Penal Special II - Fise

Sediul reglementarii

Art. 208

Furtul

Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a

şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani.

Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică, precum şi înscrisurile.

Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul

săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane.

De asemenea, constituie furt luarea în condiţiile alin. 1 a unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe

nedrept.

Furtul reprezintă sustragerea frauduloasă a unui bun mobil din avutul altuia, adică luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.

•

Sediul material este în art. 208 din Codul penal unde, în alin.1, este incriminată varianta tipică a infracţiunii, denumită şi furt simplu.

•

Ori de câte ori fapta se săvârşeşte în circumstanţele prevăzute în art. 209, furtul devine calificat.

•

Noţiunea şi obiectul juridic al infracţiunii.

Infracţiunea de furt (art. 208, 209, 210 C.p.) are ca obiect juridic special relaţiile sociale care pentru normala lor evoluţie presupun respectarea posesiei sau detenţiei bunurilor mobile aflate în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.

Art. 208 constituie un mijloc de drept penal pentru ocrotirea posesiei, indiferent de natura sa, licită sau ilicită, care este aplicabil numai în cazul atingerilor aduse patrimoniului prin sustragerea unor lucruri, furtul reprezentând infracţiunea caracteristică pentru infracţiunile contra patrimoniului.

Posesia de rea-credinţă nu este ocrotită contra proprietarului bunului mobil. O asemenea concluzie se deduce prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 208 alin. 3 C.p., care transpun pe planul dreptului penal regula din dreptul civil conform căreia posesorul de rea-credinţă nu se poate bucura de prezumţia de proprietate.

•

Proprietarul îşi poate revendica bunul mobil de la posesorul de rea-credinţă, acelaşi drept revenind şi depozitarului sau creditorului gajist, aceştia având obligaţia de a conserva bunul şi de a-l restitui proprietarului. Ca urmare, posesia nelegitimă poate fi nesocotită - fără a se atrage răspunderea penală - nu numai de către proprietar, ci şi de detentorii care aveau, în raport cu proprietarul, obligaţia de a conserva bunul şi de a-l restitui proprietarului. Aceşti detentori precari trebuie consideraţi ca acţionând în numele şi în interesul proprietarului.

•

Dar inclusiv posesia de rea-credinţă rămâne în sfera de ocrotire a art. 208 C.p. deoarece nimeni nu poate sustrage bunuri din patrimoniul altuia pe motiv că vede în titularul patrimoniului lezat un posesor nelegitim. S-ar ajunge la perturbarea şi instabilitatea relaţiilor patrimoniale din moment ce fiecare s-ar socoti îndreptăţit să atenteze la avutul altuia, pe care l-ar socoti întemeiat fraudulos.

•

În cazul art. 208 din Codul penal putem spune că ocrotirea penală vizează o stare de fapt constând în aspectul obiectiv, aparent al stăpânirii unui bun mobil corporal, situaţie comună atât dreptului de proprietate cât şi posesiei sau detenţiei.

•

Procedând astfel, legea protejează, implicit, dreptul de proprietate deoarece posesia de bună-credinţă – şi buna-credinţă se prezumă – valorează titlu de proprietate.

•

Ocrotirea posesorului de rea-credinţă contra sustragerilor din patrimoniul său.

Pentru infracţiunea de furt, în toate variantele ei, obiectul material (valoarea concretă •Obiectul material.

Furtul21 mai 201221:00

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsga4a&conversationId=169829

Pentru infracţiunea de furt, în toate variantele ei, obiectul material (valoarea concretă ocrotită) îl reprezintă bunul mobil.

•

Noţiunea de bun mobil corespunde aceleia din civil: mobilele prin natura lor, dar şi imobilele prin natura lor care sunt scoase din această stare şi apoi sustrase (demontarea unei cabane şi însuşirea lemnului din care fusese construită), precum şi imobilele prin destinaţie (sustragerea unui animal de muncă).

