Drept Penal Special semestrul 2

1

DREPT PENAL – PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL I

– Generalităţi

Noţiune, Obiect, Sisteme de reglementare

Partea specială a dreptului penal, este aceea parte care cuprinde

ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, săvârşite

cu vinovăţie prevăzută de lege şi considerate infracţiuni, pedepsele aplicabile celor

vinovaţi de comiterea lor, la care fapte se sancţionează tentativa şi la care fapte

urmărirea penală este condiţionată de o plângere prealabilă sau sunt prevăzute

anumite cauze speciale de nepedepsire, de înlăturare a răspunderii penale or de

reducere a pedepsei1.

Dreptul penal – partea specială are ca obiect determinarea în concret a

faptelor de pericol social care aduc atingere ordinii sociale şi de stat, ordinii de

drept, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor care sunt considerate

infracţiuni, condiţiile de incriminare a acestora, legate pe principiul legalităţii

incriminării şi a pedepselor „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”.

Partea specială a dreptului penal este organizată pe un anumit sistem

care are la bază clasificarea sau gruparea în anumite categorii, grupe sau subgrupe

a majorităţii infracţiunilor prevăzute în legislaţia penală în vigoare.

Criteriul principal de clasificare al infracţiunilor este obiectul juridic al

acestora, respectiv genul relaţiilor sociale care formează obiectul juridic şi care

determină diferite categorii de infracţiuni (ex: infracţiuni contra siguranţei statului,

contra persoanei, contra patrimoniului etc.)

În raport de acest criteriu infracţiunile sunt împărţite mai întâi în titluri

şi apoi în capitole.

1 V. Dongoroz – Explicaţii teoretice ale Codului penal român – partea generală, vol. I, Ediţia a II-a, Ed. All Beck, pag. 22; Alexandru Boroi – Curs univ. – Drept penal – partea specială, Ed. CH Beck – Bucureşti 2006, pag. 2.

2

Fiecare titlu însumează un număr de norme penale speciale având un

obiect juridic comun.

Conform acestui criteriu adoptat, Codul penal Român în vigoare,

împarte infracţiunile in 11 titluri, unele cuprinzând capitole iar altele capitole şi

secţiuni.

La rândul lor titlurile, capitolele si secţiunile sunt formate din mai

multe articole numerotate cu cifre arabe care conţin aliniate, litere şi teze în raport

cu diferitele variante (forme agravante sau atenuante).

La nivel european există două mari categorii de incriminare –

incriminări privind interesele colective şi incriminări privind interesele individuale

– dar în privinţa priorităţii unei sau alteia din aceste categorii şi mai ales a modului

în care sunt ordonate incriminările, legislaţiile penale prezintă o mare varietate2.

Astfel, legiuitorul de la 1968, din dorinţa de a sublinia superioritatea

„orânduirii socialiste” care în viziunea puterii politice de la acea vreme, ocrotea cu

precădere interesul colectiv, a adoptat de fapt o soluţie colectivă separând

incriminările referitoare la siguranţa statului de celelalte incriminări care privesc

colectivitatea (infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public,

infracţiuni contra autorităţii, infracţiuni de fals, etc.)

Noul cod penal3 - a optat pentru acordarea priorităţii intereselor

individului asupra celor colective,infracţiunile fiind împărţite în 12 titluri, la rândul

lor împărţite în capitole, secţiuni, articole numerotate cu cifre arabe, aliniate şi

litere.

Această nouă structură se regăseşte şi în majoritatea codurilor europene

şi reflectă transpunerea în practica legiferării, a numeroaselor tratate si convenţii

internaţionale ce statuează locul individului, a drepturilor şi libertăţilor acestuia în

ierarhia valorilor umane, care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace penale.

2 I. Paşca, M. Gorunescu – Drept penal – partea specială, Ed. Hamangiu 2008, pag.4. 3 Legea nr. 296/2009 – publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009.

3

TITLU I

Infracţiuni contra siguranţei statului

Consideraţii introductive

În forma iniţială Titlul I, din partea specială era intitulat „Infracţiuni

contra securităţii statului”.

Prin Decretul – lege nr. 12/1990, denumirea a fost schimbată în

„Infracţiuni contra statului”, prin Legea nr. 140/1996, titlul a fost redenumit

„Infracţiuni contra siguranţei statului”, iar prin Legea nr. 278/2006, s-au introdus

două noi infracţiuni, „acţiuni împotriva ordinii constituţionale” (art. 1661 4 C.p.) şi

„comunicarea de informaţii false” (art. 1681 C.p.).

Codul penal în vigoare cuprinde următoarele infracţiuni contra

siguranţei statului: (vezi C.p.)

Obiectul infracţiunilor contra siguranţei statului

a. Obiectul juridic generic – este comun tuturor infracţiunilor prevăzute

în acest titlu şi constă în ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la stat, la

suveranitatea, independenţa şi unitatea acestuia precum şi la cele ce ţin de

îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale.

b. Obiectul material. Majoritatea infracţiunilor contra siguranţei statului

nu au un obiect material, fiind infracţiuni de pericol.

Prin excepţie unele infracţiuni contra siguranţei statului au şi un obiect

material cum ar fi de exemplu atentatul care pune în pericol siguranţa statului

(corpul persoanei împotriva căruia se îndreaptă atentatul) sau atentatul contra unei

colectivităţi (corpul persoanelor ce alcătuiesc colectivitatea).

c. Subiect activ – al infracţiunilor contra siguranţei statului poate fi

orice persoană fizică sau persoană juridică. 4 Publicat în M. Of. nr. 289/14 nov. 1996.

4

La unele infracţiuni subiectul activ trebuie să aibă o anumită calitate cum ar fi

de exemplu aceea de cetăţean român (infracţiunea de trădare) ori cetăţean străin

sau persoană care domiciliază într-o altă ţară (spionaj).

În aceste situaţii subiectul infracţiunii este un subiect calificat.

În ce priveşte persoana juridică, ca urmare a adoptării principiului

generalităţii în ce priveşte răspunderea penală a acesteia, considerăm că poate fi

subiect activ a unora dintre infracţiunile prevăzute în acest titlu, dacă sunt

îndeplinite condiţiile instituite prin prevederile art. 191 C.p.

d. Subiect pasiv principal – este Statul Român, ale cărui atribute

fundamentale sunt puse în pericol prin faptele incriminate.

În cazul unor infracţiuni din acest titlu cum ar fi de exemplu atentatul contra

unei colectivităţi (art. 161 C.p.), actele de diversiune (art. 163 C.p.), divulgarea

secretului care periclitează siguranţa statului (art. 169) alături de subiectul pasiv

principal, avem şi un subiect pasiv secundar, (persoanele fizice ce alcătuiesc

colectivitatea sau instituţia – persoana juridică în cadrul căreia funcţionează

subiectul activ al infracţiunii).

e. Latura obiectivă a infracţiunilor contra siguranţei statului se

realizează printr-o mare diversitate de acţiuni de natură să aducă atingere sau să

pună în pericol existenţa statului român.

Elementul material, în cazul majorităţii infracţiunilor contra siguranţei

statului se prezintă sub forma unei acţiuni de natură să slăbească, să submineze

sau să pună în pericol existenţa statului.

O singură infracţiune contra siguranţei statului, sub aspectul elementului

material şi anume nedenunţarea (art. 170 C.p), se săvârşeşte prin inacţiune5.

În cazul altor infracţiuni – atentatul care pune în pericol siguranţa statului (art.

160 C.p.) şi infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin – elementul material

poate avea un caracter mixt, în sensul că acestea pot fi săvârşite atât printr-o

acţiune cât şi printr-o inacţiune.

5 V. Dongoroz şi colaboratorii, - Explicaţii teoretice ale codului penal român, Ed. II-a, Ed. Academiei – All Beck, vol. III, pag. 18; Al Boroi – Drept penal – partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, pag. 24.

5

În fine, tot în legătură cu latura obiectivă a infracţiunilor contra siguranţei

statului trebuie să precizăm că în cazul unora dintre acestea, legiuitorul a instituit o

cerinţă esenţială, cerinţă de existenţa căreia este condiţionată însăşi existenţa

infracţiunii.

În cadrul diverselor infracţiuni această cerinţă esenţială este formulată prin

expresiile „să pună în pericol siguranţa statului (art. 160 C.p.)”, „de natură să

slăbească puterea de stat (art. 161 C.p. şi art. 162 C.p.)”, „de natură să aducă în

orice mod atingere siguranţei statului (art. 163 C.p.)”, „de natură să submineze

economia naţională (art. 165 C.p.)”, „de natură a compromite interesele de stat (art.

168 C.p.)”, „de natură să pună în pericol siguranţa statului (art. 169 C.p.)”.

f. Urmarea imediată – la majoritatea infracţiunilor contra siguranţei

naţionale, constă în simpla acţiune prin care se pune în pericol valoarea socială

ocrotită de lege, indiferent dacă s-a realizat sau nu finalitatea urmărită de făptuitor.

În cazul infracţiunilor, în conţinutul cărora există cerinţa unui rezultat, trebuie

să se stabilească legătura de cauzalitate între acţiune şi rezultat.

g. Latura subiectivă. Infracţiunilor contra siguranţei naţionale sub

aspect6ul vinovăţiei pot fi comise cu intenţie directă sau indirectă.

În cazul infracţiunilor în care textul incriminator cere în mod expres un scop

(ex: trădarea – art. 155 C.p.), suntem în prezenta unei intenţii directe, calificate prin

scop.

Culpa ca formă a vinovăţiei o regăsim doar în cazul infracţiunilor de

nedenunţare (art. 170 C.p.) şi infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin

(art. 717 C.p.).

h. Mobilul şi scopul ca elemente ale laturi subiective deşi nu sunt

prevăzute expres, explicit, la majoritatea infracţiunilor contra siguranţei statului,

trebuie identificate, întrucât probarea lor prezintă importanţa la individualizarea

pedepselor.

Scopul uneori este explicit, în normele de incriminare ca o cerinţă esenţială a

laturii subiective a infracţiunii (ex: art. 155C.p. – „în scopul de a submina sau ştirbi

unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa …”).

i. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

6

- Forme. De regulă, infracţiunile contra siguranţei statului, fiind

săvârşite prin acţiuni, sunt susceptibile de desfăşurare în timp, ceea ce înseamnă că

sunt incriminate actele pregătitoare (când sunt asimilate actelor de executare),

tentativa precum şi infracţiunea consumată.

Actele preparatorii sunt incriminate la majoritatea infracţiunilor din acest titlu

(art. 156, art. 157, art. 159, art. 160-165, etc.).

Tentativa este posibilă de asemenea la majoritatea infracţiunilor contra

siguranţei statului fiind incriminată sub art. 173 alin. 1 C.p.

În cazul infracţiunilor săvârşite prin omisiune - nedenunţarea (art. 170 C.p.)

şi a celor de atentat (art. 160 şi art. 161 C.p.), tentativa este asimilată formei

consumate.

- Modalităţi. În cazul unor infracţiuni contra siguranţei statului,

elementul material poate îmbrăca forme diferite ale tentativei, de realizare

(complotul actele de diversiune, trădarea prin transmiterea de secrete).

- Sancţiuni – Gradul de pericol social ridicat pe care îl prezintă

infracţiunile contra siguranţei statului au impus, legiuitorului adoptarea unui sistem

sancţionator deosebit de sever.

Ca pedepse principale, codul penal în vigoare prevede detenţiunea pe

viaţă alternativ cu închisoarea în limite ridicate, iar ca pedeapsă complementară –

interzicerea unor drepturi.

- Tăinuirea şi favorizarea se pedepsesc la toate infracţiunile contra

siguranţei statului (art.173 alin. 3 C.p.).

Tăinuirea si favorizarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată se

pedepsesc la infracţiunile prevăzute de art. 155 – 163, art. 165, art. 166 şi art. 167,

limitele pedepsei ridicându-se la jumătate, faţă de pedeapsa aplicabilă tăinuitorului

şi favorizatorului care nu au calitatea cerută de lege.

- Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei

Art. 172 alin. 1 C.p. – prevede că participantul nu se pedepseşte dacă denunţă

în timp util săvârşirea infracţiunii, astfel încât să fie împiedicată consumarea ei sau

dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii şi apoi o denunţă.

7

Art. 172 alin. 2 C.p. – prevede o cauză de reducere a pedepsei la jumătate din

limitele acesteia, dacă participantul înlesneşte arestarea celorlalţi autori după ce

urmărirea penală a fost începută ori infractorii au fost descoperiţi.

Aspecte procesuale

Urmărirea penală pentru infracţiunile contra siguranţei statului, în

conformitate cu prevederile art. 209 alin. 3 C.p., se efectuează de procuror, în mod

obligatoriu.

În cazul în care faptele prevăzute la art. 155 – 173 au fost săvârşite de

militari, urmărirea penală va fi efectuată de procurorii militari.

În ce priveşte competenţa de judecată a infracţiunilor contra siguranţei

statului, aceasta aparţine în primă instanţă după caz, Curţii de Apel sau Curţii

Militare de Apel (art. 28 şi art. 282 C.p.pen.).

Hotărârile acestora pot fi atacate numai cu recurs care va fi judecat de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 29 pct. 2 lit. a C.p.pen.).

§ 1. Trădarea - art. 155 C.p.

1. Conţinutul legal

Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe

teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau organizaţie străină,

ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi

indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de

provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine ori de

subminare economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere

străină sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi

duşmănoase împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau

cu închisoare de la 15 – 25 ani şi la interzicerea unor drepturi.

2. Obiectul infracţiunii.

Obiectul juridic generic al infracţiunii este comun cu cel al tuturor

infracţiunilor contra siguranţei naţionale şi constă în relaţiile sociale referitoare la

8

siguranţa statului român, la existenţa şi îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale

astfel cum este definită prin art. 1 din Legea nr. 51/19916.

Obiectul juridic special - îl reprezintă ansamblul relaţiilor

sociale referitoare la unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa

statului.

3. Subiecţii infracţiunii.

Subiectul activ al infracţiunii de trădare este unul calificat, întrucât

autor nemijlocit poate fi numai un cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie

domiciliată pe teritoriul statului român.

Aceste calităţi trebuie să existe în persoana făptuitorului, la data

săvârşirii infracţiunii.

Participaţia este posibilă sub toate formele, coautorat, instigare,

complicitate, cu precizarea că în cazul coautoratului toţi participanţii (coautori) să

aibă calitatea cerută de lege.

Subiect pasiv al infracţiuni este statul român.

4. Conţinutul constitutiv.

A. Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective constă intr-o

acţiune şi anume aceea „de a intra în legătură”.

A intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi

acestora presupune stabilirea unui contact cu unul din aceşti trei factori.

Textul incriminator nu are realizarea vreunei înţelegeri între autor şi factori

străini, simpla intrare în legătură fiind suficientă.

Nu interesează modul direct sau indirect, nici mijloacele (scris, mijloace de

comunicare la distanţă), după cum nu interesează nici locul (în ţară sau în

străinătate) unde s-a realizat intrarea în legătură.

Aşadar pentru existenţa elementului material al infracţiunii textul

incriminator impune, o cerinţă esenţială şi anume aceea ca intrarea în legătură să

se facă cu unul din cei trei factori – o putere străină, o organizaţie străină ori cu

agenţi ai acestora.

6 Legea nr. 51/1991 publicată in M. Of. nr. 163/7 august 1991.

9

Prin „putere străină” se înţelege un stat sau o formaţiune statală străină,

indiferent dacă aceasta se bucură sau nu de o recunoaştere internaţională.

Prin „organizaţie străină” se înţelege orice grupare sau asociaţie (partid,

uniune, asociaţie, mişcare, fundaţie, etc.), indiferent de denumire, caracter naţional

sau internaţional, guvernamental sau neguvernamental, de faptul că funcţionează

legal sau ilegal, de natura sau obiectivul urmărit prin activitatea sa, cu condiţia ca

„organizaţia” să poată înfăptui în mod real scopul urmărit de cel care a intrat în

legătură cu aceasta7.

Prin „agent” al unei puteri sau organizaţii străine înţelegem acea persoană

care acţionează pentru una dintre acestea indiferent de calitate (agent diplomatic

ori consular, însărcinat special împuternicit, reprezentant), de faptul că acţionează

permanent sau temporar, dacă este plătit sau nu, dacă este sau nu membru al

organizaţiei sau cetăţean al statului respectiv.

Urmarea imediată – starea de pericol pentru siguranţa statului pentru

unitatea, suveranitatea şi independenţa acestuia.

Trădarea este deci o infracţiune de pericol şi nu una de rezultat.

Raportul de cauzalitate – trebuie să existe între fapta de a intra în legătură

şi starea de pericol pentru siguranţa statului.

B. Latura subiectivă - Infracţiunea de trădare se săvârşeşte numai cu

intenţie directă calificată prin scop (a suprima sau ştirbi unitatea, indivizibilitatea,

suveranitatea sau independenţa …).

Sub aspectul laturii subiective este ca scopul special urmărit să existe în

momentul săvârşirii faptei ca urmare a luării hotărârii infracţionale şi trebuie să

privească acţiunile expres şi limitativ prevăzute de lege: acţiuni de provocare de

război, de înlesnire a ocupaţiei militare străine, de subminare economică sau

politică, de aservire faţă de o putere străină sau de ajutare a unei puteri străine

pentru desfăşurarea de activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului.

7 V. Dongoroz, op.cit. vol. I pag.29; M. Basarab în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii, în Codul penal comentat – partea specială., vol. II, pag. 2.

10

Legea nu condiţionează existenţa infracţiuni de realizarea scopului urmărit,

fiind suficient că făptuitorul atunci când a intrat în legătură cu factorii străini să fi

avut în vedere una din aceste acţiuni.

Formele infracţiunii

Actele preparatorii nu se pedepsesc, cu excepţia cazului când acestea ar

constitui o infracţiune de sine stătătoare.

Tentativa la infracţiunea de trădare se pedepseşte conform art. 173 C.p. –

şi poate îmbrăca atât forma tentativei întrerupte (imperfecte) cât şi forma tentativei

terminate (perfecte).

Consumarea infracţiunii are loc instantaneu în momentul „intrării în

legătură”.

Cu toate acestea se poate întâmpla ca executarea acţiunii să nu se ia sfârşit

imediat, contactul putând fi reluat în mai multe rânduri situaţie în care activitatea

infracţională poate îmbrăca forma infracţiunii continuate (în condiţiile art. 41 C.p.).

În acest caz infracţiunea se epuizează în momentul ultimului act de

executare sau în momentul descoperirii infracţiunii.

Sancţiunea

Pedeapsa principală pentru infracţiunea de trădare este detenţiunea pe

viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 – 25 ani.

Dacă se aplică pedeapsa închisorii, se va dispune şi pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi potrivit art. 65 şi 65 C.p.

Tăinuirea şi favorizarea la această infracţiune se pedepsesc cu închisoare

de la 3 la 10 ani (art. 17 alin. 3 C.p.).

Art. 173 alin. 4 C.p., prevede că „pedeapsa aplicată tăinuitorului sau

favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru

autor”.

§ 2. Trădarea prin ajutarea inamicului – art. 156. C.p


11

(1) Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie domiciliată

pe teritoriul statului român, care, în timp de război:

a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor

armate române sau care servesc apărării;

b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale

care pot sluji purtării războiului;

c) procură duşmanului oameni, valori şi materiale de orice fel;

d) Trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură

să favorizeze activitatea duşmanului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor

armate române sau a armatelor aliate, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu

închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi;

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează cetăţeanul român sau persoana

fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care, în timp de război,

luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi.

Trădarea prin ajutarea inamicului constituie o variantă de specie a

infracţiunii de trădare, incriminarea distinctă fiind determinată de cerinţa esenţială,

ca fapta să fie săvârşită în timp de război.

2. Obiectul infracţiunii

Obiectul juridic generic - este comun tuturor infracţiunilor din acest titlu,

respectiv ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la siguranţa naţională.

Obiectul juridic secundar - îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la

capacitatea de apărare a ţării.

Obiectul material - îl constituie obiectivele militare, teritorii, oraşe, nave,

aeronave, maşini, aparate, armament, orice alte materiale, în cazul modalităţilor

normative prevăzute de art. 156 alin.1 lit. a, b şi c, C.p.

În modalitatea prevăzută la art. 156 alin. 1 lit. „d”, precum şi în varianta

asimilată de la art. 156 alin. 2, fapta este lipsită de obiect material.

3. Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ nemijlocit al acestei infracţiuni este calificat şi poate fi

numai un cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie.

12

Calitatea specială cerută de lege pentru subiectul activ, trebuie să existe în

momentul săvârşirii infracţiunii.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele, calitatea specială fiind

cerută numai autorului sau coautorilor.

Subiectul pasiv este statul român în cazul modalităţilor de săvârşire a

infracţiunii prevăzute la art. 166 alin. 1 lit. a, b şi c şi statul sau statele aliate în

modalitatea de la lit. d, precum şi a variantei asimilate de la art. 166 alin. 2 C.p.

4. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă.

Infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului poate fi săvârşită prin

acte comisive sau omisive.

Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de a ajuta

inamicul în timp de război.

Legiuitorul a prevăzut mai multe modalităţi normative prin care se

poate concretiza ajutorul şi anume:

- predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii, predă

nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale (art. 156 lit. a si

b C.p.), procură duşmanului oameni, valori şi materiale de orice fel (art. 156 lit. c

C.p.);

- trecerea de partea inamicului, acţiuni de natură să slăbească puterea de

luptă, luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român şi a

aliaţilor săi (art. 156 alin.1 lit. d şi art. 156 alin. 2 C.p.).

Dacă infracţiunea se comite prin acţiuni ce implică mai multe modalităţi ale

elementului material, făptuitorul va săvârşi o singură infracţiune şi nu un concurs

de infracţiuni.

Enumerarea modalităţilor elementului material nu este limitativă, deoarece

art. 156 lit. „d”, prevede că fapta se poate săvârşi şi prin alte acţiuni de natură să

favorizeze activitatea duşmanului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor

Armate române sau a armatelor aliate.

13

Vor constitui aşadar element material al infracţiunii orice acţiune care este

favorabilă activităţii duşmanului indiferent de modul şi locul unde este efectuată

(ex: semnalizări sau informaţii false date trupelor române sau aliate, adăpostirea

emisarilor, agenţiilor sau prizonierilor, călăuzirea acestora)8.

Urmarea imediată în cazul infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului,

constă în producerea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin

incriminarea faptei, care poate îmbrăca în concret, aspecte diferenţe, în funcţie de

modalitatea acţiunii.

În doctrină s-a exprimat şi un alt punct de vedere9 în sensul că această formă

de trădare ar constitui o infracţiune de rezultat.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea de ajutare si urmarea

produsă care este de cele mai multe ori o stare de pericol.

Acest raport rezultă de cele mai multe ori din materialitatea faptei săvârşite

(ex: …. , fără a fi nevoie de o constatare specială).

Considerăm ca infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului este atât o

infracţiune de pericol în modalităţile de săvârşire prevăzute de art. 156 alin. 1 lit.

„d” şi art. 156 alin. 2 C.p., dar şi de rezultat în cazul modalităţilor prevăzute de art.

156 alin. 1 lit. „a” „b” şi „c”.

Cerinţa esenţială – o constituie ca fapta să fie săvârşită î timp de război.

B. Latura subiectivă.

Această infracţiune poate fi săvârşită numai cu intenţie, care poate fi directă

sau indirectă.

Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul, indiferent

fiind că făptuitorul să fi urmărit sau acceptat urmările acţiunii sale prin care să fie

pusă în pericol siguranţa naţionale şi capacitatea de luptă a armatei române sau a

aliaţilor.

8 V. Dongoroz şi colaboratorii - op. cit., vol. III, pag. 41. 9 M. Basarab în M. Basarab, V. Paşca si colaboratorii - op. cit. pag. 6.

14

Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

Forme – Actele pregătitoare (ex: producerea sau procurarea mijloacelor ori

instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea săvârşirii infracţiuni), sunt asimilate

actelor de executare şi sunt incriminate sub forma tentativei (art. 173 alin 2 C.p.)

Tentativa la această infracţiune este pedepsită – art. 173 alin 1 C.p. – există

tentativă când după punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea,

această executare a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul (art. 20 alin. 1 C.p.).

Modalităţi – infracţiunea se poate săvârşii în oricare din modalităţile de la art.

156 alin. 1 şi 2 care au fost deja enunţate.

În cazul modalităţii prevăzute de art. 156 aliniat ultim, infracţiunea este

continuă, iar în cazul celorlalte modalităţi poate fi comisă şi sub forma infracţiunii

continuate.

Sancţiuni – Pedepsele principale pentru infracţiunea de trădare prin ajutarea

inamicului sunt detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 ani.

Pedeapsa complementară este aceea interziceri unor drepturi.

Tentativa şi favorizarea la această infracţiune se pedepseşte conform art. 173

alin. 3,4 şi 5 C.p.

§ 3.Trădarea prin transmiterea de secrete – art. 157 C.p.


(1) Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori

agenţilor acestora, precum şi procurarea de documente sau date ce constituie

secrete de stat, ori deţinerea de asemenea documente de către cei care nu au

15

calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii

străine ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român sau de o persoană

fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, se pedepseşte cu detenţiune

pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Aceleaşi fapte, dacă privesc alte documente sau date care prin

caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să pericliteze securitatea

statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor

drepturi

A. Obiectul infracţiunii

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra siguranţei

statului.

Obiectul juridic special constă în ansamblul relaţiilor sociale care privesc

siguranţa statului prin păstrarea strictă a secretului documentelor şi datelor ce

constituie potrivit legii „secrete de stat”.

Prin „secrete de stat” în sensul art. 150 alin. 1 C.P., se înţeleg acele

documente şi date care prezintă în mod vădit acest caracter precum şi cele

declarate sau calificate astfel prin hotărârea a Guvernului.

Aceste dispoziţii nu mai sunt în concordanţă cu prevederile Legii nr.

182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, astfel că noţiunea de secret de

stat, trebuie privită prin prisma dispoziţiilor acestei legi.

Astfel potrivit dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 în categoria informaţiilor

clasificate intră informaţiile, datele, documentele de interes pentru siguranţa

16

naţională care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor pe care le-ar

produce dezvăluirea ori divulgarea lor, trebuie să fie protejate.

Obiectul material. Infracţiunea poate avea un obiect material atunci când se

transmite un document care conţine un secret de stat sau în cazul formei atenuate

prevăzute de art. 157 alin. 2, un document care, deşi nu conţine secret de stat prin

caracterul şi importanţa lui face ca fapta săvârşită să pună în pericol siguranţa

statului.

B. Subiecţii infracţiunii.

Subiectul activ este calificat în sensul că numai cetăţeanul român sau

persoana fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român poate săvârşii

această infracţiune.

În cazul săvârşirii infracţiunii în modalitatea „deţinerii” de documente secrete

în scopul transmiterii lor, subiectul activ, trebuie să îndeplinească o condiţie

negativă - aceea de a fi o persoană care nu are calitatea de a cunoaşte acele

documente.

Participaţia la această infracţiune este posibilă, sub toate formele, calitatea

specială fiind cerută numai autorului sau coautorilor.

Subiect pasiv. Subiectul pasiv principal este Statul Român, ca titular al valorii

sociale ocrotite şi periclitate prin comiterea faptei.

Infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv secundar în situaţia în care sunt

atinse interesele unor instituţii de stat, agenţi economici sau societăţi comerciale

care deţin datele sau documentele.

17

Subiect pasiv secundar poate fi şi un stat aliat în cazul în care secretele (de

stat) decurg din documente interstatale, la care Statul Român este parte.


A. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii de trădare prin

transmiterea de secrete se realizează numai prin acţiune, care poate consta

alternativ în: transmiterea, procurarea sau deţinerea în vederea transmiterii de către

cei care nu au calitatea de a le cunoaşte a unor date sau documente din cele

prevăzute de lege.

Transmiterea – constă în înmânarea direct sau indirect, comunicarea verbală,

în scris sau prin mijloace de transmitere la distanţă a datelor sau documentelor,

către o putere sau o organizaţie străină, ori agenţilor acestora.

Procurarea – se realizează fie prin culegerea de date sau informaţii, fie prin

obţinerea de documente ce constituie documente de stat.

Nu interesează modul şi mijloacele folosite de făptuitor (sustragere, folosire

de calităţi mincinoase, copiere, fotocopiere) şi nici dacă acesta întreprinde acţiunea

personal sau prin intermediar.

Deţinerea – presupune o acţiune de posedare, de păstrare a datelor sau

documentelor secrete de stat, în scopul transmiterii lor.

Nu interesează prin ce mijloc sau mod au ajuns documentele sau datele în

mâinile făptuitorului.

Cerinţe esenţiale

- transmiterea să fie făcută unei puteri sau organizaţii străine, ori

agenţilor acestora;

18

a).

- preocuparea să se facă în scopul transmiterii secretelor de stat unei

puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora;

- deţinerea să fie făcută de o persoană care nu avea calitate de a cunoaşte

datele sau conţinutul documentului ce conţine secrete de stat.

Urmărirea imediată - constă într-o stare de pericol pentru siguranţa statului.

Legătura de cauzalitate între starea de pericol şi rezultatul social ….

periculos este prezumată şi nu trebuie special dovedită.

B. Latura subiectivă

În doctrină s-au exprimat trei opinii cu privire la forma de vinovăţie cu care

se poate săvârşi această infracţiune.

Într-o opinie10 se consideră că infracţiunea se poate comite indiferent de

modalitate atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă.

Într-o a doua opinie11 s-a considerat că, infracţiunea poate fi comisă cu

intenţie directă sau indirectă în cazul primei modalităţi (transmiterea) şi numai cu

intenţie directă în cazul ultimelor două modalităţi, în considerarea unui scop

special.

Într-o a treia opinie12, căreia subscriem, infracţiunea se poate comite numai

cu intenţie directă cu precizarea că în cazul ultimelor doua modalităţi (procurarea

şi deţinerea) textul incriminator cere şi un scop special (transmiterea unei puteri

sau organizaţii străine, ori agenţilor acestor

10 V. Dongoroz şi colaboratorii - op. cit., vol. III pag. 53. 11 O. Stoica – Drept penal – partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag.32. 12 M. Basarab în M. Basarab, V. Paşca si colaboratorii - op. cit. pag. 11-13.

19

Varianta atenuată a infracţiunii - art. 157 alin. 2 C.p., incriminează aceleaşi

fapte, dacă privesc alte documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor

fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa statului.

Sub aspectul laturii subiective, la această modalitate normativă, făptuitorul

trebuie să aibă întotdeauna reprezentarea că acţiunile sale pot periclita siguranţa

statului.

3. Forme. Sancţiuni.

Fiind o infracţiune comisivă, aceasta poate parcurge toate etapele „iter

criminis”, cât timp săvârşirea sa este susceptibilă de o desfăşurare în timp.

Actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi sunt incriminate distinct (art.

173 alin. 2 C.p.)

Tentativa la această infracţiune se pedepseşte conform art. 173 alin. 1 C.p.,şi

este posibilă numai în cazul primelor două modalităţi.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii urmării imediate

prevăzute în lege.

În cazul ultimei modalităţi (deţinerea), fapta poate îmbrăca forma infracţiunii

continue.

Sancţiuni

Pedepsele principale prevăzute de lege pentru această infracţiune sunt

detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la 15 la 25 ani pentru modalitatea normativă

prevăzută de art. 157 alin 1 C.p., iar în cazul formei atenuate (art. 157 alin. 2 C.p.)

închisoarea de la 5 la 20 ani.

20

Textul instituie şi o pedeapsă complementară pentru ambele modalităţi

normative care constă în interzicerea unor drepturi.

Tăinuirea şi favorizarea sunt pedepsite diferit, cu închisoare de la 3 la 10 ani,

dacă tăinuitorul sau favorizatorul este o persoană care nu are calitatea de soţ sau

rudă apropiată, limitele acestea fiind reduse la jumătate dacă persoana are una din

aceste calităţi.

Aspecte procesuale. Acţiunea penală se exercită din oficiu. Urmărirea penală

potrivit art. 209 alin. 3 C.p., se efectuează de procuror iar judecata în primă

instanţă revine curţii de apel.

§ 4. Acţiunile duşmănoase contra statului – art. 158 C.pen.

1. Conţinutul penal

Faptele prevăzute în art. 155 şi în art. 156, săvârşite de un cetăţean străin

sau de o persoană fără cetăţenie care n domiciliază pe teritoriului statului român,

se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi


2. Structura infracţiunii


Obiectul juridic generic al aceste infracţiuni este comun tuturor infracţiunilor

contra siguranţei statului.

Obiectul juridic special este identic cu cel al infracţiunilor de trădare (art.

155 C.p,) şi de trădare prin ajutarea inamicului (art. 156 C.p.).

21

Obiectul material este de asemenea identic cu cel al infracţiunilor menţionate

mai sus.

B. Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii de acţiuni duşmănoase contra siguranţei statului

este calificat întrucât autorul nemijlocit al infracţiunii trebuie sa aibă calitatea de

cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului

român.

Cerinţele textului incriminator privitoare la calitatea făptuitorului constituie

criteriul care diferenţiază această infracţiune de infracţiunile de trădare (art. 155

C.p.) şi de trădare prin ajutarea inamicului (prevăzute de art. 156 C.p.).

Calitatea cerută subiectului activ nemijlocit trebuie să existe în momentul

săvârşirii infracţiunii, astfel că dobândirea cetăţeniei române ori stabilirea

domiciliului pe teritoriul ţării după săvârşirea faptei, nu este de natură să schimbe

calificarea faptei.

Participanţii la această infracţiune este posibilă sub toate formele: coautorat,

complicitate sau instigare.

În caz de coautorat calitatea specială se cere tuturor făptuitorilor.

O problemă controversată în doctrina română este aceea legată de ipoteza în

care la săvârşirea faptei contribuie prin acte de executare nemijlocită şi în baza

unei legături subiective atât un cetăţean român ori o persoană fără cetăţenie

domiciliată pe teritoriul statului român cât şi un cetăţean străin ori o persoană fără

cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român.

22

Unii autori13, consideră că în această ipoteză nu există coautorat, actele de

executare nemijlocită efectuate de cetăţeanul român sau persoana fără cetăţenie

domiciliată în România, constituind o formă de participaţie şi anume complicitate

la infracţiunea de acţiuni duşmănoase contra siguranţei statului.

Alţi autori14 pornind de la dispoziţiile art. 24 C.p., potrivit cărora actele de

executare nemijlocită a faptei constituie acte de autorat, susţin că în ipoteza

analizată fiecare autor răspunde în funcţie de calitatea specială pe care o are în

momentul săvârşirii infracţiunii.

Cu alte cuvinte cetăţeanul român şi persoana fără cetăţenie care domiciliază

pe teritoriului statului român va răspunde în calitate de autor pentru infracţiunea de

trădare (art. 155 C.p.) sau de trădare prin ajutarea inamicului (art. 156 C.p.), iar

cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul

statului român, pentru infracţiunea de acţiuni duşmănoase contra siguranţei

statului.

Subscriem acestei ultime opinii, deoarece legiuitorul a ales o incriminare

distinctă tocmai datorită calităţii speciale a subiectului activ.

Subiectul pasiv al infracţiunii este statul român, în calitate de titular al

valorilor sociale ocrotite prin textul incriminator şi periclitate …… prin acţiunea

făptuitorului(lor).


Sub aspectul laturii obiective şi al laturii subiective a infracţiunii de acţiuni

duşmănoase contra siguranţei statului, prin norma de trimitere, continuată în

13 V. Dongoroz şi colaboratorii - op. cit. pag. 67; Al. Boroi – op. cit. pag. 35; T. Vasiliu şi colaboratorii – op. cit. pag. 30. 14 M. Basarab în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op.cit. pag. 15-16; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit. pag. 35.

23

expresia „faptele prevăzute în art. 155 şi în art. 156 C.p.”, rezultă că sunt aceleaşi

cu cele ale acestor infracţiuni, astfel că trimitem ….. la comentariile oferite la

analiza acestora.

Trebuie precizat totuşi că unele din modalităţile elementului material al laturii

obiective nu pot fi comise de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie

(ex. predarea unor teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii, etc.)15.

4. Formele infracţiunii

Infracţiunea analizată este susceptibilă de desfăşurarea în timp ceea ce

înseamnă că poate fi comisă atât sub forma acelor preparatorii cât şi a tentativei,

însă potrivit dispoziţiilor art. 173 alin. 1 C.p., se pedepseşte numai tentativa.

Infracţiunea se consumă în momentul producerii stării de pericol pentru

siguranţa statului, dar aşa cum am arătat mai sus fiind susceptibilă de desfăşurare

în timp, poate îmbrăca forma continuă sau continuată, momentul epuizării având

relevanţă juridică la individualizarea pedepsei.

5. Sancţiuni. Aspecte procesuale

Competenţa efectuării urmăririi penale conform art. 209 alin. 3 C.p.pen.,

revine procurorului, iar judecata în primă instanţă curţii de apel (art. 28 C.p.pen.).

Pedepsele principale sunt alternative – detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de

la 15 la 25 ani.

Ca şi la celelalte infracţiuni contra siguranţei statului, legiuitorul a prevăzut o

….. sancţiune, alături de pedeapsa principală şi pedeapsa complementară a

interzicerii unor drepturi.

15 Pentru detalii – M. Basarab, V. Paşca – op. cit. pag. 17.

24

Având în vedere calitatea subiectului activ, pe lângă pedepse, făptuitorului i

se va aplica şi măsura de siguranţă a expulzării.

§ 5. Spionajul – art. 159 C.pen.


Faptele prevăzute în art. 157, săvârşite de un cetăţean străin sau de o

persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român, se

pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi


Norma de incriminare prevăzută de art. 159 C.p., este o normă de trimitere la

dispoziţiile art. 157 C.p. – trădarea prin transmiterea de secrete.

Infracţiunea de spionaj se deosebeşte de infracţiunea de trădare prin

transmiterea de secrete, prin calitatea subiectului activ care trebuie să fie cetăţean

străin sau persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român.

În ce privesc secretele de stat trebuie avute în vedere atât dispoziţiile art. 150

C.p., care însă trebuie corelate cu dispoziţiile Legii nr. 182/2002, privind protecţia

informaţiilor clasificate.



Obiectul juridic generic este comun infracţiunilor contra siguranţei statului,

iar obiectul juridic specific şi cel material sunt identice cu cel al infracţiunii de

trădare prin transmiterea de secrete (art. 157 C.p.).


25

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de spionaj este calificat şi poate fi

numai cetăţeanul străin sau persoane fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul

statului român.

Subiectul pasiv al infracţiunii este statul român.


A. Latura obiectivă

Elementul material, urmare faptului că textul incriminator conţine o normă de

trimitere, se realizează în principiu prin aceleaşi acţiuni ca şi în cazul infracţiunii

de trădare prin transmiterea de secrete (art. 157 C.p.).

Practic infracţiunea se săvârşeşte prin acţiuni de procurare de documente sau

date secrete, prin deţinerea de astfel de documente sau date în scopul transmiterii

lor, ori prin transmitere pur şi simplu.

Pentru analiza detailată a conţinutului constitutiv al infracţiunii de spionaj

trimitem la comentariile infracţiunilor prevăzute de art. 157 C.p.


Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie sub aspectul mobilului şi scopului

infracţiunii, având în vedere calitatea subiectului activ, sigur că apar nuanţări între

cele două infracţiuni, altele fiind impulsurile şi scopurile în cazul infracţiunii de

spionaj.


Actele pregătitoare sunt asimilate tentativei care se pedepseşte conform art.

173 alin. 1 C.p.

26

Infracţiunea se consumă în momentul procurării sau transmiterii. În aceste

modalităţi nu are importanţă dacă documentul sau datele au ajuns sau nu la agenţia

de spionaj, la puterea sau organizaţia străină.

În cazul deţinerii, infracţiunea se consumă în momentul intrării în posesie.

Sub această modalitate, infracţiunea poate îmbrăca forma continuă, epuizarea

având loc când acţiunea a luat sfârşit.

5. Sancţiuni

Pedepsele principale sunt detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25

ani.

Textul prevede si pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Faţă de cetăţeanul străin sau fără cetăţenie care nu domiciliază în România se

va putea lua şi măsura de siguranţă a expulzării (art. 117 C.p.), care va avea loc

după executarea pedepsei.

§ 6. Atentatul care pune în pericol siguranţa statului – art. 160 C.pen.


Atentatul săvârşit contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unei

persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau altă activitate

publică importantă, în împrejurări care fac ca fapta să pună în pericol siguranţa

statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de

ani şi interzicerea unor drepturi.

Deşi faptele îndreptate împotriva integrităţii corporale sau a sănătăţii

persoanei care sunt valori sociale ocrotite în Titlul II al părţii speciale, infracţiunea

27

a fost inclusă în Titlul I, întrucât persoana împotriva căreia se îndreaptă acţiunea

făptuitorului îndeplineşte o activitate importantă de stat sau altă activitate publică

importantă, în împrejurări care pun în pericol siguranţa statului.

Aşadar, conţinutul complex al infracţiunii, dar mai ales preponderenţa

relaţiilor sociale referitoare la siguranţa statului, au determinat legiuitorul român să

stabilească sediul acesteia în Titlul I al părţii speciale.


A. Obiectul infracţiunii.

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor din acest titlu.

Obiectul juridic special principal, este identic cu obiectul juridic generic şi

constă în relaţiile sociale referitoare la siguranţa statului.

Obiectul juridic special secundar îl constituie relaţiile sociale care depind de

ocrotirea vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei împotriva căreia se

săvârşeşte atentatul.

Obiectul material al infracţiunii este corpul persoanei împotriva căreia este

îndreptat atentatul.

B. Subiecţii infracţiunii.

Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică ce

îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderi penale.

Atentatul care pune în pericol siguranţa statului este un act terorist cu caracter

politic16, deoarece făptuitorul acţionează pentru a destabiliza structurile interne ale

statului, a crea instabilitate politică şi socială internă şi internaţională17.

16 M. Basarab în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., pag. 19-20. 17 Alex. Boroi – op. cit., pag. 36.

28

Subiectul pasiv principal este statul român pentru că este pusă în pericol

siguranţa acestuia, iar subiectul pasiv secundar este persoana care îndeplineşte o

funcţie importantă de stat sau o altă activitate publică importantă.

Legea nu defineşte sintagma de „persoană care îndeplineşte o activitate

importantă de stat sau altă activitate publică importantă”.

În doctrină, s-a apreciat că o persoană îndeplineşte o asemenea activitate

importantă de stat, atunci când ocupă o funcţie de conducere sau de răspundere

intr-un organ central al puterii legislative, executive sau judecătoreşti ori o misiune

importantă de stat.

Tot doctrina a apreciat că o activitate publică importantă, implică o persoană

care ocupă o funcţie „la vârf” într-o organizaţie profesională sau sindicală parţial

politic, societate, asociaţie, recunoscută oficial şi care are o reputaţie deosebită pe

plan intern şi internaţional18.

