte cuvinte, au reuşit să depăşească firea omeneascăşi să se ridice la nivelul trezviei (ipostază spirituală,trăită cu precădere de către anahoreţi). Deci, acestesuflete, în urma unor eforturi personale au evoluatatât la nivel mental cât şi spiritual, până când fiinţalor s-a transformat definitiv şi omul a devenint unteopat, - adică s-a ridicat întru-atât încât a intrat defi-nitiv sub auspiciul Duhului Sfânt. Precizăm că, încazul de faţă, trezvia nu este un dar. Această ipostazăeste de fapt o sârguinţă. În textul evanghelic se pre-cizează că Mirele Ceresc este cel care performeazădoar chemarea. Un alt amănunt nu ne este oferit. Prinurmare, cele „cinci fecioare înţelepte”, de-a lungultraseului lor existenţial, au urcat treptele unei, săzicem piramide, sau a unui munte. În analiza noastră,pentru a evidenţia etapele urcuşului transcedental,vom folosi termenul de piramidă. Baza acesteia o for-mează firea noastră raţională. Raţiunea este cea care


ne îndreaptă spre studiu, cercetare, ş.a. Amintim că,Pitagora scrisese pe frontispiciul şcolii sale: „Nimeninu intră aici dacă nu este geometric.” Prin urmare,acestă etapă premergătoare, implică o deschiderespre ştiinţele exacte, discipline care au menirea de alajuta pe novice în formarea sa individuală.

Iată un exemplu, din biografia misticilor:Maxim Mărturisitorul, Grigore de Nyssa, Ioan Hri-sostom, aflăm că au studiat, conform tradiţiei acelorvremuri, mai întâi ştiinţele exacte şi apoi filozofia şiteologia. Ca urmare, în scrierile lor se poate observao anumită reflexivitate a ideilor, a ipotezelor revela-toare; cu alte cuvinte, produsul unei gândiri raţio-nale, sistematizate, ordonate. Prin urmare, conceptul„gândirii geometrice”, enunţat de Pitagora, atragedupă sine necesitatea unui studiu individual, dincare rezultantă: cunoaşterea de sine.

De această etapă depinde urcarea celorlaltetrepte. Dacă această introspecţie individuală nu estetemeinic realizată, piramida nu poate susţine evolu-ţia novicelui. Nu este util pentru un individ să-şi îm-bunătăţească viaţa, ci scopul existenţei sale trebuie sădevină dobândirea undelemnului. O candelă fară un-delemn suficient, poate fi comparată cu femeia vir-tuoasă care nu înţelege că: „Oricât ar fi făţişă Iubireae o taină / Ne vizitează aici, dar stă în altă parte!” (Va-sile Voiculescu, Ultimile sonete ...) Deci, suntem puşiîn faţa a trei simboluri, sau mai bine spus, elementeezoterice: candela, undelemnul şi focul. Din cele zecefecioare doar cinci au tot ceea ce le este necesar. Ce-lelalte mai au trepte de urcat. Să spunem că, evoluţialor, pe toate planurile, fusese mai lentă.

Dacă actantul (acţio din latină=acţine) nu areuşit să se cunoască pe sine, să înţeleagă modeliza-rea spaţială, funcţională şi actanţială, (- folosind ter-minologia lui Umbero Eco din cursul său de Semiotică) el nu „vede” necesitatea reconstrucţiei sale inte-rioare. Pentru el, piramida, - după cum am numit-o,în mod practic nu există. Acest suflet nu este un teofor(teofania = manifestarea divinităţii într-o formă ma-terială).

Pe lângă aspectele menţionate, actantul, caretinde spre desăvârşire, trebuie implicit să se cunoascăpe sine. Silogismul antic „cunoaşte-te pe tine însuţi”nu apaţine lui Socrate. El de fapt l-a preluat de pefrontispiciul templului din Delphi. Puţini ştiu că, ma-xima a fost un pic modificată. Pe frontispiciu scria:„Cunoaşte-te pe tine însuţi la lumina ta.” Socrate asuprimat ultima parte din maximă, lăsând moştenireposterităţii doar o parte din adevăr. Dacă această in-trospecţie interioară nu ar fi fost cel mai greu lucrude obţinut din partea omului, Socrate nu ar fi adusîn atenţia discopolilor săi maxima.

Deci, dacă tu, ca individ, nu ai un bagaj decunoştinţe, prin care să devii un iluminat şi apoi,această particularitate să se reverse şi asupra seme-nilor, omul practic nu se cunoaşte pe sine. El este undiletant, care ştie câte ceva, nu are lumină, nu trăieşte

în întuneric, e „căldicelul” din Apocalipsă. Rapor-tându-ne la parabola celor zece fecioare, putem apro-pia simbolul luminii interioare de cel al focului,rezultanta fiind: candela aprinsă.

Revenind la textul nostru, Mihai Eminescune-o prezintă pe împărăteasă într-o odăiţă, prive-ghind „ca o văduvă”, în miez de noapte ridicând ru-găciuni la „Maica durerilor”, în faţa „candeleiaprinse”. Comparaţia „ca o văduvă” ne sugerează căducea o viaţă curată. Datorită virtuţilor pe care le de-ţine, ea devine simbolul femeii care are ca datoriemântuitoare zămislirea de prunci. Mihai Eminescuacordă o întreagă pagină momentului în care femeia,cu smerenie, se roagă ca pântecele ei să lege rod.Scriitorul, pe această cale, condensează întreaga în-văţătură patericală, cu privire la importanţa pe carefamilia o are în scopul procreării. Împărăteasa nu esteindividualizată, nu poartă un nume, ea este simbolulmaternităţii. Această ipostază ne aminteşte, într-unmod discret, de: Antuza (mama Sfântului Ioan Gurăde Aur), Emilia (mama Sfinţilor Vasile cel Mare şiGrigore de Nyssa), care, în urma rugăciunilor laSfânta Fecioară, s-au învrednicit să zămisleascăprunci, binecuvântaţi de Duhul Sfânt. Prin urmare,împărăteasa, după cum ne este prezentată, se nu-mără printre fecioarele purtătoare de „candeleaprinse” şi untdelemn suficient. Amintim că, dinpunct de vedere simbolic „fecioară”, din parabolaevanghelistului, nu include aspectul virgin al uneifemei, ci evocă curăţirea sufletească şi trupească aunui individ.

Dar, să-i urmărim traseul existenţial. În toateculturile „apa” este simbolul creaţiei originale, dar şiun mijloc de purificare. În cazul nostru, împărăteasaplânge, prilej de a se curăţi de toate metehnele vieţii.Ea nu are nevoie de ajutorul Magului spre a rămâneînsărcinată. Mijlocitoarea, pentru că suntem în eracreştinismului, este însăşi Fecioara Maria. Priveghe-rea în miez de noapte, smerenia, lacrimile vărsate, auanulat cutuma încălcată. Iertarea survenind, ener-giile necesare procreării au început corect să funcţio-neze. Şi ca dovada, „din ochii Maicii Domnului olacrimă izvorî şi coborî pe buzele ei”. În urma minu-nii, pântecele ei legă rod. Şi astfel, luă naştere Făt-Frumos, personaj atipic, zămislit din lacrima SfinteiFecioare, fapt care ne duce cu gândul că acest perso-naj se afla direct sub auspiciul Duhului Sfânt.

Numele acestuia stă sub semnul esteticului,este „frumos”, dar şi al increatului, este încă un „făt”,deci un fiu practic nenăscut. Din nou suntem puşi înfaţa unei hierofanii. Din basm înţelegem că s-a născutun prunc, care de fapt, încă nu s-a metamorfozat. Cualte cuvinte, acest spirit superior nu s-a acomodatîncă, cu zona umanului, e cuprins de viaţă dar şi denon-viaţă. Făt-Frumos e legat de spaţiul terestru darşi de cel divin, existând în acelaş timp în două dimen-siuni diferite. E aici dar e şi dincolo. E pe pământ pen-tru a se supune unui destin uman dar şi în împărăţia


Sa. Singmund Freud studiind fenomenul naş-

terii în Inhibiţii, sintome, angoase,2 precizează că: „fătulla naştere suferă o traumă.” Cuvântul „traumă” vinedin grecescul „rană” şi derivă din „a străpunge”, des-emnând o rană prin străpungere. Copilul la naşteresuferă un traumatism, ce rezultă în urma unei vio-lenţe externe. Şi Carl Gustav Jung vorbeşte de un„traumatism al naşterii” aspect care se manifestă prinplânsul excesiv al copilului. În cazul basmului nos-tru, ordinea naturală este răsturnată. Copilul e parcănăscut să înfăptuiască ceea ce latinii numeau: integranatura renovatur ignis (integrarea lumii se reface prinfoc sau natura focului se reînnoieşte). Ca dovadă, elnu plânge ci se bucură că s-a coborât în spaţiul pro-fan pentru a-şi împlini destinul.

Făt-Frumos, după ce creşte într-un mod su-praomenesc, îşi părăseşte familia. El trece, cu o lun-tre, pe un nou tărâm, unde întâlneşte un prea frumospalat. În interiorul mirificului sanctuar privirea îi esteatrasă de imaginea unor preafrumoase candelabre cusute de braţe, „şi-n fiecare braţ ardea câte o stea defoc.” (Recunoaştem similitudinea cu fragmentulenunţat la începutul analizei din Cartea Exodului şiimaginea candelabrului din basmul nostru.) Pesemnecă sanctuarul regal era unul dintre locaşurile în careînsuşi Tatăl Ceresc sălăşluia.

Candela sau candelabrul este un simbol com-plex, întâlnit atât în Vechiul cât şi Noul Testament.Proorocului Zaharia îi este descoperit acest simbol:„Iată, văd un candelabru cu totul de aur, cu şaptecandele, iar deasupra candelabrului este un vas cuundelemn din care pornesc şapte ţevi către acele can-dele, iar alături doi măslini, unul de-a dreapta vasu-lui cu untdelemn şi altul de-a stânga. Şi au zis cătreîngerul care vorbea cu mine: Ce sunt acestea, Dom-nul meu? Şi mi-a răspuns Îngerul: Oare nu ştii ce sunttoate acestea? Eu i-am zis: Nu, Domnul meu. (...) şi afost cuvântul Domnului către mine, şi mi-a zis: Iaracestea şapte sunt ochiul Domnului care cutreieră totpământul.” (IV, 2, 14) Vedenia proorocului ne oferăexplicaţia elementelor simbolice: candela ≈ ochiiDomnului, care cutreieră tot pământul, cele douăcrengi de măslin ≈ „ţevile” de aur prin care se lasă înjos untdelemnul, adică puterea Duhului Sfânt. Înconcluzie, spaţiul în care a păşit Făt-Frumos nu eraun palat oarecare, ci unul în care Harul Divin era om-niprezent. Cu alte cuvinte, Făt-Frumos pătrunde însanctuarul Proniei Cereşti şi rămâne uimit în faţacomplexităţii sale desăvârşite. Mihai Eminescu careera un cunoscător al textelor biblice, pe care le-a stu-diat chiar şi în limba ebraică, cu ajutorul fragmente-lor veterotestamentare camuflate în text accentuiazăsubtil nuanţa simbolică dar şi religioasă a basmului.

Făt-Frumos ajunge în cele din urmă şi la casaviitoarei sale mirese. Vestimentaţia acesteia ne atrageatenţia. „Haina ei albă şi lungă părea un nor de razeşi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate

pe spate, pe când o cunună de mărgăritare era aşe-zată pe fruntea ei netedă.” Albul este simbolul in-ocenţei, imaterialităţii, pasivităţii, dar şi aldesăvârşirii. Mai mult, această fecioară poartă şi o cu-nună, semn că deţinea nenumărate virtuţi. Fecioaraeste surprinsă de Făt-Frumos în momentul când tor-cea. Din Pateric, culegere care cuprinde aspecte dinviaţa monahilor răsăriteni, aflăm că părinţii isihaştiaveau ca îndeletniciri de bază: torsul, confecţionareade coşuri şi rogojini. Anahoreţii considerau necesar,ca în demersul evoluţiei spirituale, trupul să fie dis-ciplinat cu anumite munci.

Această fecioară ne atrage într-un mod de-osebit atenţia. În textul eminescian, tânăra îl recu-noaşte pe Făt-Frumos drept viitorul ei Mire. Şi în

parabola celor „zece fecioare”, acestea îl recunosc peMirele Ceresc. Cu totul neobişnuite sunt primele salecuvinte: „pe când degetele mele torceau un fir, gân-durile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eumă iubeam cu tine, Făt-Frumos, din fuior de argint tor-ceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descântece,bătută-n fericire, s-o porţi ... să te iubeşti cu mine.” Do-rinţa fecioarei, de a se transforma, de a-i deveni „mi-reasă” şi apoi „femeie”, este repetată parcăintenţionat, cu scopul de a sublinia etapele pe carecopila dorea să le parcurgă. Îndrăzneala fetei este unact atipic, parcă în neconcordanţă cu statutul ei. Dardacă ne gândim că ea era o canditată la statutul demireasă, vorbele ei au cu totul un alt înţeles. Fecioaradevine în acest caz simbolul sufletului care doreştesă intre în Cămara de taină a Mirelui. Întruneşte câ-teva condiţii, haina sufletului ei era albă, deci aveacandelă dar, din desfăşurarea evenimentelor rezultăcă nu avea undelemn suficient. Era după cum spu-neam o candidată. Sufletul ei mai avea trepte deurcat. Textul ne sugerează faptul că fata nu era con-


ştientă că-i lipseşte ceva. Nici în parabola evanghe-listului fecioarele „neînţelepte” nu-şi dau seama cănu au undelemn suficient.

Să-i urmărim traseul transedental. După ceFăt-Frumos o răpeşte (fapt petrecut întocmai ca înbasmele tradiţionale), o urcă într-o luntre şi porneştespre palat. Dar fata, care păşeşte pentru prima oarăîntr-un alt spaţiu, suferă transformări: „nu vorbeşte,doarme”, „era frumoasă, dar părea moartă.” Pe-semne că, trecerea în noua dimensiune necesita dinpartea acesteia un timp de acomodare. Pentru Bache-lard, barca, cu care pleacă Făt-Frumos împreună cuviitoarea sa mireasă, este simbolul unei resurecţii. Întradiţia creştină este simbolul bisericii.

Conform viziunii lui Pierre Theillard deChardin, din lucrarea Mediul Divin3, dacă exisă o bi-serică văzută (care în definitiv, este o copie, la nivelterestru, a unui fenomen celest), există în mod obli-gatoriu şi un Templu al Duhului Sfânt, o biserică vie,nevăzută. În urma cercetărilor omul de ştiinţă a înţe-

les că Universul funcţionează asemenea unei gigan-tice Catedrale, totul realizându-se într-o ordinedesăvârşită.

Raportându-ne la basmul nostru, să fiecumva vorba de o nouă dimensiune spirituală, încare fecioara caută să se integreze? Mai ales, dacă negândim la comparaţia „fata părea moartă.” Tindemsă credem că, această mireasă intră într-o simbiozăcu Catedrala Cerească (în basmul nostru palatul luiFăt-Frumos). Prin urmare, ea devine simbolul ana-horetului care, s-a ridicat la treapta „fecioarelor înţe-lepte”, şi se pregăteşte să intre în Cămara de Taină aMirelui ( ≈ Catedrala Universală din studiul antropo-logului francez.)

Aparent, ea deţine, în fiinţa sa, tot ceea ce îieste necesar (candelă şi undelemn suficient), dar în

realitate îi lipseşte ceva. Ca urmare, nunta dintre ceidoi nu are loc. Dacă luăm în calcul noua dimensiunespirituală, cu care fata trebuia să se acomodeze, pre-gătirea nupţială devine o necesitate. Prin urmare, dinbasm deducem că viitoarea mireasă nu întruneştetoate condiţiile necesare integrării în rândul „femei-lor.” Şi ca urmare, Făt-Frumos amână, pentru untimp, desfăşurarea evenimentului. Precizăm că ge-niul eminescian marchează foarte clar tergiversareaceremonialului.

Raportându-ne la simbolistica religioasă, Mi-rele Ceresc pare a fi un Făt-Frumos celest. Atitudineaacestuia este în concordanţă cu versetul evanghelis-tului Ioan: „N-a venit încă ceasul Meu.” (Ioan II, 4)După cum spuneam, un act atipic are loc între cei doilogodnici, Făt-Frumos - Mirele Ceresc îşi „părăseşte”mireasa.

Întreaga învăţătură christianică porneşte dela iubirea necondiţionată faţă de aproapele nostru.Din iubire pentru „fratele său de cruce” Făt-Frumospleacă pentru a-i aduce „prietenului” său mireasa sa,o altă fecioară care aspiră la o nuntă de taină.Considerăm că, gestul, oarecum anormal, ascunde,de fapt, un substrat mult mai adânc. Într-o omilieMaxim Mărturisitorul spune că: „Iubirea lui Dum-nezeu este pe măsura cunoaşterii Sale!” Prin urmare,cea care nu întruneşte toate condiţiile nuntirii este fe-cioara. Fiinţa ei nu are încă undelemn suficient pen-tru a intra în camara Mirelui Ceresc.

Şi relaţia cunoaştere – iubire este dezvoltată înbasmul eminescian. Făt-Frumos - Mirele Cerescintenţionat îşi părăseşte logodnica, pentru a-i oferiiprilejul de a se adânci mai mult în rugăciune. Cu altecuvinte, el vrea să vadă dacă iubirea acesteia „era pemăsura cunoaşterii Sale.” Pentru că, în definitive, nute poţi nunti cu o persoană dacă nu o cunoşti. Şi încazul de faţă acest aspect devine obligatoriu. Deaceea, prin actul părăsirii temporale, ea este invitatăsă reflecteze asupra cunoaşterii de sine şi apoi asupraMirelui. Silogismul este cât se poate de clar. Nu poţiiubi pe cineva dacă nu-l cunoşti în profunzime.

La prima vedere, accentul cade pe faptele tra-diţionale ale Mirelui Ceresc - Făt-Frumos, dar de faptdecodarea textului se produce la nivelul„faptelor” fetei. Fecioara neiniţiată se retrage în ru-găciune pentru a se învrednici de onoarea pe care Mi-rele i-a făcut-o. Ea, dintre alte fecioare, fusese aleasăsă-i devină mireasă. Prin urmare, trebuia să fiedemnă de statutul care i se oferea. Şi această nouăipostază reprezintă în definitiv drumul ei iniţiatic.

Cuprinsă de o stare de melancolie, de dorulcelui pe care în treacăt l-a cunoscut, „s-a închis într-o grădină cu nalte ziduri de fier, şi acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene,plânse într-o scaldătoare de aur, aşezată lângă ea, la-crimi curate ca diamantul. În grădina cu multe stra-turi, neudată şi necăutată de nimeni, născută dinpietriş sterp, din arşiţa zilei şi din secăciunea nopţii


flori cu frunze galbene şi c-o culoare stinsă şi turbureca turburii ochi ai morţii – florile durerii.”

În contextul de faţă practicarea khenozei (- go-lirea de sine, proces spiritual premergător demersu-lui iluminării) este un act individual, personal şiobligatoriu. Din text înţelegem că fecioara, deşi fu-sese iniţiată în tainele sacre, devine pentru primadată conştientă că sufletul său mai avea de trecut oprobă. Se spune că, trăirea într-o stare extatică, atem-porală, transformă însuşi trupul, dezvoltând în inte-riorul sufletului adevărate harisme. Pe aceste darurile dobândeşte şi copila. Interesant este faptul că, tru-pul ei, asemenea anahoreţilor, este supus unui regimauster. Fata se culcă pe pietre reci, sub cap îşi pune„un bolovan de cremene”. Amănuntele utilizate, neamintesc de supliciul la care sfinţii părinţi îşi supu-neau trupul.

Şi într-o zi, fără să-şi dea seama de transfor-marea sa, (- trecuse probele), „părea numai ca-n lu-ciul băii, plină de lacrimile ei, vede ca-n vis chipulmirelui ei iubit. Ochii ei, două izvoare secate, încetasede a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei gal-ben şi lung, despletit şi împrăştiat ca creţii unei man-tii de aur pe sânul rece, cine-ar fi văzut faţa ei de-odurere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei,ar fi gândit că-i o înmărmurită zână a undelor, cul-cată pe un mormânt de prund.” Şi ca urmare, dincauza lacrimilor vărsate orbeşte. Observăm că MihaiEminescu o numeşte pentru prima dată „împără-teasă”, prin urmare ea nu mai era o fecioară, (-adicăo candidată) ci dobândise, în urma propriei sale sâr-guinţe, statut de regină. De această dată, ea este sur-prinsă de narator aşteptându-şi Mirele să se întoarcă.

Lacrimile, considerate pecetea DuhuluiSfânt, izolarea discretă într-o parte a palatului, mira-colul vederii Mirelui în albia lacrimilor, sunt virtuţiilecu care fiinţa sa se înnobilase. Ea se golise de sine,dobândise iluminarea şi ca dovadă îşi vede Mirele închip supraomenesc. Fata, asemenea anahoreţilor, nue conştientă de statutul dobândit şi continuă smerită,să-şi aşteapte, ratrasă în rugăciune, iubitul. Cel care-i observă metamorfozarea este naratorul.

În ceea ce priveşte piramida ei interioară,putem spune că împărăteasa a depăşit etapa premer-gătoare, cea numită de către noi raţională, cucerisetreptele meditaţiei şi contemplaţiei (rezultanta sistema-tică a meditaţiei), îndreptându-se spre extaz. Dar,spre deosebire de stadiile menţionate, extazul christice o revelaţie, o bucurie, e ambra elipsoidală a spiri-tului armonic. Faptul că îşi văzu Mirele în albia lacri-milor, ne determină să emitem ideea că ea primisedarul teofaniei (virtute prin care un anahoret cu aju-torul Duhului Sfânt poate cunoaşte viitorul).

Fecioara din basmul eminescian, asemeneacelor din Evanghelia după Matei, e luată şi ea prin sur-prindere. Făt-Frumos – Mirele Ceresc soseşte la palat,când nimeni nu se aşteaptă, „ca un fur în miez denoapte”, logodnica neavând timp de o pregătire

amănunţită, necesară unei viitoare mirese. „Cumauzi de venirea lui, faţa împărătesei se însenină, ealuă o mână de lacrimi (...) şi stropi grădina. Florilegalbene ale aleilor de arbori şi ale straturilor se-nver-ziră ca smaraldul. Florile triste şi tulburi se-nălbirăca mărgăritarul cel strălucit şi din botezul de lacrimiluară numele lăcrămioare.”

Observăm că, dacă în momentul rugăciuniiflorile care o înconjurau erau „florile durerii”, în mo-mentul sosirii Mirelui ele se transformă în lăcră-mioare. Deci, după ce se încheie întregul ei ciclu deevoluţie, Împărăteasa dobândeşte darul de a meta-morfozează spaţiul înconjurător.

Spuneam că, extazul nu implică un efort pro-priu-zis. Este mai degrabă o treaptă a bucuriei chris-tice. Acest aspect este foarte bine punctat de cătrenarator. După ce a dobândit virtuţiile cereşti şi a atinsdesăvârşirea, ea primeşte în urma rugăciunilor, su-pliciului îndurat, darul de a binecuvânta natura în-conjurătoare. Metamorfozarea plantelor denotă căatinsese iluminarea. Şi ca urmare, fără să fie con-ştientă, dorinţele sale puteau devenii realitate. Dacănatura, până la venirea Mirelui, era oarecum sumbră,lipsită de viaţă, în momentul când Făt-Frumos so-seşte spaţiul vegetal renaşte. Şi nu datorită lui, ci da-torită fetei. Ea este cea care dă viaţă, redă bucurienaturii. Împărăteasa nu şi-ar fi dorit să-şi întâmpineMirele tristă. Şi de aceea în grabă, aruncă peste flori,câteva broboane de apă, scurse din lacrimile ei. Înurma acelui „botez” grădina palatului prinde viaţă,se însufleţeşte. Cât timp a durat căinţa sa, natura i-afost martoră. În momentul când ea atinge iluminareaspaţiul înconjurător alături de micile vietăţi se bucurăde noua sa ipostază. Pentru că, parcurgerea până lacapăt a drumului iniţiatic era o mare realizare. Deaceea Mirele îi recunoaşte meritele, o întâmpină cumultă bucurie, numind-o împărăteasă. Dacă privimaspectul din punct de vedere mistic acesta este celmai înalt statut pe care un suflet omenesc îl poate ob-ţine.

Nicolae Steinhardt, în Dăruind vei dobândi,face o interesantă distincţie. „Ochiul interior al min-ţii, sau al sufletului, funcţionează prin intermediulcredinţei aproape la fel cum funcţionează ochii exte-riori, fizici prin intermediul luminii. Prezenţa păca-tului întunecă acest ochi interior, menţinând în afarălumina credinţei şi astfel, pentru ca ochiul interior săpoată vedea bine, el trebuie păstrat lucid şi curat.”4

Prin urmare, starea de orbire de care suferăfecioara, în plan fizic, anulează întru totul planuluman. Pentru ea, lumea vizibilă, nu mai exista. „Or-birea” este cea care ne sugerează că intrase deja într-o simbioză cu spaţiul sacru, şi de această dată,pregătită fiind, asemenea „fecioarelor înţelepte”, aş-tepta să intre în Cămara de taină a Mirelui. Cu altecuvinte, după ce toate probele au fost trecute, can-dela sa având suficient undelemn, Împărăteasa întru-neşte toate condiţile nuntirii.


Nunta cu Marele Mire e o taină, în adevăra-tul sens al cuvântului. După ce fata trece toate pro-bele ea devine mireasă. Ea nu primeşte în dar aceststatut, ci îl dobândeşte în urma sârguinţelor sale. Vir-tuţiile pe care le deţine sunt de fapt cucerite. Mireledoar o alege, (dintre alte fecioare care aspirau la sta-tutul de mirese) o duce la palat şi apoi pleacă. El defapt, îi arată calea, drumul. Îi indică traseul, o lasă îngrădina palatului să se roage, să mediteze şi când su-fletul său e pregătit de nuntă, se întoarce, recunos-când-o drept soţie.

Revenind la starea de orbire, Plotin în En-neade spunea: „Ochii sunt oglinda sufletului.” Iar,într-un alt context: „Fiecare suflet este şi devine ceeace priveşte.” Astfel, anulându-i-se vederea, fecioaraajunge să perceapă lumea divină cu ajutorul haris-melor cereşti. Jean-Luc Marion5 face o interesantădistincţie: „a vedea nu este sinonim cu a privi.” Reflec-tând asupra noţiunilor, oarecum distincte, putemspune că: „a vedea” împlică a primi o informaţie vi-zuală, iar „a privi” înseamnă a te împotrivi vizibilu-lui, a anula planul realităţii, în vederea obţinerii uneihermeneutici fără de sfârşit. Prin urmare, fecioara înmomentul când orbeşte, de fapt nu mai avea nevoiesă „vedă” în plan fizic, deoarece dobândise „privi-rea” spaţiului celest.

Din imnografia bisericii răsăritene face parteun axion ce merită a fi menţionat: „Cămara Ta, Mân-tuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am casă intru într-însa. Luminează-mi haina sufletuluimeu, dătătorule de viaţă şi mă miluieşte.” Mihai Emi-nescu continuă acest motiv îmbunătăţind episodulreîntâlnirii celor doi logodnici cu câteva amănunte.„Făt-Frumos îşi spălă faţa în baia de lacrimi, apoi, în-văluindu-se în mantaua ce i-o ţesuse din raze delună, se culcă în patul de flori. Împărăteasa se culcăşi ea lângă el şi-o visă pe Maica Domnului care des-prinsese din cer două stele ale dimineţii şi i le aşezasepe frunte.” Atragem atenţia asupra unui aspect. Făt-Frumos când revine la palat se spală pe faţă cu lacri-mile ei adunate într-o albie. Amintim că în momentulcând el fusese metamorfozat în izvor Tatăl Ceresc afăcut acelaş gest. Deci apa, şi în primul şi în al doileacaz, are rolul unui „botez”. Dacă Făt-Frumos esteadus la viaţă de către Tatăl Ceresc, de data aceasta„apa vieţii” (adică el) prin gestul pe care îl face intrăîntr-o simbioză cu acea latură sensibilă din fiinţa îm-părătesei ( simbolulul spaţiului uman). Şi în urmaacestui, să-i spunem amestec, de sacru şi profan, si-nele său vine în întâmpinarea sinei sale. ( Cf. viziuniicosmogonice promulgate de Constantin Noica, în Di-mensiunea romanească a existenţei.)

Anahoreţii considerau că mintea omului arerolul unui liturghisitorul, adică reprezintă ipostazasimbolică a preotul, iar inima, altarul Duhului Sfânt.Şi printr-o simbioză, cele două elemente, duc la naş-terea „omului nou”. Se spune că, în inima despăti-mită Duhul Sfânt coboară şi îşi face „locaş” de

odihnă. Ţinând cont de acest aspect putem spune că,textul eminescian, vorbeşte de „coborârea” MireluiCeresc în inima miresei sale. Cu alte cuvinte, scriito-rul nuanţează demersul de dobândire din partea fe-cioarei, a rugăciunii neîncetate. (Dacă ţinem cont descrierile filocalice, în care anahoreţii descriu etapeledobândirii aceastei rugăciuni sacre, putem observanumeroase similitudini cu drumul parcurs şi de cătrefecioară.)

Paradoxal, Făt-Frumos se abandonează însanctuarul logodnicei, lăsându-se cuprins de o stareeuforică, fiind parcă îmbătat de oboseală şi de somn.Geniul eminescian nu dezvoltă transformările „fe-cioarei” în „femeie” ci doar le schiţează. Fecunditateaaceasta christică fiind de fapt o taină, în adevăratulsens al cuvântului.

Ne-am fi aşteptat din partea copilei la ouşoară ezitare, dar aceasta este cea care îi pregăteşteiatacul. „Împărăteasa, cea oarbă culese o mulţime delăcrămioare, din care făcu un pat de flori pentru Făt-Frumos.” Putem interpreta momentul, ca fiind o fazătrecătoare de regresie, de care depinde următoareafază progresivă. Copila manifestă o deosebită grijăfaţă de Mire, pe care parcă îl îmbată cu mirosul lăcră-mioarelor. Ea este surprinsă într-un moment deabandon total. Nu ştie ce să facă sau ce să spună, nupentru că nu ar avut nimic de spus, ci pentru că, cuîntreaga sa fiinţă contemplă imaginea Mirelui Ceresc.Ceea ce se petrece spiritual, în timp, şi ceea ce se pe-trece material, în spaţiu, formează o singură unitateorganică. Este cu atât mai cuprinzătoare această uni-tate, cu cât consubstanţialitatea celor doi este fe-cundă. Şi ca dovadă Maica Domnului îi oferă, casemn al binecuvântării cereşti, un semn distinc, douăstele pe frunte. Spuneam că în definitiv textul oglin-deşte un singur personaj prezentat în două ipostazediferite, cea de regină şi cea de crăiasă. În prima parteregina primeşte o lacrimă din partea Maicii Domnu-lui, în urma căreia se născu Făt-Frumos, iar în ultimaparte, din nou îşi face apariţia Sfânta Fecioară care dedata aceasta îi dăruieşte tinerei creiese o înaltă dis-tincţie, două stele pe frunte. Prin această imagine tex-tul închide un arc de cerc, deschis parcă la începutulcreştinismului prin metamorfozarea lui Hristos şi în-chis câteva secole mai târziu prin părinţii mistici airăsăritilui care au înţeles şi decodat marile simbolurifilocalice ale creştinismului.

Într-un alt plan, la acest festin participă şi câ-ţiva boieri, care au venit îmbrăcaţi cu „haine aurite.”Supuşii din împărăţie, participanţii la ceremonial, ex-clamă cu bucurie, în acelaşi ton cu textul înfricoşă-toarei Apocalipse: „Să ne bucurăm şi să ne veselim,şi să-I dăm slavă, căci a sosit nunta Mielului şi mi-reasa Lui s-a pregătit.” (Apocalipsa XIX, 7) Ei suntreprezintanţii tipului uman, care nu a reuşit să înţe-leagă etapele spiritului de adâncime. Cu alte cuvinteşi acestă categorie deţine numeroase virtuţi, au hainasufletului aurită, dar, conform parabolei celor „zece


fecioare”, sunt reprezentanţii celor cinci fecioare „ne-înţelepte”, care nu au avut în candelele lor untde-lemn suficient.

Mihai Eminescu pune un deosebit accent peimportanţa hainei de nuntă. Acest motiv este des în-tâlnit în literatura eclezială. De exemplu, în ImnulAcatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, întâlnimcâteva metafore, care ne aduc la cunoştinţă necesita-tea dobândirii, de către fiecare dintre noi în parte, aunei anumit veşmânt. Cu această haină, ţesută din:fapte bune, rugăciune, post, ş.a., omul se înfăţişeazăMirelui Ceresc.

În acest context, amintim că: „Nu este îngă-duit necurăţirea ochilor şi a hainelor, nimeni dar, din-tre cei ce sunt neînvăţaţii tainelor de unele caaceastea să nu se atingă.” ( - din Imnul Acatist la RugulAprins al Maicii Domnului). Deci, persoanele care nuau reuşit, până la data nunţii, (-moment în care omulmoare şi sufletul său se înfăţişează Tatălui Cerescspre judecată) să înţeleagă „tainele”, nu se numărăprintre invitaţii la festin.

Dacă „fecioarele înţelepte” intră în Cămarade Taină a Mirelui, sufletele virtuoase se numărăprintre invitaţii, omul comun, supus păcatului, nuparticipă la această cină. El nu este invitat la ceremo-nial. Pentru că, în definitiv, cel care nu deţine în fiinţasa, până la momentul morţii, subtilităţile de naturăsacră, simbolul „nunţii” nici nu există. Deoarece acestmecanism nu este perceptibil în plan uman, totulfiind o taină, produsul energiilor necreate.

Mihai Eminescu, care era un cunoscător alsubtilităţilor teologice de acest gen, delimiteazăfoarte clar spaţiile, textul nefăcând nicio referire lanorod. Din basm se înţelege că omul supus păcatului,la acest festin nu se numără printre invitaţii. Cauzafiind cât de poate de clară. Sufletul lipsit de virtuţi,posesor de patimi, nu se poate număra printremeseni, „haina de nuntă”, în acest caz, fiind o nece-sitate obligatorie. Un verset din Apocalipsăsubliniază valoarea incontestabilă pe care o aununtaşii: „Atunci îngerul mi-a zis: scrie! Ferice de ceichemaţi la cina de nuntă a mielului!” Prin urmare,nunta este în esenţă un mister, o taină şi nu în ultimulrând un ideal spre care tind atât „fecioarele înţelepte”cât şi nuntaşi. Dacă prima ipostază gustă din plin ex-tazul, mesenii se bucură de bucuria celor care auajung să trăiască plenitudinea.

Ar mai fi de adăugat, că, „fecioara” oglin-deşte imaginea sufletului, indiferent de sex, statul so-cial, capacitate intelectuală, ş.a. Conform misticilor,după cum spuneam, este simbolul omului purtătorde fapte bine, dragoste faţă de aproapele, smerenie,rugăciune. Dacă ne raportăm la parabola celor „zecefecioare” aceaste trăsături definitorii le regăsim întoate, dar virtuţiile enunţate se dovedesc insuficiente.Pentru a fi mireasa Marelui Mire sufletului îi este ne-cesar undelemn, adică Duh Sfânt. Pecetea aceasta oregăsim doar în omul deprins cu rugăciunea neînce-

tată. Dacă în basmul tradiţional nunta se desfăşoarăîn a treia zi, evenimentul în Făt-Frumos din lacrimă,are loc paradoxal în a patra zi de la revenirea Mireluipe meleagurile împărăţiei. Atipicul momentului alesinterferează cu un alt simbol al Apocalipsei. Cifra„patru” sugerează ideea de universalitate, patrusunt: fluviile care ies din Eden (acestea având rolulde a uda şi înconjura universul), călăreţii apocaliptici,care la sfârşitul veacurilor, vor îndrepta cele patrumari urgii asupra pământului. Dar, patru sunt şitreptele piramidei interioare (raţiunea� meditaţia�contemplaţia� extazul�), urcate, sau mai bine spusdobândite în urma rugăciunii, introspecției interioarede către împărăteasa noastră.

Ultimile fragmente ale basmului sunt edifi-catoare. Întreaga natură participă la pregătirea nun-ţii. Trandafirii, crinii, lăcrămioarele, viorelele „ţinurăsfat lung cum să fie luminile hainei de mireasă, apoiîncredinţară taina lor unui curtenitor flutur albastrustropit cu aur.” În basmele tradiţionale, prezentareaevenimentului este succint nuanţată şi nu de puţineori chiar lipseşte. Dar, în contextul de faţă, „un roi deraze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc în-gerii când se sfinţeşte un sfânt.” Comparaţia nu esteo întâmplare, „nunta” unui astfel de suflet nu poatefi decât a unui sfânt. Spuneam că accentul în textcade în mod evident pe imaginea miresei şi ca dovatăMirele e prezentat succint, fugitiv, cu ajutorul doar acâtorva cuvinte, menite să-l individualizeze: „şi pusecămaşă de tort de raze de lună, brău de mărgăritare,manta albă ca ninsoarea.” Cea care simte din plin bu-curia nuntirii este mireasa. Albul rochiei de mireasăpoate primi multiple interpretări. Este „culoareaesenţială a înţelepciunii venită din obârşii, purtândîn sine chemarea umană către progres”6; este „culoa-rea primilor paşi ai sufletului înaintea desprinderiispre înâlţimi” (Mircea Eliade); este „haina sufletului”cu care omul se înfăţişează la judecată; în plan uman,este o culoare pasivă arătând că încă nimic nu a fostîmplinit. Aceasta este doar o singură dată purtată,marcând o trecere, un tranzit, fiind o cămaşă a supu-nerii dar şi a disponibilităţii, ea lasă loc femeii.

7 Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia, EdituraDacia, Cluj- Napoca, p. 66.

1 Singmund Freud, Inhibiţii, sintome, angoase, EdituraŞiinţifică, Bucureşti, 2001.2 Teilhard de Chardin, Mediul Divin, Editura Herald,Bucureşti, 2007. 3 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 91. 4Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului –tablou, televi-ziune, icoană, o privire fenomenologică, Editura Deisis,Sibiu, 2000.5 Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de sim-boluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 78.


File de Jurnal tardiv…2 octombrie 2014

În Ziarul de Iași de astăzi găsesc un pamfletscris de scriitorul Părpăuță, pe marginea câștigăriiprocesului intentat de Casian M. Spiridon împo-

triva poetului Alexandru Tacu careneagă mișcarea revoluținară din

14 decembrie 1989 de la Iași.Informația mi-o dădu-se ami-cul Ion N.Oprea căruia i-am șiscris:

Dragă colega,L-am citit pe Radu

Părpăuță, acest scriitor talen-tat din Tomești, profesor de

limbă rusă, mare iubitor de votcă ca și neamul acărei limbă o știe și din care traduce. I s-a dat prile-jul să facă un pamflet dar victoria într-o instanță cese pronunța asupra unor aspecte ce țin de istorie,nu înseamnă că adevărul a și fost stabilit.

Părpăuță jubilează la Tomești într-odemocrație de acum instalată, departe de vremu-rile tensionate ale sfârșitului comunist din țaranoastră.

Spiridon descrie într-o cărticică evenimen-tele zilei de 14 decembrie 1989. Eram în ziua aceeala Vaslui, la mama. Sera când m-am întors la Iași,tramvaiul nu a mai oprit în Piața Unirii, ci la Tea-trul Național. Nu știam ce s-a întâmplat. Securita-tea luase măsuri de anihilare a oricărei încercări deprotest. Și dacă se mobilizase forțe militarizate, în-seamnă că nu iese fum fără un pic de foc. Înseamnăcă securitatea știa totul.

Al. Tacul stătea în Biblioteca combinatuluiieșean supravegheat în permanență de agențiisecurității. El nu se putea lipi unei mișcări ascunseîntreprinsă de o mână de oameni, după mine ne-buni. Că mă oprise și pe mine Jan Panaite, pe scă-rile Palatului administrativ al CUG-ului să semnezun protest anticeaușist care să fie trimis la EuropaLiberă. L-am refuzat. Nu eram un aventurier. Eramun om care doream căderea regimului, fiindcăajunsese la paroxism cu o propagandă mincinoasăși un cult al personalității insuportabil. Dar doaratât! Lăsam istoria să-și facă jocul.

Casian Maria Spiridon era secretarulorganizației de partid de la Institutul de proiectărimetalurgice, fiu cu o mamă activistă de partid înlocalitatea de naștere a Anei Pauker – Negrești, Va-slui.. Poet, membru al cenaclului Lupta cu Inerția,vizitat și de Păunescu.

Amintesc doar de aceste două personaje, darși de Aurel Ștefanache care lucra la serviciul desfa-

cere și mai mult nu știam pentru că, în taină, dis-cutam între noi, ca toată lumea, despre perestroica.

Și acum adevărul meu despre evenimentuldin 14 decembrie, pe care Tacu îl reneagă. Lucramla serviciul Plan al combinatului, în funcție de se-cretar al consiliului de administrație, unde își avealocul de muncă și doamna Elena Spiridon, soția in-ginerului Spiridon și de la dânsa am aflat că soțulei fusese arestat. Auzisem, de asemenea că au fostarestați și alții, printre care și Aurel Ștefanachi.Acolo, în arestul securității din Copou au fostbătuți ca să spună tot ce știu. Bătuți la tălpi înpoziția de atârnați pe două scaune. I-am întâlnit șidupă câteva zile în fața combinatului, cam sufe-rinzi, dar victorioși. Ceaușescu zburase cu elicop-terul și revoluționarii dați afară din subsolulsecurității. Ce s-a mai întâmplat și cum a fost, po-vestesc ei în niște cărți.

De ce am scris toate acestea? Desigur, nu afost o revoluție de tip Timișoara, cu victime, cuconfruntări dar a fost o încercare de protest, ca laBrașov, înăbușită de forțele securității. Asta nu opoate nega nici Tacu și nici Radu Părpăuță. Amvăzut și probele acțiunilor subterane ale celorarestați: manifeste scrise cu litere încrustate în ra-diere, ce erau răspândite prin cutiile poștale de lablocuri. Am făcut cunoștință și cu unul din răspân-ditori. Lucra la serviciul control financiar intern alcombinatului.

Și dacă Ceaușescu nu fugea din fața perico-lului rusesc despre care știa, acești cunoscuți ai meiar fi sfârșit-o prost. Nu vorbesc despre curajul lornebun și despre soarta pe care puteau să o aibă, cidoar de niște acțiuni de revoltă periculoase. Des-igur, ele pot fi numite un complot, nu revoluție șiTacu are dreptate să nu-l numească astfel, dar aexistat și nu trebuie ridiculizat.

În schimbul riscului ce și l-au asumat pri-mesc acum niște subvenții. Asta-i tot! Restul e hâr-joană opțională!

Să auzim numai de bine, ca și știrea cucâștigarea procesului de către pârâți.

13 octombrie 2014Doamna Nausica, (fiica scriitorului Con-

stantin Clisu)Astăzi pregăteam Jurnalul meu tardiv, în

care notez de 4 ani de zile, și pe care îl voi publicaîn ianuarie, și am descoperit că pe 14 ianuarie 2013îmi scriați că se împlinește un an de zile de cândamicul meu de o viață a început să se simtă rău. Șiiată că au trecut aproape doi ani, de când a plecatdin viață dar nu și din memoria prietenilor lui. Euam zeci de pagini de corespondență cu dânsul ti-părite în trei volume de jurnal și dacă acestea stau

Constantin HUŞANU


acum în bibliotecă, înseamnă că esențialul din viațaunui om a rămas în memoria lumii. Și este ca șicum am vorbi despre cineva care există. Nu elângă noi, dar este în memoria noastră și ce să pre-tindem mai mult de la ființa trecătoare?

Evocarea mea vreau să vă fie un pic de mân-gâiere și de tărie în lupta pentru învingerea desti-nului uman și o amenințare că nu ne poate ștergede tot numele purtat odată.

Cu deosebită condescendențăConstantin Hușanu

25 octombrie 2014La prima oră a dimineții găsesc un mesaj de

la doamna Dumitrescu cu informații despre amiculOprea. Răspunzându-i, fac referire și la deconspi-rările unui ziarist ce mi le trimisese ieri:

Vă mulțumesc pentru informațiileconfidențiale, o să-i fie grea deplasarea la Bârlad,ca și participarea la o nuntă unde se veghează toatănoaptea!. Deocamdată e bine cu fosta afecțiune, i-am trimis și eu o experiență personală în domeniulanalizei testului de prostată, cum se pot distrugecelulele canceroase existente în fiecare om. Eu le-am găsit leacul! Nu am consumat lactate 4 luni dezile și le-am terminat...

Nu înțeleg însă la ce prezentare lucreazădânsul și în care mă citează! Mie nu-mi spune...

Poate astăzi îmi dați un mesaj. Documenta-rul de ieri cu spolierea țării și a subsolului ei estedescurajant. Revolta nu mai ajută la nimic!

Oricum săracul este sclav și într-o societatedemocratică, care arată așa cum se vede și cum nuse vede...Nu optez pentru o societate utopică,având deja experiența uneia. Așa cum societateaeste piramidală tot așa este și lumea întreagă! Separe chiar din comuna primitivă...Să închidem ușasperanțelor noastre patriotice și să ne împăcăm cugreutatea ultimului jug, după cel rusesc, german,austriac, turcesc, roman. Avem deja tradiție...

Să ne dăm bună dimineața, ca între prieteni,să facem cumpărăturile la molurile colonialiștilornoștri care ne-au eliberat de comunism, să serbămcu ei sărbătorile lor, că ce nu face sluga ca să intreîn grațiile stăpânului și să ne prefacem că înțelegembine toată demagogia care se face pe fel de fel deaxe. Și vom trăi liniștiți, cât vom mai trăi, preamă-rind libertatea gândirii, care are marele avantaj dea nu putea fi detectată sub frunte...

Mi-a făcut plăcere să mă mărturisesc dv.

5 noiembrie 2014Dimineață senină cu plus 5 grade Celsius.

Reiau o idee apărută astănoapte: ideea că te-ai re-marcat cu ceva în viață se propagă cu toate

înfățișările ei în conștiința oamenilor care au aflatde tine și anume atunci când au aflat. E posibil catu, între timp, să fi murit, dar receptorul aflând maitârziu, și peste 100 de ani, te va adăposti înconștiința lui! Așadar existența ta fizică nu are nicio importanță. Contează doar partea ta spiritualăaureolată de faptele tale meritorii colportate de ad-miratori. Și în cuvinte simple: asta se numește ne-murire? Probabil, dar cu o condiție: faptele tale săfie meritorii! Pentru că nu este indiferent cu cebagaj de fapte bune te strecori în conștiința omeni-rii. Dacă ele sunt monstruoase vei călători prin gân-direa oamenilor ca o pată neagră, blestemată, careîți va terfeli memoria. De unde și abținerea anticilorde a pronunța numele rău făcătorului, tocmai pen-tru a nu-i înlesni nemurirea sub nici o formă.Teama de a nu intra în posteritate cu o etichetă bla-mantă, cred că poate fi considerată drept un instru-ment ce îndeamnă omul la moralitate. Naturaomului are deci mijloace de reglare a comporta-mentului uman implantate în conștiința sa încă dela facere…Trebuie doar activate.

Ca o concluzie, cred că străduința omului dea rămâne în conștiința omenirii merită efortul.Mulți dintre semenii noștri însă adoptă dictonul:după noi - potopul! Și își consumă posteritatea în-ainte de a muri… Pentru că ce-i în mână nu-i min-ciună… Dar acești oameni vor muri definitiv. Spredeosebire de cei care lasă ceva urme pe unde au tre-cut cândva! Îi drept că supraviețuirea în conștiințalumii este o abstracțiune dar ceva mai concret nuexistă. Și totuși, gândul de a rămâne în posteritateeste o opțiune pentru ambițioși. Personal însă nu-mi dau seama cât de folositoare este aceastăopțiune! Pentru că satisfacțiile spirituale se mani-festă numai la oamenii vii. Și atunci câte parale maiface posteritatea? Nu ne obosim degeaba?

8 noiembrie 2014Aseară am primit o veste de la doamna Du-

mitrescu care merită să fie consemnată. Îmi termi-nase de citit romanul meu Prăpădul și-mi promiteaniște aprecieri in extensio. Cartea ajunsese la dânsaprin amicul meu Ion N.Oprea. Așadar, până în pre-zent, Prăpădul mi-a fost citit de două persoane com-petente. Am mare noroc să am doi prietenidisponibili să-și sacrifice timpul pentru mine.

Voiam să știu dacă în lucrare este apreciatstilul metaforic, care mă deosebește de alți scriitori,dacă există dinamismul care să însoțească lecturași nu arunci cartea după 50 de pagini, pentru că su-biectul în sine este banal, nu-i de cât o fațetă a mi-lioanelor de scrieri pe tema menajului și a joculuipervers al iubirii. De aceea am ales calea meditațieiasupra acestui fenomen, eroul situându-se cumva


dincolo de subiect, pe post de observator și aceastavoiam să aflu dacă mi-a reușit intenția…

Sper să aflu peste câteva zile dar în pre-mieră, doamna Dumitrescu, îmi scapă câteva “guride aer” în mesaj:

...revedeți ,în special finalul, doar caexprimare, nu chiar apoteotic dar să echilibreze cu Pro-logul. Aaaa… mi-am amintit - dacă mai exagerați cuapelativele adresate mie, nu mai scriu; sunt o prăpădităde fostă profesoară și atât... (Eu îi scrisesem că ammare încredere în aprecierile domniei sale, datorităstudiilor de filologie pe care le are și ca autoare decărți; dar oamenii de o mare modestie așareacționează!) În fine, umila mea opinie vă transmite“curaj” și cu amendamentele care vor veni și ochiul dv.ager, pregătiți-o pentru tipar. Va fi colosală pentru epocace-o parcurgem… Nici un Cărtărescu, nimeni nu se ri-dică la cultura dv.,iar vocabularul chiar injurios,depășește multitudinea sinonimelor cunoscute marilornoștri scriitori, în timp ce “realitatea” echivalează cufantasmele și domeniul ficțiunilor care erau la modăîn străinătate pe la finele secolului trecut. INOva trece pe la mine să vă trimit corecturile lui, câteva șiale mele...