•

Bunul mobil este, în fapt, situat în posesia sau detenţia unei persoane în momentul sustragerii. Res nullius (lucrurile ce nu aparţin cuiva) şi res derelictae (lucrurile abandonate de posesorul lor) nu pot constitui obiect material al furtului.

•

Furtul nu se poate referi decât la bunuri mobile corporabile, dar este indiferent dacă acestea sunt bunuri principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumptibile sau neconsumtibile. Prin „bun” se înţelege orice obiect cu existenţă determinată într-un patrimoniu, prezentând deci un astfel de interes pentru titularul patrimoniului.

•

Si părţi ale corpului uman, desprinse de acesta, pot constitui obiect al furtului. La fel în cazul unor părţi artificiale ale organismului uman (de ex., o proteză, chiar dacă aceasta nu este detaşată în mod obişnuit, dar separarea ei de corpul uman este urmată de sustragerea sa).

•

Art. 208 alin.2 C.p. asimilează bunurilor mobile şi înscrisurile, precum şi energiile care au valoare economică. Înscrisurile nu trebuie neapărat să aibă o valoare economică, fiind suficient că ele fac parte dintr-un patrimoniu. Nu are relevanţă faptul că înscrisul reprezintă o valoare prin el însuşi (de exemplu, este un document istoric) sau este un titlu la purtător. În acest din urmă caz, prin excepţie de la regula că obiectul material al furtului îl constituie numai mobilele corporale, ceea ce se însuşeşte este un bun încorporat care poate sta ca obiect al posesiunii şi al furtului. Energie cu valoare economică înseamnă orice energie care se află în circuitul economic, de unde este sustrasă de făptuitor.

•

În cazul vehiculelor, fapta de furt există chiar dacă ceea ce a urmărit făptuitorul a fost însuşirea nu a vehiculului, ci doar folosirea sa pe nedrept (art. 208 alin.4 C.p.). obiectul furtului în acest caz îl constituie valoarea de întrebuinţare a vehiculului.

•

în toate celelelate cazuri prevăzute de art. 208 subiecţii fiind necircumstanţiaţi. În cazul existenţei unor anumite relaţii între făptuitor şi victimă, ne putem afla în situaţiile descrise la art. 210 C.p. (furtul pedepsit la plângere prealabilă).

○

În cazul furtului, coautoratul ca şi complicitatea concomitentă sunt incriminate distinct, constituind furt calificat (art.209 alin.1 lit.a).

○

Subiectul activ pentru varianta prevăzută în art.208 alin.3 din Codul penal este proprietarul care nesocoteşte posesia sau detenţia legitimă asupra unui bun cu privire la care el are dreptul de proprietate,

•Subiecţii furtului.

Conţinutul infracţiunii de furt.

Acţiunea de luare produce o mutaţie efectivă, obiectivă, în realitatea patrimoniului lezat, în sensul că sunt scoase din aceasta bunuri care sunt trecute fraudulos în patrimoniul făptuitorului, ce dobândeşte o stăpânire de fapt. Nu este obligatoriu ca acesta să şi folosească bunul, căci posesia se realizează şi prin aceea că, în fapt, bunul se află la dispoziţia posesorului, acesta fiind în măsură să efectueze orice fel de acte materiale cu bunul, manifestând astfel animus sibi habendi, adică intenţia de a se comporta faţă de bun ca un adevărat proprietar.

○

Nu are importanţă dacă proprietarul deposedat nu ştia că avea posesia bunului mobil sustras. Luarea bunului în condiţiile prevăzute de art. 208 C.p. constituie furt dacă juridic el era în posesia victimei. Această soluţie bazată pe regula longa manu traditio are în vedere faptul că bunul a intrat în patrimoniul proprietarului, chiar dacă el nu a aflat încă acest lucru (spre exemplu, scrisorile depuse la cutia poştală).

○

Ieşirea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane, pentru a deveni res derelictae(abandonat) trebuie să fie elocventă, altfel luarea bunului poate fi considerată furt.

○

Elementul material al faptei prevăzută în art. 208 alin.1 constă în acţiunea de luare a bunului mobil de la altul. Fapta se poate săvârşi şi printr-o inacţiune (agentul nu predă proprietarului bunul, deşi avea această obligaţie, de exemplu la cumpărarea pe încercate).