Nu prezintă importanţă dacă însărcinarea este de lungă durată sau singulară şi

nici modul de investire. Este de asemenea nerelevant dacă făptuitorul este cetăţean

român sau străin, ori persoană fără cetăţenie şi nici dacă însărcinarea e dată de

statul român, un alt stat sau o organizaţi internaţională.



Elementul material al infracţiunii se poate realiza numai printr-un atentat

care pune în pericol siguranţa statului adică prin acţiuni materiale violente

îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane care

îndeplineşte o funcţie importantă de stat ori o altă activitate publică importantă.

18 Alex. Boroi – op. cit., pag. 36.

29

Textul incriminator cuprinde o cerinţă esenţială concretizată ca o situaţie

permisă ce trebuie să existe în persoana subiectului pasiv care îndeplineşte o

funcţie importantă de stat ori o altă activitate publică importantă.

Prin atentat19 în sensul art. 160 C.p., se înţelege atât acţiunea care a produ

moartea, vătămarea corporală sau vătămarea sănătăţii victimei cât, şi încercarea de

a suprima viaţa, de a vătăma integritatea corporală ori sănătatea victimei.

Prin urmare infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului este

incriminată atât sub forma tentativei cât şi în forma consumată.

Urmarea imediată constă în principal, în punerea în pericol a siguranţei

statului şi în secundar în punerea în pericol a vieţii, integrităţii corporale sau a

sănătăţii victimei.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea care constituie

elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată.

B. Latura obiectivă

Infracţiunea se săvârşeşte atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă.

Mobilul sau scopul nu interesează din punctul de vedere al conţinutului laturii

subiective, dar vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.


Fiind o infracţiune susceptibilă de desfăşurare în timp şi pe faze a activităţii

prin care se realizează conţinutul ei, atentatul contra siguranţei statului este

incriminat atât sub forma tentativei (actele preparatorii sunt asimilate tentativei) cât

şi a formei consumate (în care tentativa propriu-zisă constând în punerea în

19 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., pag. 74; T. Vasiliu şi colaboratorii – op. cit., pag. 31.

30

executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, constituie însăşi faza de consumare

a acesteia).

5. Sancţiuni

Pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este detenţiunea pe

viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.

§ 7. Atentatul contra unei colectivităţi – art. 161 C.pen.


Atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă, provocare de

epidemii sau prin oricare alt mijloc, de natură să slăbească puterea de stat, se

pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi


Această infracţiune complexă prin conţinutul său, prezintă un grad de pericol

social sporit deoarece loveşte atât în securitatea statului, prin crearea unei stări de

natură să slăbească puterea de stat, cât şi într-o colectivitate, prin vătămarea vieţii,

integrităţii corporale sau sănătăţii persoanelor ce o alcătuiesc20.


A. Obiectul juridic generic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale

referitoare la siguranţa statului.

Obiectul juridic special al atentatului contra unei colectivităţi este complex şi

este format în principal de relaţiile sociale referitoare la siguranţa statului, iar în

secundar de relaţiile sociale referitoare la viaţa, integritatea corporală ori sănătatea

membrilor unei colectivităţi umane.

20 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit.,vol. III, pag. 79.

31

Între obiectul juridic principal – siguranţa statului şi obiectul juridic secundar

– viaţa, integritatea corporală ori sănătatea, există o strânsă legătură, întrucât

atingerea dusă obiectului juridic principal este condiţionată de atingerea adusă

obiectului juridic secundar.

Obiectul material al infracţiunii este corpul persoanelor ce alcătuiesc

colectivitatea.


Subiect activ al infracţiunii, poate fi orice persoană, legea necerând vreo

calitate specială.

Participaţia la această infracţiune este posibilă sub toate formele (coautorat,

instigare, complicitate).

Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul, iar subiect pasiv secundar

este colectivitatea împotriva căreia este îndreptat atentatul.

Noţiunea de „colectivitate” nu este definită de lege, însă doctrina este

unanimă în sensul că prin aceasta se înţelege o grupare de persoane mai mică sau

mai mare care trăiesc în acelaşi loc şi care este organizată după anumite criterii

economice, politice şi organizatorice21.


A. Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective constă în

acţiunea de „atentat” adică într-un act material şi violent.

21 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., vol. III, pag. 80; M. Basarab, V. Paşca – op. cit., vol. II, partea specială, pag. 24; I. Popescu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 41; Al. Boroi – op. cit. pag. 39; T. Vasiliu şi colaboratorii – op. cit., pag. 161.

32

Acţiunea făptuitorului trebuie să fie îndreptată împotriva unei colectivităţi în

ansamblul ei, deci împotriva unui număr nedeterminat de persoane.

Cerinţa esenţială a normei de incriminare este ca atentatul contra

colectivităţii să fie de natură a slăbi puterea de stat.

Pentru îndeplinirea acestei cerinţe esenţiale nu este necesar să se fi produs în

mod efectiv o slăbire a puterii de stat, fiind suficient ca acţiunea să fi fost aptă de a

produce o asemenea urmare.

Acţiunile efective prin care se poate produce atentatul sunt enumerate

exemplificativ în conţinutul art. 161 C.p. şi pot consta în:

- otrăviri în masă (a surselor de alimentare cu apă, a alimentelor);

- provocarea de epidemii (răspândire de microbi sau viruşi);

- orice alte mijloace (explozii, incendii, inundaţii, iradieri).

Urmarea imediată – această infracţiune are două urmări imediate:

- crearea unei stări de pericol pentru siguranţa statului

- uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei

colectivităţi (sau crearea unei stări de pericol pentru aceste valori ocrotite de lege).

Legătura de cauzalitate – între acţiunea ce constituie elementul material al

infracţiunii şi cele două urmări imediate trebuie să existe o legătură de cauzalitate,

care trebuie dovedită.

Dacă făptuitorul urmăreşte distrugerea în întregime sau în parte a unei

colectivităţi şi nu punerea în pericol a siguranţei statului, infracţiunea este

susceptibilă de o altă încadrare juridică (genocid) şi nu de atentat contra unei

colectivităţi.

33


Infracţiunea de atentat contra unei colectivităţi poate fi săvârşită numai cu

intenţie directă sau indirectă.

Săvârşirea din culpă a acestei infracţiuni nu este incriminată.

Latura subiectivă a infracţiunii nu cere un mobil sau scop special, însă acestea

urmează a fi avute în vedere la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei

şi făptuitorului, deci la individualizarea pedepsei.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

Actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi sunt incriminate ca atare prin

dispoziţiile art. 173 alin. 2 C.p.

Tentativa este sancţionată, dar această infracţiune nu are o tentativa propriu-

zisă, întrucât punerea in executare a acţiunilor incriminate constituie infracţiune

consumată, deci tentativa este asimilată infracţiunii consumate.

Infracţiunea se consumă în momentul începerii executării şi a creării stării de

pericol pentru siguranţa statului.

Pedepsele principale pentru această infracţiune sunt detenţiunea pe viaţă sau

închisoare de la 15 la 25 ani iar pedeapsa complementară este aceea a interzicerii

unor drepturi.

§ 8. Subminarea puterii de stat – art. 162 C.pen.


34

(1) Acţiunea armată de natură să slăbească puterea de stat se pedepseşte cu

detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor

drepturi.

(2) Orice alte acţiuni violente săvârşite de mai multe persoane împreună, de

natură să atragă aceleaşi urmări, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani

şi interzicerea unor drepturi.


A. Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor din acest

titlu şi îl constituie relaţiile sociale referitoare la siguranţa statului.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la existenţa,

exercitarea şi realizarea puterii de stat ca şi componentă fundamentală a siguranţei

statului.

Obiectul material . Infracţiunea poate avea şi un obiect material atunci când

este îndreptată împotriva corpului unor persoane care fac parte din organele puterii

de stat sau asigură paza şi securitatea sediilor unor organe ale puterii de stat, ori

bunurile asupra cărora poartă acţiunea armată.


Subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană.

Trebuie însă precizat că săvârşirea infracţiunii implică o pluralitate de

subiecţi activi pentru că „acţiunea armată” nu poate fi săvârşită de o singură

persoană.

Participarea la această infracţiune este posibilă sub forma instigării şi a

complicităţii.

35

Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul român.

Subiect pasiv secundar poate fi persoană juridică sau persoană fizică când s

produc vătămări ale intereselor acestora ori vătămări fizice.


A. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se realizează

printr-o „acţiune armată”.

Legea nu defineşte noţiunea de „acţiune armată” însă este evident că expresia

implică ideea de grup înarmat, indiferent de felul în care persoanele ce constituie

grupul sunt organizate sau dotate.

Potrivit art. 151 C.p., armele sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele

astfel declarate prin dispoziţiile legale, precum şi orice obiecte de natură să fie

folosite ca arme şi care sunt întrebuinţate pentru atac (săbii, topoare, furci, dar şi

dispozitive explozive, amestecuri incendiare, gaze nocive iritante sau neutralizante

– acestea din urmă fiind menţionate în Legea 295/2004, modificată prin Legea nr.

235/2007 22.

Nu interesează sub aspectul laturii obiective dacă armele au fost folosite sau

nu ori dacă au fost ţinute la vedere sau ascunse.

Pentru varianta prevăzută la art. 162 alin. 2 C.p., elementul material constă în

orice alte acţiuni violente, fapta neputând fi săvârşită prin inacţiune.

Prin sintagma „orice acţiuni violente” se înţelege orice manifestări agresive,

ori atacuri violente din partea făptuitorilor care pot produce fie violenţe fizice

22 Legea nr. 295/2004 - privind regimul armelor şi muniţiilor, publicată în M.Of. nr. 583/30.06.2004 şi Legea nr. 235/2007, publicată în M.Of. nr. 490/23.07.2007.

36

(loviri, vătămări), fie violenţe psihice (ameninţări, presiuni) ori acţiuni violente

asupra bunurilor (distrugeri, devastări, deteriorări ale bunurilor).

La această variantă legea nu prevede nici o precizare cu privire la obiectul

material supus violenţelor (persoane sau bunuri), la intensitatea acestora sau dacă

violenţele au avut caracter organizat sau întâmplător.

Sub forma prevăzută de art. 162 alin. 2 C.p., este necesar ca infracţiunea să

fie săvârşită „de trei sau mai multe persoane împreună” care săvârşesc acte de

executare, fiecare dintre acestea având calitatea de autor.

Pentru ambele modalităţi normative legea instituie o cerinţă esenţială şi

anume ca acţiunea armată sau violentă să fie de natură să slăbească puterea de

stat.

Dacă faptei îi lipseşte cerinţa esenţială – respectiv nu este de natură să

slăbească puterea de stat – atunci este susceptibilă de o altă încadrare juridică (ex:

infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 C.p. sau o altă infracţiune).

Urmarea imediată - constă in crearea unei stări de pericol pentru siguranţa

statului prin slăbirea puterii de stat, adică prin punerea în pericol a bunei şi

normalei funcţionări a activităţii organelor ori instituţiilor statului.

Legătura de cauzalitate. Între acţiunea armată sau acţiunile violente şi

urmarea imediată ce constă în starea de pericol pentru siguranţa statului prin

slăbirea puterii de stat, trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

De altfel ca la toate infracţiunile de pericol, existenţa legăturii de cauzalitate

rezultă din materialitatea faptei (ex: re…….).

37

B. Latura subiectiv. Infracţiunea de subminare a puterii de stat, este o

infracţiune comisivă şi poate fi săvârşită numai cu intenţie care poate fi directă sau

indirectă23.

Mobilul sau scopul – nu interesează pentru săvârşirea infracţiunii – însă

stabilirea acestora prezintă importanţă sub aspectul răspunderi penale, în cazul

procesului de individualizare a pedepsei.


In cazul infracţiunii de subminare a puterii de stat, ca şi în cazul altor

infracţiuni contra siguranţei statului, legiuitorul a incriminat actele preparatorii

(acestea fiind asimilate tentativei) în dispoziţiile art. 173 alin. 2 C.p.

Tentativa propriu-zisă nu există întrucât aceasta se consumă instantaneu cu

momentul începerii executării, moment în care se produce şi urmarea imediată –

punerea în pericol a siguranţei statului.

Chiar dacă consumarea infracţiunii este instantanee, nu înseamnă că

săvârşirea acesteia nu poate îmbrăca forma continuă sau continuată.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este detenţiunea pe

viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi pentru

infracţiunea tip (art. 162 alin. 1 C.p.), iar pentru varianta atenuată (art. 162 alin. 2

C.p.), pedeapsa este închisoare de la 5 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.

§ 9. Actele de diversiune – art. 163 C.pen.

23 În acest sens – V. Dongorz şi colaboratorii – op. cit., vol. III pag. 89; T. Vasiliu şi colaboratorii – op. cit., vol. I, pag. 39; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 46. În sens contrar – respectiv că infracţiunea poate fi săvârşită numai cu intenţie directă – M. Basarab, V. Paşca – op. cit., pag. 27.

38


Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, în

întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a uzinelor,

instalaţiilor industriale, căilor de comunicaţie, mijloacelor de transport,

mijloacelor de telecomunicaţie, construcţiilor, produselor industriale sau agricole

ori alte bunuri, dacă fapta este de natură să aducă în orice mod atingere

siguranţei statului, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15

la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Acţiunile prin care se realizează elementul material al acestei infracţiuni se

regăsesc şi în conţinutul infracţiunilor de distrugere (art. 217 C.p.) şi distrugere

calificată (art. 218 C.p.), însă cea ce deosebesc aceste infracţiuni de actele de

diversiune sunt consecinţele pe care le produc acţiunile incriminate.

Astfel, infracţiunile de distrugere şi distrugere calificată produc consecinţe

asupra patrimoniului, pe când actele de diversiune prin conţinutul complex al

infracţiunii produc consecinţe, în principal, de pericol pentru siguranţa statului şi în

subsidiar asupra patrimoniului.

Actele de diversiune sunt definite în textul incriminator prin modalităţile …..

elementului material si condiţiile în care se exercită acţiunile ce constituie aceste

modalităţi.




statului.

39

Obiectul juridic special - este complex – în principal constă in relaţiile

sociale referitoare la siguranţa statului şi în secundar la relaţiile sociale referitoare

la patrimoniul public sau privat.

Obiectul material îl constituie bunul sau bunurile asupra cărora sunt

îndreptate actele de diversiune, adică actele de distrugere , degradare sau aducere

în stare de neîntrebuinţare.

Textul cuprinde o enumerare exemplificativă (uzine, instalaţii ş.a.) urmată de

sintagma „ori a altor bunuri”.

Prin alte bunuri – trebuie să înţelegem orice bunuri de o valoare importantă a

căror distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare este de natură să

aducă atingere securităţii statului (ex: exploatări miniere, petroliere, reţele de gaz,

de irigaţii etc.)


Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană.

Participaţia este posibilă sub toate formele coautorat, instigare, complicitate.

Când participaţia ia forma pluralităţii constitutive de făptuitori cum ar fi in

cazul complotului pentru săvârşirea infracţiunii de acte de diversiune, se aplică

prevederile art. 167 alin. 3, referitoare la concursul de infracţiuni.

Subiectul pasiv principal este statul a cărui siguranţă este pusă în pericol, iar

subiect pasiv secundar este titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor

distruse, degradate sau aduse în stare de neîntrebuinţare.



40

Elementul material al laturii obiective îl constituie una din cele trei modalităţi

(acţiuni) alternative prevăzute de textul incriminator: distrugere, degradare,

aducere în stare de neîntrebuinţare.

Prin distrugere se înţelege atingerea integrităţii unui bun, în însăşi

substanţa lui, astfel încât să nu mai corespundă destinaţiei sale, prin nimicirea sau

dezintegrarea acestuia24.

Prin degradare se înţelege diminuarea sau alterarea valorii bunului

care-şi pierde parţial calităţile destinaţiei sale şi care necesită eforturi suplimentare

şi cheltuieli pentru aducerea la starea iniţială.

A aduce în stare de neîntrebuinţare un bun înseamnă afectarea potenţialului

de utilizare a bunului în raport cu destinaţia iniţială.

Pentru realizarea acţiunilor alternative arătate legiuitorul cere ca făptuitorul să

recurgă la explozii, incendii sau în orice alt mod cum ar fi de exemplu provocare

de inundaţii, deraieri de trenuri, răspândirea dăunătorilor în culturi etc.

Cerinţa esenţială – instituită de legiuitor este ca acţiunea să fie de natură să

aducă în orice mod atingere siguranţei statului, adică să fie de o asemenea

amploare care ar putea produce urmări sau consecinţe grave.

Urmarea imediată

În principal actele de diversiune au ca urmare crearea unei stări de pericol

pentru siguranţa statului iar în secundar producerea unei pagube avutului public

sau privat.

Legătura de cauzalitate

24 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., vol. III, pag. 95.

41

Între acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea

imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Întrucât infracţiunea are două urmări imediate, legătura de cauzalitate între

acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată secundară trebuie dovedită nemijlocit de

organele judiciare, cea dintre acţiunea incriminată şi urmarea imediată principală

rezultând din materialitatea faptei.


Infracţiunea de acte de diversiune poate fi săvârşită numai cu intenţie care

poate fi directă sau indirectă25.

Pentru existenţa laturii subiective nu interesează mobilul sau scopul, însă

acestea trebuie stabilite de organele judiciare, pentru a fi avute în vedere la

individualizarea pedepsei.


Actele preparatorii în cadrul acestei infracţiuni, sunt asimilate tentativei şi

sancţionate conform art. 173 alin. 2 C.p.

Tentativa la această infracţiune este posibilă atât sub forma celei perfecte cât

şi a celei imperfecte şi este pedepsită.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii rezultatului uneia din

acţiunile incriminate, moment în care se produce implicit şi urmarea imediată

constând în starea de pericol pentru siguranţa statului.

Forma continuată a infracţiunii este posibilă în situaţia în care, în baza

aceleiaşi rezoluţii infracţionale se săvârşesc acte repetate de distrugere, degradare

sau aducerea în stare de neîntrebuinţare.

25 În sens contrat – numai cu intenţie directă M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., pag. 30.

42

În acest caz infracţiunea se epuizează în momentul săvârşirii ultimului act de

executare.

5. Sancţiuni

Actele de diversiune sunt pedepsite cu detenţiunea pe viaţă, alternativ cu

închisoarea de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.

§ 10. Subminarea economiei naţionale – art. 165 C.pen.


(1) Fapta de a folosi o unitate din cele la care se referă art. 145, ori de a

împiedica activitatea normală a acesteia, dacă fapta este de natură să submineze

economia naţională, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi


(2) Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent a produs pagube importante

economiei naţionale, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15


Infracţiunea de subminare a economiei naţionale, este incriminată în codul

penal sub două modalităţi normative, una tip sau de bază (art. 165 alin. 1) şi una

agravată (art. 165 alin. 2).

Legiuitorul de la 1968, a conceput textul art. 165 în condiţiile unei economii

exclusiv centralizate.

În condiţiile actuale, bazate pe proprietatea privată şi economia de piaţă,

posibilitatea subminării economiei naţionale prin acţiuni asupra agenţilor

economici este substanţial redusă.

43

De aceea pentru a constata o astfel de infracţiune, organele judiciare au

sarcina de a stabili cu exactitate dacă reprezentanţii ori împuterniciţii agenţilor

economici privaţi (patroni, administratori sau mandatari) sau persoanele cu funcţii

de conducere în instituţiile publice, instituţiile de interes public sau regiile

autonome (cu capital integral sau majoritar de stat), desfăşoară vreuna din

activităţile prevăzute de art. 165, de natură să submineze economia naţională.




statului.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la ocrotirea

economiei naţionale, la buna şi normala desfăşurare a activităţii uneia din unităţile

prevăzute la art. 145 C.p. (regii autonome, societăţi comerciale cu capital de stat, a

altor unităţi care desfăşoară activităţi economice potrivit legii) şi a căror încălcare

ar fi de natură să submineze economia naţională.

Obiectul material – infracţiunea de subminare a economiei naţionale în forma

tip sau de bază (art. 165 alin. 1) nu are de regulă un obiect material, deoarece

acţiunea nu vizează un lucru sau un obiect.

În cazul formei agravante (art. 165 alin. 2) obiectul material al infracţiunii îl

constituie bunurile împotriva cărora se îndreaptă acţiunea infracţională.


Subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi în principiu orice persoană care

întruneşte cerinţele legale pentru a răspunde penal.

44

Cu toate acestea având în vedere modalităţile elementului material al laturii

obiective „de a folosi” ori „de a împiedica activitatea normală”, numărul

subiecţilor activi este totuşi limitat la organele de conducere sau persoanele cu

putere de decizie – în cazul „folosirii” sau un salariat ori mandatar, care prin

atribuţiile de serviciu sau împuternicirea dată „are posibilitatea de a împiedica”

activitatea normală a unităţii.

Participaţia la săvârşirea acestei infracţiuni este posibilă atât sub forma

coautoratului cât şi al instigării sau complicităţii.

Subiectul pasiv principal, este ca de altfel la toate infracţiunile din acest titlu

statul, iar subiect pasiv secundar este unitatea prevăzută la art. 145 C.p., asupra

căreia se răsfrânge în mod direct sau inacţiunea şi care suportă consecinţele.



Infracţiunea de subminare a economiei naţionale, poate fi săvârşită atât printr-

o acţiune cât şi printr-o inacţiune.

Prin „folosirea” unei unităţi se înţelege orientarea, utilizarea abuzivă în

scopul urmărit de făptuitor, scop contrar obiectului de activitate al unităţi şi

implicit economiei naţionale.

Acţiunea de folosire se poate realiza prin diverse modalităţi faptice cum ar fi

achiziţionarea unor mari cantităţi de materii prime sau produse finite din import la

preţuri mult superioare celor indigene concomitent cu blocarea fondurilor băneşti,

ne plata creditelor şi dobânzilor către stat provocând blocaj financiar la nivelul unei

ramuri a economiei naţionale, vânzarea ilegală a acţiunilor unităţii.

45

Prin „împiedicarea activităţii normale” a unităţii se înţelege dezorganizarea

activităţii prin luarea unor măsuri de împiedicare a aprovizionării sau livrării

ritmice cu materii prime sau produse finite, de scădere a productivităţii, concedieri

colective masive ori repetate.

Legiuitorul a prevăzut şi o cerinţă esenţială care constă în aceea că acţiunea

sau inacţiunea incriminată să fie de natură să submineze economia naţională.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru economia

naţională şi în consecinţă şi pentru siguranţa statului.

Dacă fapta nu este de natură să submineze economia naţională şi deci nici

siguranţa statului, va putea întruni eventual elementele constitutive ale infracţiunii

de abuz sau neglijenţă în serviciu prevăzut de art. 248 sau 249 C.p.

Legătura de cauzalitate

Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să

existe o legătură de cauzalitate, care la varianta tip (art. 165 alin. 1 C.p.) rezultă din

materialitatea faptei, iar în cazul variantei agravate (art. 165 alin. 2 C.p.) trebuie

probată de organele judiciare.


Infracţiunea atât în forma comisivă cât şi în cea omisivă se săvârşeşte numai

cu intenţie care poate fi directă sau indirectă.

4. Varianta agravată – a infracţiunii constă în producerea unei pagube

importante economiei naţionale.

Sintagma „pagubă importantă” nu este definită de legiuitor, astfel că

sarcina stabilirii înţelesului acesteia revine organelor judiciare.

46

În orice caz, sintagma „pagubă importantă economiei naţionale” nu trebuie

confundată sau pusă sub semnatul identităţii cu sintagmele „consecinţe deosebit de

grave” sau „perturbarea deosebit de gravă a activităţii” folosite de legiuitor în

cuprinsul art. 146 C.p. şi cu atât mai puţin cu aceea de „tulburare însemnată

bunului mers al … unei unităţi din cele la care se referă art. 145 C.p. din cuprinsul

art. 248 C.p.

Considerăm că legiuitorul în folosirea acestei sintagme a avut în vedere

prejudicii materiale si financiare substanţiale în dauna unor societăţi comerciale

sau a altor agenţi economici sau unităţi din cele la care se referă art. 145 C.p., care

îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor ramuri strategice sau sunt de importanţă

strategică pentru economia naţională.

Aşadar pagubele trebuie să se răsfrângă substanţial asupra economiei

naţionale în ansamblu sau asupra unei componente esenţiale a acestuia26 pentru că

numai într-o asemenea situaţie poate fi pusă în pericol siguranţa statului.

Pentru argumentele exprimate nu putem împărtăşi opinia exprimată în

doctrină, potrivit căreia în aprecierea sintagmei instanţa poate avea în vedere

dispoziţiile art. 146 C.p.27.


Actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi sunt incriminate ca infracţiune

de sine stătătoare (art. 173 alin. 2 C.p.).

Tentativa este de asemenea pedepsită conform art. 173 alin. 1 C.p.

26 În acest sens M. Basarab în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., pag. 34. 27 I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 52.

47

În varianta tip (art. 165 alin. 1 C.p.) infracţiunea se consumă în momentul

producerii urmării imediate – crearea stării de pericol pentru economia naţională şi

implicit pentru siguranţa naţională.

La varianta agravantă consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii

pagubei importante economiei naţionale.

6. Sancţiuni

Pentru forma de bază sau tip, legea prevede ca pedeapsă închisoarea de la 5 la

20 ani şi interzicerea unor drepturi.

Pentru forma agravată, pedeapsa principală este alternativă, detenţiunea pe

viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani, iar pedeapsa complementară este cea a

interzicerii unor drepturi.

§ 11. Propaganda în favoarea statului totalitar - art. 166 C.pen.


(1) Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvârşită prin orice

mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea

unor drepturi.

(2) Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic, sau în apologia

unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi

adepţi.

Propaganda în favoarea statului totalitar a fost incriminată prin Legea nr.

140/1996 şi a înlocuit propaganda împotriva orânduirii socialiste care era

reglementată în redactarea iniţială a Codului penal din 1968.

48


A. Obiectul juridic

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor împotriva siguranţei

statului.

Obiectul juridic special constă în ansamblul relaţiilor sociale referitoare la

siguranţa statului, a căror ocrotire este asigurată prin combaterea manifestărilor

extremiste favorabile statului totalitar.

Infracţiunea de propagandă în favoarea statului totalitar nu are obiect

material.


Subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană, legea necerând

vreo anume calitate pentru aceasta.

Subiect pasiv al infracţiunii este statul, a cărui siguranţă este pusă în pericol

prin răspândirea sistematică de idei, concepţii ori doctrine în favoarea statului

totalitar.



Infracţiunea de propagandă în favoarea statului totalitar poate fi săvârşită

numai printr-o acţiune.

Elementul material a laturii obiective constă în acţiunea de „propagandă”.

Textul aliniatului 2 al art. 166 defineşte „propaganda” ca fiind răspândirea în

mod sistematic sau apologia unor idei, concepţii sau doctrine, cu intenţia de a

convinge şi de a atrage noi adepţi.

49

Faptic, acţiunea de a propaga se poate realiza prin orice mijloace: oral în

cadrul unor întruniri sau mitinguri, prin intermediul radioului sau televiziuni; scris

(publicarea de cărţi, reviste, ziare ori dezbaterea acestora pe internet); prin alte

mijloace (arborarea unor steaguri, pancarte cu lozinci sau însemne extremiste etc.).

Condiţii:

- propaganda trebuie să fie făcută în favoarea instaurării unui stat

totalitar;

- propaganda trebuie să fie făcută în mod sistematic, să aibă caracter de

continuitate şi repetabilitate.

Un sigur act nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.

Cerinţa esenţială. Textul cuprinde şi o cerinţă esenţială şi anume ca

propaganda să fie făcută în public.

Noţiunea de public trebuie înţeleasă astfel cum este definită în cuprinsul art.

152 C.p.:

Fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă:

a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil

publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;

b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai

multe persoane;

c) în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită şi

dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;

50

d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia

reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii

relaţiilor dintre persoanele participante;

e) prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta

ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.

Urmarea imediată – constă în săvârşirea acţiunii de propagandă în vederea

instaurării statului totalitar, care pune în pericol statul de drept bazat pe democraţie

constituţională şi pluripartitism.

Pentru a dovedi urmare imediată, trebuie dovedită amploarea, continuitatea şi

repetabilitatea acţiunilor de propagandă, efectul asupra maselor, determinarea

acestora la provocarea de tulburări, care să pună în pericol efectiv siguranţa

statului.

Legătura de cauzalitate.

Între acţiunea de propagandă şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură

de cauzalitate însă infracţiunea analizată fiind o faptă de pericol, aceasta rezultă din

materialitatea faptelor ( ex re….).

B. Legătura subiectivă

Propaganda în favoarea statului totalitar este o infracţiune calificată prin scop,

ceea ce înseamnă că sub aspectul vinovăţiei, făptuitorul acţionează numai cu

intenţie directă.

Mobilul infracţiunii nu prezintă relevanţă în ce priveşte încadrarea juridică,

însă trebuie avut în vedere la individualizarea pedepsei.


51

Actele pregătitoare sunt asimilate tentativei şi se pedepsesc conform art. 173

alin. C.p.

Într-o primă opinie28 la care subscriem, tentativa la această infracţiune este

posibilă, cu excepţia cazului când propaganda este săvârşită oral.

În argumentarea acestei opinii, autorii invocă dispoziţiile art. 173 alin. 1, care

nu exclud pedeapsa tentativei la această infracţiune.

Într-o altă opinie29 se susţine că tentativa propriu zisă, nu există la această

infracţiune, datorită cerinţei textului ca răspândirea să fie sistematică, ceea ce

implică un caracter de repetabilitate (un sigur act nu constituie infracţiune).

Infracţiunea analizată are o singură modalitate normativă.

Sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 166 C.p.,

este închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

§ 12. Acţiuni împotriva ordinii constituţionale – art. 1661 C.pen.

1.Conţinutul legal

1) Întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea prin acţiuni ilegale şi

prin violenţă a ordinii constituţionale sau a caracterului naţional, suveran,

independent, unitar şi indivizibil al statului român se pedepseşte cu închisoare de

la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Infracţiunea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale a fost introdusă în

codul penal prin Legea nr. 140/1996, textul fiind apoi modificat prin Legea nr.

278/2006.

28 M. Basarab în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., pag. 36; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 56. 29 Al. Boroi – op. cit., pag. 48.

52

Diferenţa principală între cele două reglementări constă în aceea că prin

Legea nr. 140/1196, era incriminate şi actele preparatorii (iniţierea, organizarea)30,

pe când în forma modificată prin Legea nr. 278/2006, sunt incriminate numai

actele de executare propriu-zise (întreprinderea oricărei acţiuni prin acţiuni ilegale

şi violenţă).

Nici constituţia nici codul penal nu definesc ordinea constituţională, motiv

pentru care în doctrina de specialitate s-au dat mai multe definiţii, unele pornind de

la conceptele de legalitate şi legitimitate31 iar altele în principal de art. conţinutul

art. 1 alin. 1 şi 2 din Constituţie (dar şi de la alte prevederi constituţionale care

reglementează puterile în stat, organele şi instituţiile publice etc.)32.

În ce ne priveşte subscriem acestor ultime opinii care ni se par mai amplu

fundamentate.



Obiectul juridic generic al infracţiunii este identic cu al celorlalte infracţiuni

contra siguranţei statului.

Obiectul juridic special constă în ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la

siguranţa statului, în componentele sale principale, ordinea constituţională,

caracterul unitar, naţional, suveran, independent şi indivizibil al acestuia.

Fiind o infracţiune de pericol, infracţiunea nu are un obiect material. Cu toate

acestea în măsura în care acţiunile ilegale şi violente sunt îndreptate împotriva

persoanelor sau bunurilor distruse sau degradate.

30 Art. 1661 astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 140/1996, avea următorul conţinut ………… 31 I. Vasiu – Drept penal, partea specială, vol. I, Ed. Albastră, Cluj Napoca, 1997, pag. 67. 32 I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 37; M. Basarab, V. Paşca – op. cit. vol. II, pag. 38.

53


Subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau

juridică care răspunde din punct de vedere penal, întrucât legea nu cere o egalitate

specială.

Participaţia la această infracţiune este posibilă sub toate formele (coautorat,

instigare, complicitate).

Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul român, dar poate fi şi organul

puterii sau administraţiei ori instituţia publică proprietara bunurilor sau persoana ce

suferă o vătămare, urmare acţiunilor violente. Acestea din urmă au calitatea de

subiect pasiv secundar.


A. Latura obiectivă Elementul material al laturii obiective constă în întreprinderea oricărei

acţiuni, ceea ce înseamnă că fapta poate săvârşită prin orice acţiune care trebuie,

însă, să îndeplinească anumite cerinţe obligatorii impuse de conţinutul art. 1661

C.p.:

- acţiunea să fie ilegală şi violentă;

- să aibă drept scop schimbarea ordinii constituţionale sau a caracterului

naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român.

Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol prin întreprinderea

acţiunilor ilegale şi violente care aduc atingere în principal siguranţei statului, dar

în secundar pot fi lezate şi alte valori sociale referitoare la patrimoniu, la viaţa sau

integritatea fizică a persoanelor.

Legătura de cauzalitate – între acţiunea făptuitorului şi rezultatul

socialmente periculos rezultă din materialitatea faptelor.

54

În cazul in care prin acţiune sau violenţă făptuitorul, a produs şi vătămări

sau prejudicii materiale unor persoane raportul de cauzalitate trebuie dovedit,

sarcina revenind organelor judiciare.


Constă în intenţie, care poate fi numai directă33, întrucât acţiunea este

calificată prin scop, respectiv acela de a schimba ordinea constituţională etc.,

nefiind necesar ca scopul să fie atins, ci numai urmărit de făptuitor.

În legătură cu forma vinovăţiei în literatura de specialitate s-a exprimat şi

opinia, mai largă, potrivit căreia intenţia poate fi atât directă cât şi indirectă34.


Forme. La infracţiunea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale sunt

sancţionate atât actele cât şi tentativa – art. 173 alin 1 şi 2 C.p.

Infracţiunea poate îmbrăca atât forma infracţiunii continue (când se

prelungeşte în timp) cât şi forma continuată, când acţiunile se repetă în baza

aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării oricăreia din

acţiunile ilegale şi violente sau în cazul infracţiunilor continuate în momentul

realizării ultimei acţiuni repetate.

Infracţiunea prezintă o unică modalitatea normativă.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de acţiuni contra

ordinii constituţionale este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor

drepturi.

§ 13. Complotul – art. 167 C.pen.


(1) Iniţierea sau constituirea unei asociaţii sau grupări în scopul săvârşirii

vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 155-163, 165 şi 1661 ori aderarea

sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asociaţii sau grupări se pedepseşte

33 În acest sens M. Basarab, V. Paşca – op. cit., pag. 39. 34 În acest sens Al. Boroi – op. cit. pag. 49; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 58; V. Dobrinoiu –Drept penal, partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000, pag. 53; T. Teodoru – Drept penal, partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 22.

55

cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor

drepturi.

(2) Pedeapsa pentru complot nu poate fi mai mare decât sancţiunea

prevăzută de lege pentru cea mai gravă dintre infracţiunile care intră în scopul

asociaţiei sau grupării.

(3) Dacă faptele prevăzute in alin. (1) au fost urmate de săvârşirea unei

infracţiuni, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.

(4) Nu se pedepseşte persoana care, săvârşind fapta prevăzută în alin. (1) sau

(3), o denunţă mai înainte de a fi descoperită.

În ce priveşte participaţia penală (propriu-zisă) la infracţiunea de complot

prevăzută de art. 167 C.p., în doctrina română, unii autori35 susţin că participaţia

penală la această infracţiune, este exclusă.

Majoritatea autorilor36 însă consideră că participaţia la infracţiunea de

complot este posibilă sub forma instigării la modalitatea normativă a „aderării” sau

„sprijinirii” asociaţiei sau grupării.

În ce priveşte complicitatea, există unanimitate de păreri în sensul că aceasta

nu este posibilă deoarece „sprijinirea sub orice formă” a asociaţiei sau grupării este

incriminată sub forma coautoratului prin voinţa legiuitorului.

§ 14. Compromiterea unor interese de stat – art. 168 C.pen.


Distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau înscris în care sunt

stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă fapta este

de natură a compromite interesele de stat, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15


Infracţiunea de compromitere a unor interese de stat sub aspectul conţinutului

constitutiv este înrudită cu cea de sustragere sau distrugere de înscrisuri (prevăzute

de art. 242 C.p.), dar se deosebeşte de aceasta prin faptul că distrugerea, alterarea

35 Tr. Pop – Drept penal comparat – partea generală – Institutul de Arte Grafice Cluj 1923, pag. 800; M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – Drept penal comentat Vol. II, - partea specială, op. cit., pag. 42. 36 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., Vol. III; Al. Boroi, op.cit., Ed. C.H.Beck 2006, pag. 50; Ilie Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 60.

56

or ascunderea documentului sau înscrisului, care conţin drepturi ale statului român,

sunt ameninţate aceste alte puteri în raport cu un alt stat.


A. Obiectul infracţiunii. Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra siguranţei

statului.

Obiectul juridic special îl constituie ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la

protejarea intereselor şi drepturilor statului român în raport cu un stat străin,

drepturi ce au fost stabilite printr-un document sau înscris.

Obiectul material al infracţiunii îl constituie documentul sau înscrisul (tratat,

convenţie, acord) în care sunt stabilite drepturile (politice, militare, teritoriale,

economice) statului român.


Subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau

juridică care îndeplineşte condiţiile pentru a răspunde penal.

Cu toate acestea aria subiecţilor activi ai infracţiunii, este oarecum limitată la

persoanele care au acces la asemenea documente.

Participaţia la infracţiunea de compromitere a unor interese de stat este

posibilă sub orice formă (coautorat, instigare, complicitate).

Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul român, iar subiect pasiv

secundar – instituţia care deţine documentul sau înscrisul ce cuprinde drepturi ale

statului român.



Elementul material al laturii obiective se poate realiza în oricare dintre cele

trei acţiuni alternative: distrugere, alterare sau ascundere.

Prin distrugere, se înţelege nimicirea, desfiinţarea totală sau parţială a

documentului sau înscrisului, în materialitatea sa, de aşa natură încât să devină

inutilizabil destinaţiei iniţiale.

Prin alterare, se înţelege modificarea conţinutului documentului sau

înscrisului, în ce priveşte clauzele privitoare la drepturile statului român.

57

Dacă alterarea s-a făcut asupra unor date neesenţiale nu va exista infracţiunea

de compromitere a unor interese de stat, ci eventual o infracţiune de fals material în

înscrisuri oficiale (art. 288 C.p.).

Prin ascundere, se înţelege acţiunea de luare a documentului sau înscrisului

de la locul unde se află şi plasarea sa într-un alt loc în aşa fel încât să nu mai poată

fi descoperit sau folosit în interesul statului român.

Textul art. 168 C.p., instituie şi o cerinţă esenţială care constă în sintagma

„de natură a compromite interesele de stat”.

Aşadar pentru a se putea reţine această infracţiune făptuitorul trebuie să

întreprindă una din cele trei acţiuni alternative asupra unui document sau înscris ce

conţine drepturi ale statului român în raport cu un alt stat.

Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol pentru realizarea

drepturilor statului român cuprinse în documente sau înscrisuri.

Legătura de cauzalitate – trebuie să existe între oricare dintre acţiunile

alternative şi starea de pericol.


Infracţiunea de compromitere a intereselor de stat sub aspectul vinovăţiei se

poate comite numai cu intenţie, care poate fi atât directă cât şi indirectă.

Faptele săvârşite din culpă, pot constitui alte infracţiuni, în măsura în care

sunt întrunite elementele constitutive ale acestora (sustragere sau distrugere de

înscrisuri – art. 242 C.p. sau neglijentă în păstrarea secretului de stat – art. 252

C.p.).

Mobilul şi scopul prezintă relevanţă numai sub aspectul individualizării

pedepsei.


Actele pregătitoare la această infracţiune nu sunt incriminate.

Tentativa la infracţiunea de compromitere a unor interese de stat se

pedepseşte conform art. 173 alin. 1 C.p.

Infracţiunea se consumă în momentul în care documentul sau înscrisul este

distrus, alterat sau ascuns, deci este o infracţiune instantanee.

58

Refacerea sau descoperirea ulterioară a documentului sau înscrisului, nu

influenţează asupra infracţiunii consumate.

Sancţiuni

Infracţiunea prevăzută de art. 168 C.p., se pedepseşte cu închisoare de la 5 la

15 ani şi interzicerea unor drepturi.

§ 15. Comunicarea de informaţii false – art. 1681 C.pen.


Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau

informaţii false ori de documente falsificate, dacă prin aceasta se pune în pericol

siguranţa statului, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Infracţiunea de comunicare de informaţii false a fost introdusă în codul penal

prin Legea nr. 140/1996, textul incriminator fiind modificat prin Legea nr.

278/2006.

Diferenţa de reglementare constă în faptul că în forma iniţială (Legea nr.

140/1996), răspândirea de ştiri, date sau informaţii false ori documente falsificate

era de natură să aducă atingere atât siguranţei statului cât şi relaţiilor internaţionale

ale României, pe când în forma actuală, urmarea este numai punerea în pericol a

siguranţei statului.

Alături de alţi autori37 considerăm că incriminarea iniţială era ai riguroasă,

întrucât fapta prin conţinutul său este susceptibilă să producă efecte asupra

siguranţei statului inclusiv printr-o atingere adusă relaţiilor internaţionale ale

României.

Deşi în practică nu s-au semnalat controverse, în legătură cu conţinutul

acestei infracţiuni s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate38 prin prisma

dispoziţiilor art. 30 şi 31 din Constituţie, referitoare la dreptul la liberă exprimare şi

dreptul la informaţie, în că ar fi îngrădită libertatea presei.

Curtea Constituţională, a respins excepţia cu motivarea că sub aspectul

vinovăţiei, infracţiunea poate fi comisă numai cu intenţie, or în situaţia în care

37 M. Basarab, V. Paşca – op. cit., vol. II, pag. 48. 38 Curtea Constituţională – Decizia nr. 273/20 decembrie 2000 – publicată în M. Of. nr. 101/28 februarie 2001.

59

jurnaliştii publică date, informaţii ori documente a căror autenticitate nu o putem

verifica, nu se pune problema atragerii răspunderii acestora.


A. Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra siguranţei

statului.

Obiectul juridic special constă în ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la

siguranţa statului prin publicarea sau comunicarea de informaţii false.

Obiectul material. În literatura de specialitate sau exprimat opinii diferite în

legătură cu existenţa sau inexistenţa unui obiect material în cadrul acestei

infracţiuni.

Unii autori39 consideră că infracţiunea nu are un obiect material pentru că

înscrisurile şi documentele falsificate sau false, sunt mijloace de săvârşire a faptei.

Alţi autori40 consideră că infracţiunea poate avea şi un obiect material,

respectiv suportul material pe care sunt încorporate datele şi informaţiile false.

În fine o altă parte dintre autori41 susţine că în cazul în care comunicarea de

informaţii false, se face pe cale orală, infracţiunea nu are obiect material iar în

cazul când comunicarea se realizează prin intermediul unor documente, benzi

magnetice, dischete sau orice alt suport, obiectul material îl constituie tocmai

aceste materiale.


Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau

juridică, responsabilă din punct de vedere penal legea necerând o anumită calitate

specială.

