Universitatea Româno-Germană SibiuFacultatea de Drept și Științe Administrative

“Probleme de drept soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin R.I.L. în materia infracțiunilor contra persoanei”

Lect. Univ. Dr. Elena BoțianStudenți

Mirela DRĂGANHorea Andrei BORȚAN

1

Aşa cum arată chiar denumirea acestuia şi astfel cum rezultă şi din dispoziţiile

legale în materie (art. 4142 C. pr. pen.), recursul în interesul legii nu este o cale de atac

cu efecte asupra situaţiei părţilor din proces, ci are ca scop asigurarea interpretării şi

aplicării unitare a legilor substanţiale şi de procedură pe întreg teritoriul ţării.

Prin urmare instituţia juridică a recursului în interesul legii are scopul de a asigura

în mod unitar, la nivelul întregii ţări, respectarea voinţei legiuitorului exprimată în spiritul

şi litera legii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie ”Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte

instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.” Deciziile pronunţate în procedura

recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanţa supremă

îndeplineşte atribuţia constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a

legii. De aceea, recursul în interesul legii nu este numai o instituţie procedurală penală,

dar, în acelaşi timp, este o instituţie care îşi are fundamentul juridic în norma

constituţională mai sus menţionată.

Natura constituţională a recursului în interesul legii o consecinţă importantă.

Această consecință se referă la obligaţia legiuitorului de a reglementa în

procedura penală instrumentul juridic prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să îşi

poată îndeplini atributul constituţional de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a

legilor de către toate instanţele de judecată. Dat fiind principiul conformităţii întregului

drept cu normele constituţionale, legiuitorul nu poate reglementa competenţa materială

a instanţei supreme fără să instituie şi instrumentul procedural prin care aceasta să

asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti.

Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin care se

soluţionează recursurile în interesul legii, sunt obligatorii şi se publică în Monitorul

Oficial al României, partea I, fiind aduse la cunoştinţă şi de Ministerul Justiţiei.

Interpretarea şi aplicarea unitară a chestiunilor de drept se pronunţă numai în interesul

legii, nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti care s-au pronunţat diferit în

2

chestiunea judecată şi nici cu privire la situaţia părţilor din proces. Potrivit dispoziţiilor

art. 4142 C. pr. pen., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie

pentru instanţe.

Sediul materiei studiate se găsește în Codul Penal, Titlul II, denumit

INFRACȚIUNILE CONTRA PERSOANEI, art. 174-204.

Art. 174 OMORUL = Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10

la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Problema soluționată de către ICCJ se referă la cazul în care acţiunea de

ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a cadavrului, statuând că aceste

două fapte sunt distincte, succesive, respectiv infracţiunea de omor în forma în care a

fost săvârşită, precum şi infracţiunea de profanare de morminte, aflate în concurs real.

Art. 175 OMORUL CALIFICAT

Instanța supermă a decis în sensul că în situația în care omorul este săvârșit

asupra unor persoane aflate în relație de rudenie apropiată sau căsătorite, care locuiesc

și gospodăresc împreună, nu sunt aplicabile ambele dispoziții de agravare (respectiv

săvârșirea faptei prin violențe asupra membrilor familiei și cea în care se reține ca

agravantă condiția coabitării) deoarece va fi majorată în mod repetat pedeapsa

aplicabilă.

3

 Art. 176 OMORUL DEOSEBIT DE GRAV

ICCJ a statuat faptul că, în situația în care, din două victime, doar una decedează, se

vor reține în concurs infracțiunea de omor (simplu, calificat sau deosebit de grav)

asupra unei persoane și tentativa de omor asupra celeilalte. Agravanta prevăzutâ în art.

176 lit. b) nu este aplicabilă întrucât se referă la două persoane care au decedat, iar

reținerea acestei circumstanțe ar încălca voința exprimată a legiuitorului.

ART. 180 LOVIREA SAU ALTE VIOLENȚE

Pentru a soluționa în mod eficient diferențele de opinie existente între deciziile

instanțelor, ICCJ a analizat conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 180,

181 şi 189 din Codul penal comparativ cu cel al infracţiunii prevăzute în art. 306 din

acelaşi cod.

Obiectul juridic special reprezintă un prim element de diferenţiere, care în cazul

infracţiunilor contra persoanei sau libertăţii constă în relaţiile sociale ce ocrotesc

persoanele împotriva faptelor care cauzează suferinţe fizice sau vătămări corporale ori

îi afectează sănătatea sau libertatea, iar în cazul infracţiunii de rele tratamente aplicate

minorului acest obiect îl reprezintă relaţiile sociale ce apără familia şi implică grija faţă

de dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală şi morală a minorului.

Totodată, în timp ce infracţiunile contra persoanei sau libertăţii sunt infracţiuni de

rezultat, care au ca urmare imediată cauzarea de suferinţe fizice ori vătămări corporale

sau ale sănătăţii, infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este o infracţiune de

pericol, constând în punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau

morale a minorului.