•Latura obiectivă.

Penal II 2

(abandonat) trebuie să fie elocventă, altfel luarea bunului poate fi considerată furt.Bunurile mobile nu pot fi considerate pierdute şi însuşirea lor constituie furt atunci când se deduce că deţinătorul a pierdut pentru moment contactul material cu bunul, dar această legătură poate fi reluată cu uşurinţă, posesia bunului neputându-se considera efectiv întreruptă. A fortiori, bunul nu poate fi considerat „găsit” de făptuitor atunci când a fost uitat într-un loc chiar în prezenţa celui care, ulterior, şi l-a însuşit. Şi în acest caz fapta va constitui furt.

○

Uneori bunul este remis făptuitorului, dar fără un titlu civil, ci cu totul ocazional, împrejurare cu care el şi-l însuşeşte. Fapta este un furt, chiar dacă bunul fusese înmânat făptuitorului de către persoana vătămată. Persoana vătămată nu a înţeles nicio clipă să cedeze în legătură cu bunu, nici corpus şi nici să renunţe la animus (de ex. încredinţarea unui obiect unei persoane numai pentru a-l admira sau proba).

○

Coproprietarul sau proprietarul devălmaş săvârşeşte infracţiunea de furt dacă sustrage bunul ce este obiectul proprietăţii comune, cu condiţia să diminueze patrimoniul comun.

○

Când bunul mobil este sustras din locuinţa persoanei vătămate, va exista un concurs real de infracţiuni între violare de domiciliu şi furt.

○

Art.208 alin.ultim incriminează sustragerea unui vehicul cu scopul de a fi folosit pe nedrept (furtul folosinţei, furtum usus). De asemenea, este tot furt însuşirea în scopul folosirii a unui mobil dacă prin faptă s-a produs o deteriorare a bunului ori proprietarul nu mai poate folosi bunul restituit după ce a fost folosit. Furtul folosinţei este temporar. In cazul însuşirii vehiculului există un furt al folosinţei cuprins în fapta mai gravă a însuşirii definitive a întregului bun. Dacă făptuitorul, după ce a sustras bunul, efectuează cu el alte acte decât acelea specifice folosirii lui, fapta va constitui furt al bunului în integritatea sa materială, având caracter definitiv (de ex. bunul este amanetat).

○

Luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi constituie, de regulă, o infracţiune continuată. În acest caz, cel care după săvârşirea faptei de către autor, la un moment dat, călătoreşte şi el cu un astfel de vehicul ştiind că a fost furat, primeşte şi el folosinţa frauduloasă a vehiculului fiind tăinuitor, în sensul art. 221 Cod penal. Soluţia calificării faptei ca tăinuire a fost propusă în doctrină.

○

Forma de vinovăţie cu care fapta se săvârşeşte este intenţia. Aceasta se deduce din reţinerea de către lege, în conţinutul infracţiunii, a scopului urmărit de către făptuitor. Culpa este deci exclusă.

•Latura subiectivă.

Art.208 alin.1 Cod penal prevede două elemente ale laturii subiective: lipsa consimţământului părţii vătămate şi scopul însuşirii pe nedrept.

•

victima fie nu şi-a dat seama de acest lucru (deci nu a fost pusă în situaţia de a-şi exprima sau nu acordul), fie şi-a manifestat dezacordul faţă de luarea bunului, dar făptuitorul a nesocotit acest lucru. În doctrină s-a exprimat opinia că această prevedere a legii este de prisos, ea fiind subînţeleasă prin modul în care a definit scopul faptei.

Lipsa consimţământului se prezumă, revenind făptuitorului obligaţia de a proba existenţa acordului părţii vătămate, care trebuie să fie anterior sau concomitent luării bunului şi cu privire la bunul determinat ce constituie obiectul luării, să se refere la însuşirea bunului şi nu la altceva.