În principiu participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat,

instigare, complicitate) însă la modalitatea orală de comunicare sau răspândire nu

este posibil coautoratul.

Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul a cărui siguranţă este pusă în

pericol.

39 M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., vol. II, pag. 49; T. Toader – Drept penal Român, partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, pag. 22. 40 I. Vasiu . op. cit., pag. 78; Al. Boroi – op. cit., pag. 54. 41 V. Dorinoiu – op. cit., pag. 62; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 66.

60



Elementul material al laturii obiective se poate realiza prin două acţiuni

alternative „comunicarea sau răspândirea”.

În fapt cele două acţiuni se pot realiza în multiple modalităţi: oral, scris, prin

mijloace de comunicare sau transmitere la distanţă (telefonic, prin internet).

Legea cere ca ştirile şi datele comunicate să fie false iar documentele

falsificate, iar aceste făptuitorul să cunoască aceste împrejurări.

Sub aspectul laturii obiective textul incriminator conţine şi o cerinţă esenţială

– aceea ca informaţiile false care sunt comunicate sau răspândite (transmise) să

pună în pericol siguranţa statului.

Urmarea imediată constă în punerea în pericol a siguranţei statului.

Legătura de cauzalitate între una din acţiunile alternative şi urmarea imediată

trebuie să existe şi trebuie dovedită în concret, pentru că numai în acest fel se poate

constata dacă fapta prezintă pericol pentru siguranţa statului.


Sub aspectul vinovăţiei infracţiunea poate fi săvârşită numai cu

intenţie, care poate fi directă sau indirectă.

Mobilul şi scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, dar prezintă

relevanţă sub aspectul individualizării pedepsei.

3. Forme. Modalităţi.

Actele preparatorii nu se pedepsesc la această infracţiune.

Tentativa la infracţiunea de comunicare de informaţii false se pedepseşte

conform art. 173 alin. 1 C.p.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul când s-a sfârşit prima acţiune de

comunicare sau răspândire de informaţii false.

Infracţiunea poate îmbrăca şi forma continuată când în baza aceleiaşi

rezoluţii infracţionale sau realizat acţiuni repetate de comunicare sau răspândire de

informaţii false.

Comunicarea de informaţii false are două modalităţi: comunicarea şi

răspândirea.

61

4. Sancţiuni

Pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este închisoarea de la 1

la 5 ani.

Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată nu se

pedepsesc.

§ 16. Divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului – art. 169

C.pen.


(1) Divulgarea unor documente sau a unor date care constituie secrete de

stat ori a altor documente sau date, de către cel care le cunoaşte datorită

atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa

statului, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie

secret de stat, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa statului, se

pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.

(3) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (2) se sancţionează deţinerea în afara

îndatoririlor de serviciu a altor documente în vederea divulgării, dacă fapta este

de natură să pună în pericol siguranţa statului.

(4) Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente sunt săvârşite de orice

altă persoană, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 7 ani.

Divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului este foarte apropiată

din punctul de vedere al conţinutului legal de infracţiunea de trădare prin

transmiterea de secrete prevăzute de art. 157 C.p.

Dacă avem în vedere şi faptul că prin Legea nr. 182/2002 privind protecţia

informaţiilor clasificate, textul art. 150 C.p. a fost modificat implicit, considerăm

că într-o reglementare viitoare se impune unificarea celor două texte (art. 157 şi

art. 169 C.p.) în cuprinsul unei singure infracţiuni.

Infracţiunea este incriminată într-o formă tip sau de bază (art. 169 alin. 1

C.p.) şi o formă atenuată care prezintă două modalităţi normative cuprinse în art.

169 alin 2 şi 3 C.p.

62




statului.

Obiectul juridic special îl constituie ocrotirea relaţiilor sociale care se referă

la protecţia informaţiilor care constituie secrete de stat sau de serviciu.

Conform art. 15 lit. f din Lega nr. 182/2002, informaţiile din clasa secrete de

stat sunt:

- strict secret de importanţă deosebită (secrete a căror divulgare neautorizată

sunt de natură să producă daune de o însemnătate excepţională siguranţei

statului);

- strict secrete (a căror divulgare ar produce daune siguranţei naţionale);

- secrete (de natura sa producă daune siguranţei statului).

Obiectul material – îl constituie suportul material ce conţine

informaţiile secrete de stat.


Subiectul activ este calificat deoarece numai persoana care are cunoştinţă de

informaţiile secrete de stat sau de serviciu poate săvârşii o astfel de faptă.

Subiectul pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar instituţia

publică sau organul care deţine aceste secrete.



Elementul material al infracţiunii se realizează în oricare dintre variante prin

două modalităţi alternative:

- prin acţiunea de divulgare a unor documente sau date care constituie

secrete de stat, ori a altor documente sau date ce nu trebuie divulgate (art. 169 alin.

1 C.p.).

- prin deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unor documente ce

constituie secrete de stat (art. 169 alin. 2 C.p.), ori deţinerea în afara îndatoririlor

de serviciu a altor documente în vederea divulgării (art. 169 alin. 3 C.p.).

63

Infracţiunea poate fi săvârşită atât printr-o acţiune (comisivă) cât şi printr-o

inacţiune (omisivă), atunci când cu ştiinţă făptuitorul lasă documentele la vederea

altor persoane.

Divulgarea constă în comunicarea, dezvăluirea, darea în vileag a informaţiilor

secrete de stat ori a altor documente clasificate.

Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu presupune trecerea în posesia

făptuitorului a documentelor sau datelor, indiferent dacă acestea au fost obţinute de

făptuitor din afara unităţii la care este angajat sau din cadrul acesteia, ori dacă avea

atribuţii de păstrare sau conservare, într-un loc determinat în unitate.

Latura obiectivă a infracţiunii este întregită numai dacă este îndeplinită

cerinţa esenţială ca fapta să fie de natură a pune în pericol siguranţa naţională.

Această cerinţă trebuie verificată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 182/2002

şi ale art. 150 C.p., în cazul neîndeplinirii acestora fapta fiind susceptibilă de o altă

încadrare juridică, eventual aceea de divulgare a secretului economic prevăzut de

art. 298 C.p.

Urmarea imediată a acţiunii de divulgare sau deţinere în înţelesul explicat

mai sus constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa statului.

Legătura de cauzalitate. Infracţiunea fiind de pericol şi nu de rezultat nu se

pune prob lema stabilirii legăturii de cauzalitate, aceasta fiind prezumată.

B. Legătura subiectivă

Sub aspectul vinovăţiei, infracţiunea de divulgare de informaţii secrete de stat

se săvârşeşte numai cu intenţie care poate fi directă sau indirectă.


Forme.

Infracţiunea în formă tip prevăzută de art. 169 alin. 1 C.p., constând într-o

infracţiune de divulgare, poate îmbrăca forma tentativei neterminate şi este

pedepsibilă conform art. 173 alin. 1 C.p.

Actele de pregătire nu se pedepsesc.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul divulgării, în momentul

comunicării, iar în modalitatea deţinerii în momentul când a început deţinerea în

afara îndatoririlor de serviciu.

64

Infracţiunea poate îmbrăca şi forma continuată în varianta divulgării sau

forma continuă în varianta deţinerii.

Modalităţi

Art. 169 C.p., prevede trei modalităţi normative agravante: divulgarea

secretului de stat, deţinerea de documente care constituie secrete de stat şi

deţinerea altor documente în vederea divulgării, întrucât subiectul activ este

calificat, neputând fi decât un funcţionar care cunoaşte documentele sau datele în

virtutea atribuţiilor de serviciu.

Varianta simplă atenuată a infracţiunii este prevăzută în ultimul aliniat al art.

169 C.p. şi poate fi săvârşită sub toate cele trei modalităţi.

Sancţiuni

În cazul divulgării (art. 169 alin.1 C.p.) pedeapsa prevăzută de lege este

închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, în cazul deţinerii în

vederea divulgării (art. 169 alin. 2 şi 3 C.p.) închisoarea de la 5 la 10 ani, iar în

varianta atenuată – închisoarea de la 1 la 7 ani.

Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată nu se

pedepsesc ca în cazul celorlalte infracţiuni contra siguranţei statului.

§ 17 Nedenunţarea – art. 170 C.pen.


(1) Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile

prevăzute în art. 155 – 163, 165, 166 şi 167 se pedepseşte cu închisoare de la 2 la

7 ani.

(2) Omisiunea de a denunţa, săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată, nu se

pedepseşte.

(3) Nu se pedepseşte persoana care mai înainte de a se fi început

urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile

competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea

penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora.

Consideraţii generale

65

În legislaţia penală română nu este reglementată o obligaţie legală de a

denunţa săvârşirea unor infracţiuni.

Pornind de la obligaţia de fidelitate faţă de ţară, ca obligaţie morală a tuturor

cetăţenilor români şi având în vedere gradul de pericol social sporit al infracţiunilor

contra siguranţei statului, legiuitorul român a incriminat această infracţiune în mod

distinct şi nu ca o formă de participaţie, ca o complicitate la infracţiunile

nedenunţate42.

Infracţiunea de nedenunţare este corelativă infracţiunilor contra siguranţei

statului ceea ce a determinat includerea acesteia în grupul infracţiunilor din Titlul I

al Părţii speciale al Codului Penal.

Nedenunţarea unor infracţiuni expres şi limitativ determinate, tot cu un grad

de periculozitate sporită, altele decât cele contra siguranţei statului face obiectul

unei alte infracţiuni de sine stătătoare – nedenunţarea unor infracţiuni – prevăzute

de art. 262 C.p.


A. Obiectul juridic special îl constituie ocrotirea relaţiilor sociale referitoare

la siguranţa statului care presupune denunţarea de îndată a acestor infracţiuni in

vederea descoperirii şi sancţionării prompte a faptelor îndreptate împotriva acestor

valori.

Obiectul juridic secundar îl constituie şi relaţiile sociale referitoare la

normala şi buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare.

Fiind o infracţiune de pericol, nedenunţarea nu are n obiect material.


Subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană care răspunde

penal cu condiţia să fie cetăţean român, străin sau apatrid domiciliat în România.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia43 potrivit căreia subiect al

infracţiunii poate fi atât cetăţenii români cât şi străini ori apatrizii domiciliaţi în

România ori în străinătate.

42 V. Dongoroz şi colaboratorii – op.cit., vol. , pag. 146; M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., pag. 55-56; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a. – op. cit., pag. 69. 43 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit. vol. III, pag. 147; M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., vol. II, pag. 56; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a. – op. cit., pag. 61

66

În ce priveşte considerăm că subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi

cetăţeanul român sau străin ori apatridul cu domiciliul în România, întrucât numai

aceştia pot avea o obligaţie morală de fidelitate faţă de Statul Român şi de valorile

sociale ocrotite de acesta.

În această idee, faptele cetăţenilor străini ori a apatrizilor care nu

domiciliază pe teritoriul Statului Român, pot constitui acte de participaţie sub

forma instigării sau a complicităţii.

Coautoratul la această infracţiune nu este posibil fapta fiind săvârşită in

persona propria, pentru că prin omisiunea de a denunţa îşi încalcă propria

obligaţie.

Dacă instigatorul cetăţean român, străin ori apatrid cu domiciliul în

România determină o altă persoană care îndeplineşte aceleaşi condiţii la

nedenunţare, acesta va fi autor al infracţiunii, pentru propria omisiune de

nedenunţare şi participant la infracţiunea celui pe care l-a determinat să nu

denunţe.

În acest caz suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni.

Subiect pasiv este statul român în calitate de titular al valorilor sociale

ocrotite, încălcate prin fapta (omisiunea) de nedenunţare.


A. Latura obiectivă.

Elementul material al infracţiunii îl constituie o inacţiune care constă în

omisiunea de a denunţa vreuna din infracţiunile la care face trimitere textul

incriminator (art. 170 C.p.), respectiv infracţiunea prevăzută de art. 155 -163, art.

165 şi art. 167 C.p.

Omisiunea de a denunţa constă în neîndeplinirea obligaţiei impusă de lege,

obligaţie ce trebuie exercitată de îndată, adică în cel mai scurt timp posibil după ce

s-a luat la cunoştinţă despre faptele săvârşite.

Sintagma „de îndată” trebuie apreciată întotdeauna în mod concret ţinând

cont de locul, timpul şi împrejurările în care persoana a luat la cunoştinţă despre

săvârşirea infracţiunii.

67

Denunţarea poate fi făcut în orice mod – verbal, scris, direct sau prin

intermediul altei persoane.

Dacă persoana a luat cunoştinţă despre săvârşirea mai multor infracţiuni

dintre cele prevăzute de art. 170 C.p., trebuie să le denunţe pe toate, iar denunţul să

fie anterior sesizări organelor judiciare.

Dacă luarea la cunoştinţă despre săvârşirea infracţiuni (lor) este ulterioară

sesizării organelor judiciare, fapta nu constituie infracţiune.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa

statului.

Legătura de cauzalitate între acţiunea de nedenunţare şi crearea stării de

pericol pentru siguranţa statului rezultă din însăşi materialitatea faptei.


Sub aspectul forme de vinovăţie, cum dispoziţiile art. 170 nu face nici o

distincţie, înseamnă că infracţiunea poate fi săvârşită atât cu intenţie cât si din

culpă.

Mobilul şi scopul nu interesează din punctul de vedre al existenţei

infracţiunii, însă trebuie stabilit pentru a fi avute în vedere la individualizarea

pedepsei, de către organele judiciare.


Forme. Fiind o faptă omisivă, infracţiunea nu este susceptibilă de tentativă,

astfel că nu se poate săvârşi decât în forma consumată.

Infracţiunea se consumă instantaneu, în momentul în care cel care a luat la

cunoştinţă de săvârşirea vreuneia din infracţiunile prevăzute de art. 170 C.p., nu-şi

îndeplineşte obligaţia de a o denunţa, de îndată.

Modalităţi. Infracţiunea de nedenunţare, prezintă o singură modalitate

normativă, nedenunţarea, modalităţile faptice putând fi diverse.

Clauze de impunitate. Textul incriminator în cuprinsul art. 170 alin. 3 C.p.,

reglementează două situaţii de impunitate, precizând că nu se pedepseşte persoana

care:

- mai înainte de a se fi început urmărirea penală încunoştinţează autorităţile

competente despre acea infracţiune;

68

- după începerea urmăririi penale ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a

înlesnit arestarea acestora.

Tăinuirea şi favorizarea săvârşirii de soţ sau de o rudă apropiată nu se

pedepsesc.

Sancţiunii. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de nedenunţare

este închisoare de la 2 la 7 ani.

§ 18. Infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin – art. 171 C.pen.


(1) Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau

demnităţii, săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin se sancţionează

cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, al cărui maxim se sporeşte

cu 2 ani.

(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de statul

străin.

Consideraţii generale

Deşi textul incriminează fapte îndreptate împotriva vieţii, integrităţii

corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei fizice infracţiunea a fost

inclusă în Titlul I – infracţiuni contra siguranţei statului – datorită implicaţiilor şi

urmărilor unor astfel de fapte, asupra relaţiilor dintre statul român şi alte state, deci

implicit asupra siguranţei naţionale.

Convenţia de la Viena44 din 1968, privind relaţiile diplomatice şi

Convenţia de la Viena45 privind relaţiile consulare ratificate de România impun

obligaţia statelor semnatare de a acorda o protecţie sporită, prin luarea unor măsuri

speciale pentru a preveni şi împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi

demnităţii acestora.

Concursul de relaţii sociale ocrotite, pe de o parte cele privind viaţa,

integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi demnitatea persoanei iar pe de altă

parte cele privind siguranţa naţională.

44 B. Of. nr. 89/ 8 iulie 1968. 45 B. Of. nr. 10/28 ianuarie 1979.

69

Acest concurs de relaţii sociale ocrotite dau infracţiunii prevăzute de art.

171 C.p., un caracter complex.


A. Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra

siguranţei naţionale.

Obiectul juridic special este constituit în principal din relaţiile sociale

referitoare la siguranţa statului şi în secundar din cele referitoare la viaţa,

integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi demnitatea reprezentantului unui stat

străin.

Infracţiunea va avea şi un obiect material când priveşte viaţa, integritatea

corporală sau sănătatea ori libertatea reprezentantului unui stat străin.


Subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană care răspunde

din punct de vedere penal.

Subiect pasiv principal este statul român, iar subiect pasiv secundar este

reprezentantul statului străin care este deci un subiect pasiv calificat.

Participaţia penală, la această infracţiune este posibilă sub toate formele,

coautorat, instigare sau complicitate.



Infracţiunile contra reprezentantului unui stat străin pot fi comise atât

printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune, care sunt identice cu cele contra vieţii,

integrităţii corporale, sănătăţii sau demnităţii persoanei.

Pentru întregirea laturii obiective, textul incriminator cuprinde cerinţa

esenţială ca acţiunea sau inacţiunea să fie îndreptată împotriva reprezentantului unui

stat străin în condiţii de natură să pună în pericol siguranţa statului.

Urmarea imediată este complexă întrucât include atât o stare de pericol

pentru siguranţa statului, cât şi o stare de pericol (în cazul tentativei) sau un rezultat

(în cazul infracţiunii consumate) privind viaţa, integritatea corporală sau sănătatea

persoanei fizice – reprezentant al statului străin.

70

Legătura de cauzalitate trebuie să existe şi trebuie dovedită, între fapta care

constituie elementul material, obiectiv şi rezultatul produs.


Sub aspectul vinovăţiei infracţiunea prevăzută de art. 171 C.p., poate fi

săvârşită numai cu intenţie directă sau indirectă46.

Nu putem împărtăşi opinia autorilor47 care susţin că infracţiunea poate fi

săvârşită şi din culpă, întrucât autorul trebuie să aibă reprezentarea (să fi ştiut) în

momentul săvârşirii faptei, că victima este reprezentantul unui stat străin, or este

greu de acceptat astfel de ipoteză în cazul culpei cu atât mai mult cu cât aceste din

urmă infracţiuni nu pot afecta siguranţa statului.

4. Forme. Modalităţi.

Atât formele cât şi modalităţile acestei infracţiuni sunt identice cu cele ale

infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, ori libertăţii şi demnităţii

persoanei.

5. Sancţiuni

Textul incriminator în tot conţinutul său, deci şi în privinţa sancţiunii

cuprinde o normă de trimitere la infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale,

sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei.

Unica precizare constă în aceea că infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa

prevăzută de lege pentru fapta săvârşită al cărei maxim „se sporeşte cu 2 ani”.

TITLUL II

CAPITOLUL II

Infracţiuni contra persoanei

I. Consideraţii generale

Dreptul la viaţă este un drept natural şi în acelaşi timp principalul dirept

fundamental în jurul căruia gravitează toate celelalte drepturi şi libertăţi ale omului

ca fiinţă socială.

46 M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., vol. II, pag. 6. 47 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., vol. III, pag. ….. ; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 74; Al. Boroi – op. cit., pag. 61.

71

Din punct de vedere al dreptului pozitiv48, noţiunea de drepturi ale omului,

a apărut încă în epoca absolutismului feudal.

Primul text cunoscut în istorie49 este „Magna Charta Libertatum”,

proclamată în anul 1215, în Anglia, de către Ioan fără de Ţară, care prevedea că

„nici un om liber nu va fi arestat, întemniţat, scos în afara legii sau exilat şi nu i se

va cauza nici o pagubă, decât în temeiul unei judecăţi legale făcute de semenii săi

sau în temeiul legii ţării”.

Acest concept a evoluat, fiind cuprins în legislaţiile diverselor ţări iar în

plan internaţional fiind consacrat prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

în anul 1948.

Ulterior au fost adoptate o serie de tratate sau convenţii internaţionale, în

prezent fiind prevăzut în toate constituţiile ţărilor lumii.

În Constituţia României, dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică este

consacrat şi garantat în cuprinsul art. 22.

Infracţiunile contra persoanei sunt reglementate în Titlul II al părţi speciale,

a Codului penal român, fiind grupate în patru capitole care la rândul lor sunt

împărţite pe secţiuni şi articole.

Astfel Capitolul I, intitulat „Infracţiuni contrat vieţii, integrităţii corporale

şi sănătăţii” (art. 174-185 C.pen.), este structurat în trei secţiuni:

Secţiunea I – Omuciderea; Secţiunea a II-a – Lovirea şi vătămarea

integrităţii corporale sau a sănătăţii; Secţiunea a III-a – Avortul.

Capitolul II – „Infracţiuni contra libertăţii persoanei” (art. 189-196 C.pen.),

cuprinde infracţiunile care au ca obiect ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la

libertatea fizică şi psihică ori alte forme ale libertăţii persoanei.

Capitolul III – „Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală” (art. 197-204

C.pen.), cuprinde incriminări prin care se urmăreşte ocrotirea libertăţii sexuale.

Capitolul IV – „Infracţiuni contra demnităţii” (art. 205-207 C.pen.), asigură

protecţia penală a demnităţii, reputaţiei şi onoarei, persoanei.

48 C. Bârsan – Convenţia Europeană a drepturilor omului – Comentariu pe articole, Ed. All Beck, Vol. I – Drepturi şi libertăţi, pag. 21 49 Idem – pag. 21

72

CAPITOLUL I – Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi

sănătăţii

Secţiunea I – Omuciderea

§ 1. Omorul - art. 174 C.pen


(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de


(2) Tentativa se pedepseşte.

Din modul de reglementare al textului incriminator se poate observa că

legiuitorul nu dă o definiţie care să cuprindă toate elementele constitutive ale

infracţiunii, ci se limitează la o explicare a denumirii marginale si a acţiunii

infracţionale.

Coroborând dispoziţiile art. 174 C.pen., cu cele ale art. 19 alin. 2 C.pen.,

omorul a fost definit50 ca fiind „fapta persoanei care cu intenţie ucide o altă

persoană”.

O problemă ce a stârnit intense controverse în doctrina internă şi

internaţională este aceea a euthanasiei sau a morţii medicale asistate.

În majoritatea legislaţiilor euthanasia este interzisă însă problema

euthanasiei pasive51 (sau a morţii clinic asistate) este privită într-o nouă optică atât

în unele legislaţii europene cât în jurisprudenţa C.E.D.O.52, care a statuat că

dispoziţiile Convenţiei „protejează dreptul la viaţă, nu şi dreptul la sinucidere

asistată”.

Urmare acestei decizii, legiuitorul român, în vederea armonizării legislaţiei

cu cea comunitară, a adoptat Legea nr. 46/200353, privind drepturile pacientului,

care în cuprinsul art. 13 prevede că „pacientul are dreptul să refuze sau să oprească,

o inte4rvenţie medicală, asumându-şi în scris, răspunderea pentru decizia sa”.

50 V. Dongoroz şi colaboratorii – Explicaţii teoretice ale codului penal român, Ed. a II-a, Ed. Academiei Române – Ed. All Beck, 2003, Vol. III, pag. 170 51 C. Bârsan – Problema euthanasiei pe rolul Curţii de la Strasbourg – recunoaşte Convenţia existenţa unui „drept de a murii”, în P.R. nr. 4/2002, pag. 174-193; C. Bârsan – Convenţia Europeană a drepturilor omului, op. cit., Vol. I, pag. 171-174 52 C.C.D.H., 29 aprilie 2002, Pretty c/Royaume – Uni – op. cit. după C. Bârsan – Convenţia Europeană a drepturilor omului – op. cit. pag. 172-173 53 Publicată în M. Of. nr. 51/29 ianuarie 2003

73

În legătură cu această reglementare, în doctrină s-a exprimat opinia54

(căreia subscriem) potrivit căreia răspunderea penală poate fi înlăturată – în cazul

unei intervenţii medicale de urgenţă – şi în lipsa consimţământului bolnavului sau al

reprezentanţilor acestuia, numai cu avizul comisiei de arbitraj constituită din medici

specialişti conform art. 17 din lege, iar neefectuarea intervenţiei nu poate fi

considerată infracţiune.

Acelaşi autor opinează că în aceleaşi condiţii s-ar putea decide şi

deconectarea bolnavului de la aparatele de terapie intensivă, în cazul în care

bolnavul refuză continuarea tratamentului.


A. Obiectul juridic

a) Obiectul juridic special al infracţiunii de omor îl constituie relaţiile

sociale referitoare la dreptul la viaţă ca drept principal şi fundamental al persoanei,

recunoscut şi ocrotit prin norme penale.

Legea penală ocroteşte dreptul la viaţă – din momentul în care ia sfârşit

procesul naşterii naturale, prin expulzare fătului care îşi începe viaţa extrauterină şi

până în momentul în care intervine moartea biologică55.

Nici codul penal şi nici vreo altă lege specială nu incriminează sinuciderea

şi nici încercarea de sinucidere.

În schimb legea română ca de altfel majoritatea legislaţiilor incriminează

determinarea sau înlesnirea sinuciderii, cu precizarea că dispoziţiile art. 179 C.pen.,

trebuie interpretate în strânsă legătură cu cele ale art. 13 şi respectiv art. 31 din

Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului.

b) Obiectul material al infracţiunii de omor este corpul victimei, persoana

în viaţă, indiferent de starea sănătăţii acesteia, împotriva căreia se îndreaptă acţiunea

de ucidere.

Dacă momentul începerii vieţii îl constituie expulzarea fătului viu, în

privinţa momentului încetării vieţii, ştiinţa medicală ia în considerare două situaţii:

54 Gh. Mateuţ – în Codul penal comentat, Vol. II, Partea specială – M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 174-175 55 T. Toader – Drept penal român – partea specială, Ediţia a III-a , Ed. Hamangiu – 2007, pag. 33

74

1. moartea clinică determinată de funcţiile aparatului respirator şi ale

aparatului circulator;

2. moartea cerebrală sau biologică, când încetează activitatea cerebrală.

Din punctul de vedere al legii penale, rezultatul cerut de norma de

incriminare se consideră că s-a produs moartea cerebrală.


a) Subiect activ nemijlocit al infracţiunii de omor poate fi orice persoană,

cu condiţia ca aceasta să răspundă penal.

Participaţia la această infracţiune este posibilă sub forma coautoratului, a

instigării şi complicităţii.

Există coautorat la infracţiunea de omor în toate cazurile în care

participanţii săvârşesc acte ce ţin de acţiunea tipică, chiar dacă contribuţiile

coautorilor nu acoperă întreaga latură obiectivă a infracţiunii, ci realizează numai o

parte din actele de executare, acte care însă se integrează în activitatea materială a

faptei privită în unitatea şi individualitatea ei.

Astfel în practica judiciară s-a decis56 că există coautorat dacă mai multe

persoane au lovit victima, chiar dacă numai lovitura unuia dintre participanţi a fost

mortală iar ceilalţi au aplicat lovituri de mai mică intensitate, întrucât aceştia au

acţionat cu intenţia de a ucide, acţiunile lor înscriindu-se în procesul cauzal care a

determinat rezultatul letal.

b) Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană cu condiţia ca aceasta

să fi fost în viaţă.

Nu prezintă importanţă starea sănătăţii fizice sau psihice a subiectului

pasiv şi nici vârsta, sexul sau faptul că era hotărâtă să-şi suprime viaţa.

C. Latura obiectivă

a) Elementul material al laturii obiective constă în uciderea unei persoane

prin care este suprimată viaţa acesteia.

56 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 1362/1983, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală 1981-1985, pag. 202; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 467/1978, în R.R.D. nr.7/1978, pag. 53; C.Ap. Bucureşti, Secţia I-a penală, Dec. nr. 2050/1966, R.D.P. nr. 1/1997, pag. 120; G. Antoniu, C. Buloiu – Practică judiciară penală, Vol. I, pag. 90; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 2894/1971, R.R.D. nr. 3/1972, pag. 165; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 3799/1970, R.R.D. nr. 4/1971, pag. 143

75

Suprimarea vieţii poate fi făcută prin acte comisive (aplicarea de lovituri,

înjunghiere, sugrumare, împuşcare), dar şi printr-o inacţiune (omisiune), dacă printr-

o atitudine pasivă atunci când făptuitorul este obligat să intervină, fie în virtutea

legii (obligaţie legală), fie în baza unui obligaţii contractuale (ex: în cazul

contractului de întreţinere, când făptuitorul omite să administreze medicamentele

sau lasă fără ajutor persoana întreţinută).

Actele comisive sunt modalităţile faptice cele mai des întâlnite în comiterea

infracţiunii de omor.

Acţiunea de ucidere poate fi făcută în mod direct, nemijlocit sau în mod

indirect, nemijlocit (prin antrenarea unei forţe sau energii neanimate sau animate –

asmuţirea unui câine, folosirea unei reptile veninoase) sau chiar prin folosirea

energiei fizice a victimei (constrânsă fizic sau psihic să se înjunghie, să se arunce de

la înălţime, etc.).

Subzistă infracţiunea de omor şi atunci când făptuitorul ştiind că victima

suferă de cord îi provoacă emoţii puternice care conduc la moartea acesteia57.

Acţiunea de ucidere poate fi comisă prin orice mijloace sau instrumente:

mijloace fizice (arme albe sau de foc, instrumente tăietoare-înţepătoare, corpuri

contondente, etc.), mijloace chimice (substanţe toxice sau corozive) sau mijloace

psihice care să fie de natură a provoca un şoc psihic sau o stare de emoţie intensă

(ex: ameninţarea gravă, sperierea, stresul psihic, etc.).

Mijloacele sau instrumentele indiferent de natura lor trebuie să fie apte de a

produce rezultatul letal fie prin ele însele, fie prin întrebuinţarea lor în anumite

moduri, împrejurări sau condiţii.

b) Urmarea imediată, constă în moartea victimei. Numai producerea

acestui rezultat întregeşte latura obiectivă a infracţiunii.

Din punctul de vedere al existenţei infracţiunii nu prezintă relevanţă dacă

moartea a survenit imediat sau mai târziu58.

57 T. Vasiliu şi colaboratorii – Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1974, pag. 73; T.S. Secţia penală, Dec. nr. 625/1987, în C-D./1987, pag. 265 58 Idem – T. Vasiliu şi colaboratorii, op. cit., Vol. I, pag. 73

76

produs.

c) Legătura de cauzalitate. Fiind o infracţiune de rezultat între acţiunea sau

inacţiunea făptuitorului şi moartea victimei, trebuie să existe un raport de

cauzalitate.

În conţinutul legal al infracţiunii nu se regăseşte o expresie care să reliefeze

legătura cauzală, însă aceasta rezultă implicit, din descrierea acţiunii.

În cazul infracţiunii analizate, legiuitorul, prin folosirea substantivului

derivat dintr-un verb – uciderea – arată nu numai în ce constă acţiunea incriminată,

dar şi rezultatul şi implicit legătura de cauzalitate dinte acestea.

De cele mai multe ori legătura de cauzalitate se constată fără dificultăţi,

fiind suficient să se constate că autorul sau coautorii au acţionat cu un mijloc

periculos şi au provocat moartea unei persoane.

Există raport de cauzalitate chiar dacă la producerea rezultatului

socialmente periculos contribuie şi alţi factori preexistenţi (o boală de care suferea

victima), concomitenţi (loviturile aplicate victimei de o altă persoană), ori posteriori

(internarea cu întârziere a victimei în spital).

Astfel în practica judiciară s-a decis59 că nu întrerupe legătura de

cauzalitate neaplicarea unei terapii complete de către organele medicale, dacă fără

acţiunea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi

Într-o altă cauză60, fostul Tribunal Suprem, a statuat că nu are relevanţă

faptul că victima s-a internat tardiv în spital şi că vasele craniului erau foarte subţiri,

dacă moartea victimei s-a datorat lovirii de către inculpat cu o cărămidă, cea ce a

provocat un traumatism cranio - cerebral şi fractura osului frontal stâng.

Acelaşi Tribunal Suprem, într-o altă cauză61, a decis că este irelevantă

împrejurarea că moartea victimei s-a produs datorită unor complicaţii septice, din

moment ce ea a survenit ca urmare a loviturii de cuţit aplicate victimei în abdomen

de către inculpat.

S-a statuat de asemenea62 că neaplicarea de către organele medicale a unei

terapeutici complete ori examinarea superficială, din culpa medicilor, a rănii ceea ce

59 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 1642/1974, în R.R.D. nr. 2/1975, pag. 59 60 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 4115/1975, în Repertoriu … 1969/1975, pag. 272 61 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 2894/1971, în R.R.D. nr. 3/1972, pag., 165 62 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 72/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, pag., 61

77

a făcut ca tratamentul aplicat să fie neadecvat, nu întrerupe legătura de cauzalitate

dintre faptă şi rezultat, deoarece moartea victimei nu ar fi intervenit fără lovitura

mortală aplicată de inculpat.

S-a exprimat, în doctrină63, opinia potrivit căreia raportul de cauzalitate este

întrerupt dacă, ulterior săvârşirii faptei, intervine o cauză, care, prin ea însăşi şi

independent de activitatea făptuitorului produce moartea victimei (victima este

internată în spital pentru vătămare corporală, dar dintr-o eroare, i se aplică un

tratament greşit şi aceasta moare).

D. Latura subiectivă a infracţiunii de omor se caracterizează prin intenţia

de a ucide.

Sub aspectul formei de vinovăţie, omorul poate fi săvârşit cu intenţie

directă – când făptuitorul prevede rezultatul acţiunii (moartea victimei) şi urmăreşte

producerea acestuia (art. 19 pct. 1 lit. „a” C.pen.) sau cu intenţie indirectă, când

făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea

producerii lui (art. 19 pct. 1 lit. „b” C.pen.).

Aşadar infracţiunea de omor, presupune intenţia de a ucide rezultat pe care

făptuitorul îl prevede fie ca o consecinţă sigură (prevede şi urmăreşte producerea

lui), fie ca o eventualitate (prevede, nu-l urmăreşte dar acceptă producerea lui).

Stabilirea intenţiei prezintă o importanţă majoră întrucât aceasta reprezintă

criteriul esenţial, pe baza căruia infracţiunea de omor poate fi delimitată de alte

infracţiuni îndreptate împotriva vieţii persoanei, cum ar fi cea de loviri cauzatoare

de moarte sau cea de ucidere din culpă.

Şi în cazul acestor din urmă infracţiuni, făptuitorul acţionează în mod

violent asupra corpului persoanei, provocându-i moartea, însă dacă se va stabili că

aceasta a acţionat cu preterintenţie fapta va fi încadrată ca loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte (art. 183 C.pen.) iar dacă se va stabilit că aceasta a acţionat din

culpă fapta va fi încadrată ca ucidere din culpă (art. 178 C.pen.).

Tot pe această bază se va deosebi tentativa de mor de infracţiunea de loviri

sau alte violenţe (art. 180 C.pen.) ori de infracţiunea de vătămare corporală (art. 181

C.pen.) sau după caz de cea de vătămare corporală gravă (art. 182 C.pen.).

63 T. Vasiliu şi colaboratorii – op. cit. Vol. I, pag. 73

78

În practica judiciară intenţia de a ucide se deduce din materialitatea faptelor

(dolus ex re), care de cele mai multe ori relevă poziţia făptuitorului faţă de rezultatul

acţiunii sale.

Astfel, s-a reţinut în mod repetat intenţia de a ucide atunci când făptuitorul:

- loveşte victima cu instrumente apte de a ucide în regiuni vitale ale corpului64;

- aplică victimei lovituri cu piciorul şi cu un lemn, care au cauzat leziuni osoase

grave şi ruperi pulmonare65;

- loveşte cu persistenţă şi intensitate victima (11 lovituri) cu un cuţit, în regiunea

toracică, lezând grav organe vitale66;

- aplică repetat lovituri peste tot corpul victimei, cu intensitate67;

- aplică o singură lovitură cu cuţitul, în pieptul victimei, perforându-i artera

pulmonară şi plămânul stâng68 ori aplică o singură lovitură în regiunea gâtului în

profunzime69;

- lovirea cu palma, în mod repetat, asupra unei fetiţe de două luni, provocându-i

fractura bolţii craniene şi moartea, constituie infracţiunea de omor şi nu cea de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte70.

În cazul în care intenţia făptuitorului de a ucide nu poate fi desprinsă din

materialitatea faptelor, aceasta poate fi stabilită pe baza altor fapte şi împrejurări

rezultate din probele şi mijloacele de probă administrate cu ocazia soluţionării

cauzei.

Astfel de împrejurări pot fi raporturile de prietenie sau duşmănie dintre

făptuitori şi victimă anterior săvârşirii faptei, comportarea făptuitorului după

comiterea faptei – acordă ajutor victimei ori o lasă fără ajutor abandonând-o sau

recunoaşterea autorului coroborată cu alte fapte sau împrejurări.

Astfel, faptul că inculpatul a aplicat victimei, lovituri cu un obiect apt de a

produce moartea, într-o zonă vitală a corpului, nu demonstrează per se intenţia de

ucidere, atât timp cât din datele dosarului rezultă că între el şi victimă erau relaţii de

64 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 2894/1971, în R.R.D. nr. 3/1972, pag., 165 65 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 130/1993, în Dreptul nr. 8/1993, pag. 66 66 T.S., Col. pen., Dec. nr. 2238/1968, R.R.D. nr. 5/1969, pag. 182 67 T.S., Col. pen., Dec. nr. 878/1957, L.P. nr. 10/1957, pag. 122 68 T.S., Col. pen., Dec. nr. 394/1952, C.D. 1952-1954, Vol. II, pag. 115 69 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 100/1980, în R.R.D. nr. 9/1980, pag., 64 70 T.J. Constanţa, Dec. pen. nr. 268/1993, Dreptul nr. 5/1994, pag. 73

79

prietenie, că fapta s-a comis pe întuneric, fiind posibil ca loviturile să fie aplicate la

întâmplare şi imediat după săvârşirea faptei inculpatul a acordat îngrijire victimei71.

Infracţiunea de omor în formă simplă (de bază) nu este condiţionată de

existenţa unui mobil sau scop, însă dacă acestea există trebuie stabilite, deoarece

prezintă relevanţă la individualizarea pedepsei.

Eroare asupra persoanei victimei (error in persona) nu prezintă nici o

importanţă asupra vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răspunderea penală72.

Lovitura deviată (aberatio ictus), de asemenea nu înlătură răspunderea

penală a făptuitorului care ucide o altă persoană decât cea vizată, ca urmare a

manipulării greşite a instrumentului folosit, ori datorită altor cauze accidentale.

Deşi în doctrină au existat şi alte opinii73 în practica judiciară în mod

constant s-a statuat că şi în acest caz fapta constituie infracţiunea de omor.

3. Tentativa şi consumarea infracţiunii

Omorul fiind o infracţiune de rezultat este nesusceptibilă de desfăşurare în

timp şi prin urmare de forme imperfecte cum sunt actele preparatorii şi tentativa.

a) Actele preparatorii, deşi posibile nu sunt incriminate,

acestea fiind absorbite în acţiunea făptuitorului.

b) Tentativa la infracţiunea de omor există atunci când s-a

început executarea acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, dar

aceasta a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

Tentativa poate îmbrăca oricare din modalităţile normative şi deci poate fi:

întreruptă, perfectă şi relativ improprie.

- Tentativa este întreruptă atunci când acţiunea făptuitorului a fost oprită

sau împiedicată să se desfăşoare din cauze exterioare voinţei acestuia.

În practica judiciară s-a reţinut tentativa întreruptă la infracţiunea de omor

în sarcina inculpatului care a aplicat două lovituri de cuţit în zona toracelui după

care a fost imobilizat de către cei prezenţi74.

71 Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, Partea specială, pag. 75. Pentru detalii a se vedea şi practica judiciară indicată de autor 72 T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 75 73 G. Antoniu şi colaboratorii – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, Bucureşti 2003, pag, 596, Apud. Al. Boroi – Drept penal, Partea specială , Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2006, pag. 65-76 74 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 340/1992, Dreptul nr. 4/1993, pag. 69

80

- Tentativa perfectă este atunci când acţiunea a fost executată în întregime

dar rezultatul – moartea victimei – nu s-a produs.

Fostul Tribunal Suprem, a reţinut tentativa perfectă la infracţiunea de omor

când făptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei clădiri, însă nu s-a produs

moartea victimei datorită faptului că a căzut pe solul afânat şi cu vegetaţie75.

- Tentativa relativ improprie există în cazul în care consumarea infracţiunii

nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori

când în timpul executării obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se

află.

În practica judiciară s-a reţinut tentativa relativ improprie76 în sarcina

făptuitorului care a administrat unei persoane, în scopul de a o ucide, o cantitate de

otravă care s-a dovedit insuficientă.

c) Consumarea infracţiunii de omor are loc în momentul în care

acţiunea de ucidere a produs urmarea imediată – moartea victimei.

Moartea poate surveni imediat sau după trecerea unui oarecare interval de

timp.

În această din urmă ipoteză, infracţiunea va fi urmărită ca tentativă la omor,

în cazul în care se produce moartea, urmând a se proceda la schimbarea încadrării

juridice.

Infracţiunea de omor nu este susceptibilă de a fi săvârşită în formă

continuată.

4. Aspecte procesuale şi regimul sancţionator

Acţiunea penală în cazul infracţiunii de omor se exercită din oficiu.

Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, potrivit art.

209 alin. 3 C.p.pen., iar competenţa de judecată, în primă instanţă revine

tribunalului conform art. 27 pct. 1 lit. „a” C.p.pen.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată este închisoarea

de la 10 la 20 de ani.

75 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 898/1983, R.R.D. nr. 8/1983, pag. 60; Idem, T.S. Secţia penală, Dec. nr. 105/1980, R.R.D. nr. 3/1981, pag. 65 76 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 172/2000, Dreptul nr. 9/2001, pag.59

81

§ 2. Omorul calificat – art. 175 C. pen.


(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) cu premeditare;

b) din interes material;

c) asupra soţului sau unei rude apropiate;

d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;

e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;

f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;

g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare,

ori de la executarea unei pedepse;

h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;

i) în public;

se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.


Omorul calificat presupune realizarea conţinutului constitutiv al omorului

simplu, în oricare din acţiunile alternative, enumerate limitativ în art. 175 lit. a-i.

- Dacă omorul calificat se săvârşeşte în două sau mai multe modalităţi

alternative prevăzute de textul incriminator, infracţiunea îşi păstrează caracterul

unitar, însă asemenea împrejurări vor fi avute în vedere la aprecierea gravităţii

faptelor şi a pericolului social concret, care trebuie să se reflecte în individualizarea

pedepsei aplicate.

- Dacă omorul se săvârşeşte în condiţiile unei împrejurări din cele prevăzute

în art. 175 C.pen., împrejurare, care însă constituie şi o circumstanţă agravantă

generală (de ex: omorul s-a comis din interes material – împrejurare prevăzută de

art. 175 lit. „d” C.pen.) dar care constituie şi o circumstanţă agravantă generală

prevăzută de art. 175 lit. „d” (săvârşirea unei infracţiuni din motive josnice – omorul

din interes material fiind fără îndoială un motiv josnic), se va reţine numai forma

calificată a infracţiunii, fără a fi aplicată şi agravanta generală prevăzută la art. 75

lit. „d” C.pen.77.