4

În ceea ce priveşte sfera subiecţilor infracţiunii, infracţiunile de lovire sau alte

violenţe şi de vătămare corporală pot fi săvârşite de către orice persoană care are

capacitatea juridică de a răspunde penal, în timp ce în cazul infracţiunii de rele

tratamente aplicate minorului poate fi subiect activ numai persoana care are calitatea de

părinte firesc ori adoptiv sau persoana căreia i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi

educare, iar subiect pasiv nu poate fi decât o persoană care are statut legal de minor.

În ceea ce privește elementul subiectiv, infracţiunile contra persoanei sau

libertăţii sunt săvârşite cu intenţia (directă sau indirectă) de a produce suferinţe fizice ori

vătămări corporale sau ale sănătăţii, respectiv lipsirea de libertate, iar în cazul

infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului făptuitorul prevede şi urmăreşte sau

acceptă însăşi punerea în primejdie gravă a întregului organism al minorului sub

componenta sa fizică ori mintală.

    Mai este de observat că, spre deosebire de infracţiunea de rele tratamente aplicate

minorului, la infracţiunile de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală acţiunea

penală se pune în mişcare, în principiu, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,

împăcarea părţilor înlăturând răspunderea penală în toate cazurile (art. 180 alin. 3 şi 4

şi art. 181 alin. 2 şi 3 din Codul penal), iar infracţiunea de lipsire de libertate în mod

ilegal se urmăreşte din oficiu şi este sancţionată chiar dacă a rămas în faza de

tentativă.

 Infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 180 din Codul penal,

vătămare corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal şi lipsire de libertate în mod

ilegal prevăzută de art. 189 din Codul penal, după caz, se vor reţine în concurs ideal cu

infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau

persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, care abuzează de

autoritatea sa şi, contrar intereselor minorului, exercită acte de violenţă sau lipsire de

libertate împotriva acestuia, cu intenţia de a-i produce suferinţe, vătămări fizice sau

morale, şi care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a

minorului.

5

ART. 182 VĂTĂMAREA CORPORALĂ GRAVĂ

Pentru o aplicare unitară a prevederilor legale, instanța supremă a opinat că sintagma

"vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută

în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002,

republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită

pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări

prevăzute în art. 182 alin. 2 din C.pen.

ART. 184 VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ

În temeiul și a DITS 1/1968, care prevedea că acţiunea de conducere a unui

autovehicul pe drumurile publice de către o persoană aflată în stare de ebrietate nu este

suficientă prin ea însăşi să producă un prejudiciu al integrităţii corporale sau sănătăţii, ci

poate constitui cel mult o condiție favorizantă  pentru săvârşirea unor acte păgubitoare

şi nicidecum cauza generatoare a unor asemenea prejudicii, întrucât pentru producerea

acestora conducătorul auto trebuie să mai săvârşească neapărat un act omisiv sau

comisiv, care să aibă drept urmare producerea prejudiciului.

Așa încât ICCJ a statuat că fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai, care a

produs o vătămare corporală din culpă constituie, după cum urmează:

1. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai este concomitent, atât în

stare de ebrietate, cât şi cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, se va reţine

concurs real între infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 41 din C.pen şi cea prevăzută

de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice,

republicată;

2. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai se află în stare de ebrietate

fără însă a avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fapta sa constituie infracţiunea

unică prevăzută de art. 184 alin. 41 din C.pen.

6

3. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu se află în stare de

ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, există o pluralitate de

infracţiuni sub forma concursului real între infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 3 din

C.pen şi art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 sau între art. 184 alin. 4 din C.pen şi art.

87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002.

ART. 189 LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

În aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. 1-3 din C.pen privind lipsirea de libertate în mod

ilegal, prin răpire, şi ale art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 privind

prevenirea şi combaterea traficului de persoane, stabilesc:

   1. Fapta persoanei care recrutează, transportă, transferă, cazează sau primeşte o altă

persoană pe care a lipsit-o de libertate, prin răpire, în scopul exploatării, constituie

infracţiunea complexă de trafic de persoane prevăzută la art. 12 alin. (1) din Legea nr.

678/2001, nefiind incidente şi dispoziţiile art. 189 alin. 1-3 din C.pen

   2. Aceeaşi faptă de recrutare, transferare, transportare, găzduire sau primire a unui

minor lipsit de libertate, prin răpire, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea

de trafic de minori prevăzută la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente

dispoziţiile de drept comun ale art. 189 alin. 3 din C.pen

Cât timp prevederile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi

combaterea traficului de persoane au caracter special în raport cu cele ale art. 189 din

Codul penal, referitoare la lipsirea de libertate în mod ilegal, în conformitate cu principiul

de drept specialia generalibus derogant se impune ca acest concurs dintre legea

specială şi legea generală să fie rezolvat în favoarea legii speciale.

Ca urmare, în ambele ipoteze sunt aplicabile, după caz, dispoziţiile art. 12 sau

cele ale art. 13 din Legea specială nr. 678/2001, cu agravantele corespunzătoare,

fiecare dintre aceste două infracţiuni având caracter complex în raport cu infracţiunea

de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 din Codul penal.