Dacă făptuitorul nu ştia atunci când a luat bunul că avea consimţământul posesorului fapta nu este infracţiune. În cazul consimţământului condiţionat trebuie respectată condiţia, altfel fapta constituie furt. Nu are importanţă că din punctul de vedere al dreptului civil consimţământul este considerat viciat, câtă vreme cel care l-a dat a realizat semnificaţia şi importanţa lui (spre exemplu, un copil consimte să i se ia un lucru de o valoare pe care el o cunoaşte şi de care, în sens nejuridic, poate dispune).

Făptuitorul acţionează cu intenţia de a-şi însuşi bunul, adică de a-l lua definitiv din patrimoniul victimei şi de a-l trece în posesia sa. El urmăreşte sau numai acceptă acest lucru, dar, şi într-un caz şi în altul, ştie că nu are dreptul să

Lipsa consimţământului persoanei vătămate: a.

Penal II 2

acceptă acest lucru, dar, şi într-un caz şi în altul, ştie că nu are dreptul să procedeze astfel şi că nu are consimţământul persoanei vătămate.În ceea ce priveşte art.208 alin.ultim, trebuie să existe intenţia numai de a se folosi bunul, nu şi de a fi trecut definitiv în posesia făptuitorului. Aceasta se relevă, de regulă, după ce făptuitorul înapoiază bunul sau îl abandonează.

Caracteristic intenţiei furtului este atitudinea agentului care vrea să dispună de bun ca de al său, cu excluderea altora (animus domini).

nu este îmbogăţirea, profitul material al agentului (animus lucri faciendi), ci doar cel al apropriaţiuni, al intrării în posesia bunului (animus rem sibi habendi).

Aceasta înseamnă că furtul există chiar dacă infractorul face dovada că nu a profitat materialmente cu nimic de pe urma faptei.

Lipsa scopului nedreptei însuşiri face ca fapta să nu aibă un caracter infracţional. Scopul însuşirii pe nedrept există chiar dacă făptuitorul ia bunurile pentru a le da celui care l-a instigat.

In practică mai veche s-a considerat că nu comite un furt făptuitorul care a luat bunul fără consimţământul posesorului, dar nu pentru a-l trece definitiv în posesia sa, ci pentru a-l determina pe cel căruia îi aparţine bunul să aibă o anumită conduită la care agentul se crede îndreptăţit (creditorul ia un bun mobil de la debitorul său, fără consimţământul acestuia, în scopul de a-l determina să-şi îndeplinească obligaţia. Instanţa supremă a dat soluţii în acest sens. Astfel, într-o speţă s-a decis că fapta inculpatei care, neprimind chiria de la partea vătămată, i-a luat acesteia, fără consimţământul ei, o bluză în valoare de 100 lei, afirmând că i-o va restitui când va primi chiria, nu constituie furt deoarece lipseşte scopul însuşirii pe nedrept.

In cazul în care făptuitorul a luat bunul fără consimţământul posesorului pentru a-şi asigura o cale prin intermediul căreia să-şi realizeze creanţa căci debitorul tinde, prin modul în care-şi gospodăreşte patrimoniul, să devină insolvabil, practica judecătorească a statuat în sensul în care fapta reprezintă furt, punct de vedere la care subscriem, existând astăzi posibilitatea constituirii de garanţii pentru realizarea creanţelor încă de la încheierea contractelor.

Scopul însuşirii nu se deduce din aceea că „făptuitorul ştie că ia un bun fără consimţământul posesorului său”. Se ajunge astfel să se confunde două elemente distincte ale laturii subiective şi anume „lipsa consimţământului” cu „scopul însuşirii pe nedrept” şi să se constate existenţa celui din urmă din simpla existenţă a primului.

Organul judiciar trebuie să distingă „scopul unei însuşiri” de „scopul neînsuşirii” bunului. Dacă făptuitorul foloseşte ca pretext pentru o veritabilă „însuşire” o datorie reală sau imaginară a persoanei vătămate, fapta sa va fi furt. Tot astfel dacă ceea ce pretinde făptuitorul în schimbul restituirii bunului este un fapt care, evident, nu se poate realiza, ori pretenţia sa este mai mult un pretext pentru a reţine definitiv bunul, fapta va fi furt.