77 I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit. pag. 91

82

- Dacă în cauză pe lângă împrejurarea specială prevăzută de art. 175 C.pen.,

există şi o împrejurare care constituie o circumstanţă agravantă generală

neasemănătoare (de ex: făptuitorul major săvârşeşte fapta cu premeditare împreună

cu un făptuitor minor), se va reţine şi agravanta generală prevăzută de art. 75 lit. „c”

C.pen.78.

- Dacă făptuitorul se află în eroare cu privire la calitatea de rudă apropiată a

victimei, în sensul art. 51 alin. 2 C.pen., în sarcina acestuia nu se va reţine

infracţiunea de omor calificat ci aceea de omor simplu prevăzut de art. 174 C.pen.79.

Deoarece omorul calificat este o variantă agravantă a omorului simplu, în

cele ce urmează vor fi analizate doar elementele circumstanţiale şi cele specifice

aceste infracţiuni.

I. Omorul săvârşit cu premeditare – art. 175 alin. 1 lit. „a” C.pen.

În înţelesul obişnuit al cuvântului premeditarea înseamnă o acţiune

îndelung gândită sau desfăşurată pe baza unei meditaţii anterioare, a unei chibzuinţe

anticipate80.

Unii autori81 au preluat acest înţeles general al cuvântului susţinând că şi

sensul juridic este similar.

Majoritatea autorilor sunt însă de părere că premeditarea în sens juridic

presupune atât existenţa unei deliberări anterioare (dolus deliberatus) cât şi o

activitate materială premergătoare săvârşirii infracţiunii cum ar fi procurarea

mijloacelor sau instrumentelor necesare săvârşirii infracţiunii, de informaţii care să

asigure condiţii favorabile comiterii acesteia, racolarea de complici etc.

Premeditarea presupune îndeplinirea cumulativă a următoarele condiţii;

a) luarea hotărârii infracţionale trebuie să preceadă executarea acţiunii,

între aceste momente, fiind necesară trecerea unui interval de timp.

Durata acestui interval de timp nu este fixă şi nici nu poate fi dinainte

stabilită, organele judiciare având sarcina de a constata dacă această condiţie este

îndeplinită pe baza împrejurărilor concrete ale cauzei, dar mai ales în funcţie de

78 Idem 79 Idem 80 T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 82 81 O.A.Stoica – Drept penal. Partea specială, Ed. D.P. Bucureşti 1976, pag. 14

83

particularităţile subiective, psihice, ale făptuitorului, de gradul de instruire a

acestuia, pentru că în funcţie de aceste particularităţi unele persoane au nevoie de o

perioadă mai îndelungată pentru a chibzui, pe când altele pot chibzui cu multă

eficienţă într-un interval de timp mai scurt.

b) chibzuirea făptuitorului trebuie s fie suficientă82.

Această condiţie derivată din prima se impune a fi verificată pentru a putea

delimita pe de o parte premeditarea de starea de provocare iar pe de altă parte pentru

a putea stabili cu certitudine situaţiile în care premeditarea poate coexista cu starea

de provocare.

c) hotărârea luată anterior să se concretizeze, să se exteriorizeze prin acte

de pregătire a infracţiunii.

Practica constantă a instanţei supreme confirmă acest punct de vedere sens

în care s-a statuat că nu este suficient să treacă un oarecare interval de timp în care

făptuitorul să poată reflecta asupra săvârşirii faptei, ci este necesar ca acesta să facă

şi acte concrete de pregătire în acest scop cum ar fi, obţinerea de informaţii,

pândirea victimei, procurarea de mijloace sau căutarea de complici83.

Premeditarea presupune voinţa fermă, de neclintit, de a suprima viaţa unei

persoane, deci săvârşirea omorului într-o astfel de împrejurare se poate face numai

cu intenţie directă.

Premeditarea este o circumstanţă personală care conform art. 28 alin. 1

C.pen., nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi. Cu toate acestea dacă cel care a

premeditat, a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane, care au cunoscut

scopul pregătirii, premeditarea se converteşte într-o circumstanţă reală şi ca atare se

răsfrânge asupra participanţilor.

Premeditarea există şi în cazul erorii asupra persoanei (eror in persona) cât

şi în cazul devierii loviturii (aberatio ictus).

Atât în doctrină cât şi în practica judiciară în principiu, se admite că este

posibilă coexistenţa premeditării cu starea de provocare84.

82 Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii . op. cit. pag. 94 83 C.S.J, Secţia penală, Dec. nr. 104/09.06.1993, în Şt. Crişan – G.D. Crişan – Codul penal comentat cu practică judiciară 1989-1999, pag. 417; a se vedea şi comentariul din Dreptul nr. 7/1994, pag. 99 84 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit. pag. 178; T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit. pag. 83; T. Toader – op. cit. pag. 41

84

S-a exprimat însă şi opinia contrară85, potrivit căreia premeditarea este

incompatibilă cu provocarea.

II. Omorul din interes material – art. 275 alin. 1 lit.”b” C.pen.

Această agravantă de calificare a omorului, priveşte mobilul cu care a

acţionat autorul, pericol social sporit constând în caracterul deosebit al

periculozităţii făptuitorului care săvârşeşte fapta pentru satisfacerea intereselor

materiale.

Aşadar această agravantă constituie o circumstanţă personală.

Interesul material constă în orice folos, avantaj sau beneficiu de natură

patrimonială cum ar fi de exemplu: bani, bunuri, recunoaşterea unui drept, stingerea

unei datorii, dobândirea unei succesiuni, a unor titluri de valoare, etc.

Omorul săvârşit din interes material se deosebeşte atât de infracţiunea de

tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei (art. 211 alin. 3), cât şi de omorul

deosebit de grav prin care se urmăreşte sau se ascunde săvârşirea unei tâlhării sau

piraterii (art. 176 lit. d C.pen.) deoarece făptuitorul acţionează cu intenţia de a

obţine interesele materiale pe o cale aparent legală şi nu prin întrebuinţarea violenţei

în vederea sustragerii de bunuri sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru

a-şi asigura scăparea.

Infracţiunea subzistă indiferent dacă interesul material este realizat sau nu.

Va exista premeditare şi în cazul în care în locul persoanei vizate a fost

ucisă o altă persoană indiferent dacă aceasta se datorează erorii asupra persoanei

(eror in persona), ori devierii acţiunii (aberatio ictus).

Deşi este o circumstanţă personală, în cazul în care autorul săvârşeşte

infracţiunea împreună cu alte persoane, care cunosc scopul activităţii pregătitoare,

aceasta se converteşte într-o circumstanţă reală, răsfrângându-se şi asupra

participanţilor.

Nu este îndeplinită cerinţa legii, dacă omorul a fost săvârşit ca urmare a

disputei dintre făptuitor şi victimă pentru stăpânirea unui bun sau ca urmare a unui

conflict privind folosinţa bunurilor.

85 Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit. Vol. II, pag. 97-98

85

În practica judiciară s-a decis86 că uciderea victimei deoarece aceasta nu i-a

permis inculpatului să folosească un teren pentru păşunatul animalelor sau pentru că

acesta i-a interzis accesul la un drum de trecere, nu justifică aplicarea agravantei.

III. Omorul săvârşit asupra soţului sau asupra unei rude apropiate – art.

175 alin. 1 lit. „c”C.pen.

Această circumstanţă de calificare se referă la calitatea de soţ sau rudă

apropiată, a făptuitorului în raport cu victima, care trebuie să existe în momentul

comiterii faptei.

Aşadar, sfera subiecţilor pasivi la această infracţiune, este precis limitată de

lege.

Pericolul social sporit al acestei infracţiuni este dat de subiectul activ care

încalcă nu numai obligaţia generală de a respecta voinţa semenilor lui, dar şi pe

aceea specială de a ocroti şi respecta viaţa celor apropiaţi din punctul de vedere al

familiei87.

Calitatea de soţ rezultă numai dintr-o căsătorie legal încheiată şi trebuie să

existe în momentul săvârşirii infracţiunii.

Dacă această calitate a încetat ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ

sau făptuitorul şi victima erau legaţi printr-o căsătorie lovită de nulitate absolută ori

aveau calitatea de concubini, fapta va fi încadrată ca omor simplu şi nu calificat.

Rude apropiate în sensul art. 149 C.pen., sunt ascendenţii şi descendenţi,

fraţii şi surorile, copii acestora precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit

legii, astfel de rude.

Agravanta se aplică şi ascendenţilor şi descendenţilor din afara căsătoriei

iar depărtarea dintre autor şi victimă pe linie ascendentă sau descendentă nu prezintă

relevanţă.

Potrivit art. 149 alin. 2 C.pen., dispoziţiile referitoare la rude apropiate se

aplică, în caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate cât şi descendenţilor

acesteia şi în raport cu rudele fireşti, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse,

înfiatului cât şi descendenţilor acestuia şi în raport cu rudele înfietorului.

86 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 2240/1988; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 1575/1974 în Al. Boroi - op.cit. pag. 84 87 V. Dongoroz – op. cit., Vol. III, pag. 180

86

Legea nu face nici o deosebire nici între fraţii (şi surorile) uterini şi cei

consanguini.

Eroarea asupra persoanei (asupra calităţii de soţ sau rudă apropiată) sau

devierea loviturii sunt de natură a atrage încadrarea faptei ca omor simplu şi nu

calificat.

În literatura de specialitate ca de altfel şi în practica judiciară au existat

discuţii în legătură cu posibilitatea reţinerii în cazul acestei infracţiuni şi a

agravantei generale prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. „b” teza a II-a.

I.C.C.J. în soluţionarea unui recurs în interesul legii88, a statuat că în cazul

infracţiunii prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. „b”, teza a II-a, nu mai poate fi reţinută,

întrucât s-ar ajunge la o dublă agravare a răspunderii penale, ceea ce este

inadmisibil.

IV. Omorul, profitând de stare de neputinţă a victimei de a se apăra – art.

175 alin. 1 lit.”d”C.pen.

Ceea ce caracterizează această circumstanţă de calificare a omorului este

gradul de periculozitate sporită a făptuitorului care, cunoscând starea de neputinţă

fizică sau psihică de a se apăra, a victimei, profită de aceasta, transformând-o într-un

mijloc de realizare cu mai multă uşurinţă a faptei.

Pentru existenţa acestei agravante trebuie îndeplinite cumulativ două

condiţii:

a) să existe o stare de neputinţă a victimei de a se apăra;

Neputinţa de a se apăra poate fi o stare fizică sau psihică determinată de o

infirmitate, boală sau vârstei fragede sau înaintate ori unei anumite împrejurări

(epuizare fizică, somn, stare de beţie sau datorită substanţelor stupefiante).

Starea de neputinţă a victimei nu trebuie să fie provocată de autor, întrucât

dacă făptuitorul a provocat această stare şi apoi a ucis victima, această împrejurare

se absoarbe în infracţiunea consumată de omor89.

88 I.C.C.J., Secţiile unite, Dec. nr. IV/26 sept. 2005 în Recursurile în interesul legii. Deciziile Secţiilor Unite ale Înaltei Curţii de casaţie şi Justiţie 2004-2006, Ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, pag. 19 89 T.S., Secţia Militară, Dec. nr. 55/1982, C.D. – 1982, pag. 293

87

În practica judiciară s-a decis, că se încadrează în această agravantă şi fapta

inculpatului de a arunca victima de la etajul şapte al unei clădiri în timp ce se afla în

pat, într-un somn adânc, cauzat de starea de ebrietate avansată90.

Se consideră că se afla în neputinţă de a se apăra şi persoanele a căror forţă

fizică este vădit disproporţionată de cea a făptuitorului. Astfel într-un caz s-a reţinut

ca omor calificat fapta inculpatului care a săvârşit omorul prin aruncarea victimei –

un copil de 9 ani – de pe un pod plutitor91.

S-a considerat de asemenea că uciderea copilului nou-născut de către

mamă, dacă nu sunt întrunite cerinţele pruncuciderii, constituie infracţiunea de omor

calificat, aplicându-se pe lângă agravanta prevăzută de art. 175 lit. „c” (calitatea de

rudă apropiată) şi cea prevăzută de art. 175 alin. 1 lit. „d” C.pen.92.

b) făptuitorul să fi profitat de această stare.

A profita de starea de neputinţă a victimei de a se apăra, presupune ca

făptuitorul să cunoască această stare a victimei şi să se folosească de ea, pentru a

ucide.

Eroarea făptuitorului în ce priveşte starea victimei precum şi lovitura

deviată înlătură această agravantă de calificare.

Starea de neputinţă a victimei de a se apăra, având un caracter obiectiv se

răsfrânge asupra participanţilor, în măsura în care aceştia au cunoscut-o (art. 8 alin.

2 C.pen.).

V. Omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor

persoane – art. 175 alin. 1 lit. „e” C.pen.

Gradul de pericol social sporit al acestei circumstanţe de calificare este

determinat de periculozitatea gravă a subiectului activ, care, foloseşte asemenea

mijloace şi care acceptă posibilitatea de a ucide şi alte persoane în afara celei vizate

în mod direct prin acţiunea sa.

Pentru realizarea acestei agravante sunt necesare două condiţii:

90 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 94/1976, în Repertoriu … 1976-1980, pag. 284 91 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 1033/1981, în T. Toader – op. cit., pag. 43 92 T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit. pag. 86; Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1976, C.D. – 1976, pag. 48-49

88

1. Mijloacele întrebuinţate, fie prin natura lor (substanţe explozive, toxice, incendii,

bombe), fie prin modul cum sunt folosite trebuie ca în mod obiectiv să pună în

pericol viaţa mai multor persoane (condiţia obiectivă).

2. Făptuitorul să cunoască sau să prevadă că mijloacele pe care le foloseşte, pun în

pericol şi viaţa altor persoane, decât cea vizată prin acţiunea sa.

Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca autorul să fi provocat şi

moartea altor persoane pe lângă aceea pe care a dorit să o ucidă, ci este suficient ca

prin mijloacele folosite să fi creat un pericol real şi iminent, pentru viaţa mai multor

persoane.

În practica judiciară s-a considerat că fapta inculpatului de a ucide cu un

pistol mitralieră, o persoană care se afla în picioare, în mijlocul unei camere unde

dormeau alte trei persoane, constituie omor calificat, întrucât trăgând mai mult

gloanţe în direcţia în care se aflau şi alte persoane, a fost pusă în pericol şi viaţa

acestora93.

Această circumstanţă fiind una reală, se răsfrânge asupra participanţilor, în

măsura în care aceştia au cunoscut sau prevăzut caracterul periculos pentru viaţa

mai multor persoane, al mijloacelor utilizate de autor.

În ce priveşte forma de vinovăţie, în cazul acestei infracţiuni, autorul

acţionează cu intenţie directă în ce priveşte persoana vizată şi cu intenţie indirectă în

ce priveşte persoanele a căror viaţă este pusă în pericol.

VI. Omorul săvârşit în legătură cu îndatoririle de serviciu sau publice ale

victimei – art. 175 alin. 1 lit. „f” C.pen.

În cazul acestei circumstanţe de calificare, pericolul social sporit este

determinat de împrejurarea că făptuitorul comite fapta fie dintr-un sentiment de

răzbunare, fie dintr-unul de nemulţumire, faţă de modul în care victima a satisfăcut

pretenţiile sau cererile sale.

Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este unul calificat deoarece poate fi

numai o persoană care îndeplineşte anumite îndatoriri de serviciu sau publice.

Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. „f” se impune

îndeplinirea a trei condiţii:

93 C.S.J. Secţia penală, Dec. nr. 68/2000, în Dreptul nr. 7/2001, pag. 58

89

a) victima să desfăşoare o îndatorire de serviciu sau publică;

b) omorul să fie săvârşit în legătură cu aceste îndatoriri;

c) îndatoririle de serviciu sau publice să nu depăşească cadrul legal al îndeplinirii

funcţiei.

În ce privesc primele două condiţii pentru existenţa infracţiunii, nu

interesează dacă în momentul în care s-a comis fapta, victima era ori nu în

exercitarea îndatoririlor de serviciu sau publice (de ex: era în afara orelor de

program, în concediu, ori fapta s-a comis la un oarecare interval de timp după ce

victima nu mai îndeplinea funcţia respectivă), ci este suficient să se constate că

omorul s-a comis în legătură cu îndatoririle de serviciu, ori pentru a o împiedica să-

şi îndeplinească aceste îndatoriri94.

În doctrină s-au exprimat opinii contradictorii în legătură cu situaţia în care

victima şi-a depăşit atribuţiile de serviciu sau ale funcţiei.

Astfel unii autori95, au susţinut că pentru existenţa infracţiunii nu prezintă

importanţă dacă nemulţumirea făptuitorului este justă sau injustă, din moment ce

sunt lezate atât viaţa victimei cât şi autoritatea de stat, iar împotriva abuzurilor

funcţionarilor există şi alte căi de soluţionare a nemulţumirilor.

Alţi autori96, la a căror opinie ne raliem, au susţinut dimpotrivă că

infracţiunea nu subzistă în cazul în care funcţionarul a depăşit cadrul legal,

exercitându-şi abuziv funcţia şi îndatoririle.

Practica instanţei supreme confirmă aceste din urmă opinii.

Astfel într-o cauză97, s-a statuat că fapta inculpatului de a ucide un ofiţer de

poliţie, ca urmare a comportamentului abuziv al acestuia din urmă, care l-a pălmuit

şi ameninţat, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzut de art.

175 alin. 1 lit. „f” C.pen.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi fostul Tribunal Suprem, care, într-o cauză a

statuat că nu poate fi reţinută agravanta prevăzută de art. 175alin. 1 lit. „f”, în cazul

94 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 1710/1977, în Repertoriu … 1975-1989, pag. 983; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 116/1987, în R.R.D. nr. 3/1988, pag. 71 95 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., pag. 182; Al. Boroi – op. cit., pag. 88-89 96 Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit. Vol. II, pag. 103; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 99; T.Toader – op. cit., pag. 45 97 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 124/1999, în Dreptul nr. 8/2000, pag. 55

90

în care victima, având funcţia de portar la un cămin, l-a lovit pe inculpat şi l-a

ameninţat cu cuţitul, iar într-o altă cauză a reţinut de asemenea că nu sunt întrunite

cerinţele infracţiunii în cazul în care, victima deţinând o calitate oficială, a pătruns

în locuinţa inculpatului fără autorizaţie98.

Dacă victima îndeplinea o activitate importantă de stat sau publică iar fapta

a fost comisă în împrejurări de natură să pună în pericol siguranţa naţională,

făptuitorul va fi sancţionat pentru infracţiunea de atentat care pune în pericol

siguranţa statului prevăzută de art. 160 C.pen., fără a se reţine şi infracţiunea

prevăzută de art. 175 alin. 1 lit. „f” C.pen.

Circumstanţa de calificare prevăzută de art. 175 alin. 1 lit. „f”, având

caracter personal nu se răsfrânge asupra participanţilor, cu excepţia cazului în care

aceştia acţionează din acelaşi mobil ca şi autorul, situaţie în care se converteşte într-

o circumstanţă reală, răsfrângându-se şi asupra acestora.

VII. Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de

la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse – art. 175 alin. 1 lit. „g”

C.pen.

Pericolul social sporit al acestei agravante constă în atingerea adusă

relaţiilor sociale referitoare la dreptul la viaţă dar şi a relaţiilor sociale referitoare la

înfăptuirea justiţiei.

Subiecţii pasivi principali ai acestei agravante sunt de regulă persoanele

care au atribuţii de a efectua urmărirea penală, de a lua măsura arestării sau de a luat

măsuri pentru executarea pedepselor.

Pot fi subiecţi pasivi şi alte persoane cum ar fi cele care denunţă făptuitorul,

sesizează organele judiciare ori care vor să-l predea.

Pentru realizarea acestei agravante sunt necesare două condiţii:

a) să fie pusă în mişcare o procedură de urmărire, arestare ori de executare a unei

pedepse faţă de făptuitor sau faţă de altă persoană;

b) făptuitorul să comită omorul în scopul de a se sustrage sau a sustrage pe altul, de

la urmărire, arestare sau de la executarea unei pedepse.

98 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 509/1980; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 2777/1994 în T. Toader – op. cit., pag. 45

91

Fiind o infracţiune calificată prin scop, lipsa acesteia atrage inexistenţa

infracţiunii.

În acest sens a decis şi instanţa supremă.

Astfel într-o cauză99, inculpatul fiind invitat la sediul poliţiei pentru

cercetări, a părăsit localul poliţiei iar un elev practicant al şcolii de subofiţeri,

observându-l s-a deplasat la domiciliul acestuia cerându-i să revină la poliţie,

moment în care inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri de cuţit provocându-i

moartea.

Nefiind luată nici măsura reţinerii nici cea a arestării, instanţa supremă a

statuat că nu sunt întrunite cerinţele infracţiunii prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. „g”

C.pen.

Din punctul de vedere al existenţei acestei agravante, nu interesează dacă

prin săvârşirea omorului a fost împiedicată efectiv urmărirea penală sau arestarea,

fiind suficient ca acest scop să fi existat în momentul săvârşirii infracţiunii.

VIII. Omorul săvârşit pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea alte

infracţiuni – art. 175 alin. 1 lit. „h” C.pen.

Agravanta analizată constituie de fapt o infracţiune mijloc, pentru a înlesni

sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni.

Nu prezintă importanţă dacă infracţiunea a cărei săvârşire a fost înlesnită

sau ascunsă a fost comisă de către cel care a comis omorul sau de o altă persoană.

Nu interesează dacă făptuitorul a reuşit efectiv să ascundă sau să

îndeplinească săvârşirea altei infracţiuni sau dacă mijlocul ales era apt să realizeze

aceasta.

De asemenea nu prezintă importanţă dacă subiectul infracţiunii ce urma să

fie sau a fost săvârşită este acelaşi cu victima omorului.

Pentru existenţa infracţiunii este suficientă dovada scopului urmărit,

indiferent dacă acest scop a fost realizat sau nu.

În cazul în care omorul s-a săvârşit pentru a comite sau ascunde comiterea

unei tâlhării sau piraterii fapta va constitui infracţiunea de omor deosebit de grav

prevăzută de art. 176 lit. „d” C.pen., iar dacă prin mor s-a urmărit înlesnirea sau

99 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 1280/1984, în R.R.D. nr. 6/1985, pag. 73

92

ascunderea altui omor, săvârşit de acelaşi inculpat fapta va constitui infracţiunea de

omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. „e” C.pen.

Agravanta este personală însă în cazul în care fapta a fost săvârşită în

participaţie, se converteşte într-o circumstanţă reală, în măsura în care participanţii

au acţionat în acelaşi scop special ca şi omorul.

IX. Omorul săvârşit în public – art. 175 alin. 1 lit. „i” C.pen.

Agravanta se caracterizează printr-un grad de pericol social sporit datorită

rezonanţei sociale a faptei, cât şi a sentimentului de insecuritate socială.

Potrivit art. 152 C.pen., prin loc public se înţelege:

a) un loc care prin natura sau destinaţia sa este totdeauna accesibil publicului, chiar

dacă nu este prezentă nici o persoană (străzile, parcurile, câmpul deschis,

porturile, aeroporturile);

b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe

persoane (săli de spectacol, şcoli, instituţii, restaurante, etc.);

c) în loc neaccesibil publicului însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest

rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;

d) într-o a adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor de

familie;

e) prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea

ajunge la cunoştinţa publicului.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru omorul calificat este închisoarea de la 15


§ 3. Omorul deosebit de grav – art. 176 C. pen.

1. Conţinutul legal. Caracterizare.

a) Conţinutul legal

(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) prin cruzimi;

b) asupra a două sau mai multor persoane;

c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;

d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;

93

e) asupra unei femei gravide;

f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în

timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau

publice ale acestora;

g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în

timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau

publice ale acestora,

se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de



b) Caracterizare

Omorul deosebit de grav constă în fapta persoanei care săvârşeşte un omor

în împrejurări considerate de lege ca fiind grave100.

Omorul deosebit de grav presupune comiterea faptei în condiţiile şi

împrejurările limitativ enumerate în conţinutul art. 176 C.pen.

Pericolul social deosebit al acestei infracţiuni este determinat de

comportamentul inuman şi revoltător al făptuitorului de natură sp alarmeze

societatea în cel mai înalt grad.

Întrucât omorul deosebit de grav este o formă agravantă a omorului simplu

iar caracterizarea acestuia au făcut-o deja, în continuare vor fi prezentate

circumstanţele care îi conferă acest caracter.

I. Omorul săvârşit prin cruzimi – art. 176 alin. 1 lit. „a” C.pen.

Caracteristica acestui omor deosebit de grav constă în aceea că făptuitorul,

nu urmăreşte să suprime imediat viaţa victimei ci doreşte să-i pricinuiască suferinţe

fizice ori psihice chinuitoare şi prelungite în timp.

Acest mod de a comite fapta denotă ferocitate, sadism, sălbăticie de natură

a trezi un sentiment de oroare în rândul celor ce au luat cunoştinţă de faptă.

Legea nu defineşte conţinutul noţiunii de cruzimi, accepţiunea sa fiind

apropiată de cea din vorbirea curentă.

100 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., Vol. III, pag. 185

94

Dicţionarul juridic penal defineşte cruzimile ca o „manifestare de ferocitate

în comiterea unei infracţiuni de natură să provoace suferinţe chinuitoare, prelungite

victimei”101.

Astfel în practica judiciară s-a decis ca „nu interesează dacă actele de

cruzime au cauzat ele însele moartea victimei sau numai au precedat activitatea

ulterioară – distinctă – de ucidere102.

De asemenea s-a constat că agravanta există atunci când: inculpatul a lovit

victima cu intensitate şi în mod repetat timp de o oră, provocându-i nenumărate

leziuni şi răni pe întreaga suprafaţă a corului, inclusiv în regiunea capului, fractura a

10 coste şi ruperea splinei103; inculpatul a aplicat victimei un număr mare de lovituri

grave, pe o perioadă de timp apreciată între 30-60 de minute, neţinând seama de

vârsta înaintată a victimei (73 ani) şi de rugăminţile acesteia de a nu fi omorâtă,

după care a dezbrăcat-o, lăsând-o fără îmbrăcăminte pe un tip ploios şi răcoros104,

când inculpatul a stropit victima cu benzină, după care i-a dat foc105; când trei

inculpaţi au aplicat fiecare, lovituri repetate, cu diferite obiecte, cu pumnii şi

picioarele, provocându-i multiple leziuni, fracturi şi suferinţe prelungite106; fapta

inculpaţilor care au aplicat victimei opt lovituri de cuţit şi au lăsat cuţitul înfipt în

toracele acestuia, producându-i intense suferinţe fizice107.

Lovitura repetată cu un corp dur (polonic), într-un timp scurt, cu intenţia de

a suprima viaţa victimei constituie infracţiunea de omor simplu şi nu cea de omor

prin cruzime, deoarece inculpatul nu a urmărit provocarea de suferinţe prelungite în

timp108.

Totodată s-a decis că dacă se reţine infracţiunea prevăzută de art. 176 alin.

1 lit. „a” C.pen., nu se mai justifică şi aplicarea art. 75 lit. „b” C.pen., care prevede

agravanta generală a săvârşirii infracţiunii prin cruzimi, întrucât aceasta ar conduce

la o dublă agravare a pedepsei.

101 Al. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu – Dicţionar de drept penal, 102 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 3696/1973, în R.R.D. nr. 4/1974, pag. 149 103 Idem 104 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 2072/1973, în R.R.D. nr. 12/1973, pag. 161 105 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 164/1989, în R.R.D. nr. 10/1989, pag. 60 106 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 321/1998, în Dreptul nr. 7/1999 pag. 48 107 C.A. Timişoara, Dec. pen. nr. 42/1995, în R.D.P. nr. 1/1996, pag. 138 108 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 2650/1982, în Repertoriu … 1981-1985, pag. 112

95

Circumstanţa comiterii omorului prin cruzimi, este o circumstanţă reală şi

în consecinţă se răsfrânge asupra participanţilor în condiţiile art. 28 alin. 2 C.pen.

II. Omorul asupra a două sau mai multor persoane – art. 176 alin. 1 lit.

„b” C.pen.

În reglementarea acestei agravante, legiuitorul a avut în vedere urmarea

acţiunii sau inacţiunii – moartea a două sau mai multe persoane.

Din cuprinsul normei de incriminare nu se distinge cu claritate, dacă

omorul asupra a două sau mai multe persoane, trebuie să fie comis printr-o singură

acţiune ori prin acţiuni diferite, ceea ce în doctrină a dat naştere la controverse.

Într-o primă opinie109 s-a susţinut că moartea a două sau mai multe

persoane trebuie să fie rezultatul unei singure acţiuni.

În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că intenţia legiuitorului a fost

tocmai aceea ca agravanta să se aplice doar cu condiţia unei singure acţiuni, cu atât

mai mult cu cât art. 176 alin. 1 lit. „c” C.pen., incriminează omorul săvârşit de către

o persoană care a mai comis un omor , or această ultimă infracţiune presupune în

mod evident acţiuni diferite.

Într-o altă opinie110, căreia ne raliem s-a susţinut că agravanta trebuie

reţinută şi în cazul în care uciderea a două sau mai multor persoane se comite prin

acţiuni diferite, dar cu aceiaşi ocazie şi în aceleaşi împrejurări (de exemplu autorul

ucide prin mai multe focuri de armă două persoane).

Practica judiciară a îmbrăţişat această ultimă opinie, argumentând că

esenţial pentru existenţa agravantei nu este unicitatea sau pluralitatea actelor

materiale, ci unitatea de împrejurare.

De aceea111, instanţele au obligaţia pentru o încadrare juridică corectă, să

stabilească în concret conexitatea de loc şi de timp a diferitelor acte materiale.

Astfel dacă uciderea a două sau mai multe persoane s-a comis prin acte şi în

condiţii de timp şi de loc diferit, circumstanţa analizată nu poate fi aplicată fapta

constituind infracţiunea prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. „c” C.pen. (omorul săvârşit

de către o persoană care a mai comis un omor).

109 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit. Vol. III, pag. 187 110 T. Vasiliu şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 93; O.A. Stoica – op. cit., pag. 74 111 Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 176

96

sebit de

cedează nici una din victime sau

impo

nută numai infracţiunea cunoscută de omor

-ar ajunge la o dublă

sancţionare pentru aceeaşi faptă, ceea ce nu poate fi acceptat.

Din cele expuse mai sus, considerăm că pentru existenţa agravantei este

necesară îndeplinirea cumulativ a trei condiţii:

a) pluralitatea de victime, adică rezultatul acţiunii trebuie să fie uciderea efectivă a

două sau mai multor persoane;

b) unitatea de împrejurare care presupune ca faptele de ucidere să fie săvârşită într-o

unitate de timp şi loc şi să aibă legătură între ele;

c) intenţia de a ucide ai multe persane.

Controverse în doctrina şi practica judiciară există şi în legătură cu tentativa

la această infracţiune.

Fostul Tribunal Suprem, printr-o decizie de îndrumare112, a decis că în

situaţia în care a decedat o sigură persoană, deci s-a produs un rezultat parţial al

infracţiunii complexe, se renunţă la unitatea de infracţiuni şi se dă curs pluralităţii

formată dintr-o infracţiune consumată de omor şi o tentativă de omor deo

grav113.

Într-o altă opinie114 s-a susţinut că ipoteza discutată ar exista o tentativă

relativă în raport cu tentativa absolută (când nu de

d trivă decedează ambele sau toate victimele).

Într-un al treilea punct de vede s-a susţinut că circumstanţa este realizată şi

atunci când a survenit doar moartea uneia dintre persoanele împotriva căreia se

îndreaptă acţiunea făptuitorului, întrucât ne-am afla în limitele unei tentative

depăşite şi în consecinţă ar trebui reţi

asupra a două sau mai multe persoane.

În fine într-o ultimă opinie115 mai recentă şi pe care o îmbrăţişăm s-a susţinut

că în contextul actualei reglementări singura rezolvare corectă, rămâne aceea a

concursului între tentativa la omor şi infracţiunea consumată de omor, nefiind

posibilă aplicarea art. 176 alin. 1 lit. „b” C. pen., deoarece s

112 Plenul T.S., Decizia de îndrumare nr. 4/1970, în C.D./1970, pag. 54 113 În acest sens T. Vasiliu şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 93 114 M. Petrovici – Discuţii în legătură cu încadrarea juridică şi pedeapsa aplicabilă în caz de infracţiune de omor asupra a două sau mai multor persoane, atunci când numai una dintre victime a decedat, Apud. Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca – op. cit., Vol. II, pag. 113 115 Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag.115

97

Circumstanţa prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. „b” C. pen., este reală şi se

răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care aceştia au cunoscut-o.

III. Omorul săvârşit de o persoană care a mai săvârşit un omor – art. 176

alin. 1 lit. „c” C. pen.

Această agravantă operează numai asupra persoanei care a mai comis un

omor, ceea ce înseamnă că această agravantă cere îndeplinirea acestei unice condiţii.

În sensul art. 176 alin. 1 lit. „c” C. pen., prin omor trebuie înţeles omorul

simplu, omorul calificat şi omorul deosebit de grav.

Nu intră în conţinutul acestei infracţiuni uciderea din culpă, loviturile sau

vătămările cauzatoare de moarte, violul care a cauzat moartea victimei, tâlhăria

urmată de moartea victimei, etc.).

În literatura de specialitate s-a pus problema de a şti dacă prima infracţiune

trebuie să fie consumată sau poate să îmbrace forma tentativei.

Într-o primă opinie116 s-a susţinut că primul omor trebuie să fie consumat

deoarece legiuitorul foloseşte expresia „un alt omor” ceea ce vizează numai forma

consumată a infracţiunii.

Într-o alto opinie, majoritară şi împărtăşită şi în practica judiciară, s-a

susţinut, pornindu-se de la dispoziţiile art. 144 C. pen., potrivit cărora – prin

săvârşirea sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre

faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, precum şi

participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice –.

Discuţii controversate s-au purtat şi în legătură cu problema de a şti dacă în

cazul acestui omor deosebit de grav sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la

concursul de infracţiuni sau recidivă.

Într-o primă opinie117 s-a susţinut că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile

întrucât infracţiunea de omor săvârşită de o persoană care a mai comis un omor, este

o infracţiune complexă, iar dacă s-ar face aplicarea dispoziţiilor de la concursul de

infracţiuni şi recidivă şi-ar pierde acest caracter.

116 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., Vol. III, pag. 187 117 Idem – op.cit., Vol. III, pag. 187

98

În opinia contrară118 s-a susţinut că aceste dispoziţii se aplică şi în cazul

acestei agravante.

Aplicarea agravantei implică un omor anterior care să nu fi fost săvârşit într-o

împrejurare care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi de exemplu legitima

apărare, deoarece în această situaţie nu se poate vorbi de un omor în sensul art. 174

C. pen.

În literatura de specialitate şi în legătură cu aplicarea acestei agravante în

cazurile prevăzute de art. 38 C. pen. (cazuri în care nu există recidivă).

Suntem de părere alături de alţi autori că în aceste cazuri, agravanta nu se

aplică.

Circumstanţa prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. „c” C. pen., fiind personală, nu

se răsfrânge asupra participanţilor decât în măsura în care au aceleaşi antecedente ca

şi autorul.

IV. Omorul comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau

piraterii – art. 176 alin. 1 lit. „d” C. pen.

Caracterul deosebit de grav al aceste agravante constă în scopul special

urmărit de făptuitor, de a ascunde săvârşirea unei tâlhări sau piraterii.

Pentru existenţa agravantei nu interesează dacă scopul a fost atins sau nu.

În ipoteza în care scopul s-a realizat efectiv se aplică regulile de la concursul

de infracţiuni119 iar dacă scopul a existat dar nu a fost atins se va reţine numai

omorul deosebit de grav120.

Această circumstanţă a omorului deosebit de grav se deosebeşte de tâlhăria

sau pirateria care a avut drept urmare moarte victimei (art. 211 alin. 3 – art. 212 alin.

3 C.pen.), deoarece în primul caz făptuitorul prevede rezultatul faptei sale

(suprimarea vieţii unei persoane) şi îl urmăreşte sau acceptă posibilitatea producerii

lui, pe când în cel deal doilea, infracţiunea fiind preterintenţionată, moartea se

produce din culpă.

118 T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 94; C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 141/1999, în Dreptul nr. 7/2000, pag. 60 119 I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 108-109 120 Idem

99

Nu prezintă importanţă dacă tâlhăria sau pirateria ce urmează a fi săvârşită

sau ascunsă, prin comiterea omorului, a fost săvârşită chiar de autorul omorului ori

de către o altă persoană, după cum nu interesează nici dacă între autorul omorului şi

persoana care a săvârşit tâlhăria sau pirateria a existat sau nu vreo înţelegere

prealabilă sau se cunoşteau ori nu.

Fiind o circumstanţă personală, agravanta nu se aplică participanţilor decât în

măsura în care aceştia au acţionat în acelaşi scop ca şi autorul.

V. Omorul săvârşit asupra unei femei gravide – art. 176 alin. 1 lit. „e” C.

pen.

Ceea ce dă gravitate deosebită acestei circumstanţe este faptul că pe lângă

moartea femeii se suprimă şi produsul de concepţie precum şi periculozitatea

făptuitorului care denotă un dispreţ total faţă de viaţa umană.

Pentru existenţa acestei circumstanţe se cer îndeplinite cumulativ, două

condiţii:

a) starea de graviditate a victimei.

Starea de graviditate se constată medical, neavând importanţă stadiul

evoluţiei sarcinii.

Dacă făptuitorului este convins de existenţa sarcinii dar în realitate se

constată inexistenţa acesteia, agravanta nu se aplică.

Agravanta nu va opera nici în caz de eroare asupra identităţii victimei, ori în

cazul devierii loviturii, cu excepţia situaţiei în care atât victima vizată cât şi cea

ucisă sunt gravide;

b) făptuitorul să cunoască starea de graviditate a victimei.

Necunoaşterea acestei de către făptuitor exclude calificarea faptei ca omor

deosebit de grav.

VI. Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui

militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau

publice ale acestora – art. 176 alin. 1 lit. „f” C. pen.

Circumstanţa care atribuie acestui omor caracterul deosebit de grav este dată

de calitatea victimei care trebuie să fie magistrat, poliţist, jandarm sau militar iar

fapta să fie comisă în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

100

Pentru existenţa acestei agravante se cere a fi îndeplinite următoarele condiţii:

a) subiectul pasiv trebuie să aibă una din cele patru calităţi – magistrat, poliţist,

jandarm ori militar;

b) omorul să fie comis în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de

serviciu ale victimei.

În legătură cu această condiţie alături de majoritatea autorilor suntem de

părere că agravanta se aplică numai dacă victima şi-a îndeplinit în mod legal

atribuţiile de serviciu.

Agravanta nu se aplică nici în cazul erorii asupra persoanei victimei.

VII. Omorul comis de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau

militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau

publice ale acestora – art. 176 alin. 1 lit. g” C.pen.

Această agravantă este determinată de calitatea specială a subiectului activ

nemijlocit care trebuie să fie un judecător sau procuror, poliţist, jandarm ori militar.

Singura condiţie impusă de textul incriminator este ca omorul să fie săvârşit

în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale

autorului.

Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

Actele de pregătire deşi posibile, nu sunt sancţionate de lege.

Tentativa la infracţiunile de omor deosebit de grav se pedepseşte conform art.

176 alin. 2 C.pen., şi poate îmbrăca oricare din formele acestuia (întreruptă, perfectă

sau relativ improprie).

Infracţiunea se consumă în momentul producerii rezultatului socialmente

periculos – moartea victimei.

Infracţiunea se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de la 15 la

25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

§ 4. Pruncuciderea - art. 177 C.pen.

1. Conţinutul legal. Caracterizare.

a. Conţinutul legal

101

Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către

mama sa aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se

pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Premeditarea constituie o modalitate aparte a omuciderii , cu un regim

propriu de sancţionare, motiv pentru care a fost incriminată distinct.

Deşi pruncuciderea este o infracţiune autonomă, în esenţă este tot o

infracţiune de omor, săvârşită în anumite circumstanţe cu caracter atenuant121.

Aceste circumstanţe au caracter personal şi privesc:

- calitatea specială a subiectului activ – mama;

- calitatea specială a subiectului pasiv – „copilul nou născut”;

- timpul comiterii – „imediat supă naştere”;

- starea subiectivă în care se găseşte autorul nemijlocit – „tulburarea pricinuită de

naştere”.

În lipsa acestor condiţii, fapta poate constitui una din modalităţile omorului

calificat şi anume cea prevăzută de art. 175 alin. 1 lit. „d” C.pen., deoarece copilul

„nou născut” este în mod evident o persoană în neputinţă de a se apăra.



a) Obiectul juridic este identic cu cel al infracţiunii de omor şi constă în relaţiile

sociale privind dreptul la viaţă ca atribut fundamental şi inalienabil al persoane, din

momentul expulzării din corpul mamei, indiferent dacă acesta este viabil sau nu.

b) Obiectul material constă în corpul copilului nou născut, asupra căruia se

exercită acţiunea sau inacţiunea care provoacă moartea.


a) Subiectul activ nemijlocit, este un subiect calificat – mama aflată într-o stare

de tulburare pricinuită de naştere.

Într-o opinie, mai veche, s-a susţinut că infracţiunea de pruncucidere fiind

autonomă, fapta participanţilor nu poate fi încadrată distinct de cea a autorului

121 T. Vasiliu şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 101; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 114; Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 122

102

pentru că s-ar înfrânge principiul unităţii de infracţiune 122 şi în consecinţă toţi

participanţi trebuie să răspundă pentru infracţiunea prevăzută de art. 177 C.pen.

Într-o altă opinie, majoritară, confirmată şi de practica judiciară123 s-a susţinut că

în cazul săvârşirii faptei în participaţie, mama trebuie să răspundă pentru

pruncucidere, iar ceilalţi participanţi pentru omor calificat sau deosebit de grav,

după caz şi nu ca participanţi la pruncucidere.

b) Subiectul pasiv al infracţiunii de pruncucidere este de asemenea calificat,

deoarece nu poate fi decât „copilul nou născut”.

Calitatea de nou născut, presupune n interval de timp relativ scurt câ fătul

păstrează încă pe corp semnele recente ale naşterii, fără ca acest interval de timp să

fie dinainte stabilit.

Această calitate trebuie stabilită în fiecare caz concret prin expertiză medico-

legală124.

Pentru cazurile de naştere normală, durata maximă a stării de nou născut, din

punct de vedere medical, este de 10 – 14 zile125

Nu prezintă importanţă sub aspectul existenţei infracţiunii dacă nou născutul este

norma sau ci deficienţe, ci important este ca acesta să se fi născut viu, chiar dacă nu

şi viabil.

Cerinţa esenţială pentru subiectul pasiv – „de nou născut” – este indispensabilă

pentru delimitarea pruncuciderii de omorul calificat sau de avort.



a) Elementul material al infracţiunii de pruncucidere poate consta, ca şi în cazul

omorului. Într-o acţiune sau o inacţiune.

Astfel în cazul pruncuciderii acţiunile pot consta în sufocare, lovire, înec iar

inacţiunile în neacordarea îngrijirilor absolut necesare, cum ar fi de exemplu

nehrănirea nou născutului, lăsarea în frig, abandonarea într-un loc sau mod care

duce la moarte.