25 noiembrie 2014La ora 4,20 noaptea mă trezește din somn.

Patul nu mă mai suportă, gândurile își ambaleazămotorul și îmi sperie somnul.

Încetul cu încetul ziua îmi intră în casă.Ieșise din umbra Pământului și-mi intrase pe fe-reastră… I-am dat bună dimineața și m-am apucatde treburile curente spre care mi-am concentrattoate gândurile. Abia îmi mai amintesc de miculdejun, prânz sau cină, activitățile aceste diurnefiind niște automatisme, din care nici nu mai rețiicu ce te-ai îndopat…E ca și cum ai trece pe la o ben-zinărie să-ți faci plinul… Ș în timp ce rezervorul seumple, tu ești cu gândul la traseul ce urmează. Dardacă sai peste ele, peste aceste fatale pauze demasă, și tu, și alții, se ajunge la proteste stradalenefinanțate, mai întâi pe plan intern și în final larăzboaie mondiale. În sfârșit, nu am ajuns însituația aceasta jalnică și depresivă. Pe gânduri însăm-a pus lăsarea serii. Ziua îmi fugise pe fereastră,fără bilet de voie, și nici nu avea nevoie. Ziua esteun bun colectiv, nu are drepturi de autor. Sedăruiește și ea cât o lasă Pământul… Ziua îți nu-mără orele vieții tale și pleacă cu ele! Aici e drama.Ți le arată dar nu ți le lasă…Pendula ți le sonori-zează și în timpul nopții dar tu nu le mai percepi.Ești plecat. Provizoriu, dar plecat! Plecat ca să teobișnuiești cu ideea unei călătorii mai îndelungate,fără sfârșit. Dacă ai ieșit din această stare și te-aitrezit cu o nouă zi în casă, ești un norocos. Sărută-

i mâna și poftește-o la un pahar de vorbă, la o cafea.Și din una în alta, întreab-o dacă mai vine și mâine.Sigur, ea va veni negreșit. Nesigur este dacă te maigăsește…Și asta nu poate să-ți mărturisească… N-are voie, nu e treaba ei, dar cafeaua a fost bună. Tetrezește, te luminează, îți deschide pofta de viață șide muncă, absolut necesare, pentru că la cele treimese de care nu scapi, chiar dacă te faci că le-aiuitat, trebuie să găsești ceva pe masă… Dacă pe eanu se zărește nimic, înseamnă că ziua ta nu a maivenit. I-a fost milă de tine, de truda ta nesfârșităpentru o bucată de pâine…

Astăzi, pe fereastra larg deschisă, ziua mi-aintrat din nou în casă. Era aceeași din totdeauna,numai eu parcă mă schimbasem; îmi lipsea ceva,îmi lipsea ziua cea de ieri…Asta de astăzi era alta.O fi mai având vreo soră? Privesc cerul pe fereas-tră. Un stol de ciori face rotocoale a vreme rea. Seapropie iarna. O vom petrece împreună?

14 decembrie 2014E ziua de naștere a Adrianei și-i trimit câteva

rânduri:Iată că vremea a trecut. La 1 decembrie 1963

pleca dintre noi bunicul tău Gheorghe P.Hușanu,ca numai după două săptămâni să apari tu pelume, în 14 decembrie! Eu eram un tânăr tată careieșeam cu tine în brațe în părculețul din fața blocu-lui în care locuiam și te învățam cuvinte româneștidupă cum pe stradă trecea o mașină, un biciclistsau o pisică. Dar vremurile acelea nu ne maiaparțin; acum suntem altcineva, cu alte înfățișări șiidei în cap. Ce a rămas de pe atunci e memoria, eobiceiul de a ne opri o clipă în dreptul anului șizilei de 14 decembrie pentru a ne privi în oglindăsă vedem pe unde am mai ajuns! Și să primim feli-citări de la cei apropiați pentru că am ajuns, ca niștecampioni ce suntem... Ceea ce eu și fac acum,urându-ți să ne trimitem binețe și la anul și pestemulți ani!

Apreciez felicitarea materială a Magdei, careca o soră mai mică, produce gesturi mari, gene-roase, trimițându-te în liniștea munților pentru aputea privi de la înălțime, departe de unde ai ple-cat.

Personal nu mai urc nicăieri pentru căamețesc.

Așadar, Carpe diem! Și să trăiești cât bunicata, 100 de ani! Noi te așteptăm...Tata

23 decembre 2014PRIETENILOR MEI Anișoara Dumitrescu și Ion N.OpreaSfârșit de an și scurtătură de viață sărbăto-

rite în numele unei tradiții revindecate când de


unii, când de alții, ca fiind cea strămoșească, nu ceadeviată de la ideea ei originală. Pe noi, cei dinlanțul sutelor de generații purtătoare de obiceiuri,ne ia valul și ne duce mai departe într-o veselie ali-mentară și o tristețe a trecerii iremediabile spre fi-nalul conștientului. Poate această numărătoare aunor alergări a Pământului pe perimetrul spațial alsoarelui să merite închinarea unui pahar de vinamețitor în momentul când ziua începe iarși săcrească și întunericul să scadă iar noi să mai adău-găm la activ încă un an câștigat și altul sperat, șidacă se poate mai bun.

De unde și oamenii își urează unul altuiaaceastă binecuvântare rezumată la o scurtă sin-tagmă: La mulți ani! Urmată detaliat de cum ar tre-bui ei să fie!

Personal nu voi mai adăuga nimic la aceastăurare, ea având deja un lexic uzat prin repetiție, de-venit o formalitate banală. Eu însă îmi doresc și vădoresc să continuăm sfânta noastră colaborareîntru cele ce vor rămâne pe hârtie, mărturii ale tre-cerii noastre prin viață, indiferent dacă le va mairăsfoi sau nu, cineva. Este tot ce am putut noismulge proniei necenzurat, adică partea aceea dinnoi care nu ne poate fi răpită de nimeni și rămasăsă supraviețuiască.

Cât anume? MULȚI ANI!

26 decembrie 2014În cursul dimineții am pus pe hârtie un gând

la care o să mă mai gândesc:Daimon sau revelație?DEX. Revelația s.f. Fenomen prin care

Dumnezeu își dezvăluie natura și voința sa anumi-tor persoane.

Omul este o materie gânditoare, dar asta nuînseamnă că tot ce gândește și există! Cu gândireael poate crea lucruri și idei. Lucrurile sunt con-crete, ideile abstracte. Ce-i abstract nu există decâtîntr-o minte creație a materiei. A murit materia vie,au dispărut și ideile. Ce rămâne din toate ideilevânturate pe Pământ, construcții ale gândirii? Lu-crurile! Faptele materializate. Părăsind aceastălume, luăm cu noi și ideile care ne-au însoțit. Șiunde le ducem? Acolo de unde am plecat și noi...Și dacă carnea trupului va lua forma altor elementeaflate pe pământ, ideile ce formă pot lua? Nici una,pentru că ele nu au o formă, nu au masă cum sespune în fizică. Și unde nu există masă, nimic nuexistă, din lipsa ei nu mai poate migra nimic!

Unii cred însă că se poate și își doresc să sepoată, pentru ca muritorul să-și poată continuaexistența. Da. Trupul dispare dar din el se des-prinde un al treilea element, niciodată descris caînfățișare, ci doar presupus – sufletul - care ia cu el

întreaga gândire a omului, cu bune și cu rele șipleacă în ceruri. Din acest moment, gândireaumană se împarte în două mari categorii: materia-listă și idealistă.

Cine a emis această idee? Nu are importanță.Un om sau mai mulți din străfundurile veacurilorși mileniilor. Evreii spun despre un mort că “a ple-cat la Domnul”. Aa! Deci acolo, sus, există cinevacare a gândit facerea Universului cu tot ce este înel. Nu era nevoie de nici o intervenție divină pentruca omul să ajungă la această părere. Când minteaomului nu înțelege un fenomen, automat spune:“Dumnezeu știe !” Și omul, la începuturilecoștientizării lui, nu știa multe lucruri.

Așadar, lumea devine mai întâi idealistă șicâțiva învățați scriu Facerea ei. De unde au aflatcum a apărut omul pe pământ? La început nu s-aîntrebat nimeni și nici nu s-a pus la îndoială scrie-rea. Mai târziu au apărut alte idei ce vizau materia-litatea lumii și curgerea ei în mod necesar. Nu voidetalia. Ci doar voi reține ideea că tot ce s-a scrisdespre apariția omului pe pământ și cum trebuieel să se comporte s-a făcut prin fenomenul supra-natural al revelației. Fenomen prin care Dumnezeuîși dezvăluie pământenilor natura și voința sa prinmintea unor aleși

Termenul mi-l imaginez ca un fel de poartăîntre real și ireal. Prin ea ni se strecoară în gândireidei de bine și de rău. Unele sunt o operă visceralăce ne predomină eul. Altele nu au adresă pămân-teană și ele sunt izvorul de gândire al idealiștilor,care consideră Pământul cu tot ce e pe el, operă adivinității. Această credință s-a strecurat înconștiința umană prin poarta revelației. E drept,cam de mult, pe când oamenii aveau cunoștințe fi-zice și chimice, astronomice etc. foarte puține.

Ce rămâne de demonstrat? Dacă Poartarevelației este de natură divină sau materială.Adică din ce fel de materie să fie făcută? O materienematerie? Un alt fel de materie? Sau o complexăconexiune la ordinea atât de bine gândită a Univer-sului? Sau, poate doar o denumire abstractă a uneirelație dintre om și Divinitate? Fiind imaterială, eanu există și totuși funcționează!

Răspunsul la întrebarea ce este revelația seînfundă în mister. Universul și infinitul său rămâno necunoscută pentru multă vreme sau pentru tot-deauna. De unde și oamenii ar trebui să se suporteîntre ei cu ideile lor, nici unii nici alții nedeținândadevărul despre lume. Înspăimântat de imensitateamisterului, până și Lucian Blaga scria:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumiişi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea, în flori, în ochi, pe buze ori

morminte…


Mă reîntorc la Poarta revelației prin care pri-mim mesaje din cosmos. Spuneam că prin ea ne so-sesc idei bune și idei rele. Paternitatea celor buneo punem pe seama divinității. Dar cele rele cine letrimite? Dumnezeu nu poate îndemna pe fii săi larău! Și mai ales că unele dintre ele sunt chiar po-trivnice Lui! Este un non sens. Cine poate îndemnape om la crime, la masacre, la ateism?Lucrurile secomplică. Existența unei porți a revelației pe canalecosmice este pusă la îndoială! Mai ales că prin eane sosesc teologii diferite Or, marele ctitor a toateși a totul în cer și pe pământ nu ar putea să trans-mită inițiaților sfaturi contradictorii, reguli de com-portament diferite! Pentru creștini într-un fel,pentru arabi, indieni, chinezi, evrei și alte popoare,alt fel! (creștinul să aibă o singură nevastă, arabulcâte dorește și poate întreține.) Atunci cine îl inspirăpe om la o emanație ideatică? Dacă sfaturile cereștitransmise prin revelație sunt puse la îndoială?Nucumva creierul uman este înzestrat cu puterea dea crea idei? Tot așa cum se spune că materia are pu-terea de a crea viață? Ipoteza este fulminantă. Sedetronează divinul din sacralitatea sa. Personal măîntreb cine îmi bagă în cap aceste idei! Dacă ele punla îndoială posibilitatea unei căi de comunicare din-tre om și divinitate?

S-a intrat într-o înfundătură... Ideea de binenu mai are mamă, ținând seama că orice lucru areo mamă. Dacă ea călătorește prin mințile oameniloralături de ideea de Rău! Care nu poate veni de laDumnezeu! Binele alături de Rău nu pot avea omamă comună! De aceea înclin să cred că Poartarevelației nu există și creierul uman este răspunză-tor de ce spune! Și totuși: de unde primim ideile?Ițile sunt încurcate, suveica creației și cercetării sezbate între răsărit și apus. Și parcă îmi vine să repetsintagma învățatului antic Socrate (470 î.H – 7 mai399 î,H.): “Singurul lucru pe care îl știu este că nu știunimic!” Sau măcar îmi dau seama că am o revelațíenefondată! Și o încercare eșuată în cercetarea aces-tui subiect. Omul va pleca din viață fără dezlegareamisterului. O ceață groasă de idei plutește în at-mosfera pământului, alături de semnalele telefoa-nelor și emisiunile radio-tv. Prin ea, abia se maizărește soarele care încălzește pământul ca săcrească grâul, pâinea noastră cea de toate zilele. Unsomn pașnic mă cuprinde. Năvala întrebărilor sepierde în neantul de unde au venit! Dar de unde auvenit? Din Pomul cunoașterii pentru care omul afost aruncat pe planeta Pământ? Nu, nu cred, pen-tru că și Pomul cunoașterii este tot o legendă dic-tată scribului biblic prin poarta revelației, cum sesusție. Să fie în creierul uman un daimon, o vocelăuntrică care ne sfătuiește și ne luminează? Dupăcum credea Socrate? Pare mai adevărat. Adevăr

care subminează încrederea în Poarta revelației.Mă învârt într-un cerc vicios… Cineva dorește să-mi împiedice gândirea care a luat-o razna prin pro-blematica existenței conștienete, însetată decunoaștere. Nici nu mă mai mir. Când vrei să ieșiprin poarta revelației ca să vezi cine te sfătuiește,de undeva de sus, aceasta se închide cu zgomot casă te trezească la realitatea betonată a limitei acor-dată muritorului…

Poate voi bate la ea și mâine, pentru că în-cercarea moarte n-are! Doar omul are. Dată anumeca să-l absolve de chinul cunoașterii. Cel puțin așacred, așa mi s-a transmis prin poarta revelației sauprin puterea gândului meu, atât de misterios și deefemer. Chiar dacă nu știu de unde-mi vin cuvin-tele, voi pleca măcar împăcat cu ideea că am încer-cat să aflu.

31 decembrie 2014După ce am deschis ochii pe la ora 6, am co-

borât fortuit din pat ca să-mi completez fila de jur-nal a ultimei zile din acest an. Iată și recolta:

TIMPUL este o enormă avere, de sorgintenecunoscută, fără un proprietar cunoscut, din carela naștere omul primește în chip democratic unnumăr de ani. După studiile savanților se crede căsuprafața lotului ar fi cam de 100 de ani. Ei vor fiadministrați de proprietar după priceperea sau ne-priceperea fiecăruia. În funcție de care se obține orecoltă mai mare sau mai mică. Moșioara primităse micșorează la fiecare 31 decembrie cu un an, de-venind din ce în ce mai mică. Omul, credul, cum s-a născut, speră că anii ce i-au rămas, vor fi maibuni, sărbătorind în avans recolta așteptată, cumese bogate și îmbelșugat udate! Însoțite de orato-rii optimiste și câteva lacrimi picurate pe mormân-tul anilor pierduți din patrimoniul primit. Searuncă petarde, se împușcă steluțe colorate pesteîntuneciunea momentului când se schimbă gardaprimirii și predării inventarului de ani rămași.După această ceremonie tradițională, omul seapucă din nou de arat și semănat. Dacă va maiapuca el să culeagă recolta, nu se știe, rămâne devăzut, de văzut de către alții. Proprietarul timpuluice ne-a făcut donația la naștere dorește să știe cumam administrat anii împrumutați și-i ia înapoi pen-tru cercetare, în funcție de care va aviza pozitiv saunegativ prelungirea contractului de folosire a celorrămași. Cam ăsta e momentul trăit la spartul târ-gului...

Personal mă strădui să fac lucrări de bunăcalitate pe ogorul anilor primiți pentru a mă bucurași la anul ce va veni de o prelungire a dreptului deposesiune până la limita admisă de savanți.

Așa să ne ajute Dumnezeu!


UN NUME pOTRIVIT

Într-o zi, s-a nimerit lângă mine în autobuz untip pe care îl cunoşteam din vedere. Pentru căaveam de făcut un drum lung, am considerat

că e momentul să facem în sfârşit cunoştinţă, iar els-a recomandat- Ponedelnikman...- Nu te supăra, dar eu încă nu am auzit de aşa unnume. Ce ar fi să ţi-l schimbi sau să-l scurtezi?- De ce? s-a mirat el.- Aşa, ca să-ţi simplifici viaţa şi situaţia. E prefera-bil să ai un nume mai scurt. Am să-ţi dau un exem-plu. Pe când eram elev la primară, profesorul detrigonometrie şi gramatică ne-a pedepsit, pe mineşi pe prietenul meu, să ne scriem până a doua zi,de o sută de ori, fiecare, numele. Pentru mine a fostsimplu, am scris Şor, că se poate şi aşa, dar pe ami-cul meu îl chema Blumenfeldenberg, ceea ce i-aluat două zile, nu şi-a îndeplinit norma şi a fost pe-depsit din nou.- Adevărul este că ai dreptate, a fost de acord Po-nedelnikman. Încă în urmă cu patruzeci de ani, unfrate al tatei şi-a rusificat numele. Adică Ponedel-nik, numai atât, şi a făcut o frumoasă carieră denormator la fabrica de mezeluri din Irkuţk. Înschimb, fiul lui, Leonid, s-a înscris la Institutul si-berian de ştiinte sub numele prescurtat de Nedel-nik.

Am recunoscut că Nedelnik este, într-adevăr unnume acceptabil.- Da, a spus Ponedelnikman, până într-atât că laun moment dat, nepotul ăsta a făcut o călătorie destudii în Bulgaria şi s-a întors de acolo cu ideifoarte occidentale. A început să-şi semneze artico-lele Delnik, ceea ce s-a dovedit o stratagemă, pen-tru că după un an sau doi, a cerut oficial să-şischimbe numele în Delnik.- Vezi? am întărit eu ideea, exact ce spuneam. Scurte preferabil!- O clipă, m-a oprit Poledelnikman. După aia, laprima ocazie, aflându-se la o conferinţă pe temamesteacănului furajer în Suedia, fără să spună lanimeni, nici familiei şi nici forurilor superioare,Leonid ăsta a cerut azil politic şi a rămas în Suediasub numele de Elnik. Şi foarte curând după aceea,şi-a suiedeizat numele în Elnikson.

O vreme a domnit tăcerea şi ne-am uitat pe fereas-tra autobuzului la peisaj. După aia, vecinul meu aoftat şi mi-a spus:- Da, dar nu a rămas în Suedia. Din trei motive. Înprimul rând, nu i-a convenit clima. În al doilea

rând, nu i-a plăcut limba. Şi în al treilea rând nu is-a acordat drept de lucru. Aşacă a plecat în Canada. N-au trecut nici şase luni şiam primit o scrisoaresemnata L.Nickson. Îţidai seama ce băiat deş-tept? L.Nickson este, defapt, Elnickson. Dupăcare chiar şi-a schimbatnumele în Nickson...- Da, da, l-am încurajat eu. ÎnAmerica de Nord, inclusiv Ca-nada, numele de Nickson estefoarte răspândit. Cum ar fi Po-pescu în România, sau Iva-nov în Rusia, sau Levyîn Israel... Au avut chiarşi un preşedinte Nickson...- Mi-ai luat vorba din gură, a zis Ponedelnickman.În Canada, nepotul meu a cunoscut o fată foartebună, foarte bogată şi foarte de familie, care l-a plă-cut foarte mult reciproc. În schimb, nu i-a plăcutnumele lui, tocmai pentru că e banal şi comun. Şii-a propus ca prin căsătorie, el să ia numele ei.- Foarte bine, am acceptat eu. Şi cum îl cheamăacum?- Voskreseinickman Leonid...

O GUSTARE

Când primea musafiri de la oraş, Victor, care semândrea cu livada lui de lămâi, aştepta să soseascătoţi invitaţii şi apoi îi poftea în partea cu pomii ceimai încărcaţi de roade. Aici, îi rugă cică să-l ajute,să dea fiecare o mână de ajutor benevol la culesulfructelor. Le împărţea câte un săculeţ de plastic şiîi părăsea pentru un timp, spunând că trebuies-o ajute pe Sima, nevasta sa, care aranja masă.Când apăreau apoi oaspeţii, fiecare cu pungăplină, Victor le spunea că acum magazia lui e dol-dora şi că dacă vor să-i facă un serviciu, să binevo-iască dumnealor, orăşenii, să mai facă un mic efortşi să ia lămâile acasă.

Victor era tunisian, cu educaţie franceză, locuisechiar o vreme la Paris şi avea grijă, cu discreţie, sădovedească faptul că dacă trăia la ţară nu era maipuţin şlefuit decât un profesor sau un funcţionarde la oraş. Sima era o gospodină model şi, la ne-voie, o bucătăreasă grozavă. Venise de tânără dinMaroc şi prepara nişte specialităţi culinare neîntre-cute. Încât nu ştiai ce apreciază mai mult musafirii,darurile pomicole ale lui Victor, sau delicatesele

Dorel SCHOR


Simei.Masa era aranjată în curte, la umbra unui copacrotat şi e foarte probabil că amfitrionii doreau cavecinii să vadă ce oaspeţi veniseră. Nu erau mulţi,dar erau de calitate. Un general de grăniceri cusoţia, o pereche de medici cunoscuţi şi nişte tinerispecialişti în computere. Victor făcuse armata lagrăniceri în urmă cu ani, dar rămăsese în bune re-laţii cu şeful său care, între timp, se pensionase.Doctorii erau din partea Simei, iar cu tinerii se îm-prieteniseră într-o excursie organizată.

Toată lumea se simţea minunat, generalul tocmaipovestea o amintire din armată, Victor confirma căexact aşa se întâmplase, când apăru un vecin, pro-babil trimis de navasta să.- Aaa, vino, ia loc, îl îmbia Victor.- Nu, că am venit numai să împrumut o lămâie...- Stai, domnule, aşează-te, că n-o fi foc. Mănâncăcu noi!- Mulţumesc, dar am terminat masa, am mâncatcât doi.- Dar nu ai mâncat friptură, nu budincă, nu prăji-tura...- Bine, am să gust puţin! O gustărică! Că doar ammâncat...

Pe scurt, vecinul care venise pentru lămâie, începusă mănânce cu timiditate, apoi capăta curaj sauapetit, înfuleca două porţii de friptură, le asezonacu multă budincă şi, când credeam că nu se vaputea ridica de pe scaun, dădu gata o prăjiturăpântecoasă şi, făcându-i un frumos complimentSimei, ceru un supliment, dacă se poate... Este mo-mentul când Victor, spuse apăsat, dar curtenitor:- Se poate, vecine, sigur că se poate. Dar am să terog ceva: altă dată să guşti acasă şi să pofteşti lanoi să mănânci...

pREMIUL NOBEL pENTRU GHICIT

Suntem dispuşi în formă de stea de mare. De fapt,madam Gurnişt e steaua, în jurul ei ne aflămnumai vecinii bărbaţi şi o ascultăm curioşi.- Prietenei mele din Ierusalim i s-a întâmplat o ne-norocire mare, ceva de necrezut. Soţul ei era într-odeplasare în Cipru... Nu ştiu ce şi cum devinecazul şi se întoarce dumnealui mai devreme... Toc-mai când se afla la ea în vizită un prieten din tine-reţe, un turist din America...- Cunoaştem noi, zice sec Boris Glazpapier. Capi-taliştii ăştia, dacă au bani, cred că totul e de vân-zare... Femei, sentimente, apartamente... Ştim noi!- Da' de unde, îl întrerupe madam Gurnişt. Oveche dragoste... Dar soţul nu-l cunoştea şi de aici

toată nenorocirea. Ia să văd dacă ghiciţi ce s-a în-tâmplat.- I-a împuşcat pe amândoi! presupune EliahuIliescu. A mai fost aşa un caz acum doi ani, s-aspus şi la televizor, pac, pac şi gata.- Crezi matale, punctează steaua. Altcineva? Cineare altă părere?- Păi, opiniază Leopold, presupun că soţul i-a ier-tat, dar ca să-i pedepsească pentru toată viaţa, s-asinucis.- Tu să taci, îi strigă nevasta. Mormolocule... S-auzim o variantă logică.- Eu cred, zice Simon Şeinerovici, că dacă era unom inteligent, l-a obligat pe american s-o ia pe res-pectiva soţie de nevastă. Cea mai bună răzbunareasta ar fi... Ha, ha, ha... S-o ia ăla!- Ha, ha, ha, îl îngănă madam Gurnişt. Crezi căamericanii sunt fraieri? Ce părere ai matale? seadresă lui Menaşe.- Păi, ştiu şi eu, bolboroseşte Menaşe. Întâmplareaasta e adevărată?- Cum mă vezi şi te văd.- Atunci, probabil că tipul care era în vizită s-a re-tras discret şi de atunci soţul o omoară cu repro-şuri. Cum femeia vrea ceva, să-şi cumpere pantofi,sau o bluză sau mai ştiu eu ce, dânsul îi închidegura cu aventura cu americanul. Şi-a asiguratomul liniştea. Vine el acasă târziu, nu poate să-ispună nevasta nimic. Bea o bere, două cu amicii şiea vrea să-i facă scandal, imediat îi aminteşte de...- Nţţ, ţuţuie madam Gurnişt. Cine ghiceşte ia pre-miul Nobel.- Ştiu eu! se înghesuie domnul Oiţerman. Probabilcă are loc o discuţie între soţ şi american şi din dis-cuţie rezultă că de fapt ea are pe altcineva, un altreilea. Atunci cei doi fac o asociaţie...- Nooo, îl anulează madam Gurnişt. Că e femeieserioasă.- Ştiu eu, intervine Marcu. Dânsa îi iubeşte peamândoi, nu se poate decide şi atunci se îmbolnă-veşte de leucemie. Un bărbat şi o femeie...- Asta era „Love story", precizează Menaşe.- Hai că m-am prins, sare Boris. Americanul nu erabărbat...- Dar ce?- O americancă...Una din alea. O capitalistă perver-tită. Atunci soţul face un infarct aflând că nevastă-sa preferă femei şi...- Tâmpenii, îl opreşte decisă madam Gurnişt. Cineştie ce reviste idioate citeşti matale. Cum, chiar ni-meni nu ghiceşte? Nimeni nu vrea premiul Nobel?

Am considerat că a venit momentul să intervin:- Au părăsit-o amândoi partenerii. Şi soţul şi ame-ricanul!


- Aşa e! exclamă dezumflată madam Gurnişt. Cumnaiba ai ghicit?- Mi-a spus madam Brodiciche, prietena matale.Că ea povesteşte fără întroducere. Ce se aude cupremiul Nobel?- Să ţi-l dea madam Brodiciche, pleoscăie ea deza-măgită. Auzi ce ideie, să-mi strici mie poanta toc-mai la sfârşit!

VICTORIA PERSEVERENŢEI

Nu mai ţin minte exact cum am ajuns tocmai ladomnul Solomonică, pentru că povestea a începutcu câteva luni în urmă. În orice caz, aveam nevoiede un dulap, sau cel puţin, aşa hotărâse soţia mea.Adevărul este că se adunaseră o mulţime deboarfe, mă refer la rochii şi fuste, lucruri de ale co-piilor, unele demodate, altele rămase mici care numai aveau loc în şifoner. Eu opiniasem că le-amputea plasa unor prieteni cu copii mai mici, ar fiun gest frumos şi am mai ieşi din casă cu ocaziaasta, am putea face câteva vizite fără să venim cumâna goală. Asta a fost părerea mea, aşa că îm-preună cu soţia am decis că avem nevoie totuşi deun dulap.

Nu e desigur nici o problemă să cumperi un dulap,există atâtea firme concurente şi atâtea magazinespecializate, care îţi oferă şi un cadou, nişte ume-raşe, de pildă. Numai că locul ales pentru plasareadulapului era precis dimensionat, avea 148 de cen-timetri. Dacă nu aţi ştiut până acum, aflaţi că toatedulapurile din comerţ au sau un metru cincizeci,sau doi metri, sau tot aşa, o cifră rotundă. Mă referla lăţime. Pe scurt, a trebuit să apelăm la domnul Solomo-nică. L-am preferat pentru că e înalt, solid şi eromân de-al nostru. În plus, mi-a făcut o reducere.Aşa că el a luat măsurătorile (1,48), a făcut o schiţă(parcă ar fi proiectat un cartier), a încasat un avans(cincizeci la sută pentru materiale) şi dus a fost. Deatunci nu l-am mai văzut.Termenul iniţial era de trei săptămâni. Mi s-a părutpuţin exagerat pentru un dulap care nu are nicimăcar unu cincizeci, dar am cedat. După circa olună, i-am telefonat, Omul, foarte amabil, îmi lă-sase două numere de telefon. Unul de la atelier, ce-lălalt de acasă. La atelier mi s-a răspuns întâi„imediat", apoi că e greşeală. Acasă am vorbit cudoamna, o adevărată aristocrată, care m-a asiguratcă pot să dorm fără grijă, dacă Solomonică a pro-mis, inseamnă că a promis.

După câteva zile, am sunat din nou. La atelier mi-a răspuns un lucrător că domnul Solomonică e ple-

cat după materiale. Acasă am discutat cu o fetiţăde vreo 12 ani, foarte politicoasă, care mi-a spus săn-am nici o grijă, tăticul e sănătos şi bine mersi.Apoi am început să telefonez regulat în fiecaremarţi şi joi. Domnul Solomonică era mereu plecatdupă materiale, iar doamna îşi luase probabil fetiţaşi plecase peste hotare, erau doar în vacanţă, iar euplătisem avansul...

Când s-au împlinit două luni, m-am decis să fiu

mai sever. Îmi propusesem să fiu revendicativ,ameninţător, neînduplecat... Numai că Solomonicăera plecat după materiale, iar doamna ia-o de undenu-i. Într-o zi, l-am prins totuşi pe tâmplar la tele-fon. Nu am mai făcut greşeala să spun cine sunt.Când lucrătorul a întrebat cine întreabă, am răs-puns că sunt o persoană căreia i s-a recomandatcălduros să comande mobila numai la domnul So-lomonică, vestit pentru priceperea şi punctualita-tea lui. Metoda s-a dovedit formidabilă:Solomonică nu mai era plecat după materiale şi aputut rosti „alo”. În clipa aceea am atacat. M-amales cu o promisiune fermă, adică pe joi.Fraierul! Vorbesc de mine pentru că l-am crezut.Joi nu m-am dus la slujbă, am făcut loc în odaie,am pregătit cafea şi biscuiţi dietetici. Dar a trebuitsă beau singur cafeaua. Biscuiţi am mâncat de maimulte ori, vreau să spun că au mai fost câtevamarţi şi joi când l-am aşteptat.

Ieri am avut o ideie genială. Am aşteptat să se ter-mine emisiunea la televizor, am mai cronometratvreo două ore şi l-am sunat acasă. El era buimac,dar eu am afirmat că m-am adresat unui avocat şinu m-am lăsat până ce nu s-a jurat, pe sănătatealui, că mâine merge după materiale și începe lu-crul.


La bârfă cu cântăreaţa cheală(Pamflet 034)

La judecătorie se prezintă un cuplu deardeleni în proces de divorţ. Este între-bată întâi ea, cea care introdusese acţiu-

nea de divorţ, de ce vrea să divorţeze.„Onorată in-

stanţă euvreau sădivorţezcă de treiani m-ammăritatşi sunttot fe-cioară. Elori nu ştie,ori nu

vrea, ori nupoate.” Esteîntrebatpârâtul

care răs-punde tărăgănataşa cum îi stă bine ardeleanului: „Păi onoratăinstanţă, eu şi ştiu, şi vreau, şi pot, dar măgândesc de ce atâta grabă?”

Ardeleanul din povestirea de mai sus oluase „pas cu pas” cum o mai luase şi altulpornit recent pe miriştea politicii şi în primulan după o gândire intensă a ajuns la concluziacă „ştie” cum se face treaba, în al doilea andupă o gândire şi mai intensă, plus exerciţiizilnice de călire a voinţei a ajuns la concluziacă „vrea” să facă treaba, în al treilea an urmă-rind cu atenţie anumite manifestări sexualespecifice pe care le simţea ca un imbold dincând în când aproximativ trimestrial, a ajunsla concluzia că „poate” să-i facă nevestei salelucrul acela dar în al patrulea an când voia sătreacă decisiv la execuţia „lucrului bine făcut”nevastă-sa dăduse deja divorţ dorind musai săschimbe cocoşul.Poate că nevastă-sa nu erachiar ardeleancă sută la sută ca să mai aştepteşi de aceea se ajunsese la un asemenea dezno-dământ numai în trei ani.

Mi-am amintit de păţania ardeleanului ci-tind ieri o carte care s-a umplut ciudat, expli-cabil poate doar prin manipulări abjecte de

natură fanariot-dâmboviţeană, de premii pre-cum cotarlele comunitare de purici. În carteeste vorba tot de un ardelean care-şi poves-teşte rar şi poticnit viaţa sa până pe la 55 de anişi cum avea să fie numită cartea ardeleanuluidecât „Pas cu pas” vrând să arate cum se poateajunge în zona „lucrului bine făcut” făcândcâte un pas doar la un anumit număr de ani.Din carte se desprinde ideea clară că individulpoate fi declarat neîndoielnic un ardelean au-tentic şi acest lucru se poate demonstra cu pro-priile-i cuvinte scrise în carte. Spune că şi-acunoscut nevasta pe când avea 22 de ani şi aiubit-o de la început continuând s-o iubeascăşi azi tot la fel după 32 de ani de căsnicie(bravo lui, cinste lui, cinste ar-de-lea-nu-lui!).

Deci ardeleanul nostru spune că s-a în-drăgostit lulea (se ştie încă din vechime că ne-amţul şi luleaua sunt nedespărţiţi) la 22 de anişi s-a căsătorit după un timp chiar cu femeiade care se îndrăgostise. Dar vedeţi dvs. el eraardelean şi de aceea s-a comportat ca atare.Cât credeţi domniile voastre c-a clocit bravulnostru ardelean iubirea sa arzătoare de la pri-mele manifestări ale iubirii până şi-a trecut mi-reasa pragul casei căsătorindu-se legal cumera pe atunci la Consiliul Popular? Vedeţi căn-aţi ghicit? Nu două zile sau două săptămânicum se întâmplă la tinerii prinşi în focul dra-gostei în alte părţi ale ţării, ci şapte ani! Da sti-mabililor, şapte ani bătuţi pe muchie a totstudiat problema întorcând-o şi pe faţă şi pedos, deci iubire de la 22 de ani şi căsătorie la29 de ani. Acesta da ardelean, a avut timp su-ficient să se gândească dacă ştie, dacă poate,dacă vrea şi de abia apoi să treacă la „ probetehnologice” după obiceiuri din ălea precise,metodice, nemţeşti. Ce credeaţi dumneavoas-tră? Astea durează, dar se încadrează numaidupă părerea domniei sale perfect în logica„lucrului bine făcut” din cadrul acţiunii nu-mite codat „Pas cu pas”.Deci acum ne-am lă-murit, personajul este curat ardelean careîntâmplător nu a avut „ghinion” şi a ajunsmare sculă pe bascula naţională iar printre pri-mele acţiuni a fost aceea să scoată în stradăprintr-o carte toate mizeriile vieţii sale anostede individ trăind într-un „burg” transilvan.Este de acum cunoscută obedienţa anumitorindivizi din medii intelectuale dintre cele mai

Emil TITOIANU


înalte care au un pronunţat caracter de lingeblide, de căţeluş de odaie care „face frumos”pentru stăpânii săi politicienii, cu speranţacontinuă şi bine fixată că o să-i cadă cândva şilui sub masă ceva firimituri de la chiolhanulmahărilor. Şi pentru a atrage atenţia asupra lorfac tot felul de giumbuşlucuri ca de exemplupe timpul lui Băsescu au propus ca acesta sădevină membru al Academiei Române. Şi cedacă n-avea operă? Barak Obama din postulde primul criminal al planetei nu primise Pre-miul Nobel pentru pace (!?!) de la o academiemult mai titrată decât cea română? Deci sepoate, nu-i aşa? Tupeul, pielea groasă şi obe-dienţa sunt caracteristici de bază ale unor in-divizi dintre aceştia care au puterea de aacorda un mare premiu. Băsescu o fi cum o fi,dar prost nu este, aşa că i-a trimis pe pupincu-riştii academici la plimbare ceea ce Obama nua făcut-o fiindcă un american sadea ia tot ce-ipică în lăboi. Totuşi se mai miră şi azi cum dea primit el premiul.

Se pare că în România cel mai uşor se pră-seşte pupincurismul şi nu unul subtil, suste-nabil până la un anumit nivel într-o societatebazată pe interese, ci pupincurismul grosier,păstos, greţos, agresiv care caută să impunăregulile sale într-o societate şi aşa coruptă. Pu-pincuriştii contemporani au căutat şi au reuşitsă pună mai ales literatura ca femeie de servi-ciu la feţele mizerabile ale unor personaje po-litice. Dacă nu sunteţi de acord cu mine vă rogsă-mi explicaţi şi mie neştiutorul cum de ocarte autobiografică anostă scrisă la modulpompieristic numită „Pas cu pas” a primit pre-miul Mihai Eminescu pentru poezie (?!?). Estenormal că se profită de faptul că Mihai Emi-nescu nu poate protesta, dar oare nimănui nu-i este milă că se răsuceşte în mormânt deoroare că se foloseşte numele său pentru adu-cerea la îndeplinire a unei operaţii pupicuris-tice?

Desigur că pupincuriştilor nu prea le pasăde Eminescu sau de alţii ca el când au desco-perit cu imensă bucurie că un personaj ajuns„sus” este extrem de sensibil la pupăturile ce ise fac în zonele dorsale. Şi s-au pus nene pepupat şi mozolit. Premii peste premii, premiupentru omul anului, premiu pentru carte bes-

tseller pentru „Pas cu Pas”, premiul Eminescupentru poezie pentru aceeaşi carte şi altele auînceput să curgă. Şi individul cu o mentalitatebine închistată de lefegiu strânge banii cuamândouă mâinile până va primi ca premiu şi

lopata necesară. Păi numai cartea „Pas cu pas”

s-a tipărit în 130.000 de exemplare, la numai10 euro cartea avem dintr-un foc 1.300.000 deeuro adică salariul unui preşedinte al Românieipentru vreo 90 de ani.

Şi fiindcă sunt precedente de pe timpul luiNea Nicu Împuşcatu’ au şi început să apară epite-tele pupincuristice supreme ca: primul bărbat alţării, prima doamnă a României, urmând ca săapară şi celelalte precum primul constructor alţării, primul miner, primul fizician de renumemondial, prima academiciană, primul vânzător derahat cu apă rece, etc…

Să nu întrebaţi în ce este tare primul bărbat alţării fiindcă se şopteşte pe la colţuri că este tareîn… fizică (dar ce v-aţi închipuit doamnelor şidomnişoarelor? Doar în fizică.)

Uite aşa ne-am luat cu vorba dragi cititori şinu l-am observat pe Eugen Ionescu nemuritorulîntrebându-mă pe mine, muritorul de rând:

„Cântăreaţa cheală tot aşa se piaptănă?” Îi răs-pund scurt şi la obiect. „Tot aşa.”


Omogoniada

- o parodie-

Trăiau în nebunia generalăA dezdumnezeirii-n pielea goalăCei omogonici versus cei profaniSărmani cu duhul- buhul de golaniOri de barabe versus momârlaniAu ! Cine să-i mai ştie? Mama GeeaSau orfelina? Oarbă epopeeaMall- praxis-ului din Leuce-Logoreea ?Mumii şi zombye, babe sau infanteDin trilogia operei lui DanteCum dixit Liviu-Ioan cel Mureşanul,Incestului, violului lui AnuCel dublu şi cu tot Aliotmanu!?El zice că acest eterogenDin speţă decăzută prin infern

8

În raiul răsturnat, al „ Marelui Himen”Ar fi mai fost cândva, când tot pământulSe dilata, să nască, cum mormântul !Repetitiv inversa înviereDin dublul luciferic prin femeie !EL, gândul speriat, histrionardul,A spart în labirinth raţion- gardulSă poată trece-n păsări leopardul!Hegel să-i ştie ! Logica, hazardul,Sau Ptolomeul? Pururea fecioaraCa prin heraldici, longevivă, cioara?Cel Solitar a explodat în Cor ?Răspunde Edgar, sau mata, Melchior :-ştiu că nu ştiu. Haloimăs, Nevermoore.

Adio, domnişoară !

Înşeală-mă când încă-s foarte viuFă-o să ştiu, sau fără să o ştiuTrădează-mă la timp cât se mai poateCând mor de tot să nu-ţi mai faci păcateIar când auzi că-n fine, am murit,Tu să nu-i crezi, oricum, m-ai părăsitDe-aceea-n ăst voios poem, spre seară,Dă-te cui vrei. Adio, domnişoară !

Ascuns în operă…

Printre cuvinte cade în susImaginea răsturnată a lumii?Spune-mi tu, mierlă, cum i-i?Lanuri de galbene gramineeşi corbii heraldici.Cei ce plutesc mai de susÎşi taie urechea ca GoghSă audă cu ochii.Ascuns în operă, artistulPrintre grilaje de iederă.Uneori determinareaÎmbrobodeşteHazardul din legea dinamicii.Autorul de fapt tânjeşteSă revină în om, omeneşte.Uitarea de sine face fricaReface principiul ordonator

20Din elemente.Mulţi se autozidesc.Se răzbună trufia rebelăÎn Logos, pe ultima schelă.Exstă în Omun amor străin omului.Cel ce se uită-n abisuriPrea multSe rateză ca operăPrin puţinu-i prea mult.

Continua devenire

di Eugen EVU (Romania)Nimic tragic nimic fericitO stare de continuă facereDeasupra şi prejos de CuvântO răsucire –n eternă prefacereSunt ca să tind să exprim să supunJocul Aurelor din grâul cel bunSunt dacă sunt ca să curgă Fiindul –Olaltă ard carnea şi gândul.

Eugen EVU


FLAUT AMĂRUI

N-am înălţat ca fumul alcătuiri ce pierSub cruda licărire de stele căzătoareÎncerc să nu apună zăpada-n căprioareCând se ascute haita pe semnele din cer

De-atâta neclintire s-au năruit statuiPerfida cuirasă a timpului mă strângeDacă pătrund în lucruri precum jungheru-n sângeSe surpă înlăuntru un flaut amărui

E limba despicată, e ochiul carnivorŞi regnurile urlă de câte se întâmplăTrec gânditori nebunii cu degetul la tâmplăIar înţelepţii palizi sărind într-un picior.

CAZINOUL

În univers cascade către izvoare curgŞi lebăda spre cântec se-ntunecă frumosDin armăsarii zilei mai flutură-n amurgSălbăticite coame-n văpăi de abanos

Întreaga boltă parcă-i o cherhana – cu peşti Închişi de câte-un fulger în bile mari de rouă –Dacă spărgeam fereastra spre mările cereşti N-am zgâria lumina sub pleoapele-amândouă

Iar timpul – care-i umbra peretelui plenar Al grotei unde suntem pictaţi mereu mai goi – Rostogoleşte-n sânge hazardul unui zarŞi-n cazinoul vieţii însămânţăm trifoi

Până când miza creşte şi sorţii or să cadăŞi se va stinge rostul acestui joc pe veciTrişorul etalează ameţitoare nadă: Grădini imaginare. Prin care, iată, treci.

CÂMp DE LUpTĂ

Priviţi, acesta e un câmp de luptă Priviţi-ne cât suntem de eroi Priviţi – deşi privirea voastră-i ruptă Priviţi cum se retrage câmpu-n noi

Priviţi intens, lăsaţi-vă în voia Lentilelor albastre sau căprui Suiţi-vă-n coroane de sequoia Care-nfrunzesc în ţara nimănui

Priviţi-ne din faţă şi din spate Medaliile sfârâind în piept Priviţi aceste răni îmbelşugate Reglaţi-vă lentilele. Aştept

Nu vămiraţicăscor-

monim deodată Pământul: ne e sete, -i lupta-n toi Dăm sub pământ de-o pasăre ciudată Cu mult mai însetată decât noi.

SACRIFICIUL

Ros de corali şi sare – mult mai la nord ca nordul –Baţi carturile nopţii-ntr-un orizont prea largSpre care-ţi îmbarcasei tovarăşii odatăLângă săgeata celui mai luminos catarg

Pornind către himere cu ele deopotrivăŞi v-aţi pierdut în zare nebănuit de viiDar visele întruna vor ispiti recife Ascunse între solzii grozavei sărării

Te-ai înălţat din ocna lichidă şi adâncăÎn lunga răstignire pe-al aşchiilor lemnCând sufletul epavei se zbuciuma-n derivă Prin zodia schimbată de clopotul solemn

Sub care-ai smuls din rană tovarăşii la umbraGalonului cu apă şi te-a durut nespusLe-ai sărutat delirul şi cântărind licoareaTe-ai azvârlit în mare – ca o povară-n plus.

LEII DE pIATRĂDincolo de lumina minţită de vitraliiPână la suferinţă cu lucruri m-am deprinsŞtiu răni arzând sub zâmbet ca nişte reci medaliiPe o manta ce-mbracă al oastei trup învins

Zăbrelele-mpletite din carnea mea amara Au ferecat himera unui cadran livid Doar leilor de piatră le sângerează ghearaCând noaptea trandafírii pe ghimpi se sinucid.

Adrian FRĂŢILĂ


Chipul de zeu al poemului transmodernist

1. Torturat de Imperativul Sintezeiabia Învăţăcel în Academia Naturii.O Carte cu versuri ermetice cu un crinpe ea botezat de mine KAIROSchiar dacă în Grădină sunt neîntrerupteocultele salturi de civilizaţii,chiar dacă furnicile îşi dureazăun Imperiu monstruos dintr-un bietmuşuroiaidoma Ostrakoniei.Fereastra-mi de strajă mă plictiseşte:pot să văd prin ea TOTUL. Această starede plenitudine tasează MISTERUL.Dincolo, Podul se întinde pânăîn EUTOPIA, Centrul de comandăal Creatorilor de Lumi transfrastice.X X X2. Am să reconstitui din sâmburii apţiMărul de Aurchipul de zeual poemului din basme fantastice.Estimp, imposibilitatea de a oglindilogic mişcarea Sufletului care,asemenea eleaţilor, o să se laseluminată feericde o căţuie cu seu.X X X3. De aceea te-am adus în Cetate,Maestre,să-mi spui că oamenii, absolut toţi,au înlăuntru-le fântâni răcoroase.Când îmi las limba – ca o singurătate –să guste eudaimonica tăcere a Formei,Tu să-mi propui NOUA POEZIE,lângă înaltă sfinţenia PLUGULUI,ca o necuprindere, ca o bătăliecâştigată, numai că-n lanţuri încă

SPIRITU-MICRIPTOFANICşi ajuns entelehieîn Hiporboreea.X X X4. Prăbuşească-se Imperiiîn rânjetul majordomilor,în transvăzul unor Poe, Michaux, Gellu Naum,Eliot, Kavafis, Larbaud, Montale. Cine refacerigida structură a Pietrei în eroarese află sau în ordinea lucrurilor?Cine scrie mereu cu o mască pe figurăda, o mască din străvechea modăa Veneţiei, lungă, cu fruntea abătută,precum un mare bot de satin alb?Aşezat la masa-i şi ridicând capulse admiră în oglindă din faţăori întors pe trei sferturi, îşi vedeacest profil candid şi bestial pecare-l iubesc şi eu, auctorul,sacrificat în numele TRIADEIINDEPENDENTE. Dispară Legiuitorul!X X X5. Oh, vreun cititor, frate de-almeu, căruia-i grăiesc prin aceastăpalidă mască, briliantină,din VEDE,aci să vină şi să-şi depună– aici în SCRIITOPIA, ba chiarşi în Lună – un sărut – un sărut apăsătorşi întârziat. Pe această fruntedeprimată şi pe-acest obrazatât de livid să fixeze cu maimultă putere pe chipu-micealaltă ÎNFĂŢIŞARE scofâlcităşi împarfumată funerar.X X X6. Pe Marea Memoriei, Henri Bergsonîşi flutură steagul. Corabia luiîncă pluteşte în căutarea Tărâmuluicel imposibil descoperirii, unde-iîncă frumoasă Vânătoarea TIGRULUIbengalez şi-a PRINŢULUI, în pădureaîn care VIZIUNEA-I LACRIMA,OCHIUL care-aseamănă LOGOSULcu flacăra se-nsoţeşte cu o lance.Cu blana-i mătăsoasă, încordată metalic,pândeşte îndelung, răbdător. Frunzelei-ar vorbi, ar avea MĂREŢIA; FIARA apocalipticăasemenea Metaforei. Floarea de colţpopulează crestele. Prinţul îşi mângâiearmele în uitarea-de-sine. Va tragefără milă când din inima CodruluiSĂLBĂTICIUNEA se va ivi spresălaşu-i retrăgându-seca-ntr-un fabliou de Cristofano Landino.

