LITERATURĂ FANTASTICĂ ROMÂNEASCĂ

Motto:

„There are more things in heaven and earth Horatio,

than are dreamt of in your philosophy”

(„Se află mult mai multe lucruri în cer şi pe pământ, Horaţio,decât cele pe care le închipuie

filosofia noastră”)

(W. Shakespeare, Hamlet)

Fantastic=Care nu există în realitate; creat, plăsmuit de imaginație; ireal, fantasmagoric,

fabulos. ♦Literatură fantastică = gen de literatură în care elementul preponderent îl constituie

imaginația, irealul. 2. Care pare o plăsmuire a imaginației; p. ext. extraordinar, grozav, de

necrezut.(DEX)

FANTASTICUL este un concept dificil, care, deşi abordat de foarte mulţi exegeţi,

nu beneficiază de o definiţie unanim acceptată.Am pornit în demersul meu de la definiția din

DEX a termenului de fantastic și am încercat să fac o trecere prin trăsăturile fantasticului

românesc, prin temele si motivele specifice acestuia , cu exemplificări din povestirea și nuvela

românească. Dacă în artele plastice apare frecvent elementul terifiant, literatura, prin

mijloacele sale specifice, aduce o serie de aspecte inedite. Fantasticul literar este imposibil de

redus la horror. Accentul nu este pus exclusiv pe plăsmuirea unor imagini șocante .

Am ales această temă pentru a încerca să dau o explicație credibilă unor fapte ce se sustrag

normalului, firescului. Dar cine poate spune ce este firesc într-o lume condusă de legi și reguli

diverse?Sau poate doar de inspirația și de imaginația noastră?

Am ales această temă pentru atractivitatea ei( intâmplările prezentate sunt neobişnuite,

misterioase. Întâlnim mituri, simboluri, superstiţii, practici magice, elemente de

filosofie.),pentru accesibilitatea ei(speciile literare în care se regăseşte fantasticul sunt, în

general, de dimensiune medie (nuvelă şi povestire), deoarece fantasticul reclamă o desfăşurare

abruptă, spectaculoasă)dar și pentru efectele asupra cititorului(exercită o puternică fascinaţie

asupra cititorului de orice vârstă, care evadează astfel din rutina zilnică.)

Prin lucrarea de față am căutat deci să deslușesc diferitele căi de intruziune a misterului în

lumea reală.

Repere teoretice asupra conceptului de fantastic

1. Conceptul de fantastic

2. Între straniu şi miraculos

3. Trǎsǎturile textului fantastic

4. Teme şi motive specifice prozei fantastice

5. Sursele de inspiraţie ale fantasticul

6. Frontierele literaturii fantastice

7. Privire sintetică asupra literaturii fantastice româneşti

1.Conceptul de fantastic

„Cine se ocupă de literatura fantastică trebuie să se aştepte să fie confruntat cu

chestiunea unei definiţii. Or, este de-a dreptul bătător la ochi că tocmai autorii care

s-au consacrat domeniului în cauză, se eschivează adesea şi în mod extrem de abil

în faţa acestei chestiuni”. (Rein A. Zondergeld)

Definiţii ale fantasticului

Categorie estetică / sub(gen)literar / permanenţă artistică:

P. C. Castex: „O intruziune brutală a misterului în cadrul vieţii reale”

Roger Callois, În inima fantasticului: „Orice fantastic este o încălcare a ordinii

recunoscute, revărsare a inadmisibilului în sânul inalterabilei legalităţi cotidiene”

Fantasticul este o „ruptură”, „un scandal inadmisibil pentru experienţă sau pentru

raţiune“;

Irene Bessiere: Fantasticul presupune „prezenţa a două ordini care se opun, dar care

coexistă”;

Louis Vax insistă, în definirea fantasticului, pe ideea de inexplicabil care se opune

explicabilului, locului comun.

Marecel Brion insistă asupra caracterului “formelor în care neliniștea seculară a omului,

hărțuit de spaimă și de frică, a proiectat imaginile anxietății reale.”

.” La René de Solier “somnul rațiunii” este sursa lui. Arta fantastică este creeată și de

regimul nocturn. “O parte însemnată a lumii imaginilor s-a născut fără doar și poate din

ideea de teamă și de potrivnicie a elementelor de noapte.”

Roger Callois consideră fantasticul o ruptură, o amenințare insolită, “aproape

insupotabilă în lumea reală”.

. Nowad Philipps considera ca cel mai mult conteaza intensitatea tensiunii emotionale.