122 I. Dobrinescu – Infracţiunea de pruncucidere – în R.R.D. nr. 11/1971, pag. 58 123 T.S., Plenul, Decizia de îndrumare nr. 2/1976, în C.D. /1976, pag. 44 124 T. Vasiliu, D. Pavel – op. cit., pag. 102 125 Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., pag. 126; Apud I. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, Lidia Popa – Introducere în teoria şi practica medico-legală. Ed. Dacia, Cluj – Napoca 1979, pag. 182

103

cal

ea socialmente periculoasă a infracţiunii o constituie moartea „nou

năs

a făptuitorului,

fap

dacă moartea se produce mai târziu (deci în

afa

ltatul socialmente

per

contribuit şi

alte

nu au legătură cu

acţ uitorului, fapta nu constituie infracţiune.

Infracţiunea de pruncucidere poate fi săvârşită cu intenţie directă sau indirectă.

Cerinţa esenţială cerută de textul de incriminare care întregeşte latura obiectivă a

infracţiunii şi care o deosebeşte de infracţiunea de omor, este ca uciderea să fie

săvârşită „imediat după naştere”.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră că există

pruncucidere numai atunci când uciderea are loc după naştere şi înlăuntrul perioadei

imediat următoare acesteia126, perioadă ce trebuie stabilită, în fiecare caz în parte

prin expertiză medicală.

Dacă uciderea nu se realizează imediat după naştere, nu constituie pruncucidere

ci, infracţiunea de omor calificat.

Astfel abandonarea de către mamă a unui copil de trei săptămâni într-un vagon

de tren, fapt ce a dus la moartea acestuia, constituie infracţiunea de omor

ificat127.

b) Urmar

cutului”.

Infracţiunea de pruncucidere, este aşadar o infracţiune de rezultat.

În lipsa producerii rezultatului, din cauze independente de voinţ

ta nu putea constitui cel mult infracţiunea de vătămare corporală.

Important pentru existenţa infracţiunii este ca acţiunea (inacţiunea) făptuitorului

să aibă loc „imediat după naştere”, chiar

ra perioadei stabilită prin expertiză).

c) Raportul de cauzalitate dintre activitatea de ucidere şi rezu

iculos – moartea copilului – trebuie să existe în toate cazurile.

Acest raport există chiar şi atunci când, la producerea rezultatului au

cauze sau împrejurări preexistente, concomitente sau survenite128.

Dacă moartea s-a produs datorită unor cauze sau împrejurări ce

iunea (inacţiunea) făpt


126 Al. Boroi – op. cit. pag. 125; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit. pag. 115; O.A.Stoica – Unele consideraţii la infracţiunea de pruncucidere – S.N.B.B. 1972, pag. 54 127 Gh. Mateuţ în M. Basarb, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit. pag. 127 128 T. Toader – op. cit., pag. 56

104

Cerinţa esenţială pentru existenţa laturii subiective constă în existenţa unei „stări

de tulburare pricinuită de naştere”.

Prin „tulburare pricinuită de naştere” în sensul art. 177 C.pen., legiuitorul a avut

în vedere numai tulburările de natură psiho-patologică, tulburările anormale,

maladive, provocate de diverşi factori nocivi, de exemplu, psihoza puerperală

clasică, psihoza maniaco-depresivă, tulburările schizofrenoide129.

Aşadar noţiunea de „tulburare pricinuită de naştere” nu se referă la stările psihice

normale, ci la tulburările şi stările de natură psihopatologică, consecutive naşterii.

Stabilirea acestei stări speciale în care trebuie să se afle făptuitoarea în momentul

săvârşirii infracţiunii, se face numai printr-o expertiză medico-legală care trebuie să

constate dacă în condiţiile concrete făptuitoarea se afla sau nu într-o stare de

tulburare pricinuită de naştere.

În literatura juridică s-a pus problema dacă raportul de expertiză medico-legală

psihiatrică, este suficient şi obligatoriu pentru instanţă.

Majoritatea autorilor susţin că este de datoria instanţei să aprecieze dacă starea

făptuitoarei se include sau nu în conţinutul pruncuciderii, în raport de ansamblul

probelor administrate.

Astfel într-o speţă s-a decis130 că ceea ce determină încadrarea faptei în art. 177

C.pen., nu este tulburarea determinată de împrejurări lăturalnice procesului

fiziologic al naşterii, ci starea psihofiziologică anormală ce se poate produce în

timpul naşterii. Complexul de situaţii premergătoare şi exterioare naşterii ca şi

consecinţele acestora asupra psihicului femeii, nu sunt decât motivaţii ale actului de

ucidere, acestea neconstituind o „tulburare pricinuită de naştere”.

s-a decis de asemenea că nu există infracţiunea de pruncucidere atunci când

inculpata şi-a ascuns sarcina iar după ce a născut a sugrumat copilul, întrucât aceasta

nu a acţionat ca urmare a tulburării pricinuite de naştere, ci în baza unei rezoluţii

infracţionale luate anterior131.

Sub aspectul laturii subiective ceea ce caracterizează şi diferenţiază

pruncuciderea de infracţiunea de omor calificat, este intenţia spontană, generată de

129 I. Dobrinescu – op. cit., pag. 121-122 130 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 3865/1971 în C.D. 1971, pag. 299 131 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 1101/1984 în R.R.D./1985, pag. 74

105

starea psihofiziologică, datorată procesului complex al naşterii, stare ce trebuie

dovedită printr-o expertiză medico-legală de specialitate şi care trebuie coroborată

cu celelalte împrejurări ale cauzei.

4. Tentativa şi consumarea

Pruncuciderea ca şi omorul, fiind infracţiune de rezultat, este susceptibilă atât de

acte de pregătire cât şi de tentativă însă legea penală nu le incriminează.

Dacă acţiunea făptuitorului a fost întreruptă sau nu şi-a produs rezultatul din

cauze independente de voinţa făptuitoarei, fapta va fi încadrată în infracţiunea de

lovire sau vătămare a integrităţii corporale, fireşte în măsura în care s-a realizat

conţinutul legal al acestora.

5. Sancţiunea prevăzută de lege pentru pruncucidere, este închisoarea de la 2 la 7

ani.

§ 5. Uciderea din culpă – art. 178 C.pen.


(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1

la 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a

măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori

pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2

la 7 ani.

(3) Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un

conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie

alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate,

pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani.

(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta săvârşită din culpă, de orice

altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de

ebrietate.

(5) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau ai multor

persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se

poate adăuga un spor de până la 3 ani.

106

Uciderea din culpă astfel cum se desprinde din norma de reglementare are o

variantă tip sau de bază (art. 178 alin 1 C.pen.) şi trei variante agravate, prima

prevăzută de art. 178 alin. 2 C.pen., a doua prevăzută de art. 178 alin. 3 şi 4 C.pen.

şi a treia prevăzută de art. 178 alin. 5 C.pen.

Infracţiunea de ucidere din culpă constituie o modalitate atenuată a omuciderii,

deoarece suprimarea vieţii se produce datorită neglijenţei, uşurinţei sau nerespectării

unor reguli instituite prin lege pentru desfăşurarea sau exerciţiul unei profesii sau

meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

2. Structura infracţiunii varianta tip.

A. Obiectul juridic

a) Obiectul juridic special al infracţiunii, ca şi în cazul infracţiunii de omor, îl

constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.

b) Obiectul material îl constituie corpul victimei.


a) Subiect activ nemijlocit în varianta tip sau de bază poate fi orice persoană care

răspunde penal.

În cazul formelor agravate subiectul activ nemijlocit trebuie să aibă o anumită

calitate, să exercite o anumită profesie sau meserie sau să fie conducătorul unui

vehicul cu tracţiune mecanică.

Participaţia penală este posibilă sub forma participaţiei improprii în modalităţile

instigării şi complicităţii la infracţiunea de omor.

Participaţia este posibilă şi atunci când uciderea s-a datorat culpei comune a mai

multor persoane132.

b) Subiect pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă poate fi orice persoană.

Pluralitatea de subiecţi pasivi nu conduce la un concurs de infracţiuni, ci

constituie forma agravată a uciderii din culpă prevăzută de art. 178 alin. 5 C.pen.

Uneori subiectul pasiv al infracţiunii poate fi în acelaşi timp şi subiect activ, cum

ar fi de pildă cazul în care conducătorul autovehiculului din a cărei culpă s-a produs

accidentul, a decedat la rândul său, urmare acestuia.

132 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 124; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 119; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 2628/1981 în R.R.D. nr. 10/1982, pag. 67; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 279/1974 în Repertoriu 1969-1975, pag. 420

107



a. Elementul material al laturii obiective constă fie într-o acţiune, fie într-o

inacţiune, după cum făptuitorul face ceea ce legea interzice sau dimpotrivă nu-şi

îndeplineşte o obligaţie legală şi prin aceasta se produce moartea unei persoane.

Noţiunea de „ucidere” folosită de legiuitor pentru a desemna elementul material

în cazul infracţiunii de ucidere din culpă a suscitat discuţii în literatura de

specialitate, fiind socotită improprie133, deoarece nu permite o delimitare clară de

infracţiunea de omor.

Astfel, dacă infracţiunea de omor, dă expresie unei conduite violente care

cuprinde hotărârea făptuitorului de a suprima viaţa unei persoane folosindu-se de

mijloace apte să realizeze acest scop, în cazul uciderii din culpă nu suntem în

prezenţa unui act de violenţă, ci a unei conduite greşite, într-o împrejurare

periculoasă, care provoacă posibilitatea ca în anumite situaţii să producă consecinţe

grave pentru viaţa persoanei134.

În practica judiciară s-a decis că sunt întrunite cerinţele laturii obiective a

uciderii din culpă în cazul în care făptuitorul: a încredinţat volanul unui minor care

nu avea permis de conducere şi care din cauza nepriceperii a comis un accident

mortal de circulaţie; a lăsat vehiculul staţionat, pe timpul nopţii pe partea carosabilă,

fără semnalizare135; nu a asigurat autovehiculul, acesta punându-se în mişcare în

absenţa sa şi provocând un accident mortal136.

b) Urmarea socialmente periculoasă constă în moartea victimei.

Nu prezintă importanţă dacă rezultatul s-a produs imediat după executarea

activităţii făptuitorului ori la un interval mai mic sau mai mare de timp.

În literatura de specialitate s-a pus problema de a şti ce se întâmplă în situaţia în

care autorul unui accident de circulaţie este trimis în judecată şi condamnat definitiv

pentru infracţiunea de vătămare corporală, iar ulterior condamnării definitive

intervine moartea victimei.

133 I. Dobrinescu – op. cit., pag. 130; Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. Ii, pag. 132 134 Al. Boroi – op. cit., pag. 111; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 323/2001 în Dreptul nr. 5/2002, pag. 58 135 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 3489/1971; T. Reg. Suceava, Dec. nr. 1124/1967 comentat de Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 133 136 Idem

108

Într-o opinie137 s-a susţinut că hotărârea de condamnare definitivă pentru

infracţiunea de vătămare corporală intrând în puterea lucrului judecat, ulterior, dacă

intervine moartea victimei c urmare a accidentului, răspunderea penală nu mai poate

fi antrenată pentru ucidere din culpă.

Într-o altă opinie138, căreia ne raliem se susţine că, dimpotrivă, o astfel de soluţie

nu poate fi acceptată deoarece nu sunt întrunite cerinţele puterii de lucru judecat,

fiind vorba de fapte distincte cu încadrări juridice diferite.

În consecinţă hotărârea definitivă poate fi desfiinţată pe calea revizuirii (art. 394

lit. „a” C.p.pen.), încadrarea juridică corectă fiind cea de ucidere din culpă.

c) Legătura de cauzalitate

Atât doctrina cât şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că există legătură

de cauzalitate ori de câte ori se stabileşte că fără acţiunea sau inacţiunea

făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs.

Nu are relevanţă dacă între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultat au

intervenit şi alţi factori cu rol cauzal, fiind suficient ca activitatea culpabilă a

autorului să se înscrie printre cauzele care au determinat rezultatul.

Dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii sau inacţiunii mai multor

persoane, vor răspunde toate în calitate de autor al infracţiunii.

În practica judiciară139 s-a decis că dacă din probele administrate s-a stabilit că la

producerea accidentului de circulaţie, care a ocazionat decesul victimei a concurat

culpa ambilor conducători ai autovehiculelor angajate în accident, ei au calitatea de

coautori ai infracţiunii.

Culpa concurentă a victimei nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului140.

Culpa exclusivă a victimei înlătură răspunderea penală a făptuitorului.

B. Latura subiectivă a infracţiunii presupune culpa sub cele două forme ale sale.

137 I. Dobrinescu – op.cit., pag. 130; Al. Boroi – op.cit., pag. 11; Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 134 138 I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag,. 119 139 T.J. Argeş, Dec. pen. nr. 2567/1972 în R.R.D. nr. 7/1973, pag, 177; Idem T.S. Secţia penală, Dec. nr. 1687/1977 în V. Papadopol, M. Popovici – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală 1976-1980, - op. cit. pag. 387 140 T.S., Col. pen, Dec. nr. 502/1954 în T. Vasiliu şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 114; în acest sens T.S., Secţia penală, Dec. nr. 343/1989 în Dreptul nr. 1-2/1990, pag. 142

109

Culpa poate fi cu prevedere, atunci când făptuitorul prevede rezultatul periculos

dar speră în mod uşuratic că nu se va produce sau fără prevedere, atunci când

făptuitorul nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Indiferent de modalităţile culpei, vinovăţia se stabileşte în raport de împrejurările

concrete ale fiecărei cauze în parte.

Dacă fapta se săvârşeşte de mai multe persoane, la individualizarea pedepsei se

va ţine seama de gradul de culpă al fiecăruia.

4. Variantele agravate

Infracţiunea de ucidere din culpă are patru forme agravate prevăzute în alin. 2-5

ale art. 178 C.pen.

I. Art. 178 alin. 2 - Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor

legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori

pentru efectuarea unei anume activităţi.

Din modul de reglementare al normei de incriminare rezultă că pentru existenţa

acestei agravante este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) făptuitorul să îndeplinească o anumită profesie, meserie sau să fie o persoană

care efectuează o anumită activitate;

b) să fie încălcate anumite dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru

exerciţiul profesiei, meseriei ori activităţii;

c) fapta să fie săvârşită în timpul exercitării profesiei, meseriei ori activităţii

reglementate de lege;

d) să existe un raport de cauzalitate între dispoziţiile legale ori măsurile de

prevedere încălcate şi uciderea din culpă a unei persoane.

Ceea ce determină forma mai gravă a infracţiunii în varianta examinată este

culpa profesională, culpă ce poate fi întâlnită aproape în toate domeniile de

activitate (în domeniul producţiei, prestărilor de servicii, medical, al construcţiilor,

al circulaţiei rutiere, al protecţiei muncii, etc.)

În privinţa culpei, aceasta poate îmbrăca ambele modalităţi normative (cu sau

fără prevedere) unica condiţie fiind aceea ca domeniul respectiv de activitate să fie

supus unor reglementări legale.

110

În literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu privire la încadrarea juridică în

cazul în care nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea profesiei sau

meseriei constituie ea însăşi o infracţiune, cum ar fi de pildă infracţiunile la

protecţia muncii.

Într-o opinie141, majoritară în literatura de specialitate şi îmbrăţişată şi de

practica judiciară s-a susţinut că într-o atare ipoteză suntem în prezenta unui concurs

de infracţiuni, întrucât sunt lezate două obiecte juridice diferite (viaţa persoanei şi

condiţiile normale de muncă) şi sunt încălcate două categorii de dispoziţii legale

distincte.

Într-o opinie s-a susţinut că uciderea din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2

C.pen., ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale privind protecţia muncii, este o

infracţiune complexă care absoarbe în conţinutul ei infracţiunile prevăzute în art. 34

– 37 din Legea nr. 90/1996, în prezent abrogată şi înlocuită cu Legea nr.

319/2006142.

În ce ne priveşte considerăm că prima opinie este cea corectă şi în consecinţă în

situaţia analizată ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni.

II. Art. 178 alin. 3 – Uciderea din uciderea din culpă a unei persoane este

săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o

îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.

Pentru existenţa acestei agravante este necesar a fi întrunite următoarele cerinţe

speciale:

a) făptuitorul să fie „un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică”, indiferent

dacă este profesionist sau amator ori dacă posedă sau nu permis de conducere pentru

vehiculul respectiv;

b) să aibă în momentul săvârşirii faptei, o îmbibaţie alcoolică peste limita legală

sau să se afle în stare de ebrietate.

În ce priveşte îmbibaţia alcoolică, aceasta a fost stabilită de legiuitor la 0,80 g/l

de alcool pur în sânge şi se constată prin analiză de laborator.

141 Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 7/1957 în L.P. nr. 12/1957; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 1571/1976, în V. Papadopol, M. Popovici – Repertoriu 1976-1980, op. cit., pag. 198; Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – Codul penal comentat, Vol. II, op.cit., pag. 141-142 142 Publicată în M. Of. nr. 646/26 iulie 2006

111

Starea de ebrietate poate exista indiferent de îmbibaţia alcoolică care poate fi sub

limita legală şi se stabileşte prin orice mijloc de probă.

În legătură cu natura juridică a acestei agravante în literatura de specialitate şi

practica judiciară au existat controverse, unii autori143 susţinând că ne aflăm în

prezenţa unei infracţiuni complexe, alţii144, susţinând dimpotrivă că am fi în

prezenţa unei infracţiuni simple.

Instanţa supremă145a statuat că infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 C.pen.,

este o infracţiune complexă.

Ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie146 a statuat că:

a) fapta de a conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai de către o

persoană a vând în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală şi uciderea din

culpă a unei persoane cu această ocazie, constituie infracţiunea complexă prevăzută

de art. 178 alin. 3 teza I, C.pen., în care este absorbită şi infracţiunea prevăzută de

art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice;

b) uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări de către un conducător de

vehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în

stare de ebrietate, constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, constituie

infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 teza a II-a C.pen.;

c) uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări de către un conducător auto,

având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală şi căruia nu i s-a stabilit prin orice alt

mijloc de probă starea de ebrietate, constituie infracţiunea de ucidere din culpă,

prevăzută de art. 178 alin 2 C.pen.

III. Art. 178 alin. 4 – Uciderea din culpă, de orice altă persoană în exerciţiul

profesiei sau meseriei, dacă se află în stare de ebrietate.

Din analiza textului de incriminare rezultă că pentru existenţa acestei agravante,

subiectul activ trebuie să îndeplinească două condiţii:

a) să se afle în exerciţiul profesiei sau meseriei;

143 M. Petrovici – Discuţii despre natura juridică şi structura infracţiunii prevăzută de art. 178 alin. 3 C.pen., în Dreptul nr. 4-5/1991, pag. 55-71; A. Oprea – Unele consideraţii de lege ferenda, în Dreptul nr. 1/1992, pag. 60-62 144 G. Antoniu – Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, Vol. I, op.cit., pag. 111 145 Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1975 în R.R.D. nr. 1/1975, pag. 33 146 I.C.C.J., Secţiile unite, Dec. nr. 1/2007 în M.Of. nr.81/1 februarie 2008

112

b) să se afle în stare de ebrietate. Aceasta a doua condiţie este de fapt cea care

diferenţiază agravanta analizată de cea prevăzută în art. 178 alin. 3 C.pen., întrucât

legea prevede numai starea de ebrietate nu şi îmbibaţia alcoolică peste limita legală.

IV. Art. 178 alin. 5 – Uciderea din culpă prin care s-a cauzat moartea a două

sau mai multor persoane.

Ceea ce caracterizează această agravantă este pluralitatea de victime.

Elementul de agravare priveşte atât varianta tip a infracţiunii de ucidere din

culpă cât şi celelalte variante agravate

Aşadar în această modalitate nu va exista un concurs de infracţiuni, ci una

singură, legiuitorul alegând ca mod de incriminare, unitatea legală de infracţiune.

5. Tentativa şi consumarea infracţiunii

Infracţiunea de ucidere din culpă este o faptă comisivă şi de rezultat.

Fiind o infracţiune din culpă, actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile.

Infracţiunea se consumă instantaneu, dar poate îmbrăca şi forma infracţiunii

progresive.

6. Sancţiuni

În varianta tip (art. 178 alin. 1 C.pen.), infracţiunea de ucidere din culpă se

pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

În forma agravată prevăzută de art. 178 alin 2 C.pen., pedeapsa este închisoarea

de la 2 la 7 ani iar pentru agravanta prevăzută de art. 178 alin. 3 C.pen., pedeapsa

este închisoarea de la 5 la 15 ani.

Pentru forma agravată prevăzută de art. 178 alin. 5 C.pen., maximul pedepselor

prevăzute la alin. 1 – 4, poate fi majorat cu până la 3 ani.

Pe lângă pedeapsa închisorii, în cazul formelor agravate prevăzute la alin. 2 – 4

ale art. 178 C.pen., instanţa poate lua şi măsura de siguranţă a interzicerii meseriei

sau profesiei conform art. 115 C.pen.

§ 6. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii – art. 179 C.pen

1. Conţinutul legal.

(1) Fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă

sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc, se pedepseşte cu

închisoare de la 2 la 7 ani.

113

(2) Când fapta prevăzut în alineatul precedent s-a săvârşit faţă de un minor

sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi dea seama de fapta sa, ori

nu putea fi stăpână pe actele sale, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10

ani.

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii este o varietate a infracţiunii de

omucidere.

În legislaţia română sinuciderea nu este incriminată ca infracţiune, deoarece

printr-o asemenea faptă autorul nu aduce atingere unor relaţii sociale, nu dă naştere

unui conflict juridic.

Ceea ce legiuitorul a înţeles să incrimineze ca infracţiune de sine stătătoare, este

determinarea sau înlesnirea sinuciderii, care de fapt nu sunt altceva decât o instigare

şi respectiv o complicitate la sinucidere.


A. Obiectul juridic

a) Obiectul juridic special al infracţiunii este identic cu cel al tuturor

infracţiunilor de omucidere şi constă în dreptul la viaţă ca drept fundamental şi

absolut al persoanei.

b) Obiectul material

În ce priveşte obiectul material al acestei infracţiuni majoritatea autorilor147 sunt

de părere că infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii fiind o variantă a

omuciderii, este o infracţiune de rezultat şi în consecinţă are un obiect material, care

este corpul persoanei.

Într-o opinie148, izolată, dar mai recentă, s-a susţinut că infracţiunea nu are un

obiect material deoarece, determinarea fiind o acţiune de instigare, nu se exercită

asupra corpului sinucigaşului ci asupra psihicului său iar înlesnirea este o activitate

de ajutorare extranee actului de sinucidere, nefiind nici ea îndreptată direct asupra

corpului persoanei.

În ce ne priveşte considerăm că prima opinie, majoritară este cea corectă.

147 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., Vol. III, pag. 201; I. Pascu, M. Gorunescu, - op. cit., pag. 125; T. Toader – op. cit., pag. 62; Al. Boroi – op. cit., pag. 118 148 Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., pag. 151

114

Este de necontestat că toate infracţiunile de omucidere au ca obiect material

corpul persoanei în viaţă, indiferent de activitatea participanţilor (autor nemijlocit,

instigator sau complice) care pot contribui direct sau indirect la săvârşirea

infracţiunii.

A accepta punctul de vedere contrar ar însemna ca în cazul aceleiaşi infracţiuni

pentru autorul nemijlocit să avem un obiect material iar pentru ceilalţi participanţi

să nu mai existe un astfel de obiect, or în acest mod s-ar încălca principiul unităţii de

infracţiune ceea ce nu este nici posibil şi nici admisibil.

De altfel, însăşi autorul ultimei opinii în cazul tuturor variantelor de omucidere,

este de părere că acestea au ca obiect material corpul persoanei în viaţă, fără a

distinge între activitatea participanţilor.


a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte cerinţele

răspunderii penale.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele: autorat, coautorat, instigare

sau complicitate.

b) Subiect pasiv poate fi de asemenea orice persoană care în urma activităţii de

determinarea sau înlesnire desfăşurată de făptuitor, se sinucide sau încearcă să se

sinucidă.

În cazul formei agravate prevăzute de art. 179 alin. 2 C.pen., subiectul pasiv este

calificat, deoarece nu poate fi decât un minor sau o persoană care nu poate avea

reprezentarea faptelor sale ori nu poate fi stăpână pe actele sale.



a) Elementul material al laturii obiective constă în două acţiuni alternative: fie

într-o acţiune de determinare, fie într-o acţiune de înlesnire.

- „Determinarea” sinuciderii presupune îndemnarea şi convingerea unei

persoane să se sinucidă dar şi întărirea hotărârii luate deja de sinucigaş.

Aşadar ceea ce este important pentru existenţa infracţiunii, este ca hotărârea de

punere în aplicare a ideii de sinucidere să fi fost luată ca urmare a acţiunii

115

făptuitorului de insinuare, îndemnare, convingere, sugestie, rugăminţi, promisiuni,

loviri, scandaluri ori abuzuri în exercitarea unor drepturi.

Aşadar pentru existenţa infracţiunii nu interesează mijloacele prin care s-a

realizat acţiunea de determinare, însă întotdeauna trebuie să fie vorba de alte

mijloace decât cele de constrângere, deoarece în caz contrar, fapta va constitui


Astfel, în practica judiciară s-a decis că sunt întrunite cerinţele infracţiunii în

cazul în care inculpatul şi-a lovit soţia şi a constrâns-o să doarmă în frig într-o

cameră fără ferestre iar a doua zi a lovit-o din nou, a ameninţat-o cu moartea şi i-a

interzis să se culce în casă ceea ce a determinat-o ca disperată, să ingereze o

substanţă caustică, ceea ce i-a provocat moartea149.

Dimpotrivă, dacă victima a fost constrânsă să se sinucidă, neavând libertatea de a

lua hotărârea de a se sinucide, fapta constituie infracţiunea de omor şi nu cea de

determinare a sinuciderii.

Astfel, fostul Tribunal Suprem a decis că fapta inculpatului care prin ameninţare

şi-a constrâns soţia să se arunce de la etaj – cu consecinţa morţii acesteia –

întruneşte cerinţele infracţiunii de omor calificat şi nu de determinare la sinucidere,

deoarece victima nu a avut posibilitatea să decidă în mod liber asupra acţiunii

sale150.

Nu există determinare la sinucidere nici în cazul infracţiunilor complexe

preterintenţionate cum sunt lipsirea de libertate care a avut ca urmare sinuciderea

victimei sau violul urmat de sinuciderea victimei, deoarece determinarea la

sinucidere este absorbită în conţinutul complex al acestor infracţiuni, pierzându-şi

individualitatea151.

- „Înlesnirea” sinuciderii constă în orice ajutor pe care făptuitorul îl acordă

persoanei pentru a se sinucide.

Spre deosebire de „determinare” în cazul înlesnirii sinuciderii victima a luat deja

această hotărâre, autorul ajutând-o să desăvârşească această hotărâre.

149 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 1047/1977 în R.R.D. nr. 11/1977, pag. 61 150 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 310/1979 în C.D./1979, pag. 397; Idem I.C.C.J., Secţia penală, Dec. nr. 6567/8 decembrie 2004 în Dreptul nr. 3/2006, pag. 282-283 151 T.S., Secţia penală, Dec. nr. 197/1980 în R.R.D. nr. 9/1980, pag. 66; Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 153

116

Ajutorul poate îmbrăca varii forme faptice cum ar fi de pildă asigurarea sau

procurarea mijloacelor de realizare a infracţiunii (instrumente, arme, substanţe

toxice sau otrăvitoare, asigurarea locului potrivit, etc.).

Pentru existenţa infracţiunii în ambele modalităţi ale elementului material al

laturii obiective, nu interesează mijloacele folosite de făptuitor pentru a determina

sau înlesni sinuciderea ci, doar ca aceasta să fie opera exclusivă a victimei, în sensul

ca aceasta să aibă libertatea de a decide.

În cazul în care făptuitorul cooperează cu victima la săvârşirea acţiunii de

sinucidere, cum ar fi de exemplu atunci când îi administrează o injecţie mortală, o

ajută să înghită otravă sau dacă victima s-a rănit numai, îi aplică lovitura mortală, va

exista omor şi nu determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

b) Urmarea imediată constă fie în sinucidere, fie în încercarea de sinucidere a

persoanei determinate sau ajutate să se sinucidă.

Încercarea de sinucidere presupune că sinucigaşul a trecut la executarea hotărârii,

executarea ce a fost însă întreruptă din anumite cauze independente de voinţa

acestuia.

c) Legătura de cauzalitate trebuie să existe indiferent dacă rezultatul s-a produs

sau nu.

Dacă lipseşte legătura de cauzalitate, nu va exista infracţiune.


Infracţiunea poate fi săvârşită numai cu intenţie, care poate fi directă sau

indirectă, singura condiţie fiind aceea ca făptuitorul să fi cunoscut hotărârea victimei

de a se sinucide.

Nu interesează mobilul şi scopul, acestea având relevanţă numai sub aspectul

individualizării pedepsei.

4. Varianta agravată – art. 179 alin. 2 – constă în săvârşirea faptei „faţă de un

minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi dea seama de fapta sa ori nu

putea fi stăpână pe actele sale”.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 179 alin. 2

C.pen., au în vedere toate categoriile de minori sau numai cei care au discernământ.

117

Astfel, într-o opinie152 s-a susţinut că agravanta nu se aplică decât minorilor sub

14 ani şi celor între 11-16 ani, deoarece aceştia nu au (sau se prezumă că nu au)

discernământ şi în acest caz nu pot fi determinaţi să se sinucidă ci, cel mult pot fi

ajutaţi.

Într-o altă opinie153 s-a apreciat că agravanta se aplică tuturor categoriilor de

minori întrucât legea nu face nici o distincţie între minorii cu sau fără discernământ.

În ce ne priveşte ne raliem celei din urmă opinii care ni se pare mai apropiată de

spiritul legii.


Fiind o faptă comisivă şi de rezultat, infracţiunea analizată este susceptibilă de

acte de pregătire şi de tentativă, însă acestea nu sunt incriminate.

Infracţiunea se consumă instantaneu în momentul în care sinuciderea sau

încercarea de sinucidere a avut loc.

6. Sancţiuni

În varianta tip infracţiunea se sancţionează cu închisoarea de la 2 la 7 ani,

pedeapsa pentru forma agravată fiind închisoarea de la 3 la 10 ani.

152 O.A.Stoica – op. cit., pag. 86 153 Al. Boroi – op. cit., pag. 121; Gh. Mateuţ în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 154

118

Secţiunea II – a

Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii

§1. Lovirea sau alte violenţe – art. 180 C.pen.


(1)Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se

pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

(11) Faptele prevăzute la alin. (1) săvârşite asupra membrilor familiei se

pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.

(2) Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită

pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu

închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(21) Faptele prevăzute la alin. (2) săvârşite asupra membrilor familiei se

pedepsesc cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă.

(3) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate. În cazul faptelor prevăzute4 la alin. (11) şi (21) acţiunea penală se

pune în mişcare şi din oficiu.

(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efectele

şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu.

Infracţiunea de lovire sau alte violenţe a fost incriminată în codul penal adoptat

în anul 1968, în două variante: una tip şi alta agravată.

Ulterior, atât forma tip cât şi cea agravată au suferit modificări prin introducerea

alin. 1 şi alin. 2, prin care răspunderea penală s-a agravat în cazul lovirii sau altor

violenţe săvârşite asupra membrilor de familie.

Prin aceasta legiuitorul a pus în concordanţă prevederile Legii nr. 217/2003154

privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, cu incriminarea din codul

penal.

În sensul acestei legi violenţa în familie constă în „orice acţiune fizică sau

verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru

al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un

154 Publicată în M. Of. nr. 367/29 mai 2003

119

prejudiciu material. Prin membru de familie se înţelege: a) soţul; b) rudă apropiată,

astfel cum este definită la art. 149 C.pen”.

2. Structura infracţiunii – varianta tip – art. 180 alin. 1 C.pen.

A. Obiectul juridic constă în ocrotirea relaţiilor sociale care implică apărarea

integrităţii fizice a unei persoane, ca bun de o valoare socială intangibilă.

b) Obiectul material al infracţiunii constă în corpul persoanei asupra căreia sunt

exercitate actele de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice.

Dacă actele de violenţă sunt îndreptate împotriva unui cadavru, fapta va fi

încadrată ca profanare de cadavre (morminte) prevăzută de art. 319 C.pen.


a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care răspunde penal cu

condiţia să fie alta decât victima, întrucât dreptul penal nu incriminează autolezarea

sau autovătămarea.

În cazul formelor agravate prevăzute la alin. 11 şi alin. 21 subiectul activ este

calificat, deoarece nu poate fi decât un membri de familie.

Dacă subiectul activ este un funcţionar public fapta va fi încadrată în dispoziţiile

art. 250 C.pen., care incriminează infracţiunea de purtare abuzivă.

b) Subiect pasiv al infracţiunii în varianta tip poate fi orice persoană, iar în cazul

în care este membru de familie se realizează conţinutul formelor agravate ale

infracţiunii prevăzute la art. 180 alin. 11 şi 21 C.pen.

Dacă subiectul pasiv este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce

implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiei ori pentru fapte

îndeplinite în exerciţiul funcţiei, fapta va constitui infracţiunea de ultraj prevăzută

de art. 239 alin. 2 C.pen.



a) Elementul material al laturii obiective este alternativ şi poate consta într-o

acţiune de lovire sau de exercitare a oricărei alte violenţe cauzatoare de suferinţe

fizice.

120

Legiuitorul nu defineşte lovirea şi nici celelalte acte de violenţă şi nici nu le

enumeră, deoarece practic este imposibilă o asemenea enumerare, dat fiind

modalităţile concrete extrem de variate în care se poate comite fapta.

Atât lovirea cât şi celelalte acte de violenţă se comit de regulă prin acţiuni (fapte

comisive) care pot fi exercitate direct, nemijlocit (lovirea cu palma, cu pumnul, cu

un corp contondent sau cu unul tăietor – înţepător, îmbrâncire, târâre, tragere de păr,

lovirea de un corp dur, etc.), dar indirect, mijlocit (prin aşezarea în calea victimei a

unui obstacol de care acesta se împiedică şi se loveşte, folosirea unui animal

periculos).

Elementul material, într-o măsură mai redusă poate consta şi într-o inacţiune, în

cazul în care făptuitorul, cu intenţie, nu-şi îndeplineşte o obligaţie sau nu i-a o

măsură de prevedere legală care să împiedice sau să înlăture o cauză ce ar putea

provoca lovirea sau vătămarea victimei (de ex: neastuparea unei gropi ori a unui

şanţ, neîngrădirea unui loc periculos).

Pentru realizarea elementului material, făptuitorul poate folosi nu numai

mijloace materiale ci şi morale, psihice cum ar fi de pildă în cazul în care

ameninţarea victimei iar aceasta fuge, se împiedică şi cade155.

b) Urmarea imediată constă în cauzarea unor suferinţe fizice.

Suferinţele fizice trebuie să necesite îngrijiri medicale pentru vindecare, în caz

contrar neaflându-se în prezenta infracţiunii (de ex: o simplă îmbrâncire fără a

produce suferinţe fizice nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 180 C.pen., ci

eventual infracţiunea prevăzută de art. 205 C.pen., în măsura în care sunt întrunite

elementele constitutive ale acesteia156).

c) Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea

făptuitorului şi urmarea socialmente periculoasă.

În cazul acestei infracţiuni legătura de cauzalitate, de obicei, rezultă „ex re”.

Sunt însă şi situaţii în care legătura de cauzalitate trebuie dovedită, cum ar fi de

exemplu cazul în care făptuitorul întinzând o cursă victimei prin desprinderea

155 T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 122 156 G. Antoniu – Codul penal comentat şi adnotat – op. cit., Vol. I, pag. 123

121

câtorva scânduri din podea, aşteaptă ca aceasta să calce pe acestea şi să se

lovească157.


Infracţiunea de lovire sau alte violenţe se săvârşeşte cu intenţie directă sau

indirectă ceea ce presupune că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi îl

urmăreşte, ori acceptă producerea lui.

Eroarea asupra persoanei nu interesează din punctul de vedere al existenţei

infracţiunii, cât timp făptuitorul a acţionat cu intenţia de a cauza suferinţe fizice unei

persoane.


a) Prima formă agravată a infracţiunii de lovire sau alte violenţe constă în

„săvârşirea faptei prevăzute în alin. 1 „asupra membrilor de familie”.

Explicaţiile cu privire la structura şi conţinutul constitutiv al infracţiunii tip sunt

identice şi cu privire la această formă agravată.

Precizarea care considerăm că se impune sunt cele legate de subiectul pasiv care,

în cazul agravantei analizate este membru de familie. Astfel art. 149 C.pen.,

defineşte noţiunea de rude apropiate iar art. 1491 pe cea de membru de familie.

Prin membru de familie în sensul art. 1491 C.pen., se înţelege soţul sau ruda

apropiată, dacă acesta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.

Din modul de reglementare al art. 1491, observăm că legiuitorul, a restrâns

noţiunea de rudă apropiată definită de art. 149 C.pen., (şi prin aceasta şi sfera

subiecţilor pasivi ai agravantei examinate) prin impunerea cerinţei ca acesta să

locuiască şi să gospodărească împreună cu făptuitorul.

Această reglementare ni se pare deficitară şi în consecinţă criticabilă, deoarece

este de natură a întâmpina dificultăţi în practica judiciară.

Morala creştină priveşte familia ca o instituţie divină, atribuindu-i un caracter

sacru, care este pus în evidenţă prin unitatea şi egalitatea membrilor acesteia, iubirea

desăvârşită şi comuniunea care îi este specifică.

157 T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 124

122

În sens juridic prin familie (deci implicit membri de familie) se înţelege un grup

de persoane, între care există drepturi şi obligaţii generate de căsătorie, rudenie

(inclusiv adopţie) precum şi alte raporturi juridice asimilate relaţiilor de familie.

Tot în sens juridic, ca sferă de cuprindere, familia într-o accepţie mai restrânsă

cuprinde soţii şi descendenţii lor necăsătoriţi iar într-o accepţie mai largă – soţii şi

copii lor, părinţii soţilor, precum şi alte persoane cu care soţii se află în relaţii de

rudenie.

Această ultimă accepţiune este consacrată prin dispoziţiile codului familiei.

Este evidentă, neconcordanţa dintre conceptul moral creştin şi cel juridic privind

familia şi membri de familie, pe de o parte şi cel reglementat în cuprinsul art.

1491C.pen., or această neconcordanţă aşa cum arătam mai sus, poate conduce la

dificultăţi în practica judiciară.

Astfel condiţia de a locui sau gospodări împreună cu făptuitorul este impusă

numai rudelor apropiate nu şi soţului.

Aşadar dacă soţii sunt despărţiţi în fapt şi locuiesc sau gospodăresc separat, va

exista agravanta examinată.

Ne punem însă întrebarea ce se va întâmpla în cazul în care fiul minor, ca urmare

a despărţirii în fapt a soţilor, care locuiesc şi gospodăresc separat, este încredinţat

unuia dintre aceştia, iar celălalt soţ exercită loviri sau alte violenţe asupra acestuia ?

Ne punem de asemenea întrebarea ce se va întâmpla în cazul în care fiul minor

sau chiar major necăsătorit nu locuieşte şi nu gospodăreşte cu făptuitorul, cum ar fi

de pildă în cazul în care victima locuieşte efectiv la bunici sau se află în continuarea

studiilor, locuind separat şi nu solicită întreţinere, gospodărindu-se separat (din

bursă sau cu mijloace de existenţă proprii) ?

Sau ce s-ar întâmpla în cazul în care fiul minor în vârstă de 17 ani, este încadrat

în muncă dar locuieşte şi gospodăreşte separat de făptuitor ?

O primă concluzie ce o putem trage din cele de mai sus este că textul art. 1491

C.pen., instituie o veritabilă discriminare între membrii de familie, ceea ce este

inacceptabil şi neconstituţional.

123

O a doua concluzie este că se impune cât mai curând posibil ca legiuitorul să

intervină şi să aşeze în concordanţă dispoziţiile art. 1491 cu cele ale art. 149 C.pen.

şi ale codului familiei.

B. A doua formă agravată a infracţiunii constă în „lovirea sau actele de violenţă

care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel

mult 20 de zile” – art. 180 alin. 2 C.pen.

Elementul circumstanţial ce caracterizează această agravantă îl constituie

cauzarea unei vătămări pentru a cărei vindecare sunt necesare îngrijiri medicale de

cel mult 20 de zile.

Pentru existenţa acestei agravante sunt necesare două condiţii:

a) lovirea sau actele de violenţă să producă fie o vătămare a integrităţii corporale

(echimoze, contuzii), fie a sănătăţii (provocarea unei boli, a unor leziuni organice,

tulburări ale funcţiilor fiziologice);

b) vătămarea produsă prin infracţiune să necesite pentru vindecare cel mult 20 de

zile îngrijiri medicale.

Prin îngrijiri medicale se înţelege supunerea victimei la un regim sau tratament

adecvat în vederea vindecării şi se are în vedere numărul de zile prin care se

apreciază în mod direct, din punct de vedere medico-legal, gravitatea unor legiuni

sau boli post-traumatice158.

Durata îngrijirilor medicale se stabileşte printr-o constatare sau raport de

expertiză medico-legală, în care se indică numărul de zile de îngrijiri medicale.

Timpul de îngrijiri medicale nu se confundă cu numărul de zile de spitalizare

care poate fi mai mare sau mai mic şi nici cu durata vindecării159, care de regulă este

mai mare decât îngrijirea medicală.

Timpul de îngrijiri medicale nu trebuie confundat nici cu timpul privind

incapacitatea de muncă160, care de asemenea poate fi mai lungă sau mai scurtă.

158 V. Iftenie, Al. Boroi – Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, Ed. Juridică, Bucureşti, 2002, pag. 107 159 Trib. Reg. Iaşi, Dec. pen. nr. 367/1967 în J.N. nr. 10/1967, pag. 153 160 Trib. Reg. Crişana, Dec. pen. nr. 45/1965 în J.N. nr. 4/1966, pag. 174

124

Incapacitatea de muncă este stabilită prin certificate de concediu medical care nu

se eliberează pe baza normelor medico-legale de determinare a numărului zilelor de

îngrijiri medicale.

Textul incriminator stabileşte numai durata maximă a îngrijirilor medicale care

nu poate fi mai mare de 20 zile.

Chiar dacă prin norma de incriminare nu se stabileşte în mod expres durata

minimă a îngrijirilor medicale, din coroborarea dispoziţiilor art. 180 alin. 1 cu cele

ale art. 180 alin. 2, aceasta trebuie să fie de cel puţin 1 zi.

C. A treia formă agravată a infracţiunii constă în „săvârşirea faptei prevăzute în

alin. 2 asupra membrilor familiei”.

Explicaţiile date cu ocazia examinării infracţiunii prevăzute de art. 180 alin. 2

C.pen., sunt valabile şi pentru această agravantă, după cum de asemenea sunt

valabile şi explicaţiile şi criticele legate de subiectul pasiv calificat date cu ocazia

examinării agravantei prevăzute de art. 180 alin. 11 C.pen.