Ion pOpESCU-BREDICENI


Amintiri

Când tatăl meu mă ducea de mânăÎn livada părinţilor lui,Era atât de sumar îmbrăcatŞi atâta de jerpelitÎncât vântul îi şuiera la genunchiŞi-i cobora, risipindUrma tălpii goale-n ţărână.Dar niciodată nu s-a plâns Şi-avea pentru mine Un zâmbet frumos ca o lună.Era împăcat cu fericirea Copilului său nevinovatCe-i săruta în joacă genunchiiLuând pe buze tremurând Parfum de ţărână.

Memories

When my father took me by the handIn the orchard of his parents,He was so scantily dressedAnd so shabby lookingThat the wind whistled at his kneesAnd lowered, wastingThe trace of the bare foot in dust.But he never complainedAnd he had for meA smile as beautiful as the a moon.He was contented with the happinessOf his innocent childThat kiss his knees when he playedTaking on trembling lipsThe scent of dust.

Iuda

Cu mâna tu ai legat colţul albAl întinderii albePe care zăceau risipite ca nişte păsăriSperiateToate visurile mele Moarte.Şi ţi-ai pus pe umerii firaviDesaga plină de cioburiApoi, cu migala de care doar tuEşti în stare.Ai cumpărat de la tine din sufletCu arginţi curaţi ai iubiriiFărâma de viaţă pentru păsările mele Iar astăzi mă tem

c-ai să mai găseşti arginţi să mă vinzisă mă risipeştişi să desfaci nodul care Îl sufocă pe Iuda şi de aceea încă mai încercsă ţinpunga cu arginţi la mine.

Judah

With your hand you tied the white cornerOf the white extentOn which laid scattered like scaredBirdsAll my deadDreams.Then you put on the frail shouldersThe wallet full of shardswith the painstaking that as only youare able of.You bought from your own heartWith pure silver coins of loveThe bit of life for my birdsAnd today I'm afraidThat you will find more silver coins to sell meWaste meand untie the knot thatsuffocates Judasand therefore I still tryto keep with methe bag with silver coins.

Traducere în limba englezăPATRICIA LIDIA

GheorghewNEAGU


DorinţăÎnchide-mă-ntre două parantezeSecol al meu nebun fără scăpareCe ştii că numai clipa doareŞi-ncolo e doar ceaţă şi uitareHârtie calpă prinsă-n pioneze.

Închide-mă şi aruncă-mă-n neştireNeostenitul timp să ţi-l adunÎn firicele de nisip ţinut la sânSă mă trezesc în stele ce apunÎn veşnică şi trudnică zidire.

DesireLock me between two parenthesisMy own mad century without salvationWhich knows that only the moment hurtsAnd further on is only oblivion and fog.False paper caught in drawing pins.

Lock me and throw me at randomTireless time to gather for youIn grains of sand kept at the breastTo wake up in stars which vanishIn hard and eternal building.

Haine ciudateÎmbrăcam câte o haină în fiecare ziHaină de dorHaină de mortHaină de ducăPentru a putea zidi în tainăUn punct de comparaţie cu mine însumi

Purtam atent haina pe scena zileiSă nu se destrame la colţuriDe prea multă civilizaţieSau bădărănie.Cea mai aproape-mi era haina de dor

Fiindcă tu mă ajutai în tainăSă-i dau un sens ispiteiŞi aripi de fluturi atât de liberiCă puteau pluti oriundeChiar până pe pleoapele tale.

Nu mă întrebaţi de haina de mortPe care o purtam doar ararCând mi se înecau toate corăbiileO haină ciudată şi asprăHaină plină de iarnăŞi cercuri total disconcentriceAle existenţei.

Apoi îmbrăcam haina de ducăSă plec în sfârşit spre tineCa spre ultimul port Visat doar de cei ce n-au uitat să viseze ştiam că tu vei fi acoloca o clepsidrăsau o stâncă de linişte.

Bizarre clothesI would put on a coat every dayA coat of longingA coat of a deceasedA coat of departureIn order to secretly buildA point of comparison with myself.

I was carefully carrying the coat on the stage of thedayIn order not to fray out at the cornersOf too much civilisationOr boorishness.The closest was the coat of longingBecause you were secretively helping meTo make a sense of temptationAnd butterfly wings so freeThat they could float anywhereEven onto your eyelids.

Do not ask me about the coat of the deceasedWhich I would only rarely wearWhen all my boats sankA rough and bizarre coatA coat full of winterAnd totally dis-concentric circlesOf existence.I would put on the coat of departureAt last to depart towards youLike to the last portDreamtonly by those who had not forgotten to dreamI knew you would be therelike a clepsydraor a rock of tranquillity.

Traducere în engleză: Maria Zavati GARDNER

Ioan MITITELU


Exilul cuvântului13 Lui Andre Neher, acest compendiu Morfologia peisa-jului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnătăcere, Supunerea celui nesupus, Zicere fără con-trazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în aventură, iu-bitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut casclav, Complotul nereușit al lui Iov,Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vi-dului, Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleursdu mal, Misiune și promisiune goală, Dialog fals șiun duet lamentabil, Culegătorul snopilor uitați, Cu-vântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fra-ternitatea fratricidă, O luptă pierdută cu tăcereacuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul ce astupăadevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumne-zeu își asumă toate riscurile Tăcerea nu este Fru-moasa din Pădurea Adormită, Istoria caimprovizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona,bufonul tragic,

14

Vorbele de prisos produc ravagii, Cum intră Dum-nezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA tăcerii?Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența,Iluzia non-violenței, Răul se ascunde printre copiiilui Dumnezeu, Tăcerea are diverse grade și diversemăsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Ris-curile Genezei și Exodului, Posibilul corecteazărealitatea, Multe altele, nespuse. Din amintiri tă-cute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea miciSpre Greenwich. Căutări, căutări pe alte mări, Ză-pezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne,dă-mi, Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem ver-suri și eresuri, Petrecem iarna –n Viena gri, Undeimperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cumtrece-n ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț,Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și curăță în rana meaCe a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trecPrintr-un contrast, un turc și-un grec.Boris M. Marian Exilul cuvântului15Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm.

Laud� Poesiei

„O , ești frumos, cum numai-n visUn înger se arată,

Dară,pe calea ce-ai deschisn-oi merge niciodată”,spunea iubita, ea erafrumoasă precum slova,am sărutat-o ca pe-o stea,cum astăzi – supernova,ceva se termină, mai morși oamenii, poeții,alții se nasc din foc și dor,cad munții și pereții,oricât am aștepta, veneaumereu alte iubite,până la urmă Morgentaua risipit ispite,de-i tristă lumea, ne grăbimsă mai trăim oleacă,prințesa mea, noi te iubim,eu și urmașii-n veacuri.S-au stins serbările în parc,s-au demontat estrada, lacul,băncile, oamenii-au plecatși a murit copacul.Doar visul meu cu tine-n timp,Un infinit ne aparține,

16

Noi facem între noi un schimb,Regatul meu unei regine,Vezi artificiile pe cer,Nu e nici noapte, nu-i nici soare,Se cern atâtea primăveri,Sărutu-l simt, adânc, cum doare

Boris MEHR


Cântecul lacrimii''De unde vii,sora cea mică a focului,tu care știiroua din jar s-o descui?

Lutul tânăr,de ce totdeauna e scriscu-al tradafirului cui?

Lacrimă,rodire de cer și pustie,tu nu ai fost niciodată,cu apele noastre, ale locului,rubedenie.

Din care denie,fără de clopot, fără de toacăai făcut calea întoarsă?Punte tărâmului,când o să-nceapănunta salcâmuluicu noaptea pe creangă netoarsă?

De ce-ai îmbrăcatapelor haina?Norului -tainaadâncă a dorului,cum nimeni n-a văzut în Sumer,suspin colorat arcuindu-se-n cer?...''

''Sanherib,ai terminat de pe strunăîntreaga-ți cântare pelină?''''Regină,tu ești cu mult mai frumoasădecât toată-nflorirea

păcatului,precum peste apeispitele lunii.

Eu am cântat Eufratului,dar pentru tine,buzele noastre au cântecul lordin tăcerea înaltă a struniiatinsă de dor.''CireşulÎntr-o primăvară mi-ai scris în priviregândul tău.Nu aveam ramuri - aș fi înflorit.

În altă primăvară ne-am scris amândoinumelepe un cireș sălbatic,deasupra izvorului.În zori apele erau o Cale Lactee.

A treia primăvară...Unde o fi poteca spre cireșul nostru?O fi furat-o vreun apus de lună,sau iarba a ascuns-o-n genesă o deschidă numai căprioarelor?

Mă tem că n-o să mai găsimurma de lacrimă-a potecii.IOV CEL NOU ÎȘI IA RAMAS BUN Atât de singur era Iov,uitat de toți, sub un salcâm,dar într-o searăpăianjenul, prietenul de sus,pe-un fir de borangicse coborî ca de pe-un alt tărâm;apoi lui Iov,grăindu-i rar, i-a spus:Un Om, cu ora lui amară,azi noapte, când dormeai, veni;parcă-nflorea o denie de prunîn părinteasca Lui privire:”M-am abătut pentru rămasul bun,că mâineEu merg la răstignireşi-atunci când te-i trezicând o să-ți fie seteo să-ți întindă-n trestie – buretecu-oțet și cu venin,dar Eu îți lasîn pânza lunii, la vecin,trei picături de rouă să te-adape.”Își ștersecelelalte izvorâte-n pleoape,și plecândne-a spus atât,doar: ”Pace vouă!”,te-a sărutat pe frunteşi s-a dus.

Dumitru ICHIM


CONVORBIREA MEA CU MOARTEA

senectă Moarte – glăsuieşte:îţi ştiu broboada şi cinismul –lumea de tine se fereştecăci ţi-a uitat – pe-atunci celebre! –cavalerismul şi lirismul!

tu eşti gingia veşniciei:ne dori atunci când te atingem –paradontoză a mânieide-a te vedea atunci când plângem!

...ai fost – la Facerea de lume -umbră de-Orfeu cântând luminii!...dar când Adam s-a pus pe glume...prima-ispăşire fuşi a vinii!

şi iată cum – din dor de linai devenit – în timp – pelin:de-atunci eşti tot calomniatăşi porţi mereu a lumii-erată...

te simte omul prin greşeala-i:n-are curaj să şi-o asume... –şi-atunci oricine-şi deie seamacâte a spus ...şi câte spune!

eşti cari ce sapă-n bucuriade-a fi noi plozi dumnezeieşti:de-şi strigă El spre tine-urgiase spune că tu o sfecleşti...

tu eşti lăsată-aşa corbìefăpturile nu te zărească:dau buzna toţi în agonie...şi-i prea târziu să se ferească!

ograda ta-i de flori umplută –la rădăcină sunt ciolane!ce să mai zici de-aşa capcane?...iar gustul – el nu se discută...

...adie vânt de nemurirepe unde-ai fost cândva trecută...eu văd prin tine rugi de fire –trecând de tine – raza-i mută!

eşti – Moarte – uşă spre vecieun fascinant înger de pază:pe tine slova nu se scrie –da – de tăcerea ta mi-e groază...

spun unii: „de-ai fi vorbăreaţăte-ar îndrăgi plebea gregară...”nu – Moarte – nu suntem la piaţă:fii cât poţi tu de-amară!

lumina pusă-n rai de Mireîşi pierde preţul prin palavră!la fel şi-extatica iubire:nu – fii cu noi cât poţi de javră!

rai este restul de la coasătot cântărind la comparaţii:cu cât e Moartea mai scârboasăcu-atât primeşte El ovaţii!

deci – fă-ţi discretă datoriaşi fii – o, Moarte! – exemplară:cu cât dai tu la frig tăriacu-atât miroase-mi mie-a vară!

cu cât eşti – Moarte – mai saşìeşi-mi semeni groază împrejur –credinţa-n „dincolo”-i mai vie:voi duce-o tot într-un huzur!

...ăsta-i lirismu-ţi – soră Moartepe care l-au uitat truverii:în tine cresc grădini de soarteşi amurgesc demn cavalerii!

cine nu ştie cum să moarănu merită decât uitarea:ne-ai învăţat cum se măsoarăpas de-nţelept râvnind la zarea...

m-ai învăţat - din sărăciesă-mi isc minuni şi-averi de semne:din calicie – -mpărăţie!să scot sfânt foc – din biete lemne...!

...m-ai învăţat şi cum se scrieCuvântul care să-L însemne!...cine mai poate-acum să negecă eşti o lepră – dintr-un rege?

Adrian BOTEZ


Artele și literatura în postmodernism.Scurta și spectaculoasa istorie a Noului Leviat-

han

De atâţia ani încoace, un himeroid bântuielumea. Un fel de nălucă lunecoasă, maigreu de descifrat decât cometa Haley, un

fel de monstru marin, terestru sau ceresc, incon-sistent dar obse dant, iluzoriu dar absorbant, des-cris în sute de fe luri, este şi acum acestfenomen/concept denumit cu termenul de pos-tmodernism.

Deşi folosit de câtevadecenii cu ostentaţie şi

obstinaţie, în modexcesiv, pentru a se

impune, postmo-dernismul este şiîn clipa de faţăun termen con-tradictoriu. Spuncontradictoriu,pentru că fiecarecomentator şi-aconstruit o teorie

despre postmo-dernism, aşa încât

ideea lui BrianMcHale din „Ficţiu-

nea postmodernă”, dupăcare toate aceste teorii sunt, în cele din urmă, fic-ţiuni, rămâne valabilă. De aceea, orice încercare dea defini postmodernismul „va trebui să spună ceanume este postmodernismul, trebuind, în acelaşitimp, să spună şi ce nu este el”1.

Cum se știe, termenul are deja o istorie. Astăzi,orice comentator al fenomenului ştie că termenulde postmodern a fost fabricat şi folosit pentruprima oară de pictorul englez John Watkins Chap-man în 1870, pentru a denumi fenomenul plasticeuropean dezvoltat în afara picturii impresionistefranceze. Că el reapare în 1917, într-o lucrare a luiRudolf Pannwitg, desemnând „nihilismul şi colap-sul valo rilor în cultura europeană” sau în 1934,într-o antologie de poezie alcătuită de FedericoOnis şi publicată la Madrid, ca şi în 1942, în anto-logia de poezie latino-americană alcătuită de Dud-ley Fitts. Însă consacrarea termenului va avea locdupă 1947 prin D.C. Somervell, Arnold Toynbee,Bernard Rosenberg sau economistul Peter Drucker,acesta din urmă declarând în 1957 trecerea la o so-cietate postindustrială, care s-ar caracteriza printr-o deviere de la viziunea carteziană a lumii. Însătermenul şi-a căpătat un loc privilegiat în retoricaanilor ’60-’70, mai ales prin teoriile dezvoltate de

Ihab Hassan, Jameson, Vattimo, Lyotard, apoiCharles Newman, Brian McHale, Gerald Graff şide prodigiosul teoretician canadian Linda Hut -cheon.

Postmodernism. Conceptul este vag, prea larg,parazitar şi supralicitant. Termenul este destul deantipatic, aspru, greoi, cum au constatat aproapetoţi comentatorii şi evocă „ceea ce ar voi să depă-şească”, sau să suprime: modernismul însuşi. Înfelul acesta, „termenul îşi conţine propriul duş-man” (Ihab Hassan). Un termen derutant, ostil,prin urmare, pe care suntem obligaţi să-l folosimpentru că denumeşte o paradigmă.

De asemenea, considerăm derutant faptul căodată cu impunerea „culturii postmoderne”(sintag mă deja consacrată), definirea termenului depostmodernism a primit notaţii şi conotaţii atât dediverse. François Lyotard l-a numit un „paradox alviitorului”, pornind de la ideea că epoca postmo-dernă se caracterizează printr-o „pronunţată ten-dinţă de delegitimare a cunoaşterii”, prindesfiinţarea unui „metalimbaj universal şi impu -nerea unei pluralităţi nesfârşite a limbajelor”2. Vat-timo vede în postmodernism un sfârşit alsfârşitului, în care post nu este sinonim al lui anti,iar Ihab Hassan se gândeşte la postmodernism încategorii negative, ca la „o veritabilă fatalitate a ex-presiei scrise”, principalele note distincte ale feno-menului fiind anarhie, polimorfism, indeter minare,absenţă.

De altfel, polimorfismul accepţiei termenuluieste impresionant.

Structură autoreflexivă, postmodernismul aapărut dintr-o criză a legitimării, care tulbură decâteva decenii viaţa socială. La nivel ontologic, înpostmodernism fiinţa nu mai este fundamentatămetafizic, nu mai este entitatea la care se rapor -tează fenomenele lumii reale, ci o entitate aleatorie,contextuală. Nici valorile nu mai sunt imuabile, cisupuse unei relativităţi con juncturale, iar catego -riile negative cu care se operează (nihilism, deca-denţă, disoluţia metafizicii, valoarea „slabă”) ne facsă ne întrebăm dacă postmo dernismul aduce cevabun sau ceva precar faţă de modernism, dacă nuretează el, dacă nu taie ca pe-o maioneză „proiectulneterminat al modernismului”, cum ar spune Jür-gen Habermas? Nici adevărul nu mai este conside-rat în postmodernism un concept gnoseo logic,pentru că nu se mai încadrează pe o realitate me-tafizică stabilă. Cunoaşterea îşi are fundamentul înexperienţa estetică, lumea postmodernă devine olume estetizată fundamental, care-şi reconsiderăva lorile culturale, rescriindu-le şi reseminându-le.Aceasta va fi şi una din împlinirile orgoliului lumiipostmoderne. În acest sens, se susţine ideea noastră

Daniel CORBU


că postmodernismul are rădăcina în Sein und Zeit,unde Heidegger vorbeşte de necesitatea unei „dis-trugeri a istoriei antologiei”, adică a gândirii caresuprapune fiinţa peste prezenţă.

Într-un fel, postmodernismul este o culturădin interiorul culturii, iar trăsătura principală a sao constituie dedublarea, am spune o duplicitate în-treţinută sistematic. Formele sale de impunere sunt„conştient periodice, istorice şi reflexive”3, iar pro-vocările postmoderne conţin o infinită complici -tate. Prin urmare, e tot mai limpede faptul căpost modernismul excelează în denaturare. E im-portant şi interesant de urmărit fenomenul dena-turării în toate artele.

Fără îndoială, în acest moment, postmo -dernismul nu mai poate fi privit aşa cum îl defineaamericanul Charles Newman în 1985, în The Post-Modern Aura, „o bandă de artişti contemporani în-fumuraţi care, cu lopăţica de zăpadă în mână, calcăpe urmele elefanţilor spectaculoşi ai Moder -nismului”. Însă legăturile sale cu modernismul şicu clasicitatea rămân infailibile. Nu de mult, StevenConnor avansa ideea că „post-cultura” nici nu semai poate autodefini, în vreun mod, de pe o poziţieindependentă, fiind condam nată să rămânăprelun girea parazitară a unei creaţii culturale cu-noscute.

Trebuie să recunoaştem, şi o dată cu noi, dacă-i caracterizează fair-play-ul, cohorta de teore ticienicontemporani ai fenomenului, că postmo -dernismul n-ar fi fost posibil fără existenţa câtorvamişcări, şcoli şi idei care au spectaculat al doileamodernism, the high modernism, cum ar spune Ja-meson sau, şi mai bine, modernismul târziu, dupăJohn Barth, din a doua jumătate a secolului XX: tex-tualismul şi intertextualitatea (Barthes, Derrida,Julia Kristeva), mişcarea destructivistă (RichardMackcey, Donato, Hopkins ş.a.), conceptul deopera aperta, prin care Umberto Eco impunea plu -ralitatea semantică, fragmentarismul şi poeticafragmentului, impuse de Ihab Hassan, anti-mime-tismul, promovat de Michel Foucault prin lucrarea„Les mots et les choses” (1996).

Fără a minimaliza importanţa celorlalte, vomafirma că principiul intertextualităţii a fost cu totulconfiscat de postmodernism. El era formulat de Ro-land Barthes în „Le plaisir du texte” încă din 1971.După Barthes, intertextualitatea e cea care înlocu-ieşte relaţia autor-text cu aceea dintre cititor-text.Această nouă relaţie situează semnificaţia textualăîn chiar istoria discursului textual. În aceste condi-ţii, o operă literară scrisă în normele noii relaţii numai este considerată originală. Astfel sunt taxatecărţile lui E.L. Doctorrow (Cartea lui Daniel), Um-berto Eco (Numele trandafirului), Christa Wolf(Cassandra), Rushdie (Copiii în miez de noapte),

Garcia Marquez (Un veac de singurătate), Findley(Faimoasele ultime cuvinte) sau Fowles (Omida).Sunt cărţi ale codificării şi decodificării semnelor,care deplasează interesul cititorului înspre „subiec-tul mai general al paradoxurilor parodiei, semna-lând diferenţa ironică în chiar miezul analogiei şica o transgresiune autorizată a convenţiei”4.

Dintre tensiunile postmodernismului, cea maievidentă ar fi încălcarea graniţelor dintre genuri,dintre discursuri, dintre discipline chiar, dintre cul-tura elitistă şi cea de masă. Multe dintre aceste ca-racteristici însă le întâlnim la un Lautréamont(prima sa carte era publicată la 1868!), la Urmuzş.a., ceea ce ne face să afirmăm că durata postmo-dernă nu urmează, cronologic, modernis mului.Observaţia a fost făcută şi de alţi teore ticieni, careau descoperit în acest paradox o „metaficţiune is-toriografică”. Să ne gândim la gestul eminamentepostmodern (în sensul de „recu perare”, invocat deLyotard) din Bouvard el Pécuchet de Flaubert(1880), unde cele două personaje încearcă sublima-rea întregii gândiri a omenirii într-o Carte, oferind,cum spunea grupul de la Tel Quel, cel mai pur spe-cimen de „text ca intertextualitate”5. Personal, credcă de la această carte a lui Flaubert a pornit gesticapostmodernistă, la care s-au adăugat mai târziunuanţele anarhice care plasează întreaga mişcaresub semnul diony siacului.

** *

Dacă arhitectura conţinând în sine teoria şiteoria reflecţia critică asupra sa, a intrat într-un pro-ces de internaţionalizare rapidă, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu pictura şi sculptura, artele cele maiapropiate de ea. Diversitatea picturii şi sculpturiidin secolul XX este copleşitoare. Teoriile postmo -dernismului, care, aşa cum am afirmat, precedăuneori operele, avansează două trăsături ale dez-voltării artelor. prima numită pluralist-conser -vatoare (care admite preluarea posibilităţilormodernismului, chiar o întoarcere la simbolism) şia doua, pluralist-critică (bazată pe impuritate şi in-tertextualitate).

Pictura continuă, pe de o parte, mişcarea pio -nierilor abstracţionismului (Kandinsky, Klee şiMondrian), pe de altă parte, cultivă (şi aici întâlnimo mai accentuată vervă postmodernă) condiţia detip enciclopedic, care, după afirmaţia lui HowardFox, „admite o imensitate de puncte de vedere, oinfinitate de reacţii interpretative”.

În cadrul variantei de renaştere simplă(Jencks), de cosmopolitism ironic, intră lucrările derevenire parţială, temporară şi „nesinceră” la vechi -le stiluri. Din această categorie face parte mult ci-tatul tablou Constelazione del Leone – Scuola diRoma, pictat în 1980 de Carlo Maria Mariani, care


reprezintă un grup de artişti şi dealeri contempo-rani în stilul fals eroic al picturii alegorice din se-colul al XVIII-lea.

Arta rămâne ameninţată în epoca postmo-dernă de forţele teatralismului, divertismentului şikitsch-ului. După afirmaţia lui Claude Karnoouh,„cu toţii purtăm diferite măşti şi costume, creămsau realizăm ceea ce a fost deja făcut, intrăm însfera Neo sau în aceea a unui perpetuu „post”: neo-realism, neo-romantism, neo-expresionism, neo-avant-garde (ciudat termen, nu-i aşa?),neo-abstracţie, neo-minimalism, neo-hiperrealismetc. Iar în societate suntem confruntaţi cu aceeaşisituaţie, găsim neo-burghezie, neo-bogaţi, neo-să-raci, neo-imperialişti, neo-capitalişti, neo-naţiona-lişti, neo-populişti, neo-kantieni, neo-hegelieni,neo-filosofi”.

Nimic nou în aceste „neo-noutăţi”! De lamarea revoluţie a lui Duchamp, artele plastice n-au înregistrat decât cultivarea neţărmurită aartefac tului transformat în obiect de artă. Totalneînca drabil în ideea platoniciană a Frumosului şiBine lui, artefactul, obiect gata-făcut, fără caracter,capătă dimensiuni de neo-artă. Cea mai edifica-toare manifestare de gen e expoziţia lui Manzoni,Merda del artisto (Gunoiul artistului), adunândcutii de conserve cu inscripţii. Această expoziţie,prezentată şi la Baubourg, ca şi seringile lui AndyWarhol, ca şi oalele de noapte ale lui Verdoni, ex-primă mai mult o atitudine civică decât artistică,ideea unei culturi în declin şi a deriziunii într-olume dominată de raţionalitatea economică.

În ultimii treizeci de ani, postmodernismul li-terar a fost ceea ce noi numim o agresivă provocareamericană. Fiind o literatură căreia „îi lipseşte pa-ternitatea”, „o literatură fără influenţe primare”,care suferă de „anxietatea non-influenţei”6, litera-tura americană şi-a creat prin postmodernismmarea ocazie de a trage spre sine, printr-un spec-tacol intertextual, printr-o parodiere ironică, mo-tive, simboluri, teme orientale sau europene vechişi cunoscute. Argumentul forte al acestor preluăriîl constituie, în ideea mai multor teoreticieni ame-ricani, imitaţia medievală sau cea a Renaşterii:Dante şi circulaţia orală a viziunilor religioase în-ainte de scrierea „Divinei Comedii”, Chaucer şi po-veştile furate din memoria colectivă. Sau chiarcazul Homer şi tratarea subiectivă în Iliada şi Odi-seea a motivelor mitologice greceşti. Prin urmare,de ce n-ar exista rotiri de idei şi citări clare sau à re-bours din aceleaşi cunoscute bibliografii, pritociride teorii şi nuanţări ficţionale ca în cazurile Homer,Chaucer, Dante, consideraţi un fel de postmoder-nişti deghizaţi? Tot astfel procedează, „cu acelaşigrad de onestitate”, cum spunea William Gass prin

19857, John Barth, E.L. Doctorow, Thomas Pyn-chon ori Toni Morrison.

O privire diacronică asupra literaturii ar scoatela iveală un foarte mare număr de scriitori postmo-derni. Vom porni investigaţia noastră din anii 1970,când la nouvelle critique, cea care dădea libertateinfinită cititorului, reuşeşte să rezoneze cu câţivaautori de meta ficţiuni, conside raţi astăzi, fără ezi-tare, postmoderni, între care John Barth, John Faw-les şi Umberto Eco. Din acel moment, sfera culturiieste, prin repetate supra puneri, în totală interde-pendenţă cu cea a criticii. De aceea, îi dăm dreptatelui Brian McHale care, în Postmodernist Fiction(carte concepută ca o poetică a ficţiunii contempo-rane) autentifică „struc tura autoreflexivă apostmoder nismului”. Nu numai în proză, dar şi înpoezie raportul de forţe dintre teorie şi substanţapoetică se schimbă, în sensul că teoria ca discurs se-cundar devine discurs originar. Prin urmare, lumeaca text a absorbit textul ca lume.

Literatura postmodernă cultivă şocul noutăţii,pentru care Ezra Pound a strigat mereu lozinca„Make it new!” (Inovaţi!) Dar inovaţiile sale, ca şia altor poeţi, T.S. Eliot sau Yeats, s-au produs maiales la nivelul formei, conţinutul rămânând totuşisolid tradiţional. Astfel, faza iconoclastă a poezieianglo-americane a secolului XX în prima lui jumă-tate, a fost preluată cu toate elementele sale deadepţii poeziei concrete şi de cei ai poeziei limba-jului, care vor schimba raportul autor-text şi citi-tor-text.

Comentatorii fenomenului schimbării la nivelliterar leagă întotdeauna creaţiile de teoriile apă-rute. Iată părerea lui Steven Connor despre legă-tura poeziei cu Noul Criticism: „Nu este ocoincidenţă faptul că The Waste Land al lui Eliot,Ulysses al lui Joyce, primele Cantos-uri ale luipound şi Principles of Literary Criticism ale lui I.A.Richards au apărut toate, la interval de câţiva aniîntre ele. Datorită accentului pus pe armoni zareaimpulsurilor afective contradictorii trezite în cititor,teoria lecturii elaborată de Richards s-a pretat ex-trem de bine la interpretarea operelor scriitorilornoi şi, în special, a operei lui Eliot – într-adevăr,Principles of Literary Criticism se încheie cu o ple-doarie în favoarea lui Eliot”.

O pledoarie pentru literatura postmodernă şichiar o definire timpurie a postmodernismului în-treprinde Leslie Fielder în eseul său „Cross thatBorder – Close that Gap”, apărut în 1963, unde iaîn discuţie cultura înaltă şi cultura de masă. El de-tectează în romanele lui Kurt Vonnegut şi JohnBarth elemente de Western şi science fiction, acce-sibile maselor. Contestând „integralitatea gene ricăa culturii elevate”, Leslie Fielder aplaudă apariţiaîn proză a stilului parodic, care se descotoroseşte


de elitism, dând două exemple: Conrad (prin pa-rodierea romanelor de aventuri) şi Joyce din Ulys-ses (parodierea romanţiozităţii fetelor din capitolul„Naussica”).

Oricine vrea să înţeleagă postmodernismul cafenomen de creaţie în arte şi în special în literatură,nu poate ocoli lucrarea lui Ihab Hassan, „The Dis-membrement of Orpheus: Toward a Postmo dernLiterature” (Sfâşierea lui Orpheuss), în care autorulasimilează dorinţa modernismului şi postmoder-nismului de a „dez membra” legenda lui Orfeu.După cum bine ştim, poetul-muzician a fost sfâşiatde mainadele înfierbântate de gelozie pentru căprefera bărbaţii tineri. Ele au aruncat capul şi liralui Orfeu în râul Hebru. Orfeu a continuat să cânteşi după uciderea de către mainade. Pornind de aici,Hassan ne înfăţişează un Orfeu modern care ac-ceptă dezinte grarea şi dezmembrarea, dar carecontinuă să cânte, afirmând „o nouă formă crea-toare”. Ihab Hassan dezvăluie acest „eroism al de-zintegrării” atât în modernism, cât şi înpostmodernism. Primele semne se găsesc în cărţilemarchizului de Sade, continuă, într-o tradiţie a ne-gării, în opera lui Alfred Jarry şi ajung la Beckett, acărui operă inaugurează, după Hassan, era scriitu-rii postmo derne. Cele două accente pe care teoreti-cianul le detectează în operele scriitorilor citaţipână acum, vor fi relevante şi la John Barth şi Wil-liam Burroughs: un accent pozitiv, „autotransce-dent, sacru, absolut”, şi un altul, „autodistructiv,demonic, nihilist”.

Considerându-l nu pe un scriitor, ci pe picto-rul dadaist Marcel Duchamp, adevăratul artist careleagă modernismul de postmodernism („o inteli-genţă suverană a anti-artei, paradoxurile negativi-tăţii şi pozitivităţii sale fiind expresii alepostmodernismului”), Ihab Hassan riscă o definiţiea noului concept. „Spiritul postmodern s-a ghemuitînlăuntrul marelui corp al modernismului”. Defi-niţia este completată pe parcursul studiului,postmoder nismul înfăţişându-se ca o reformare amodernis mului.

Aproape toate studiile de poetică postmo-dernă consideră postmoderne opere de ficţiunecare meditează conştient asupra propriului lor sta-tut de ficţiune, care încalcă flagrant convenţiile cu-noscute ale romanului şi aduc în prim plan actulde creaţie şi personalitatea autorului. E vorba deopere de „metaficţiune istoriografică”, cum arspune Linda Hutcheon, care, luându-şi subiecteledin istorie, le supune unor denaturări şi ficţionali-zări. În acest fel, creaţia devine surfiction, locul naş-terii principiilor teoretice (Raymond Federman), iarcritica devine în postmodernism criticfiction, acestaînsemnând un topos al jocului şi al iluziei. Suntadevărate salturi de circ, executate cu multă forţă

ludică şi mult rafinament. După cum aproximează Gianni Vattimo, eul

poetic postmodern e fermecat de estetizarea ime -diatului, de aspectul impur al formelor literare, iariniţierea cititorului înseamnă direct seducerea citi-torului.

Poetul postmodern, ludic, ironic, parodic, de-constructivist, carnavalizat, decanonizat, este înopoziţie continuă cu hieratismul modern. Con -ştiinţa artificiului şi a lucrului pe „teme”, cu altecuvinte, acuta conştiinţă textuală, instituie ceea ces-a şi numit laboratorul hipertextual al post -modernismului, care, în elanul totalităţii recu -peratoare, nu separă niciodată postmodernismulde modernism şi de clasicism.

În studiul său „Notes sur l’état de post -modernité”, Virgil Nemoianu vorbeşte de un jocparodic cu istoria ca de un element principal al pos-tmodernităţii. Tocmai pe acest joc se bazează celedouă direcţii ale poeziei americane subscrise para-digmei postmoderne: prima cuprinzând GeneraţiaBeat, Şcoala de poezie de la New York şi Colegiulscriitoricesc de la Black Mountain, iar a doua, poeţiigrupaţi pe direcţia accentuat postmo dernă a poe-ziei limbajului (language poetry) Cea de-a doua di-recţie e importantă prin faptul că reprezentanţii eis-au revoltat împotriva narativităţii şi a centralizăriieului liric, dar şi pentru că, în goana după noutate,duc experimentul la forme extreme (a se vedeapoezia noii propoziţii, teoretizată de Ron Silli-man!), având ca rezultantă ceea ce noi numim,poate prea aţos, poezia universitară. Însă o puter-nică influenţă asupra poeţilor de la sfârşitul seco-lului trecut din toată lumea a avut-o Şcoala depoezie de la New York (The New York School),grupare poetică ce a schimbat raportul poetului curealul, dar şi cu propria creaţie, estompând consi-derabil graniţa dintre existenţial şi estetic. Poemuldevine acum consemnarea existenţei şi circumstan-ţierea ei în poem, iar gestica poeziei e şi a poetuluifără mască, nedeghizat, coborât în stradă. Nunumai rostirea devine mai lejeră, dar şi formelepoetice, ajungându-se până acolo încât Morse Pec-kham să definească poemul drept „o compoziţie înrânduri de lungime inegală, deosebindu-se prinacesta de regularitatea entropică a prozei”. În 1970,Ron Padgett şi Donald Shapiro editează „An An-thology of New York Poets”, cuprinzând poemesemnate de 27 de poeţi, între care Frank O’Hara,John Ashbery, Ted Berrigan, Tom Clark, KennethKoch, Bill Berkson.

Pentru orice cititor avizat, interpret sau creatorde poezie, „An Anthology of New York Poets” estenu numai un reper, ci şi ultimul eveniment istoricla nivelul esteticii poetice. Întreaga producţie liricăa Şcolii de la New York este legată de personismul


lui Frank O’Hara, manifest lansat de poet la 27 au-gust 1959 împotriva academismului unor HenryJames sau Walace Stevens, împotriva dogmatizăriişi sacralizării artei. Este o pledoarie pentru poetulgestual, cineast al propriei existenţe într-un prezentetern. Poemul se scrie asemenea „dripping”-uluipollockian, adică tehnica scrierii tabloului prin pi-curarea vopselei lichide, pagina devine un câmpentropic, loc de desfăşurare al unor improvizatescenarii ale eului poetic. Acestei mişcări să-i adău-găm grupul „Black Mountain”, poeţii obiectiv-pro-iectivi, care, prin teoreticianul grupului, poetulCharles Olson, au cultivat poezia energiei cinetice,cu ritmul şi coloratura limbii vorbite, şi, deloc în ul-timul rând, mişcarea „beat” („San Francisco Re-naissance”), protestatară, revoluţionară la nivelestetic şi social, mai ales prin promotorii ei, AllenGinsberg, Jack Kerouac şi Lawrence Ferlinghetti.

Dacă ţinem seama şi de biografismul liric, pro-movat de poeţi izolaţi ca Robert Lower şi DianeWakoski (dramatizarea unor experienţe reale,dându-le valoare de experienţe suprarealiste),avem imaginea completă a unei poezii care, înconti nentul nord-american, produce o ruptură cueste ticile modernismului, aşezată sub semnulpostmo dernismului.

În ceea ce priveşte Europa de Est sau de Vest,poezia nouă a fost considerată multă vreme o neo-avangardă. Ea a rămas în notele unui neoexpre -sionism experimental. O menţiune aparte merităpoezia modernă din Rusia post-totalitară, acest altreilea val poetic al secolului XX având la bază înspecial cubofurutismul. Comentatorii fenomenuluiau găsit trei direcţii în poezia rusă postmodernă:metarealismul, conceptualismul şi prezentismul.Sunt direcţii absolut sincrone, cu tot spectacolulnoutăţii în lirica lumii. Pentru a încheia, provizoriu,discuţia noastră despre literatura postmodernă,vom spune că în Europa poeţii, ca şi prozatorii, auînţeles postmodernismul nu ca o depăşire a moder-nităţii, nu ca sfârşit ori renegare a ei, ci, în sensuldat de François Lyotard, ca „perlaborare” a aces-teia8.

(Fragment din cartea ȘAPTE MALADII ALEROSTIRII POSTMODERNE, în curs de apariție laEditura Humanitas)

Note:

1.Linda HUTCHEON– The politics of Postmodernism(Methuen, New Zork, 1985). În continuarea acestei afirmaţii,Linda Hutcheon avansează ideea că postmodernismul nu eatât un concept, cât o problematică, în care politicul şi artisti-cul sunt inseparabile: „Postmodernismul a fost posibil dato-rită autoreferenţialităţii, ironiei, ambiguităţii şi parodiei carecaracte rizează o mare parte din arta modernă, dar şi datorită

explorărilor sale lingvistice şi provocărilor sale la adresa sis-temului de reprezentare realist clasic. Pe de altă parte, ficţiu-nea postmo dernă a ajuns să conteste ideologia modernă aautonomiei artistice şi a expresiei individuale, precum şi se-pararea deliberată a artei de cultura de masă şi de viaţa coti-diană (Huyssen, 1986: 53-4).

Postmodernismul, în mod paradoxal, reuşeşte să legiti-meze cultura (înaltă de masă) chiar şi atunci când o submi-nează. Această dublă acţiune permite evitarea pericolului pecare Jameson (1985) îl sesizează în acţiunea solitară a impul-sului de răsturnare sau deconstrucţie: adică, pericolul (pentrucritic) al iluziei distanţei critice. Funcţia ironiei în discursulpostmodern este tocmai aceea de a institui această distanţăcritică şi apoi de a o desfiinţa. Această dublă acţiune previne,de asemenea, orice tendinţă critică de a ignora sau trivializaproblemele istorico-politice. Ca producători sau receptori aiartei postmoderne, suntem cu toţii implicaţi în legitimareaculturii noastre. Arta postmodernă investighează deschis po-sibilităţile critice ale artei, fără să nege că această critică esteîn mod inevitabil realizată în numele propriei sale ideologiicontradictorii”.

2.Jean François LYOTARD, La Condition postmoderne.Rapport sur le savoir (Paris, Minuit, 1979).

3.Linda HUTCHEON, A Poetics of Postmodernism: His-torz, Theorz, Fiction (New Zork, 1988).

4.Ibidem.5.Se poate citi teoria dezvoltată pe larg în cartea noastră

Intimitatea publică a poeziei, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2002,unde vedem în Bouvard et Pécuchet primul mare gest pos-tmodern.

6.Charles NEWMAN, The Post-Modern Aura, Northwes-tern University Press, 1985.

7.William GASS, Habitations of the World: Essays, NewYork, 1985, Sirnon&Schuster.

8.Jean-François Lyotard, Le postmodernism expliqué auxenfants. Corespondece 1982 – 1985 (Paris, Galilée). Unde, înscrisoarea către Jesamin Blau (1 mai 1985), Lyotard afirmă: „Seştie că în domeniul artelor, de exemplu, şi mai precis în cel alartelor vizuale sau plastice, ideea dominantă este că astăzi s-a sfârşit cu marea mişcare a avangardelor. S-a convenit, ca săspunem aşa, să se surâdă sau să se râdă de avangarde, ce suntconsiderate drept expresii ale unei modernităţi perimate.

Asemeni altora, nici eu nu iubesc termenul de avangardă,cu consonanţa sa militară. Observ totuşi că veritabilul procesal avangardismului a fost în realitate un fel de travaliu, lung,obstinat, pe deplin responsabil, orientat către cercetarea pre-supoziţiilor implicate în modernitate. Vreau să spun că, pen-tru a înţelege bine opera pictorilor moderni, să spunem de laManet la Duchamp sau Barnett Newman, ar trebui să compa-răm travaliul lor cu o anamneză în sensul terapeuticii psiha-nalitice. la fel cum pacientul încearcă să-şi elaborezetulburarea sa prezentă, asociind în mod liber elemente apa-rent inconsistente cu situaţii trecute, ceea ce-i permite să des-copere sensuri ascunse ale vieţii sale, ale comportamentuluisău – tot aşa se poate considera travaliul lui Cézanne, Picasso,Delaunay, Kandinsky, Klee, Mondrain, Malevitch şi în celedin urmă Duchamp, ca o „perlaborare” (durcharbeiten) efec-tuată de modernitate asupra propriului său sens.

Dacă abandonăm o asemenea responsabilitate, e sigur cănu condamnăm la repetarea fără nici o deplasare a „nevrozeimoderne”, a schizofreniei, a paranoiei etc. occidentale, sursăa nenorocirilor pe care le-am cunoscut timp de două secole.Îţi dai seama că, astfel înţeles, „post-” din „postmodern” nusemnifică o mişcare de come back, de flash back, de feed back,adică de repetare, de analogie şi de anamorfoză, care elabo-rează o uitare iniţială”.


Un persan la curtea… poeziei

Pornind de la cunoscuta interpretare a lui EusebiuCamilar după Omar Kayam, Ioan Mititelu, cunos-cut cititorilor prin proza sa, vine acum cu un „Vispersan” poetic. Cartea de poeme a lui Ioan Mititelu începe chiarcu poemul Vis persan, care este de fapt un adevă-rat crez poetic, în care el îşi expune intenţia şi de-mersul poetic, scriind: „ Versuri vechi îţi recitam/La noul han/ Din dealul spart/…/ că timpul nu ne-a-nvins nicicând”. Poemele se derulează molcomprecum „poveştile la gura sobei”, sau ca mărgelelepe o aţă a visului sau într-un rozariu, poveşti detipul celor spuse de Şeherezada, cea care îşi pre-lungea viaţa începând în fiecare noapte o nouă po-veste, care reuşea să-i stârnească interesul regeluipersan Shahryan şi astfel reuşea să-şi facă dinbasm un adevărat dar pentru continuarea vieţii.

Tot aşa şi Ioan Mititelu îşi începe un nou poem dincel de dinainte, construindu-şi un castel imaginarpe care îl oferă în dar persoanei iubite, pentru căacest vis persan al lui este forţa creatoare care îi dăghes. Se consideră de fapt un mesager al acestorsentimente, din dorinţa de a se eschiva, de a nu de-veni erou decât prin contaminare: „Demult ştiamcă nu-s decât un căruţaş/…/ ce plâng dimineaţa şi

seara/ Doar peversuri de doină”.

Conştient că rolulcuvintelor esteesenţial în acestmare poem orfic,în această povestecu prelungiri, au-torul spune des-pre cuvinte:„Cuvântul oţel,Cuvântul amnar,cuvântul flacărăfăcând astfel tri-mitere la cele

două ustensile aproape iniţiatice (lipsind totuşiiasca), ustensile care au făcut posibilă evoluţiaumană, ustensile generatoare de foc.

Fie că este vorba de focul iubirii, de focul împliniriisau de focul speranţei, poetul simte că toate aces-tea se împlinesc şi prin cuvinte ,chiar dacă ele suntspuse: „Când tata stătea de vorbă cu lupii”. „Amvăzut ţărmul spre seară/ Curăţat de umerii tăi”spune Ioan Mititelu, trasând într-un anume fel de-

corul în care se derulează acest vis persan, în ime-diata apropiere a infinitului, pentru că apa, de celemai multe ori deschide fereastra spre nebănuiteleorizonturi.

Recuzita care însoţeşte acestfilm oniric, acest vis persan esteadeseori simplă şieste compusădin: haină dedor, hainăde mort sauhaină deducă, mai alesatunci cândspune: „ Închide-mă-ntre două paranteze/ Secol almeu, nebun fără scăpare”. Aceste haine pe care leîmbracă pe rând,aşa cum îi solicită scenariul suntpurtate cu multă seriozitate dar şi cu teama de anu se destrăma pe la colţuri, de a nu-l arăta lumiiîntr-o ipostază care nu l-ar prinde.

Asemenea Şeherezadei el îşi construieşte din timp,cu multă migală, şansa de a supravieţui acestui focmistuitor, acestui foc al jertfirii. Deşi ştie că nunumai haina îl face pe om, totuşi haina poateatrage atenţia în chip fericit iar cuvintele nu devingloanţe ci mângâieri chiar şi când vorbeşti cu lupii.Poemele lui Ioan Mititelu sunt şiruri de mângâieripe care le însăilează cu mult talent.

Pe canavaua cărţii „Silabiseam geana păcatului”spune, căci „Ne-ntoarcem în lumea rostitului”, înacea lume a poveştii şi a visului, învăţându-ne cănu există mai de preţ lucru pe lume decât visul”Când zorii spun bine venitului” iar „Pe câmpulacesta zâmbeşte un zeu/ Cedând ochiul smerit as-finţitului”.

În această frumoasă trăire, Ioan Mititelu se insi-nuează, povestindu-şi visul său persan alcătuindcontinuu „ calendare despre începuturi/ şi mai alesderulări de zidire”.

Castelul poemelor sale capătă chip luminos lă-sându-ne pe noi să visăm tot un vis persan, încăr-cat de broderii metaforice, de sensuri multiple, detrăiri la limita fabulosului.

Ioan Mititelu, Vis persan, ediţie bilingvă, româno– engleză, Editura P.I.M., Iaşi, 2015, 162. P. versiu-nea în limba engleză semnată de Mariana ZavatiGardner.

Emilian MARCU


PENTAGRAMELE UNUIMARE SAVANT ȘI

EMINESCOLOG: GEORGEPOPA

Ecouri din trasposibil- pentagrame,este volumul editat de marelescriitor umanist și inconfundabil

eminescolog George POPA, la Editura Pan-filius, 2014,Iași, unde Dom-

nia Sa este șic o o r d o n a t o r u l

Colecției SAMǠDHI.Din punct de

vedere structuralcartea cuprinde treisecvențe poetice(I.II. III.)și o Addendacu articolele: Amvăzut, am trăit, am

creat în transposibil șiCalea către Transposi-

bil.Pentagramele savantu-

lui George Popa sunt de marerafinament artistic și de o deosebită elevațiespirituală, având momente înălțătoare dedelectare culturală a lectorului, cum numaipana unui mare geniu a putut da la ivealăasemenea bijuterii lirice.

Adept al ideilor lui Platon că numai ovoce divină, un glas tainic îi poate dicta poe-tului poeziile, pentagramele ilustrului emi-nescolog George Popa dezvoltă omultitudine de teme și de motive poetice.

Sublima voce: „Sublima voce, vii dincare cer,/Din cât mai sus, mereu mai de de-parte?/ Cum m-ai ales, ce vecinici legi măcer/De dincolo de viață și de moarte?/CeLogos vrea să-și scrie Nouă Carte?” Viziu-nea poetică este atât terestră cât și cosmică,deci o legătură indestructibilă dintre poezieși cer potențează misterul lucrurilor, Ceres-cul legământ: „Frumosu-i transcendență În-tâiului Cuvânt,/ Când viața în tipare și-a fostaflat veșmânt./ Dar forma-n ea păstrează-nea puteri de nesfârșire:/ Mireasma din co-role, din om zbor de gândire./ Cu cerul poe-zia-i supremul legământ.” Totul fiind de

ordine divină, atât versul cât și dictonul cuputerea de a roti aștrii pe cer. Buna vestire:„Buna vestire-i versul, arhanghel e dicteul,/Cu Verb de Ziua Ntâia rescris e universul,/În ritm de cânt nou - zodii și aștrii-și poartămersul,/ La mai înalt sens lumea și-oînțelege Zeul./ -Miracolul acesta ce Legieterne vreu-i?”