El distinge fantasticul oriental de cel occidental:

occidental – în tradiția Europei apusene, literatura fantastică se bazează pe efectul de

spaimă, dozat in mod savant de către scriitor.

oriental – în orient el (fantasticul) a evoluat pe o cale, “devenind încetul cu încetul o

superbă și fascinantă melodie plină de culoare si poezie, depășind aproape orice spaimă

prin strălucirea fanteziei imaginative.

Fantasticul se diferențiaza prin atmosfera și tonalitate, reprezentâd principala opoziție

între fantastic și feericul din povestiri sau drame: “ O poezie aeriană, fluidă răspândește

în lumea spiritelor o atmosferă rarefială, pură; chiar și atunci când spiritele sunt

răutăcioase, ele nu sunt amenințătoare, dure.”(nimfele și ondinele) – Ion Biberi.

Este dificil să găsim o definiție generală a fantasticului, deoarece există mereu și abateri

de la reguli. Alegem schema fantasticului a lui Roger Callois:

Ordine – Ruptură – Revenire la ordine, deoarece majoritatea operelor din domeniul

fantasticului ale marilor scriitori români urmeaza această schemă.

2. Între straniu şi miraculos

Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică: „Mai curând decât un gen de

sine stătător, el (fantasticul n.n.) ar reprezenta linia de demarcaţie dintre celelalte două

genuri amintite: anume straniul şi miraculosul”.

Definiţii ale fantasticului

Categorie estetică / sub(gen)literar / permanenţă artistică

Fantasticul e o categorie estetică fondată pe un contract de ficțiune, ce narează intruziunea

supranaturalului într-un cadru realist, altfel spus, apariția unor fapte inexplicabile (cel puțin

din punctul de vedere teoretic) într-un context familiar cititorului.

Astfel, fantasticul se situează între teritoriul miraculosului, unde supranaturalul este acceptat

și justificat și cel al straniului, în care faptele aparent supranaturale sunt acceptate ca fiind

absolut normale. Spre deosebire de aceste două situatii, în fantastic eroul, dar și cititorul are

reacția de a refuza faptele supranaturale. Această reacție de refuz poate fi însoțită de dubitație,

respingere sau chiar teamă.

Fantasticul este adesea legat de o atmosferă specială, de un fel de crispare la întâlnirea cu

imposibilul.

Frica este și ea adesea prezentă, fie în câmpul eroului, fie din dorința autorului de a provoca

angoasa cititorilor. Cu toate acestea, ea nu este o condiție "sine qua non" a fantasticului.

Potrivit unor teoreticieni literari (Roger Caillois și Tzvetan Todorov), fantasticul nu ar

constitui decât o ezitare în acceptarea supranaturalului și în tentația găsirii unei explicări

raționale a acestuia. Fantasticul nu ar fi atunci decât stabilirea unei tranziții sau a unui

echilibru savant între miraculos și straniu. (Wikipedia)

Fantasticul reprezintă o experienţă a extremelor, a limitelor, norma lui va fi constituită de

superlativ, de excesiv.

Todorov observă o hibridare a genurilor, vorbind de FANTASTIC-STRANIU,

STRANIU, FANTASTIC-MIRACULOS şi MIRACULOSUL PUR.

FANTASTICUL este definit ca o ezitare produsă de contactul cu un eveniment

supranatural

________________________________________________________________________

Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică

.

FANTASTICUL se situează la graniţa dintre două genuri: STRANIUL şi MIRACULOSUL.

Când legile realităţii nu sunt afectate şi permit explicarea fenomenelor descrise, se vorbeşte

de STRANIU.

iar de MIRACULOS atunci când fenomenul poate fi înţeles doar admiţând noi legi ale naturii.

3. Trǎsǎturile textului fantastic

existenţa a două planuri: real şi ireal (structura oximoronicǎ); în planul lumii familiare

pătrunde un eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturale;

apariţia subită a unui element misterios, inexplicabil, care perturbă ordinea firească a

realităţii;

dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia elementului misterios/ ireal;

ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a evenimentului;

compoziţia gradată a naraţiunii întreţine tensiunea epică;

verosimilitatea; finalul ambiguu, deschis.

-prin relatarea întâmplărilor la persoana I de către cel care le-a trăit sau de către un

martor, scrierea capătă mai multă credibilitate şi facilitează identificarea cititorului cu

întâmplările şi cu neliniştea personajului.

-pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii fantastice

propune sau sugerează diverse explicaţii pentru evenimentele relatate, explicaţii ce se

dovedesc in general incomplete şi nesatisfăcătoare.

Caracterisici ale prozei fantastice

Literatura fantastică este recunoscută ca specie literară din secolul XIX-lea.

Literatura fantastică este un tip modern de litaratură narativă caracterizat prin: mister,

suspans, incertitudine.

Proza fantastică se caracterizează prin apariţia unui element misterios, inexplicabil, care

perturbă ordinea fireasca a realităţii.

4. Teme şi motive specifice literaturii fantastice

Pornind de la textele româneşti alese a fi analizate pe parcursul acestei lucrări, cea mai

potrivită clasificare a temelor literaturii fantastice ni s-a părut a fi cea a lui Roger Caillois,

din Eseuri despre imaginaţie, pe care am adaptat-o în funcţie de necesităţi:

Pactul cu diavolul

Intervertirea domeniilor visului şi realitǎţii

Oprirea sau repetarea timpului, magia. Motive: vraja, descântecul, luna, miezul nopţii,

cifra magicǎ, obiectul magic Metempsihoza Metamorfoza

Dedublarea personalitǎţii. Motive: dublul, oglinda, umbra, tabloul

Strigoiul condamnat la o rǎtǎcire veşnicǎ şi fǎrǎ ţel

a) MITUL FAUSTIC (PACTUL CU DIAVOLUL)

(Sărmanul Dionis, La hanul lui Mânjoală, Moara lui Călifar, Lostriţa

Pactul cu diavolul reprezintă un târg, conform căruia cineva îşi vinde sufletul pentru a

primi înţelepciune,tinereţe, bani, putere etc.

În nuvela eminesciană Sărmanul Dionis: un călugăr medieval (Dan) primeşte o carte

magică de la Ruben, un cărturar fascinant, care de fapt este Lucifer.

„Ruben însuşi se zbârci, barba îi deveni lăţoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap, ochii îi

luceau ca jăraticul, nasul i se strâmbă şi i se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se

în capul lăţos şi cornut, începu a râde hâd şi strâmbându-se: hîhî! zise, încă un suflet

nimicit cu totul. Dracii se strâmbau râzând în beşicele lor şi se dădeau peste cap, iar

Satana îşi întinse picioarele sale de cal, răsuflând din greu

• În nuvela La hanul lui Mânjoală, fantasticul apare ca o ruptură în ordinea firească a

întâmplării şi implică prezenţa diavolului (cu care hangiţa avea legături): odaia fără

icoane, uşa care se trânteşte atunci când drumeţul îşi face cruce şi incendiul final fac

din han un spaţiu aparţinând Infernului şi protejat de Satana..

• Tot aşa, cotoiul şi iedul sunt întrupări ale diavolului şi păzitori ai spaţiului malefic.

• Nuvela Moara lui Călifar se deschide cu descrierea morii lui Călifar (pomenită în

titlu). Moara este pusă sub semnul maleficului, apare ca un spaţiu demonizat. Cum

nimeni dintre cei aflaţi în viaţă nu văzuse moara „în umblet", oamenii credeau că este

folosită pentru nevoile Satanei.

• În povestirea Lostriţa, Voiculescu prezintă o lostriţă, o „nagodă" rânduită pe

Bistriţa de Necuratul; este „peştele naibei", care „creşte de trei ori pe atât" pentru a

înşela pe cineva; se întrupează ca urmare a unei operaţii de magie. Vrăjitorul pare a fi

el însuşi Diavolul.

b) INTERVERTIREA DOMENIILOR VISULUI ŞI REALITĂŢII

(Sărmanul Dionis, Domnişoara Christina)

„Pentru romantici (…) visul este o modalitate poetică a fantasticului . (…) El a fost

unul din cadrele tradiţionale ale transcendenţei, mijloc de expresie disponibil pe la

mijlocul secolului al XVIII-lea”[1].

____________________________________________________________________

[1] Eugen Todoran, Fantasticul romantic şi folcloric, în Eminescu, Ed. Minerva,

Bucureşti, 1972, pp. 74-75.

c) OPRIREA SAU REPETAREA TIMPULUI, MAGIA

(MOTIVE: VRAJA, DESCÂNTECUL, LUNA, MIEZUL NOPŢII, CIFRA MAGICĂ,

OBIECTUL MAGIC)

(La ţigănci, Dropia, Balaurul, Domnişoara Christina, Creanga de aur)

OPRIREA SAU REPETAREA TIMPULUI

Sentimentul timpului din mitologie a fost transsimbolizat epic sau liric, exemplul

cel mai strălucit în acest sens fiind Mihai Eminescu, continuat într-o maniera originală şi

modernă de Mircea Eliade în La ţigănci, Tinereţe fără tinereţe.