Infracţiunea de loviri sau alte violenţe, este o infracţiune materială, de rezultat şi

în consecinţă susceptibilă de a fi săvârşită în timp.

Actele de pregătire şi tentativa deşi posibile nu sunt incriminate.

Infracţiunea se consumă în momentul executării acţiunii sau inacţiunii şi a

producerii consecinţelor vătămătoare prevăzute în norma de incriminare.

Este posibilă şi forma continuată a acestei infracţiuni cum ar fi de pildă în cazul

în care făptuitorul în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, loveşte victima la diferite

intervale de timp.

În acest caz infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii ultimului act

vătămător.

Nu suntem în prezenta unei infracţiuni de lovire sau alte violenţe în formă

continuat dacă inculpatul, în aceeaşi împrejurare loveşte victima prin mai multe

acte.

6. Sancţiuni şi aspecte procesuale

În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la trei luni

sau amendă.

125

În varianta agravată prevăzută de art. 180 alin. 11, pedeapsa este închisoarea de la

6 luni sau amenda.

Dacă fapta s-a comis în varianta agravată prevăzută de art. 180 alin. 2, pedeapsa

este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, iar în varianta agravată prevăzută

de art. 180 alin. 2, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 2 ani sau amenda, precum şi

măsura de siguranţă prevăzută la art. 1181 a interzicerii de a reveni în locuinţa

familie pe o perioadă determinată.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate

atât în cazul infracţiunii tip cât şi în cazul formelor agravate, cu precizarea că dacă

infracţiunea este săvârşită împotriva membrilor de familie, aceasta se pune în

mişcare şi din oficiu.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală chiar şi în cazul în care acţiunea

penală a fost pusă în mişcare din oficiu.

§ 2. Vătămarea corporală – art. 181 C.pen.


(1) Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o

vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 zile

se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(11) Fapta prevăzută la alin. (1) săvârşită asupra membrilor familiei se

pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. (11) acţiunea penală se pune în

mişcare din oficiu.

(3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efectele

şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu.

Infracţiunea de vătămare corporală nu constituie o agravantă a infracţiunii de

lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 C.pen., ci o variantă de specie a

acesteia, fiind incriminată sub o denumire distinctă.

Legiuitorul a incriminat în cuprinsul art. 181 C.pen., o formă tip în alin. 1 şi o

formă agravată în alin. 2.

126


A. Obiectul juridic şi obiectul material

a) Obiectul juridic special al infracţiunii este identic cu cel al infracţiunii de

lovire sau alte violenţe şi constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul oricărei

persoane la integritate corporală şi la sănătate, ca drept absolut şi inalienabil.

b) Obiectul material, constă în corpul victimei asupra căreia se exercită acţiunea

sau inacţiunea care provoacă vătămările corporale.


a) Subiect activ al infracţiunii tip, poate fi orice persoană responsabilă penal.

Subiect activ al infracţiunii în forma agravată prevăzută de art. 181 alin. 2 este

calificat deoarece, făptuitorul trebuie să facă parte din familie. Participaţia este

posibilă sub orice formă.

b) Subiect pasiv în varianta tip poate fi orice persoană, iar în varianta agravată

poate fi numai un membru de familie, deci este de asemenea un subiect calificat.

Pluralitatea de subiecţi pasivi, vătămaţi în aceeaşi împrejurare şi prin aceiaşi

acţiune sau inacţiune generează o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului

ideal.



a) Elementul material al laturii obiective poate consta atât într-o acţiune cât şi

într-o inacţiune.

Acţiunea poate fi violentă (lovire, înjunghiere, etc.) sau neviolentă (de ex: a pune

în mâncarea victimei o substanţă toxică sau otrăvitoare, a administra un tratament

contraindicat, a transmite o boală infecţioasă).

Fapta poate fi săvârşită şi printr-o inacţiune, atunci când făptuitorul nu-şi

îndeplineşte o obligaţie legală care ar împiedica producerea vătămării.

b) Urmarea socialmente periculoasă constă într-o vătămare a integrităţii

corporale sau a sănătăţii care necesită pentru vindecare cel mult 60 de zile, îngrijiri

medicale.

127

Chiar dacă legiuitorul nu precizează, durata minimă a îngrijirilor medicale

trebuie să fie de cel puţin 21 de zile, în caz contrar fapta constituind infracţiunea

prevăzută de art. 180 alin. 2 C.pen.

c) Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul

vătămător, trebuie să existe.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe chiar dacă la producerea rezultatului au

concurat şi alte cauze preexistente sau concomitente ori dacă rezultatul s-a

amplificat datorită culpei victimei sau celui care a îngrijit-o.


Infracţiunea de vătămare corporală poate fi săvârşită cu intenţie directă sau

indirectă dar şi cu preterintenţie.

În ce priveşte preterintenţia, instanţa supremă a decis161 că îmbrâncirea unei

persoane cu urmarea căderii acesteia şi pricinuirea unei vătămări corporale

constituie un act de violenţă săvârşit cu intenţie şi nu din culpă, chiar dacă rezultatul

violenţei a depăşit intenţia făptuitorului şi prin urmare fapta constituie infracţiunea

de vătămare corporală şi nu aceea de vătămare corporală din culpă.

Eroarea asupra persoanei162 ca şi devierea loviturii nu înlătură răspunderea

penală, deoarece şi în aceste cazuri există intenţia de a pricinui o vătămare unei

persoane.

Vătămarea corporală săvârşită cu intenţie, dar cu consimţământul victimei ori la

rugămintea acesteia, nu intră sub incidenţa legii penale, dar numai când vătămarea

produsă nu depăşeşte limita până la care legea penală condiţionează punerea în

mişcare a acţiunii penale de plângerea prealabilă a persoanei vătămate163.

Mobilul şi scopul nu interesează sub aspectul existenţei infracţiunii, dar

cunoaşterea acestora se impune pentru a aprecia pericolul social şi serveşte la

individualizarea pedepsei.

161 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 596/1997 în Dreptul nr. 5/1998, pag. 125; T.S. Secţia penală, dec. nr. 684/1968 în R.R.D. nr. 8/1968, pag. 168-170 162 Trib. Reg. Cluj, dec. nr. 399/1960 în L.P. nr. 3/1961, pag. 96 163 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., Vol. III, Ed. a III- a, pag. 217-218

128

4. Forma agravată a infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. 11 C.pen., se

deosebeşte de forma tip doar prin calitatea specială a subiectului pasiv care nu poate

fi decât un membru de familie.

Agravanta este caracterizată de periculozitatea sporită a făptuitorului care este

membru de familie şi care are obligaţia morală şi chiar legală (în anumite condiţii)

de a acorda sprijin şi ocrotire victimei.


Fiind o infracţiune de rezultat, vătămarea corporală este susceptibilă de

desfăşurare în timp şi prin urmare de acte de pregătire şi de tentativă, dar acestea nu

sunt incriminate.

Totodată vătămarea corporală fiind o infracţiune progresivă, urmarea imediată se

poate amplifica în timp, făcând necesară o durată mai mare a îngrijirilor medicale.

În măsura în care numărul zilelor de îngrijiri medicale depăşeşte plafonul maxim

de 60, prevăzut de norma de incriminare se va proceda la schimbarea încadrării

juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Dacă din probele administrate în cauză se va constata că făptuitorul a acţionat cu

intenţia de a ucide, fapta va fi încadrată în infracţiunea de tentativă la omor sau după

caz tentativă la omor calificat prevăzută de art. 175 lit. „e” C.pen.

În unele cazuri infracţiunea de vătămare corporală îşi pierde autonomia fiind

absorbită în conţinutul altor infracţiuni cum ar fi de pildă în cazul infracţiunilor de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C.pen.), avort (art. 185 C.pen.)

sau viol (art. 197 alin. 1 C.pen.).

Infracţiunea se consumă instantaneu în momentul săvârşirii acţiunii sau

inacţiunii, indiferent când se produce rezultatul cerut de lege.

În cazul în care îmbracă forma infracţiunii progresive, aceasta se epuizează în

momentul producerii rezultatului.

6. Aspecte procesuale şi sancţiuni

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate

(art. 181 alin. 2 C.pen.).

În cazul agravantei prevăzute de art. 181 alin. 11 C.pen., acţiunea penală poate fi

pusă în mişcare şi din oficiu.

129

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Competenţa de a efectua urmărirea penală revine organelor poliţiei judiciare, iar

competenţa de judecată în primă instanţă revine judecătoriei.

Pedeapsa pentru varianta tip este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar pentru

varianta agravată de la 1 la 5 ani.

În cazul variantei agravate, instanţa poate lua şi măsura de siguranţă a interdicţiei

de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată – prevăzută de art. 1181

C.pen.

§ 3. Vătămarea corporală gravă – art. 182 C.pen.


(1) Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o

vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de

zile, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui

simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă

fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii

persoanei, pedeapsa este închisoare de la 2 la 10 ani.

(3) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute

la alin. (1) şi (2), pedeapsa este închisoare de la 3 la 12 ani.

(4) Tentativa faptei prevăzute în alin. (3) se pedepseşte.

Această infracţiune constituie varianta de specie cea mai gravă a infracţiunilor

contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei.

Norma de incriminare reglementează această infracţiune într-o formă tip (art.

182 alin. 1 C.pen.) şi două variante agravate (art. 182 alin. 2 şi 3 C.pen.).

Conţinutul legal al art. 182 C.pen., a fost modificat faţă de redactarea iniţială prin

Legea nr. 169/2002164 pentru modificarea şi completarea Codului Penal, a Codului

de procedură penală şi a unor legi speciale.

Prin această modificare, legiuitorul a făcut distincţie sub aspectul regimului

sancţionator între vătămările grave dar reversibile care necesită îngrijiri medicale

164 Publicată în M. Of. nr. 261/18 aprilie 2002

130

mai mult de 60 de zile şi vătămările grave dar ireversibile, pentru care a instituit un

regim sancţionator mai grav.



a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare

la dreptul persoanei la integritate corporală şi la sănătate ca drept absolut şi

intangibil.

b) Obiectul material constă în corpul persoanei care este victimă a infracţiunii.


a) Subiect activ nemijlocit al infracţiunii pateu fi orice persoană fizică care

răspunde penal.

Participaţia penală la săvârşirea acestei infracţiuni este posibilă sub toate

formele:coautorat, instigare sau complicitate.

b) Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică aflată în viaţă.

Dacă prin aceeaşi acţiune sau inacţiune au fost vătămate grav mai multe

persoane se va face aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni.



a) Elementul material al laturii obiective a infracţiunii poate consta atât într-o

acţiune cât şi într-o inacţiune.

Elementul material poate consta într-o inacţiune numai atunci când făptuitorul nu

îndeplineşte un act la care era obligat în temeiul unei dispoziţii legale.

Explicaţiile date în cadrul examinării infracţiunii de vătămare corporală sunt

valabile şi în cazul acestei infracţiuni, în continuare urmând a ne referi numai la

rezultatul care determină caracterul grav al infracţiunii.

b) Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei vătămări grave a

integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, care necesită pentru vindecare

îngrijiri medicale mai mult de 60 zile.

De fapt, tocmai durata îngrijirilor medicale este criteriul ce delimitează

infracţiunea analizată, de infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181

C.pen.

131

Sub aspectul existenţei infracţiunii de vătămare corporală gravă nu interesează

dacă durata îngrijirilor medicale s-a prelungit peste limita de 60 de zile ca urmare a

efectuării cu întârziere a tratamentului medical, cu condiţia ca partea vătămată să nu

fi urmărit întârzierea vindecării vătămărilor165.

Nu prezintă de asemenea relevanţă prelungirea numărului de îngrijiri medicale

peste limita de 60 zile, nici atunci când această prelungire s-a datorat unei cauze

preexistente cum ar fi de pildă existenţa unei fracturi mai vechi la acelaşi nivel cu

cea produsă prin infracţiune, motiv pentru care vindecarea s-a realizat cu mai multă

greutate166.

Va exista infracţiunea de vătămare corporală gravă şi dacă făptuitorul a provocat

victimei o boală incurabilă167, cu excepţia contaminării venerice şi a transmiterii

sindromului imunodeficitar – SIDA, caz în care fapta va fi încadrată în dispoziţiile

art. 309 C.pen.

c) Raportul de cauzalitate

între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea socialmente periculoasă

trebuie să existe raport de cauzalitate.

De regulă raportul de cauzalitate rezultă ex re, însă în situaţia unor cauze

preexistente, concomitente, ori dacă acestea s-au amplificat, trebuie dovedit.


În forma tip infracţiunea de vătămare corporală gravă se săvârşeşte cu intenţie

indirectă sau cu preterintenţie.

Fapta este săvârşită cu intenţie indirectă atunci când făptuitorul a prevăzut

posibilitatea producerii unei vătămări ce necesită pentru vindecare mai mult de 60

zile şi acceptă aceste urmări.

Astfel în practica judiciară s-a decis168 că fapta inculpaţilor minori care

cunoscând efectele acidului sulfuric, au turnat o astfel de soluţie pe corpul şi hainele

unui coleg căruia i-au provocat, leziuni ce au necesitat spitalizarea şi o intervenţie

165 T .J. Timiş, Dec. pen. nr. 105/1980 în R.R.D. nr. 1/1980, pag. 60; T.S., Secţia penală, Dec. nr. 216/1981 în R.R.D. nr. 10/1981, pag. 75 166 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 256/1995 în Dreptul nr. 5/1996, pag. 131 167 T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 134 168 C.A. Bucureşti, Secţia I-a penală, Dec. nr. 434/1999 în C.P.J. în materie penală, 1999, pag. 177

132

chirurgicală, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, săvârşită cu

intenţie indirectă.

Într-o altă decizie169 s-a statuat că suntem în prezenţa infracţiunii de vătămare

corporală săvârşită cu preterintenţie atunci când inculpatul a îmbrâncit victima care

în cădere, a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 80-

85 zile îngrijiri medicale.

Mobilul şi scopul ca şi componente ale laturii subiective ne interesează sub

aspectul realizării conţinutului infracţiunii, dar este necesar a fi stabilite deoarece

prezintă importanţă la individualizarea pedepsei.


A. Prima formă agravată a infracţiunii prevăzută în art. 182 alin. 2 C.pen., se

caracterizează prin producerea unor vătămări ireversibile, expres şi limitativ

enumerate în cuprinsul textului de incriminare.

a) Pierderea unui simţ sau organ

Ceea ce caracterizează această agravantă este în primul rând urmarea gravă ce

constă în pierderea unuia din cele 5 simţuri ale omului – auzul, văzul, mirosul,

gustul, pipăitul.

Deşi norma de incriminare prevede „pierderea unui simţ” atât doctrina170 cât şi în

practica judiciară171 sunt unanime în a aprecia că suntem în prezenta acestei

agravante şi atunci când se produce numai slăbirea unuia din ele deoarece aceasta

poate avea caracter permanent, caz în care echivalează cu o infirmitate sau trecător

când pentru vindecare necesită mai mult de 60 de zile îngrijiri medicale.

În al doilea rând urmarea gravă constă în pierderea unui organ. Prin pierderea

unui organ trebuie să înţelegem lipsirea victimei de o parte a corpului său care

îndeplineşte anumite funcţii în organism cum ar fi de pildă, ochii, plămânii,

urechile, rinichii, splina, etc.

169 C.A. Bucureşti, Secţia II-a penală, Dec. nr. 38/1998 în C.D./1998, pag. 305; În acelaşi sens Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 864/1997 în R.D.P. nr. 1/1999, pag. 155 170 V. Dongorz şi colaboratorii – op. cit., Vol. III, pag. 223; T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 134; R. Badea în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 176; T. Toader – op. cit., pag. 72 171 T.S. Secţia penală, dec. nr. 3187/1967 în R.R.D. nr. 6/1968, pag. 177; T.S. Secţia penală, Dec. nr. 599/1966 în C.D. 1966 pag. 384-386

133

Dacă făptuitorul a provocat o slăbire permanentă sau chiar temporară a unui

organ, fapta va constitui infracţiunea de vătămare corporală gravă, pentru aceleaşi

considerente arătate în cazul slăbirii unui simţ.

În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia172 potrivit căreia constituie

infracţiunea de vătămare corporală gravă pierderea unui organ chiar dacă acesta nu

mai avea capacitatea funcţională în momentul săvârşirii faptei.

b) Încetarea funcţionării unui simţ sau organ presupune o vătămare gravă

urmare căreia simţul sau organul este păstrat dar nu-şi mai poate îndeplini

aptitudinea funcţională anatomo - fiziologică.

În literatura de specialitate, în legătură cu această agravantă s-au exprimat opinii

contrare.

Astfel unii autori173 au susţinut că simplele tulburări funcţionale post traumatice

nu pot fi considerate o încetare a funcţionării organului, deci încetarea trebuie să fie

totală.

Alţi autori174 consideră, dimpotrivă, că şi în cazul în care încetarea funcţionării

are caracter vremelnic (deci şi în cazul în care funcţiile sunt întrerupte sau

tulburate), fapta constituie tot infracţiunea de vătămare corporală.

În ce ne priveşte ne raliem opiniei potrivit căreia încetarea funcţionării organului

trebuie să fie totală, cu precizarea că indiferent dacă datorită evoluţiei ştiinţei

medicale, o intervenţie de acest gen ar conduce în final la reluarea funcţionării

organului respectiv.

Sigur în această ipoteză, revine organelor judiciare sarcina de a dovedi că

reluarea funcţionării organului s-a datorat intervenţiei medicale.

c) O infirmitate permanentă fizică sau psihică

Prin infirmitate permanentă fizică sau psihică se înţelege starea anormală de

inferioritate în care este pusă victima ca urmare a vătămării, în raport cu starea

anterioară săvârşirii faptei.

172 Pentru relaţii V. Paşca – În legătură cu problema dacă poate constitui vătămare corporală gravă pierderea unui organ a cărui funcţionare încetase anterior loviturilor, în Dreptul nr. 2-3/1991, pag. 39 173 O.A.Stoica – op. cit., pag. 95; R. Badea în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 176; I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 140 174 Al. Boroi – op. cit., pag. 1]28; T.Toader – op. cit., pag. 72-73; T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 135

134

Condiţia ce caracterizează această agravantă este aceea ca infirmitatea fizică ori

psihică să fie permanentă, adică ireversibilă.

În practica judiciară s-a apreciat că suntem în prezenţa acestei agravante atunci

când victima urmare loviturilor aplicate de făptuitor asupra corpului, a pierdut

substanţă osoasă care i-a provocat infirmitate permanentă175, a pierdut coarda vocală

stângă176 sau i-a fost lezat ochiul stâng, în urma lovirii cu cioburile de la parbriz177.

Infirmitatea poate fi şi psihică când victima a suferit un asemenea traumatism

psihic încât a pierdut total sau parţial controlul faptelor sale.

d) Sluţirea constă în prejudiciul estetic adus înfăţişării fizice a victimei prin

alterarea, deformarea sau mutilarea acesteia, de natură să creeze un aspect neplăcut.

Sluţirea trebuie să aibă caracter permanent şi ireversibil în sensul că aspectul

iniţial nu se mai poate restabili printr-un proces natural de vindecare.

În practica judiciară s-a considerat a fi sluţire, mai multe cicatrice pe faţă sau

întârzierea închiderii unui ochi178, pierderea a doi dinţi din faţă179, producerea unei

cicatrice permanente, de mari dimensiuni, pe corpul unei femei din regiunea

pieptului şi până la coapsa piciorului180 sau rănirea gravă ca urmare a unui foc de

armă ce a avut drept rezultat amputarea unui braţ181.

Nu prezintă importanţă dacă aspectul neplăcut sau dizarmonia pot fi corectate ca

urmare a unei intervenţii medicale, deoarece în acest caz nu are loc un proces de

vindecare normal iar prejudiciul estetic poate fi cel mult, acoperit sau ascuns, însă în

nici un caz înlăturat.

Nu constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă tăierea părului şi raderea

sprâncenelor unei femei, deoarece părul şi sprâncenele sunt supuse unui proces

natural de regenerare iar pierderea înfăţişării normale este temporară182.

175 C.A. Bucureşti, Secţia I-a penală, Dec. nr. 723/2000 în I. Pascu, M. Gorunescu – op. cit., pag. 140 176 T. S. Secţia penală, Dec. nr. 589/1966 în C.D. 1966, pag. 385 177 C.S.J. Secţia penală, Dec. nr. 2708/1999 în Dreptul nr. 2/2001, pag. 232 178 T.S. Secţia penală, Compl. militar, Dec. nr. 94/1971 în R.R.D. nr. 4/1972, pag. 170 179 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 964/1971 în R.R.D. nr. 10/1971, pag. 177 180 Trib. Reg. Braşov, Secţia penală, Dec. nr. 89/1967 în R.R.D. nr. 10/1967, pag. 159 181 Trib. Militar Bucureşti, Sentinţa penală nr. 451/1958, L.P. nr. 8/1958, pag. 87 182 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 2828/1974 în C.D./1974, pag. 387

135

Nu constituie sluţire fracturarea unui dinte incisiv lateral superior183 sau a

singurului dinte pe care îl avea victima184.

e) Avortul. Prin avort în sensul art. 185 C.pen., se înţelege întreruperea cursului

sarcinii şi expulzarea fătului.

Pentru existenţa agravantei trebuie să fie îndeplinite două condiţii:

1. victima să fie o femeie însărcinată;

2. făptuitorul să fi ştiut sau să fi putut cunoaşte această împrejurare.

Ceea ce deosebeşte această agravantă de infracţiunea prevăzută de art. 185

C.pen., este intenţia făptuitorului.

Astfel în cazul agravantei examinate făptuitorul acţionează cu intenţia de a

produce o vătămare corporală, pe când în cazul infracţiunii prevăzute de art. 185

alin. 3 C.pen., aceasta acţionează cu intenţia de a întrerupe cursul sarcinii.

Chiar dacă rezultatul mai grav în ambele cazuri se produce cu preterintenţie.

f) Punerea în primejdie a vieţii persoanei constă în pricinuirea unei asemenea

vătămări care prin evoluţia ulterioară, datorită tulburării sau alterării funcţiilor

organice vitale, creează posibilitatea compromiterii vieţii şi a survenirii iminente a

morţii victimei185.

În cazul acestei agravante, făptuitorul nu acţionează cu intenţia de a ucide ci, cu

aceea de a vătăma, punerea în primejdie a vieţii în raport de ceea ce s-a urmărit sau

acceptat186.

Problema delimitări acestei agravante de tentativa la omor cu intenţie indirectă

este extrem de sensibilă, motiv pentru care revine instanţelor judiciare sarcina de a

analiza şi dovedi în fiecare caz în parte, care a fost intenţia făptuitorului.

În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care a vătămat grav

integritatea corporală a victimei, lovind-o prin aruncarea unei ţevi metalice, peste

gard la cca 8m m, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă şi nu aceea de

183 Trib.Reg.Oltenia, Dec. nr. 385/1969 în R.R.D. nr. 4/1970, pag. 177-179 184 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 1313/1980 în V. Papadopol, M. Popovici – op. cit., pag. 401 185 Plenul Trib. Suprem, Dec. de îndrumare nr. 6/1974 în R.R.D. nr. 3/1975, pag. 32-33 186 Gh. Mateuţ, M. Blag – Unele probleme privind distincţia dintre tentativa de omor şi vătămare corporală gravă prin punerea în primejdie a vieţii persoanei, în Dreptul nr. 10-11/1992, pag. 71-76

136

tentativă la omor, deoarece nu se poate susţine că acţionând astfel, acesta a urmărit

sau acceptat producerea morţii ca rezultat al acţiunii sale187.

Tot astfel s-a decis că, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, fapta

inculpatului care pentru a-l elibera pe prietenul său ce fusese imobilizat de victimă,

a aplicat deliberat mai multe lovituri cu un briceag, în braţul stâng al agresorului –

victimă, secţionându-i artera radială ceea ce a produs o hemoragie ce i-a pus în

primejdie viaţa.

s-a apreciat că din moment ce făptuitorul, lovind victima cu briceagul, nu a vizat

o regiune vitală, deşi o putea face, acesta nu a acţionat cu intenţia de a ucide188.

Într-o altă speţă s-a decis că există tentativă la infracţiunea de omor şi nu

vătămare corporală gravă, când făptuitorul a aplicat victimei mai multe lovituri cu

un par, în regiunea capului, provocându-i un traumatism cranio-cerebral cu fractură

de boltă craniană cu stare de comă, punându-i viaţa în primejdie189.

B. A doua variantă agravată a acestei infracţiuni există „când fapta a fost

săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute la alin. 1 şi 2 – art. 182 alin.

3 C.pen.

Ceea ce caracterizează această agravantă o constituie intenţia directă cu care

acţionează făptuitorul şi scopul special, acesta urmărind producerea consecinţelor

prevăzute de norma de incriminare.

Ducă celelalte forme ale infracţiunii pot fi săvârşite cu intenţie indirectă sau

preterintenţie această agravantă se săvârşeşte numai cu intenţie directă.


Vătămarea corporală gravă este o infracţiune de rezultat şi în consecinţă

susceptibilă de acte preparatorii şi de tentativă

Actele preparatorii nu sunt incriminate.

Tentativa se pedepseşte numai la ceea de-a doua variantă agravată prevăzută de

art. 182 alin. 3 C.pen.

187 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 700/1980 în C.D. /1980, pag. 222 188 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 2825/1984 în C.D. /1984, pag. 274 189 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 1242/1993 în Dreptul nr. 10-11/1994, pag. 126 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 1327/2000 în Dreptul nr. 3/2002, pag. 172

137

Infracţiunea se consumă în toate formele sale în momentul acţiunii sau inacţiunii

făptuitorului fiind de cele mai multe ori instantanee, dar poate îmbrăca şi forma

progresivă, în acest caz epuizarea având loc în momentul producerii rezultatului.


Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Competenţa de a efectua urmărirea penală revine organelor poliţiei judiciare, iar

judecata în primă instanţă revine judecătoriei.

Infracţiunea în forma tip prevăzută de art. 182 alin. 1 C.pen., se pedepseşte cu

închisoarea de la 2 la 7 ani, agravanta prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen., cu

închisoare de la 2 la 10 ani, iar cea prevăzută de art. 182 alin. 3 C.pen., cu

închisoarea de la 3 la 12 ani.

§ 4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 183 C.pen.


Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180 - 182 a avut ca urmare

moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constituie în realitate o

variantă atenuată a omorului, însă a fost inclusă printre infracţiunile contra

integrităţii corporale şi sănătăţii deoarece rezultatul mai grav se datorează culpei

făptuitorului care se suprapune peste intenţia iniţială.



a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul la

viaţă al oricărei persoane ca drept absolut şi inalienabil.

b) Obiectul material îl constituie corpul persoanei victima a infracţiunii.


a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile

răspunderii penale.

Participaţia penală la această infracţiune este posibilă sub toate formele:

coautorat, instigare sau complicitate.

138

Practica judiciară a statuat că există coautorat şi atunci când loviturile care au

produs moartea au fost aplicate de mai mulţi făptuitori, chiar dacă rezultatul

survenit, în aparenţă este urmarea directă numai a unuia sau unora dintre ei190.

b) Subiect pasiv poate fi orice persoană cu condiţia să fie în viaţă.

Dacă prin acţiunea sau inacţiunea sa făptuitorul cauzează moartea mai multor

persoane se vor aplica regulile referitoare la concursul de infracţiuni.



a) Elementul material al laturii obiective poate consta atât într-o acţiune cât şi

într-o inacţiune.

Explicaţiile date cu ocazia analizei infracţiunilor prevăzute la art. 180 – 182

C.pen., sunt valabile şi în cazul acestei infracţiuni.

b) Urmarea socialmente periculoasă constă în moartea victimei.

c) Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea

victimei trebuie să fie dovedită.

Legătura de cauzalitate există chiar dacă la producerea rezultatului letal au

concurat şi alte cauze preexistente, concomitente sau subsecvente, cât timp se

stabileşte că fără activitatea făptuitorului, rezultatul nu s-ar fi produs.

Astfel în practica judiciară s-a decis că există raport de cauzalitate şi în

consecinţă infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte când: victima fiind

îmbrâncită cu putere, în cădere s-a izbit cu capul de un plan dur cu consecinţa

decesului acestuia191; inculpatul a lovit victima cu palma peste mandibulă, aceasta

dezechilibrându-se şi căzând, s-a lovit la cap, survenind decesul192; în cazul în când

la activitatea făptuitorului s-a adăugat maladia de care suferea victima193 sau când

internarea victimei în spital s-a făcut cu întârziere şi în consecinţă tratamentul şi

intervenţia chirurgicală au fost la rândul lor întârziate194.


190 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 49/1964 în J.N. nr. 6/1964, pag. 171 191 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 575/1970 în C.D./1970, pag. 339 192 C.S.J. Secţia penală, Dec. nr. 459/1999 în R.D.P. nr. 4/1999, pag. 147 193 C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, Dec. pen. nr. 13/1995 în R.D.P. nr. 1/1996, pag. 133-134 194 G. Antoiu, C. Bulai – Practică judiciară penală, Vol. III – op. cit., pag. 71; Idem T.S. Secţia penală, Dec. nr. 490/1981 în C.D./1981, pag. 262

139

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se săvârşeşte numai cu

preterintenţie.

Aceasta presupune că lovirea sau vătămarea se săvârşeşte cu intenţie, iar

rezultatul mai grav se datorează culpei195.

Dacă se stabileşte că făptuitorul este în culpă în ce priveşte moartea victimei, dar

culpa nu se suprapune peste intenţia iniţială de a lovi, fapta constituie infracţiunea

de ucidere din culpă196.

Dacă se stabileşte că făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide, fapta constituie



Fiind o infracţiune preterintenţionată, tentativa nu este posibilă197.

Infracţiunea se consumă în momentul producerii rezultatului – moartea victimei.

Având în vedere şi caracterul progresiv al infracţiunii şi întrucât au existat opinii

divergente cu privire la data săvârşirii infracţiunii (şi respectiv la momentul

consumării acesteia), prin Decizia de îndrumare nr. 1/1987, Plenul fostului Tribunal

Suprem a statuat că „în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte

juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se

înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă, iar nu data

consumării acesteia prin producerea rezultatului”.


Acţiunea penală se exercită din oficiu, competenţa de a efectua urmărirea penală

revine procurorului, iar judecata în primă instanţă, tribunalului.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatore

de moarte este închisoarea de la 5 la 15 ani.

195 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 4616/1972 în C.D./1972, pag. 329; T.S. Secţia penală, Dec. nr. 1699/1967 în R.R.D. nr. 11/1967, pag. 135; T.S. Secţia penală, Dec. nr. 1741/1971 în R.R.D. nr. 10/1971, pag. 176; T.S. Secţia penală, Dec. nr. 264/1973 în R.R.D. nr. 12/1974, pag. 74 196 R. Badea în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 189 197 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 356/1966 în C.D./1966, pag. 322-323

140

§ 5. Vătămarea corporală din culpă – art. 184 C.pen.

1. Conţinutul legal şi caracterizare

(1) Fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) şi (21), care a pricinuit o vătămare ce

necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi

cea prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de

la o lună la 3 luni sau cu amendă.

(2) Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau

(2), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

(3) Când săvârşirea faptei prevăzute în alin. (1) este urmarea nerespectării

dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei

profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi, pedeapsa

este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

(4) Fapta prevăzută în alin. (2) dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor

legale sau măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se

pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(41) Dacă faptele prevăzute la alin. (3) şi (4) sunt săvârşite de către o

persoană care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la

unu la 3 ani, în cazul alin. (3), şi închisoarea de la unu la 5 ani, în cazul alin.

(4).

(5) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi (3), acţiunea penală se pune în

mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor

înlătură răspunderea penală.

Infracţiunea de vătămare corporală din culpă face parte din grupul infracţiunilor

contra persoanei şi este incriminată în cuprinsul art. 184 C.pen., sub forma unei

variante tip (art. 184 alin. 1 C.pen.), şi a mai multor variante agravate (art. 184 alin.

2, 3, 4 şi 41 C.pen.).


A. Obiectul juridic

a) Obiectul juridic special, ca şi în cazul celorlalte infracţiuni din aceeaşi

categorie, îl constituie relaţiile sociale care privesc dreptul persoanei la integritate

corporală şi sănătate.

141

b) Obiectul material constă în corpul persoanei, victimă a infracţiunii.


a) Subiect activ al infracţiunii de ucidere din culpă poate fi orice persoană.

Participaţia penală este posibilă numai sub forma participaţiei improprii în

condiţiile art. 31 C.pen., când o altă persoană determină sau contribuie cu intenţie la

săvârşirea faptei din culpă, de către autor.

Participaţia improprie se poate manifesta atât sub forma instigării cât şi a

complicităţii.

b) Subiect pasiv al acestei infracţiuni este persoana căreia din culpă, i s-a cauzat

vătămarea.



a) Elementul material al laturii obiective este identic cu cel al infracţiunilor

prevăzute de art. 180 alin. 2 şi 21 C.pen., al celei prevăzute de art. 181 C.pen. şi

respectiv art. 182 C.pen. şi poate consta atât într-o acţiune cât şi într-o inacţiune.

Aşa fiind, facem trimitere la cele analizate în cadrul laturii obiective a

infracţiunilor menţionate.

Fapta nu constituie infracţiune dacă vătămările corporale din culpă198 necesită

pentru vindecare mai puţin de zece zile îngrijiri medicale.

b) Urmarea imediată

În cazul primei variante de tip, urmarea imediată constă în producerea unei

vătămări care necesită pentru vindecare, îngrijiri medicale mai mult de 10 zile dar

care nu depăşeşte 60 de zile.

În cea de-a doua variantă de tip, vătămarea trebuie să necesite pentru vindecare

mai mult de 60 de zile sau să producă vreuna din consecinţele prevăzute la art. 182

alin. 2 C.pen.: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o

infirmitate fizică sau psihică permanentă, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a

vieţii persoanei.

c) Legătura de cauzalitate

198 Trib. Jud. Ialomiţa, Dec. pen. nr. 609/1971 în R.R.D. nr. 9/1972, pag. 159; Trib. Jud. Constanţa, Dec. pen. nr. 121/1971 în R.R.D. nr. 9/1971, pag. 169

142

Între fapta culpabilă şi vătămare trebuie să existe un raport de cauzalitate199, care

de cele mai multe ori rezultă din materialitatea faptelor.

Sunt însă situaţii în care raportul de cauzalitate trebuie dovedit, sarcina revenind

organelor judiciare.


Infracţiunea se săvârşeşte numai din culpă care poate îmbrăca ambele forme:

uşurinţa şi neglijenţa.

Culpa poate fi şi comună, a făptuitorului şi a părţii vătămate ori a mai multor

făptuitori200.

În literatura de specialitate culpa este gradată în: culpa lata, culpa levis şi culpa

levisima.

Din punctul de vedere al existenţei infracţiunii această distincţie nu prezintă

relevanţă, însă poate fi avută în vedere la individualizarea pedepsei201.

În practica judiciară s-a decis că eroarea asupra naturii sau stării obiectului

material al infracţiunii, dacă aceasta s-a datorat culpei făptuitorului care a acţionat

imprudent şi precipitat, nu înlătură vinovăţia202.

S-a decis de asemenea203, că ne aflăm în prezenţa infracţiunii prevăzute de art.

184 alin. 1 şi nu a art. 184 alin. 3 C.pen., atunci când făptuitorul deschizând uşa

bucătăriei a lovit partea vătămată, producându-i leziuni vindecabile de 40 - 45 zile

de îngrijiri medicale, întrucât acţiunea se circumscrie unei activităţi simple, uzuale

şi nespecifică exercitării unei profesii, meserii or îndeplinirii unei anumite activităţi

pentru care ar exista prevederi anume în vederea evitării unui pericol.

În cazul în c are nu se poate stabili culpa făptuitorului, nu va exista infracţiunea

de vătămare corporală din culpă.

Astfel, în practica judiciară s-a decis204 că nu constituie infracţiune, fapta

conducătorului auto care comite un accident de circulaţie datorat unui caz fortuit –

199 T.S., Secţia penală, Dec. pen., nr. 618/1954 în C.D. 1952-1954, Vol. II, pag. 126 200 C.Ap. Bacău Dec. pen. nr. 12/6 ian. 1988 ; C. Ap. Piteşti, Dec. pen .nr. 569/R/10.09.1988 în Şt. Crişu, E.D. Crişu – op. cit., pag. 1062 şi 1067- 1068 201 V. Dongoroz şi colaboratorii – op. cit., pag. 232 202 T.S. Secţia penală, Dec. nr. 313/1978 în V. Papadopol, M. Popovici – Repertoriu … pe anii 1976-1980, op. cit, pag. 400; T. Toader – mop. Cit., pag. 79; Radu Bodea în M. Basarab, V. Paşca şi colaboratorii – op. cit., Vol. II, pag. 192 203 I. Pop – Probleme în legătură cu infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în R.R.D. nr. 3/1982, pag. 20-23 204 V. Dobrinoiu – Drept penal. Partea specială, Vol. I., Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000, pag. 70

143

ruperea barei de direcţie a unui autoturism, ca urmare a defecţiunilor de fabricaţie şi

aflat în garanţie.

4. Variante agravate

a) Vătămare corporală gravă din culpă simplă - art. 182 alin. 2 C.pen. „dacă

fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau (2)”.

Circumstanţele care agravează răspunderea sunt determinate de urmarea

imediată care constă în:

a) vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii care

necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile

îngrijiri medicale – art. 182 alin. 1 C.pen.;

b) vătămările ireversibile cu caracter alternativ: pierderea

unui simţ sau a unui organ, încetarea funcţionării

acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică,

sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii

persoanei – art. 182 alin. 2 C.pen.

În privinţa acestor urmări facem trimitere la explicaţiile date în cadrul examinării

infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzute de art. 182 alin. 2 C.pen.

Astfel, într-un recurs în anulare, C.S.J. – Secţia penală, a decis205 că fapta

inculpatei care a traversat şoseaua în fugă, prin loc nepermis şi fără să se asigure,

acţiune ce a determinat un conducător auto să efectueze o manevră de evitare

greşită, cu consecinţa accidentării altor două persoane, cărora le-a provocat vătămări

ce au necesitat câte 100 zile îngrijiri medicale, constituie infracţiunile de vătămare

corporală gravă din culpă simplă, prevăzute de art. 182 alin. 2 C.pen., cu aplicare

art. 33 lit. „b” C.pen.

b) Vătămarea corporală gravă din culpă profesională – art. 184 alin. 3 C.pen.

când „săvârşirea faptei prevăzute în alin. (1) este urmarea nerespectării dispoziţiilor

legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori

pentru îndeplinirea unei anume activităţi”.

205 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 1100/23 martie 1999 în Şt. Crişu, E.D. Crişu – Repertoriu de practică şi literatură juridică 1997-2000, Ed. Argessis, 2000

144

Această circumstanţă este identică cu cea prevăzută la art. 178 alin. 2 C.pen.,

fapta pentru care facem trimitere la explicaţiile date în cadrul examinării acelei

infracţiuni.

Cerinţa esenţială în cadrul acestei circumstanţe o constituie obligaţia cunoaşterii

de către făptuitor a dispoziţiilor sau regulilor stabilite prin lege, în domeniul în care

acţionează.

Aşadar făptuitorul va răspunde penal numai dacă a cunoscut dispoziţiile sau

regulile şi a acţionat fără să ţină seama de ele sau deşi nu le-a cunoscut trebuia şi

putea să le cunoască.

În practica judiciară s-a decis că subzistă agravanta nu numai în cazul

conducătorilor auto profesionişti ci, şi a persoanelor care conduc un autovehicul,

fără a avea permis şi care produc vătămări corporale din culpă altei persoane.

Dimpotrivă s-a decis206 că fapta biciclistului care datorită neîndemânării şi

nerespectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice, provoacă unei

persoane o vătămare corporală care a necesitat pentru vindecare mai mult de 60 de

zile îngrijiri medicale constituie infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 2 C.pen şi

nu cea prevăzută de art. 184 alin. 3 nefiind întrunite cerinţele care să justifice

încadrarea faptei în această din urmă infracţiune.

Soluţia este criticabilă, deoarece şi persoana care conduce o bicicletă pe un drum

public îndeplineşte o activitate în sensul avut în vedere de legiuitor, activitate care

are de asemenea reguli stabilite prin lege.

În ce priveşte latura subiectivă a acestei agravante, în practica judiciară s-a

decis207 că fapta inculpatului care conducând un tractor şi care observând part4ea

vătămată ce circula din sens opus, a dorit să o sperie, efectuând o manevră în urma

căreia a lovit-o, provocându-i vătămări pentru a căror vindecare au fost necesare 25

– 30 de zile îngrijiri medicale, întruneşte cerinţele art. 184 alin. 1 şi 3 C.pen., şi nu

ale infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C.pen.

206 Trib. Jud. Ialomiţa, Dec. pen. nr. 171/1971 în T. Vasiliu, D. Pavel şi colaboratorii – op. cit., Vol. I, pag. 146, speţa 8 207 Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală, Sentinţa nr. 893/R/19 august 1999, în Şt. Crişu, E.D. Crişu – op. cit., pag. 1059-1060

145

Dacă urmare încălcării acestei agravante se provoacă din culpă vătămarea

integrităţii corporale sau a sănătăţii mai multor persoane, se săvârşesc atâtea

infracţiuni câte victime sunt208.

c) Vătămarea corporală gravă din culpă profesională – art. 184 alin. 4 C.pen.

există „dacă fapta prevăzută în alin. (2) dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor

legale sau măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori

pentru îndeplinirea unei anumite activităţi”.

Ceea ce delimitează această agravantă de cea prevăzută de art. 184 alin. 3

C.pen., este urmarea imediată care constă în vătămările prevăzute la art. 182 C.pen.,

motiv pentru care facem trimitere la cele expuse cu ocazia analizei acestora, cu

precizarea că aceste vătămări sunt săvârşite din culpă.

Astfel în practica judiciară s-a decis209 de pildă că producerea unor vătămări

grave părţii vătămate, prin extirparea splinei, ca urmare a unui accident de circulaţie

datorat culpei conducătorului auto, întruneşte cerinţele art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen.,

indiferent de importanţa funcţională a acestui organ şi de faptul că viaţa victimei nu

a fost pusă în primejdie, cât timp aceasta s-a datorat nerespectării dispoziţiilor legale

sau măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei.

S-a decis de asemenea210 că există infracţiunea de vătămare corporală din culpă,

sub forma agravantei examinate atunci când făptuitoarea în calitate de asistentă

medicală, i-a aplicat părţii vătămate sticle cu apă fierbinte în zona picioarelor,

producându-i în acest mod, din neglijenţă, leziuni care au necesitat pentru vindecare

un număr de 70 – 75 zile de îngrijiri medicale.

Într-o altă speţă211 s-a considerat că nu suntem în prezenţa infracţiuni prevăzute

de art. 184 alin. 4 C.pen., ci a celei prevăzute de art. 192 C.pen., atunci când

inculpatul a aruncat un pahar în direcţia unei persoane cu scopul de a lovi, însă

paharul s-a spart de canatul unei uşi, unul din cioburi fiind proiectat în ochiul stâng

al părţii vătămate, cu consecinţa pierderii acestuia.