Temele: poetului și poezia , rolul artei șimenirea poetului în lume fac obiectul maimultor poezii dintre care cităm: Lăuntriculzeu, Suprema taină, Zeii lucrurilor, Simbol,Steaua poetă, Rugă, Menirea, Logodnă sacră:„Sublima poezie o fiică e de zeu./Pentru lo-godna sfântă, spre a primi alt eu,/ Tot porțio datorie: să ai un suflet pur/ Iar spre-a-țiaprinde steaua, preschimbă-te-n azur/ Și-nzodia fecioară o să renaști mereu.”sau în În-gerul de pază: „Căci poezia-i îngerul depază./Ea ne relevă tainele din noi/ Și-n uni-vers creăm mistere noi./ De eul de-mprumutne liberează,/ Ne-ntoarcem, puri, în Dumne-zeu – o rază.”, Din vecinicie, poemul : „Din ve-cinicie începe poemul, și nicicând/ E l nu vasă sfârșească. Puteri de nou temei/ Va dăruiNaturii. Va insufla pe zei/ Să mântuie Ființade moartea cea de rând/ Și-alături să renascăpe ultim pisc de gând.”, Suferința creatoare:„Tristețea de-a fi singur pe Unu-l îmboldi/ Olume să zidească. Dureri vizionare/ Au zu-grăvit prin Turner„Un înger stând însoare”./ Pe-al bucuriei lujer se-nvoaltă floride-o zi,/ Pe-al melancoliei - lumini nemuri-toare.”,Ars poetica, Sfânta ordine a poeziei,Zodiile poeziei, În ceasul când… „În ceasulcând poemul mă scrie – atunci trăiesc./ Mis-ter adânc, miracol e fulgerul ceresc./ Buna-vestirea lirei dintr-un alt spațiu vine/ Acolounde-așteaptă iluminatu-mi sine/ Când îmiînchei chemarea în cercul pământesc.”,Fân-tâna poeziei, Călătorie inițiatică: „Un druminițiatic e marea poezie,/ Călătoria minții dinnimb în mai nalt nimb,/ Mai sus de-orice ti-pare, de spațiu și de timp,/ Suiș fără oprireintrând în armonie/C-un dincolo ce-ntrecemurie-nemurie.”

Poetul se metamorfozează, trece în di-ferite ipostaze, ajuns la A treia naștere,trăiește iluminările ca un sacerdot, călăto-

Constantin MĂNUŢĂ


rind prin spații infinite: „Îmbrățișat destele, iluminat de lună,/ Din fragezi anitrăit-am sublime revelații./ Căci razele ui-mirii se logodeau prin spații/ Cu razele ce-leste, născându-mi zâna bună/ Ce-mi varosti cuvinte în sfinte constelații.”(Ilumină-rile) încât se năștea o lumină nouă la intra-rea sa în lume, iar Muntele de acasă l-a ajutatsă urce pe cele mai înalte trepte. O astfel denaștere nu poate fi decât Nașterea sfântă as-cultând Divina melancolie închinată mameisale după Unvolendete Symphonie (Simfonianeterminată) de Schubert.

Alături de poemul cosmic poetul esteun Vers cosmic: „N-a fost o întâmplare că aivenit pe lume./ Puteri fără de număr s-austrâns din univers/ Ca-n acel loc și clipă tusă te naști anume./ Căci în poemul cosmicai fost și tu un vers/ Și cauză în șirul de-apururi de ne șters.”,o rană din jocul Increa-tului ori Mirajul logodirii dintre etern și clipă(Mirajul).

Poezia scrisă de marele savant și emi-nescolog George Popa se asociază cucreația divinității, cu Taina învierii: „În cea-sul când o rază de sus la cânt mă-mbie,/ Cumiile de stele, lăuntricul meu cer/ Dăruitordevine al noului mister/ La cei car au harulmai sus de ei să-nvie/ În constelații pure desfântă poezie.”,cu Cuvântul dintăi, cu Ge-niul care face parte din altă lume, dacă nereferim doar la Giordano Bruno, cu NaștereaDemiurgului care va purta în El lumea:„Poetul împrumută un timp eternității./ Îlva trăi aleșii. Din ei în toată slava/ Nucleulde vecie lumini iradia-va./ Și zorile maipure, de partea-naltă-a vieții,/ Un demiurgvor naște și lumea-n el purta-va.”.

Steaua care arde în propriul rug dinJertfa iluziei: „Eliberează marea din ordineasublimă/ Grădinile de stele de pe înaltulcrâng./ Privind uimită aștrii cum din robiefug/ Și în abis își joacă transfigurata rimă,/O stea în hău se-aruncă. Și arde-n propriu-i rug.” este asemănătoare cu Steauasingurătății din poezia eminesciană Odă- înmetru antic. Poetul se întreabă referitor lasoarta geniului în lume de ce a băut otravăSocrate? De ce a fost ucis Eminescu:„De ce-i urât un geniu?De ce-a băut otravă/ So-

crate?Eminescu, de ce a fost ucis,/ Iar peShakespeare regina și-amicul l-au pros-cris?/ Că „omu-i rău în sine” a spus-oWill.Bolnavă/ E stârpea Evei pururi să deacu pietre-n slavă.”(Stigmat). De ce verbul afi poartă o vină ascunsă? Ca-n pentagramaPalimpsest: „În spații, nebuloase mereunasc universuri,/ Iar găurile negre absorblumi în ruină./ Căci Marea Carte-i plină de-adausuri și ștersături./ Încearcă Demiurgulnoi drumuri spre lumină/ Ce-n beznă-or săsfârșească. A fi e-o-ascunsă vină?” nucumva e Farsă ori tragedie? Încât prin Cvar-tetul divin o lebădă prin cântecul ei trans-cedea esența Demiurgului. Suntem un darafirmă poetul preocupat de lumea mistere-lor în pentagrame ca: Între două mistere, Al-chimie, Marele mister, Hölderlin.

Geniul și menirea sa în lume aparepeste tot în poeziile lui George Popa uneledistincte, altele purtând titlurile marilorpoeți: Empedocle, Giordano Bruno,Hölderlin, Shakespeare, Eminescu etc.

Evocarea părinților, a naturii terestreși cosmice cu pulsațiile ei universale, trece-rea inexorabilă a timpului sunt tot atâteateme și motive poetice alături de conotațiiși semnificații ontice și gnoseologice între-gesc opera lirică a marelui poet GeorgePopa. Constelația dintâi: „Pe-un deal vecincu via, cu stelele și munții-/ Părinții: douăgenii- al inimii și-al minții:/ Înțelepciuneasfântă, vizionar trăind-/A mamei, Iarătatăl, cuvinte izvodind,/ Cuprins de-un tai-nic farmec, ce-aprinde nimburi frunții.”

Nu știu dacă voi ajunge vreodată săurc scara magică de care vorbește inegalabi-lul savant și reputatul eminescolog GeorgePopa, în citatul pe care-l vom reda mai jos,dar știu că în preajma noastră în Iașul nos-tru drag și sfânt trăiește un asemenea OM.

„Pentru a ajunge la altitudinea viziuniiunui gânditor este nevoie de o scară - câtmunții; pentru a ajunge la altitudinea unuigânditor - poet ca Eminescu este nevoie dearipi - cât cerul.”

Sunt cuvinte emblematice prin care mareleumanist George Popa definește personalitateapoetului național.


Jurnalul unei premiante

În aerul acela închis, stătut, până şi păianjenii ră-măseseră inerţi. Atârnau de pânze, istoviţi, în aş-

teptare, ca şi cum nu maiaveau loc unde să şi le

brodeze: proiectau altăstrategie. În cameră

nu se mai văruisede ani de zile iarpereţii erau afu-maţi de la maşinade gătit, veche,dotată cu o plită lacare se gătise, pro-babil, cândva.

Avea chiar şi o so-biţă ataşată, unde se

făcea focul iarna, semncă mai locuise cineva aici. Aproape tot peretele

unde se afla patul era acoperit cu o carpetă ţără-nească, ţesută în război, în culori vii, iar în colţul dela răsărit, o icoană cu Maica Domnului împodobităpe deasupra cu un ştergar din in cusut cu motive na-ţionale. În cameră se mai aflau: o masă cu douăscaune şi un tranzistor care se alimenta cu energieelectrică printr-un prelungitor, de la vecini. Pe plităera un castron în care trona un boţ de mămăligă cubrânză, uscat, rămas din seara trecută. Sărăcia, de-opotrivă cu mizeria de dinăuntru puteau fi obser-vate dacă te apropiai de uşa de la intrare, lăsatăspecial întredeschisă, pentru a pătrunde cât de cât,aer. Gemuleţul camerei era nespălat de ani de zile şiastupat cu un ziar, astfel că, tot pe uşă pătrundea olumină difuză care făcea ca umbrele pânzelor de pă-ianjeni reflectate pe pereţi să fie pregnante. Curăţe-nie generală nu se făcuse de mult timp. Stela, care oîngrijea pe femeia paralizată era angajată doar să seocupe de bolnavă, nu şi pentru a face curăţenie.

Pe un pat din lemn, lipit de perete, dotat cu osaltea din paie, stă la orizontală Rodica, femeia de50 de ani care este paralizată de câteva luni de zilela membrele inferioare din cauza unui accidentbanal: i-au alunecat papucii cu care era încălţată, pescări- grăbită fiind să ducă gunoiul afară- şi s-a ros-togolit de la etajul trei până la doi, proptindu-se deperete cu picioarele. În timpul căderii s-a lovit cum-plit la coloană, şi, în zona lombară i s-a deplasat undisc al coloanei vertebrale. Asta îi mai lipsea! Tre-cuse prin încercări grele: rămăsese văduvă la revo-luţie, soţul ei fiind împuşcat, confundat cu unterorist, apoi divorţul Annei, singurul copil pe careîl avea. Fiica ei a găsit-o nemişcată, în locul unde că-

zuse, a dus-o la spital şi a fost operată de urgenţă.Din păcate, operaţia nu a reuşit şi a rămas parali-zată. Anna locuia după divorţ, împreună cu mamaşi cu fiul ei într-o garsonieră, în Bucureşti, într-uncartier mărginaş. Din gospodăria pe care au avut-orudele de la ţară, din partea Rodicăi, trecute la celeveşnice, a rămas doar acest grajd care stă să cadăpentru că nimeni nu s-a mai îngrijit de el, iar casa,care fusese construită din chirpici, s-a ruinat şiaceea. Anna nu a avut posibilitatea să o ducă într-un azil de bătrâni, pensia de boală a Rodicăi fiindmai mică în raport cu cheltuielile care necesitau în-treţinerea într-o astfel de locaţie socială. Neavândaltă soluţie, a instalat-o aici, alegând locul acesta re-tras, liniştit, venind din când în când să o vadă şi să-i aducă cele necesare: medicamente, pampărşi,alimente. Stela, femeia care are grijă de Rodica a fostrecomandată de preotul din localitate, plătită deAnna cu aproape toată pensia pe care o avea mamaei. Chiar dacă exista o diferenţă de educaţie, întrecele două s-a înfiripat repede o prietenie frumoasă.Rodica s-a adaptat situaţiei şi îi aprecia Stelei ome-nia care i se părea cea mai importantă calitate a ei.

*Este o dimineaţă caniculară de iulie, aproape

de ora nouă. Peste câteva ceasuri, atmosfera fier-binte şi umedă va deveni de nesuportat pentru fe-meia bolnavă care nu poate să se întoarcă singurăde pe o parte pe cealaltă. O aşteaptă pe Stela să oschimbe de pampărs, să o spele, să îi aducă de mân-care. Apoi, o dată pe zi aceasta o plimbă în

2.căruciorul cu rotile prin curtea ei şi o lasă sub umbraunui nuc până îşi termină treburile. La prânz mă-nâncă acolo, dimineaţa şi seara îi duce mâncarea lapat. - Bună dimineaţa, coano Rodico! Te-ai odihnit bine?Iaca, ţi-am adus cafeaua şi micul dejun. Astăzi amvenit un pic mai târziu. M-am sculat dis-de-dimi-neaţă şi am săpat în grădină, pe răcoare, am udat le-gumele, am fost cu vaca pe izlaz, am adus iarbăpentru porc, o mulţime de treburi. Uite, ţi-am adusun pepene galben, au început să se coacă, în dimi-neaţa asta am cules doi. - Mulţumesc, Stela! Tare mă mai răsfeţi! O să-mi puno dorinţă când voi mânca prima felie! - Haide, mai întâi, să te schimb de pampărs şi să tespăl, apoi să-ţi bei aghiazma, să iei anafura, ca săpoţi spune rugăciunea. Stela este o femeie singură, rămasă şi ea văduvă decâţiva ani. Bărbatul i-a murit într-un accident rutierpe când se întorcea din Spania, de la muncă, într-unconcediu. Are 48 de ani. Când o vezi prima dată atâtde uscăţivă şi înaltă, ai impresia că este o femeie fi-

Vasilica ILIE


ravă, însă munca şi lupta pentru supravieţuire aufăcut-o puternică. Grijile şi suferinţa i-au săpat cuteadânci pe chipul ei prelung, cu piele aspră, bătutăde Crivăţul Bărăganului. Doar ochii mari şi negri,blânzi, ce răsar de sub sprâncenele-i stufoase şi zâm-betul plin de omenie o fac să aibă un aer de sfântă.Este foarte credincioasă, conştiincioasă şi demnă. S-a măritat de tânără: după şcoala generală, nu şi-amai continuat studiile.A lucrat la CAP până la revo-luţie, şi după, cu ziua ici-colo, să câştige un ban. Nuare copii. Acum are grijă de Rodica şi de gospodăriasa care este compusă dintr-o grădină de legume şiuna de flori. Florile îi înfrumuseţează viaţa şi îi dauputerea şi optimismul de care are nevoie, legumele,de hrana zilnică, sănătoasă. - O să vorbesc cu Anna să te iau definitiv la mine.Mi-e greu să vin de trei ori pe zi şi mai ales la iarnă.Am o cameră liberă pe care o ţin degeaba. - Of, Stela! O să mă poţi suporta în casa ta? Am ajunso povară pentru cei dragi. Mai bine m-ar fi luatDumnezeu atunci când am căzut, să nu mai chinuipe nimeni! - Nu este după cum vrem noi, coană Rodico, estedupă cum vrea bunul Dumnezeu! Nu vezi că ne-apedepsit şi ne-a luat bărbaţii prea devreme? Poatecă astăzi ne era bine la amândouă, zise Stela în timpce îi schimba pampărsul. Întotdeauna avea un lighean pregătit cu apă caldăsă o spele. Aducea apa de acasă, într-un bidon dinplastic. Nu îi era uşor dar toate aceste lucruri le făceacu atâta conştiinciozitate şi omenie că deveniseră lu-cruri fireşti. După ce o spălă şi o întoarse pe o parteîi aduse lângă pat tava cu o cană cu lapte şi o bucatăde plăcintă cu brânză. Apoi, îi tăie o felie de pepenegalben şi i-o puse pe tavă. Cât timp Stela fusese peafară cu treburi, Rodica îşi spuse rugăciunea şimâncă tot. - Tare bun a fost pepenele galben, aromat si dulce!Mi-a adus aminte de copilărie când veneam la ţarăşi mergeam vara la bostană cu bunicul meu din par-tea tatei şi umpleam o căruţă cu pepeni galbeni şiverzi. Când ajungeam acasă, îi luam la rând pe ceiverzi, le făceam ţăncuşă să văd care dintre ei este do-brin, adică are culoarea galbenă-portocalie, şi,musai, să fie şi dulce; pe ceilalţi, care nu-mi plăceau,îi aruncam la păsări să ciugulească miezul. - Îţi mai tai o felie dacă ţi-a plăcut! O să te iau acumla mine şi o să te aşez sub nuc, atâta timp cât o săgătesc. 3.Rodica mai mâncă o felie de pepene şi scoase de subpernă un caiet mare, un fel de jurnal în care îşi de-păna amintirile. Sub nuc, la umbră, va mai scrie încaiet o secvenţă din viaţa ei. Era un mod de a-şiumple timpul şi de a-şi ordona gândurile în altăparte. Uita, măcar pe moment de situaţia în care se

afla.Sub umbra nucului din curtea Stelei, în liniştea în-treruptă doar de cântecul greierilor sau de foşnetulfrunzelor de nuc la adierea vântului, Rodica a scrismulte file de jurnal în caietul său. Acum, chiar nuavea chef de aşa ceva. Gândurile o duceau la oraş,la trepidaţia de zi cu zi a acestuia, la traiul pe careîl lăsase în urmă, la vecinii cu care s-a înţeles bine.Nu a uitat-o nici pe doamna Ina, o femeie deosebităpe care o admira şi o iubea, cu care se împrietenisede când se mutase pe scara lor şi care divorţasedupă 25 de ani de căsătorie. Niciodată nu s-a plânsde soţul ei, spunea doar că îi este greu când acestapleca în delegaţie, în străinătate, fiindcă toate res-ponsabilităţile cădeau pe umerii ei. În ultimii ani,Rodica o vedea tot mai tristă până când, aceasta,într-o zi, i-a mărturisit că s-a despărţit de el. Pur şisimplu a rămas fără cuvinte. Ina i-a povestit viaţatrăită alături de fostul soţ, de când l-a cunoscut pânăa divorţat de el. Rodica, la rându-i, şi-a deschis su-fletul în faţa ei. Între ele s-a legat o prietenie trainicăşi sinceră iar Ina i-a fost alături şi a ajutat-o când i-amurit soţul şi când a fost comemorat, pe parcursulanilor. Acum, de când Rodica este la ţară, prietenaei îi scrie în mod constant, promiţându-i că o să vinăsă o viziteze când îşi va lua concediu. - Gata, mi-am terminat treaba! Ce faci, coană Ro-dico, nu mai scrii? Rodica tresări. - Astăzi nu prea am chef de scris, Stela! Mă gândesc,numai. M-au năpădit amintirile!- Te las atunci, merg să curăţ fasolea şi să gătesc.Acuş vine ora prânzului ! Rămasă singură, Rodica începu să răsfoiască pri-mele pagini ale jurnalului şi se opri la ziua când l-acunoscut pe Costel, soţul ei.

*Era într-o primavară, în luna mai, când începuseră

să înflorească trandafirii. În ziua aceea de duminică,dimineaţă a fost o ploaie torenţială, cu tunete şi ful-gere iar după amiază a ieşit soarele. Rodica ieşise cudouă prietene, colege la şcoala de asistente medicalede pe Pitar Moş şi se plimbau prin parcul Herăstrău,pe aleea trandafirilor. Toate erau îmbrăcate sport: înpantaloni şi tricouri, pe deasupra cu geci subţiri, dinfâş, fiecare, de altă culoare. Se afla în mijlocul gru-pului. În spatele lor mergeau în acelaşi ritm patrubăieţi de la Academia de Poliţie de la Băneasa, careaveau permisie pâna la orele 21,00. Veniseră în parcsă se plimbe. Le urmăreau de ceva timp. Fetele eraufoarte vesele, povesteau diverse întâmplări din prac-tica pe care o avuseseră la spitalul Fundeni. Din acelgrup, unul dintre băieţi s-a desprins, a depăşit gru-pul celor trei fete şi s-a postat în faţa lor, tăindu-lecalea. Fetele s-au oprit şi s-au uitat la el, mirate, l-auocolit şi au început să râdă. Băiatul a aleargat din


nou înaintea lor, s-a oprit în faţa Rodicăi, a fixat-o înochi şi i-a spus:- Aş vrea să stau de vorbă cu tine, te rog! Surprinsă, s-a oprit şi s-a uitat lung la el.- Poftim, mă ai în faţa ta, spune, ce doreşti? - Îmi place de tine! Dintre toate trei, te-am ales petine. Vreau să ne plimbăm şi să stăm de vorbă!

4.- Dar eu am venit cu prietenele mele în parc, nu lepot abandona!- Bine, atunci, uite, cum facem: eu le spun băieţilorora şi punctul de întâlnire fiindcă am venit cu ei şi trebuie să ne întoarcem la Băneasa, îm-preună, şi tu le spui prietenelor tale unde vă întâl-niţi, la fel şi ora, când vine momentul să mergeţispre casă.Aşa s-a întâmplat. Fiecare şi-a anunţat prietenii.– Mă numesc Costel Trifan-zise- şi întinse mâna

către Rodica. – Rodica Mitu, se recomandă ea.- Ştii, te-am studiat din spate, profil, şi mai ales cândţi-am privit faţa. Îmi plac ochii tăi, Rodica! Ce mai,îmi place cum arăţi! Mi-aş dori să devenim prieteni.Într-adevăr, Rodica era pe atunci o tânără frumoasă,brunetă, cu ochi albaştri, pătrunzători, cu o gură fru-moasă, surâzătoare. Părul lung şi castaniu era lăsatliber, pe spate. În faţă, îşi făcuse o cărare pe mijlociar în părţi îşi împletise câte o codiţă din câteva firede păr, pe care le împreunase la spate şi le prinseseîntr-o clamă. De statură mijlocie, trup de viespe, pi-cioare lungi, cu faţa ovală şi gâtul lung, de lebădă,dezinvoltă, avea un mers uşor, când păşea parcăzbura. La fiecare gest sau pas pe care îl făcea, părulîi flutura pe umeri ca valurile mării iar când râdea,i se vedea o dantură albă, perfectă. La rândul lui,Costel, la prima vedere, era un băiat înalt, şaten, cuochii albaştri, de culoarea cerului senin. Îmbrăcatîn blugi, cu o geacă scurtă, tot din blugi, cu guleruridicat care îi dădea un aer de şmecheraş, cu unsurâs şăgalnic care îl făcea simpatic, aveai impresiacă este pus doar pe agăţat. Dacă aveai răbdarea să-lpriveşti mai profund, faţa rotundă, obrajii bucălaţi,părul şaten şi ondulat, toate aceste trăsături, îţi lăsauimpresia că sunt ale unui puştan de clasa a X-a deliceu şi n-ai fi gândit că ar îndrăzni să abordeze ofată în parc, darămite, să-i mai ceară şi prietenia. - Mă iei prea repede! Nu am prieten şi nu prea amîncredere în băieţii care agaţă fetele în parc! Costel, care, până atunci trecea drept fluşturatic înfaţa Rodicăi, luă o atitudine serioasă şi convingă-toare: - Cum aş fi putut să te abordez decât în felul acesta,dacă mi-ai plăcut? Unii agaţă fete pe stradă, în mij-loacele de transport, în drum spre şcoală, în recrea-ţie! Crezi că am făcut ceva grav? Nu se ştie niciodată

de unde vine destinul! Rodica făcu ochii mari, îşi fixă privirea în ochii lui,îl ascultă cu atenţie, şi, impresionată de ceea ce au-zise, spuse: - Bine, m-ai convins! Vom sta de vorbă şi la sfârşitîţi voi da răspunsul. S-au aşezat pe o bancă şi au stat de vorbă despre ei,despre şcoala pe care o urmează fiecare, despre căr-ţile pe care le-au citit în ultimul timp, desprefilme.Costel a răspuns cu sinceritate la întrebărilecurioase care i-au fost adresate, inclusiv la cele le-gate de condiţiile de la internatul din incinta Acade-miei de Poliţie. Ar fi vorbit la nesfârşit dar şi-au datseama că trebuie să se despartă. S-au ridicat de pebancă şi au continuat discuţia în timp ce se îndrep-tau spre locul unde se întâlneau cu prietenii. – Apropos, data viitoare te invit la film. Mergi? - Dacă o sa fim prieteni, merg, spuse Rodica zâm-bind.Costel se opri din nou, îi luă mâna, i-o sărută şispuse căutându-i privirea Rodicăi: - Şi eu, care credeam că, de când stăm de vorbă, sun-tem deja.Ea se uită în acelaşi timp în ochii lui, se roşi la faţăşi spuse emoţionată: 5.- Bine, Costel, accept prietenia cu tine, o să merg şila film.Lui îi venea s-o ia în braţe şi să o învârtă de bucurie,dar se abţinu. Atât putu spune: - Mulţumesc mult, pentru prietenia ta!

* Rodica tresări. Simţi că îi este împins căruciorul. EraStela care o luă la masă. - Vai,ce m-ai speriat! Eram foarte concentrată, citeam cevadin caiet.- Am observat, şi chiar voiam să te las în continuaredar am aşezat masa. -Ce harnică eşti! Pe mine mă luaseră gândurile, nuam simţit cât de repede a trecut timpul!- Iar eu mă simt atât de obosită! După ce mâncămte duc acasă. Vreau să termin treburile prin ogradă,după aia, să mă odihnesc. Îmi este de ajuns, de azide dimineaţă tot robotesc! După prânz, Rodica nuar fi dorit să plece.- Te rog, aş vrea să mai stau la aer până termini tre-burile! -Bine, dar numai atât, după aia intru în casă şi nu temai pot păzi. –Sunt de acord cu tine, se alintă Rodica, bucuroasă căa convins-o pe Stela să o mai lase la aer.În drumul spre locul de sub nuc, Rodicăi îi căzu ca-ietul. Stela, care împingea căruciorul observă, îl luăde jos şi i-l puse în braţe, deschis la o pagină anume.Rodica se uită şi zâmbi.

*


Era ultima lună de toamnă. Ina se mutase într-o gar-sonieră ce i se repartizase de la serviciu, într-un blocnou, P+4, la etajul 1, în cartierul Titan, destul de spa-ţioasă, chiar avea şi un balcon tip logie. Ajutată depărinţi reuşi să o zugrăvească şi să o mobileze. Maiavea să-şi cumpere un televizor. De când se mutase,nu bănuia că un tânăr care locuia la etajul doi, dinblocul de vis-a-vis, o spiona. După câteva luni dezile de când se mutase şi avea casa pusă la punct cutot ce-i trebuie, în sfârşit, îşi cumpără televizorulmult dorit, şi o măsuţă specială pe care să îl aşeze.Cum în bloc nu exista antenă colectivă, cumpără oantenă specială pe care o aşeză pe balcon dar niciaşa televizorul nu funcţiona. Necajită, luă o carte dinbibliotecă şi începu să citească. Se auzi soneria. Prinvizor văzu două figuri de bărbaţi, necunoscute. Laîntrebarea cine sunt, ei au răspuns că sunt doi vecinidin blocul de vis-a-vis care au văzut-o mai devremeîn timp ce se chinuia să aşeze antena pe balcon şi auvenit s-o ajute. Curioasă, dar, în acelaşi timp sfioasă,Ina le deschise uşa, îi cercetă cu privirea şi îi invităînăuntru. Ei s-au recomandat: Teo şi Tudor Bălă-şescu, fraţi. Din discuţii a aflat ca Teo este mai mare,Tudor, mezinul, i-o luase înainte şi se căsătorise decurând.- Cred că trebuie să montam antena, sus, pe terasablocului, zise Teo.- Nu ştiu, nu mă pricep, dar dacă voi vreţi să mă aju-taţi, sunt de acord. Cei doi aduseseră tot ce trebuia pentru a monta an-tena pe bloc şi nu le-a luat nici prea mult timp săducă la îndeplinire acest lucru. În sfârşit, Ina era fe-ricită că televizorul funcţiona şi îi invită la un paharde vin şi câteva aperitive pe care le pregătise în timpce au montat antenna. - Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc! Vă rog să-mispuneţi cât vă datorez pentru tot ce aţi făcut! - Nu ne datorezi nimic, am făcut-o din plăcere,spuse Teo.Din politeţe, cei doi tineri au gustat din aperitive sămeargă şi un pahar cu vin.6.- Vreau să fiu sincer cu tine, spuse Teo înainte de apleca.Te-am observat de când te-ai mutat şi te-amadmirat de multe ori din balcon sau prin geamul ca-merei mele. Nu am îndrăznit să te abordez dar aveam de gând să-ţi tri-mit o felicitare de sărbători şi să te invit la un filmdacă nu făceam acum cunoştinţă. – O, Doamne, eu chiar nu te-am observat!Pe furiş, se uită mai atentă la el. Teo era un bărbatcare arăta foarte bine: înalt, la 1, 80 m, cu ochii verzi,sprâncene stufoase, o frunte lată, părul pieptănatîntr-o parte, puţin lung şi cu perciuni, a’ la Elvis Pre-sley, un nas potrivit, o gură cu buze subţiri şi o dan-tură frumoasă. „E chiar un bărbat plăcut, îşi zise în

gând, Ina”.- Nu erai interesată de mine, glumi Teo! Eu te-amobservat de când te-ai mutat; ştiu şi când ai cumpă-rat mobila, frigiderul, tot. Ina nu ştia ce să mai spună. Teo, continuă: - Te invit marţi la un film la sala ARLUS, vis-a-visde ambasada americană, unde am legitimaţie. În-ainte de film, întotdeauna este o conferinţă pe di-verse teme, sunt invitate personalităţi, depinde detemă. Aflăm acolo, pe loc. Sunt sigur că o să-ţiplacă. Şi, tot în cursul săptămânii, sâmbătă, te invitla Sala Mică a Palatului, la film, acolo am abona-ment. Ina chiar se blocase şi nu ştia dacă să îl refuze sausă îi răspundă afirmativ.- O să îţi dau răspunsul zilele acestea, astăzi estesâmbătă, mâine am program, stabilit de câteva zileînainte. Vom vedea săptămâna viitoare, uneorimai rămân peste program, la serviciu.- Acasă ştiu că nu ai telefon.Te-aş ruga, dacă vrei,să-mi dai numărul tău de la serviciu! Ţi le las şi peale mele; de acasă şi de la serviciu. - Bine, ţi-l dau, dar să ştii că eu nu prea caut bărba-ţii la telefon, spuse zâmbind, Ina.- Nu-i nicio problemă, te caut eu. Şi de nu te găsescla telefon, ştiu unde stai, spuse zâmbind, Teo.Acum, nu te mai las să-mi scapi, glumi el. După plecarea celor doi, Ina rămase bulversată deceea ce i se întâmplase.

*- Gata, coană Rodico, te duc acasă, mi-am terminattreburile!Stela se apropie de ea şi văzu că aţipise. Îi luă caietuldin braţe şi i-l puse alături. Împinse de cărucior şise îndreptă spre poartă. Rodica se trezi.- Am aţipit ca un copil mic. Cred că şi din cauza ae-rului. Sper să dorm şi când voi fi în pat. - Abia aştept să ajung şi eu acasă, să mă odihnesc!Pic, de obosită! Ajunsă în camera Rodicăi, Stelaapropie cât mai mult scaunul de pat şi reuşi să oaşeze pe o parte, pe saltea, cu capul pe pernă. O în-veli cu un cearceaf şi dădu să plece. Se opri şi se uităspre glastra cu flori. – Când vin diseară o să-ţi aduc flori proaspete, asteas-au ofilit!- Mulţumesc, Stela, eşti o femeie minunată! De toateai grijă! Dumnezeu să te ocrotească şi să te ţină să-nătoasă, ai un suflet bun! - O avea şi Dumnezeu grijă de mine pe lumea ai-laltă, că pe asta, tare sunt chinuită!- Taci! Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că eşti sănă-toasă, asta contează cel mai mult! Rămasăsingură, nu mai avu somn. Îşi luă caietul şi continuăsă citească din jurnalul său.


În noi timpul dispare

Ca o stea călăuzitoare, Dumnezeu străluceşte întine, dornic, prin tine, să se nască în mine revărsatul zorilor din noapte. În această lumină evazivă, rugurile se-aprind sub formă de pulbere de aşteptare, prin acest cer ceresc din binecuvântarea tăcută notele albastre te-atingînainte de a-şi da ultima suflare, parcă nicio clipă din viaţă nu ai trăit, eventual pe-a altora. Îţi simt atingerea, mă copleşeşti, zidită eşti în inima şi-n carnea mea,în noi timpul dispare, se naşte libertatea iubirii, cu tine sunt şi-n moarte, nu numai în pierdere, pentru noi trecerea e un câştig etern, o zbatere este ceea ce simt acum. Dar ce e timpul?! Simţi contopirea luminilor?Unică, irepetabilă bucurie, farmecul a două inimi scăldate în rouă, într-o sublimă luptă de mulţumire şi focul din două suflete într-un cocon de abandon!O sclipire de cuvânt ne cunoaştem, - suavă, limpede, adie peste tot trupul, fascinant mister născut din contopirea inimilor -, fiecare şoaptă strecurată din suflet reverberează-n noi. Clipele s-au scris irevocabil, nu ştiai cum e să te vezi în oglinda ta,

ţi-am reaşezat lumea, prin ea se naşte totul. Aş vrea să te-ating ca să pot fugi, ( oare mai pot să mă ascund?! ) ştii atât de multe şi totuşi nu mă cunoşti, închişi într-o carapace a dorinţelor fără sens, nu am cum să te uit, baţi mereu în inima mea.

Ai închis ochii? Rătăcitor, te lupţi cu fiarele, schimbi cursul apelor, ajungi până dincolo de cercul de care nu se trece, străpungi pânza polifonică, culegi merele de aur, treci de păzitorul porţilor lumii de dincolo, din inimă-ţi curg râuri de apă vie, la porţile cerului te vei regăsi. Cu viteză, departe te-am luat de mână, un dans al apelor noastre în care ne-am născut vindecaţi... fugim spre nicăieri, niciunde nu putem fi atât de aproape ca-n noi înşine. Simţi cum te-aşezi în inima mea şi mă arunci, înainte, spre soare? Fii convinsă că te doresc ca pe aerul pe care-l respir, un tremur aparte, un ropot de simţuri, cascadă de senzaţii, fluidul ce se plimbă agale prin tot corpul, cu tine trăiesc mereu o stare minunată, acel dar al fiecărei privirii în inima vieţii, o nestemată împodobită cu strălucirea prezenţei!

DansDansează cu viaţa, iubitule! Cred în câmpia infinită din noi, în fiecare petală depusă fundaţiei construiteşi-n zborul nemărginit spre aştri. Am nevoie de clipele care vin şi trec prin noi din clepsidra veşniciei, de muzica ce lasă să curgă timpul în inimile noastre, ca un foc ascuns în exilul unui destin, răscolind tot universul, de pierderea mâinilor noastre ce-alunecă liber în briză şi culoare, de fascicolul sărutului ce trece prin lumina stelelor, de interludiul parcurs de ceaţace-adună praful nopţii, lăsând, în urmă, o dâră a tăcerii şi melancoliei.

Dacă tu eşti cerul atunci mâna mea e întinsă spre lumina din tine! Când Totul se oglindeşte într-un punct, acel punct se revarsă în Totul, de tine, de mine, de noi, am nevoie...

Irina Lucia MIHALCA


Doar… vânt Se-ntâmplă să cadă azi cerul prea jos,Se-ntâmplă ca vorbe prea des să DEScos.Se-ntâmplă să fiu și… să tu nu mai… eștiBărbatul țesut în prea multe povești,

Se-ntâmplă din nou ochii mei să nu vadăCum cade apusul pe fosta zăpadă,Culoarea trecută iar azi NEculoare.

De ce așteptarea atâta mă doare !?

Se-ntâmplă prea des , se-ntâmplă prea… rarSă curgă iubirea din stins felinar.Ești lege NElege și noaptea la pândăMereu și mereu … doar o sfântă osândă.

Tu ești o pecete de NEadevăr,Ești veștedă floare din fostul meu… măr,Tu ești ÎNTREBARE și ești NErăspuns,Un cântec uitat și-n suflet ascuns.

Se-ntâmplă să cadă azi cerul prea jos,Mirarea pe buze nu pot s-o mai cos.Se-ntâmplă din nou ochii mei să nu vadăC-ai fost și-ai rămas a mea veșnică pradă -

NEadevar… pecete… cuvântUn braț aruncat peste mine -Doar… vânt.

Desculțe cuvinteÎntuneric… lumină…Prea multa tinăÎntre noi doi.Cât de multe nevoiNe despartȘi… ne-mpart ?!Suntem de cartPe-o mare careNu-i a ta Nici a mea….Deșarte-ntrebăriFara cărăriDesculțe cuvinte -Aduceri aminteDe tot ce a fostUn gând Fără rostSărut despletitDoar…În toamnă iubit.Verde tăcereSau … adiereDe vise doar sparte.…..Poate azi…

Poate ieri…Ai cerutSau ai vrutSă fim un mărCu ramuri înaltePânăDeparte…

Suntem de cartPe-o mare careNu-i a ta,Nici a mea…

A noastră oare !?Un pas pe ocean,Un cântec, un an…Sau mult mai mult…Ni-i visulCărunt…AbsintPrivegheri de vise reciTu în noapte îmi petreciPrivegheri de rouă caldăNumai sângele NI-l scaldăApă, soare sau tăcereEU sau TU ..Am fost o miereTot prelinsă peste răniDescântată-n multe căniDe absint sau verde ceațăCare gândul NI-l răsfață,Mângâieri pe șoapta careNu mai vrea o… amânare…Sufletul se-mparte-n douăUmbră, cântec… lună nouă…Pași pierduți în așteptareSărutări , un zâmbet - floare,Restul este … doar minciunăCând din cornTăcerea… sună.

Lelia MOSORRA


printre fiarele blânde

Ai vorbit despre măruntele ipocriziiale zilei de ieri. Un discurs perfectca lama unui cuţit în zori.Ca o ploaie neagrăpeste memoria unor zei infideli.

Voiai să treci pe malul celălalt,să cunoştinebunia silabei în alveolele timpului:simpla expresie a unei solemnităţi expirate.

Căcinimeni nu mai ştie strălucirea rănii,cenuşa poemului în inima dimineţii.

Ai vorbit despre măruntele ipocriziiale zilei de ieri.

Cine te-a trimisprintre fiarele blânde ale vieţii tale?

Dintr-o dată se face seară

peregrini fericiţi pe un drum fără glorieo dimineaţă luxuriantă în pervazul ochiuluidecupat după rigorile unei metafizici extravagantedacă păşeşti te aşteaptă un munte deghizatîn avanscena trădărilor de ieri şi de mâine un contact cu puterea celui care vorbeşte pe platourile incandescente des-eneazăflori de gheaţă în anticamera destinului

o şoaptă neagră naşte o nouă voinţă

natura proclamă fericirea în zorii trufaşiai unei vieţi cu braţele retezate

aştepţi să vină animalele mici şi scânteietoaresă- ţi înghită nimicul acela din dreptul inimii

şi dintr-o dată se face seară

O altă măsură a lumiI

Am fost aproape de silaba atroce, i- am simţitzădărnicia. Prietenii zâmbeau în zodia paharelor.O singură mişcare pornită din elanul pauperal mâinilor care nu mai cunosc singurătatea.Şi semnele se arătau vii, ca nişte umbre de fier pe cerul neputinţei noastre.Am fost aproape de silaba atroce, cândsomnul trecea ca un condor beat peste podişuri.De acolo ştiam că începeo altă măsură a lumii, mai simplă:acel artificiucuibărit o dată cu iarna în inima lucrurilor.Acea uzurpare de sine ce- aduce cu ea împăcarea...

REVERENŢA TĂCUTĂ A FRIGULUI

liniştea curge prin venele amiezii:o ciupercă atavicăun rictus al unei fericiri graţioase

tabieturi de aur la masa trufaşăa zeilor de cartoninima ta ghiceste încă rumorile crinuluiinima ta e un pumn de petale rănite

numără-i bătăile victorioasespune-i despre gloria umilitoarecare o pândeşte din anotimpul fiarei

nimic mai multdecât reverenţa tăcută a frigului.

NIMENI NU AUDE CUVÂNTUL

vicisitudinile trufaşeşi acele cochetării cu meandrele metafiziciipietrele tale de temelie beatitudinea şi disperareaunei vieţi consumate pe înalte podişuri de oţelam fost acolo vei spune am respiratgrozăviile care înnobilează carnea obosităcreierul care toacă frivolităţile de aur ale clipeidar nimeni nu ascundesplendoarea în grotele asurzitoare ale spirituluinimeni nu aude cuvântuluşor ca o pasăre din lumea umilă

Geo GALETARU


HOŢUL

În camera mea nu a intrat nici un hoţ!

Nu lipseşte nimic!

Dece mă simt totuşifurat de amintiri?

DE VOLEUR

Dans ma chambreil n'est entré aucun voleur !

Rien ne manqué !

Pourquoi est-ce que je me sens pourtant emporté par mes souvenirs ?

CĂpRIOARA NEBUNĂ

Culcat,stau cu ochii închişişi visez la poiana mea cu flori.E atâta linişte şi armonie!Şi totuşi căprioara nebunănu vrea să-mi dea paceîncercând din nou să mă mângâie cu copitape albul ochilor mei obosiţide atâta privit spre spaţiul virtual.

LA FOLLE BICHE

Couché, les yeux fermés je rêve à ma clairière fleurie.Que de silence et d'harmonie! Et pourtant, la folle biche ne veut pas me laisser tranquilleet essaie de caresser de son sabotle blanc de mes yeux las d'avoir tant regardé l'espace virtuel.

ÎMBRĂŢIŞARE

dacă te-aş întâlni

ţi-as spunesă te prefaci într-un avion

tu,pentru a-mi face pe placţi-ai desface braţeleşi ai plana lin spre mine

eu…m-aş preface în pasăre şi apropiindu-mă de tinene-am împleti aripileîntr-o îmbraţişare de suflet şi trupmângâindu-ne tandru până când am simţi simbioza iubirii noastre...

ETREINTE

si je te rencontrais, je te diraisde te changer en avion

toi,pour me faire plaisir,tu déploierais tes braset planerais doucement vers moi.

moi,je me changerais en oiseauet m'approchant de toi,nous entrelacerions nos ailesen une étreinte de corps et d'âme, nous caressant tendrement, jusqu’à sentir la symbiose de notre amour.

George ROCA


25. Ce-am văzut, ce-am cunoscut…

– Te-ai plictisit, Eliahor, la genunchi ai aripioarecare te poartă, te duc după cum nu ţi-i voia;asemenea discurs îţi displace, sunt sigur,dar nu uita, grădinile suspendate o singură dată se trec

şi ochiul de formele lor divine o singură datăte-nseată. Largi sunt Semiramidele şi drumul sinuosşi greu, dar ştiu că la celălalt capăt e poarta pistilelor…Pe-o floare de lothus stă Deceneu mână în mână

cu Socrate, şi Burebista şi mulţii discipoli se căznesca ţine lobul cel verde sub formă de punte:Ei ne vor întreba, Eliahor, ce-am văzut, ce-am cunoscutşi da-ne-vor, sau nu, bila cea verde ca paşaport

către etajul superior, cu flori cântăreţe şi pomidăscălaşi. Nu întâmplător drumul trece-ni-se pringrădini aeriene: dacă nu se percep ca chip, teii,jugaştrii pot reveni sunete în echo-ul de aer, de-ozoane;

teamă mi-i a te urma din aproape; într-o clipităpoţi fi pulverizat în iluzii; tu, care atât ai contat pe concrete, pe vrabia din mână, pe parul ţintuitorşi nu pe incertitudini; hai, ia-o în faţă!

26. S-avem rază, s-avem punte…

Pe când bléstem verde-crudnasc tăcerile-n agud, arde-aş şi eu sub vătrai,

căci o dată mi te dai

ochiule cu văzătură,inimă cu poftă, gură de acum, de când ai fost

şi mănânci câşlegi, nu post

şi te-nfigi a fi în toategusturile pipărate, de nu laşi o firimitură

celora flămânzi din jură;nu adâncul prinde-n cleşte,ci lărgimea care-l creşte, nu-nţelesul ne-nţelesul,

ci ciupercile, cu fesul.

Lasă-ne, Doamne, pe-o creacălingă băgălingă-ne, cu zăpezi ce ningă-ne

mintea-n suflet când s-apleacă;chip ar fi, astfel, de ştirelumii Tale-adâncitura şi ne-am umple şi noi gura

cu arome din potire;

şi am prinde ochi pe laturi,barem unul drept şi fix, s-aşezăm nebunul pix

pe vedere, să te saturi.Şi am prinde ochi în frunte,treji, poteci să ne-nlumine, de la noi şi pân' la Tine

s-avem rază, s-avem punte.

27. Să privim cu încetinitorul

Grea-i lecţia văzutului dacă mai pui că şi contururileIniţiale pot luneca spre estompare, greu e să dai seamă

asupra hergheliilor nestatornice, de aceea m-amdecis şi, te rog, nu mă contrazice frate al meu

din Syamezia, aprobă, înclinându-ţi fruntea, că ceeace fac e bine: punctez ca unitate a văzului doar ipostaza,cântăresc greutatea imaginii numai învelită-n secundăşi-n plăceri personale; tu chiar dacă nu vei face la fel

căci un neastâmpăr al privirii te devoră şi paşii ţi-scai în nestrune, străduieşte-te a vorbi acelaşi limbaj ca şi mine. Mâine, când, întrebaţi de Deceneu: V-au plăcut Seramidele? Iată creioanele beţiei.

Înmuiaţi-le-n ceaţă şi arătaţi de ce? De aceea, te sfătuiescsă nu alergi. Întoarce-te înapoi să privim cu încetinitorul:din nou fiecare latură, fiecare unghi, fiecare nuanţă,profund, din aproape, din perspectivă; pe timp de zi

şi de noapte, pe dragoste şi pe greaţă de viaţă, frunza, aripa, clipa şi unda…Toate aceste contururi carene-nghit precum vulvoana peştii, şi-naintea cărorasuntem novici, infantili, iar după-nghiţire, într-un

dincolo stafidit şi nesărat, deodată ne facem bătrânişi-n gârbovirea lor umerii ne trag spre ţărână.–Iată, râd coţofenele, tărâţe de oameni care-au străbătutformele sacre: mai perisabili decât ouăle noastre…

Ion Gheorghe pRICOp


:

presimţirea cuvintelor

Uneori, după somnul de noapte,ne căutam drumul printr-un oraş ambiguu, alteori înveşmîntaţi în alb ne uitam la soare pînă ameţeam în timp ce leoparzii dormeau pe canapele de catifea,ne repetam unul altuia bătăile inimii într-un du-te-vino al literelor aşezate în cuiburile lor, la începutul primăveriicînd toate priveliştile sînt pline de farmec. Eşti liber faţă de ceea ce accepţi, prizonierfaţă de ceea ce refuzi, îţi şopteam din ţara viselorpe care, cîndva, o dorisem atît de multşi unde totul urma să se întîmpleîn exuberanţa liliacului alb şi mirosul dulce, profundce-şi datora dreptul la existenţă pentru o clipăcît toată veşnicia. Închide ochii, mi-ai spus, de parcăîţi era teamă să nu te privesc cum răsari în timp cefugeam de noi depănînd istoria unui sărutîn schimbul unor fotografii din care ştiam că mă vei recunoaşte, după dragoste!Improvizaţie despre fericireUneori îngerii ne strigădin viitoarele zilerăsucindu-se după soarede parcă ne-ar revela semneleunei călătorii iniţiaticeprin foşnetul inimii.Ne-ntoarcem pe străzile din Alfamaîn timp ce sîngele învaţă lecţia bătăilor în pereteşi vorbele de mîngîiere ce le trimiteun om bolnav de iubire.Tu, unicul meu anotimpcare abia acum tresareşi începe să doară.Infinita răbdare a dragosteiAş putea vorbi de îngeri care-mi trec prin suflet,de infinitul pierdut pe acoperişul oraşuluiîn care uneori pluteşte apropierea ploii,de memoria mea îndărătnică asfixiind iarba caldăşi plină de soare, dar mai presus de oriceaş putea vorbi despre lucruri ce nu se lasă cuceritedecît de asemănări,sub vîrful degetelor tale fericirea e atît de aproapeîncît trebuie să ne merităm şi întrebărilenu numai certitudinile.Anotimpurile Gironei

Uneori mă gîndesc la tine ca la o carte cu coperţi al-bastreîn care dorm păsări dintr-o altă viaţă, o ecuaţie pe care am învăţat-o din logica lui Kizeveter

deşi vîntul încă bîntuie printre trestiicu bucuria aceea neştiută care mă ducedeparte de Timp, de mine care-mi umplu buzuna-rele cu solzi de peşte, vara tîrziu, către toamnă,într-un echilibru fragil şi cu regretulde a nu-mi fi de ajuns această bucată pustie dedrum. Amară şi înecăcioasă ca un fum de paie arse.Adevărul e pretutindeni sub razele piezişe, iar noi aşteptăm, aşteptăm, aşteptăm.Munţii se apropie de cer încheind tratate de pace croite pe măsura ta, dimineaţa la ora exactă, nu există ceva comparabil,poate doar această mare de dragoste şi recunoştinţă.În somn, strigătul devine poem.Însemnări de aprilie

Amintirile, în memorie, se decolorează uneoriexact ca acelea pe care le păstrăm în sertaredeşi poate le vedem mai bine cu ochii altuiaîn lumea dimprejur.Pe străzile mele poveştile încep cuA fost odată o vreme cînd duminicile desenauflori de cireş iar noi ne citeam destinul în steleviitoare nopţi în care se-ntîmpla s-adormim îmbrăţi-şaţi.Cu inima. Cu gîndul de-a fi mereu împreună.Ideea unui oraş îndepărtat ţinea loc de fundal,de ploi sau mai ştiu eu ce,în afara zilelor scamatori fără perechescoteau din joben cai verzi şi-ntîmplări brezestrînse laolaltă ca florile miresei din buchet.

Noi ne-ncălzeam mîinile pînă-n măduva oaselor,la capăt ne aştepta bunul şi vechiul final fericit!

Luminiţa pETCU


MisterulCel care apără misterul e Marele-Anonim,Nu cred că viaţ’-ar fi frumoasă fără de mister.Privind înaltul, cerul…ce-i dincolo de cer?Misterul iscă noima, motiv ca să trăim.

E poate metafizică ori poate poezieUn dat în datumul fiinţei consubstanţiale?Ne este fibr’-asemeni fibrei providenţiale,Ne este carmen viaţa ori tristă comedie?

Cu viitoru-n palmăAm aşteptat ca pe o sărbătoareSă mi se-aşeze viitoru-n palmă;Şi a venit azi, chiar în zori de zi,Şi nici nu l-am certat cu vreo sudalmă,Că am ieşit din timp de-atâta aşteptare.

Că viitoru-i timp, nu poţi să-l legi,Să-l ţii în pumn, cumva să nu îţi scape;Trecutul, - singurul depozitarul,Etern, precum în vaduri, clipocit de ape;Nu suntem noi la cârma cosmicelor legi!

De n-ar fi fot învăţătorul…De n-ar fi fost învăţătorul,nu ar fi fost nici sacerdot, nici patriarh,nici sfinţi în calendare, ci la calende.