VRAJA, DESCÂNTECUL

Descântecele, vrăjile şi farmecele sunt practici insolite ale magiei. În povestirea Dropia, a

lui Ştefan Bănulescu, fetele nemăritate din neamul lui Salcău se adună în ajunul Anului

Nou într-o odaie, îmbrăcate în cămăşi albe până la pământ, închise la gât şi fără nicio

podoabă.

MOTIVUL LUNII

„Este uşor de înţeles de ce omul primitiv, <le moin civilise> a dat mai multă

importanţă lunii (…) decât soarelui.

Soarele este un astru în care omul nu-şi găseşte nicio corespondenţă: este etern

acelaşi, egal cu sine, fără niciun fel de devenire.

Luna, dimpotrivă, este un astru care creşte, descreşte şi dispare, un astru a cărui viaţă este

supusă aceleiaşi legi a devenirii, a naşterii şi morţii. <Viaţa> lunii este aşadar mult mai

aproape de om decât gloria maiestuoasă a soarelui”[2].

________________________________________________________________________

[2] Mircea Eliade, Drumul spre centru, Ed. Univers, Bucureşti, 1991, p. 210.

MOTIVE: CIFRA MAGICĂ, CARTEA MAGICĂ, OBIECTUL MAGIC

Puterile magice ale lui Dan/ Dionis se datorează cărţii vechi, pe care maestrul Ruben

i-a dat-o, învăţându-l să folosească formulele (din care nu lipseşte cifra 7), care-l fac

să trăiască clipe de fericire totală împreună cu Maria.

Cifra 7 este cifră mistică, ce are puteri magice: „pe fila a şaptea a cărţii stau toate

formulele ce-ţi trebuiesc pentru asta. Şi tot la a şaptea filă vei afla ce trebuie să faci

mai departe".

În literatura fantastică, numărul obiectelor ireale trebuie să fie mic (două sau trei).

Orice obiect poate deveni fantastic dacă primeşte o adjectivare ireală, fantastică: cufăr

fermecat, covor zburător, pelerină fermecată.

• VRAJA, DESCÂNTECUL, LUNA, MIEZUL NOPŢII

În Schimnicul, acţiunea magică ţine de uciderea omului-lup cu un glonţ de argint

descântat, de apărarea împotriva duhurilor rele, prin protecţia cercului magic. Condiţiile

favorabile actului magic sunt totdeauna prezentate de Voiculescu. Luna plină apare ca un

invariant al cadrului în care are loc ritualul, noaptea cu lună nouă fiind favorabilă tuturor

operaţiilor şi iniţiativelor oculte.

Printre calităţile magicianului, Marcel Mauss şi Henri Hubert menţionează o privire

pătrunzătoare, stranie, echivocă şi strălucitoare, agitaţia ieşită din comun, îndemânarea.

d) METEMPSIHOZA (REINCARNAREA)

(Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Adam şi Eva)

Tema reincarnării sufletului după moarte vine din gândirea indiană şi s-a bucurat de

multă popularitate în romantism; în viziune buddhistă, sufletul este condamnat să se

reincarneze până când dobândeşte forţa spirituală de a se ridica deasupra timpului profan;

Întâlnim, în nuvela Sărmanul Dionis, ideea reincarnării din doctrina indiană, preluată de

Eminescu prin intermediul filosofiei lui Schopenhauer.

Tema metempsihozei (prezentă în Avatarii faraonului Tla) va fi reluată de Liviu Rebreanu

în romanul Adam şi Eva.

e) METAMORFOZA

- transformarea unei fiinţe, a unui obiect în ceva diferit de natura sa primară

(Lostriţa, Iubire magică, În mijlocul lupilor, Dropia)

În Lostriţa, Voiculescu prezintă capacitatea unui peşte de a se metamorfoza în femeie.

În Iubire magică, frumoasa Mărgărita se transformă într-o urâţenie absolută, zeiţa

metamorfozându-se într-o babă hidoasă, semănând cu o strigoaică.