208 T.J. Bistriţa Năsăud, Secţia penală, Dec. nr. 257/1973 în R.R.D. nr. 7/1974, pag. 65; T.J. Galaţi, Secţia Penală, Dec. nr. 346/1970 în R.R.D. nr. 10/1970, pag. 167; T.S. Secţia penală, Dec. nr. 1097/1971 în R.R.D. nr. 5/1972, pag. 142 209 C.S.J., Secţia penală, Dec. nr. 2691/13 iun. 2000, în E.D. Crişu, Şt. Crişu – Practică şi literatură juridică 2000-2002, Vol. II, Ed. Argessis Print, pag. 713 210 Jud. Sector 1 Bucureşti, Sentinţa penală nr. 1334/10.05.2007, nepublicată 211 Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, Dec. nr. 1072/10.09.1998 în Şt. Crişu, E.D. Crişu – op. cit. , pag 1068-1069

146

d. Vătămarea corporală gravă săvârşită în stare de ebrietate – art. 184 alin. 41

C.pen. constă în „faptele prevăzute la alin. (3) şi (4) săvârşite de către o persoană

care se află în stare de ebrietate”.

Agravanta are în vedere persoanele care exercită o profesie sau meserie ori

îndeplinesc o asemenea activitate, în stare de ebrietate.

Starea de ebrietate poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

Trebuie precizat că legiuitorul are în vedere exclusiv starea de ebrietate nu şi

îmbibaţia alcoolică ce depăşeşte limita legală.

Prin stare de ebrietate în înţelesul art. 184 alin. 41 C.pen., se înţelege starea de

tulburare psiho-fiziologică şi neuromusculară produsă ca efect al intoxicaţiei

alcoolice asupra însuşirilor psiho-fizice ale persoanei.

În literatura de specialitate şi practica judiciară au existat controverse în legătură

cu posibilitatea existenţei concursului de infracţiuni în cazul agravantei analizate,

între infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 41 şi cea prevăzută de art. 87 alin. 1 din

codul rutier.

În interpretarea şi aplicarea unitară a acestor dispoziţii I.C.C.J. – Secţiile Unite

au statuat că212 „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 184 alin. (41)

din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe

drumurile publice, republicată: „Fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai,

care a produs o vătămare corporală din culpă constituie, după cum urmează:

1. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai este

concomitent, atât în stare de ebrietate, cât şi cu o îmbibaţie

alcoolică peste limita legală, se va reţine concurs real între

infracţiunea prevăzută de art. 184 alin.(41) din Codul penal şi

cea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002

privind circulaţia pe drumurile publice, republicată;

2. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai se află

în stare de ebrietate fără însă a avea o îmbibaţie alcoolică peste

limita legală, fapta sa constituie infracţiunea unică prevăzută de

art. 184 alin. (41) din Codul penal.

212 I.C.C.J., Secţiile Unite, Dec. nr. 26/2009 – în Codul penal şi de procedură penală, Ed. Hamangiu 2010, pag. 94

147

3. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu se

află în stare de ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică peste

limita legală, există o pluralitate de infracţiuni sub forma

concursului real între infracţiunea prevăzută de art. 184 alin.

(3) din Codul penal şi art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002

sau între art. 184 alin . (4) din Codul penal şi art. 87 alin. (1)

din O.U.G. nr. 195/2002”.”


Fiind săvârşită din culpă, infracţiunea nu este susceptibilă de tentativă.

Infracţiunea de vătămare corporală din culpă se consumă în momentul producerii

vătămării.

Fiind o infracţiune progresivă trebuie să se ţină seama de momentul producerii

definitive a rezultatului.

6. Sancţiuni

Pentru varianta tip prevăzută de art. 184 alin. 1 C.pen., pedeapsa este

închisoarea de la o lună la trei luni sau amenda, pentru agravanta prevăzută la alin. 2

şi 3, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă iar pentru cea de la

alin. 4, închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Pentru agravanta prevăzută de art. 184 alin 41, pedeapsa este diferenţiată:

- de la 1 la 3 ani închisoare pentru săvârşirea fapte în condiţiile alin. 3;

- de la 1 la 5 ani închisoare pentru săvârşirea fapte în condiţiile alin. 4.

7. Aspecte procesuale

Pentru faptele prevăzute în alin. 1 şi 3 ale art. 184, acţiunea penală se pune în

mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Urmărirea penală se efectuează de organele poliţiei judiciare iar competenţa în

primă instanţă revine judecătoriei.

148

CAPITOLUL II – Infractiuni contra persoanei

Infracţiunile contra persoanei sunt reglementate in Titlul II , Cap II al Codului

penal.

Ţinând cont de specialitatea aleasă de studenţi şi anume aceea de „Administratie

publică„ am considerat necesar ca în prezentele note de curs să aprofundăm numai anunite

infracţiuni, ce au sau pot avea legătură cu viitoarea profesie.

Violarea secretului corespondenţei – art. 195 C.p.

Deschiderea unei corespondeţe adresate altuia ori interceptarea unei convorbiri sau

comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau alte mijloace de transmitere la distanţă se

pedepseste cu închisoare de 6 luni la 3 ani.

Cu aceeasi pedepsă se sanctioneaza sustragerea sau retinerea unei corespondente ,

precum si divulgarea continutului unei corespondente , chiar atunci cand a fost trimisă,

deschisă sau a fost deschisă din greseala, ori divulgarea continutului unei convorbiri sau a

unei comunicari interceptate, chiar in cazul in care faptuitorul a luat cunostinţă de aceasta

din greseala sau din întamplare .

Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Împăcarea părtilor înlătură răspundere penală.

1. Obiectul juridic special îl consideră relatiile sociale referitoare la apărarea

libertăţii persoanei sub aspectul libertătii de a comunica prin corespondenţă, împotriva

faptelor de deschidere fără drept a corespondenţei, de interceptare a unei convorbiri sau

comunicări, efectuate prin mijloace de comunicare la distantă ( telefon , telegraf , video,

internet)

2. Obiectul material este însăşi corespondenţa.

3. Subiect activ al infractiunii este orice persoană care răspunde din punct de

vedere penal. Participaţia poate fi comisă în oricare din formele sale (instigare,

complicitate).

149

Subiect pasiv poate fi orice persoană, cu precizarea că subiecti pasivi sunt atât

expeditorul cât si destinatarul corespondentei precum si persoanele intre care s-a purtat

convorbirea ori s-a făcut comunicarea.

4. Latura obiectivă.

In ce priveste elementul material infractiunea se realizează în mai mute modalităţi :

a. deschiderea, fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia.

Conditii :

- să existe o corespondentă închisă , spre a putea fi deschisă.

Nu are relevanţă modul in care este scrisă corespondenţa şi nu este necesar ca

aceasta să fie semnată;

- corespondenta să fie adresată altei persoane.

- să se efectuezez o actiune de deschidere fără drept a corespondenţei, ceea

ce implică o desfacere de către faptuitor a învelişului în care aceasta se

găseşte.

- actiunea de deschidere să fie făcută fără drept.

Nu exista infractiune dacă corespondenta este desfăcută de expeditor sau de

destinatar şi nici in cazul in care destinatarul permite şi altor persoane să ia cunostinţă de

conţinut chiar fără aprobarea expeditorului.

De asemenea nu există infractiunea prevăzută de art 195 C.p., dacă cel ce o deschide

o face în temeiul unui drept conferit de elege ( părintii pentru copii , tuturele pentru pupil) .

Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii nici in cazul în care, cel

care deschide o scrisoare de recomandare care îl priveşte şi pe care expeditorul i-a

încredinţat-o să o ducă la destinatie chiar dacă nu îi este adresată.

b. interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon , telegraf

sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă.

Interceptarea unei convorbiri telefonice înseamnă ascultarea de către autorul

infractiunii cu ajutorul sau intermediul unui procedeu fraudulos.

Prin alte mijloace de transmitere la distantă, legiuitorul a avut in vedere, mijloacele

video, sateliţii artificiali, razele laser şi chiar internetul.

c. sustragerea , distrugere sau reţinerea unei corespondenţe.

150

Prin sustragere se înţelege luarea corespondentei pe care o detine o altă persoană

sau societatea care se ocupă de traficul poştal.

Dacă autorul după sustragerea corespondentei a repus-o imediat la loc fără să o

deschidă, nu va exista infractiune.

Prin distrugere se înţelege suprimarea corespondenţei în materialitatea ei. Nu

interesează mijloacele folosite şi nici dacă suprimarea este totală ori parţială.

Prin reţinere se înţelege păstrarea corespondenţei de către cel în mâna căruia a ajuns

in mod licit.

În nici una din aceste forme (sustragere , distrugere , retinere ) , legea nu cere ca

autorul să fi luat cunostintă de cuprinsul corespondenţei.

d. divulgarea continutului unei corespondente sau a convorbirii ori a comunicării.

Elementul material al infracţiunii săvarsite in acesta modalitate presupune darea în

vileag, ori transmiterea de către o altă persoana a continutului corespondentei, ori a

convorbirii sau a comunicării interceptate.

Divulgarea se poate face oral sau scris şi nu are importanta dacă au fost duvulgate

total sau partial cele cunoscute.

In fractiunea se consumă in momentul cand , ca uramre a actiunii faptuitorului s-a

produs urmarea cerută de lege.

Tentativa nu se pedepseste.

5.Latura subiectivă. Infractiunea se comite cu intentie directa sau indirectă.

Deschiderea din greseala a unei corespondente sau interceptarea din culpă a unei

convorbiri, comunicări sau distrugerea, reţinerea ori divulgarea din culpă nu constituie

infractiune.

Legea nu cere ca deschiderea, sustragerea, distrugerea sau retinerea să se facă cu

scopul de a lua cunostinta de continut, de aceea chiar dacă autorul a deschis corespondenta

pentru a sustrage bani sau alte valori, chiar fără să găseasca ce căuta , v-a răspunde pentru

violarea secretului corespondentei cât si pentru tentativa la furt.

Actiunea se pune în miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate si se

adrează organului de cercetare penală sau de urmărire penală.

Divulgarea secretului profesional - art. 196 C.p.

151

Divulgarea , fără drept , a unor date, de către acela căruia i-au fost încredintate sau

de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori functiei , dacă fapta este de natură să aducă

prejudicii unei persoane se pedepseste cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Actiunea se pune in miscare la plangerea prealabilă a persoanei vatamate .

Impăcare părtilor înlătură răspunderea penală.

1. Obiectul juridic special îl constituie relatiile sociale de apărare a libertăţii

persoanei, sub aspectul dreptului de a i se respecta secretul încredinţat celor care exercită o

profesie sau o funcţie, la care este nevoită să apeleze.

2. Obiectul material . În principiu această infractiune nu are un obiect material.

3. Subiect activ al infractiunii este un subiect calificat, respectiv persoana care

exercită o profesie sau o functie, in virtutea căreia poate să afle sau căreia i se încredinteză

date privind viata sau interesele unei persoane.

Prin functie, se înţelege o însărcinare cu caracter permanent sau temporar în

serviciul unui organ sau institutii de stat sau în serviciul unei alte persoane juridice.

Prin profesie se înţelege o îndeletnicire permanentă avand ca obiect o prestare de

servicii şi care presupune o pregătire specială (avocat , medici , preoti , farmacisti etc ).

Subiect pasiv al infractiuni poate fi orice persoană.

5. Latura obiectivă .

Sub aspectul obiectului mateial infractiunea se realizeza printr-o actiune de

divulgare fără drept a unei date.

Prin divulgare intelegem comunicarea către alte persoane a datelor aflate in virtutea

functiei sau profesiei si al căror secret trebuie păstrat.

Divulgarea se poate face direct , oral sau scris, nemijlocit sau prin mijloace de

comunicare.

Conditii:

- Divulgarea să se facă fără drept, adică să nu există o îndatorire legală de a denunţa

secretele aflate.

- divulgarea trebuie să se refere la date.

Prin date înţelegem orice fel de fapte, stări, imprejurări, manifestari care trebuie să

rămănă necunoscute sau a căror cunoaştere este limitată la un număr restrâns de persoane.

- date trebuie să fie cunoscute de cel care le-a ştiut în vitrutea funcţiei sau profesiei.

152

- divulgarea se sanctionează numai dacă fapta este de natură, a aduce prejudicii unei

persoane.

- nu este nevoie de existenta unui rezultat material, fiind suficienta situatia creată

prin restrângerea libertării persoanei de a se destăinui in anumite situatii.

6.Urmarea imediată constă în atingerea libertăţii aduse persoanei, prin îngrădirea

dreptului acesteia de a rămăne necunoscute pentru altii, datele încredinţate persoanelor

care exercită o anumită profesie sau functie.

Infractiunea se consumă în momentul în care urmare actiunii făptuitorului, s-a

produs consecinţa cerută de lege.


7.Latura subiectivă Infractiunea se comite numai cu intentie care poate fi directă sau

indirectă. Constrângerea morală a autorului înlătură incidenţa legii penale pentru această

infractiune.

Actiunea penală se pune în mişcare la plangerea prealabilă a persoanei vatamate,

plangere care se adresează organelor penale sau procurorului.

Împăcare părtilor înlătură răspunderea penală.

CAPITOLUL III- Infractiuni contra patrimoniului

Gestiunea frauduloasă – art. 214 C.p.

Princinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării ori

conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării

sau conservării acelor bunuri, se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 5 ani .

Gestiunea frauduloasă savarsita in scopul de a dobandi un folos material se

pedepseste cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta nu constituie o infractiunea mai

gravă.

1.Obiectul juridic.

Obiectul juridic generic al acestei infractiunii îl constituie ocrotirea relatiilor sociale

privind avutul privat sau public.

153

Obiectul juridic special îl constutie relatiile sociale privitoare la patriomoniu şi a

căror dezvoltare necesită un minimum de încredere in persoana care a primit in

administrare sau conservare bunurile altuia.

2. Obiectul material îl constutie orice bun mobil sau imobil ce apartine altei

persoane ce a fost dat unei persoane pentru a-l administra sau conserva.

Prin administrare se intelege o activitate complexă care cuprinde pe langă actele de

conservare si pe cele necesare unei gospodărări corespunzatoarea naturii si destinaţiei

bunurilor.

Prin conservare se înţelege paza bunurilor în păstrarea lor care să le ferească de

distrugere sau degradare.

3. Subiect activ al infractiunii de gestiune frauduloasă este persoana care cu prilejul

administrarii sau conservării bunului unei alte persoane îi pricinueşte acestuia, cu rea-

credintă o pagubă, deci este un subiect calificat întrucat nu poate fi decta persoana care are

sarcina de a administra sau conserva bunurile altei persoane.

Subiect pasiv al infractiunii este persoana căreia îi apartine bunul sau avutul

încredinţat făptuitorului.

4. Latura obiectivă. Elementul material al infractiunii de gestiune frauduloasă

constă in actele comisive sau omisive păgubitoare pentru cel căruia aparţin bunurile

săvârşite de faptuitor cu prilejul activităţii administrării sau conservării acestor bunuri.

În forma agravată prevăzuta de alin. 2 al art. 214, infractiunea trebuie săvărsită „ în

scopul de a dobandi un folos material” .

Conditii:

-existenta unui raport juridic potrivit căruia o persoana are însărcinarea de a

administra sau conserva bunurile sau valorile ;

-bunurile sau valorile să se afle în posesia sau detentia făptuitorului ;

- făptuitorul să aibă de drept ori de fapt, gestionarea sau administrarea bunurilor

respective.

5. Urmarea imediată constă în crearea unei situaţii de fapt păgubitoare pentru

bunurile încredinţate , consecintă a actiunii sau inactiunii lipsite de grija necesară din

partea făptuitorului sau cu scopul de a dobândi un folos material.

154

Legătura de cauzalitate trebuie să existe între fapta abuzivă şi pricinuirea unei

pagubei celui căruia îi apartin bunurile sau între fapta abuzivă şi dobândirea unui folos

material.

6. Latura subiectivă. Infractiunea de gestiune frauduloasă poate fi savarsita numai

cu intentie, cu acte comisive sau omisive .

In varianta agravata prevăzută de art. 258 alin 2 C.p. suntem in prezenta unei

intenţii calificate prin scop. Legată de acesta, precizam că nu interesează dacă scopul a fost

ori nu atins, fiind suficient să existe ca o finalitate a actiunii urmărite de făptuitor.

Forme

Desi infractiunea de gestiune frauduloasă poate fi săvârsita sub toate formele , actele

pregătitoare si tentativa la infractiune nu sunt pedepsite.

Infractiunea se consumă in momentul producerii urmării imediate.

.Modalităţii.

In varianta tip, acestă infractiune are 3 modalitati normative, după cum făptuitor

este insărcinat numai cu administrarea bunurilor sau numai cu conservarea acestora , ori

are ambele însărcinări.

In varianta agravată prevăzută la art 258 alin. 2, la fiecare din modalitatile

normative se adaugă cerinta, ca fapta să fi fost comisă in scopul de a dobândi un folos

material.

Sanctiuni

Pentru forma simplă pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani , iar pentru forma

agravată, pedeapsa este de la 3 la 10 ani.

Delapidarea - art. 215 ind.1 C.p

Insuşirea , folosirea sau traficarea , de catre un functionar , in interesul său ori

pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestioneaza sau le dministrează se

pedepseste cu închisoare de la 1 -15 ani .

În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este

inchisoare la 10 – 20 ani si interzicerea unor drepturi.

1.Obiectul juridic principal îl constituie ocrotirea relatiile sociale referitoare la

patrimoniu.

155

Obiectul juridic secundar îl constituie ocrotirea relatiile sociale privitoare la buna

desfasurare a activităţii de serviciu, la corectitudinea de care gestionarii si administratorii

trebuie să dea dovadă pentru o normală şi bună administrare si gestionare.

2. Obiectul material al infractiunii de delapidare îl constituie bunurile materiale

asupra cărora cade sau este îndreptată activitatea infractională şi constă în concret, în bani ,

valori sau alte bunuri pe care făptuitor le gestionează sau le administrează.

3. Subiectul activ al infracţiunii de delapidare este un subiect calificat, intrucat

potrivit textului incriminator, autorul poate fi numai un funcţionar.

Notiunile de functionar si de functionar public sunt defininite prin art. 147 alin 1 si

respectiv art. 147 alin . 2 C.p.

Prin gestionar se întelege persoana care are ca principale atributii de serviciu cu

privire la primirea păstrarea si eliberarea de bunuri.

a. Gestionarea presupune atât circulatia si mişcarea bunurilor cât si păstrarea,

conservarea lor.

Prin gestionar de fapt se intelege persoana care îndeplineste în fapt , activitatile

gestionarului de drept si poate fi subiect activ al infractiunii de delapidare, (de ex: sotul

sau o anume persoană imputernicită verbal de către gestionar să efectueze acte specifice de

gestionare ).

Conditiala minimală in cadrul gestionarului de fapt este acea ca institutia, societatea

comercială, sau orice altă entitate jurirdică să aibă cunoştintă de exercitarea acestei

activităţi de ctare făptuitor.

Această gestionare nu trebuie confundată cu activitatea de mânuire sau manipulare

a bunurilor pe care o fac uni angajati sau alte persoane cum ar fi de exemplu vanzătorii

fară gestiune dintr-o societate comercială.

b. Administrarea , in sensul art. 215 ind. 1 C.p. semnifică activitatea desfăşurată de

către o persoană anume desemnată , care desi nu are contact direct cu bunurile ce formeză

obiectul material are dreptul de dispozitie cu privire la situatia juridică a acestora - ex:

contabilul şef, care prin intermediul unor acte de serviciu, fie scoate anumite bunuri dintr-

o gestiune , fie le transferă în alta , cu scopul de a şi le însuşi.

Spre deosebire de activitatea de gestionare care implică o activitate de executie,

notiunea de administrarea implică o activitate de dispozitie.

156

Subiect pasiv al infractiunii de delapidare este întotdeauna entitatea juridică care

are in proprietate bunurile , banii sau valorile.

In unele situatii este posibilă si exitenta unui subiect pasiv secundar cum ar fi de

exemplu: ipoteza in care bunurile care au facut obiectul delapidării au fost încredintate

unei societati spre transport, situatie in care proprieatrul are calitatea de subiect pasiv

secundar.

4. Latura obiectivă, elementul material al laturii obiective al infractiunii se realizeză

prin una din următoarele actiuni alternative:

- însuşirea;

- folosirea;

- traficarea de bani , valori sau alte bunuri pe care făptuitorul de gestioneza sau le

administrează.

Însuşirea constă în scoatere ilicită a bunului din sfera patrimonială a entităţii

juridice şi trecerera lui în stăpânirea efectivă a făptuitorului.

Prin folosire întelegem scoaterea ilicită a bunului din sfera patrimonială a unităţii

sau instituţiei urmată de întrebuintarea lui temporară de către făptuitor , in interes propriu

sau in interesul altuia pentru un anumit interval de timp.

In această modalitate de savarsire a infractiunii, faptuitorul îşi însuşeste de fapt o

parte din valoarea de intrebuinţare a bunului.

Prin traficare faptuitorul urmăreste obtinerea unui folos personal prin supunerea

temporară a bunului unor operatiuni speculative, operatiuni in urma cărora faptuitorul îşi

însuşeşte obiectivul realizat .

Modalitate de săvărşire a infracţiunii prin traficare se aseamănă cu aceea a folosirii,

prin faptul că ambele se realizeza prin întrebuiţarea bunului si readucerea lui ulterioară, in

sfera patrimonială a unităţii.

Deosebirea constă în faptul că in cazul folosirii, întrebuinţarea bunului este directă,

iar in cazul traficării întrebuintarea este indirecta prin actiuni speculative.

5.Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube si totodată în încălcarea

normelor privind indeplinirea cu corectitudine a îndatoririlor de serviciu.

Între actiunea încriminată si urmarea socialmente periculoasă trebuie să existe

legătura de cauzalitate .

157

6. Latura subiectivă . Infractiune de delapidare se savarseşte cu intenţie directă , în

sensul că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale si urmareşte producerea lui.

Tentativa se pedepseste potrivit art. 222 C.p. Infractiunea se consumă in momentul

in care actiunea de însuşire , folosire sau traficare este dusă pană la capăt, moment in care

se produce si urmarea socialmente periculoasă.

Infractiunea de delapidare se poate săvârşi si sub formă continuată, indiferent de

modalitatea de săvârşire ( însuşire, folosire , traficare ). In această formă delapidarea se

epuizează in momentul savarsirii ultimului act ( ultimei actiuni).

Pedeapsa prevăzută pentru infractiunea de delapidare în forma tip este de la 1 la

15 ani.

Forma agravată . În conformitate cu alin. 2 al art. 215 ind. 1 , infractiunea de

delapidare care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseste cu închisoare de la 10 la

15 ani si interzicerea unor drepturi .

Prin consecinte deosebit de grave , in sensul art 146 C.p. se intelege o pagubă

materială mai mare de 200.000 lei (Ron) sau o perturbare deosebită de gravă a activităţii

din unităţile la care se referă art 145 C.p.a unei alte persoane juridice sau fizice.

CAPITALUL IV - Infractiuni contra autorităţii

Ultrajul - art. 239 C.p.

1. Conţinutul legal .

Amenintarea sarvasita nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa contra

unui functionar public , care indeplineste o functie ce implică exercitiul autorităţii de stat ,

aflat in exercitiul functiunii , ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii se

pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Lovirea sau orice acte de violenta svarsite impotriva unui functionar public care

indeplineste o functie ce implică exercitiul autoritatii de stat aflat in exercitiul functiunii

ori pentru fapte indeplinite in exerţiul functie se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3

ani sau cu amendă.

158

Vatămarea corporală, savarsită împotriva unui funcţionar public care indeplineste o

functie ce implică exercitiul activitatii de stat, aflată in exercitiul functiuni ori pentru fapte

indeplinite in exercitiul functiunii se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 6 ani.

Vatmarea corporala gravă , savarsită impotriva unui functionar public care

îndepineste o functie ce implică exercitiul activitatii de stat aflat in exercitiul funtiunii ori

pentru fapte indeplinite in exercitiul funtiunii se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani.

2. Obietul juridic al infractiunii

a.Obiectul juridic special îl constituie relatiile sociale referitoare la autoritatea de

stat a căror dezvoltare este asigurată prin apărarea prestigiului si sigurantei functionarilor

care exercită această autoritate.

Obiectul juridic special secundar îl constituie relatiile sociale referitoare la

onoarea, libertatea sau integritatea corporală a functionarului public, care isi desfasoare

activitatea in cadrul autoritatilor si organelor publice.

3. Obiectul material in principiu infractiunea de ultraj nu are un obiect material (ex:

varianta amenintare ).

Dacă infractiunea se comite prin lovire sau alte violente , obiectul material este

corpul persoanei asupra căreia se exercită actiunea incrimantă.

4. Subiectul activ al infractiunii poate fi orice persoană, participaţia penală este

posibilă sub toate formale sale.

Subiect pasiv principal al infractiunii de ultraj este organul care exercită autoritatea

publică .

Subiect pasiv secundar este persoana care indeplineste o functie ce implică

exercitiul autorităţii publice si impotriva căreia s-a savarsit amenintarea, lovirea,

vatamarea corporală sau vatamarea corporală gravă.

Prin functionar care indeplineşte „o functie ce implică exercitiul autorităţii de stat”

se inţelege acea persoană care functioneaza in cadrul unui organ al puterii legislative ,

executive , judecatoresti, si care indeplineste o functie ce implică exercitiul autorităţii

publice ( membrii parlamentului , ai guvernului , ai curtii constitutionale , ai curtii de

conturi , judecatori, procurori, ofiterii si subofiterii de politie, ofiterii SRI, membrii din

compunerea birourilor electorale , avocatii, executorii judecatoresti, etc ).

159

Nu sunt subiecti pasivi ai infractiunii de ultraj persoane care efectueaza operatiuni

tehnico-materiale (arhivari , statisticieni , soferi sau portarul angajati ai unor astfel de

institutii).

5. Latura obiectivă

a. Ameninţare

Condiţii.

Fapta să fie savarsita impotriva unui functionar public ce indeplineste o functie care

implica exercitiul autoritatii de stat , ori pentru fapte indeplinite in exercitiul fuctiunii.

Fapta să fie savarsită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă.

Functionarul aflat in exercitarea atributiilor de serviciu să nu-şi depăşească aceste

atributiuni, să nu le incalce si să nu le exercite in mod abuziv.

Amenintarea sa fi fost facută în legatura cu o fapta savarsita in exercitiul atributiilor

de serviciu.

5.Urmarea imediată consta intr-o atingere adusă autoritatii precum si a unuia sau

unora din atributele fundamentale ale persoanei.

Între actiunea făptuitorului si urmarea socialmente periculoasă trebuie să existe

legatura de cauzalitate.

6. Latura subiectiva. Infractiunea de ultraj se poate savarsi numai cu intentie care

poate fi directa sau indirecta.

Sub aspectul laturii subiective este necesar ca faptuitorul să aibă dublă reprezentare

şi anume aceea a calităţii victimei, de functionar public, care indeplineste o functie ce

implică exercitiul autoritatii de stat si faptul că acel functionar se află în exercitiul functiei

sau că ofensa pe care o aduce este in legatură cu o fapta indeplinită in exercitiul functiei.


Sanctiunea pe care legea o prevede pentru acesta faptă este pedeapsa inchisorii de

la 6 luni la 2 ani sau amenda.

Forme agravate

1. Infractiunea este grava dacă se realizeza prin lovire sau orice acte de violenta , in

sensul art 180 C.p. şi este sanctionată cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă .

2. Infractiunea este mai grava daca se realizează prin vatamarea corporală , in sensul

art 181 C.p. şi se sanctinează cu inchisoare de la 6 luni la 6 ani.

160

3. Infractiunea este si mai grava daca se realizeza prin vatamărea corporala grava in

sensul art 182 C.p. si se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani.

Cazuri speciale de pedepsire sunt prev in art 239 ind. 1 C.p astfel cum au fost

introdus prin Legea nr.278/2006, in sensul ca in cazul infractiunilor prev de art 180 , 182,

189 si art 193 savarsite impotriva sotului, copiilor sau parintilor unor judecatori, politisti ,

jandarmi sau militari, in scop de intimidare sau răzbunare pentru acte sau fapte indeplinite

in exercitiul functiei maximul pedepsei se majoreaza cu 2 ani .

Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri – art. 242 C.p.

1. Continul legal al infractiunii

Sustragerea sau distrigerea unui dosar , registru, document sau alt înscris care se află

în păstarea ori in detinerea unui organ sau a unei institutii de stat , ori a unei unitatii dintre

cele la care se refera art. 145 se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 5 ani.

Distrugerea din culpă a vreunuia din înscrisurile prevăzute la alineatul precedent,

care prezintă valoare artistica, istorica, stiintifică sau o altă asemenea valoare, se

pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Dacă faptele prev. la alin 1 si 2 sunt savarsite de un functionar public in exercitiul

atributiilor de serviciu maximul pedepselor prevazute in aceste alineate se majoreaza cu 1

an.

Tentiva prevazută in alin. 1 se pedepseste.

2. Obiectul juridic al infractiunii

Obiectul juridic special al infractiunii îl constituie relatiile sociale privitoare la

securitatea înscrisurilor sau documentelor aflate în detinerea unui organ sau a unei

autorităţi publice care sunt incompatibile cu faptele de distrugere sau sustragere a unor

documente care se află în păstrarea uneia din unitatile la care se referă art 145 C.p.

Obiectul material il constituie, dosarul, registrul , documentul sau orice alt inscris

aflat in detinerea unui organ sau unei autorităţi publice.

Nu constituie infractiunea prev. de art. 242 C.p , sustragerea sau distrugerea unor

inscrisuri emise de un organ de urmărire penala , de o instanta de judecată, sau un organ de

jurisdictie , aceste fapte constituind infractiuni de sine stătătoare.

161

3. Subiecul activ al infractiunii poate fi orice persoană care indeplineste calitatea de

functionar public şi care savarsite fapte in exercitiul atributiilor de serviciu , asadar este un

subiect calificat.

Subiectul pasiv al infractiunii este organul sau autoritatea publică.

4. Latura obiectivă . Elementul material al acestei infractiuni se realizează printr-o

actiune de sustragere sau distrugere, iar in modalitatea prev de alin 2 numai printr-o

actiune de distrugere.

Sustragerea constă in scoarerea unui bun din stapânire altuia si trecerea acestuia,

fără drept in stăpânirea faptuitorului.

Distrugerea costă în orice activitate care are ca urmare desfiintarea entităţii fizice

totală sau partială a înscrisului ori nimicirea acestuia.

Conditii:

Actiunea de sustragere sau distrugere trebuie să se refere la un dosar , registru ,

document sau alt înscris;

- dosarul, registrul, documentul sau alt inscris, trebuie să se afle în păstrarea sau

detinerea unui organ sau institutii de stat, ori altei alte unitati din cele la care referă art

145 C.p.

- nu intereseaza din punct de vedere al elementului , daca dosarul, registrul ,

documenul sau inscrisul apartin sau nu unitatii si este suficient să se fi aflat in pastrarea

sau detinerea ei.

- în modalitatea prevazută la alin. 2 , distrugerea se refera la aceleasi inscrisui,

dosare , documente care se afla in pastrarea sau deetinerea uneia din unitaţile la care se

refera art. 145 C.p , care trebuei însă să aibă o valoare artistică, stiintifica , istorică,

arhivistică sau o alta asemenea valoare.

5. Urmarea imediată consta in atingerea adusă unitatii , iar între actiunea

făptuitorului si urmarea periculoasă trebuie să existe raport de cauzalitate.

Cu alte cuvinte infractiunea de sustragere sau distrugere este o actiune de rezultat .

5. Latura subiectivă. Infractiune de sustragere sau distrugere de înscrisuri in

modalitatea prev. de alin. 1 se săvarseste numai cu intentie care poate fi directă sau

indirecta, iar in modalitatea prev. de alin.2, infractiunea se savarşeşte din culpă.

Tentativa este posibilă si se pedepseste numai in modalitatea prev. la lin. 1

162

Sanctiunea prevăzută de lege constă în închisoare de la 3 luni la 5 ani , pentru fapta

prev. la alin 1 şi inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă pentru fapta prev. la alin. 2 .

Forma agravată .Potrivit alin. 3 fapta este mai gravă dacă este savarsită de un

functionar public in exercitiul atributiilor de serviciu.

Această formă agravată este sanctionată cu o pedeapsă la care maximul prev. la alin

1 si 2 se majorează cu 1 an.

CAPITOLUL V –Infractiuni care aduc atingere unor activităţi de interes

public sau altor activităţi reglementate de lege – prevazute in Titlul VI, Cap. I al C.p.

Infractiuni în legătură cu serviciul :

a. Abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor – art. 246 C.p.

1. Continutul legal

Fapta functionarului public, care in exercitiul atributiilor sale de serviciu cu ştiinţă

nu indeplineste un act , ori il indeplineste in mod defectuos si prin acesta cauzează o

vatamare intereselor legale ale unei persoane, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3

ani .

2. Obiectul juridic principal

Obiectul juridic al infractiunii constă în relatiile sociale referitoare la interesele

publice, care presupun executarea indatoriilor se serviciu, in mod corect , cinstit si cu

respectarea intereselor legale ale persoanelor.

Obiectul juridic secundar il constituie relatiile sociale referitoare la drepturile si

interesele legale ale unei persoane

Obiectul material . În principiu infractiunea de abuz in serviciu contra

intereselor persoanelor este lipsit de obiect material.

Daca incalcarea indatoririlor de serviciu a fost savarsita in legatură directă cu un

anumit bun , infracţiunea are si un obiect material constând în acel bun .

3. Subiect activ al infractiunii este calificat , intrucat nu poate fi decat un functionar

public in accpeţiunea prev. art. 147 alin 1 şi 2 C.p., aceasta, intrucat potrivit art 258 C.p.,

disp. art 246-250 C.p. privitoare la functionarul public se aplica si celorlalti functionari

publici .

163

Participatia este posibilă sub orice formă.

„Functionar public „ este conform art. 147 alin 1 persoana care exercita permanent

sau temporar o însarcinare de orice natura în serviciul unei autoritati publice , institutii

publice sau unei alte persoane juridice de drept public .

„Functionar „ in intelesul art 146 alin. 2 , este orice persoana care exercita o

insarcinare in serviciul unei persoane juridice de drept privat .

În caz de coautorat, calitate de functionar public trebuie să existe in momentul

comiterii faptei , in ce privesc toti coautorii.

Instigarea si complicitatea sunt posibile fară indeplinirea vreunei conditii.

4. Latura obiectivă . Elementul material al infractiunii este reprezantat atat de o

actiune cat si de o inactiune.

Conditii:

- infractiunea se savarseste printr-o actiune constand prin indeplinirea defectuoasă a

unui act ;

- prin inactiunea constand in neindeplinirea unui act.

- actiunea sau inactiunea se referă la un „act „, deci la o atributiune de serviciu a

functionarului.

- functionarul public sau functionarul să se afle în exercitarea atributiilor de

serviciu, adica să desfăşoare activităti legate de îndatoririle sale cuprinse in fişa postului

sau să aducă la îndeplinire anumite dispozitii primite de la şefii ierarhici, in conditiile

legii;

- indeplinirea actiunii trebuie să se facă in mod defectuos , adică actul sau

operatiunea să fie făcută altfel dacat trebuia efectuată.

- neindeplinire actului constă în omisiunea faptuitorului de a efecta operatia la care

era obligat potrivit legii sau fisei postului;

5.Urmarea imediată consta in cauzare aunei vatamari intereselor legale ale unei

persoane , vătămare care aduce atingere in orice mod drepturileo si interelor legale ale

acelei persoane.

Infractiune ade abuz in serviciu contra intereselor persoanelor este o infractiune de

rezultat , ceea ce inseamna ca trebuie să se stabileasca legatura de cauzalitate intre

elementul material si urmarea socialmente periculoasă.

164

6. Latura subiectivă a infractiunii de abuz in serviciu se savarseste atat printr-o

actiune omisivă cat si printr-o actiune comisă insă numai cu intentia care poate fi directa

sau indirecta.

Mobilul sau scopul nu prezinta importantă , insă acestea trebuiesc avute in vedere

la individualizarea pedepsei.

Infractiunea poate fi savarsita in si în forma continuată.

Sancţiunea prevăzută pentru acesată infractiune este inchisoare de la 6 luni la 3 ani.


Infractiunea se consumă in momentul indeplinirii acului sau după caz in momentul

expirării termenului la care actul trebuie îndeplinit.

Forma agravată . In conformitate cu prev art. 248 ind. 1 C.p., infractiunea este mai

grava „ daca faptel prevazute in art. 246 au avut consecinte deosebit de grave”, in sensul

art 146 C.p. ( paguba material să fie mai mare de 200.000 lei sau să se producă o

perturbare deosebit de gravă a activităţii , autoritatii publice sau unitatii la care se refera art

146 C.P.) si se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea uneor drepturi .

b. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – art. 247 C.p.

1.Cotinutul legal.

Îngrădirea, de catre un functionar public, a folosintei sau exercitiului drepturilor

unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situatii de inferioritate, pe temei de rasă,

nationalitate , etnie, limbă, religie, gen , orientare sexuală , opinie apartenenta politică,

convingere , avere , originene sociala , varsta , dizabilitate , boala cronica necontagioasă

sau infectie HIV /SIDA se pedespse cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani

2. Obiectul juridic

Obiectul juridic special principal il constituie relatiile sociale referitoare la apărarea

si garantare intereselor legale ale cetatenilor , in ce priveste egalitatea în drepturi fara nici

o discriminare , impotiva faptelor abuzive ale functionarului public sau functionarului .

165

Obiectul juridic special subsidiar il reprezintă relatiile sociale referitoare la

desfăsurarea in confirmate cu legea a activitati de serviciu care este incompatibilă cu

îngradirea vreunui drept pe temei de nationalitate , rasa , sex , religie, etnie limbă orientare

sexuală etc.

4. Obiectul material . Infractiunea in abuz in serviciu prin îngradirea unor drepturi

de regulă nu are un obiect material. In cazul in care activitatea abuzivă a functionarului

public priveste modificarea unui act de stare civila sau a altui act, obiectul material il poate

reprezenta tocmai actul respectiv.

5. Subiectul activ al infractiuni este un subiect calificat , intrucat nu poate fi decat

un functionar public , functionar sau o persoana care exercită un serviciu de interes public.

In caz de coautorat trebuie îndeplinită conditia ca toti autorii să aiba calitatea de

functionari publici sau functionari .

Instigarea sau complicitatea sunt posibile indiferent dacă faptuitorul are calitatea

ceruta de lege sau nu .

Subiect pasiv principal al infractiunii este statul ca titular al valorilor sociale

ocrotite prin incriminarea acestori fapte , iar subiect activ secundar este persoana cărei i-au

fost îngrădite folosinta sau exercitiul drepturilor enumerate expres in textul incriminator.


Elementul material al infractiunii presupune 2 conditii:

-îngrădirea folosintei exercitiului drepturilor unei persoane;

-crearea pentru aceasta persoana a unei situatii de inferioritate ;

- în ambele modalităţi fapta este savarsita pe temei de rasă , nationalitate,

etnie, religie , gen, orientare sexuala , opinie, apartenenţă politică , avere , origine sociala,

dizabilitate, boala cronica necontagioasă sau infectie HIV/SIDA.

„Îngradirea „ poate fi atat comisivă cum ar fi de exemplu in cazul concedierii unei

persoane pe temeiurile prevăzute in art. 246 C.p. sau omisivă în cazul refuzului angajării

unei persoane pe acelasi temeiuri.

Şi într-o modalitate si în cealaltă , fapta constituie infractiune numai dacă făptuitorul

avea competenţa dată de lege sau de fişa postului , să indeplinească actul privitoare la

drepturile sau situatia persoanei prin care i s-a adus acestuia o îngradire a folosintei sau

exerciţiului drepturilor ori i s-a creat situatia de inferioritate .

166

7.Urmarea socialmente periculoasă consta în lezarea drepturilor cetaţeanului sau în

restrangerea folosintei sau exercitiului drepturilor sau prin crearea situaţiei de inferioritate

care nesocoteşte drepturile cetăţeanului.

Urmarea poate fi de natură materială cum ar fi de exemplu neacordarea unor

drepturi salariale suplimentare ( pe temeiurile prevazute de lege) dar si de natura morală cu

ar fi de exemplu neînscrierea in listele de alegători care atrag împiedicarea exercitării

dreptului de a alege.

8. Latura subiectivă. Forma de vinovătie cu care se săvarseste actiunea de abuz in

servicu contra intereselor persoanei este intentia directă, deoarece faptuitorul prevede ca

prin fapta sa, va îngrădi sau folosinta drepturilor sau va crea pentru acesta o situatie de

inferioritate, urmărind acest lucru , adică producerea consecintelor.

Intentia este directă, avand in vedere faptul că din modul de redactare a textului

incriminator, se desprinde că la baza savarsirii faptei stă un anumit mobil,( ura de rasă ,

sex , religei , nationalitate ), care determina faptele functionarului si în acest sens

sublinează intentia faptuitorului. In cazul acestei infractiune nici actele pregatitoare nici

tentativa nu se pedepses.

Sactiunea prevăzute de lege pentru infractiunea de abuz în serviciu contra

intereselor publice este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Forma agravată. In conformitate cu art. 248 ind.1 C.p., infractiunea are o formă

agravată dacă faptele prev.de art 247 C.p au avut consecinţe deosebit de grave (s-a produs

o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activitati

unei autorizati publice , uneia dintre unitatile la care se referă art.145 C.p ori altei persoane

juridice sau fizice,, pentru această forma legea prevede inschisoare de la 5 la 15 ani si


c. Abuz în serviciu contra intereselor publice - art. 248 C.p.


Fapta funcţionarului public, care , in exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu , cu

ştiinţă nu îndeplineşte una ori îndeplineşte în mod defectuos si prin aceasta cauzează o

167

tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau unei instituţii de stat ori a unei alte

unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o paguba patrimoniului acestuia se pedepseşte

cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

2. Obiectul juridic

Obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale care asigură buna desfăşurare

a activităţii de serviciu de către funcţionarii publici (sau funcţionari) prin îndeplinirea cu

corectitudine a îndatoririlor de serviciu.

Obiectul material de regulă in cazul acestei infracţiuni, nu există obiect material,

deoarece activitatea infracţionala a subiectului activ nu se răsfrânge in mod direct asupra

unui bun sau a unui lucru.

Când neîndeplinirea cu ştiinţa sau îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de

serviciu se răsfrânge sau vizează direct un bun, atunci acel bun devine obiect material al

infracţiuni.

3. Subiect activ al infracţiunii este un subiect calificat , acesta neputând fi decât un

funcţionar public sau funcţionar în înţelesul art. 147 alin 1 şi 2 C.p.

Participaţia este posibilă în oricare din formele sale , respectiv coautorat , instigare

si participaţie.

Pentru existenta coautoratului textul de lege cere ca toţi coautorii să a fi avut

calitatea de funcţionari publici sau de funcţionari in momentul săvârşirii infracţiunii

Instigator sau complice poate fi orice persoană , nefiind necesară cerinţa ca în

momentul săvârşirii infracţiunii să fi avut calitatea de funcţionar public sau funcţionar.