Că numai el, învăţătorul,nu cel ce-n biblie ceteşte,ne mântuie de rău şi de prostie;de ce învăţătorul nu ar trebui să fieîntâiul patriarh ce lumea o sfinţeşte?!Că el, întâiul, e luminătorul

de drum, de cale, de cărare,din răsărit de soare până la chindie.

Multiversus

Tot sfredelind în multiversus*,Grăbind ivirea unei veşti:Eu sînt al cui, tu cine eşti?Ce-nseamnă jos, avem şi-un sus?

Iar, dac-am şti ce-am scris mai sus,Iluminând oarba neştire,S-o lumina întreaga fire?:Există, totuşi, multiversus?

Iar, dacă sînt, asemănareaLa chip e ceea cu a Lui,E cu a Dumnezeului?Iar, dacă e, atunci splendoarea

E că există multiversus!

*După noua teorie a lui Robert Lanza,biocentrismul: „existăm într-un număr

infinit de universuri…” (multivers).

În zborul de cocor sunt ciclurile lumiiSe cârduiesc în zi cocorii a plecare,cu eleganţă-n zbor a bun rămas;câţi dintre ei nu-şi vor găsi popasdecât pe valul zbuciumat de mare?!

Când au venit în primăvară timpurie,entuziaşti, copiii: „au sosit cocorii!”se desluşeşte-albastru-n faptul auroriipe care vor pleca în toamna netârzie.

În zborul de cocor sunt ciclurile lumii,mereu aceeaşi ireversibilitate,iar emergenţa în transcendentalitate,e-ntoarcerea în ciclurile humii.

EminuluiEmi este doina ce străbate glia,Buciumul de jale ca un cânt orfeic,Emi este neamul, portul ciocârlia,Templul pantheonic, corifeic.

Emi este spiritul ce dăinuie mereu,El ne-a înălţat prin artă şi cultură,Limba mamei vorovită şi în Empireu;Blasfemiatorii, cu cinism ne-o fură.

Emi este veşnicia lui Zamolxis- zeu.

Vasile pOpOVICI


aici nu mai este pace

timpul ca o carie de dulap roade întâmplărileîn singurătatea ochilor el mă vede, el mă soarbeși-mi dă rumegușul

întind mâna către el - timpul e o menghină ce avansează suspect între noi

nu mai știu unde mi-am pus visele impure cred că am făcut focul cu ele și soarele l-am înfășurat în ziare ude

/plouă/

uneori e tragic să te trezești fără visemai bine ai fi o piatră scuipată de toți trecătoriidecât să vezi că totul se contractă într-o moarte inevitabilă șifără zahăr pentru cafea

afară plouă mai tare cu sânge din nori infestați cu plumb

aici nu mai este paceaici nu mai sunt vise

copiii se joacă în fața blocului cu o bombă

imediat se va întâmpla o tragedie,dar nu contează asta - orice minune ținea trei zileacum că avem televiziuni la tot colțulo minune ține mai bine de o săptămână

hai explodați și muriți odată, să avem audiență:o vom duce în studio pe mama omidasă ne spună ce a prezis în boaba de mazăre:noapte bună - acestea au fost știrile noastrene întâlnim mâine la aceeași oră

(dacă nu vom exploda și noi! buuuum)

sunt proiectat să rezist

fiindcă am descoperit soareleera dimineață și-aveam fața plină de cenușădin viața paralelă din vis

erau drumuri lungi și bombele cădeau în pantofidrumurile s-au mai scurtat

și viermele din pruna mare dorea să respire o gură de aer rural

cana cu ceai lipită de buzele mele ruseștiaruncă fum negru în bucătăriesă explodez acum sau mai încolo:prea târziu am explodat

dulceața de prune ca o baltă de sânge rudimentară a înroșit soarele diminețiieu nu mai sunt proiectat să rezist

zbor

zboară cuvinte cu aripi de sângeînghesuindu-se într-un sertar al inimii ca-ntr-un spital

cuvintele bolnavedorm în sertare de inimăzic euse vindecă acolodupă multe săptămâni de repaos

și când mai dispare din viața noastrăcâte o stea câte o frunzăsau o floare umbra acelor cuvinte suferindiese la lumină sfidând boala

zborul bolii de poezie

Marian HOTCĂ


SPECIFIC NAȚIONAL ȘI SENS ALTRADIȚIEI ÎN BASMUL POPULAR CULES

DE MIHAI EMINESCU

Motto: Cronicile şi cântecele populare formează, înclipa de faţă, un material din care culeg fondul inspi-

raţiunilor. (Mihai Eminescu)Folclorist prin educaţie şi etnolog prin do-rinţa cunoaşterii preocupărilor omului de lasate

Motto: Şi, în ochi mi-ncremeniră / Multe icoane şi po-veşti. (Mihai Eminescu)

Anul 1873 a fost un an plinde succese în activitatealui Mihai Eminescu, ca et-

nolog şi culegător de crea-ţii populare româneşti. O

mărturie personală, privindaceste menifestări cultu-

rale, o vom întâlniîn revista

Tim-pul, din

8 aprilie 1882, în carepublica un articol, inti-tulat Materiale etnogra-fice, unde Eminescumărturisea o realitatebiografică: „întâmpla-rea m-a făcut ca, din co-pilărie încă, să cunosc

poporul românesc, din apele Nistrului începând,în cruciş, şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre.”Augustin Z.N. Pop întăreşte această mărturie a luiEminescu, consemnând: „Încă din copilărie, poetularătase interes literaturii săteşti şi la Orientul pro-pusese ca, întovărăşit de Vasile Dumitrescu-Păun,să culeagă folclor din Moldova. În 1869 îşi puseseîn gând să conferenţieze în Maramureş desprepoezia populară.” (A.Z.N. Pop, 1978:102).

Am putea spune, nu ca eminescologi,nici nu ne permitem să afirmăm acest lucru, cidoar ca modeşti observatori, că la Mihai Eminescu,basmul popular a fost o pasiune exprimativă a li-bertăţii interpretărilor, a jocului luminii în întune-ricul teluric, a prezentării altfel a eului din fiindulinteriorizat, a creării putinței din neputință. Pescurt, basmul a fost pentru poet creația literarăspecifică motivării sensului ipostazelor, o formă de

prezentare a lucrurilor într-un adevăr al imagina-rului imaginat. Din prea mult respect pentru tre-cutul poporului, din care părinții și strămoșii luise trăgeau, Eminescu a cultivat limba după nor-mele graiului țăranului care își petrecea viața de laasfințitul și până la apusul soarelui, de la semăna-tul și până la recoltatul roadelor pământului ca ur-mare a muncii sale neobocite și de la horele dinzilele de sărbătoare ale verii, până la șezătorile sauclăcile unde oamenii satului se întâlneau, sporindpriceperea într-un altfel de muncă, descoperindu-şi şi apreciindu-şi talentul artistic al fiecăruia din-tre cei ce erau dăruiți cu har creativ și interpretativ.Acolo, în mediul acela al întovărăşirii sufletelor, senășteau poveștile întâmplărilor deosebite și bas-mele care au rămas de-a pururea zestrea nemuri-toare a talentului nostru narativ. Cercetători îndomeniu au cules aceste creații și au zădărnicit,precum marele poet al românilor, fabulosul peste totceea ce satul, cu oamenii lui dăruiți spre istorie, adat culturii neamului românesc. ”Eminescu visape Împăratul țăran, din basme, care iese sara-n

prispă să stea cu țara de vorbă și, fără să aibănoțiuni de drept și de politică, judecă pe

supușii lui numai cu bunul-simț” (G.Căli-nescu, 1982:458).

Penetrația eposului popular în basmele culesede Mihai Eminescu este evidentă și în atitudine șiîn expresie pentru că această specie literară survinemodalităților gândirii lui poetice nu numai ca ocerință de a se subtiliza prin basm în lumea fantas-ticului ”cu zâne îmbrăcate în aur și lumină, caricântă senina lor viață în palate de cristal”, ci ca odorință vie a inspirației pentru tot ceea ce avea săînsemne creația lui poetică.

Trecute prin filtrul desăvârșit al erudiției, înspiritul trăirilor țăranului și a graiului lui, puținelebasme culese de Eminescu și antologate în volumede basme populare scot în evidență calitatea lui deculegător de folclor. Crescut în satul tradițional ro-mânesc, poetul se va simți atât de atras de frumo-sul arhaic, încât toată creația lui, poetică, dar cea șiîn proză, va fi străbătută de izul rozmarinului și almuzei înălțătoare de inspirație din doinele createcu suspine de rapsodul popular, în liniile cusătu-rilor iei strămoșești. Locul naşterii şi al copilărieilui sunt profund marcate de toată istoria Ţării deSus. Un ținut românesc cu vechi datini șiconveniențe, cu o concordanță a graiurilor şi cân-tecelor, care au avut în permanență în memoriapoetului imaginea cetății de scaun a Sucevei, adomnitorului Ştefan cel Mare, un loc mitic con-siderat atât al învățaților cronicari, cât și a ma-relui erudit al epocii sale, savantul DimitrieCantemir. În acest ținut de basm, aveau să se nască

Ştefan Lucian MUREŞANU


mai târziu Ion Creangă şi Nicolae lorga, GeorgeEnescu, Mihail Sadoveanu şi Nicolae Labiş. Toateaceste figuri, de pe urmă ale culturii româneşti, auprețuit tot ceea ce a însemnat patrimoniu emines-cian.

Eminescologul Nicolae Georgescu consemnaîn lucrarea sa, Eminescu și editorii săi, astfel, desprepersonalitatea marelui nostru poet:

”În privința fenomenului Eminescu, pe care-linvestigăm, ni se pare cu totul semnificativătendința de revenire la origini, la cele care au fostașa cum au fost. Eterna întoarcere n-a funcționatefectiv, practic, ca o continuitate necesară”, con-stata eruditul exeget, după care specifica perioada:”în ultima jumătate de secol, cultura pare a-și fiales timpul săgeată; acum, ca printr-o reacție, asis-tăm la un fel de avalanșă a trecutului uitat care-șicere dreptul la viață.” (N.Georgescu, 2000:204). Ni-meni nu s-a putut îndoi de dorinţa lui Eminescude a fi trăit într-o altă lume decât în cea care trăia.Puterea lui creativă a dominat timpul lui şi timpulcare a urmat după încetarea existenţei lui pămân-teşti. Mărturie îi stă întreaga producţie literară cu-noscută și, poate, încă multe necunoscute, cât şiCaietele manuscris, care sunt un veritabil documentde înaltă cultură şi dorinţă continuă de a cunoaşte,în paginile cărora s-au găsit, abia după 13 ani dela moartea sa, minunatele culegeri de creații popu-lare, între care și basmele citate în rândurile de maijos, cât și însemnări etnologice.

Motivarea sensului culegerii basmului pop-ular în cadrul programului „Orientul”

Motto: Literatura populară nici nu se poate numi al-tceva decât cugetarea şi productele fanteziei poporuluiînsuşi care devin literatură în momentul în care se pro-duc prin scriere, sau produceri a clasei culte care se po-trivesc însă aşa de bine cu gândirea poporului, încâtdacă acesta nu le-a făcut, le-au putut însă face. (MihaiEminescu, Revista Curierul de Iaşi)

Atenția îndreptată către culegerea basmelorpopulare va fi pragul de recunoaștere, de cătreMihai Eminescu, a harului creativ ca povestitor alţăranului plaiurilor bucovinene, şi nu numai, de ameşteşugi ideea în imaginea frumosului imagina-tiv. O măiestrie a celui pe care etnologul Eminescuîl va recunoaște ca făuritor de patrimoniu. Acel omal satului românesc care a meditat profund asuprafiindului său teluric și și-a aventurat sufletul înlumea timpului îndepărtat al fantasticului, în careeroii satului, voinicul sau viteazul vor fi fost ceicare au devenit, în basme, flăcăii vânjoșireprezentați prin Feții-Frumoși, apărători ai

așezărilor lor tradiționale, locuite cu oameni buni,având nobila misiune de eliberatori ai celor prinșiîn jugul asupritor, în basme al zmeilor, care le Bus-tul lui Mihai Eminescu în Vevey, Elveţia răpeau,pentru poftele lor, fetele din vatră, Ilenele Cosân-zene. Aceşti flăcăi curajoşi se ipostaziau în vitejitraversabili a unor tărâmuri, în care trăiau și păti-meau, până învingeau pe deplin elementul răului,zmeul, balaurul cu șapte capete, dar și chinurile Ia-dului, ca acte ale iniţierii. Cosânzenele nu erau al-tele decât fetele satului, fecioarele despletite alerâurilor, tinerele prinse în mrejele puternice aleSburătorului, cele care își așteptau ursitul. Astfel ledescrie basmul cules de M. Eminescu: ”...așa defrumoase, de la soare te puteai uita, da’ la dânseleba. Acu’ cele două erau cum erau, da’ cea mijlocienici se mai povestește frumusețea ei.” (M.Emi-nescu, 2000:206). La vârsta de 19 ani, în anul 1869, împreună cualți prieteni iubitori de folclor, printre care şi bine-cunoscutul jurnalist al timpului, prozatorul Gri-gore Haralambie Grandea (1843-1897), poetul sealătură cercului literar Orientul, având ca scop cu-legerea, din graiul viu al poporului, basme, doine,balade și legende cu întâmplări din istoria frămân-tată de nevoi a celor care locuiseră acest pământstrăbun, vitejii daco-geți, cât și a celor care îl locu-iau acum sub numele de român. Printre basmelepopulare culese de Eminescu se numără: Călin-Ne-bunul, Frumoasa Lumii, Vasilie-finul-lui-Dumnezeu,Borta-vântului, Finul-lui Dumnezeu. În toate acestecreații literare populare se va observa atracția poe-tului față de graiul poporului, dar și de prezenta-rea anumitor amănunte legate de spiritul care adominat și încă mai domină perceperea desprelume a țăranului român. Dezlegarea tainei cuvin-telor vechi românești este substituită cu prezentăride acțiuni fantastice care corelează imaginația curealul imaginii posibilei întâmplări. Mihai Emi-nescu este un păstrător al structurii tradiționale aacestei specii literare, fapt regăsit în toate basmeleculese de la povestitorii șezătorilor satului. El le-acules și le-a încadrat schemei specifice acestorcreații literare populare, unde personajele sunt lă-sate să își asume planul misiunii lor: trecerea ”pro-belor”, treptele inițierii care vor duce lamaturizarea deplină a eroului basmului, la victoriafinală, prin îndeplinirea misiunii asumate asupradistrugerii răului: ”- Ba nu, fraților, hai să facem oboambă (obiect în formă sferică) de fier și noi să nepunem tustrei alături, ia-așa, cum faci cruce. S-oaruncați unul din voi în sus, că-i știută pe care-acădea, acelaşi vinovat. Ș-o aruncat în sus, ș-o căzutpe cei doi și i-o făcut mii de fărâme” (M.Eminescu,2010:216), după care urmează răsplata: ”Și el a


făcut o nuntă strașnică.” (M.Eminescu, 2010:216).Ca structură, basmele populare culese de Emi-nescu se bazează pe un model unic. Au locintervenții destabilizatoare (basmul Călin-Nebunul:”Acu` ei o ieșit afară și unul dintr-înșii o prins afluiera cât s-o făcut un nor mare și nu s-o maivăzut nici ei, nici fetele. Le-au răpit.”) care tulburăordinea și liniștea firească a locuitorilor însă inter-vine cel care își asumă misiunea restabilirii ordiniiinițiale. Tot de structura tradițională a basmelorțin și formulele narative de început, mediane(Călin-Nebunul: ”Era odat-un împărat ș-avea treifete și erau așa de frumoase...”; Frumoasa lumii:”Apoi poveste, poveste, Dumnezeu la noi sosește,că-nainte mult mai este. Era odat un vânătoriu ș-avea trei copii și era sarac-sarac, că numai cu-atâtase ținea...”) și cele finale, de încheiere a acțiunii: ”Ș-am încălicat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună,ș-am încălicat pe-o poartă și ți-am spus-o toată”.În cuprinsul descrierii acțiunii basmelor culese deEminescu, se constată o deosebită apreciere a va-lorii estetice, dar și a faptului moralizator care re-iese din conținutul și dialogul personajelor, pentrucă este pusă mereu în evidență dorința de dreptate,de luminare a adevărului și a frumosulu din întu-nericul răuluii, dar și de evidențierea cinstei decare dă dovadă, în simplitatea lui, omul din popor. În preocuparea de culegător de folclor poetulva conserva ca trăsătură esențială a acestor creațiiliterare, oralitatea stilului, marcată prin adresareadirectă a unui auditoriu imaginar, îmbinarea vorbirii directe cu vorbireaindirectă, prezența dativului etic, a vocativelor, aexpresiilor exclamative, a interjecțiilor și acomparațiilor de natură populară: ”- Măi femeie,tot o moarte-am să mor, ian să mă duc eu în pădu-rea ceea, să văd ce-oi găsi acolo.” (M.Eminescu,2010:217). Eminescu își particularizează, în acestelucrări de o bogăție etnologică semnificativă, doarscrierea corectă, după regulile gramaticii limbii li-terare, a tuturor cuvintelor și expresiilor populare,însă le păstrează autenticitatea: ”Împăratul, cânda auzit așa, strașnic s-o mâniat ș-o gătat oștire săse ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte,știi, mai mare.” (Basmele românilor, vol.V,2010:239). În transcrierea lor, le mărginește și leatașează arhaicului într-un minunat grai popular,făcând cititorul să le îndrăgească și să le adaugepropriului vocabular. Forma viitorului popular ”oomorât, o făcut, o mâniat, o gătat” înlocuiește ma-gistral perfectul compus care ar fi trebuit, dupănormele gramaticale, să fie trecut atât la forma desingular, cât și la forma de plural, după caz. Formapopulară de viitor „o fost”, spre exemplu, caresubstituie perfectul compus, specifică vestului şi

nordului ţării noastre, folosită în basmele culese deEminescu, dă o elevație și o cursivitate ideilor, încare timpul, dar și spațiul sunt presupuse normeale existenței și ale desfășurării acțiunii. În aceeașiexpresie, în care cursiv prezintă acțiunea basmu-lui, Eminescu alternează perfectul compus literarcu viitorul popular, creând un efect al timpului tre-cut, folosit în limbajul poporului: ”Și l-a omorât șipe acesta ș-o făcut patru căpiți de carne din cape-tele lui.” (Basmele românilor, vol.V, 2010:207). ”Admirator, predestinat, al creațiilor populare,Eminescu și-a făcut ucenicia în chiar grădinile îm-bălsămate ale folclorului”, consemna Perpessiciusîn lucrarea sa Eminescu și folclorul, de la care a îm-prumutat atâtea miresme și atâtea podoabe pentrupropria sa creație poetică” (Perpessicius, 1971:418).Folclorul românesc, în esența căruia intrase și-i tre-zise nemărginita dragoste față de tradițiilestrămoșești, l-a urmărit îndeaproape pe tot parcur-sul vieții sale. Copilul Mihai, înzestrat cu o memo-rie și o inteligență aparte, îşi va forma încă dincopilărie o zestre deosebită cu cântece populare, le-gende, poveşti și basme. El însuși va mărturisi,prin anul 1877, că toate aceste cunoștințe desprecreațiile populare i-au fost dăruite de o bătrână dinsat, însă mama lui a fost cea care l-a inițiat în trezi-rea îndrăgirii și prețuirii creațiilor populare, epi-sod al copilăriei sale, pe care Eminescu avea să-lfacă nemuritor, în versurile: „Mama-i știa atâteapovești pe câte fuse / Torsese în viață deci ea l-auînvățat / Să tâlcuiască semne ș-a păsărilor spuse /Și murmura cuminte a râului curat.” „Unele ma-nuscrise cuprind, cum se desprinde din Lista ma-nuscriptelor conţinând scrieri vechi româneşti dăruiteAcademiei Române de d-l T. Maiorescu, mai multetexte, cu un conţinut divers” (D. Vatamaniuc,1998:11), vom observa însă că două dintre acestecolecţii însumează creaţii literare populare, păs-trate în manuscrisul 2260, 315-327, intitulat de exe-geţi, cercetători în domeniu, Caietul anonim(M.Eminescu, 1963:647-579). Lectura basmelor culese de Eminescu este atâtde curgătoare și vie, încât trezește în sufletul cău-tătorului de frumos în folcloristică interesuldeslușirii adevăratului cod din expresia basmuluipopular, acea expresie care îl conduce întotdeaunala origini. Ca cercetător, trebuie să ai abilitatea șierudiția înțelegerii tainei exprimării cuvântuluidin literatura populară, să îl sesizezi ca elementprincipal al puterii de întoarcere la tradiții.

Caietele eminesciene, controverse şi rezolvări

Activitatea lui Mihai Eminescu, de culegător şiprelucrător sensibil a creaţiilor literare populare


din fondul autohton, încă din anii adolescenţei, s-a putut constata atât din studiul biografiei sale, adeclarațiilor celor care l-au cunoscut îndeaproape,cât și din manuscrisele care formează acum cele-brele Caiete Eminescu, ce se găsesc în fondul de ma-nuscrise al Bibliotecii Academiei Române. Încă dela începutul anului 1902, odată cu publicarea în re-vista Convorbiri literare, a acelor texte populare ex-trase din manuscrisele poetului, s-a confirmat aceanobilă preocupare a poetului, care nu a fost oca-zională, ci o activitate ce a ţinut până în anul 1883,când a fost atins de boală.

Strânse într-un volum antologic, Ilarie Chendile-a publicat sub titlul Literatura populară şi ca o re-cunoaştere a activităţii lui Eminescu în domeniulculegerii de materiale folclorice. Extrasele lucrări-lor s-au făcut din manuscrisele de care până atuncinu se ştia nimic, și pe care Titu Maiorescu le-a pre-dat cu listă de inventar, abia în ianuarie 1902, Aca-demiei Române. Acest fapt a fost marcat ca unuldintre importantele evenimente de evaluare a unorcreaţii folclorice necunoscute, mai ales că el prove-neau de la marele poet român Mihai Eminescu. Eve-nimentul nu a trecut neobservat. El a fost prins înmarea mişcare sămănătoristă şi a avut o influenţădeosebită în deschiderea de noi căi de cercetareasupra a tot ceea ce Eminescu a lăsat culturii ro-mâneşti. În revista Sămănătorul, nr. I, anul 1902,apărută în ziua de 28 aprilie, la pagina 341, a pututfi citită o prelucrare sau mai bine spus o imitaţiepopulară, cu titlul Ursitorile, reprodusă de NervaHodoş şi Ilarie Chendi, după manuscrisul din Ca-ietele Eminescu. La pagina 350 a aceeaşi reviste vomîntâlni şi povestirea populară, culeasă de Emi-nescu, cu titlul Borta-vântului. Acest basm, foartescurt, de numai 70 de rânduri, povestește întâm-plările de viață ale unui ”om sărac-sărac”, ca opildă a ceea ce de fapt înseamnă expresia a umbladupă borta vântului, fără a înțelege că încredereaeste un incurs de început al suspiciunii. Pășireaacestuia într-o lume care va urma să îl deposedezede o avuție dăruită de divinitate (”femeia omuluivicleană”), îl va duce, până la urmă, să rezolveaceastă problemă. Ca un dat al unei experiențe ne-plăcute, din cauza naivității acelui ”om sărac-sărac”, ca fapt al neputinței maturizării de pânăatunci, el va parcurge câteva trepte sprechibzuință. În încheierea basmului omul va în-vinge, iar culegătorul acestei povestiri populare neva spune: ”S-o dus împăratul, ș-o rămas în pace ș-o trăit bine.” Am dori, în continuare, să cităm totdin acest basm o subliniere a lui Eminescu remar-cabilă: ”Da` el avea bani, da` tot cu straie de-alenoastre, nu cu straie leșești”, referindu-se aici ladragostea pe care țăranul român o avea pentru

portul lui strășmoșesc, moștenire plină de taine întot ceea ce reprezenta acest port.

Cunoașterea folclorului a fost etapa aprecieriiși apropierii nedesăvârșite de poporul român, a în-seninării conștiinței lui artistice la aducerea amintea timpului în care se lăsa vrăjit de întregul conținutsincretic al șezătorilor serilor lungi de iarnă, exta-ziat de prezentarea textelor memorate aletalentaților interpreți ai satului: ghicitori, povești,basme, doine și cântece vechi de vitejie sau de hai-ducie. Cele 400 de texte, care însumează lirica po-pulară, în manuscrisul 2260, 315-328 ce se găseştela Biblioteca Academiei, sunt culese o serie de cân-tece de lume şi irmoasele ce cuprind peste o sutăde texte. Pe lângă toată această încărcătură de crea-ţii populare se mai adaugă baladele şi basmele po-pulare în proză, din care marele poet s-a inspiratîn poemele sale: Călin nebunul, Fata-n grădina deaur, Miron şi frumoasa fără corp, Poveste Dochiei şi ur-sitoarele, Ursitoarele, Muşatin şi codrul, Dragoş Vodăcel Bătrân, Peste codri sta cetatea, Codrul, măria ta,Doină, doină, greu îmi cazi.

Caietele eminesciene, care se păstrează la Bi-blioteca Academiei Române, stau mărtuie multoradintre preocupările etnologice ale marelui luceafăral poeziei românești. Răsfoindu-le, vom observa in-teresul ambițios al tânărului Eminescu de acompetiționa cu deja cunoscutul, în vremea aceea,a culegătorului de artă populară, Vasile Alec-sandri. Tânăr fiind, a explorat, cu un patriotism şiun interes împlinit, acest domeniu, care începuse,datorită reprezentanților curentului literar roman-tism, să fie pus pe raftul valorilor adevărate alecelor care desăvârșeau, prin creația folclorică, ve-chile tradiții strămoșești. Culegeri considerabile,transcrise cu astfel de creații literare populare, su-fereau prefaceri, iar multe versificări erau creații îngenul popular. Urmărind acest traseu de împlinirea marilor noștri creatori de artă poetică, printrecare și neobositul culegător de folclor Vasile Alec-sandri, vom regăsi mirajul Zburătorului printrecreațiile poetului, republicate în colecţia de Doine.Eminescu, supus unei astfel de competiții, va în-cerca şi el structurarea acestei teme constatate înmanuscrisul 2260, f.34, 35, 36, 40 şi 2276 I, f.14v alBibliotecii Academiei Române. La Înşiră-te, mărgă-rite și Răzbunarea lui Statu-Palmă, în care elementelepopulare erau manifeste la Alecsandri, Eminescuva crea poemul Fata în grădina de aur, Miron și fru-moasa fără corp, Călin Nebunul. Când Vasile Alec-sandri a publicat legenda în versuri a lui GruieSânger, Eminescu a căutat să scrie o dramă istoricădedicată acestui personaj, care să poarte acelașititlu cu al poemului ”bardului de la Mircești”, măr-turie conferită în manuscrisul 2278, f.18 și 2262,


f.107v și următoarele, din cadrul Bibliotecii Acade-miei. Apropierea maiestuoasă a lui Alecsandri decreația populară a fost pentru tânărul Eminescu unexemplu plin de roade.

Având ca susținere materială manuscriseleeminesciene de la Biblioteca Academiei, putemafirma cu toată convingerea că, dacă puterea finan-ciară i-ar fi permis publicarea culegerilor cucreațiile sale populare, adunate de-a lungul timpu-lui, Mihai Eminescu ar fi depășit cu mult, în acestdomeniu, pe Vasile Alecsandri, după cum l-adepășit și în creațiile de inspirație populară. Uneledintre manuscrisele lui Mihai Eminescu au foststudiate şi clasate de către eruditul filolog MosesGaster (1856-1939) în două dintre lucrările sale, Li-teratura populară română (1883) şi Chrestomaţie ro-mână (1891), lucrări document care au stat la bazastudierii acestui domeniu de activitate literară decătre o seamă de folclorişti şi etnologi români.

În special, pentru Mihai Eminescu, basmulpopular a reprezentat o specie literară aparte, atâtîn interpretare, cât şi în reproducerea fenomenuluide creaţie a acestuia. Basmele l-au inspirat şi i-audat posibilitatea să îşi formeze o nouă viziune des-pre lume şi viaţă într-un tot unitar cu mediul încare acţiunea acestuia se desfăşura. Balsamul na-turii avea efectul metamorfozării existenţei euluipersonajului principal al acţiunii basmului în ele-ment curator, fantasticul înlesnindu-i posibilitateaînvingerii maleficului prin toate mijloacele de exis-tenţă ale acţiunii fabulatoare a basmului. MihaiEminescu a cules basmul atât ca dorinţă de anto-logizare a acestor creaţii populare ca valori ale pa-trimoniului cultural naţional, cât şi ca documenteetnologice personale, de inspirație și studiu conti-nuu, în care antropologia studierii caracteruluiconștientiza, în compoziția eminesciană, modul deviaţă şi de aşezare a personajelor în sistemul vitalal satului, localizarea ţăranului român din Mol-dova și definirea lui ca parte din întregul teritoriuareal al românilor. Augustin Z.N. Pop, unul dintreneobosiţii căutători ai lăuntrului biografiei poetu-lui, consemna astfel în lucrarea sa, Noi contribuţiidocumentare la biografia lui Mihai Eminescu: „La ceeace se recunoaşte meritelor pedagogice ale lui Emi-nescu şi onestei lui raportări oficiale asupra învă-ţământului primar contemporan, adăugăm o nouămărturie despre interesul cu care Eminescu îşi pro-punea să valorifice folclorul. Entuziast, el promi-sese în 1875 lui Titu Maiorescu şi prietenului săuTeodor Nica, secretar general al Ministerului Cul-telor şi Instrucţiunii Publice, să întocmească unchestionar folcloric, care urma să fie multiplicat deminister (probabil prin tipar) şi să fie expediat şco-lilor săteşti din ţară.” (A.Z.N. Pop, 1969:166). In-

teresul pentru folclor, în special, perioada când afuncţionat ca revizor şcolar, dar şi cea de dinainte,a constituit un atu onorabil în ceea ce priveşteabundenţa culegerii de texte literare folclorice, darşi de notările lexicale expresive ce s-au găsit, dupămoartea sa, în caietele lui personale. „Cunoscătoral problemelor de folclor, şi fără să ştie că mergepe drumul lui Odobescu, pentru preţuirea şi grijade a se culege literatura populară a naţiei lui, Emi-nescu vedea cu îndreptăţire în învăţător elementulşi capabil, şi util pentru culegerea tezaurului po-pular.” (A.Z.N. Pop, 1969:166).

În anul 1883, când a fost atins de destin, MihaiEminescu trăise de trei ori viaţa unui creator deartă luminatorie în literatură. El făurise noi direcţiişi sugestionări în înţelegerea şi conceperea uneicreaţii literare ars poetica. Eminescu nu s-a pierdutcu nimic, a rămas în memoria noastră și cea uni-versală simbolul noilor deschideri ale luminii lu-ceafărului: ”Dacă gândirea este apanajulumanității elevate, visarea este abilitatea compen-satorie și subtilă a naturii de a se regenera din in-terior. Față de gândirea acuzatoare, visarea seprotejează feericului. Razele lunii (emise de ochiulcosmic al conștiinței) potențează forța visului de aabsorbi fostele componente ale realului, acum eli-minate din spațiu și timp.” (N.Nicolau, 2004:22).

Referințe bibliografice:

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la originipână în prezent, Editura Minerva, București, 1982.Crihană, Marcel, Scrieri despre Mihai Eminescu, EdituraMacarie, Târgoviște, 2001.Eminescu, Mihai, Călin-Nebunul, Basmele românilor,vol.V, Editura Jurnalul Național, București, 2000.Eminescu, Mihai, Opere VI. Literatura populară, EdituraAcademiei Române, Bucureşti, 1963.Georgescu, Nicolae, Eminescu și editorii săi, vol.I și II,Editura Floare albastră, București, 2000.Georgescu, Nicolae, Un an din viața lui Mihai Eminescu,Editura Floare albastră, București, 2006.Nicolau, Narcis, Eroismul eminescian, Editura Perpessi-cius, București, 2004.Perpessicius, Eminescu și folclorul, în ”Eminesciana”,Editura Minerva, București, 1971.Pop, Augustin, Z.N., Noi contribuţii documentare la bio-grafia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura AcademieiRomâne, 1969.Pop, Augustin, Z.N., Pe urmele lui Mihai Eminescu, Edi-tura Sport-Turism, București, 1978.Vatamaniuc, Dumitru, Caietele Eminescu. Mitologie şi do-cument, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucu-reşti, 1998.Caietele Mihai Eminescu, Editura Eminescu, București,

1975.


„Dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă!”

„Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anulareacalităţilor naţionale,

ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general.”- Dumitru Stăniloae

Conform dicționarului mentalitatea este felul particular de agândi al unui individ sau al unei colectivități, a unei epoci. Înmai puține cuvinte, este un model mental specific unui anumittimp istoric. Este o stare de spirit, etimologia cuvântului men-talitate avându-și sursa în adjectivul mental, care se referă la spi-rit, la un mod de a cugeta. A nu se confunda cu prejudecata saupărerea, care este o idee preconcepută și adesea eronată, pe careși-o face cineva asupra unui lucru și adoptată, de obicei, fărăcunoașterea directă a faptelor sau impusă prin educație.

Mentalitatea determină comportamentul, conduita, purtarea,acea modalitate de a acționa și de a reacționa în anumiteîmprejurări sau situații. Mentalitatea reprezintă modul de agândi și simți al unui individ, al unei colectivități sociale sau alunui popor, într-un cuvânt – ceea ce în limba germană a fostconsacrat prin termenul Weltanschauung (privire înspre lume).Acest termen a fost folosit în filozofia germană și a desemnatmodul în care individul înțelege și interpretează sensul lumiiși al vieții. Termenul este utilizat ca sinonim pentru „părere des-pre lume și viață”, „convingere metafizică” sau „concepție metafi-zică”. Noțiunea de Weltanschauung include atât convingerilesociale, „adevărurile” religioase sau nereligioase, în general toatereflecțiile privind rostul sau lipsa de rost a existenței lumii și aomului în lume.

Mentalitatea poate influența semnificativ modul de reacție,adică comportamentul oamenilor, fiind influențată de diverșifactori, cel al epocii istorice, ariei geografice, religiei, dezvoltăriieconomico-sociale, gradului de pregătire și de cultură dobânditla nivel individual și colectiv. De îndată ce a fost dobândită,mentalitatea se modifică mai greu, ea fiind asemenea unei pie-tre asupra căreia trebuie acționat cu forță pentru a o puteamișca din loc. Fiecare epocă istorică s-a caracterizat printr-unanumit tip de mentalitate: mentalitatea erei sclavagiste, menta-litatea feudală, mentalitatea capitalistă, mentalitatea comunistăși iată acum - mentalitatea societății informaționale. Fiecarepopor, dar și fiecare individ își are propria mentalitate și cul-tură, care-l conturează ca o entitate distinctă și îl însumeazăunei mentalități colective. „Naţiunile sunt, după cuprinsul lor,eterne în Dumnezeu. În fiecare se arată o nuanţă din spiritualitateaSa nesfârşită”, spunea Părintele Dumitru Stăniloae, consideratcel mai mare teolog ortodox contemporan. Asupra aceleinuanțe trebuie să gândim și să acționăm.

Cu toate că în interiorul unei societăți membri ei au avut șiau mentalități diferite de la o generație la alta, ceea ce duceuneori la conflicte între generații, omenirea a evoluat, creând,pe lângă bunuri materiale, valori spirituale, valori care au fosttransmise și îmbogățite din generație în generație. În fiecareepocă, oamenii au avut o anumită educație, mentalitate și cul-tură. Era Internetului pe care o trăim, prezintă caracteristici spe-cifice, tocmai datorate utilizării tehnologiei informației. Omultrăiește acum într-o societate cu mult mai multe cunoștințe, cu

“ Unii au catalogat, greșitcred, mentalitatea româ-nească ca fiind depresiv agre-sivă. S-a arătat însă corect căRomânia parcurge crize demai multe tipuri, cea mai pro-fundă criză a ei fiind cea mo-rală, care ne afectează pe toţi,la nivelul individului, familiei,comunităţii şi al naţiunii. Autrecut 25 de ani de la Revolu-ţie şi, în România, lucrurile nuau părut să meargă tocmaibine, existând o mare nemul-ţumire a populaţiei datorată,în mare parte, crizei moraleexistente. C. Rădulescu Motruvorbea, la vremea sa, de oa-menii de vocație care deschidcalea generațiilor noi lamuncă și cultură: „Atâtprețuiește un popor, câtprețuiesc oamenii săi devocație. Suntem un neambogat în însușiri sufletești.Locuim pe un pământ mănosși unitar din punct de vederegeografic […] Oamenii devocație nu ne lipsesc”.

Vavila pOpOVICI (SUA)


mari posibilități de informare rapidă și care îi dauposibilitatea unei mai rapide orientări și schimbări.„Poporul nostru nu e sceptic, ci realist; are o judecatălucidă şi un calm pe care nu şi-l pierde uşor. El intuieştejust până unde poate fi modificată realitatea cu puterileomeneşti”, spunea tot Părintele Dumitru Stăniloae.

Noul mod de gândire caracterizat în primul rândprin adaptabilitate, nu se poate forma de la sine,automat și rapid. Schimbările mentalității se pro-duc prin experiență, informare, educație și princultură. Mentalitatea poate fi schimbată în celedouă tipuri de societăți: o societate închisă, carac-terizată prin tendința de reproducere a stării exis-tente, care elimină competiția valorică, și osocietate deschisă, caracterizată prin tendința dedepășire a stării actuale, care promoveazăcompetiția după anumite criterii. Drept consecințăsunt create personalități reproductive, care recep-tează pasiv influențe externe, și personalități crea-tive care receptează activ influențele externe,idealul erei informaționale fiind formareapersonalității creatoare. Nu putem trăi fără încre-dere și speranță în progres!

Unii au catalogat, greșit cred, mentalitatea româ-nească ca fiind depresiv agresivă. S-a arătat însăcorect că România parcurge crize de mai multe ti-puri, cea mai profundă criză a ei fiind cea morală,care ne afectează pe toţi, la nivelul individului, fa-miliei, comunităţii şi al naţiunii. Au trecut 25 de anide la Revoluţie şi, în România, lucrurile nu aupărut să meargă tocmai bine, existând o mare ne-mulţumire a populaţiei datorată, în mare parte,crizei morale existente. C. Rădulescu Motru vor-bea, la vremea sa, de oamenii de vocație care des-chid calea generațiilor noi la muncă și cultură:„Atât prețuiește un popor, cât prețuiesc oamenii săi devocație. Suntem un neam bogat în însușiri sufletești.Locuim pe un pământ mănos și unitar din punct de ve-dere geografic […] Oamenii de vocație nu ne lipsesc”.

Există țări considerate model de civilizaţie la carealte țări aspiră. Ele și-au construit imaginea pebaza respectului de sine şi al societăţii în care tră-iesc și care pot constitui exemple pentru altele.Acest fapt se poate transfera la dimensiuni maimici, cum ar fi anumite colectivități, anumite fami-lii, anumiți indivizi.

Cred că ceea ce ar trebui acum ar fi crearea uneisolidarităţi și adoptată o viziune asupra viitoruluiRomâniei în lume. O nouă mentalitate poate de-veni o sursă a unor bune acțiuni, schimbarea eifiind așteptată de mulți, cu nerăbdare și speranță.

Se spune că românii nu muncesc, lucru care nueste pe deplin justificat, întrucât adevărul este cămulți români nu au unde să muncească, româniisunt din fire harnici și muncitori, doar atitudineafață de muncă trebuie schimbată, este necesar de amunci într-un domeniu pentru care te-ai pregătit

și cu încredere că munca îți va aduce mulțumire șisatisfacție. Este o condiție de bază a uneimentalități corecte. Oamenii trebuie să fie dirijațispre munca corespunzătore pregătirii și vocației,să existe acele locuri de muncă la care să se ajungăprin concursuri corecte, iar cei care se agață de po-litică fără pregătire și numai de a „trage” de timpși de a se îmbogăți, să fie înlăturați din politică,înlocuiți cu oameni care vor să depună eforturi îninteresul bunului mers al țării. Mircea Eliade spu-nea: „Dacă fiecare om ar activa fără gândul recompen-sei, pământul ar fi un rai”. Oamenii cu mentalitatemafiotă trebuie înlăturați, pentru a se terminaodată cu înșelătoria, furtul și minciuna. Mai esteimportantă și ieșirea din starea de pasivitate, fiin-dcă românii au idei și trebuie să și le exprime, săcolaboreze cu ceilalți din colectivul în care mun-cesc și să îndrăznească să-și spună punctul de ve-dere în mod civilizat, folosind atitudine șivocabular civilizat și nu mahalagismele folositepână acum de către conducătorii aleși, care au datun nemeritat exemplu oamenilor.

Sunt lucruri care trebuie îmbunătățite, adoptate,dar și valori care nu ar trebui înlocuite. Româniisunt calzi, prietenoși, ospitalieri, respectuoși fațăde tradiții și aceste calități trebuie menținute. Tre-buie gândit, ales și însușit. Să scăpăm odată de bac-şişul, plocoanele sau şpaga, obiceiuri împrumutatedin vremea fanarioților, precum și permisivitateași lipsa respectului față de lege, inspirate și folositede societatea comunistă cu legile ei ipocrite, cumulte interpretări și „portițe de scăpare” care per-miteau încălcarea lor. Legile trebuie să facă ordineîn realitatea pe care o trăim și nicidecum dezor-dine. Istoricul Lucian Boia afirma: „Probabil că Ro-mânia va rămâne balansându-se încă mult timp întreletargia orientală și rigoarea legilor și instituțiilor occi-dentale”. Sper să nu fie așa, sper că se va putea,totuși, produce schimbarea mai rapid, pornind dela fiecare individ care dorește binele țării și extin-zându-se la întreaga societate. În fond, este unsemn de noblețe mentală, spunea altcineva, să știisă admiri și să dobândești ceea ce te depășește șiîți poate schimba viața în bine. Să ne dorim serio-zitate, disciplină și distincție în limbaj.

„Un sondaj al Institutului Român pentru Evaluare şiStrategie, realizat la scurt timp după al doilea tur al ale-gerilor prezidenţiale, arată că încrederea românilor înpreşedintele ales Klaus Iohannis a crescut spectaculosdupă ultimul tur de scrutin, iar mai bine de jumătatedin români consideră că ţara se îndreaptă într-o direcţiebună”, este titlul unui articol din ziarul „Adevărul”de astăzi, 23 noiembrie 2014. „Dă-i Doamne româ-nului, mintea de pe urmă!


Umorul şi ironia – sarea şi piperul realismului lui John Steinbeck

Fiecare cultură în general, fiecare literatură în special se ca-racterizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încâtau darul să le confere trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei

interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre culturaşi literatura franceză, engleză, germană, rusă, română sau ameri-cană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fostrealizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exer-citată de un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceeacă respectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică.Un asemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice uneizone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă,altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prinfavoarea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura lo-cului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-anăscut şi seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte.

Cum altfel se explică faptul că atâţia mari artişti izgoniţide împrejurări vitrege din ţara lor natală, au continuat să simtă şisă creeze ca şi cum nu şi-ar fi părăsit pentru totdeauna ţinuturilenatale?!

Cel mai convingător exemplu în acest sens îl reprezintăilustrul scriitor rus Ivan Bunin. Aparţinea aristocraţiei, aşa cădupă ce bolşevicii au pus mâna pe putere, el s-a autoexilat laParis. Aici, în binecunoscuta-i manieră turghenieviană, adică tor-turat fără milă de dorul după locurile natale (tradiţii, obiceiuri,nesfârşita stepă, crânguri, ape, sate sufocate de mizerie şi ţăraniabrutizaţi de lipsuri, alcool şi superstiţii), el a continuat să-şi per-fecţioneze stilul şi proza impregnată cu tristeţe după un trecut peveci pierdut, astfel încât pe bună dreptate este considerat ultimulclasic rus, opera fiindu-i răsplătită în anul 1933 cu Premiul Nobel.

De regulă, astfel de trăsături ce definesc specificul uneiculturi, sunt puse în evidenţă de acei oameni de meserie care senumesc fie critici de artă, atunci când discuţiile se poartă şi jude-căţile se emit pe domenii ale artei din cadrul unei culturi, curentsau perioadă, fie filosofi ai culturii, atunci când se formulează opi-nii de maximă generalitate, respectiv viziuni totalizatoare.

Dar şi un om instruit are capacitatea să desprindă multedintre particularităţile definitorii ale unei culturi sau arte, avândîn vedere faptul că aceste particularităţi se impun atenţiei pe mă-sură ce însetatul de frumos şi adevăr îşi măreşte aria de cuprin-dere pe verticală şi pe orizontală.

Procedînd în acest chip, lesne ne dăm seama că, de pildă,folclorul este axul în jurul căruia se învârte nu numai literatura,ci întreaga cultură a românilor, pe când coloana vertebrală a lite-raturii americane este asigurată de realism.

Afirmaţia de mai sus despre cultura noastră folclorizatănu înseamnă – Doamne fereşte! – că eu aş avea ceva cu folclorul,îndeosebi cu folclorul de calitate, cu toate că în zilele noastre într-atâta se abuzează de el în cam toate sferele de activitate (muzică,politică, învăţământ, sport, turism), încât ţi se face lehamite detoate cele (vorbe, ţoale, sindrofii) şi te vezi nevoit să tragi conclu-zia că România a ajuns o ţară eminamente folclorizată...

Desigur, pentru a fi în întregime obiectivi, trebuie puse în

“ Personajele lui JohnSteinbeck sunt atât bine in-dividualizate, încât cu ade-vărat multe dintre ele auşansa să devină memora-bile. În această categoriecu siguranţă intră maica şifiul ei Tom Joad: mama încalitate de „stâlp al fami-liei”, care – îndeosebi dupăpornirea întregii familii înpribegie spre mult lăudataCalifornie – luptă din toateputerile pentru a-i hrăni petoţi şi pentru a menţine uni-tatea clanului („Câtă vremesuntem împreună, obişnuiaea să spună, toţi cei vii, denimic nu mi-e teamă, daʼ nuvreau nici în ruptul capuluisă văd că ne răzleţim”);Tomîn calitate de luptător neîn-fricat pentru afirmareademnităţii umane şi pentruasigurarea dreptului laviaţă şi la muncă. ”.

George pETROVAI


evidenţă cele două direcţii pe care folclorul nos-tru a rulat înspre marea cultură:

a)Preţuirea de care folclorul autentic şi va-loros s-a bucurat în ochii lui Alecu Russo, VasileAlecsandri şi Mihai Eminescu, ca să numesc doartrei dintre corifeii culturii româneşti, care au înre-gistrat rezultate de excepţie nu doar în prelucrareasuperioară a producţiilor populare, ci şi în culege-rea acestora;

b)Importanţa Mioriţei, a baladelor haiduceştişi a legendei Meşterul Manole pentru întreaga cul-tură română şi – de ce nu? – pentru cea universală.Căci, aşa cum cu justeţe susţine profesorul LiviuRusu, Mioriţa este tipică pentru homo contemplativus,ea constituindu-se în argumentul liric potrivit că-ruia „momentul morţii este un prilej pentru a subli-nia preţul vieţii”, că baladele haiduceşti sunt tipicepentru homo activus (principiul activ al vieţii) şi căMeşterul Manole este o culme în ceea ce-l priveştehomo constructivus (principiul constructiv).

Şi încă ceva. În textul Despre diaspora româ-nească şi dimensiunea ei culturală, am căutat să scotîn evidenţă o altă particularitate a culturii noastre,mai exact a culturii din perioada bolşevică şi ceapostdecembristă: Existenţa a două coordonate, nudoar spaţio-temporale, ci şi moral-spirituale – coor-donata autohtonă, cu rol de axă folclorico-spiritualăpentru românii aşezaţi în interiorul graniţelor, şi co-ordonata diasporei, orientată statornic dinspre exte-riorul geografic spre interiorul spiritual al omenirii,desigur, cu nostalgii şi preferinţe îndreptate cătrespecificul românesc.

Surprinzător este faptul că deşi prima coor-donată are un imens spaţiu de manevră, cu nesfîr-şite atracţii spre universalitate, totuşi ea manifestătendinţe prioritar centripete şi predilecţii neobositeînspre provincialismul cu iz balcanic. Cu câteva ex-cepţii: Eminescu, Creangă, Caragiale, Arghezi,Blaga, Ion Barbu.

De-abia coordonata diasporei occidentale(Constantin Brâncuşi, George Enescu, Eugen Io-nescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscă-tescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu etc.) îmbinăintensiunea profund românească cu extensiunea sacentrifugală, realizând astfel producţii spirituale cuo certă vocaţie a universalului.

*Spuneam că realismului i se poate conferi

rolul de coloană vertebrală a literaturii americane.Într-adevăr, căci realismul condimentat cu ironie şiumor este o constantă a literaturii americane mo-derne, adică – ne încredinţează Ernest Hemingwayşi William Faulkner – cam de la Mark Twain în-coace.

Iată, de altminteri, părerea categorică a luiHemingway în această privinţă: „Toată literatura

americană modernă a ieşit dintr-o carte de MarkTwain, numită Huckleberry Finn...Este cea maibună carte pe care o avem. Tot ceea ce se scrie înAmerica, iese de aici”.

O afirmaţie care, mai ales prin ultima ei pro-poziţie, de îndată ne duce cu gândul la memorabilaafirmaţie a lui Dostoievski: „Noi cu toţii am ieşit dinMantaua lui Gogol”...

Desigur, în ceea ce priveşte influenţa exer-citată de Twain şi Gogol asupra realismului din celedouă literaturi, Hemingway şi Dostoievski au drep-tate. Cu precizarea că nici un moment nu trebuiedat uitării rolul rolul determinant al celor doimaeştri - Edgar Allan Poe şi Alexandr Puşkin – înliteraturile lor naţionale, precum şi locul de onoarepe care ei şi l-au adjudecat în cultura universală.