Scopul furtuluib.

Tentativa furtului este incriminată. •

Spre exemplu, făptuitorul este prins în locuinţa unei persoane în timp ce demonta capacul unei casete pentru a sustrage lucruri de valoare, sau agentul, aflat într-o încăpere, este surprins în timp ce deplasa bunul pentru a-l arunca pe fereastră în grădină.

○

De asemenea, va fi şi tentativă de furt pătrunderea ilegală a făptuitorului în domiciliul unei persoane cu intenţia de a sustrage bunuri.

○

Fapta este în stare de tentativă atunci când acţiunea de deposedare a persoanei vătămate a început, dar ea nu a fost dusă până la capăt, întrerupându-se, şi împosedarea făptuitorului nu s-a putut realiza.

•

Dacă făptuitorul întrerupe actele de executare din proprie iniţiativă, renunţând la însuşirea bunului, aceasta reprezintă o desistare, neexistând infracţiunea de furt.

•

Situându-se în afara elementului material al faptei, actele de pregătire nu au relevanţa penală •

Formele infracţiunii.

Penal II 2

Situându-se în afara elementului material al faptei, actele de pregătire nu au relevanţa penală decât în una dintre variantele prevăzute la furtul calificat (furtul de produse petroliere).

•

Agentul trebuie să intre efectiv în stăpânirea bunului, indiferent de durata acesteia sau dacă făptuitorul a efectuat asupra bunului acte de dispoziţie. Fapta este consumată chiar dacă făptuitorul nu a reuşit să-şi păstreze bunurile sustrase, fiind prins imediat după ce a luat bunurile.

○

Infracţiunea se consumă la momentul realizării apropriaţiunii, adică al deposedării persoanei vătămate şi al împosedării făptuitorului.

•

căreia îi sunt caracteristice cele două momente reprezentând pierderea posesiei de către victimă şi intrarea în posesie a făptuitorului, posesia fiind înţeleasă şi aici ca simplă stăpânire de fapt, cu execluderea terţilor (animus domini).

○

teoria apropriaţiunii1.

de la latinescul Apprehendo - a prinde, a apuca. ○

Deci furtul s-a săvârşit în momentul apucării, prinderii bunului. ○

Teoria aprehensiunii2.

de la latinescul contrectario - atingere. ○

Furtul s-a consumat la momentul atingerii bunului: furtum est contrectatio rei fraudulosa○

Teoria contractaţiunii3.

de la latinescul amovco - a muta din loc. ○

Fapta se comite la momentul deplasării din loc a bunului: amotio de loco ad locum○

Teoria amovării4.

de la latinescul illatus, infero - a duce. ○

Fapta s-a consumat când bunul a fost dus de agent în locul unde acesta dorea să-l ducă sau să-l ascundă

○

Teoria ilaţiunii5.

Teoriile

În situaţiile în care făptuitorul sustrage bunul dintr-un loc asigurat cu pază, fapta se consumă tot la momentul apropriaţiunii şi nu atunci când agentul a reuşit să depăşească paza.

Fapta poate avea un caracter continuu (cazul tipic de furt al energiei) sau continuat. •În cazul intervenţiei unui act de clemenţă (o amnistie, de exemplu), persistenţa actelor ce conferă un caracter continuu sau continuat al faptei şi după intervenirea actului de clemenţă determină irelevanţa acestuia în raport cu fapta respectivă.

•

Când unele acte ale infracţiunii de furt se încadrează în art.208 Cod penal iar altele în art.209 Cod penal, această împrejurare nu înlătură caracterul continuat al faptei, pedeapsa aplicându-se pe baza dispoziţiilor art.209.

•

Furtul simplu se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani.•

Penal II 2


Art. 209

Furtul calificat

Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;

c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra;

e) într-un loc public;

f) într-un mijloc de transport în comun;

g) în timpul nopţii;

h) în timpul unei calamităţi;

i) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase,

se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi furtul privind:

a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;

b) un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Furtul privind următoarele categorii de bunuri:

"a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;

b) componente ale sistemelor de irigaţii;

c) componente ale reţelelor electrice;

d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;

e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;

f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;

g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 18 ani.

Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

În cazul prevăzut la alin. 3 lit. a), sunt considerate tentativă şi efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a conductei de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului, etanului lichid, benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum şi deţinerea, în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor-cisternă, a ştuţurilor, instalaţiilor sau oricăror altor dispozitive de prindere ori perforare.

Este vorba despre anumite variante agravate pe care legiuitorul le-a reunit intr-o infractiune distincta. Avem 20 de ipoteze in care furtul este calificat. Analiza de la furt ramane valabila.

ALINEATUL 1

Este vorba despre coautorat sau complicitate, persoanele trebuie sa fie prezente la locul faptei la comiterea infractiunii.

•

Se retine acest element si in ipoteza in care una sau mai multe persoane nu raspund penal. •

Litera a) – fapta comisa de doua sau mai multe persoane impreuna

Furtul calificat16 aprilie 201220:21

Penal II 2

Exemplu:Ipoteza in care Grigore merge cu 5 prieteni sa fure de la Maricica. El comite un furt calificat. La ceilalti, nu avem vinovatie, nu raspund penal. Se retine art. 209 litera a), dar nu se retine participatie improprie, se absoarbe in varianta calificata a furtului.

○

Se retine acest element si in ipoteza in care una sau mai multe persoane nu raspund penal. •

Nu se va retine in cazul in care persoanele prezente la locul faptei nu exercita activitati proprii furtului si nici nu stiu ca faptuitorul comite respectiva infractiune.

•

Daca fapta e comisa de un major impreuna cu un minor, in afara elementului circumstantial ce califica infractiunea de furt, se ve retine si circumstanta agravanta generala prevazuta de art. 75 lit. c (savarsirea infractiunii de catre un infractor major, daca aceasta a fost comisa impreuna cu un minor)

○

NB! Daca retinem art. 209 alin. (1) litera a), nu mai retinem art. 75 litera a).•

Art. 151 – definitia notiunii de arma. •Nu este vorba de obiecte care pot fi folosite la atac si pot fi considerate arme. •

Exemplu: Daca Grigore are o maciuca, nu este furt calificat. Arma propriu-zisa nu trebuie sa fie folosita pentru ca ar fi o talharie. Arma nici macar nu trebuie sa fie la vedere, ar fi o presiune psihica.

○

Daca ar putea fi folosite la atac, ar fi talharie. •

Substantele narcotice – substante care pot sa produca o perturbare a sistemului nervos al victimei, capacitate scazuta de reactie, ar putea favoriza comiterea faptei.

•

Este vorba de substante care pot fi folosite la atac (spray paralizant), dar nu este vorba de pastile de somn sau droguri.

•

Pentru a ne afla in aceasta ipoteza, nu trebuie folosite substantele respective, daca ar fi folosite am avea o talharie.

•

Nu conteaza daca faptuitorul se inarmeaza in mod special pentru a comite infractiunea sau purta arma in mod obisnuit.

•

Litera b) – fapta comisa de o persoana avand asupra sa o arma sau o substanta narcotica

Mascarea – ascunderea fetei. •Deghizarea este ceva mai mult, este o transformare a intregului corp prin diferite procedee (uniforme), care fac sa para ceea ce nu este in realitate.

•

Travestirea presupune prezentarea sub o identitate sexuala diferita de cea reala.•

Litera c) – fapta comisa de o persoana mascata, deghizata sau travestita

Se retine aceasta circumstanta, indiferent in care dintre aceste situatii ne regasim.

Este o stare de vulnerabilitate, regasita si la viol si la omorul calificat. •Aceasta stare poate sa fie o stare psihica sau fizica (sau o combinatie intre cele doua), avem mai multe imprejurari avute in vedere (starea de inconstienta provocata de alcool, substante stupefiante, in stare de somn sau paralizie, varsta frageda sau inaintata).