Povestirea În mijlocul lupilor, scrisă de Vasile Voiculescu, prezintă un posibil caz de

lycantropie. Luparul este privit cu ostilitate de săteni, care bănuiesc că este un om-lup

(lykantrop), o fiară, care „uneori se preface el însuşi în lup şi iese înaintea oamenilor să-i

sfâşie ".

Povestirea Dropia, de Ştefan Bănulescu, se bazează pe ambiguitatea pasăre, femeie, ideal.

f) DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII (MOTIVE: DUBLUL, OGLINDA, UMBRA,

TABLOUL)

(Sărmanul Dionis, Aranca, ştima apelor, Omul care şi-a găsit umbra, Domnişoara

Christina, Noaptea de Sânziene)

În credinţele româneşti, umbra este considerată imagine a sufletului, reprezintă dublul

omului, un fel de fiinţă astrală care îşi continuă existenţa şi după moartea materială; „de

aceea sufletele morţilor sunt imaginate ca nişte umbre, vizibile doar în condiţii speciale. În

poveştile populare, lângă comori se înalţă adesea o umbră ce se conturează în lumina

lunii”[1].

În nuvela Sărmanul Dionis, de M. Eminescu, umbra reprezintă partea eternă a fiinţei.

Călugărul ia locul umbrei sale, căpătând acces la memoria tuturor avatarurilor anterioare.

Sabina Fînaru [2] evidenţiază, în romanul Domnişoara Christina, de Mircea Eliade,

importanţa tabloului, ca obiect fantastic.

STRIGOIUL CONDAMNAT LA O RĂTĂCIRE VEŞNICĂ ŞI FĂRĂ ŢEL

Domnişoara Christina - Mircea Eliade

Strigoiul se naşte din sângele unui om ucis şi trăieşte în locul unde a avut loc crima,

făcând ca împrejurimile să devină neroditoare.

5. Sursele de inspiraţie ale fantasticului românesc

a)folclorul,

b)gândirea mitico-magică;

c)filosofia;

d)proza fantastică străină: romanul gotic, Edgar Allan Poe, Theophile Gautier Villier de

l’Isle-Adam, La Motte Fouque, Adelbert von Chamisso.

[1] Doina Ruşti, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Ediţia a II-a

revăzută şi adăugită, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 396.

[2] Cf. Sabina Fînaru, Eliade prin Eliade, Ed. Universitas XXI, Iaşi, 2002, p. 208.

a) FOLCLORUL / GÂNDIREA MITICO - MAGICĂ

Fantasticul folcloric aduce o lume populată cu apariţii înfricoşătoare: spirite, demoni,

strigoi, fantome.

Într-o lume a eresurilor, a vrăjilor şi corespondenţelor, în preajma apelor, ori a locurilor

blestemate ancorează frecvent operele lui Gala Galaction şi Vasile Voiculescu.

FOLCLORUL / GÂNDIREA MITICO - MAGICĂ

Totem – animal, plantă sau obiect considerat de unele triburi primitive ca strămoş şi

protector al populaţiei respective şi venerat ca atare.

b) FILOSOFIA

Eminescu este creatorul prozei fantastico-filosofice româneşti. El introduce în proza

surse de inspiraţie noi, prin valorificarea originală a unor motive literare şi filosofice de

circulaţie europeană. Eminescu inserează fantasticul şi experienţa spirituală, propune

tehnici narative ale literaturii de anticipaţie, deschide drumuri literare noi prin interferenţa

genurilor şi a fantasticului cu filosofia, pe care vor merge mai târziu Mircea Eliade, Vasile

Voiculescu ş.a. .

Fascinat de doctrinele tantra şi yoga, Mircea Eliade le ia ca puncte de plecare pentru

nuvelele Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger.

c) PROZA FANTASTICĂ STRĂINĂ

(Romanul gotic, Edgar Allan Poe, Villier de l’Isle-Adam, La Motte Fouque, Adelbert

von Chamisso, Theophile Gautier)

Romanul gotic: abundă groaza şi fantomele, castelele, magia, misterul. În stilul gotic,

accentul este pus pe vag, pe nepământean şi pe suspans.

Edgar Allan Poe: William Wilson (text grefat în jurul dublului romantic), Prăbuşirea

casei Usher (1839) (motivul central al textului este cel al casei blestemate);

Fantasticul francez: Moarta îndrăgostită (1835), de Theophile Gautier şi Vera (1876),

de Villier de l’Isle-Adam;

Fantasticul romantic german: Undine, de Fridrich de la Motte-Fouqué şi Adelbert von

Chamisso, Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl (1814)-motivului umbrei;

6. Frontierele literaturii fantastice:

a) fabulosul folcloric (basme);

b) literatura alegoricǎ;

c) proza absurdǎ;

d) literatura ştiinţifico-fantasticǎ.