Având în vedere veneraţia constantă cu careDostoievski l-a cinstit întreaga viaţă pe Puşkin,putem fi siguri că el ştia prea bine ce şi cât dato-rează toţi scriitorii ruşi moderni marelui lor înain-taş.

Este de presupus că nici pe departe Hemin-gway nu nutrea astfel de sentimente faţă deE.A.Poe. Din simplul motiv că, deşi era americanget-beget prin excesele alcoolice la care s-a dedat şideşi a observat raportul dintre dezvoltarea schiţeişi cea a presei, ba chiar s-a făcut cunoscut ca proza-tor prin colaborări cu presa, totuşi Edgar Allan Poen-a fost tot atât de american ca Mark Twain!

Cu tot umanismul şi sensul etic care se de-gajă din povestirea Tu eşti ucigaşul pe direcţia resta-bilirii adevărului ori al răzbunării (Balerca dinAmontillado), cu tot umorul suculent şi grotesculdus până la absurd în Sistemul doctorului Catran şial profesorului Pană, unde se demonstrează negru pealb răsturnarea valorilor în lume (binele este înge-nuncheat de rău), în sfârşit, cu toată influenţa exer-citată asupra simbolismului şi înnoirile aduse întehnica de analiză, de investigaţie psihologică şi încea de cultivare a senzaţionalului (misterul avântatspre groază şi coşmar prin translaţia graduală pedirecţia celor patru „s”:straniu�spectral�sinistru�sepulcral), totuşi, întrucâtEdgar Allan Poe s-a lăsat influenţat în alegerea su-biectelor tratate de literatura gotică engleză, de ro-mantismul tenebros german şi de folclorul negrilordin sudul Statelor Unite, iar receptarea sa a avut locmai întâi în Europa, prin toate astea, deci, el se do-vedeşte mult mai complex şi mai înzestrat decâtTwain, dar în acelaşi timp mai puţin realist, prin ur-mare mai puţin american.

Indiscutabil că preţuirea lui Twain în ochiilui Hemingway se datorează minimalismului, acelstil american caracterizat prin Less is more (maipuţin înseamnă mai mult): primul a creat un foartepopular stil oral, în vreme ce cel de-al doilea scriitor


s-a impus nu doar prin forţa dialogului (persona-jele au în permanenţă mai mult de spus decât ceeace spun), prin observarea minuţioasă a realităţii şiprin incomunicabilitatea cu lumea la care Hemin-gway îşi condamnă eroii, ci şi prin stilul său direct,simplu şi concis.

Realismul lui John Steinbeck continuă liniaviguroasă a realismului inaugurat de Jack Londonşi Theodore Dreiser, fiind în acelaşi timp contem-poran şi rudă apropiată cu realismul lui Hemin-gway şi al lui Sinclair Lewis, ba chiar cu realismulde stăruitoare analiză al lui Faulkner, „analiză, nespune Silvian Iosifescu, care foloseşte fraze cu arhi-tectură complicată, cu insistentă monolog interior,prin care pătrunde în spirală spre punctele obscureale comportării omului şi ale vieţii sufleteşti”.

Dar John Steinbeck nu urmează linia inau-gurată de Sinclair Lewis în Main Street (StradaMare), roman apărut în anul 1920, în care autorulprezintă drama unei madame Bovary din MiddleWest, altfel spus „o variantă americană pe o temăclasică” (Carl Van Doren).

Realismul lui Steinbeck ne apare mai nuan-ţat, totodată mai palpitant (îndeosebi în romanulFructele mâniei), datorită măiestriei artistice cu carescriitorul pune la treabă numeroase elemente aju-tătoare: ironia şi umorul, peisagistica, simbolistica,limbajul şi, nu în ultimul rând, personajele. Intere-sant este de văzut cum contribuie aceste elementela realizarea realismului specific operei lui J. Stein-beck:

1)Ironia şi umorul sunt pretutindeni prezenteîn scrierile lui Steinbeck, de la formele mai blândeale persiflării şi până la atacul devastator al satireişi sarcasmului (a scris chiar un roman satiric –Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea), şi asta deoareceambele unelte artistice sunt nelipsite din întreagaliteratură anglo-saxonă, de-ar fi sa ne aducemaminte doar de umorul negru al inegalabilului Jo-nathan Swift şi de savurosul umor al lui GeorgeBernard Shaw.

Iar scriitorii americani care i-au urmat luiMark Twain au avut grijă să arate lumii întregi înmanieră proprie că maestrul n-a greşit afirmând:„Umorul este un lucru măreţ, salvator”...

Indiscutabil că umorul este după chipul şiasemănarea cu scriitorul care-l pune la treabă, maiexact cu linia umanistă imprimată de artist scrieri-lor sale. Astfel, dacă umorul lui Sinclair Lewis esteîntru totul adecvat unei colosale aglomerări deamănunte (aşa numita tehnică a inventarului) şi uneidescrieri exacte a lumii exterioare (în romanul Bab-bitt, de pildă, el afirmă despre unul din personajelesecundare că era „atât de ocupat, încât nu apuca săfacă absolut nimic”), în schimb umorul lui JohnSteinbeck are menirea să slujească puternica lui

vână epică, demonstrată mai cu seamă în roma-nele Fructele mâniei şi Iarna vrajbei noastre, romaneîn care (cu deosebire în primul) umorul se întindepe plaja largă dintre ironia agreabilă (maica bate unmarchitan cu un pui viu, bunul nu izbuteşte nici-cum să-şi încheie nasturii de la prohab etc.) şi formatăioasă a sarcasmului la adresa potentaţilor şi cur-canilor: „L-au fericit curcanii, dădu Tom răspuns.Cineva îmi spunea c-a...dat în mintea boilor. L-aubătut prea rău în cap”.

2)Peisagistica îşi aduce la rândul ei contribu-ţia la îmbogăţirea artei pe care Steinbeck o desfă-şoară cu generozitate în romane şi nuvele, prinîncântătoare tablouri: „Amurgul se întinse pornindde la zarea dinspre răsărit, şi întunericul se revărsaasupra pământului pornind tot dinspre răsărit. Ste-lele amurgului scăpărară şi începură să sclipeascăîn umbra înserării” (Fructele mâniei). Sau următorultablou extras din romanul La răsărit de Eden: „Sa-muel Hamilton a călărit înapoi spre casă şi era onoapte atât de luminată de lună, încât dealurile pă-reau alcătuite din aceeaşi materie albă, prăfoasă, caşi luna. Copacii şi pământul erau şterşi, tăcuţi, lip-siţi de atmosferă, morţi. Umbrele erau negre, fărănuanţă, iar locurile deschise erau albe, fără cu-loare”.

3)SimbolisticaTitlurile date de Steinbeck unora dintre

scrierile sale demonstrează deopotrivă înclinaţia saspre simbolistică şi spre poezie: Cuvântul Bătăliaeste luat din Paradisul pierdut al lui John Milton,Fructele mâniei sunt împrumutate dintr-un celebrucântec antisclavagist al poetei Julia Ward Howe, in-titulat Imnul de luptă al republicii, La răsărit de Edeneste luat din Facerea 3/24, Iarna vrajbei noastre dinpiesa shakespeariană Richard al III-lea I/1 etc.

Dar nu numai atât. Însuşi romanul La răsăritde Eden, cartea lui Steinbeck cea mai îndrăgită deamericanii anului 1952 (anul publicării ei) şi de ceidin zilele noastre, nu este decât dezvoltarea artisticăşi adaptarea la vremurile moderne a unui celebrusimbol – fratricidul comis de Cain împotriva luiAbel.

Exact cum spune Facerea, din cei doi gemeni– Caleb şi Aaron – doar primul va vedea Ţara Făgă-duinţei (va trăi), cu toate că nu el era cel mai iubitde tatăl său. Dar tocmai această gelozie îndreptatăîmpotriva fratelui mai frumos, mai sensibil şi maiiubit îl determină pe întreprinzătorul Caleb să-lducă pe Aaron la bordelul condus de monstruoasalor mamă, fapt care îi provoacă acestuia o atare du-rere şi repulsie (avea convingerea că mama lor îi pă-răsise îndată după naştere şi plecase pe coasta deEst), încât pe loc se înrolează în armata americanăintrată în primul război mondial alături de Aliaţi,este trimis pe fronturile din Europa şi aici el îşi află


liniştea şi împăcarea prin moarte. De fapt toatătragedia din familia Trask – moartea lui Aaron, ur-mată de îmbolnăvirea şi moartea tatălui, nu estedecât împlinirea destinului închis în cuvântulebraic timshel, cuvânt care exprimă atitudinea omu-lui faţă de păcat: nu cu sensul de promisiune – tu îlvei stăpâni, nici cu sensul de ordin – tu să-l stăpâneşti,ci cu sensul de alegere – tu îl poţi stăpâni!

Este, de altminteri, sensul pe care, după ceau fost consultaţi în respectiva chestiune, înţelepţiichinezi i l-au desluşit lui Lee, bucătarul şi omul bunla toate din familia Trask; este sensul pe care de în-dată îl preia şi Lee, căci – după cum i se destăinuieel lui Samuel Hamilton – în postura sa de „filosofcare se pricepe să gătească” sau de „bucătar careştie să gândească”, acest al treilea sens îl face săsimtă „o dragoste nouă pentru acel instrument stră-lucitor, sufletul omenesc. Este un lucru frumos şiunic în univers. Este mereu atacat, dar niciodatădistrus – pentru că tu poţi”; în sfârşit, este ultimulcuvânt pe care suferindul Adam îl şopteşte înaintede a-şi da duhul, cuvîntul prin care – la rugăminteaimperativă a lui Lee – el îi acordă lui Caleb binecu-vântarea, pentru ca acesta să poată fi liber, completdespovărat de greșeala săvârşită.

4)Limbajul utilizat de Steinbeck este deosebitde viu, plastic şi sugestiv, într-un cuvânt captivant.Poate şi datorită faptului că traducerea romanuluiFructele mâniei, cu certitudine una din cărţile de re-ferinţă ale scriitorului nostru („romanul dezmoşte-niţilor Americii”), îi revine lui D. Mazilu, unexcepţional traducător din limba engleză.

Avem, astfel, plăcerea să ne dedulcim nudoar cu cuvinte şi expresii deosebit de savuroase,precum: întinsoare, cu ansâna, rântaş, dăulat, anăboi, a şopcăi, preţăluit, vorbe de clacă, a lua larefec, a-i merge buhul, a se lua în beţe etc., dar nedesfătăm şi cu aforisme de mare efect artistic şi sti-listic: „Valoarea adevărată stă doar în mintea unicăa individului”, „Toţi purtăm în noi o mlaştină se-cretă în care încolţeşte şi se dezvoltă răul şi lucrurileurâte”, „Oricât de slab şi de păcătos este un om, areîn el atâtea păcate câte poate duce”, „Toate lucrurilemăreţe şi preţioase sunt singuratice”, „Gradul in-sultei este invers proporţional cu inteligenţa”,„Banii fac bani”, „Banii nu numai că n-au suflet, darn-au nici onoare, nici memorie” etc., ba chiar cu de-licioase zicători cu rime: „Pruncul în necaz venit, fe-ricirii e menit” şi „Pruncul născut în prea marebucurie, bleg are să fie”.

5)Personajele lui John Steinbeck sunt atâtbine individualizate, încât cu adevărat multe dintreele au şansa să devină memorabile. În această cate-gorie cu siguranţă intră maica şi fiul ei Tom Joad:mama în calitate de „stâlp al familiei”, care – îndeo-sebi după pornirea întregii familii în pribegie spre

mult lăudata Californie – luptă din toate puterilepentru a-i hrăni pe toţi şi pentru a menţine unitateaclanului („Câtă vreme suntem împreună, obişnuiaea să spună, toţi cei vii, de nimic nu mi-e teamă, da�nu vreau nici în ruptul capului să văd că ne răzle-ţim”); Tom în calitate de luptător neînfricat pentruafirmarea demnităţii umane şi pentru asigurareadreptului la viaţă şi la muncă. Îmboldit de atari nă-zuinţe, el nu ezită să se alăture răspopitului JimCasy şi celorlalţi grevişti, care încercau pe aceastăcale să contracareze ofensiva tîlhărească a latifun-diarilor californieni sprijiniţi de autorităţi, de redu-cere permanentă a mizerelor câştiguri realizate depribegii flămânzi şi zdrenţăroşi. Pentru înfricoşareagreviştilor, împotriva lor sunt trimişi spărgătorii degrevă înarmaţi cu bâte. Jim Casy este omorât în în-căierarea care urmează, iar Tom – lovit groaznic deun ciomăgar – izbuteşte să scape cu viaţă doar omo-rându-l pe agresor.

Iar visul maichii de-a menţine unitatea fa-miliei se destramă încet-încet, pe măsură ce unulcâte unul părăsesc clanul: bunul şi buna mor pedrumul către însorita şi atât de neospitaliera Cali-fornie, fiul mai mare Noah este primul care-i pără-seşte cu mult înainte de-a ajunge la destinaţie, vineapoi rândul nevolnicului Connie, soţul Trandafiru-lui din Şaron, Tom la rândul lui este nevoit să se as-cundă ca să nu fie prins şi să înfunde puşcăriapentru noua crimă comisă (fusese eliberat condiţio-nal după prima), iar Al se căsătoreşte şi-şi anunţăpărinţii că intenţionează să se angajeze la un garaj.

În romanul La răsărit de Eden, Samuel Ha-milton este unul din personajele principale sprecare se îndreaptă întrega dragoste şi admiraţie a au-torului. Fiind bunicul dinspre mamă al lui JohnSteinbeck, el ne este înfățișat ca un adevărat pa-triarh biblic și ca �un fel de geniu al comicului˝.

Un alt geniu al comicului este Ethan AllenHawley, personajul principal din Iarna vrajbei noas-tre, cel care-și alintă nevasta cu cele mai năstrușniceapelative (gândăcel, șoricel, floricică, delicatesă etc.)și care departe de-a fi �un prostănac simpatic˝, ma-nevrează într-un asemenea chip lucrurile, încât de-vine proprietarul magazinului lui Marullo, undefăcea cam de toate – băiat de prăvălie, administra-tor și contabil, ba mai pune mâna și pe terenul luiDanny Taylor, prietenul din copilărie ajuns bețivulorașului, teren de-o importanță crucială pentrumodernizarea localității, întrucât este singurul carese pretează la construirea unui aeroport.

Ar mai fi de adăugat că asemenea lui Faul-kner care-și plasează acțiunea multora dintrescrieri în ținutul imaginar numit de el Yoknapa-tawpha, John Steinbeck optează pentru Valea Sa-linas din California din Nord, locul lui de naștere.


Un actor român care, cică, i-ar fi sucit capuldivei Bardot!

Motto: Si non e vero...

1982-1985. Fiind angajat la Timișoara, vreau să profitde trecerile mele prin Capitala Banatului și să-l cu-nosc pe legendarul actor și director de teatru Gheor-ghe Leahu.

Multora, numele nu le mai spune nimic: cutoate acestea, a fost o figură importantă a artei sce-nice naționale. A condus trei teatre (MuncitorescCFR Giulești, cel din Pitești și Naționalultimișorean); a jucat multe roluri importante (în Dis-cipolul diavolului, Moartea unui comis voiajor, Regelemoare, Pâine amară, Take, Ianke și Cadîr, Răzbunarea su-flerului ș.a.); a scris o carte interesantă despre lumeanoastră (Deocamdată); avea o tolbă de amintiri delec-tabilă; era un om cu farmec, inteligent, spiritual, șicumpătat: nu l-am văzut bînd al treilea șpriț, nicio-dată (calitatea aceasta am mai sesizat-o, în lumea tea-trului, la Valentin Silvestru!).

Dar era un chinuit: de la naștere, a avut undestin rocambolesc, intersectat cu ulterioare micionoruri partinice. Nu și-a cunoscut părinții: ca-n me-lodrame, a fost găsit într-un tren, în gara dinMărășești. A crescut în Hârlău unde a avut ocazia săstudieze evreii și să-i imortalizeze într-un capitol dincarte. A avut, se pare, multe aventuri picante șimulte mustrări tovărășești. Marea lui durere eraaceea că fusese pensionat nedrept de devreme, lanumai 50 de ani, în plină putere creatoare. Mereuîmi spunea că Lucia Sturdza Bulandra a fost instalatăca director la...87 de ani, în timp ce el era destituit lanumai 50! Îl rodea această injustiție. Ce să poves-tesc despre Leahu? Ar fi multe. Mă opresc la două-trei dintre întâmplări. Prima, de la Pitești. În urmareclamației de hărțuire a unei actrițe, este chemat laPartid, să dea explicații. Leahu nu se pierdea nicio-dată: și i-a servit politrucului o poveste din perioadainternatului, cînd unul dintre copii a constatat că„Ghiță are trei cojones!” (băiatul a spus–o peromânește, desigur). Și Leahu a încheiat astfel: „Șidumneata, tovarășe activist, care ai doar două, crezică mă poți f..e pe mine, cu trei?!”. Următoarea,de la Timișoara. Omul nostru avea un complex: eracam mic de înălțime. Pe scenă, încerca să acopereacest cusur punîndu-și talonete și purtînd pantofi cutoc; în plus, scenografia era adaptată în așa fel, încîtsă-l avantajeze. În Discipolul diavolului, spre exemplu,el mergea, în scenele de grup, pe un practicabil lung, de 30 de cm. înălțime, în timp ce colegii maidezvoltați erau ținuți la podeaua scenei. El avea

cisme cu toc, ceilalți – fără. Firește, așa cum intuiți,la una dintre reprezentații vlăjganii s-au răzbunat:au rupt practicabilul cu un sfert de oră înainte de-abate gongul, i-au ascuns lui Leahu cismele cu toc, iarei pus toți, talonete. Bietul director, să facă in-farct!...(de altfel, precizez, complexul era atît de de-vorant, încît și acasă, Leahu avea biroul așezat tot peun practicabil, ca să pară musafirilor mai înalt!).

În fine, ultima: se-ntîlnește, la un festivalinternațional de film cu celebra Brigitte Bardot. Pevremea aceea (deceniul 7) actriță era în vogă, plus căarăta teribil (bărbații de pe întreg globul salivau,cînd o priveau!). Cu seriozitate, Leahu mi-a povestitcă a cucerit-o cu vorba și chiar a...posedat-o! Ob-servînd un scepticism mascat inabil în privirea mea,a vrut să-mi dea argumentul suprem zicîndu-mi căBrigitte i-ar fi spus: „Georges, nu fii complexat!Înălțimea bărbatului se măsoară de la gît în sus!”...

Îmi e dor, cîteodată, de istoriile acestui orfangăsit iarna, într-un tren, în gara Mărășești...

Povestiri hasidice în premieră mondialăMotto: Si non e vero...

1995. Nu mai știu în ce împrejurare mă întîl-nesc cu Petru Cimpoeșu, (pe atunci) directorul Tea-trului pentru Copii din Bacău. Știam că este un bunprozator. M-am convins și că este un om deștept șiun manager cu idei. Am devenit, destul de repede,amici (lucru de mirare, căci nu reușea defel să-și păs-treze prietenii!).

Îmi propune să montez Povestiri hasidice deH. Bloch. Rămîn uimit: nu e o piesă, ci o carte cele-bră, cu parabole și istorioare cvasi/filosofice. Oricum,nu e pentru copii.

El insistă. Mă ambiționez: îi spun că o s-ofac... Munca pe text a fost un calvar: cartea n-aveanimic teatral. Și mai ales copiii nu ar fi înțeles nimicdin ea. Cum s-o fac? Ce să fac?Am căutat s-o aducînspre Take, Ianke...și Cilibi Moise. Căci, pe lîngă fio-rul metafizic, pe lîngă duioșie, lirism, musai ca spec-tacolul să aibă și un strop de umor. A avut, SlavăDomnului! La premieră, s-a rîs foarte des; și copiii s-au amuzat, spre bucuria mea încă uimită! D a rmontarea a demarat greu: directorul chemase înBacău, în acea dimineață a distribuției, o absolventăa Iașiului, originară din Basarabia. O știam bine, îmifusese studentă, un an. Era o fată drăguță, camprostuță, dar odihnitoare la privit, pe nume Veta.Cimpoeșu m-a întrebat dacă vreau s-o iau îndistribuție: am răspuns afirmativ, căci avea (pe fond

Bogdan ULMU


de prostie) candoare și drăgălășenie.

Degeaba o vroiau directorul și regizorul: n-o dorea contabila șefă. Și ea o femeie încă bine. Dreptcare, deși a repetat, ba chiar a dat și premiera, con-tabila, Jeni, a refuzat s-o plătească. I se părea ciudatcă am apărut amîndoi, în aceeași zi, la Bacău. Credeacă Veta este amanta mea! Urîtă presupunere, zău!Dar s-o lăsăm pe Veta, chiar și pe Jeni (deși, între noibărbații vorbind, niciuna nu era de lăsat!). Ajungemla vizionare. Cimpoeșu aranjase cu FederațiaComunităților Evreiești o sponsorizare de circa unmilion (în 95 erau bani, credeți-mă! Cam 5.000 lei,azi). Ca să primim banii însă, Federația avea nevoiede acceptul unui cenzor-evreu: așa se face că la vi-zionare l-am avut în sală, cu pălăria pe cap, pe dom-nul Mitică Cojocaru, șeful Comunității băcăuane. Cuo rezervă minoră (unul din actori spunea o rugă-ciune fără kipa!), dom Mitică a zis da!. Au venit rapid,banii.

Premiera a avut loc la Teatrul Bacovia. Dupăspectacol, o echipă a televiziunii bucureștene, con-dusă de Carmen Ștefănescu, a făcut un dialog cu noi,realizatorii, pe scenă. Ne-a bucurat, dar am și trasconsecințe: cînd am urcat în sala de protocol, ogroază de necunoscuți, plus actrițe pensionare, dă-deau iama în bucate & licori. Trei țațe cărau și acasă,în sarsanale încăpătoare. N-am mai prins nimic.Directorul, precaut, pusese deoparte bani pentrumasa celor ce-au muncit. A fost o zi plăcută. L-amscos pe Bloch în premieră mondială, la Bacău! Cumuzică hasidică originală!

Oameni cu șoricMotto: Si non e vero...

1993. Lucram la Teatrul Luceafărul dinChișinău un Cocteau – Părinți teribili (căruia eu i-amspus În casa asta se trîntesc ușile). A fost un mare suc-ces al teatrului, confirmat de Ion Ungureanu, înte-meietor al teatrului, regizor și ministru al culturii. Înparanteză fie spus, atunci domnul Ungureanu mi-amărturisit că i-a plăcut montarea mea nu numai fi-indcă era jucată în foaier, un foier special, cu ușimari, albe, și multe oglinzi mari, boierești, pretabilela ...trîntit, ci și fiindcă replicile pe care le tăiasem(cam 33% din piesă) se...auzeau! Frumoasă, măguli-toare idee! La Chișinău mai aveam cîțiva prie-teni buni, făcuți după primul meu spectacolde-acolo: Gicu Pârlea (actor excelent, directorulinstituției), Gheorghe Urschi (dramaturg și actor desucces– în vremea aceea avea un spectacol, Testamen-tul, la care lumea se călca-n picioare să-l revadă!), Ni-

colae Andronache (om de multe carate, scenograf deexcepție), Iuri Sadovnic (cantautor, boem, prietenminunat) și un om de afaceri, Gh. Mironică, sponsoral teatrului, soțul unei actrițe simpatice. D e sîi mai agasam pe acești amici cu rugămintea de-a-miface rost și mie de o bucată de ...șorici (asta fiindcă l-am cunoscut pe un conviv de-al lor, directorul unuicombinat de porci din localitatea Cantemir). Azi așa,mîine așa, pînă cînd bunii mei prieteni mi-au aranjato deplasare la Cantemir, să mă satur de șorici; și săse convingă și ei că sunt în stare să îngurgitez măcarun metru pătrat de epidermă porcină...

Eram în al nouălea cer! Visul meu de-o viață(acela de-a deveni campion mondial la halit șorici)se apropia de împlinire! O! Ce frumos!...După repetiția de dimineață, m-am suit într-omașină care m-a depus la Cantemir, împreună cuamicul meu Urschi. Cum am intrat în sala de proto-col a crescătoriei de porci, am fost întîmpinați, con-form cutumei, cu votcă și șampanie(asociereimposibilă, dar ospitalitatea trebuie respectată).Urschi mi-a sugerat să intrăm în saună. Aș fi accep-tat, dacă nu aș fi văzut, la cinci metri distanță, o masămare, plină cu farfurii pe care erau ordonate ...suluride șorici...Nu-mi mai trebuia saună: eram în Egipt șirefuzam piramidele?!I-am spus lui Gheorghe că-laștept la masă, după ce-și face sauna. M-am îndrep-tat emoționat, către farfuriile din care obiectuladorației mele de-o viață mă tenta, cvasi/discret. Șide-aici...vă imaginați ce-a urmat! Hăpăială de epi-dermă meseriașă, cu alternanțe profesioniste: votcă-șoric-murături-șoric-șpriț de vin albsec-șoric-murături-șoric-votcă-șoric-șpriț-șoric...numult, cam opt ore, non-stop.

Erau în preajmă vreo cinci-șase oameni caremă priveau uimiți! Cum e posibil ca un rumînțăcănit (așa-mi spuneau, uneori!) să termine doarîntr-o zi, șoricul de pe un porc de 145 de kilograme?Mai precis, 1,5 metri pătrați de piele?

A fost posibil. Am martori. Și despre acestrecord s-a scris în Evenimentul zilei și în Magazin. Înaceastă din urmă publicație am apărut la rubrica Re-corduri naționale. Mulți m-au sfătuit să anunț GuinessBookul; n-am făcut-o nu numai că n-am avut dolariipentru deplasarea experților, ci și pentru că ăia de-acolo, sunt convins, habar n-au ce-i minunatul șoricde porc, fraged, bine pîrlit și indispensabil votcii,murăturilor și șprițului de vin alb, sec, mult, rece șigratis...

Pofte bune, hăpăitori vicioși!


Balcic, reședința de suflet a Reginei Maria a României, 28octombrie 1875-18 iulie 1938 la Sinaia, ce nu ne spune Lu-

cian Boia în “Balcic Micul paradis al României Mari”, aflămde la inst. Petria Dolia, Șc. “Duiliu Zamfirescu”, Focșani, 14

iunie 2015 sau de la alții

“Desțelenind adânc, Lucian Boia tot istoric rămâne” seintitulează comentariul meu la cartea lui, “Balcic Micul paradisal României Mari”, publicat în revista “Luceafărul” Botoșanidin 24 noiembrie 2014, apoi în alte articole în volumul “Bornasufletului”, Editura PIM, Iași, 2015.

“Până la a fi românesc, din 1913, Balcicul era doar unspectacol al mării și un seducător amalgam etnic și cultural dela marginea fostului Imperiu otoman. Dacă administrația noas-tră preia un târg modest, pictorii dau aici de Orient în toatăsplendoarea sa, dar mai ales de un peisaj și de o lumină cu totulaparte. Deși îl vizitează în 1915 și văzuse ce avea de văzut, re-gina Maria se îndrăgostește de Balcic abia în 1924, într-atât deputernic, încât își construiește, pe țărmul stâncos și sălbatic, unadevărat paradis. Se poate spune că datorită ei, din acest mo-ment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei,este pur și simplu sincron cu realitatea, ba chiar o înrâurește,dându-i o strălucire fără egal în perioada interbelică. Boema ar-tistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitecții și chiar și politi-cienii vin vară de vară la Balcic, înfrumusețându-l șipregătindu-l pentru o promițătoare carieră de stațiune marinăși culturală. Ca orice paradis, și Balcicul a fost pierdut. LucianBoia l-a reconstruit însă atât de bine din fărâme de memorie,din documente și fotografii de epocă, încât se poate spune că,printr-o carte atât de frumoasă, am recâștigat, simbolic, paradi-sul pierdut”, scrie editorul pe ultima copertă a volumului la carem-am referit (Balcic, Micul paradis al României Mari de LucianBoia, Editura Humanitas, București, 2014).

Revin asupra subiectului pentru că, dacă Lucian Boia afăcut foarte bine din ceea ce i-au spus amintirile, documentelesau fotografiile de odinioară, pictorii, cum spune editorul, ceeace vreau să prezint aici sunt actualitățile zilei, culese tot de unom deprins cu frumosul și regret că nu a pus într-un album deartă, că artă naturală și prelucrată, nu doar cu penelul, este cene prezintă Petria Dolia, Focșani, aducându–ne și statornicindu-ne, parcă, paradisul în suflet, spre bucuria și a inimii regineiMaria rătăcită pe undeva…acum, iată, se împlinesc 77 de ani. oviață de om!

“Regina Maria a României. Marie Alexandra Victoria,din Casa de Saxa-Coburg și Gotha, născută la 28 octombrie 1875,Eastwell Park, Kent, Anglia – decedată la 18 iulie 1938, Sinaia,tatăl – ducele Alfred de Edinburgh (cel de-al II-lea fiu al RegineiVictoria), mama – ducesa Maria Alexandra, unica fiică a ȚaruluiAlexandru al II-lea al Rusiei, nepoată a Regelui Edward al VII-lea, verișoară primară a Țarului Nicolae al II-lea, verișoară pri-mară a regelui George al V-lea, mare prințesă a Marii Britanii și

“ Despre Balcic și CastelulReginei scrie fiecare, dupăcum îl vede și simte cu min-tea, inima și sufletul. DanAlexe, de pildă, un autorcare publică la editura Hu-manitas, 2015, „Dacopatiași alte rătăciri românești”,de pe coperta, IV, căreia nise spune că „areinteligență, informații credi-bile, argumente, cultură șistil”, „cu vervă și umor”reușește „atacuri excelentdirijate împotriva prostiei”unora dintre noi. Într-un ca-pitol al cărții citate, care înîntregime desființează nudoar dacismul ci întreg ro-mânismul, p.276, vorbeșteși „de o regină de-a noastrăromanică”, care, „și-a con-struit, cu mână de lucru gă-găuză, o vilă fantezistă cuminaret, botezată pompos„palat”, dar care „e cam deprost gust”, p 277.”.

Ion N. OpREA


Irlandei, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii,soția și sfetnicul regelui Ferdinand până la moarteaacestuia, în 1927, regină a României.

S-a logodit la 16 ani cu Prințul Ferdinandde Hohenzollern, successor la tronul României, s-a căsătorit la 29 decembrie 1892.

La Muzeul Național al României se află ocupă de argint gravată cu inscripția – careamintește de această căsătorie: “Bine ai venit mi-reasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire.Ianuarie 1893”.

Iubea poporul a cărui regină era. Purta cumândrie straiele populare românești.

„Odată am fost străină pentru acești oa-meni, acum sunt de-a lor, și, deoarece vin de atâtde departe am fost prin acest lucru, mai în măsurăde a le vedea calitățile și defectele” (Țara mea,Hodder-Stoughton, 1916).

Familia regală a avut 6 copii. Mezinul fa-miliei, prințul Mircea, moare după 3 ani, de febrătifoidă, Carol al II-lea, viitorul rege al României,prințesa Elisabeta, prințesa Mărioara, prințul Ni-colae, prințesa Ileana.

Perioade diverse: 10 octombrie 1914-20 VII1927. Încoronarea 15 octombrie 1922 la Catedraladin Alba Iulia, ca succesori ai României întregite.

Supranumită de popor „Mama răniților”,„regină soldat” pentru atitudinea eroică din tim-pul Primului Război Mondial – a luptat direct pefront, a vegheat în spitale de campanie, a coordo-nat activitatea unei fundații de caritate – a fost eaînsăși Soră de caritate.

„Dacă aș fi fost bărbat, să am drepturilebărbatului și spiritul pe care îl am în corpul meude femeie...” (Regina Maria a României, Povesteavieții mele, vol. III, București, Editura Eminescu,1991, p. 487).

„...Oșteanul pornise cu bună-credință, gatasă-și jertfească viața pentru ceea ce învățase săcreadă că e datoria lui pentru patrie...” (ReginaMaria a României, Povestea vieții mele...); „Vai! Șicâte jertfe, ce măcel, câtă moarte...”; „Și s-au luptatvitejește, nebunește, cu disperare...”; „Gândul atâ-tor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit,era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul detriumf...”; „tragice, și cu mult mai tragice decâtmormintele celor biruitori, sunt multele morminte

ale celor învinși...”

Datorită ei, intervențiilor sale în negocierilede pace, după Primul Război Mondial, ia naștereRomînia Mare: Transilvania, Bucovina, Moldova,Basarabia și Muntenia, reunite!

Ea a pledat pentru cauza poporului a căruiregină era, reamintindu-le aliaților occidentalienormul sacrificiu al Armatei Române.

„Transilvania, Bucovina, până și Basarabia!Rmânia Mare! Parcă îmi venea amețeala când îmidădeam seama de minima soartei”.

Mare iubitoare de artă, a încurajat arta și pecreatorii aceștia, la rândul său a pictat, a scris nu-meroase cărți.

După moartea regelui Ferdinand (1927)conducerea țării a preluat-o prințul moștenitor,Carol al II/lea, care a izolat-o complet pe regină.Maria s-a retras din viața publică la Balcic, până lamoartea ei, în 1938.

Conform ultimei sale dorințe trupul i-a fostînmormântat la mânăstirea Curtea de Argeș;inima, îmbălsămată, a fost dusă la reședința dinBalcic și adusă în țară, după pierderea Cadrilate-rului în 1940, zace pe undeva, prin MuzeulNațional de Istorie a României.

Personalitate complexă, regina Maria îșimerită pe deplin nu doar locul în inimile noastre,ci și datoria noastră de a-i găsi și pune inima sa iu-bitoare pentru români – acolo unde își meritălocul, poate chiar în prim-plan, la intrarea în Mu-zeul Național de Istorie a României!”...

Despre „Castelul Reginei Maria de la Bal-cic”, Petria Dolia, căreia i-aș fi dorit Albumul-colorcu Balcicul, sau BalchiK în limba bulgară, așa cumarată astăzi, scrie, „un orășel situat pe țărmulMării Negre, în Bulgaria, la circa 60 km. De VamaVeche. Între anii 1913-1940 a aparținut României,în urma celui de al II-lea război balcanic (iunie-au-gust 1913). În 1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcicul,a fost redobândit de Bulgaria.

În Balcic se află Celebrul Castel („Cuibulliniștit”), reședință a Reginei Maria, înconjurat deo la fel de celebră grădină botanică, unicat în EuropaCentrală și de Est, în special datorită colecției decactuși.

“Cuibul liniștit” este de fapt o vilă cu pereții


albi și acoperișuri de țiglă roșie, străjuită de un mi-naret. Este construit de-a lungul a trei terase șicombină elemente ale stilului maur, stilului medi-teranian cu cel al caselor bulgărești. Este foarteaproape de mare, fiind despărțit de aceasta doarde faleză.

Poarta mare cu două canaturi a Castelului,care seamănă cu un turn de control, este intrareaprincipală în complexul Castelului dinspre uscat.

Parcul a fost transformat în timp într-oadevărată grădină botanică. Acum conțineaproape 3.000 de specii de plante, unele dintre elerare, precum și o colecție de aproximativ 250 decactuși, una dintre cele mai importante din Eu-ropa. În 1955 grădina a intrat sub tutelaUniversității din Sofia pentru studiul botanicii.

Grădina are o zonă care imită celebrul la-birint Cretan, unele materiale de construcție aufost aduse din Insula Creta.

O altă zonă a Parcului, foarte frumoasă,este “Grădina lui Allah”, cu alei pavate cu piatrăadusă din Maroc.

“Grădina lui Allah” face legătura între“Fântâna de Argint” și vila “Săgeata albastră”. Gră-dina nu trebuie uitată deoarece, după cum amspus, adăpostește o colecție unică de cactuși în aerliber, cactuși plantați acum 80 de ani, deci prin1927, deveniți astăzi adevărați copaci care daugrandoare și interes locului. Cu puțin noroc, ei potfi descoperiți și admirați chiar în perioada lor deînflorire, prin luna august, dacă suntem atunci învacanță.

În această grădină mai pot fi văzute vaseantice, diferite tipuri, bănci din piatră și chiparoșizvelți.

Vila Moara se află în apropiere de cascadă.Poate fi ușor observată deoarece Moara a fost păs-trată în timp ce lângă ea a fost construită vila, unadevărat loc de odihnă pentru oaspeții Reginei.

“Puntea suspinelor” este numit podul caretrece peste cascadă și unește cele două maluri aleCanalului. Legenda spune că, dacă această punteeste trecută cu ochii închiși, în timp ce ne propu-nem o dorință, aceasta se va și împlini în foartescurt timp, chiar până ce terminăm de străbătutpuntea în trecerea deja începută.

Cascada artificială e printre cele mai specta-

culoase obiective din grădina de la Balcic. Pe malulCascadei se află Uzina electrică a Palatului, trans-formată în Magazin de suveniruri. Aici se poatevedea și un dispozitiv de extragere a uleiului din tran-dafiri.

“Tronul Reginei Maria” este un fotoliu dinmarmură, având în dreptul său o măsuță din piatră.Era un loc preferat al Reginei, multe dintre foto-grafiile ei fiind făcute în acest loc. Piatra din care afost cioplit tronul este acum lucioasă de la mâiniletuturor celor care au vrut să stea pe acest tron, fieși numai câteva clipe, ca amintire.

Templul apei (The Temple of the Mater), oconstrucție cu arcade, pictate pe interior, încărămiziu și albastru puternic, susținute de co-loane imense și având în interior bazine în care al-tădată se afla apă.

Aleea Vinului demonstrează frumusețeaacestei plante, umbra ușoară și jocul gingaș al ra-zelor de soare cu frunzele arătoase și boabele destruguri.

Capela Stella Maris (Steaua Mării) – un loc desuflet al Reginei Maria. A ținut să fie o Capelă or-todoxă, din respect deosebit pentru credința popo-rului său. Undeva, pe peretele de piatră, se aflăunica inscripție în limba română, păstrată pe întregdomeniul. Este o placă de marmură albă, pe carestă scris, cu litere aproape șterse, faptul că dome-niul a fost construit de regina Maria.

Din timpul vieții, regina Maria și-a expri-mat dorința ca inima sa să fie îngropată aici. Ceeace s-a și întâmplat. Inima Mariei a odihnit la Balcicpână în anul când această zonă a fost cedată Bul-gariei. Caseta cu inima reginei a fost mutată laBran, celalt loc de suflet al suveranei.

Mormântul Reginei Maria (Queen Marie-sGrave) este un colț retras, aflat puțin mai sus deCastel. Mormântul este săpat în stâncă, fiind defapt și un cavou , umbrit de un copac și dominatde o cruce pe care se poate vedea o scurtăinscripție, reprezentând povestea vieții reginei.

Regina Maria nu se află însă înmormântatăaici, ci în biserica Mânăstirii Curtea de Argeș.

Grădina Ghetsemani a fost proiectată și plan-tată între anii 1933 și 1936. Este, ca fiecare dintregrădinile botanice de la Balcic, străbătută de unpârâu. În ea se găsesc specii diverse de flori, lalelenegre, crini și o uriașă magnolie.


Născută în Marea Britanie, la Kent (deci peo insulă), regina Maria mărturisea că Balcicul afost întoarcerea ei la mare, la prima ei dragoste.

După moartea arhitectului grădinii de laBalcic, regina, drept recunoștință, i-a așezat o pia-tră funerară pe care stă scris: „Lui Jules Jannin, carea făcut ca visul meu să devină realitate în această gră-dină”.

După moartea lui Jules Jannin opera sa afost continuată de Carol Gutman, în cinstea căruiaa fost ridicată o vilă care îi poartă numele.

Vizitând fermecătorul Castel de la Balcic șiGrădina botanică din jurul lui, care coboară în te-rase până pe plajă, înțelegi de ce regina l-a îndrăgitatât de mult.

Domeniul de la Balcic nu e dominat de unCastel sau de o construcție somptoasă care să ui-mească prin grandoare sau fast. Nu megalomaniaa stat la baza alcătuirii acestei reședințe, ci simpli-tatea, dragostea reginei pentru frumos. S-a ales,așadar, o scară a umanului armonizat cu natura”.

Despre ce a mai rămas din Balcicul, cân-dva, românesc, vorbește și Lucian Boia, p. 183, în

primul rând, Castelul și întreg domeniulreginei Maria, zice și domnia-sa, au scăpat de dis-trugere, sunt în circuitul turistic și sunt bineîntreținute, ele fiind principala atracție a locului.

Din ce a construit Henrieta Delavrancea sepăstrează primăria, devenită muzeu al orașului, audispărut locuințele generalului Basoviceanu, vilaNae Ionescu-Popovici-Lupa, vila Grigore Iunian,vila Stelian Popescu... Se păstrează vilele Cancicov,Eliza Brătianu, Moșescu, într-o stare precară „Tur-nul (fără turn)Mugur”, vila Pilat care a devenit res-taurant la malul mării, vila Smărăndescu-deasemenea, bine întreținută, iar părsită, gata de de-molare este vila Cuțescu-Storck...

S-a deschis un drum, care nu a existat, dela „Cuibul liniștit” și celelalte vile, terase și scăride piatră care coborau spre mare. Au apărut hote-luri moderne care nu i-ar fi displăcut reginei, credeistoricul.

Important este că regina Maria se bucurăde toate onorurile, de onorurile „turistice” îndeo-sebi, ea a redevenit patroana locurilor, cel mai mo-dern dintre hoteluri îi poartă numele, iar peste totse vând suveniruri cu chipul ei, iar legendele des-pre ea, favorabile sau nu, circulă din gură în gurămai ales la vreme de seară...

Ceea ce a pierdut statul român prinrenunțarea sau cedarea, fără prea mare și iscusitădiplomație, a ceea ce i se cuvenea să fructifice,numai comuniștii o știu, dar e prea târziu...

*

De Balcic aminteşte în memoriile sale, Ni-colae Tretiacov, membru al uneia dintre cele maimari familii ale nobilimii ruseşti, cum a evacuat şia ascuns aici, într-o pădure situată la 40 km. depăr-tare, în vecinătatea Mării Negre, cuferele cu aur aleruşilor albi, partizani ai Ţarului Nicolae al II-lea,aflat în 1917 în război cu comunuştii, oastea luiLenin.

Când s-a dezlănţuit dezastrul şi s-a contu-rat înfrângerea, Trietiacov a fost însărcinat să as-cundă bogăţiile – contribuţiile susţinătorilorŢarului – într-un loc sigur, şi acela a fost ales însudul Dobrogei, tertoriul României aflată sub con-ducerea Regelui Ferdinand şi a reginei Maria, prie-teni apropiaţi ai Împăratului Nicolae al II-lea.

Tretiacov a săpat patru gropi mari, în carea aranjat cu grijă cuferele şi conţinutul lor, dupăcare a plecat în ţară.

După cum se ştie Nicolae al II-lea şi familialui au fost executată cu brutalitate de bolşevici.


Spre sfărşitul vieţii, Tretiacov a încercat sărecupereze comoara, sudul Dobrogei fiind cedatîntre timp Bulgariei. A fost o nereuşită, Tretiacova decedat, iar de atunci căutările au rămas ţintapredilectă a vânătorilor de comori.

Despre Balcic și Castelul Reginei scriefiecare, după cum îl vede și simte cu mintea, inimași sufletul. Dan Alexe, de pildă, un autor care pu-blică la editura Humanitas, 2015, „Dacopatia și alterătăciri românești”, de pe coperta, IV, căreia ni sespune că „are inteligență, informații credibile, ar-gumente, cultură și stil”, „cu vervă și umor”reușește „atacuri excelent dirijate împotriva pro-stiei” unora dintre noi. Într-un capitol al cărții ci-tate, care în întregime desființează nu doardacismul ci întreg românismul, p.276, vorbește și„de o regină de-a noastră romanică”, care, „și-aconstruit, cu mână de lucru găgăuză, o vilă fante-zistă cu minaret, botezată pompos „palat”, darcare „e cam de prost gust”, p 277.

Mai româncă, Ana Maria Sandu, cu gândulla vacanța mare ce vine, răspunde astfel la „an-cheta estivală cu scriitori”, promovată de revistaFormula As, nr. 1173, iulie 2015: „...Nu contează decâte ori am fost în grădina Palatului Reginei Maria.Senzația de familiaritate nu mi-a anulat absolutdeloc bucuria de a urca și a coborî pe aleile lui în-florite, unde umbra îți face pielea de găină, oricâtde cald ar fi afară. Să ne înțelegem, pentru standar-dele celor mai mulți, palat e mult spus. Și impro-priu. Palatul de la Balcic mi s-a părut tot timpulmai degrabă o casă mare, uluitor de simplă. Caldăși prietenoasă, fără nimic ostentativ. Grădinile, vă-zute an de an, le descopăr și mai spectaculoase.Un colț de rai verde, suspendat deasupra mării.

Sufăr uneori că la Balcic nu este plajă. Darm-am obișnut. Dacă o iei pe străduțele în pantă dinorașul vechi, neinvadat de turiști, dai de scări carete duc spre pâlcuri de case ascunse în vegetație. S-a construit mult, alandala, dar un farmec discrettot mai păstrează locul. Într-un an, am căutat toatecasele desenate de Henriette Delavrancea, care aumai rămas în picioare. Toate au ceva țărănesc, bal-canic și mediteranian. Un fel de „luxe, calme et vo-lupte” care îți bucură ochiul. Au existat vreo 22 deproiectate de marea arhitectă la Balcic, din păcate,unele au dispărut sau au fost mult transformate.Printre cei care i-au comisionat proiecte se numără:Ion Pillat, generalul Rasoviceanu, Eliza Brătianu,ministrul de finanțe Cancicov, familia Cuțescu-Storck...

Dacă vreți să vă faceți o idee despre Balci-cul de altădată, căutați și poze. În casa lui Ion Pil-lat, desenată de Henriette Delavrancea, acum e unrestaurant. Clădirii i s-au adăugat terase și alteconstrucții ajutătoare, dar încă îți mai poți imaginacum arăta în perioada interbelică.

Pentru vila Storck, aflată în apropierea pa-latului, am o slăbiciune imensă. E lăsată de multtimp într-o paragine care îmi rupe inima. Știu căîn scurt timp o să dispară. Și un bloc impersonal îiva lua locul. Dintr-o clădire misterioasă și majes-tuoasă, înghițită de o vegetație sălbatică, a ajunsazi o ruină, care încă se încăpăținează să rămânăîn picioare. Tavanul s-a prăbușit și se văd porțiunimari de cer. Foișorul de abia se mai zărește dintrebălării. Un banner anunță că e de vânzare. Dacăajungeți la Balcic și treceți prin fața ei, opriți-vă șipriviți-o. Va dispărea în curând și, odată cu ea, seva duce o întreagă lume.

Îmi place și Hotelul Speranța. O clădire bo-ierească din 1886, care i-a aparținut doamnei Ghicași care se află chiar pe strada principală, CernoMore. A fost mult timp de vânzare, dar se pare căși-a găsit la un moment dat un cumpărător englez.Nu l-a renovat, de câțiva ani a rămas semeț și gol,și cu obloanele trase.

Mahalaua tătărească, azi locuită de romi, arămas la fel de săracă, ca pe vremea Reginei Maria,care mergea acolo și împărțea copiilor haine, mân-care și bani. Regina a iubit locul ăsta cu tot sufletul.Oricâte straturi de istorie crudă ar fi trecut pesteel, o înțeleg atăt de bine. Mi-o imaginez, uneori,cum privește, de pe jilțul ei de piatră, marea, pânăhăt, departe. Și imaginea asta o port cu mine și măface să mă întorc, precum fiica rătăcitoare, mereu,la Balcic”.

Și trecînd în lumea oamenilor de artă, din-tre care face și dânsa parte, Ana Maria Sandu maiscrie: „Mihail Sebastian – ca și alții n.n. – fugea dinBucureștiul cald, la Balcic. După o cură de soare șide mare se întorcea cu bateriile încărcate, de fie-care dată”.

Sunt și scriitorii noștri, indiferent de profe-sie, ceea ce n-ar vrea Dan Alexe să fie românii –niște „deprinși să-și ducă viața îngenunchind înfața pădurii naționale de eroi și statui” care nepoartă în lume...amintindu-ne ce am fost și undevrem să ajungem.


Glasul poetului

Glasul poetuluinemureşte în sufletul meu,sădeşte în cântecul luniicuvinte atât de arătoase,încât stelele se ascundde îngrijorareşi pălesc.

Mă trezesc la răscrucesecătuită de întrebări.

Glasul poetului,străpunge necunoscutul,soarbe mana ascunsăşi stârneşte furtunaîn dialog cu absolutul.

Mă trezesc ne-nfrânatăîn taina încleştărilor.

Glasul poetului,lucid şi demonicşi-amestecă visele-n amărăciuneşi le prelucrează în malaxorulorgoliului săucu fantomele din curcubeu.

Mă trezesc cu răbdareîntr-o altă imagine cristalizată.

Glasul poetuluise îndoieşte şi scormoneşteîn verbe rebele,se delectează cu măştile oribile

ale pasiunilor,sporind ceaţa cu reverii.

Mă trezesc nestăpânităcu impulsuri elementare.

Glasul poetului,plin de euforie incertă,se îmbată la rece şi-aduce la vedere câteva luminişuri, ce le scaldă-n rănile resemnării.

Mă trezesc înfrânatăla rădăcinile unui izvor.