Subiect pasiv poate fi orice autoritate publică, organ sau instituţie de stat sau o

unitate din cele prev. la art. 145 C.p, care a fost prejudiciată sau căreia i s-a adus o

tulburare însemnată a activităţii .

4.Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii se poate realiza :

- printr-o inacţiune care consta in neîndeplinirea unui act sau ;

- printr-o acţiune constând in îndeplinirea defectuoasă a unui act privitor la

îndatoririle de serviciu.

Prin îndeplinirea actului in mod defectuos se înţelege îndeplinirea lui in alte conditii

, imprejurări , modalităti sau termene decat cele reglementate de lege.

168

Prin neîndeplinire unui act se intelege , fie omisiunea , fie rămânerea in pasivitate

sau neefectuarea unui act la care functionarul public sau functionarul era obligat în virtutea

îndatoririlor de serviciu conform fişei postului.

Cerinta esentială pentru ambele modalităţi de savarsire a faptei este ca aceasta să fie

savarsita in exercitiul atributiilor de serviciu.

Urmarea imediată constă într-o tulburare înseamnată a bunului mers al unui organ

sau a unei institutii de stat , ori al unei alte institutii din cele la care refere art. 145 C.p. sau

o paguba adusă patrimoniului acesteia.

Tulburarea trebuie să fie însemnată , acest caracter al tulburării urmând a fi apreciat

in mod suveran de către instanta de judecată.

Legătura de cauzalitate .

Infractiunea prev. de art 248 C.p. este o infractiune de rezultat si in consecinta se

impune stabilirea legăturii de cauzalitate intre fapta functionarului public si rezultatul

produs (tulburare însemnata sau pagubă adusă patrimoniului unităţii).

5. Latura subiectivă.

Infractiunea se comite cu intentie directă sau indirectă şi poate fi savarsită atat

printr-o actiune comisivă , cât si printr-o inactiune (omisiune) .

Tentativa la această infractiune nu se pedepseşte.

Infractiunea se consumă in momentul îndeplinirii in mod defectuos a actului sau in

momentul expirării termenului in care actul trebuia indeplinit si se produce consecinţa

prevăzută de textul incriminator , respectiv tulburarea însemnata a bunului mers al

societăţii sau paguba cauzată patrimoniului acestuia.

Pedeapsa prevazuta de lege pentru acesta infractiune este inchisoarea de la 6 luni la

5 ani .

7. Forma agravată.

In conf cu art 248 ind. 1 C.p. infarctiunea este mai gravă , dacă a produs consecinte

deosebit de grave. ( paguba peste 200.000 Ron ) sau o perturbare deosebit de gravă a

activităţii autorităţii publice sau oricăreia dintre care se refera art 145 C.p.

d. Neglijenta in serviciu –art 249 C.p.

169

1. Continutul legal.

Incălcarea din culpă de catre un functionar public , a unei indatoriri de serviciu, prin

neindeplinirea acesteia sau prin indeplinirea ei defectuoasă , dacă s-a cauzat o tulburare

însemnată bunului mers al unui organ sau a unei institutii de stat, ori al unei alte unităţi din

cele la care se refera art 145 C.p sau o pagubă patrimoniului acesteia , ori o vatamare

importantă intereselor legale ale unei persoane.

3. Obiectul juridic

Obiectul juridic principal constă in relatiile sociale referitoare la asigurarea

respectării de către functionarii publici a obligatiei de a indeplini in mod corect

atributiunile de serviciu .

Obiect juridic secundar îl constituie relatiile sociale privind desfasurarea normala a

activitatii unui organ sau unei institutii de stat , ori a unei alte unitati din cele la care se

refera art 145 C.p.

Infractiunea de regula nu are un obiect material , in cazul in care actiunea ce

constituie elementul material îl constituie redactarea defectuoasă a unui act , obiectul

material îl constituie acel act.

4. Subiectul activ al infractiunii de neglijenta in serviciu este un subiect calificat,

intrucat numai un functionar public sau functionarul in acceptiunea art. 147 alin 1 şi 2

C.p, poate săvârşi această infractiune.

Participatia nu este posibilă.

Subiect pasiv al infractiunii este organul sau institutia sau o altă unitate din cele

prev. la art 145 C.p. căreia prin fapta functionarului public i s-a cauzat o tulburare

înseamnată ori o paguba adusă patrimoniului.

Poate fi de asemenea subiect pasiv si o persoana careia i s-a cauzat o vătămare

importanta a intereselor legale.

4. Latura obiectivă se realizează :

- printr-o inactiune, constand in neindeplinirea unei îndatoriri de serviciu;

- printr-o actiune, „îndeplinirea in mod defectuos” .

Prin „îndatorire de serviciu” întelegem tot ceea ce cade in sarcina unui functionar

public sau functionar potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv 1

1 Vintila Dongoroz, S.Kahane s.a - Cod penal adnotat, Vol IV , p.104.

170

Cu alte cuvinte îndatoririle de serviciu sunt cele care rezultă din fisa postului si din

lege.

Cerinte esentiale:

- functionarul public sau functionarul să se afle in exercitiul atributiilor de serviciu.

- atributia de serviciu să fie încalcată din culpă.

- incalcarea atributiei de serviciu să aibă drept consecinţă o tulburare însemnată a

bunului mers al unui organ sau institutie de stat ori a unei alte unitati la care se referă art

145 C.p, o paguba in patrimoniul acestuia ori o vatamare importantă ale intereselor unei

persoane.

- disp. art 258 C.p. fac posibilă existanta unei infractiuni atipice de neglijenta in

serviciu, deoarece statuează că disp.art 249 C.p privitoare la functionarii publice se aplica

si celorlalti functionari , caz in care maximul pedepsei se reduce cu o 1/3.

Între actiune sau inactiunea ce constituie elementul material al infractiunii şi

urmarea socialmente periculoasă trebuie să existe legatură de cauzalitate .


Infractiunea de neglijenta in serviciu se savarşte numai din culă sub cele 2 formne

ale sale , uşurinţa si neglijenta.

Tentativa nu este posibilă.

Infractiunea de neglijenta se consuma in momentul in care se produce urmarea

socialmente periculoasă a faptei.

Pedeapsa prevazută de lege pentru aceasta infracţiune este închisoarea de la 1 lună

la 2 ani sau amendă.

Forma agravată.

Art. 249 alin. 2 C.p statuează că dacă fapta prev. la alin 1 a avut consecinte deosebit

de grave pedeapsa este de la 2 la 10 ani. O astfel de faptă în forma agravata are intrunite

elementele constituive ale infractiunii, daca consecintele sunt deosebit de grave in sensul

art 146 C.p( peste 200.000 Ron).

e. Purtarea abuzivă – art. 250 C.p.


171

Întrebuintarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de catre un functionar public

in exercitiul atibutiilor de serviciu , se pedepseste cu inchisoare de la o lună la 1 an sau cu

amendă.

Amenintarea savarsita de catre un functionar public in cond. alin 1 se pedepseste cu

inchisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Lovirea sau alte acte de violentă savarşite de catre un functionar public in conditiile

alin. 1., se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Vatamarea corporala savarsita de catre un functionar in conditiile alin. 1 se

pedepseşte cu inchisoare de la 6 luni la 6 ani .

Vatamarea corporală gravă savarsita de catre un functionar public in cond. alin 1 se

pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani.

2. Obiectul juridic constă in relatiile sociale referitoare la normala desfasurare a

activitatii de serviciu care presupun o comportare corectă şi cuviincioasă din partea

funcţionarului public (sau functionar) faţă de orice persoană care se adresează organului ,

institutiei , etc.

Obiectul juridic secundar consta in relatiile sociale referitoare la onoarea,

demnitatea, integritatea corporală ori sănătatea persoanei.

Obiectul material

La infractiunea in forma tip prevăzută in alin 1 al art 249 C.p. nu avem un obiect

material.

În forma agravată de la alin 3, 4 şi 5 , obiectul material este corpul victimei .

3.Subiect activ al infractiunii de purtare abuzivă poate fi numai persoana care are

calitatea de functionar public sau functionar, deci este vorba de un subiect calificat .

Participaţia penală este posibilă sub toate formele.


Elementul material al laturii obiective constă in întrebuintarea de expresii jignitoare,

in ameninţarea ( alin. 2), lovirea sau alte acte de violenţă (alin. 3) , vatamarea corporală

(alin. 4 ) , vatamarea corporala gravă .

Cerinţe:

- fapta sa fie savarsita de catre un functionar public sau (functionar) ;

172

- functionarul public sau functionarul să se afle in exercitarea atributiilor de

serviciu;

Urmarea imediată este crearea stării de pericol care lezeaza prestigiul si buna

desfasurare a activităţii unei autoritati publice sau ai unei unitati din cele prev la art 145

C.p ori unei alte persoane juridice.

Între actiunea incriminată si rezultatul socialmente periculos trebuie să existe

legatură de cauzalitate.

5. Latura subiectivă

Infractiunea de purtare abuziva se savarşeşte cu intentie directa sau indirecta .

Forme agravate .

Infractiunea de purtare abuzivă are 4 forme agravate.

Pedepsele pentru această infractiune sunt alternative si constau în închisoare si

amendă in cuantumuri diferite pentru infractiunea tip si formele agravate de la alin 1 şi 2 si

numai în închisoare pentru formele agravate de la alin 4 şi 5.

f. Conflictul de interese – art 253 ind. 1 C.p

1. Continutul legal

Fapta functionarului public care, in exercitiul atributiilor de serviciu, indeplineste un

act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat , direct sau indirect , un folos

material pentru sine, sotul său, o rudă ori un afin pana la gradul 3 inclusiv , sau pentru o

altă persoană cu care s-a aflat in raporturi comerciale ori de muncă in ultimii 5 ani sau din

partea căreia a beneficiat ori beneficieză de servicii sau foloase de orice natură, se

pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea dreptului de a ocupa o functie

publică pe durata maximă.

Dispozitiile alin. 1 nu se aplică în cazul emiterii , aprobării sau adoptării actelor

normative.

2. Obiectul infractiunii

173

Obiectul juridic al infractiuni îl constituie ocrotirea acelor relatiilor sociale, a căror

nastere , normala desfasurare si dezvoltare nu ar fi posibilă fara indeplinirea cu

corectitudine a îndatoririlor de serviciu de catre functionarii publici.

Obiectul material .

Infracţiunea de conflict de interese nu are un obiect material intrucat fapta

incriminata se refera la conduita functionarului public.

Eventualele bunuri sau foloase materiale obtinute reprezintă produsul infractiunii şi

nu obiect material al acesteia.

3. Subiectul activ al acestei infractiuni este calificat si constă în calitatea de

funcţionar public pe care textul incriminator o cere.

Participatia penală este posibilă sub toate formele si anume coautorat, instigare si

complicitate.

In cazul coautoratului toti subiectii activi trebuie să aibă calitatea de functionari

publici in momentul indeplinirii actului sau luării deciziei.


Elementul material al infractiunii constă într-o actiune de îndeplinire a unui act ori

de participare la luarea unei decizii.

Cerinte esentiale:

- fapta să fie savarsita in exercitiul activitatii de serviciu ;

- să se realizeze direct sau indirect un folos material ;

- folosul material să fie pentru sine , sotul, o ruda ori un afin pana la gradul

2 inclusiv, sau o altă persoană cu care s-a aflat in raporturi comerciale ori

de muncă in ultimii 5 ani , sau din partea căreia a beneficiat ori

beneficiază de servicii ori foloase de orice natură.

Urmarea imediată constă in incalcarea atributiilor de serviciu de catre functionarul

public cu consecinta obtinerii folosului material ori beneficiul unor servicii ori foloase de

orice altă natură.

Legatura de cauzalitate rezultă de regulă din materialitatea faptei savarsite .

5. Latura subiectivă presupune vinovatia sub forma intentiei care poate fi atat

directa, cat si indirectă.


174

Pedeapsa pentru acesta infractiune este închisoarea de la 6 luni la 5 ani si

interzicerea dreptului de a ocupa o functie publică pe durată maximă.

g. Luarea de mită – art. 254 C.p.


Fapta functionarului care, direct sau indirect , pretinde ori primeşte bani sau alte

foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge

, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui cat privitor la

îndatoririle sale de serviciu sau in scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri se

pedepseşte cu inchisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor drepturi .

Fapta prevăzută in alin. 1 dacă a fost savarsita de un functionar cu atributii de

control , se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă,

iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani .

2. Obiectul juridic al acestei infractiuni constă in relatiile sociale referitoare la buna

si normala desfasurare a activitatii de serviciu, care presupune îndeplinirea cu probitate de

către functionarii publici si ceilalti functionari a îndatoririlor de serviciu.

Obiectul material.

În principiu infractiunea de luare de mită nu are un obiect material. Dacă însă

actiunea făptuitorului priveste in mod direct un bun, infractiunea are un obiect material

care constă tocmai în acest bun.

Ca si in cazul conflictului de interese opinăm ca bani , valorile sau alte foloase

constituie produsul infractiunii şi nu obiectul material al acestuia.

3. Subiect activ al infractiunii de luare de mită nu poate fi decat un functionar in

acceptiunea art 147 alin 1 şi 2 C.p., deci este un subiect calificat.

Coautoratul este posibil cu condiţia ca făptuitorii să aibă calitatea speciala ceruta de

lege , autorului.

Instigator sau complice poate fi orice persoană.

În forma agravată prevăzuta la alin. 2 art. 254 C.p, subiect activ este de asemenea

calificat însă de acesta data este vorba de un „functionar cu atributii de control”.

175

4. Subiect pasiv al infracţiunii ar putea fi organul sau unitatea din care face parte

functionarul, întrucat i-ar putea fi ştirbit prestigiul , iar pe de altă parte persoana căreia i s-

a pretins banii sau foloasele.


Elementul material al laturii obiective se realizează fie printr-o actiune fi printr-o

inactiune.

Modalitatile legale care se realizează printr-o actiune sunt :

- pretinderea ;

- primirea de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin :

- acceptarea promisiunii unor astfel de foloase.

A pretinde înseamnă a cere ceva sau a formula o pretenţie.

In această modalitate de savarsire a infractiunii nu este necesar ca cererea sau

pretenţia să fi fost satisfăcută.

A primi înseamnă a lua ceva în posesie, a prelua.

A accepta o promisiune înseamnă a-şi da acordul cu privire la promisiunea făcută de

către altcineva (mituitorul).

A nu respinge promisiunea înseamnă a nu-şi manifesta dezacordul cu privire la

promisiunea făcută.

Cerinte esentiale:

- oricare dintre actiunile sau inactiune incriminate trebuie să aibă ca obiect

bani sau alte foloase;

Prin foloase se întelege orice avantaj de natură patrimonială.

- bani sau foloase să fie necuvenite, adică faptuitorul să nu fie indreptăţit a

le pretinde sau a le primi;

- actiunea sau inactiunea faptuitoului trebuie să fie anterioară îndeplinirii,

neîndeplinirii, etc a actului;

- actul ce cade in sarcina subiectului activ să facă parte din sfera atributiilor

de serviciu ale acestuia

Urmarea imediată o constituie starea de pericol pentru relatiile sociale referitoare la

normala si buna desfasurare a activităţii organelor si institutilor publice , a unitatilor prev

la art 145 C.p. sau a oricărei persoane juridice.

176

Raportul de cauzalitate dintre fapta incriminată si urmarea socialmente periculoasă

derivă din însăsi materialitatea faptei .


Infractiunea de luare de mită se savarşeşte cu intentie directă.


Infractiunea se consumă în momentul savârsirii actiunii sau inactiunii incriminate ,

in momentul pretinderii sau primirii , ori în momentul in care faptuitorul accepta sau nu

respinge promisiunea banilor sau altor foloase.

Prepeapsa prevazuta de lege este inchisoarea de la 3 la 12 ani.

Forma agravată. Infractiunea este mai grava daca fapta prevazuta la alin. 1 a fost

savarsita de un functionar cu atributii de control si se pedepseste cu inchisoare de la 3 la

15 ani.

h. Primirea de foloase necuvenite – art 256 C.p.


Primirea de către un functionar , direct sau indirect, de bani ori alte foloase, după ce

a îndeplinit un act in virtutea functiei sale si la care era obligat in temeiul acestuia se

pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani .

Banii , valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă , iar dacă acestea nu se

găsesc , condamnatul este obligat la plata echivalentului în bani .

2. Obiectul juridic îl constituie relatiile sociale referitoare la normala si buna

desfasurarea activităţii de serviciu care presupune cinste si corectitudine din partea

functionarilor in indeplinirea atributiilor de serviciu.

Obiectul material.

De regulă infractiunea de foloase necuvenite nu are un obiect material.

3. Subiectul activ al infractiunii este un subiect calificat deoarece nu poate fi decât

un functionar.

4.Latura obiectivă

Elementul material al infractiunii constă intr-o actiune de primire a unor bani sau

alte foloase .

177

Conditii:

- actiunea de primire trebuie să aibă loc după îndeplinirea actului ;

- actul trebuie să fie îndeplinit in virtutea funcţiei ;

- făptuitorul era obligat să îndeplinească actul in virtutea atributiunilor de

serviciu;

- actul să fie licit ;


Infractiunea de foloase necuvenite poate fi savarsită numai cu intentie.


Infractiunea se consumă in momentul in care făptuitorul după indeplinirea actului a

primit banii sau foloasele.

Sanctiunea pentru aceasta infractiunea este inchisoarea de la 6 luni la 5 ani.

6. Confiscarea specială. In conformitate cu alin. 2 al art. 256 C.p , banii, valorile

sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este

obligat la plata echivalentului in bani .

CAPITOLUL VI - Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţie

Infracţiunile care împiedică înfăptuirea justitiei sunt cuprinse în TITLUL VI. Cap

II- art. 259- 272 C.p.

a. Omisiunea sesizării organelor judiciare – art. 263 C.p.


Fapta funcţionarului public, care luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în

legătură cu serviciul in cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a

procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală se

pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.

2. Obiectul juridic

178

Obiectul juridic al infractiunii constă în relatiile sociale referitoare la activitatea de

înfăptuire a justiţiei , relaţii ce implică îndeplinirea cu promtitudine de către funcţionari de

a sesiza organele judiciare cu privire la infracţiunile săvârşite in legatură cu serviciu in

cadrul cărei îşi îndeplinesc sarcinile.

Obiect material.

Infractiunea nu are obiect material.

3. Subiect activ

Subiectul activ al infractiunii este calificat, întrucat nu poate fi decât un funcţionar

public în accepţiunea prevederilor art. 147 alin. 1 C.p.

Participatia este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii morale, coautoratul

nu este posibil, deoarece obligaţia sesizării organelor judiciare are caracter personal.


Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o inacţiune, constând în

omisiunea făptuitorului de a sesiza procurorul sau organele de urmărire penală.

Conditii :

-Omisiunea trebuie să se refere la săvarsirea unei infractiuni in legătura cu serviciul

în cadrul căruia făptuitorul îşi îndeplineste sarcinile.

-Infractiunea la care se referă legiuitorul poate fi o infractiune consumată, o

tentativă pedepsita de lege sau o activitate dec participare la comiterea acestora.

-Făptuitorul să fi avut cunoştinţe certe despre infractiunea săvârşită în legautură cu

serviciul , in cadrul căruia îşi îndeplişete serviciul.

- nu se cere ca faptuitorul să fi cunoscut identitatea autorului pentru că legea se

referă la sesizarea organelor judiciare cu privire la infractiunea savârsita şi nu la autor.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitatea de

înfaturirea ajustitiei.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe.


Infractiunea poate fi savarsită cu intentie sau din culpă.

Sancţiunea prevazută pentru acesta infractiune este închisoarea de la 3 luni la 5 ani.

6.Tentativa şi consumarea.

179

Tentativa nu este posibilă deoarece elementul material este omisiv. Consumarea are

loc când făptuitorul având posibilitate de a sesiza organele judiciare nu-şi

îndeplineşte această obligaţie

7.Forma agravată

Potrivit alin.2 infracţiunea este mai gravă dacă fapta este savarsita de un functionar

public cu atributii de conducere sau de control.

Sanctiunea in acest caz este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.

CAPITOLUL VII - Infracţiuni de fals

Infracţiunile de fals sunt reglementate în TITLUL VII al Codului penal. Capitolul I

cuprinde infracţiunile constând in falsificarea de monede , timbre sau alte valori. Capitolul

al II-lea este consacrat infractiunilor constand in falsificarea instrumentelor de

autentificare sau de marcare, iar Capitolul al III-lea cuprinde infractiunile constand in

falsuri în înscrisuri.

a. Falsul material în înscrisuri oficiale – art. 288 C.p.

1.Continul legal.

Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin

alterarea lui in orice mod, de natură să producă consecinţe juridice se pedepseste cu

inchisoare de la 3 luni la 3 ani .

2. Obiect juridic

Obiectul juridic generic este identic cu celelalte infractiuni de fals , legiuitorul

urmărind să ocrotească valoarea socială reprezentată de încrederea publică si ansamblul

relatiilor sociale care se formeaza si se dezvoltă in legatura cu acesta valoarea socială.

Obiectul juridic special al infractiunii consta in relatiile sociale referitoare la

încrederea publică în autenticitatea sau veridicitatea înscrisurilor oficiale, în adevărul pe

care ele au menirea să îl exprime.

180

Obiect material .

Obiectul material este reprezentat după caz de materialul pe care se scrie, în cazul

falsificării prin contrafacere, sau de înscrisul oficial preexistent, în cazul falsificării prin

alterare.

„Înscrisuri oficiale” este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se

referă art. 145 C.p. sau care apartine unei astfel de unităţi . Înscrisurile care emană de la

unitate din cele la care se referă art. 145 sunt acele înscrisuri întocmite , emise sau

confirmate de o asemenea unitate şi care trebuie să respecte condiţiile de fond si de formă

privind elaborarea lor.

Înscrisurile care aparţin unei unităţi din cele la care se referă art. 145 sunt

înscrisurile depuse si înregistrate la o asemenea unitate, indiferent dacă emană de la o

asemenea unitate sau de la un particular.

Înscrisurile oficiale in sensul legii penale sunt atât originalul cat si dublicatul,,

triplicatul , precum si copii legalizate si certificate.

Potrivit alin.3 sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele , tichetele sau orice alte

imprimate , producătoare de consecinte juridice.

3. Subiect activ

Subiectul activ poate fi orice persoană.

Dacă subiectul activ are calitate de funcţionar şi savarsite fapta in exercitiul

atributiilor de serviciu, infractiunea este mai gravă , potrivit alin. 2 .

Participatia penală este posibilă sub toate formele.

Subiectul pasiv este organul, institutia publică , regia autonomă sau societatea

comercială de stat, ori orice altă persoană juridică căreia i se atribuie în mod mincinos

înscrisul oficial falsificat.

Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică prejudiciata prin

producerea consecinteleor juridice in urma falsificării inscrisruilor oficiale.


Elementul material se poate realiza prin :

181

- contrafacerea scrierii;

- contrafacerea subscrierii ;

- alterarea înscrisului în orice mod.

„Contrafacerea scrierii” înseamnă a reproduce conţinutul pe care îl are in mod

obişnuit un asemenea înscris adevărat. Contrafacerea scrierii se realizează prin

reproducerea în mod fraudulos, plăsmuirea, ticluirea unui înscris, atribuindu-i-se aparenţa

unui înscris oficial autentic.

„Contrafacerea subscrierii” înseamnă a exercita pe un înscris oficial , adevărat sau

plăsmuit, semnătura pretins autentică , a celui care trebuia să semneze înscrisul.

„Alterarea înscrisului” presupune denaturarea materială a unui înscris material prin

adăugiri sau ştersături, modificarea punctuaţiei, executată în cuprinsul înscrisului.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile ocrotite de lege.



Infracţiunea poate fi săvârşită cu intenţie care poate fi directă sau indirectă.

Nu interesează mobilul si nici scopul urmărit de făptuitor.


Tentativa se pedepseşte. Potrivit alin. 4 există tentativă atunci când executarea

acţiunii de falsificare a fost întreruptă datorita unor împrejurării independente de voinţa

făptuitorului sau atunci când acţiunea de falsificare a fost dusă până la capăt dar nu s-a

produs urmarea periculoasă a faptei, caracterul fals al înscrisului fiind vizibil si uşor de

constatat.

Consumarea are loc, în momentul în care acţiunea de falsificare a fost dusă pană la

capăt, moment în care se produce urmarea socialmente periculoasă.

Sancţiunea constă în inchisoare de la 3 luni la 3 ani .

7.Forma agravată .

Potrivit alin. 2 infractiunea este mai grava dacă falsul este săvârşit de un functionar

in exercitiul atributiilor de serviciu.

Sanctiunea constă in închisoare de la 6 luni la 5 ani.

b. Falsul intelectual – art. 289 C.p.

182


Falsificarea unui inscris oficial cu prilejul intocmirii aecstuia de catre un functionar

aflat in exercitiul atributiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau imprejurări

necorespunzătoare adevărului , ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau

întamplări.

2. Obiect juridic

Obiect juridic principal constă în relatiile sociale referitoare la încrederea publică pe

care trebuie să o inspire un înscris oficial.

Obiect juridic secundar consta in relatiile sociale referitoare la buna desfasurare a

atributiior de serviciu.

Obiect material, constă în înscrisul oficial al cărui continut este valabil in momentul

întocmirii.

3. Subiectul activ este calificat prin calitatea de funcţionar.


Subiect pasiv principlal este statul , prejudiciat prin slăbirea încrederii în

înscrisurile oficiale precum si autoritatea publică institutia publică, institutie sau

persoana juridică de la care emană înscrisul.

Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizica sau juridica ale cărei interese

au fost prejudiciate in urma executării falsului intelectual.

Pentru existenta coautoratului este necesar ca făptuitorii să aibă calitatea de

functionari si să săvârşească fapta în exercitarea atribuţiilor de serviciu.



Elementul material a laturii obiective se poate realiza fie printr-o actiune, fie printr-

o inactiune.

Actiunea constă în atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare

adevărului.

Inactiunea constă în omisiunea de a insera unele date sau împrejurări.

Cerinte esentiale:

- actiunea sau inacţiunea trebuie să se realizeze cu prilejul întocmirii

înscrisului oficial

183

- falsificarea trebuie comisă de către un functionar in exercitiul atributiilor

de serviciu ;

- actiunea sau inactiunea să aibă ca urmare, falsificarea unui înscris oficial

in continutul său, adică alterarea adevărului cu privire la fapte sau

împrejurările despre care înscrisul este destinat să facă proba.

Urmarea imediată constă într-o faptă de pericol pentru valorile sociale protejate.



Infractiunea de fals intelectual poate fi savarsita cu intentie directa sau indirecta.

Nu interesează scopul sau mobilul savarsirii faptei.

Fapta savarsita din culpă nu constituie infractiunea de fals intelectual.

Tentativa si consumarea.

Tentativa se pedepseste potrivit alin. 2 .

Consumarea are loc in momentul in care înscrisul este perfectat prin semnare si

aplicarea ştampilei sau a sigiliului, moment in care se produce si starea de pericol.

Sanctiunea este închisoare de la 6 luni la 5 ani.

c. Uz de fals – art 291

1. Continul legal.

Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscand că este fals, in

vederea producerii unei consecinte juridice.

2. Obiectul juridic

Obiectul juridic special constă in relatiile sociale referitoare la încrederea publică,

in autenticitatea si veridicitatea înscrisurilor, fie ca sunt oficiale fie că sunt sub semnătură

privată.

Obiectul juridic generic este similar cu cel al celorlalte infractiuni de fals

Obiectul material îl reprezintă înscrisul falsificat , inscris pe care faptuitorul îl

foloseste in vederea producerii unei consecinte juridice.

Inscrisul fals care poate fi un inscris oficial sau sub semnatura privata, constituie

totodata si mijlocul de savarsire a infractiunii.

184

3. Subiectul activ poate fi orice persoană.

Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică care a fost prejudiciată sau care ar fi

putut fi lezată prin folosirea inscrisului falsificat.


4.Latura obiectiva.

Elementul material al laturii obiective se realizeza prin actiunea de folosire a unui

inscris oficial sau sub semnatura privata cunoscând că este fals.

„Folosirea” este acea actiune prin care este întrebuintat , utilizat , prezentat un

înscris falsificat. Făptuitorul dă la iveală înscrisul fals îl opune unei persoane prezentândul

ca fiind real , adevărat, actiune care se poate realiza în orice mod.

Folosirea înscrisului fals trebuie să fie efectivă, simpla detinere a unui astfel de

înscris nu constituie o infractiune.

Acţiunea de folosire trebuie să privească un înscris fals. Dacă înscrisul nu este fals

şi folosit fără drept , fapta cu constituie infractiunea de uz de fals.

Înscrisul fals folosit trebuie să aibă aptitudinea de a produce consecinţe juridice,

fără a fi necesar ca o astfel de consecinţă să se producă efectiv.

Urmarea imediată consta într-o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin

lege.



Infractiunea de uz de fals se săvârşeste numai cu intenţie directă. Faptuitorul trebuie

să cunoască împrejurarea că înscrisul folosit este un înscris falsificat.

Tentativă si consumarea.

Tentativa este posibilă dar nu se pedepseste.

Consumarea infractiunii are loc in momentul in care înscrisul fals este folosit în

mod efectiv. Nu are importanţă dacă s-au produs sau nu consecinţele juridice avute în

vedere de făptuitor.

Sancţiunea este închisoarea de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial si de la 3

luni la 2 ani sau amenda când înscrisul este sub semnătură privată.

185

d.Falsul în declaratii – art. 292

1. Continut legal

Declararea necorespunzătoare a adevărului, facut[ unui organ sau instituitii de stat,

ori unei alte unitati dintre cele la care se referă art. 145 C.p in vederea producerii unei

consecinte juridice , pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori

împrejurărilor, declaratia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe. Se

pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

2.Obiect juridic

Obiectul juridic generic este identic cu cel al celorlate infractiuni de fals.

Obiectul juridic special constă în relatiile sociale referitoare la încrederea publică în

declaratiile făcute oficial , declaratii care, potrivit legii sau împrejurărilor servesc la

producerea unor consecinte juridice.

Obiectul material îl reprezintă declaraţia scrisă sau înscrisul în care s-a consemnat

declaratia făcută oral.


Dacă declaraţia necorespunzătoare a adevărului făcut de o persoana este întărită de

alte persoane care cunosc caracterul mincinos, aceste persoane vor răspunde pentru

complicitate.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele.

Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică prejudiciata in drepturile sau

interesele sale prin consecintele juridice care au intervenit in urma declaratiei false.


Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o declaratie

necorespunzătoare adevarului, făcuta unui organ sau instituitii de stat, ori unei alte unitati

dintre cele la care se referă art. 145 C.p

Nu se cere ca declaratia să îmbrace forma scrisă fiind suficientă si o declaratie

verbal consemnata in scris, de organul in fata căruia a fost făcută.

Cerinte esentiale :

-Declaratia trebuie făcută în fata organului, institutiei sau unei alte unitati dintre

cele la care se refera art 145 C.p , care este competenta să ia sau să primeasca declaratia, si

trebuie să fie in întregime sau in parte necorespunzătoare adevarului.

186

- Este necesar ca declaratia făcută să fie una dintre acele declaratii, care potrivit

legii sau împrejurărilor serveşte la producerea unei consecinţe juridice.

- Se cere ca declaratia să aibă valoare probatorie si eficienţă juridică, să fie aptă

pentru a servi la producerea consecinţei juridice avută în vedere de făptuitor.

Urmarea imediata constă într-o stare de pericol pentru valorile sociale protejate de

lege.


4. Latura subiectivă presupune vinovatia faptuitorului sub forma intentiei directe,

deoarece declaratia necorespunzatoare adevarului trebuie să fie facuta in vederea

producerii unei consecinte juridice.

Nu contează dacă scopul a fost realizat sau nu , sau dacă respectiva consecinta

juridică se urmăreste pentru sine sau pentru altul.

5.Tentativă si consumare.

Tentativa este posibila dar legea nu o sanctionează .

Consumarea are loc in momentul in care declaratia mincinoasa scrisă a fost primită

sau in momentul in care declaratia mincinoasă verbală a fost consemnata de organul

competent.

Sanctiunea constă în închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

CAPITOLUL VIII – Infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi

economice - sunt reglementate in Titlul VIII– art. 295 – 302 ind. 1 din Codul penal.

Legiuitorul a inclus in Titlul VIII din Partea speciala a codului penal câteva dintre

infractiunile la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice, cele mai numeroase

fiind consacrate prin legile speciale.

a. Deturnarea de fonduri – art. 302 ind. 1 C.p.

1. Continut legal.

187

Schimbarea destinatiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără respectarea

prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-financiare sau a

produs o pagubă unui organ ori a unei institutii de stat sau unei alte unitati dintre cele la care

se referă art. 145 C.p.

2.Obiectul juridic

Obiectul juridic principal constă în relatiile sociale referitoare la disciplina

financiară a cărei respectare impune folosirea fondurilor băneşti şi a resurselor materiale

potrivit destinaţiei lor legale.

Obiectul juridic secundar constă în relatiile sociale cu caracter patrimonial .

Obiectul material este reprezentant de fondurile băneşti sau bunurile in legatura cu

care se savarseste infractiunea.

3. Subiectul activ poate fi numai o persoană care , in limitele competentelor legale ,

poate dispune în legătură cu fondurile unităţii .



Elementul material al laturii obiective se realizează prin actiunea de schimbare a

destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, adică în folosirea acestor fonduri

sau resurse in alt scop decat cel stabilit.

Cerinte:

- este necesar ca resursele bănesti sau fondurile materiale a căror destinatie a fost

schimbată , fără drept, să apartină unui organ sau unei institutii de stat sau unei alte unităţi

la care se referă art. 145 C.p.

- schimbarea destinatiei acestor fonduri sau resurse trebuie să se facă fără

respectarea prevederilor legale.

Urmarea imediată are continut alternativ , constând intr-o perturbare a activităţii

economico-financiare, ori într-o pagubă produsă unui organ ori unei instituţii de stat sau

unei alte unităţi la care se referă art. 145 C.p.



Infractiunea de deturnare de fonduri poate fi săvărşită cu intentie, care poate fi

directă sau indirectă.

188


Tentativa infractiunii nu se pedepseste.

Consumarea infractiunii are loc in momentul in care se savarseste fapta incriminată,

avand ca urmare fie o perturbare a activiatii economico -. Financiare, fie o pagubă unui

organ sau institutiei de stat sau unei alte unităţi la care se referă art. 145 C.p.

Sancţiunea constă în închisoare de la 6 luni la 5 ani .

6. Forma agravată . Potrivit alin. 2 infractiunea este mai gravă dacă fapta din alin. 1

a avut consecinte deosebit de grave.

Sactiunea constă în închisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.

CAPITOLUL IX - Infractiuni care aduc atinge unor relatii privind

convietuirea socială - reglementate in Titlul IX al Codului penal.

In cuprinsul acestui titlu sunt reglementate infractiuni contra familiei în Cap. I

– Titlul IX şi infractiuni contra sănătătii publice cuprinse in Cap. II din acelaşi Titlu.

a. Relele tratamente aplicate minorului – art. 306 C.p.

1. Continul legal

Punerea in primejdie grava , prin masuri sau tratamente de orice fel , a dezvoltarii

fizice , intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de către orice persoană

căreia minorul i-a fost încredintat spre creştere si educare se pedepseste cu închisoare de la

3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi .

2. Obiectul juridic

Obiectul juridic constă în relatiile privind convieţuirea socială in cadrul familiei,

relatii care implică grija fată de dezvoltarea fizică, intelectuală si morală a minorului.

Obiectul material constă în corpul minorului , atunci când măsurile sau tratamentele

aplicate privesc nemijlocit corpul acestuia .

3. Subiectul activ este calificat prin calitatea de părinte sau de persoană căreia

minorul i-a fost incredinţat spre crestere si educare .

189

Participatia penală este posibilă sub forma instigării si a complicităţii. Instigator

sau complice poate fi orice persoană.

Subiect pasiv este minorul supus relelor tratamente

Prin minor se întelege persoana care nu a împlinit 18 ani.


Elementul material al laturii obiective se poate realiza prin masuri sau tratamente de

orice fel. Fapta se poate realiza prin loviri sau violente , neasigurarea hranei, a

îmbrăcăminţii, a conditilor corespunzătoare de locuit etc. Este necesar ca măsurile sau

tratamentele aplicate minorului să-i pună în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală

sau morală.

Urmarea imediată constă în punerea in primejdie grava a dezvoltării fizice ,

intelectuale sau morale a minorului.



Infractiunea de rele tratamente aplicate minorului se poate savarsi cu intentie directă

sau indirectă.

Tentativă şi consumare

Tentativa nu este pedepsită.

Consumarea infractiunii . Consumarea are loc in momentul in care dezvoltarea fizică,

intelectuală sau morală a minorului este primejduită, în mod grav prin măsurile luate sau

tratamentele aplicate. Dacă măsurile sau tratamentele se repetă, in baza aceleiaşi rezolutii

infractionale, infractiunea prezintă forma continuată de săvârsire.

In acest caz, ea se epuizează atunci când încetează măsurile luate sau tratamentele

aplicate minorului.

Sanctiunea constă în închisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.

b. Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului – art. 307 C.p.

1. Conţinut legal

190

Potrivit alin. 1 , infractiunea constă în retinerea de către un părinte a copilului său

minor, fără consimtamantul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredintat

minorului potrivit legii, iar potrivit alin. 2 în fapta persoanei căreia i s-a încredintat

minorul prin hotararea judecatorescaă , spre crestere si educare , de a impiedica in mod

repetat pe oricare dintre părinti să aiba legaturi personale cu minorul, in conditile stabilite

de părti sau de ctare organul competent.

2. Obiectul juridic constă în relatiile de convieţuire socială in cadrul familiei , relatii

care privesc cresterea si educarea copiilor si in deosebi legatura pe care acestia trebuie să o

aibă cu părintii lor.

Obiect material îl reprezintă persoana minorului asupra căruia se răsfrânge acţiunea

de izolare care poate influenţa negativ starea psihică a acestuia.

3. Subiectul activ.

În modalitatea alin.1 , subiectul activ este calificat prin calitatea de părinte.

In modalitatea alin. 2 , subiectul activ poate fi numai persoana căreia prin hotarare

judecătorească i-a fost încredinţat minorul spre creştere si educare, deci tot subiect

calificat.

Participatia penală este posibilă sub forma instigării si a complicităţii.

Subiect pasiv este părintele sau părintii minorului căruia nu i s-a încredintat minorul.



In modalitatea alin. 1 elementul material se realizează prin actiunea de retinere a

minorului de către un părinte. Este vorba de un minor care a fost încredintat spre creştere

si educare unuia dintre părinti sau unei alte persoane. Este necesar ca retinerea să se facă

fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căruia i-a fost încredinţat minorul.

Retinerea nu trebuie confundată cu răpirea minorului .

In modalitatea alin. 2 , elementul material se realizează prin actiunea de împiedicare

a oricăruia dintre părinti de a avea legături cu minorul. Este vorba de un minor care a fost

încredintat altei persoane prin hotararea judecatorească, iar această persoană îl pune în

situatia de a nu avea contacte personale cu părintii săi.

Actiunea de împiedicare a oricăruia dintre părinti de a nu avea legaturi cu minorul

trebuie să fie savarsită în mod repetat, de mai multe ori in aşa fel încat să rezulte că este

191

vorba nu de ceva întâmplător, izolat, ci de o tendinta sistematică de a îndepărta pe minor

de părintii săi.

5. Latura subiectivă presupune intentia care poate fi directa sau indirectă.


Tentativa infractiunii nu se pedepseste .

Consumarea infractiunii are loc in modalitatea alin. 1 in momentul in care reţinerea

este efectivă şi se epuizează în momentul când încetează fapta incriminată.

În modalitatea alin.2 infractiunea se consumă în momentul în care actiunea de

împiedicare s-a săvârşit în mod repetat.

Sanctiunea constă în închisoare de la 1 lună la 3 luni sau amendă.

Aspecte procesuale. Actiunea penală se pune în miscare la plangere aprealabilă a

persoanei vatămate , iar impăcare apărtilor înlătura răspunderea penală.

CAPITOLUL IX – Infractiuni cu privire la asistenţa celor în primejdie

Infractiuni cu privire la asistenţa celor în primejdie constituie conţinutul Cap.III din

Titlu IX al Părtii speciale.

a. Lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare – art. 316 C.p


Infractiunea constă în neînştiinţarea autorităţii de către cel ce găseşte o persoană

abandonată sau pierdută, care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în pericol viaţa ,

sănătatea, ori integritatea corporală.

2. Obiectul juridic

Obiectul juridic constă în relatiile de convietuire socială referitoare la asistenta

persoanelor abandonate sau pierdute, persoane care au nevoie de ajutor fiindu-le pusă în

primejdie viata , integritatea corporală sau sănătatea.

Obiectul material al infractiunii este viata si integritatea corporala a persoanei

abandonate si pierdute, pusă intr-o primejdie sporită, prin omisiunea făptuitorului.

192


Participatia penală este posibilă sub forma instigării sau a complicităţii morale.

Complicitatea materială nu este posibilă deoarece elementul material este omisiv , iar

coautoratul nu este posibil si pentru faptul că, obligatia institutită prin textul de

incriminare, are caractar strict personal.

Subiect pasiv este persoana abandonată sau pierdută, care are nevoie de ajutor

(subiect pasiv calificat).


Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o inactiune si anume

neînstiintarea autorităţii , omisiune care trebuie să fie în legătură cu persoana abandonată

sau pierdută si pe care făptuitorul a găsit-o si care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă in

primejdie, viata , integritatea corporala sau sănătatea.

Prin „persoană abandonată” se intelege persoana părăsită , alungată sau lăsată fără

ajutor, de către cel care are obligatia morală sau legală de a o creste, păzi sau îngriji.

Prin „persoana pierdută” se intelege persoana care in mod întamplător a ieşit de sub

supravegherea sau îngrijirea celui la care se află şi care este in neputintă de a se întoarce la

locul unde se găseste aceasta din urmă.

Cerinte esentiale :

- persoana abandonată sau pierdută să aibă nevoie de ajutor si să-i fie pusă în pericol,

viata , integritatea corporala sau sănătatea,.

Întrucat legea nu prevede , autoritatea care trebuie înştiintat poate fi orice autoritate

indiferent dacă are sau nu competenta să rezolve ea însăşi situatia victimei.

Urmarea imediată constă în sporirea gradului de pericol in care se află victima găsită

de făptuitor.

Legătura de cauzalitate trebuie să existe.


Infractiunea poate fi săvârşită cu intenţie sau din culpă.

Tentativa si consumarea

Tentativa nu este posibilă deoarece elementul material este unul omisiv.

Consumarea infracţiunii are loc in momentul in care s-a comis omisiunea înştiinţării,

momentul in care se produce si urmarea socialmente periculoasă.

193

Sanctiunea este închisoarea de la 1 lună la 6 luni sau amenda.

Drd. Sergiu Florescu

Drept Penal Special semestrul 2

Documents

Transcript of Drept Penal Special semestrul 2