FRONTIERELE LITERATURII FANTASTICE:

a) FABULOSUL FOLCLORI C( BASME)

Basmul se înrudeşte cu fantasticul. Însă nu trebuie niciodată confundate basmul, mitul

sau feericul cu fantasticul.

Basmul urmează o structură tipică: incipit, parte mediană şi final. Sfârşitul este

întotdeauna fericit, încununând eforturile eroului de a depăşi mai multe probe.

Fantastic - finalul este fie tragic, pesimist, fie neutru, dar, cu siguranţă, ambiguu.

În basm, personajul principal este un erou, în fantastic el este, de obicei, un om oarecare,

de obicei o victimă inocentă.

Nimeni nu pune la îndoială verosimilul sau neverosimilul dintr-un basm. În fantastic,

ezitarea este, în schimb, o condiţie obligatorie.

Feericul este şi el o noţiune înrudită cu cea a fantasticului. El este asociat cu paradisul,

cu viaţa în roz, cu visul frumos.

b) LITERATURA ALEGORICĂ

(Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir, Ţiganiada, de I. B. Deleanu)

La fel ca basmul, proza absurdă şi literatura ştiinţifico-fantastică, literatura alegorică se

află şi ea la frontiera cu fantasticul, dar niciodată nu se confundă cu el.

In Istoria ieroglifică şi Ţiganiada pot fi descoperite numeroase elemente ale recuzitei

fantasticului, nu le putem circumscrie acestui tip de literatură.

c) PROZA ABSURDĂ

Pâlnia şi Stamate - Urmuz

Prin fantasticul absurd, scriitori ca Gib Mihăiescu, Urmuz, Ion Vinea, Max Blecher şi Emil

Botta reliefează o alarmantă deteriorare a raporturilor dintre om şi realitatea ambiantă. În

operele lor, suprapunerea haotică de normal şi supranormal creează un insolit de factură

grotescă.

Cel mai cunoscut text al lui Urmuz este Pâlnia şi Stamate. Autorul prezintă absurditatea

condiţiei umane prin intermediul unui limbaj absurd

d) LITERATURA

ŞTIINŢIFICO-FANTASTICĂ

(literatura de anticipaţie ştiinţifică)

Literatura ştiinţifico-fantastică este mult mai apropiata de literatura de aventuri, de basm,

de literatura magică, de romanul poliţist decât de literatura fantastică.

Recuzita literaturii S.F. conţine: substanţe de laborator, raze laser în locul clasicei săbii,

monstrul, Savantul nebun, extratereştrii, invenţiile ştiinţifice, galaxii, roboţi, lumi

necunoscute, dar locuite, androizi, golemi, roboţi, quasari, teleportare, găuri negre,

tunelul/ maşina timpului.

. Privire sintetică asupra literaturii fantastice româneşti

„Cronologic, primul autor de proză fantastică românească de certă valoare este Mihai

Eminescu, considerat şi creatorul genului la noi în ţară”. (Gheorghe Glodeanu,

Avatarurile prozei lui Eminescu, Ed. Libra, Bucureşti, 2000, p. 11)

Proza fantastică şi filosofică eminesciană (incluzând nuvelele Sărmanul Dionis, Avatarii

faraonului Tla, Archaeus şi Umbra mea) reprezintă partea cea mai profundă şi mai

valoroasă a creaţiei eminesciene epice.

Gala Galaction scrie povestiri fantastice de sursă folclorică.

Cezar Petrescu realizează o creaţie reprezentativă pentru fantasticul românesc:

Aranca, ştima lacurilor (1929);

Omul care şi-a găsit umbra (1928).

Textele lui Mircea Eliade contribuie, indiscutabil, la recunoaşterea fantasticului. În proza lui

Mircea Eliade întâlnim un fantastic de tip erudit, autorul făcând apel la ştiinţă, istorie,

psihanaliză, filosofie şi, în special, la mituri.

Eugen Simion, în Nodurile şi semnele prozei, identifică mai multe straturi[1] ale prozei lui

Mircea Eliade. Operele sale dezvoltă o serie de mituri naţionale sau universale:

Mitul Şeherezadei apare în nuvela Pe strada Mântuleasa, o adevărată metaforă despre

naşterea naraţiunii.