Glasul poetului,învăluie temperaturile înalte,sterilizează pasiunile, şi devine un sloi de gheaţă.El şlefuieşte din greu metale, le compară cu cristalele luminii.

Mă trezesc cu credinţadespătimirii.

Dincolo de mine

dincolo de mine începe nesfârşireaşi fiecare clipă care îmi curge printre degeteaduce mai aproapemiasma merelor intrate în putrefacţie

n-ai auzit că s-a înfiinţat o şcoală nouăm-a întrebat mama în zorii ajunuluicând cu cordonul ombilical răsucit după gâtmă pregăteam să plec la colindat

În pragul timpului

din adâncul pământuluipână dincolo de zbuciumul mugurilorpoetul nu este decât un pumn de luminăcare pâlpâie într-o statuie de lutun fiu risipitorcare pe creditul tatăluivinde stelele pe o rimă perfectăun ecou al vieţilor trecuteo izbăvire de păcatce aşterne sufletul în cuvintepoezia lui nu este o metaforăeste o profeţieun legământ între om şi OM

Victoria Fătu NALAŢIU


N-AI SĂ MĂ RECUNOŞTIN-ai să mă recunoşti,de-ai să mă veziîntâmplătorîn cer,de faci fereastrăAtâta bucurie ne-nţeleasăîn câmpul plin cu mieişi vajnici iezi,de parcătot ce simţeampână mai ieripe prisma nevăzută-acasei noastrene-a fost furatşi dus de vânt pe câmpşi-n floarea din ghiveciCând a-nflorit,nici nu mai ştiu,ştiu doar că-n eae dimineaţăşi-n minee deja târziu,dar ţin piept zileila amiază –trează să fiu,de mă găseşti,şi nici să bănuiîn vreo clipăcă-n minetimpul se-nserează.că viața noastră nu-i pe veci.

RĂSAD DE VISEAzi nu râd,nu tresar -ca printr-o spărtură de cerîmi apar visele toatefăcute răsadpentru tineși-n derularea lorca într-un flechabia de te vădcum aparicum tresaricând auzi paşii meilegănaţi,cum laşi cheia sub preş,cum mă-ntâmpini cu lumile toate în tinefără să ştii că le ai,dar în care mă chemi şi pe mineŞi totul devineatât de simpluşi-atât de măreţca-n fireunde totul învie şi-adoarme

doar din iubireCa pe-o haină ne tragem iubirea pe trup,ca pe-o taină

şi, transfiguraţi de miraj,nu mai vedem niciun lucru în jur –totul e-n noi,nici chiar noi nu mai suntemcu noi –ne ascundemîntr-un nestăvilit şi unic şuvoiLumina e treazădoar într-o singură steacare încă n-a răsărit,dar ne va aşteptapână vom construi un cerdac într-un cermai aproape de ea.

AȘ VREA SĂ-ŢI SCRIUAş vrea să-ţi scriu,dar parcă n-am cuvinte –m-au părăsit, nu le mai am în minte,aşa c-am să te chemdoar prin tăcere –în ea nimic din ce mi-ai dat nu piere,totul se-adunăfără sunet cântă –ascunsă epetrecerea de nuntăca-ntr-o sămânţăcare se-nfioarăsă poată fi sămânţa ce-o să moară,să poată oglindiîn zbor întorslumea de suscare să moară jos

Alexandra Olga DIACONU


Ca o promisiuneprivesc fiecare asfinţit ca o promisiunefără să mă anesteziez cu lacrima buburuzeila lumina licuriciuluiîmi smulg din piele toate aceleprin care în fiecare zi am primitperfuzia necesară pentru a visatai cordonul ombilicalşi mă înalţ pentru a coborîîntr-o lume permanent în mişcarerenunţ să caut adevăruldepun armelesărut pământulbinecuvântez cerulşi mă las copleşită de bucuria valuluicare se împreunează cu marearidic degetele pentru a mângâia curcubeulînvăţ tabla adunării şi scăderiirefuz să înţeleg logaritmiisar peste gropile din asfaltsimt tremurul frunzelor aripile fluturilortăcerea greierilorînchid poarta cimitiruluişi privesc fiecare răsărit ca o promisiune

O literă arsănu am căutat modele biblicepentru a urma calea sfinţenieinici pentru a înţelegedin ce seminţie se trag sfinţiitoate înţelesurile neînţelesecare au rupt bucăţi din stratul de ozonau aliniat planetelealtfel decât mâna ta dreaptă o făcusela început când a fost cuvântulm-ai lăsat să cred că sunt o literă arsă

de zâmbetul tău pe axa pământuluio adiere cu miros de flori de păpădieîmprumutând în nopţile polaredin culoare curcubeului aurorei borealedar durerea edenului m-a învăţat să cautsă caut cuvântul nu pentru a citi în steleci pentru a găsi drumul spre moarte

Curcubeul iubirii

dacă aş fi avut mai mult curajte-aş fi invitat la prânzsă frângem pâinea în patruşi să ne stâmpărăm setea de moartecu un pahar de vinn-aş fi comandat un vin oarecareaş fi luat unul de viţă nobilăoricum păcatele nu se pot răscumpăraşi trecerea este liberăse face fără paşaportdacă aş fi avut mai mult curajte-aş fi invitat la cinăşi între sfinţii desenaţi pe pereţine-am fi trezit în zori cu inima bătătorităde rugăciunile genunchilorîmpărţind carafe cu iubiredacă aş fi avut mai mult curajn-aş mai fi fost euiar curcubeul de atâta verden-ar fi tremurat sub pleoapenici testamentul nu l-aş fi putut scriepe irisul tău

Libelule albastre

Când mormintele nu vor mai purta pe umeripovara păcatului de a fi,câte ceruri vor trebui să ne nascăpentru a spinteca moarteaîn fâşii de curcubeuşi a îmbălsăma viaţa cu elixirul iubirii?Când macii nu se vor mai închina vântuluişi buburuza nu va mai ascunde sub aripi cerul,câte vise, oglindite în ochii tăi,vor mai trebui să suspinepentru a le putea boteza?Când nicio întrebare nu va aştepta răspunsşi nici un clopot nu ne va chema,din lacrimile adunate în palmele măriiva izvorî cel dintâi firicel de apă dulce?Când nu vor exista îngeri şi demoni,nici potop şi nici curcubeie,omizile vor fi fluturisau libelule albastre?

Maria IEVA


FURTUNĂ

Ţipau de durere doi nori cenuşiiŞi cerul cursese pe dealuriPloua sfâşiind tot amurgu-n fâşiiŞi marea muşca surd din maluri.

Pe-o stâncă, doar farul de ani gârbovitAruncă firav o luminăCe-mbracă un val şi al lui zvârcolitDe nepământeană jivină.

În zarea de zmoală bat tobe de fier Copacii de frică se-nchinăŞuvoaie de apă se-amestecă-n cerCa-n marea pedeapsă divină.

Un bici de lumină plezneşte de susŞi geamătul mării zvâcneşteSe pierde apoi rătăcit la apusÎn umbra de nori care creşte.

Şi creşte de parcă doi munţi uriaşiApasă cu umerii totulDe valuri şi-a lor zvârcolire atraşiStârnind fără seamăn potopul.

Se cască hulpave din val negre guriCe-şi scuipă spre ceruri furiaŞi-n cer uriaşii cu umerii suriÎntorc înzecit vijelia.

Marasmul cuprinde-ntunericul greuŞi chinuie sufletul măriiDe parcă departe-a plecat DumnezeuŞi pradă ne lasă uitării.

pASIUNE

Să mă înveţi să te iubesc femeieObrazu-n palma ta am aşezatAprinde-mă din focul tău, scânteieFrământă-mă frumoaso, aluat.

În curbele păcatelor m-aşeazăSă mă dospeşti pe trupul tau încinsDorinţa în toţi porii mei vibreazăŞi mă declar de nurii tăi învins.

Vreau să învăţ făptura ta întreagăSă ştiu păcatul dulce pe de rost

Şi să cunosc, femeia mea cea dragă,Cum poţi să fii, cum eşti şi cum ai fost.

Dezbracă-mă de tot ce-am fost femeieDe tot ce ştiu, de tot ce am iubitAprinde-mă din focul tău, scânteieFă-mă al tău şi fă-mă fericit.

RUGĂCIUNEA UNUI COpAC

Un copac cu ramuri bruneŞi cu semne lungi pe trunchiMurmură o rugăciuneŞi smerit, cade-n genunchi.Fă-mă Doamne, de mă taie,Casă pentru un săracFă-mă pat într-o odaieŞi-nveleşte-mă cu sac.Fă-mă Doamne foi de carte Hrană pentru minţi să fiuŞi din trunchiul meu o parteFă-o nai în cânt să-nviu.Fă-mă Doamne o icoanăOamenilor să te-aratŞi de mă taie la toamnăFă-mă plug pentru arat.Doamne fă-mă blid şi linguriSă hrănesc pe cel flămândŞi fereastră celor singuriCârje pentru cel plăpând.Sufletul să nu mă doarăNu mă face lemn de focFă-mă Doamne o vioarăŞi sădeşte-mă la loc.

Vali ZĂVOIANU


Istoria literară de mâine,

pagini cu energie radiantă din cuvânt

Ion Pachia-Tatomirescu are curajul să nepropună o vizitare a literaturii românedintr-o altă perspectivă decât cea uzitată

de cronicarii vremurilor, dându-se înapoi, înmoarte, pentru a avea perspectivă

şi viziune. Poet, scriitor in-comod şi cu multă imagi-

naţie, mereu ancorat învalul din partea dreaptăa corăbiei cu scribi,lasă pentru distinsulreceptor, o istorie di-namică a literaturiiromâne*. E pentruviitor, prezentul,prin oamenii săi, epreocupat cu al-tceva... Autorul valah

a muncit mult laaceastă carte, monu-

mentală în felul ei, des-tinată profesioniştilor,

iubitorilor de literatură, scrii-torilor preocupaţi de fenomen, pasionaţilor de artă,distinsului receptor (cum îl numeşte pe cititor), eru-diţilor. Volumele pot foarte bine să stea la dispoziţiaistoricului serios, de serviciu, pentru a înţelege cese poate petrece cu poporul român aşezat în Valahiacea pusă sub curcubeu. Operele scriitorilor reflectăviaţa oamenilor, datele sunt pertinente, stările pro-funde. Acolo unde nu ajunge sociologul, psiholo-gul, magistratul, preotul şi funcţionarul public,ajunge scriitorul, face semne cu mâna şi zice: amfost şi noi aici, am învins!

Ion Pachia-Tatomirescu priveşte fenomenulîn dinamica lui, ceva viu, împins de vânturile isto-riei, în echilibru cu lumea, cu Dumnezeu şi cu ar-tistul ca personaj de excepţie în faptele românilor.Volumele au un index în care sunt prezentaţi scrii-torii, artiştii români şi străini, cei dinamici prinopere, cei care au influenţat opere, cei care au acla-mat învingătorul şi care au plâns pe umerii învin-sului. Lista e lungă, semn că istoricul a dat atenţiefiecărui scriitor care a ieşit în perimetrul literaturii,care a avut ceva de zis.

Responsabilitatea autorului este cu atât maimare cu cât a redactat monografia imensă într-unstil academic ireproşabil, răspunzând astfel unor în-

trebări care se pun în dosul draperiilor: literaturaeste importantă!

Probabil că istoria aceasta va isca multe dis-cuţii, poate va fi lăsată abandonată de specialişti,tăcerea fiind forma perfectă de a omorî ceva viu şireal. Sau poate nu va fi aşa, dar viitorul va avea altereguli, interesele personale, spiritul de echipă, li-mitele acceptate prin cutumă, proiectele editurilor,criticii cu detentă, istoricii prinşi între mandibuleleistoriei recente, vor trece, va fi nevoie de armonieşi echilibru într-o Europă a europenilor, de o Ro-mânie puternică inclusiv cultural. Cultura va facediferenţele.

Literatura va demonstra ceea ce este de de-monstrat, viitorul va fi altfel, platforma de betonarmat se va schimba cu spinarea peştelui cel marecare l-a înghiţit pe Iona şi peisajul va fi altul.

Spre deosebire de istoria literară „oficială“,distinsul receptor va înţelege de ce, Ion Pachia-Ta-tomirescu a deschis orizontul de analiză, a stabilitcâteva direcţii, a depăşit limitele şi s-a pliat pe undaalbastră a timpului. Deschizând frontierele, viitorulva

arăta altfel.

Ion Pachia-Tatomirescu porneşte de la o vi-ziune a unui curent necesar în modernitate: para-doxismul, reacţie la paradoxurile sociale de totfelul, reacţie la limite puse şi autoimpuse în istorie.Cad şabloanele, cad măştile. Sunt paradoxuri esen-ţiale pentru umanitate, ele vin din necesitatea re-zolvării problemelor de fiecare zi. Miturile suntdinamitate, afectează istoria literară oficială şi di-namizează artistul.

Constantin STANCU


Istoricul a avut tactul de a face diferenţadintre semnificant şi semnificat, a redus tensiunile,cuvântul a fost pus la locul lui în codul genetic alliteraturii. Limitele au dus la necuvânt, la antima-terie, la starea nedefinită a operei literare în câmpulgravitaţional al creaţiei în mişcarea de din naştere.

Depăşirea limitelor a declanşat o nouă geo-grafie literară, necesară în evoluţia istorică, univer-salitatea se întrepătrunde cu valorile „republicii“valahe. Logosul ridică nivelul de maturitate al ope-rei scrise şi citite, prinsă pe orice fel de suport, fiehârtie, fie electronic.

Limba maternă ne duce în patria noastră delogos, nu devorbe. Scrii-tor şi el, IonPachia-Tato-mirescu puneîn evidenţăsfera de cu-noaştere poe-tică şi decunoaştere ar-tistică: uni-versul, cumacrocosmosşi microcos-mos; este ariade desfăşurarea personajuluiliterar cu frac

şi papion, având în mâna dreaptă un şoim sugru-mat. Abordarea se face în limitele fără de limite, li-teratura de la origini până la data scrierii istoriei,stilurile se întrepătrund şi se completează. Tangajulîntre versul liber şi poezia cu formă fixă se rezolvăprin întoarcerea la esenţe, dinamica este întru cat-harsis.

Cunoaşterea metaforică se dezlănţuie subimpulsul cunoaşterii ştiinţifice. Opera de artă esteexpresia unui orgasm abisal al materiei înfloritedin cuvinte. Sunt doar câteva direcţii abordate,analizate, cenzurate la modul sublim, şi turnate întexte pentru generaţiile care vin şi cele care mai ac-ceptă paradoxul literar ca expiere şi energie spe-cială.

Au mai rămas platouri literare neanalizatede Ion Pachia-Tatomirescu, demersul ar fi trebuitsă fie realizat de un colectiv, dacă ar fi existat uninteres serios. Istoricul, însă, şi-a făcut datoria, a

depăşit marginea de aur a literaturii prin resurseproprii. Probabil, cartea va fi premiată şi dacă nu –un zâmbet auriu dintr-un aprilie luminos! În apri-lie sărbătorim Învierea...

Mai putem indica spre bucuria cu energiaradiantă din cuvânt, spre graţioase ninsori, limbajulpiramidelor sub fulgere albastre, rugăciunea poe-tului pentru înflorirea livezii, spre azurul seminţei,spre Golgota scribului, enigmele regatului ascuns,universul dintr-un vers, labirintul cosmic, înflori-torul praf galactic, fereastra înaltă a poeziei sau tim-pul din ramă, de la galaxia de uraniu la rugăciuni,cuvintele înflorind.

Paradoxul îl putem defini drept fenomenunic şi divin prin care viitorul determină trecutul,modelând prezentul, după cum ne relevă profeţii(mari şi mici) de multă vreme.

Ion Pachia-Tatomirescu afirmă: profesio-nistul este în arenă şi profanul face jocul şi arbi-trează. Am putea reţine de la poetul şi istoriculliterar: „Sin-tagma – desvehiculată –poezie tânărăatrage dupăsine şi cea depoezie bă-trână; ori poe-zia este stareade aur a Spiri-tului / Logo-sului, estestratul de ozonprotector alplanetei-sufletîmpotriva ra-diaţiilor uci-gaşe; ori ozontânăr, ozon bătrân nu există. Nu există decât Poe-zie“ (vol. II, p. 528 sq.).

Ion Pachia-Tatomirescu a răspuns la multeîntrebări în cartea sa, direct sau indirect, cu tact sauabrupt, la final ne va ridica spre salut o mână cuşapte degete ca şi cea din Autoportret cu şapte de-gete, de Chagall, (cf. vol. II, p. 523).

*Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorieliterară valahă de mâine, vol. I, II, III (Timi-şoara, Waldpress, I / 2014, II – III / 2015).


CONTEXTUL ISTORIC DETERMINĂ ACCIDENTAL VALOAREA ARTISTICĂ

SAU FALSUL DESTIN AL OpEREI DE ARTĂ

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut undestin aparte, ajungând, în urma unui îndelun-gat proces de diferenţiere, la o structură auto-

nomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletuluiuman pentru artă - forma cea mai cristalizată a valorii

estetice - a fost întotdeaunadatorat în parte şi faptului

că ea a rămas şi rămâne,de neînlocuit, oricât de

măreţe şi uluitoareuneori ar fi cuceririlespiritului în alte di-recţii. Însă, au fostaccidente istoricecare au influenţat înnegativ operele deartă. În acest con-text, una dintre tră-săturile specifice

umanităţii o consti-tuie aceea de a atribui

tuturor lucrărilor - atîtnaturale cât şi celor con-

struite şi creeate - un sens,de avea faţă de ele o atitudine,

în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de ve-dere axiologic.

S-a discutat, de-a lungul istoriei, nu de puţine ori, des-pre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitateacapodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exe-geţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şiare ea însăşi o evoluţie. De aici decurge că a statuiaexistenţa unor valori estetice fixe, imuabile este la felde greşit ca şi a le subordona mecanic momentului,cum s-a procedat în perioada realismului socialist dela noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi amăsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţaconcretă în care s-a născut. Filosoful grec ConstantinTsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprimeepoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epocalui. Una este să exprimi epoca, şi alta să exprimi modaepocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt, intervineaici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi ge-neral uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sauEnescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine,îşi exprimă epoca şi pătrund în acelaşi timp în esenţaumană. Universalitatea nu înseamnă desprindere desolul naţional şi social-istoric în care opera s-a născutşi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care auexprimat numai epoca şi ideologia politică a momen-tului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. ValerianGalan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele luiToma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii

desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria,Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Be-niuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi poeziile salepatriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!,Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de laRusca, 1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântecpentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poeziacotidianului, Augustin Buzura (Absenţii, Feţele tăce-rii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om înAgora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Po-pescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pă-mântului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, VirgilTeodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Listaeste lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest con-text, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi dearte plastic şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi,promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”“.

Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de lanoi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Re-voluţiei franceze, i-a fost susţinător, dar, care a criticatşi moravurile şi excesele Revoluţiei, fapt ce nu s-a în-tâmplat la noi în perioada realismului socialist. ÎnGermania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fa-bian” (1931) critică morala burgheză, militarismul şifascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou,dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi,scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul cri-minal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şipracticând cultul personalităţii, pe Stalin, Ana Poker,Dej, Ceauşescu şi consoarta sa. Unii din aceştia, lu-crând în edituri, redacţii, au făcut jocul propagandeiregimului comunist. Astfel, se fac vinovaţi de genocidintelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, ger-mane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şicomunist din URSS. George Orwell, pe numele luiadevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937,pentru a lupta împotriva elitismului şi a tiraniei călă-toreşte în Spania unde se alătură grupului ce luptăîmpotriva Generalului Francisco Franco. El intră înPOUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă)un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care seaxa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotrivaPartidului Comunist Spaniol, care credea în colabo-rarea cu clasa mijlocie. Experienţele sale din timpulrăzboiului şi faptul că fusese împuşcat în gât şi înmână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pen-tru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (operioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte săscape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunţatăcondamnarea pentru trădare. Şi în Franţa, scriitorii auvibrat la evenimentele politice şi sociale, participândactiv la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

Literatura europeana dintre cele doua razboaie, maiales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pursi simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, cacea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole

Al Florin ŢENE


Francé care moare în 1924 la varsta de 80 de ani, treiani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeazaasa cum am vazut prin încercarea de a evada suborice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruiaregăsim moda filosofiei freudiste si influenţele ber-gsoniene, se trage din aceasta tendinta generala deprivilegiere a individului si a cunoaşterii acestuia faţade o lume care îl striveste si în care el nu se mai recu-noaşte. De aceste idei sunt legate în mod direct operalui André Gide, cea a lui François Mauriac al caruiroman Thérese Desqueyroux, publicat în 1924 estedeparte de a fi o simpla analiza critică a societății bor-deleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui romande excepţie În cautarea timpului pierdut, început în1913, încununat în 1919 cu premiul Goncourt, se ter-mina cu ultimul volum Timpul regăsit aparut postum în1927. În aceeași categorie pot fi introduşi scriitorica irlandezul James Joyce, romanciera britanică Vir-ginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprin-derea sa de naţionalism și împăcarea cu fratele săuErich, romancier și el, austriacul Robert von Musil alcarui Om fără calităţi publicat parţial în 1930 și 1933(Conta minarea nu va aparea decât în 1934 dupămoartea sa) scoate în evidenţa, dincolo de evocareaplina de dezamagire a societății austro-ungare de laînceputul secolului, o profundă luciditate intelec-tuală.

Aceasta pasiune pentru introspecție nu împiedicamarile nume ale literaturii și ale artei să se interesezede epoca lor și să participe la dezbaterea dacă nuchiar și la lupta politică. Aşa se întâmplă cu AndréGide al cărui individualism dezinvolt se estompeazătemporar în faţa aderării chiar dacă până la urmădoar sentimentală, la cauze care se bazează pe solida-ritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în„Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urmaunei vizite în această colonie franceză, apoi comunis-mul la care renunţă repede după ce autorul întoarceriidin URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre reali-tatea stalinistă și speranţele trezite de „lumina strălu-citoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la RomainRolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptatanii douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariilepatetice în favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţiiumane (publicarea în 1915 a cărţii Deasupra învălma-şelii provocase în Franţa un uriaş val de proteste na-ţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cumai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruseapoi, după ce aceasta se angajează pe calea sange-roasă a „glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea luiGandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatălrevoluţiei bolşevice şi apostolul nonviolenţei, l-a adusîntr-un impas care însa nu ştirbeşte cu nimic caracte-rul emblematic al căutarilor întreprinse şi care coincidcu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste ale multor oa-meni din generaţia sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă,avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintremarile ideologii ale momentului - democraţie liberală,

socialism reformist, comunism, fascism - zdruncinăviaţa culturală a bătrânului continent şi determină totmai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În mo-mentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizatăse pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, răz-boiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-oserie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilearăzboi mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regimde teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştiicare „deasupra învălmăşelii” mai pot încă să-şi cauterădăcinile într-un umanism fratern care să treacă din-colo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşacum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thi-bault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du tempsîi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe uniiîn domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al ac-ţiunii militante.

Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, ar-tişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stângapun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilorantifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea„Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului dinEtiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un„manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine” şi sedeclara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Darrăzboiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobi-lizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintreei în calitate de combatanţi - André Malraux angajatîn „Brigăzile internaţionale” -, alţii ca martori prezenţila faţa locului (Georges Bernanos, la început de parteanaţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, ame-ricanul Ernest Hemingway, corespondent de războişi autor al romanului-mărturie „Pentru cine bat clo-potele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un suc-ces mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor)sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guer-nica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Sal-vador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spaniarepublicană ale lui Juan Miro etc.

Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupraunei părţi a intelectualităţii europene din anii treizecieste unul dintre aspectele majore ale acestei perioade.În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că putereade atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost conside-rabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilorP. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui numărmare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneorimult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”.Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţimilitanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, darodată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia voravea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şisă-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia afost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologiceşi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de


indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cuadevărat „fascişti” nu formează decât un grup res-trâns din care se desprind câteva personalităţi strălu-cite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături defascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectualiinfluenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihi-lism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şisimplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pen-tru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazulmajorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţio-nale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagonunele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismulpentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şiun patriotism trufaş pentru majoritatea membrilordin Ligi etc.). În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru careItalia şi Germania constituie până la urmă un model,exista o întreagă gamă de atitudini individuale, aleunor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime ex-plicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cuun regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă deaceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar redanaţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să seopună celor doi Leviatani materialişti care ameninţaEuropa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul„Made în USA”. Reviste cum sunt „Combat” sau„L’ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) lacare colaborează numeroşi intelectuali de dreapta(J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnieretc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivăEsprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au ră-dăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracte-rizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci”.Evident, ca şi fascismul însuşi, admiraţia mai multsau mai puţin discretă pentru regimurile autoritare şitotalitare de dreaptă nu se limitează doar la Franţa,chiar dacă în această ţară atracţia exercitată de dicta-tura neagră şi de cea brună a fost cea mai puternică.

În Anglia de exemplu, regimul lui Mussolini a avutîncă de la început în lumea intelectuală linguşitori ze-loşi, iar regimul Führerului şi-a avut şi el adepţii săi.Dacă pentru T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy Cam-pbell şi W.B. Yeats „iluzia fascismului” s-a risipit înajunul războiului, aceasta l-a determinat pe poetulEzra Pound să aleagă exilul în Italia unde va conduceîn timpul războiului emisiuni ale posturilor de radiofasciste. În 1945 el va fi arestat de aliaţi şi va sfârşipână la urmă prin a înnebuni.

Nici criticii literari, eseiştii, foiletoniştii au căzut încapcana ideologică comunistă. În Ungaria, GyorgyLukacs, critic literar, estetician şi filosof ungar, a fostreprezentantul de seamă al esteticii marxiste din se-colul XX. El a fundamentat un sistem de estetică au-tonomă întemeiat pe principiile materialismuluidialectic şi istoric. Aşa cum a făcut-o la noi Ovidiu S.Crohmălniceanu prin cursul de „Istoria literaturii ro-mâne” (1963), „Literatura română între cele două răz-boaie mondiale” (1967-1975), „Pentru realismulsocialist” (1960), şi în numeroasele articole publicate

în presa literară condusă de scriitorii colaboraţionişticare promovau ideologia PCR-ului, Gabriel Dimi-sianu („Prozatori de azi”-1970, „Valori actuale”-1974),D. Micu („Romanul românesc contemporan”, „Reali-zări, experienţe, direcţii de dezvoltare”, „Literaturaromână de azi”-1965), N. Manolescu („Literatura ro-mână de azi”-1944-1964, apărută în 1965) şi multe altearticole, cronici în care a promovat volume de versurişi proză, scrise în spiritul realismului socialist.În prezent, puşcăriaşii, de după gratii, devin scriitori,pe motivul scăderii pedeapsei, după ce au făcut afa-ceri cu statul, furând din averea tuturor. Oare acestecărţi vor oglindii realitatea de azi, sau fac acelaşi răupe care l-au făcut cărţile scrise în secolul trecut în spi-ritual realismului socialist, slujind regimul criminal?

După aceste sumare exemple, pot scrie că opera deartă este un semn caracteristic pentru un anumit me-chanism de gândire, al unor anumite grupuri şi pe-rioade istorice alături de toate celelalte produse aleculturii şi trebuie judecată ca atare.Nu au scăpat de colaborarea cu regimul comunist niciartiştii plastici. Aceştia au promovat în unele lucrăriplastice realismul socialist, cum sunt: Florian LazărAlexie, ceramist, Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă,Paul Erdos, Liviu Florean, Lidia Mihăescu, EugenPopa, Paul Sima etc....Şi mai este un rău făcut. Cele două Istorii ale litera-turii, semnate de doi critici care au inclus în coperţileacestora mastodonţii promovaţi de regimul comunist,cei care au scris în spiritual realismului socialist. Ast-fel, urmaşii noştri sunt educaţi în spiritul acesta.Aceste „Istorii” sunt un pericol educaţional şi social.Operele, ca tendinţe pot fi totuşi surprinse câteva din-tre trăsăturile pe care le dobândesc valorile estetice înpresent, trăsături pe care, fără îndoială, un istoric leva putea reconstitui mult mai bine în viitor.

Opera de artă este - cum scria Tudor Vianu - limitatsimbolică şi în acest sens nu se poate vorbi niciodatăde o semnificaţie unică, ci dimpotrivă de o mare va-rietate de interpretări şi înţelesuri în funcţie de indi-vid, grup social sau epocă istorică. Coexistenţa întimp a unor opera dintre cele mai diferite, proveninddin epoci istorice diferite, face că tabloul să apară şimai complex, astfel încât marele număr de unicate ar-tistice să se înfăţişeze în mod caleidoscopic celui carese apropie de ele.

Fiecare epocă aduce cu sine o problematic umanăproprie şi în condiţiile contemporane apar premiseledispariţiei înstrăinării şi a efectelor dezumanizanteale unei lumi dominată de obiecte care ajung să-şi su-bordoneze individual. Caracterul formative al opereiconstă în faptul că ea este un factor esenţial de cu-noaştere şi înrâurire a gândirii şi sensibilităţii umaneavând un rol specific în înfăptuirea progresului social.Integrarea valorii estetice în istorie va fi cu atât maidirect şi mai efectivă cu cât ea va răspunde democra-ţiei şi a nevoilor sociale în continuă transformare.


PANU

Era în mijlocul lunii iunie 1943 la orele 4dimineaţa, când am pornit în marş.

Am plecat dis-de-dimineaţă pentru aprinde câteva ore de răcoare fiindcă aveam undrum lung de străbătut, peste 100 de km, până laurmătoarea oprire, prin imensa stepă rusă, o întin-dere fără sfârşit, fără nici un copac sau arbuşti,numai cu scaieţi ṣi iarbă aproape sub un soare do-goritor. Nu adia nici o boare, nu se vedea zburândnici o pasăre, nici insecte nu bâzâiau în aer. În afarăde zgomotele motoarelor nu era nici un alt sunet.În urma nostră rămânea un nor de praf, fiindcămărşăluiam pe un drum de ţară. Eram plini depraf pe haine, faţă şi mâini. Singurul plus era căaveam ochelari de protecţie.

După un anumit număr de kilometri, Co-mandantul a ordonat oprirea pentru aşa-numitahaltă de ajustare pentru răcirea motoarelor, destin-derea picioarelor şi uşurarea ostaşilor!

După aproximativ două ore, coloana s-aoprit la semnalul şefului, deşi nu era timpul dehaltă. El a coborât din maşină, împreună cu ceilalţimilitari şi s-a îndreptat spre marginea din dreaptaa şoselei, în sensul de mers. Fiind cu obuzierulaproape de capul coloanei, am coborât şi eu.

La marginea şoselei se găsea cadavrul unuiofiţer sovietic, cu uniforma întreagă, cu cizmele înpicioare (o curiozitate, fiindcă ele erau primele fu-rate), fără nici o rană vizibilă, cu ochii mari, mig-dalaţi deschişi, privind spre cer, cu faţa şi mâinilegalbene ca ceara de albine. Ne-a frapat faptul că nuintrase în putrefacţie şi nici măcar nu mirosea, eraca o mumie părăsită în imensitatea stepei. Toţi ceicare eram în jurul lui ne-am întrebat cum a pututajunge în acel loc aflat la sute de km de linia fron-tului, cum de nu a intrat în descompunere şi înco-tro voia să meargă, cum de a ajuns până acolo?Nimeni dintre noi nu a găsit însă răspuns la acesteîntrebări. Câţiva ostaşi s-au oferit să-l îngroape,dar Comandantul a refuzat, motivând că în urmanoastră va veni o unitate specială care se ocupa deaşa ceva. A dat ordin de continuare a marşului.

În jurul prânzului am făcut o nouă haltă, nis-a servit masa caldă pregătită la bucătăria de cam-panie în timpul mersului, iar după aceea ne-amcontinuat drumul până aproape pe seară când ne-am oprit la marginea unui sat complet distrus întimpul luptelor ce avuseseră loc cu oarecare timpîn urmă. Rămăseseră doar hornurile caselor în pi-cioare, restul fusese ars, iar puţinii copaci care maierau acolo arătau sfârtecaţi de schijele obuzelor. Caprin minune scăpase o fântână cu cumpănă, cumse văd la noi în Bărăgan, cu o apă limpede; lângă

ea se aflau două jgheaburi unde colhoznicii îşi adă-paseră vitele. Nu era însă vreo urmă de oamenisau de animale.

Prima grijădupă ce ne-am oprita fost să camuflămparbrizele maşi-nilor, apoi ne-am săpatadăposturi lepersonale, aşanumitele gropide vulpi, pen-tru orice even-tualitate, în cazde atac aerian,după care, înordine, ne-amspălat la fântânăpe mâini şi pefaţă, apoi am luatmasa de seară, con-stând din pâine, con-servă de carne de vită şicafea surogat. Ni s-a dat liber,ne-am aşezat foile de cort pe iarbă, unii au fumato ţigară, alţii au mai stat de vorbă, dar toţi erauobosiţi şi cei mai mulţi s-au pregătit de culcare.

PIERDUT ÎN STEPA IMENSĂ DE ZIUA NU-MELUI

Era 21 mai 1943, o zi frumoasă de primă-vară, cu mult soare şi cu mult praf, eram într-unmarş de rutină. Maşinile Bateriei stârneau adevă-raţi nori de colb care se depuneau pe mâini, pefaţă, cu excepţia ochilor, care erau apăraţi de oche-larii de protecţie, gura era plină de praf.

Cred că parcursesem cam 100 de km fărăsă întâlnim un sat, o fiinţă sau măcar un iepure înimensitatea stepei plină de ierburi şi scaieţi pânăcând, în depărtare, au apărut ruinele unui sat undese vedeau numai hornurile în ruină ṣi o fântână cucumpănă.

Cu cât ne apropiam mai mult simţeam oschimbare în atmosferă, o năduşeală... Cerul înce-puse să se întunece, acoperindu-se de nori negride furtună şi vântul, ca o adiere la început, creşteaîn intensitate. Am ajuns aproape de sat şi coman-danţii au hotărât să facem o haltă şi pentru că numai era mult până să înceapă furtuna şi ploaia, ne-am ridicat corturile, făcând în jurul lor câte untaluz de pământ, ca apa să nu poată intra în cort.Unii camarazi au atacat fântâna scoţând apă şi tur-nând-o în jgheabul de lângă ea, ca să se poată spăla

Constantin ZAVATI


pe faţă şi pe mâini înainte ca ploaia să se dezlăn-ţuie. Am mai apucat să primim hrana rece şi o canăde surogat de cafea caldă care fusese pregătită întimpul marşului.

La orizont se vedeau fulgere, parcă tot ori-zontul ar fi luat foc, un foc asemănător celui de ar-tificii de Anul Nou. Apoi am auzit tunetele. Auînceput să cadă primii stropi, ne-am refugiat încorturi şi apoi a început o adevărată aversă, carac-teristică ploilor de vară şi nu de primăvară. Au-zeam cum apa lovea pânza întinsă a cortului ca peo tobă uriaşă.

Ploaia...tot aşa cum a început a şi încetat. Am deschis pânza de la uşa cortului şi am

constatat că ne aflam pe nişte insule cu o mare debălţi în jur.

Atunci mi-am amintit că era 21 mai, ziuanumelui meu, Sfinţii Constantin şi Elena. Deşi maieram cu un camarad neamţ în cort, m-am simţitsingur în imensitatea teritoriului sovietic, ca şi cumaş fi fost abandonat pe o insulă pustie. M-am simţitca un grăunte de nisip pierdut într-un deşert uriaş.

La mii de kilometri, familia mea sărbătoreaziua tatălui meu Constantin şi a surorii mele maimari Elena, Coca Mare cum îi spuneam noi. Mi-amimaginat că sunt în jurul mesei pline de bunătăţilepregătite de mama şi că închin un pahar de vin cuei. Nu am îndrăznit să-i mărturisesc camaraduluimeu că era ziua numelui meu deoarece nu aveamcu ce să-l tratez...

O COINCIDENŢĂ UNICĂ:CIRCUMSTANŢELE ÎN CARE

L-AM REÎNTĂLNITPE OBERGEFREITER-UL KURT

În timpul stagiului de pe FRONTUL DE ESTîn URSS, ca elev la ŞCOALA MILITARĂ DE OFI-ŢERI DE ARTILERIE din GROß-BORN, GERMA-NIA, am fost salvat de la moarte de către KURT,radiotelegrafistul Bateriei noastre.

Era pe la mijlocul lunii iunie, pe când tru-pele germane pregăteau Ofensiva ZITADELLE înzona Kursk, pe FRONTUL DE EST.

În timpul marṣurilor de înṣelare a inamicu-lui, am ajuns la o zonă mlăṣtinoasă ṣi în timpulacestei aplicaţii am fost chemat de la Bateria de tra-gere la Observator împreună cu radiotelegrafistulBaterirei, Caporalul KURT.

Am ales un drum mai direct care treceaprin mlaṣtini. La un momnet dat mi-a alunecatun picior de pe cărare direct în mlaṣtină ṣi pecând mă chinuiam sa-l scot din mlaṣtină, s-a des-chis foc de mitralieră sau pistol mitralieră. KURT

care fusese pe FRONT de la începutul Războiu-lui, a reacţionat imediat ṣi s-a aruncat la pământṣi m-a tras ṣi pe mine, salvându-mi astfel viaţa.Cred că focurile fuseseră trase de partizani. De laObservatorul nostru s-a deschis focul asupra po-ziţiei de unde se trăsese asupra noastră. Dupăaceasta focul inamic a încetat. KURT m-a ajutatsă mă ridic, deṣi avea în spate aparatul G deradio-emisie, care era mare ṣi greu, noroc că eraun ins atletic de aproape doi metri.

*****

La MIHALOVIČ, pe FRONTUL DE VEST,ca ofiţer în Armata Regală Română, pe o zi înso-rită, am ieṣit de la Popota ofiţerilor după masa deprânz ṣi mă relaxam în faţa casei PRIMARULUI.Unii fumau, alţii discutau, eu stăteam la soare ṣimă bucuram de ziua aceea frumoasă ṣi parcă fărăgriji.

La un moment dat, a apărut pe ṣoseauadinspre PRAGA o coloană de prizonieri nemţi,despre care - după ce au trecut - am apreciat căputea să aibă o lungime de 2 km ṣi care cuprindeatoate gradele, de la general la simplul soldat ṣi dintoate armele cu excepţia aviaţiei ṣi a marinei.

În fruntea coloanei era un docar cu doiofiţeri de la NKVD care, din timp în timp, trăgeaurafale de pistol mitralieră în aer ca să terorizezeprizonierii, iar din 30 în 30 de metri, mărṣăluiauniṣte sentinele alcătuite din soldaţi destul de învârstă, înarmaţi cu câte o carabină.

La un moment dat, în rândul dinspre mar-ginea ṣoselei, l-am zărit pe OBERGEFREITER-ULKURT! Mergea abătut, cu privirea-n pământ. M-am apropiat de coloană ṣi l-am strigat pe nume. Ela tresărit ṣi s-a uitat întrebător la uniforma mea deofiţer român. După câteva clipe de ezitare m-a re-cunoscut. Am dat ordin unui soldat care se afla înapropiere să-mi aducă rapid pâine de la Popotă.Am început să vorbim ṣi ne-am amintit de întâm-plarea de pe FRONTUL DE EST URSS. Ceilalţi pri-zonieri mă priveau curioṣi pentru că-l strigasem penume ṣi pentru că vorbeam limba germană. I-amdat pâinea adusă de soldat ṣi toate ţigările pe carele aveam la mine. I-am dat ṣi bomboanele pe carele aveam în buzunar. După ce am mers împreunăcam vreo 60 de metri, s-au auzit iar rafale de pistolmitralieră. Ne-am trezit cu una din sentinelele so-vietice în vârstă, care, într-o limbă moldoveneascăcaracteristică basarabenilor, m-a rugat să plec delângă prizonieri pentru că „nebunii din faţă sunt înstare de orice!” Ne-am despărţit imediat.

Mă întreb ṣi acum, după atâţia ani, de soartacamaradului meu KURT care mi-a salvat viata?


Eminescu incorect politic?!

Eminescologul Theodor Codreanu, după ce apublicat Eminescu - dialectica stilului, Bucureşti,Editura Cartea Românească, 1984, Modelul on-

tologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, Dublasacrificare a lui Eminescu, ediţia a doua revăzută şi adăugităcu o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura Serafi-mus Braşov, 1999, Controverse eminesciene, Editura ViitorulRomânesc, Bucureşti, 2000, Mitul Eminescu, Editura Juni-mea, Iaşi, 2004, Eminescu - martor al adevărului, EdituraScara, Bucureşti, 2004, aduce o nouă carte incitantă, Emi-nescu incorect politic, Editura Scara, Bucureşti, 2014. Mă voireferi la cel mai recent volum care conţine un titlu polemicce îl scandalizează ori îl încântă pe cititor, pentru că a scriedespre Eminescu înseamnă patos, care, cu siguranţă, ducela apariţia unor replici. Este ştiut că o carte necesară şi tă-ioasă are ecouri. În această categorie se încadrează şi studiullui Theodor Codreanu.

Nu este o noutate că opera lui Eminescu are încămulte enigme nedezlegate, aşa cum se întâmplă cu univer-sul profund al oricărui geniu care îi fascinează pe mulţi cer-cetători. Dacă unii teoreticieni se încurcă în adâncimileoperei ori nu ajung la culmile creaţiei eminesciene, ieşindînvinşi din lupta cu semnificaţiile, Th. Codreanu reuşeştesă străbată cu bine acest labirint al receptării critice utilizândnu gândirea dihotomică, ci o vastă cultură transdisciplinară.Eminescu incorect politic este o contribuţie asemănătoare vi-ziunii lui Nicolae Georgescu, ambii spunând pe şleau ade-vărul despre cazul Eminescu, de mare relevanţă pentrucultura noastră literară şi istorică, caz care este inepuizabilîn dezbateri aprinse şi în controverse (in)corecte. De altfel,Theodor Codreanu, în argumentul la cele 390 de pagini,aduce mulţumiri pentru titlul acestei cărţi d-lui Horia-Roman Patapievici, care, într-un articol din Flacăra (nr. 1-2/2002), despre inactualitatea lui Eminescu în anulCaragiale, l-a găsit pe primul clasic «incorect politic». Por-nind de la această afirmaţie, eminescologul va dovedi co-rectitudinea diagnosticului, valorificând articolele sale deprin reviste sau din Eminesciene, 2012.

Volumul debutează cu o analiză de tip sociologic şiistoric, abordând teoriile marxiste şi neomarxiste, referi-toare la sintagma „corectitudine politică”. Alte capitole in-teresante sunt: Caragiale, Eminescu şi moftul; „Dorul imitaţiei”;Culianu, Eminescu şi patologia „corectitudinii politice”; „uto-piile” criticii; Şansa de a fi reacţionar etc. Nu este uitat canonuloccidental şi relaţia lui cu opera lui Eminescu. La fel ca şi încărţile anterioare sunt aduşi în prim-plan junimiştii, cuziştii,dar şi ,,conservatorismul”, culpele şi „nebunia” lui Emi-nescu. O secţiune importantă este alocată unor eminesco-logi şi editori: George Munteanu, Aurelia Rusu, Edgar Papu,Dimitrie Vatamaniuc etc. de unde reies dificultăţile edităriişi studierii operei complete a lui Eminescu. Pentru a fi maiconvingător, Theodor Codreanu compară situaţia din ţaranoastră cu cea din Germania. În 25 de ani s-au editat toatecele 125 de volume ale lui Goethe, iar în România cele 16volume ale manuscriselor eminesciene ,,au fost tărăgănatede la 1902 (când Maiorescu a cedat manuscrisele Academiei

Anastasia DUMITRU

“Volumul lui Theodor Co-dreanu demonstrează căEminescu nu este cadavruldin debara, ci mentorul, lacare se ajunge greu pentrua-l înţelege şi a ne înţelegepe noi înşine, în pelerinajulspre fiinţă, aşa cum suntbătrânii, iniţiaţii din Scri-soarea I ori din povesteamagului călător în stele,aşa cum era Daniil Sihas-trul, cu toţii izolaţi, dar atâtde căutaţi şi utili pentru sal-tul calitativ în drumul cătreadevăratele valori ale spiri-tualităţii. Ieşirea din haos,din lupta dintre corecţi şiincorecţi face şi ea partedin mişcarea necesară pre-facerii lumii şi în-cercăriifiecăruia de a înţelege ar-heitatea sau arheul careeste în profunzimea fiinţeinoastre sau deasupra…,,peste mode şi timp!.“


în urma unei campanii de presă) până la 1993!”,1

scrie indignat autorul. De asemenea, aminteşteşi de marele dezinteres al postdecembriştilor,,europenizaţi” care împiedică iniţiativa lui D.Vatamaniuc, N. Georgescu şi altor câţiva de a în-fiinţa Institutul „M. Eminescu”, însă ambiţiaeminescologului basarabian Mihai Cimpoi aavut sorţi de izbândă. După 1989, datorită aces-tui perseverent critic, ,,Chişinăul a devenit oavangardă a cercetărilor eminescologice”2, după

cum susţine autorul studiului, precizând căMihai Cimpoi a iniţiat Centrul Academic Inter-naţional „M. Eminescu”, Congresul Mondial alEminescologiei şi a coordonat apariţia operei luiEminescu, la Editura GUNIVAS din Chişinău,(2001), colaborând cu editurile Litera din Chişi-nău şi David, din Bucureşti. Theodor Codreanumenţionează care este drumul de receptare cri-tică a lui M. Cimpoi: de la Narcis la Hyperionpână la esenţa Fiinţei. ,,Eminescu rămâne centrulcugetării critice a lui Mihai Cimpoi”, noteazăexegetul, amintind de valoarea cărţilor Cădereaîn sus a Luceafărului (Galaţi, 1993), Plânsul De-miurgului (Iaşi, 1999) şi Esenţa Fiinţei. (Mi)teme şisimboluri existenţiale eminesciene (Chişinău, 2003).Din îmbinarea celor două laturi ale hermeneuti-cii: mitopo(i)etica şi critica ontologică, MihaiCimpoi reuşeşte să investigheze structurile mi-tice şi abisal ontologice ale operei eminesciene,identificând în mişcările fiinţiale elemente pos-tmoderne ori transmoderne ale vizionarismuluieminescian. O altă contribuţie importantă a cri-ticului basarabean, remarcată de T. Codreanu,este preocuparea de a-i pune în dialog pe emi-nescologii din întreaga lume, alcătuind un veri-

tabil ,,catalog al corăbiilor” eminesciene, dezba-teri continuate şi incluse în mai multe volume cuintenţia expresă de a găsi opinii semnificative alelor.

Alte capitole sunt dedicate Rosei delConte şi „eminescianismului” heideggerian, căr-ţii lui Adrian Dinu Rachieru, Con-vieţuirea cuEminescu, dar şi impactului textelor eminescieneasupra poemelor lui Victor Teleucă. Referindu-se la imposibila despărţire, T. Codreanu sesizeazăcă Eminescu rămâne cel mai comentat autorromân. ,,Numai exegeza propriu-zisă cunoaştecâteva apariţii editoriale în fiecare an. Bunăoară,doar din 2000 încoace, în noua serie a Colecţiei„Eminesciana” a Editurii Junimea, s-au tipărit,în medie, anual, câte două cărţi noi, multe re-marcabile, semnate de Pompiliu Crăciunescu,Al. Husar, Cristian Livescu, Cassian Maria Spi-ridon, Carmina Mimi Cojocaru, Mircea Radu Ia-coban ş.a. Dar toate editurile importante din ţarăpublică cel puţin câte o carte eminesciană pean”.3 Nu este uitată nici chestiunea vechiului au-toritarism al criticii şi istoriei literare din per-spectiva căruia ierarhiile, adevărurile, listele„canonice” erau decise doar de o anumită gru-pare culturală „elitistă”. Marii regizori de la cen-tru, adepţii ,,canonului”, sunt cei care îşirevendică dreptul revizuirilor critice sub mascaideologiei „corect politice” a demitizărilor, ob-servă criticul.

O secţiune esenţială a cărţii este alocatăcontribuţiei lui Nicolae Georgescu, urmărind:Preliminariile editologice, Singularitatea ediţiei Ma-iorescu, Cartea neterminată, Voinţa auctorială, Dul-cele luminii, tot atâtea subcapitole care abordeazădificila problematică eminesciană. Ultima parteconţine ancheta revistei „Cronica veche”, (iunie2011) referitoare la actualitatea vs. inactualitatealui Eminescu. Deşi unii nu mai sunt ,,solidari”şi l-au etichetat pe poetul Timpului drept „reac-ţionar”, „antisemit”, „protolegionar”, „pasieist”etc., Eminescu are un mod original de gândire.,,În vreme ce mentorul Junimii gândea în cadrustrict cartezian, punctul său forte fiind logica cla-sică, Eminescu gândea cel puţin într-un dublureferenţial dacă nu multireferenţial. Metodatransdisciplinară stabileşte că antinomia care semanifestă în spaţiul a două referenţiale incom-patibile se rezolvă la un al treilea nivel, supe-rior”4, susţine exegetul, care precizează că şiKant abandonase antinomiile găsind soluţia înraţiunea pură, că şi Hegel s-a iluzionat rezolvândantitezele prin sinteză. Theodor Codreanu de-monstrează că Eminescu a avut geniul să trans-ceandă ambele ipostaze, vorbind de antitezeîmpăcate, pe care le opune „antitezelor mon-struoase”, gândire pe care au avut-o LucianBlaga şi St. Lupasco (terţul inclus/ascuns)5. Cri-ticul nu este de acord cu metoda reducţiei, îicontestă pe „dilematicii” care discută despre


„actualitatea” sau „inactualitatea” poetului na-ţional şi pune verdictul, drept concluzie a cărţii:,,Eminescu este peste mode şi timp!”