7

ART. 192 VIOLAREA DE DOMICILIU

În soluționarea diferențelor de opinie în privința soluționării cauzelor ce au ca

obiect infracțiunea de violare de domiciliu, ICCJ a statuat că:

1. În ceea ce privește  încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-

o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării,   în absenţa

unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a ajuns într-o locuinţă

sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin exercitare de violenţe sau

ameninţări, trebuie admis că această agravantă se realizează atât în cazul în care

autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinţa sau dependinţa respectivă, cât şi atunci

când ajunge în acel loc prin pătrundere fără drept, în condiţiile reglementate prin art.

192 din Codul penal, privind infracţiunea de violare de domiciliu.

Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau dependinţa din

care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau ameninţări, fără să fi încălcat în

prealabil prevederile art. 192 din Codul penal, referitoare la săvârşirea infracţiunii de

violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât infracţiunea unică de tâlhărie, în

formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 din Codul penal.

Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art. 211

alin. 21 lit. c) din Codul penal este precedată de infracţiunea de violare de domiciliu,

săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde ulterior îşi

însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi specifice comiterii unei

tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de încălcare a unor dispoziţii diferite ale

legii penale, nu pot fi considerate decât concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a)

din Codul penal.

În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia

este reglementat concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de

infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană,

8

înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar dacă una dintre

infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alte infracţiuni".

2. Infracţiunea de violare de domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice

mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără

consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea

acesteia".

Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21 lit. c) din

Codul penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în art. 192 alin.

1 din Codul penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infracţiunea de violare de

domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în formă agravată, prevăzută

în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, ci numai cu oricare altă formă de infracţiune de

tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal.

Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într-un loc

împrejmuit ce ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării,

constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192

din Codul penal, după caz, cu o infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul

penal, cu excepţia celei incriminate în cadrul circumstanţei agravante prevăzute în art.

211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

ART. 197 VIOLUL

ICCJ a urmărit prin prezenta decizie să separe în mod clar sintagma de "acte sexuale",

considerând că practicile sexuale care, fiziologic, nu sunt apte să producă orgasm şi,

deci, nu pot fi considerate "acte sexuale" în accepţiunea legii, constituie acte de

perversiune sexuală, cum ar fi mângâierile obscene, fetişismul, voyeurismul,

exhibiţionismul şi bestialitatea și sunt sancționate prin altă normă din Codul Penal.

9

Spre deosebire de art. 197, prevederile art. 201 sunt interpretate că fiind atribuite

oricăror altor modalități de obținere a satisfacției sexual, altele decât actele sexual.

În alta decizie, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b din C.pen, referitoare la

concursul de infracţiuni:  ICCJ a soluționat următoarele probleme: pronunțând că, în

măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile prevăzute de art. 197 alin.

1 din Codul penal este rudă în linie directă sau frate ori soră cu autorul, fapta acestuia

trebuie încadrată, după caz, în infracţiunea de viol prevăzută de acest text de lege şi în

infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă nu sunt aplicabile

dispoziţiile art. 1491 din acelaşi cod, referitoare la "membru de familie", sau în

infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal şi în

infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă victima, rudă în linie

directă sau frate ori soră, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.

Prin promovarea acestui RIL, instanța supremă a conturat un punct de vedere

unitar în legătură cu stabilirea încadrării juridice a pluralităţii de acte sexuale săvârşite în

realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale atunci când victima este membru al familiei,

prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi

exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani. În acest sens, a

statuat că

1.Raportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când

victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de

imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce

aceasta a împlinit 15 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol

prevăzute de art. 197 alin. 1 raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I, cu aplicarea art. 41

alin. 2 din C.pen.

2. Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de art. 197 alin. 1 din

C.pen raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I din C.pen, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din

10

C.pen, se va reţine în concurs cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din C.pen,

cu aplicarea art. 41 alin. 2 din C.pen

De asemenea, prin alt RIL, instanța supremă a extins aceeași interpretare și în

cazul infracțiunii sancționate prin art. 198, respectiv ACT SEXUAL CU UN MINOR,

diferența fiind adusă de vârsta acestuia, care trebuia să fie de maxim 15 ani.

11

BIBLIOGRAFIE

Codul Penal și Codul de Procedură Penală, cu modificări la zi

Boțian, Elisabeta-Mariana – Drept penal parte specială. Note de curs, Editura Burg Sibiu, 2012

Udroiu, Mihail – Fișe de Drept Penal partea specială, Ed. Universul Juridic, 2012

Udroiu, Mihail – Drept Penal. Parte Generală. Partea Specială. Ed. C.H. Beck, 2011

Toader, Tudorel – Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu 2011

Colecția Revistei Dreptul

Colecția Revistei de Drept Penal la zi

www.juridice.ro

http://www.scj.ro/decizii_SU.asp

12