Mitul Persephonei, zeiţa condamnată să stea jumătate de an la suprafaţa pământului şi

jumătate de an în pământ, apare în nuvela Les trois Graces, cu o intrigă aproape poliţistă.

Mitul lui Orfeu şi Euridice este dezvoltat în nuvela În curte la Dionis, care dezbate

problema creaţiei şi a erosului.

Mitul regenerării biologice apare în Tinereţe fără de tinereţe..

1] Cf. Eugen Simion, Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei, Ed. Junimea, Iaşi, 2006.

Cele mai valoroase povestiri ale lui Vasile Voiculescu se încadrează în sfera literaturii

fantastice, iar apariţia lor în deceniul al şaptelea declanşează reacţia imediată a criticii literare.

În deceniul al şaptelea are loc o nouă deschidere spre acest gen, acum publicând autori ca

Ştefan Bănulescu sau Vladimir Colin.

Apariţia lucrărilor fantastice româneşti este contrapunctată de demersurile criticii: Sergiu

Pavel Dan scrie Proza fantastică românească (1975), Marin Beşteliu, Realismul literaturii

fantastice (1975) şi Ioan Vultur, Naraţiune şi imaginar (1987).

NUVELA ŞI POVESTIREA

Ca specii predilecte ale literaturii fantastice, evocă un eveniment de mare

excepţie, reclamă o desfăşurare abruptă, cu cât mai laconică, cu atât mai

spectaculoasă.

NUVELA

a) Sărmanul Dionis (1872) - Mihai Eminescu

Structura oximoronică a fantasticul este evidentă - planul real coexistând cu cel ireal.

Călătoria în timp şi spaţiu a lui Dionis/ Dan se constituie într-un element misterios care apare

subit, perturbând ordinea firească a realităţii.

Folosirea cărţii magice face ca să dispară limitele spaţiului şi ale timpului.

Prin întrepătrunderea planurilor povestirii (prezentul lui Dionis/ trecutul lui Dan), fantasticul

urmăreşte nedumerirea cititorului.

Deznodământul amplifică enigma, nu o rezolvă, caracterizându-se prin ambiguitate.

b) La hanul lui Mânjoală (1898/1899) - I. L. Caragiale

existenţa a două planuri: real şi ireal;

elemente misterioase, inexplicabile, care perturbă ordinea firească a realităţii;

Abilitatea lui Caragiale constă chiar în construirea celor două personaje, polcovnicul Iordache

(partizan al existenţei supranaturalului) şi Fănică (adept al unor explicaţii realiste, fireşti).

Funcţia implicită a cititorului este foarte importantă în acest text. Putem vorbi de

fantastic numai la nivelul acestei abordări.

Cititorul se vede pus în situaţia de a nu putea opta nici pentru opinia polcovnicului Iordache

(MIRACULOS), nici pentru cea a lui Fănică (STRANIU).

Cât timp există această pendulare între interpretarea evenimentelor citite ca efect al unor

cauze naturale şi interpretarea lor ca efect al unor cauze supranaturale ne situăm în plin

FANTASTIC.

Kir Ianulea (1909) - I. L. Caragiale

Caragiale împrumută „motivul femeii mai rele decât dracul”[1] de la

Machiavelli. (Florin Manolescu)

In cazul nuvelei Kir Ianulea, nu se poate vorbi propriu-zis de FANTASTIC, ci, mai

degrabă de MIRACULOS.

Textul este înrudit cu basmul, datorită folosirii unor personaje specifice Iadului,

Dardarot / Scaraoţchi, Aghiuţă.

c) Moara lui Călifar (1902) - Gala Galaction

În Moara lui Călifar, Galaction reia mitul vrăjitorului care şi-a vândut sufletul

diavolului în schimbul unei nemăsurate comori. Naraţiunea alternează, cu

ingeniozitate, planul real cu cel fantastic, trecerea de la un plan la altul făcându-se cu

subtilitate, fără ca cititorul să observe.” (Eugen Simion, Gala Galaction şi vocaţia

fabulosului)

d) La ţigănci (1959) - Mircea Eliade

Fantasticul din nuvelă este de tip erudit datorită trimiterilor mitologice (Cerber, Parce,

Caron, Vestale), filosofice şi literare (Divina comedie, Dante Alighieri).