Volumul nu se adresează numai specia-liştilor, celor care studiază literatura, ci publicu-lui larg, care nu este sub semnul lui Zombie6,tuturor celor interesaţi de cunoaşterea adevăru-lui, care este deasupra tuturor. Corectitudineasau incorectitudinea politică sunt noţiuni efe-mere impuse de anumite ideologii, de aceea co-rectitudinea politică este legea Cezarului, iaradevărul este al lui Dumnezeu. În acest sens,amintim aserţiunea lui Eminescu: ,,Martirul,eroul şi înţeleptul sunt numai trei forme aleuneia şi aceleiaşi substanţe: adevărul… În sfârşit,adevărul e stăpânul nostru, nu noi suntem stă-pânii adevărului.”7 Cartea Eminescu incorect po-litic este actuală pentru că rediscută eterneleprobleme legate de identitate, de apartenenţă laneam şi limbă. Or, tocmai aceste noţiuni funda-mentale vor fi în centrul atenţiei celor interesaţide impactul globalizării, al cercetătorilor caregândesc postmodernismul ca pe un transmoder-nism, dintre aceştia făcând parte şi Theodor Co-dreanu (autor al cărţii cu acelaşi titluTransmodernismul, Iași, Editura Junimea, 2005).Autorul menţionează că, din clipa când s-a ho-tărât să se dăruiască adevărului, Eminescu, aflat,,pe culmea creaţiei sale poetice şi ziaristice”, şi-a asumat şi condiţia martirului, pe care-1 aşazăalături de înţelept şi erou: ,,Ş-aşa-s de mulţi/ Cemint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sineînsuşi chiar, încât/ în mine s-a stârnit mândriacruntă/ De-a spune adevărul - dacă chiar/ Prinel lumea s-aprinde”, sunt versurile eminescienedin mss. 2259.8 Atunci transformase Timpuldintr-o publicaţie modestă de partid într-un ziarde audienţă naţională şi de înaltă clasă jurnalis-tică, fiind ,,şeful” unei echipe unice de ziarişti,din care mai făceau parte I. L. Caragiale şi IoanSlavici. Ziaristul Timpului îşi făcea planuri refor-matoare (incomode şi incorecte politic) carevizau unitatea politică a tuturor românilor de laNistru pân’ la Tisa, de aceea a gândit să pună ba-zele Societăţilor Carpaţii, Matei Basarab şi Balcanii.Despre aceste proiecte ale lui Eminescu, Theo-dor Codreanu a scris în toate studiile sale, pre-cizând că realitățile eminesciene rămân săacopere sintagma de ,,poet național”, aceeaşiformulă fiind atribuită în Anglia lui Shakespeareori în Germania lui Goethe. Nu înţeleg însă dece o carte despre ,,poetul naţional” nu o poţicumpăra din librăriile centrale sau împrumutade la biblioteci. Recunosc că am găsit volumulcitat întâmplător la mănăstirea Petru Vodă, ală-turi de cărţile despre martirii români, pe care lecăutam pentru studiul despre literatura deten-ţiei. Probabil că adevăratele cărţi dispar de pe ta-rabele din pieţe, unde se vând tonele demaculatură şi se întorc acolo de unde au venit,

la tiparniţele vechi ale diaconilor, la înţelepciu-nea Sfinților Părinți. Aceste cărţi, alături de ru-găciunile şi lumânările celor cu inima curată, ţinaprinsă lumina adevărului unui neam greu în-cercat, nu flăcările unor slujbaşi, ale unor politi-cieni care sunt regizorii ce conduc destinelelumii contemporane distribuind dozele de(in)corectitudine şi trâmbiţându-le prin mass-media. Nici nu pot fi comparaţi micii ziarişti deazi cu cel care era publicistul Timpului sau actua-lii reformatori ai învăţământului cu revizorulşcolar de altădată! „O lume ca nelumea”, ar ziceEminescu despre care Noica afirma că avea,,conştiinţă de cultură completă”, ,,un om care-aînţeles să fie om deplin.”9

Volumul lui Theodor Codreanu demons-trează că Eminescu nu este cadavrul din debara, cimentorul, la care se ajunge greu pentru a-l înţe-lege şi a ne înţelege pe noi înşine, în pelerinajulspre fiinţă, aşa cum sunt bătrânii, iniţiaţii din Scri-soarea I ori din Povestea magului călător în stele, aşacum era Daniil Sihastrul, cu toţii izolaţi, dar atâtde căutaţi şi utili pentru saltul calitativ în dru-mul către adevăratele valori ale spiritualităţii. Ie-şirea din haos, din lupta dintre corecţi şiincorecţi face şi ea parte din mişcarea necesarăprefacerii lumii şi în-cercării fiecăruia de a înţe-lege arheitatea sau arheul care este în profunzi-mea fiinţei noastre sau deasupra… ,,peste modeşi timp!”

1 Eminescu incorect politic, p. 282.

2 Idem, p. 286.

3 Idem, p. 378.

4 Idem, p. 386.

5 Stéphane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului,Editura Politică, București, 1982. ,,Nu materia conține odialectică [...], ci dialectica este cea care creează materia.”

6 Cap. Izbânda lui Zombie din cartea lui Theodor Codreanu,Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi 2005, p. 44. În viz-iunea criticului, Zombie este omul postmodern, fiind ca șimancurtul, un mort viu, un alienat, categorie în care intrăslugile, corupţii, cei care ignoră legile şi descurajează identi-tatea națională.

7 Fragmentarium, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 87.

8 Dubla sacrificare a lui Eminescu, ed. cit., p. 100. A se vedeaşi cap. 8. Incomodul ghem al politicii.

9 Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omuldeplin al culturii româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti,1975, p. 79, 170.


Înţelepciunea ca mesaj hermetic

M’am aplecat recent în prelegerilemele despre călătoria personajelordin literatura lumii care se desfă-

şoară între dorinţa profanului de a cunoaşte şidescoperirea luminii în momentul în care a în-cheiat parcurge-rea treptelord o m i -

nate deîncercări

şi probe,de pasajul

p r i nmoarte, prin

înţelegerea simbo-lului divin al nunţii

alchimice şiidentifi-

careacu Logosul.

Chiar Nicola Tesla afirma că energia men-tală pozitivă se află în muzica lui Bach sau Mo-zart sau în versurile marilor poeţi. Viaţa are unnumăr infinit de forme şi datoria oamenilor deştiinţă este aceea de a le găsi în orice formă dematerie. Trei lucruri sunt esenţiale în acest sens,spunea el, enumerând energia stelară sau teres-tră necesară pentru a hrăni omenirea, distruge-rea puterii răului şi a suferinţei din viaţatrecătoare a omului şi folosirea luminii care esteîn exces în întreg Universul. El ştia că gravitaţiaatrage tot ceea ce zboară şi intenţia sa nu era dea face dispozitive de zbor (avioane sau rachete),ci să înveţe oamenii să-şi recapete conştiinţapentru propriile lor aripi. Aşa numitul cod alGraalului este în sine o parabolă a condiţieiumane, prin care tindem să atingem împlinireaprin ajutorul oferit celorlalţi1.

La nivel spiritual, prin succes Herbert Har-

ris inţelegea realizarea progresivă a scopurilorcare merită să fie realizate. Legea Universală aDăruirii, după el, iţi garantează ca nu’ţi va lipsinimic, că Dumnezeu, Inteligenţa Divină, iţi vadărui tot ce ai nevoie. Există întotdeauna unizvor nesecat de daruri, din care poţi primi ab-solut tot ce doreşti. Sărăcia, lipsurile, limitările,există numai în mintea noastră. Din momentulîn care suntem capabili să ne controlăm gându-rile, putem face, putem avea şi putem fi oricene dorim. Dacă intreţinem in mintea noastrăgânduri despre abundenţă, dacă vedem abun-denţa în imaginaţie – cu ochii minţii, adică des-chidem al treilea ochi şi simţim abundenţa îninima noastră, dacă credem în abundenţa dinadâncul sufletului, abundenţa va deveni o ex-perienţă de viaţă, o adevărată lapis filosoforum.

Legendara substanţă alchimică, piatra filo-sofilor, este cea capabilă să transforme metaleleobişnuite (plumbul) în aur (chrysopoeia,χρυσός khrusos - aur, ποιειν poiēin - a face) sauargint, fiind un elixir al vieţii pentru întinerireşi nemurire. Simbolizând illuminarea sub bine-cuvântarea divină, descoperirea acesteia a con-stituit pentru alchimie adevărata MagnumOpus.

Piatra filosofală este menţionată încă dinscrierile lui Zosimos de Panopolis (c. 300 A.D.).Alchimiştii, precum Elias Ashmole şi autorulanonim al lucrării Gloria Mundi (1620) susţincă istoria acesteia poate începe cu Adam, care adobândit cunoştinţele sale direct de la Dumne-zeu şi a transmis-o prin patriarhii a căror viaţăîndelungată i s’ar datora. Legenda pietrei esteîntărită de Biblie când la temelia templului luiSolomon este folosită ca binecuvântare divină.Filosofia greacă a creaţiei şi conceptul de animamundi al alchimiştilor se opresc asupra celorpatru elemente derivate dintr-o sursă comunăsau materia prima asociată cu haosul. Primamateria este, de asemenea, ingredientul de por-

Liviu pENDEFUNDA


nire pentru crearea piatrei filosofale. Alchimis-tul Jabir ibn Hayyan (Geber) a analizat fiecareelement clasic în ceea ce priveşte cele patru ca-lităţi de bază. Focul este cald şi uscat, pământulrece şi uscat, apa rece şi umedă, iar aerul caldşi umed. Fiecare metal este, după autorul citat,o combinaţie a acestor patru principii, douădintre ele interioare şi două exterioare. De laaceastă premisă, s’a explicat că transmutareaunui metal într’un altul ar putea fi determinatăde rearanjarea calităţilor sale de bază. Aceastăschimbare este mediată de o substanţă numităal-Iksir în arabă (elixir). De asemenea a mai fostimăplicată o pulbere de culoare roşie cunoscutăsub numele de Al-al-Ahmar Kibrit ��- sulf roşu, Geber însuşi este considerata fi inventatorul apei regale, una dintre puţinelesubstanţe care pot dizolva aurul (şi care este şiazi folosită pentru recuperarea aurului şi puri-ficarea sa). Chiar dacă Avicenna (Ibn Sina), adiscreditat teoria de transmutare a substanţelorîn secolul al XI-lea, în secolul al XIII-lea omulde ştiinţă şi filosoful Albertus Magnus a afirmatcă el cunoaşte secretul pietrei filosofale, împăr-tăşindu’i-l discipolului său, Toma d’Aquino, cupuţin timp înainte de moartea sa (1280).

Alchimistul elveţian Paracelsus (PhilippusAureolus Theophrastus Bombastus von Hohen-heim)2, relatează în secolul al XVI-lea existenţaunui element nedescoperit, altul decât obişnui-tele pământ, foc, apă ori aer, considerând căacesta este piatra filosofilor3. El arată că Adama fost primul inventator/ utilizator al artelor,pentru că el a avut cunoştinţă de toate lucru-rile... cea mai importantă fiind filosofia; încă dintimpul lui Moise, preoţii şi medicii au fost aleşidintre magi, cunoscători ai vechii magii... Egip-tenii, de asemenea, după ce au obţinut aceastămagie şi filosofie de la caldeeni şi perşi, au uti-lizat această înţelepciune; Hermes a fost numitTrismegistul, pentru că era rege, preot, profet,

magician şi sofist, precum Zoroastru. După el aurmat Homer care avea şi o abilitate poeticădesăvârşită; să nu mai vorbim de Pitagora fa-miliarizat cu scrierile lui Moise şi Vechiului Tes-tament... Magii în înţelepciunea lor au afirmatcă toate creaturile ar putea fi aduse la o sub-stanţă unitară, la un grad atât de ridicat de sub-tilitate, astfel încât natura divină şi proprietăţilelor oculte să desăvârşească lucrări minunate.

Un text mistic publicat în secolul al XVII-leanumit Mutus Liber, un manual de instrucţiunisimbolice încununată cu cincisprezece ilustraţii,încearcă să ne convingă de realitatea esotericăa termenului. Conform ştiinţei moderne, auruleste un element chimic care nu pot fi creat dinalte elemente prin intermediul reacţiilor chi-mice. Aurul ca mineral prin prelucrarea mine-reului aurifer poate da impresia că este obţinutprintro metamorfoză, iar ca element, origineasa cosmogenică ar fi posibilă doar prin reacţiinucleare extrem de puternice, care apar numaiîn interiorul marilor stele din univers. Savanţiiapreciază că multe elemente grele, cum ar fiaurul, pot fi produse în coliziunea cu o stea ne-utrinică. Astfel, este clar că aurul existent pe Pă-mânt se găseşte aici încă din timpul formăriisistemului solar, şi nu este nou creat. Cantităţifoarte mici de aur pot fi create în mod artificialcu acceleratoarele de particule sau în reactoarenucleare, dar rezultatele sunt extrem de costisi-toare. Urmând pe Thot, fondator al alchimiei şigeometriei sub numele de Hermes Trismegis-tul, urmaşii lui Platon susţineau că intelectuluman nu are legătură cu lumea materială,aceasta fiind înţelepciunea pierdută a luiLameh (al şaptelea în succesiunea biblică dupăCain), continuată de cei trei fii ai săi, Jabal, Jubalşi Tubal-cain înscrise pe cele două coloane ce autrecut potopul. Transformarea alchimică con-centra curenţii vitali şi forţele vieţii ale omuluisimplu în cel iluminat din punct de vedere spi-


ritual, piatra ascunsă fiind Sfântul Spirit. Echivalentul pietrei filosofale în budism şi

hinduism este Cintamani4. În timpul intonăriiDharani de Chintamani, tradiţia budistă susţinecă se poate atinge înţelepciunea lui Buddha, celcare o realizează este capabil să înţeleagă ade-vărul, iar în tradiţia tibetană budistă Chinta-mani este descrisă ca o perlă luminoasă careeste în posesia multiformelor înfăţişări ale luiBuddha. În hinduism aceasta este pomenită înlegătură cu zeii Vishnu şi Ganesh. In traditiahindusă este adesea descrisă ca o bijuterie aflatăîn posesia regelui Naga sau pe fruntea lui Ma-kara5. Yoga Vasistha, scrisă iniţial în secolul al X-lea, conţine o poveste despre piatra filosofală.Un mare înţelept hindus a scris despre realiza-rea spirituală a Gnozei, folosind metafora aces-tei pietre care transmută explicit metalelecomune în aur. Înţeleptul indian din secolul alşaptelea Thirumoolar în clasicul său Tiruman-dhiram explică calea omului către nemurirea ladivină. În versetul 2709 el declară că numele luiDumnezeu, Shiva sau dumnezeul Shambaleieste un vehicul alchimic care ne transformă cor-pul în aur etern. Proprietăţile sale sunt şi capa-citatea de a vindeca orice boală cât şi, cum ammai afirmat, prelungirea duratei de viaţă a ori-

cărei persoane care consumă o mică parte dinea, crearea lămpilor cu ardere perenă, transmu-taţia cristalelor comune în pietre preţioase şidiamante, redarea vieţii plantelor şi animalelormoarte şi ... crearea unei clone sau a unui ho-munculus. Practicile ezoterice ale Occidentuluisintetizate în Arborele Kabbalei s’au transmisposterităţii sub forma de astrologie şi tarot.Energia cosmică ce tinde umanitatea înspredivin e redată de pilierul mijlociu.

În conformitate cu textele alchimice, lapisphilosophorum ar fi de două feluri, preparateprintr-o metodă aproape identică: alb (în scopulde a face argint), şi roşu (pentru a face aur), pia-tra albă fiind o versiune mai puţin maturizatăde piatră roşie. Se menţionează adesea cea por-tocalie (şofran la culoare) sau roşie, atunci cândeste sub formă de pulbere, sau într-o formă so-lidă, un intermediar între roşu şi violet, trans-parentă asemenea sticlei. Greutatea sa ar fi maimare decât aurul, ar fi solubilă în orice lichid,dar neinflamabilă. Aspectul său este exprimatgeometric în Atalanta Fugiens a lui MichaelMaier - Fă un bărbat şi o femeie într-un cerc, apoiun patrulater, iar în acesta un triunghi, apoi din nouun cerc, şi veţi avea Piatra Înţelepţilor. Astfel se facepiatra, pe care tu nu o poţi descoperi, dacă nu reu-

şeşti să înveţia înţelegeaceastă învă-ţătură geome-trică sau înscrierile luide Rupes-cissa care fo-l o s e ş t eimagini creş-tine, spu-n â n d u - n eurcă din mor-mântul Celui


mai bun rege, strălucitor şi glorios, resuscitat dinmorţi şi care poartă o roşie diademă .. În mijloculsecolului al XIV-lea, călugărul franciscan Jeande Roquetaillade de Rupescissa a trimis unavertisment dramatic urmaşilor săi: ultimele zileau venit; Apocalipsa este aproape. Consideratnebun de biserica creştină, Rupescissa a petre-cut mai mult de un deceniu în închisori, în lan-ţuri şi sub tratament. El a susţinut căcunoaşterea lumii naturale şi alchimia în spe-cial, ar putea acţiona ca o apărare împotriva plă-gilor şi războaielor din ultimele zile. Contopireaprofeţiei sale apocaliptice şi ancheta cvasi-ştiin-ţifică a dat naştere la un nou gen de scriere al-chimică şi o cosmologie diferită a cerului şi apământului. Cel mai important, este faptul căacest alchimist a reprezentat o convergenţă re-marcabilă între ştiinţă şi religie. Oricum, dacăHiram Abiff, arhitectul templului lui Solomonera un alchimist adept al ermetismului, un fiual văduvei, asemenea a fost considerat şi eroulmedieval, Parceval, văduva fiind Rut din Ve-chiul Testament căsătorită cu Boaz, străbunicaregelui David. Descendenţii ei, iniţiaţi, erau fiiai văduvei.

Alchimiştii au considerat că o componentăcheie în crearea piatrei ar fi un element miticnumit carmot. Mulţi sunt cei care au încercat sădescopere substanţa sacră care să transformefocul în foc viu, aerul şi apa în umori divine,atât în adâncul regnului mineral cât şi în cel alsufletului. Alchimia a fost întotdeauna conside-rată artă şi alchimiştii artişti supreme, cărturarişi înţelepţi care au încercat să descifreze sensulsuperior al Artă Sacre. Marea căutare încerca sădesăvârşească tainele perfecţiunii şi nemuririi,Alchimiştii, Kabbaliştii, taoiştii, yoghinii, misti-cii au experimentat chiar cu trupurile, emoţiileşi gândurile lor, oferind formule ascunse într’operdea de imagini, simboluri, mantre, celor carevor veni şi vor avea capacitatea iniţiatică să le

contemple şi să’i urmeze. Suma cunoştinţelorlor şi calea magică a fost celebra VITRIOL decare am amintit. Dacă bărbatul este Yang, con-ştiinţa noastră este soarele, adevărul, şriinţa,legea şi ordinea, Yin simbolizând femininulLunii, un ocean al subconştientului colectiv,dragonul şi şarpele, viaţa care se crează şi au-todistruge. Trupul în toată compoziţia sa ener-getică dominată de sistemul nervos vegetativcare străbate chakrele pregăteşte sufletul pre-cum crisalida un fluture ce urmează a se des-prinde să îşi îndeplinească menirea. Alchimiştiimoderni dau interpretări noi dezvoltate în jurulşcolilor spagyrice, chimice, şi curentelor de gân-dire ezoterică.

1 Laurence Gardner, Stirpea Sfântului Graal,RAO, 20092 Aurora filosofilor, 16593 Numeroase sinonime au fost folosite cum arfi piatra albă (Calcul Albus, identificat cu can-didus calcul din Apocalipsa 02:17, care a fostluat ca un simbol al slavei cerului), vitriol (Vi-sita Interiora Terrae Rectificando Invenies Oc-cultum Lapidem), lapis asemenea Noster, lapisoccultus, sau referinţe mitologice cum ar Adam,Aer, Animal, Antidotus, Antimonium, Aqua Bene-dicta , Volans Aqua per aeram, Arcanum, Atra-mentum, Autumnus, Basilicus, Brutorum cor,Bufo, Capillus, Capistrum auri, Carbones, Cerbe-rus, Chaos, Cinis cineris, Crocus, Dominus philo-sophorum, chintesenţă divină, Draco elixir, FiliusIgnis, Fimus, Folium, Frater, Granum, Granumfrumenti, Haematites, Hepar, Herba, Herbalis,Lac, Melancholia, Ovum philosophorum, Panaceasalutifera, Pandora, Phoenix, mercurul filosofic, pi-rita, Solares Radices Arboris, Regina, Rex Regum,Sal metallorum, Salvator terrenus, talc, Tezaur,Ventus hermetis şi multe dintre alegoriile me-dievale pentru un Cristos adoptate pentrulapis philosophorum. Numele de piatră saulapis este prezent şi în alegoriile creştine tim-purii - Unicornis est Deus, Nobis petra Christus,Nobis lapis angularis Isus, Nobis hominum homoChristus.4 wikipedia5 al Capricornului


Poeta Dorina Stoica – „Când nu Te iubeam”

(Antologie de autor)Scriitoarea Dorina Stoica se prezintă în fața

cititorilor de toate vârstele cu o antologie de autor(„Când nu Te iubeam”, Editura PIM, Iași, 2014). Vo-lumul, după mărturisirea autoarei, cuprinde poeziiselectate din cărțile: ,,Daruri”, Editura ,,Cronica”,Iași, 2009; ,,De la poezie la rugăciune”, Editura,,Sfera”, Bârlad, 2010 și ,,Izvorul îndepărtat”, EdituraPIM, Iași, 2011, precum și poezii nepublicate învolum, ci doar în reviste și antologii.

Un colectiv meritoriu a contribuit la aceastănouă apariție editorială: corectura și lectori de carte:Geta Modiga și Mariana Sava; grafica: Valentin B.Neagu și ,,Un cuvânt de învățătură” de părintele Ci-prian Grădinaru.

Cartea de față tratează liric două momenteexistențiale: de dinainte și de după revelație.

,,Când nu Te iubeam”, Doamne, sespovedește autoarea, ,,lut și țărână eram.”

Ea se desprinde de tină și se înalță, prin dra-goste christică, în lumea spirituală. Este vechea luptăcantemireană din ,,Gâlceava înțeleptului cu lumeasau giudețul sufletului cu trupul”. Acesta din urmă,gazdă temporară a sufletului, este plin de păcate iarlumea a fost, este și va fi întotdeauna rea și plină deispite. Una dintre poezii este intitulată chiar ,,Trup șisuflet”.În copilărie și adolescență. Dorina Stoicaiubea ,,o floare”, ,,un copac”, apoi ,,o mulțime de pă-sări”, ,,străzile orașului” și ,,grădina cu cireșecoapte”; iubea viața și plăcerile ei dar ,,raza de soare”,,intrată pe geamul îngust/ din biserica veche” eraîntr-atât de strălucitoare încât a dorit să se facă ,,Lu-mină” prin harul divin cu care a fost înzestrată.

Creațiile din această antologie sunt rod almeditației, al reculegerii, al rugăciunii, al lecturilordin cărțile religioase, al credinței sale în existențadivinității.Construite pe ideea argheziană a dialogu-lui cu divinitatea, aceste creații pledează în favoareatrăirilor sufletești și condamnă ființele care sunt ro-bite trupului. După inflația postmodernistă cu ver-suri de apă tulbure, se simțea nevoia de poezielimpede ca apa de izvor în care să se audă distinctglasul conștiinței și credinței.

Nostalgia după ,,Raiul pierdut” este înlocuităde poetă cu bucuria regăsirii lui; pentru asta însă suntnecesare ,,Rugăciunile” și „Euharistia”. Însuflețită de,,Nădejde, Credință și Dragoste”, Dorina Stoica sebucură că ,,Mai e credință” la noi și scrie o ,,Rugă-ciune de iertare” așteptând cu evlavie a cerului ,,Bi-necuvântare”. Unele rugăciuni portretizează monahi:,,Rugăciune pentru duhovnic”, ,,Părintele IlieCleopa”, ,,Rugăciunea lui Agatonie”.

Pledoaria poeziei în favoarea credinței orto-doxe se încheie apoteotic îndemnând pe dreptcredincioși ,,Rămâneți în biserica ortodoxă stră-

bună!”Însoțită mereu de ,,Îngerul păzitor”, Dorina

Stoica năzuiește ,,Spre lumină”, rugându-se de bunulDumnezeu: ,,Am strigat spre Tine, Doamne!”, ,,Tupoți , Doamne!”, ,,Fă-mă, Doamne, vas sfințit”,,,Vino, Doamne!”, ,,Doamne, dă-mi răbdare”, dar șide Maica Domnului: ,,Maică, Tu știi durerea mea”,,,Venim la Tine, Maică!”, ,,Rugătoare, Maica Sfântă”,,,Maica Lacrimilor” și de Mântuitor: ,,Iisuse, prea-dulce Hristoase.”

Multe dintre poeme sunt reușite, memorabilechiar: ,,Acasă”, ,,Poetul”, ,,Ce preț are o poezie”, ,,Fă-mă, Doamne, vas sfințit”, ,,Rugăciune de iertare” șimulte altele.

Deși știu că poeții sunt ,,genus irritabile”,totuși îmi fac datoria de critic dar cu bună credință șicu duhul blândeții. În versul al treilea din poezia ,,Ajută-mă să iert” ( p.65) ,,întruna”, însemnând,,mereu” se scrie legat. Poezia ,,Rugăciune” ( pp. 80-81) de factură populară, scrisă în ritm trohaic, avândun picior metric de șapte silabe are câte un picior careșchioapătă: ,,Dă-mi-l mie cât (mai) sunt” și ,,Tată, Fiu(drag) și Duh sfânt” ar suna armonios. ( La o reedi-tare, poeta Dorina Stoica ar putea ține seamă deaceste mici observații.)

Poezia ,,Binecuvântare” aduce aminte de,,Cartea de învățătură” a mitropolitului Varlaam șide ,,Psaltirea pre versuri tocmită” a mitropolituluiDosoftei, fiind o rugă adresată Maicii Domnului: ,,Vreau să viersuiesc / Cu glas îngeresc / Într-o zi de vară/ Când plouă cu flori / Răsari, Maică, în zori (…) / Tu eştiMaica vieţii, / Albă iasomie / Maică poezie, / Apă ne-nce-pută / Rugă ne-ntreruptă”. / Într-o lume aflată într-o inexorabilă degradare, încare prostituate de lux și infractori devin ,,oamenipolitici” și se ascund în Parlamentul țării, când chiarpoeții își află inspirația în ,,groapa de gunoi a luiOuatu”, izvorul poeziei Dorinei Stoica este omul cre-dincios, însuflețit de nobile idealuri și cuprins de sen-timente înălțătoare ca ortodoxismul, mila, altruismul,fapta bună, dragostea față de țara care l-a născut, fațăde aproape, față de slujitorii bisericii, față de familieetc.

Spre deosebire de scrierile unor autori carenu pot fi citite noaptea, poeziile Dorinei Stoica pot ficitite în toate momentele zilelor și nopților din mareanoastră trecere.

Cartea sa este mai mult decât necesară pen-tru educația moral-creștină a contemporanilor și agenerațiilor care vor veni.

Și pentru că face bine sufletului, încheiem cuun mic fragment din rugăciunea: ,,Vino, Doamne!”

,,Vino, Doamne, mă ajută să cunosc, să înţeleg /Şi cu fir de rugăciune de Tine viaţa să-mi leg. / Vino cuprinos de slavă, cu iubire, cu iertare, / Doamne, vino demă scoate din păcat, din întinare.” /

Petruş ANDREI


Referinţe critice de Emilian MARCU

Florin Dochia, Ferestre spre curteainterioară ( elegii reconstruite), Editura FundaţieiCulturale Libra, Bucureşti, 2015, 120 p. poezia luiFlorin Dochia, poet de o bună calitate lirică, areceva livresc în carnea ei, ceva, parcă destul de cău-tat, ca şi cum ar dori să strunească până la sacrifi-ciu emoţia. Florin Dochia îşi construieşte fiecarepoem – elegie, din cele capitol: Sosirea lui Godot –elegii reconstruite, Cântece pentru Inanna, ...şi a fostseară şi a fost dimineaţă şi cafeaua din zori – elegii cita-dine, cu multă atenţie, apelând mereu la detalii, caşi cum ar regiza un film: Am chemat întunericul şi l-am închis în mine spune el, pregătind ritualul ple-cării dimineaţa la pescuit, seara la vânătoare ştiindesenţialul unei relaţii de iubire. Tu păstrezi pe nop-tieră, un biet glob/ de cristal.// În târgul de vechituri,ţi-am spus că sunt fenomenal, este modul de a se in-dividualiza al său. Apelul poetului la reaşezarealucrurilor într-o ordine pe care doar el o are atuncicând este un glob de cristal şi când se află în târgulde vechituri ceea ce actualizează şi acutizeazădrama existenţială făcâd-o o adevărată reflexiespre trecut în ochiul de ape pline de capcane. Dramatrecerii timpului şi-o asumă cu discreţie pentru căştie că o lume se va naşte – în ea noi nu vom mai fi/ efrig şi ne păzeşte doar astrul argintiu/ tu mă cuprinde-n braţe, curând îţi voi lipsi rugându-şi iubita ca tu-nbraţe mă ascunde de-nfometatul corb, aluzia fiindevident la Corbul lui E. A. Poe, acel uriaş Cronos.La Florin Dochia poezia este o continuă oscilaţie

între emi-n e s c i a -nism şibacovia-nism, os-c i l a ţ i ecare dăs a v o a r eversur i -lor sale.În poe-mele salevin vulpileflămândesă afle se-c r e t u lscris/ pe opiele deied, pielede iedcare este,de fapt,

conştiinţa lui de scriitor. De aici şi nota de livresc

ce se degajă din poezia sa, livresc la care făceamaluzie încă de la începutul acestui comentariu.Preocupat de împlinirea lucrurilor bine făcute darşi de perisabilitatea lor, elsimte durereaaproape fizică,atunci când îşi dăseama că Numeletău are deja sune-tul numeluimeu/ Al nu-melui meupe carenu-l vam a i

spune/ nimeni. Poet viguros, uneori livresc pânăla excesiv, altelori frust, Florin Dochia, situate înprima linie a poeziei optzeciste, cu o uşoară şi be-nefică alunecare spre generaţia şaptezeci, ştie să-şiprivească sufletul prin Ferestre spre curtea interioară,a sufletului său dar şi a citorului, făcându-l părtaşla acest spectacol ritualic.

Marin Ifrim, Cu vaporul prin deşert, pam-flete politice, Editura eLitera, Bucureşti, 2014, 268p.

Consistentul, şi la propriu şi la figura,volum de pamflete politice, Cu vaporul prin de-şert, reliefează forţa de a surprinde, mai mereuesenţialul, din politica românească, de către MarinIfrim – poet, prozator, critic literar, animator cul-tural în zona Buzăului şi un atent, lucid dar şi acidpamfletar. El îşi pune în valoare, la o intensitatemaximă, forţa creatoare, construind în aceste, celmai adesea “scurtissime tablet”, scene din viaţa dezi cu zi, scene din viaţa publică desfăşurată înPiaţa Mare, într-un anume fel, cu poalele în cap, aşacum se întâmplă în România contemporană, undeaşa zisa democraţie este peste tot la ea acasă. Dupălectura acestei cărţi ai sentimental că de fapt asiştila un spectacol de teatru, un spectacol, adesea gro-tesc, dar şi cu multe accente de reală tristeţe, maiales atunci când pamfletarul scrie despre elitele ro-mâneşti, despre modul cum sunt tratale, despremodul cum sunt bagatelizaţi scriitorii şi intelectua-

Husanu Constantin

Sticky Note


lii de reală valoare de către unii, aşa zişi lideri deopinie, formatori de gusturi şi de păreri, adevăraţiguru de mahala, să nu le spunem de-a dreptul in-formatori pentru a ne situa în imediata apropierea spuselor autorului acestei cărţi. Sigur că multedintre opiniile lui Marin Ifrim pot fi amendate caopţiune dar nu se poate trece peste modul în caresunt scrise. Regizor foarte bun, se vede uşor că alucrat în teatru, el aranjează, cu entuziasm, fiecarescenetă, îi dă amploare, dramatism şi şarje de rela-tiv umor. Mai mereu vulcanic, asemenea tatăluicare ziua îşi ceartă copiii, dar îi sărută în somnparcă de teamă să nu-şi piardă autoritatea, MarinIfrim se ia la trântă cu potentaţii zilei cu nonşa-lanţă, fără a ţine cont de riscurile ce s-ar putea ivi.De la Ion Iliescu la Emil Constantinescu, în poli-tică, de la N. Manolescu la Al. Ştefănescu şi M. Căr-tărescu sau Patapievici, A. Pleşu şi Liiceanu, înliteratură, fiecare în parte, şi uneori în comun, „ac-tanţii”, eroi de carton, sunt luaţi, pe bună dreptate,la bani mărunţi de Marin Ifrim, pe bună dreptateşi cu suficiente argumente întemeiate. Asemeneademers l-am practicat şi eu şi de aceea cunosc des-tul de bine acest mecanism. Aproape zece ani, ampublicat, zilnic, bisăptămânal sau săptămânal, ast-fel de tablete, pe care le-am adunat în volumul încurs de apariţie, Oglinda retrovizoare. Am fost, perând, lăudat, dar şi blamat ( să nu spun chiar ame-ninţat), de eroii mei, aşa cum cred că se întâmplă şicu Marin Ifrim. Am scris până am obosit. Mi seumflaseră degetele de la scris ( eu scriu întâi pehârtie, cu pix-ul şi apoi la calculator. Tradiţionalist,

ce mai!),apoi… eroiinoştri, cel maiadesea trăiescdupă prover-b u l : C â i n i ilatră, caravanatrece. Cu saufără tabletelenoastre…cir-cul continuăîntr-o Româ-nie tot maisleită, darplină deu m o r …negru. Cartealui MarinIfrim trebuiecitită pentru

calitatea scrisului său, pentru cascadele de compa-raţii şi metafore, de sarcasmul dens, de umorul findar şi de nota de profundă tristeţe ce se poate de-

voala din paginile atât de dense. Aş vrea să remarcîn aceste rânduri, spre lauda poetului şi jurnalis-tului Marin Ifrim, modul exemplar în care seocupă de unul dintre cei mai mari poeţi români,Ion Gheorghe, cel uitat de aproape toată lumea şiîn mod special de cei care se consideră diriguitoriiautorilor în aşa-zisele Istorii literare, din care , cuo tenacitate de nedescris, este omis şi mai alesuitat. Este una dintre cele mai mari nedreptăţi carese face la adresa unui poet de mare valoare, dove-dindu-se a nu ştiu câta oară, că nu ştim să ne pre-ţuim valorile. Remarcabil este gestul lui MarinIfrim, cel care ne dovedeşte că omenia şi respectulfaţă de marile valori nu a murit, deşi unii, vor săfie altfel.

Cornel Paiu, Paznicii pereţilor, secundus( răstimpuri de poezie), Editura Cetatea Doamnei,Piatra Neamţ, 1014, 164 p. Ediţie îngrijită şi prefa-ţată de Lucian Strochi. Postfaţă de GheorgheA.M.Ciobanu. Ilustraţii de Cristinel – Ionel Prise-caru.Preot- cărturar de subţire, cum s-ar puteaspune, dar şi pictor, Cornel Paiu, după un debutextrem de promiţător ,dar şi de bine primit de cri-tica literară, îşi continuă activitatea poetică publi-când un nou volum de poame, volum care estecontinuarea celui de debut, intitulat Paznicii pere-ţilor. Ce se ascunde sub acest titlu? Aluzia, dar şipoemele sunt mărturie la icoanele sfinţilor aşezatepe pereţii bisericilor, icoane devenite adevăratematrici ale creştinismului, adică adevăraţii pazniciai pereţi-lor spiri-tualităţiin e a m u -lui nos-trum. Cuun pro-f u n dacent re-l i g i o s ,cum estede altfelşi firesc,imnică şiceremo-n i o a s ă ,poezia saa d u c eîn primplan osumă deprecepte biblice, aşa cum se poate regăsi şi în volu-


mul anterior, Tabor, înţelegând că: “ n-ai să afli ni-ciodată chipul de-nceput/ întâiul chip,/ oricât te-aioglindi oricât te-ai ruga bufniţelor nopţii/ oricâtăslavă ai adduce rechinilor adevărului” pentru căadevărul, de fapt, e un prunc inocent, gingaş şi sin-cer, care de chipuri străine se leapădă totdeauna,aşa cum creştinismul se leapădă de idoli păgâni,de zei şi de alte semene venite din politeism. Lu-cian Strochi, decodifică din poezia lui Cornel Paiuspectacolul, grandilocvenţa, ritualul spre o „ade-vărată piesă de teatru, de teatru grec, în care maiavem corul (paznicii pereţilor), protagonistul şi an-tagonistul, poetul şi personajul constituit de acesta– oarecum autonom”. Se poate lesne observa, dinfiecare poem al său o anume tristeţe „litanică şimetafizică” tristeţe care, aşa cum susţine prefaţa-torul, cu care nu sunt în totalitate de acord, neaminteşte de Bacovia. Economia limbajului ducemai degrabă la invocarea unor coduri secrete, co-duri pe care le au la dispoziţie doar iniţiaţii cum arfi în poemul 1.4. „toarnă în candela numelui nos-tru/ untdelemn din untdelemnul cărnii tale// ( suntcandele mereu aprinse?/ sunt candele mereustinse?)// toarnă din cupa numelui tău/untdelemnars” sau cum este poemul 1.52. „ vom face din nu-mele tău/ roată//

Vom face din numele tău/aripă// vom facedin numele tău/ apă//vom face din numeletău/lapte// vom face din numele tău/ vin// vomface din numele tău/ iarbă// vom face din numeletău/ mir/ vom face din numele tău/ roată” şi astfelciclul existenţial se încheie prin această roată, dupăce numele devine pe rând: zbor, înot,hrană, bău-tură, viaţă veşnică, mântuire şi apoi iar roată. Deremarcat faptul că la această ciclicitate participă celpuţin doi, pentru că poetul spune: vom face dinnumele tău şi nu voi face. Să fie aluzie la SfântaTreime? Sunt aproape convins că da şi că aceastăSfântă treime constituie de fapt şi sprijinul pazni-cilor pereţilor pe care îşi întemeiază poezia CornelPaiu. „Nimic evazionist, ca gânduri, ci e o strecu-rare din pronaos, spre un Altar tăcut şi nu solar,dar luminat de un astral candelabru- spune Ghe-orghe A.M. Ciobanu în postfaţa la această carteconstatând că: Poate de aici şi revenirea la acelbinom existenţial trup de humă şi altarul din urmă”.Poezia lui Cornel Paiu se detaşează de poeziilealtor confraţi care scriu poezie religioasă fără a cu-noaşte şi a trăi în profunzime fenomenul, pentrucă el ştie să vină din interiorul preceptelor pe carele etalează şi nu să vorbească în versuri despre fe-nomene exterioare. Această problematică, bine asi-milată face în aşa fel ca poezia sa să aibă melosul

sacru de care are atâta nevoie poezia religioasăcontemporană.

Dionisie Duma, În reflectoarele criticii lit-erare, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2014, 150 p. Pre-faţă semnată de Vasile Spiridon.

Prieten şi admirator al poeziei dar şi alomului Nichita Stănescu, prieten cu Ioanid Roma-nescu şi cu mulţi alţi poeţi din generaţia şaptezeci,Dionisie Duma, poet al locului bine păzit, închis însine dar şi în conclavul Tecuciului apare din cândîn când, parcă a nu brusca editurile cu câte o patăde sânge, de poezie (aşa se intitulează o carte a sa)să ne anunţe că poezia în această urbe este pemâini bune în preajma lui. Făcând o adevărată ra-

diografie a liricii lui Dionisie Duma, criticul şi is-toricul literar Vasile Spiridon spune în prefaţa laaceastă carte: Întrucât vrea să dea ( sau să fie) ex-temporal la inimă, Dionisie Duma îşi caută pentruvolumul Lângă liniştea inimii, un moto din poezialui Nichita Stănescu: „Inimă/ fii simplă ca moartea/Lucrurile simple nu se pot dovedi/ Şi sunt atâţiamorţi în jur”. ( De altfel în unele dintre poeme,umbra lui Nichita Stănescu bântuie în preajmă (fără a fi calchiere, spun eu): „E o distanţă/ întremine şi tine./ E un cântec/ care începe/ nu se ştiede unde”- E o distanţă, sau, şi mai bine,, „Lumina/curge-ntre noi/ când înainte/ când înapoi”. AşadarDionisie Duma îşi asumă convingerea că poezia îieste zămislită din reflecţia asupra lucrurilor simpleale vieţii, ale celor din jur.(…) nimic mai simplu şimai clar decât să numeri ceva pe degetele de la omână. Este ceea ce face şi Dionisie Duma când îşi


propune să realizeze bilanţul poetic anual (carepentru unii scriitori celebri se termină ritualic, prinarderea paginilor considerate a fi cele mai bune).„Înainte de toate, spune A. D. Rachieru, delicatulDionisie Duma este, şi observăm un devot al poe-ziei, aparţinând familiei neoromanticilor”. Iar AnaDobre constată: „Aerul uşor desuet şi temperaturamoderată a flăcării lirice fac din Dionisie Duma unpoet atemporal, un trubadur rătăcit într-un timpcare a pierdut dimensiunea sentimentalităţii”.Toate aceste opinii, dar încă multe altele sunt inse-rate în volumul de faţă, un volum despre lirica luiDionisie Duma în care se mai regăsesc: LaurenţiuUlici, Daniel Dimitriu, Iorgu Iordan, Victor SteromIon Hurjui, Horia Zilieru, Constantin Ciopraga,Marius Manta, Gheorghe Istrate, Cornel Galben,Theodor Codreanu, Ioan Toderiţă, Ion Roşioru şiAurel Sasu, nume de rezonanţă în critica literarăromânească, evidenţiind receptivitatea liricii sem-nate de însinguratul Dionisie Duma, cel care se de-clară un adevărat parcimonios, scriind doar câtecinci poeme pe an. Cartea Dionisie Duma – În re-flectoarele criticii literare este un bun îndreptar prinhăţişurile liricii sale, un util ghid pentru a puteadecripta „lucrurile simple” cum spune într-o poe-zie, un instrument de lucru pentru cei preocupaţiîn viitor de creaţia literară semnată de DionisieDuma dar şi de modul cum a fost receptată în timpaceastă creaţie. Cel puţin biblioteca tecuceană sepoate considera mai bogată cu această carte.

Masaoka Shiki, Haiku, Editura Timpul,Iaşi, 2014, 100 p. Versiune în limba română: NeculaiAmălinei. Cuvânt înainte: Marius Chelaru.

„ Astăzi lumea foloseşte termenul haiku,dar nu a fost totdeauna numit astfel. Sunt varii opi-nii despre istoria acestui poem. După unii, cel carea compus primul haikai a fost poetul budist Yama-zaki Sokan, 1464? – 1552, dar Matsuo Basho (1644– 1694), poate cel mai important poet al Japoniei,i-a dat strălucire” spune Marius Chelaru, un buncunoscător al fenomenului numit Haiku, în pre-faţa la această carte transpusă în versiune româ-nească de Neculai Amălinei. Pentru pasionaţii deastfel de poezie, cred că studiul teoretic prezentatde Marius Chelaru drept prefaţă la această cartepoate constitui un bun îndreptat, un adevărat ghiddespre ce şi mai ales cum se poate scrie aceastăpretenţioasă şi atât de gingaşă poezie poposită lanoi de pe îndepărtatele meleaguri nipone, acolounde este de fapt considerată mai întâi o religie şiapoi o desfătare. Secole de-a rândul, enclava poe-tică niponă a funcţionat în acel cocon, bine păstrat,

în lumea sa reală şi mai ales concretă. Cu timpul,a devenit o formă de exprimare culturală ataşabilămai multor popoare, ca drept urmare că numărullimbilor în care se scrie astăzi haiku este foartemare. Numele actual al acestui gen de poezie îiaparţine lui Masaoka Shiki (1867 – 1902) cel care a

schimbat denumirea de hokko în acela de ahiku,desprinzându-se de tanka ( poem scurt), shi (poe-zie, în chineză) şi shiki ( poezia celor patru anotim-puri). „În trecut puteam vorbi despre grupuri deoameni care crează haiku (asociaţii) numite haikukessha - Osaka existau aşa-numitele tsukinamihikai ( întâlnire lunară). În Japonia sunt astăzi,după Matsuoka Hideaki, peste 800 haiku kessha (după Zamazaki, majoritatea nişte mici grupuri). Îndiverse ţări, inclusiv în România, sunt azi asociaţiide Haiku.” Aceasta se poate observa destul deuşor din mişcările poetice din întreaga ţară, din or-ganizarea de Colocvii pe această temă şi de festi-valuri, nu puţine la număr, în care poeţi de calitatese întrunesc spre a discuta despre soarta acestuimod de exprimare lirică. „Versiunea în limba ro-mână a poemelor din acest volum este semnată deNeculai Amălinei, care a optat pentru reproduce-rea originalului japonez, transliterat şi cu caracterelatine. Poemele sunt însoţite şi de scurte explicaţiiterminologice şi de vocabular.” Toate acestea facdin cartea Haiku, de Masaoka Shiki, adusă înlimba română de Neculai Amălinei, pe lângă o bu-curie a reîntâlnirii cu lirica niponă şi un bun instru-ment de lucru întru cunoaşterea termenilor şidetaliilor în care se exprimă, în original , poetul.

GABRIELA ANIŢEI

CURRICULUM VITAE

Data şi locul naşterii: 25.04.1959- BucureştiStudii:-1985- absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”Bucureşti, secţia pictură de şevalet, clasa prof.Vasile Grigore.Membru al U.A.P. România din anul 1991.

EXPOZIŢII DE GRUP2015 - Expozitie de grup DanaArtGallery - Salonul de vară - „Bestiar”-

Metropolis Center2015 - Expoziție aniversară de grup DanaArtGallery -„Celebration” -

Metropolis Center2014 - Expoziție de grup - „Mistic Ciric” - Galeria Odeon2014 - Salonul de artă plastică „Ion Andreescu”2014- Expozitie de grup DanaArtGallery - Salonul de vară- „About woman”-

Metropolis Center- Expoziție aniversară de grup DanaArtGallery -„Brief” - Galeria Odeon

2013- Expoziție aniversară de grup DanaArtGallery -„Celebration” - Galeria Odeon2012- Expozitie de grup DanaArtGallery - „Graphic Poetry” - Galeria Odeon

- Expozitie de grup omagială „Vasile Grigore și studenții săi” - Cercul Militar Casa Armatei - București- Expozitie de grup DanaArtGallery -„Rencontre”- Muzeul de Artă - Constanța

2011- Expoziţie “Lumină şi har” – galeria Elite ProfArt - Bucureşti2008- „Balcic-Inima Reginei”-Palatul Şuţu-Bucureşti

- Expoziţie pictură-sculptură – sediul Mivan – Bucureşti2007- Tabăra Internaţională de artă „Inochenţiu Micu Clain”-Muzeul de Istorie Blaj

- „Balcic-Şcoala de la Marea Neagră”-Sala de expoziţii a Casei Armatei-Bucureşti2006- Salonul Naţional de Artă-Sala „Constantin Brâncuşi”-Palatul Parlamentului-Bucureşti2004- Salonul de Artă-Bucureşti2001- „Exerciţii de stil”- Sala „Constantin Bâncuşi”- Palatul Parlamentului- Bucureşti

- „Milenium”- Salonul de Artă- Bucureşti- Tabăra internaţională de artă „Inochenţiu Micu Clain”-Muzeul de Istorie Blaj- „Artişti români contemporani”-Sala „Constantin Brâncuşi”-Palatul Parlamentului- Bucureşti

2000- Târgul de Artă „World Trade Center”-Bucureşti- „Semnele anului”-Salonul de Artă- Bucureşti

1999- Tabăra internaţională de artă”Inochenţiu Micu Clain”-Muzeul de Istorie Blaj1998- „Eseu interior”-Muzeul de Istorie- Satu Mare1997- 1998 Salonul de Grafică –Sala de expoziţii a Casei Armatei-Bucureşti 1994- Salonul de Grafică-Bucureşti1986- 1990 Bienala de Arte Plastice-Bucureşti1987- 1992 Salonul Naţional de Tineret-Bucureşti1985- 1998 Salonul Municipal-Bucureşti

EXPOZIŢII PERSONALE

2010- Centrul de Cultură – Arcuş – Sfântu Gheorghe2000- Muzeul Literaturii Române-Bucureşti1996- Galeria Orizont-Bucureşti1994- Galeria Simeza-Bucureşti1992- Galeria Căminul Artei-Bucureşti1991- Muzeul de Istorie-Satu Mare

TABERE DE CREAŢIE

2010, 2009-Arcuş; 2008-Balcic; 2007-Balcic,Blaj; 2001-Blaj; 1999-Blaj; 1993-Vatra Dornei,Orşova; 1992-Orşova; 1987-Călimăneşti; 1986-Sibiu; 2014 - Ciric, Iași.

Revista Onyx nr. 35 36

Documents

Transcript of Revista Onyx nr. 35 36