Fantasticul se naşte din ambiguitate, din deghizarea irealului în real, sau, cum spune

Mircea Eliade, din prezenţa neştiută a sacrului, camuflată în profan. Există, cu alte

cuvinte, o ordine secundă, ordinea irealului – care o dublează pe aceea aparentă şi

logică a realului.

e) Dincolo de nisipuri (1962) - Fănuş Neagu

Nuvela Dincolo de nisipuri este, aşa cum o numea Eugen Simion, „o naraţiune

aproape fantastică (...) a unui miraj într-un cadru de viaţă debordantă”.

(Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,

1978, p. 583)

POVESTIREA

a) Balaurul (1928) - Mihail Sadoveanu

Balaurul este singurul text din cele nouă povestiri din Hanu Ancuţei care are specific

fantastic.

I. O primă interpretare se încadrează în sfera MIRACULOSULUI, prin

metamorfoza eroinei.

II. O a doua interpretare propune asemănarea balaurului cu un vârtej mai puternic,

apărut în anumite condiţii climaterice (vară, în apropierea malului Moldovei).

(STRANIU)

b) Lostriţa (1970) - V. Voiculescu

Lostriţa este o povestire fantastică şi folclorică, deoarece planul real se îmbină cu cel

fabulos.

Motivele specifice literaturii fantastice sunt: vraja de la miezul nopţii, luna în pătrar,

metamorfoza (peşte-fată-peşte), vrăjitorul şi diavolul transformat în peşte.

c) În mijlocul lupilor (1966) - Vasile Voiculescu

În mijlocul lupilor are ca temă superstiţia că există oameni care se pot

transforma, temporar, în lupi (lykantropi).

d) Dropia (1965) - Ştefan Bănulescu

Povestea se bazează pe ambiguitatea pasăre, femeie, ideal.

Ca în cazul tuturor textelor fantastice analizate, finalul este deschis, ambiguu.

Cititorul ezită să opteze pentru una dintre cele două soluţii posibile:

„la dropie” este locul fertil, care asigură provizii bogate în timp de secetă (dacă

optăm doar pentru această explicaţie, ne plasăm în STRANIU);

„la dropie” este un ţinut magic, guvernat de legi misterioase (includem textul,

în acest caz, în categoria MIRACULOSULUI).

3. ROMANUL

a) Creanga de aur (1933)

Mihail Sadoveanu

Prin puterile neobişnuite ale protagonistului, Kesarion Breb, obţinute în cei şapte ani

petrecuţi în templele egiptene, romanul Creanga de aur trebuie încadrat în categoria

MIRACULOSULUI.

Acceptarea magiei, a practicilor spirituale ieşite din comun ca reale, înlătură

posibilitatea afilierii acestui roman la FANTASTIC şi impune includerea lui în sfera

MIRACULOSULUI.

b) Noaptea de Sânziene (1955)

Mircea Eliade

Este valorificată semnificaţia nopţii de Sânziene: „- Unii spun că în noaptea aceasta,

exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. (...) Dar că se deschid numai pentru cei care

ştiu cum să le privească”.

c) Domnişoara Christina (1936)

Mircea Eliade

Primul roman fantastic din literatura română.

Textul înclină mai mult spre circumscrierea în sfera miraculosului.

Personajele cred în spirite, în strigoi, în lumea de dincolo, în morţi vii care terorizează

împrejurimile.

În concluzie:

Avem nevoie de miraculos şi de fantastic pentru a evada sau a ne înarma împotriva

realităţilor aspre ale lumii exterioare, lucru care poate fi foarte solicitant şi

constrângător.

Literatura fantastică ne permite să credem că ni se poate întâmpla în viaţă ceva

minunat sau pozitiv.

Ca fantastic am putea caracteriza toate lucrurile,toate objectele suprasofisticate din

jurul nostru, deoarece toate acestea au ceva in comun si anume inspiratia si imaginatia.

BIBLIOGRAFIE:

Roger Callois În inima fantasticului, București, Meridiane, 1971;

Marecel Brion Art fantastique, Albin Michel 1989

La René de Solier

Tzvetan Todorov, Introduction á la litterature fantastique, 1970;(versiunea

românească, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, București, 1973)

Eugen Todoran, Fantasticul romantic şi folcloric, Eminescu, Ed. Minerva, Bucureşti,

1972, pp. 74-75.

Mircea Eliade, Drumul spre centru, Ed. Univers, Bucureşti, 1991, p. 210.

Doina Ruşti, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Ediţia a II-a

revăzută şi adăugită, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 396.

Cf. Sabina Fînaru, Eliade prin Eliade, Ed. Universitas XXI, Iaşi, 2002, p. 208.