•

Este important de retinut ca victima sa se afle ea in aceasta stare, aceasta sa preexiste, iar autorul sa nu aiba nicio contributie. → in cazul in ca autorul provoaca el insusi victimei aceasta stare, vom avea talharie.

•

Litera d) – fapta comisa asupra unei persoane aflate in imposibilitatea de a-si exprima vointa sau de a se apara

Avem situatia prevazuta de art.152•Faptă săvârşită în public

Fapta se consideră săvârşită „în public“ atunci când a fost comisă:

a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;

b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane;

c) în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;

d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că

Litera e) – fapta comisa intr-un loc public

Penal II 2

d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante;

e) prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.

Sunt valabile in aceasta ipoteza, doar primele doua variante•Conditia existentei la fata locului a doua sau mai multe persoane nu se pune, la momentul respectiv, trebuie sa fie un loc accesibil tuturor – magazin deschis.

•

Celelalte variantenu sunt valabile in cadrul furtului, nu se realizeaza elementul circumstantial in acele ipoteze. Exemplu: Avem furt calificat cand avem un furt comis intr-o gara, pe o strada, intr-o statie, intr-un magazin, institutie in timpul programului de functioanare.

•

Nu reprezinta loc public –santier, garaj, cabinet medical, camera de hotel. Nu reprezinta furt calificat comis in loc public, fapta unui student de a sustrage un aparat video dintr-o sala de seminar.

•

Exemplu: Reprezinta furt calificat comis intr-un loc public fapta de a sustrage bunuri dintr-un magazin, in timpul programului de functionare, chiar daca, la momentul savarsirii furtului, in interiorul magazinului, in afara de vanzator, nu se mai afla nicio persoana. In schimb, nu se va retine acest element circumstantial daca furtul se comite in conditiile in care magazinul este inchis, deci inaccesibil publicului.

•

Autobuze, tramvaie, vagoane, vapoare, avioane, etc. •Nu este considerat mijloc de transport in comun taxiul. Sustragerea unui bun al unui client nu reprezinta furt calificat. Trebuie ca mijlocul respectiv sa se afle in timpul serviciului, sa nu fie stationat intr-un atelier de reparatii sau garaj. Nu mai conteaza daca se afla pe traseu sau stationat si nici daca in mijlocul de transport respectiv se mai aflau si alte persoane.

•

Nu se va mai retine elementul circumstantial anterior de a fi comis in public– ar fi o dubla agravare. Mijlocul de transport in comun este in public.

•

Mijlocul de transport in comun = acel vehicul destinat deplasarii mai multor persoane impreuna, pe o cale de comunicatie terestra, subterana, aeriana sau acvatica.

•

Litera f) – fapta comisa intr-un mijloc de transport in comun

Este vorba de criteriul realitatii, tine cont si de clima, relief etc. •In timpul noptii – instalarea intunericului – probleme legate de fapte realizate in timpul noptii, dar realizate in locuri luminate sau frecventate.

•

Prin noapte intelegem acel interval de timp cuprins intre apusul soarelui si rasaritul acestuia, perioada in care este intuneric in mod natural

•

O prima orientare a fost aceea ca nu se va retine acest element daca intunericul nu i-a profitat faptuitorului.

•

Ulterior, s-a dat o alta interpretare, s-a spus ca se retine elementul circumstantial indiferent daca intunericul a favorizat sau nu comiterea faptei. Este discutabil.

•

Prof. Cioclei considera ca trebuie avuta in vedere ratiunea textului de lege. Faptul ca cel care comite fapta se poate ascunde mai usor, poate sa treaca mai usor neindentificat, poate sa-si asigure scaparea, In acelasi timp, in timpul noptii victimele sunt mai putin vigilente. Toate aceste ratiuni ale legii trebuie avute in vedere cand se ia in considerare criteriul realitatii. Se va aplica acest element in ipoteza in care fapta se comite in timpul noptii in locuri in care activitatea este redusa, specific noptii, chiar daca este lumina in locul respectiv.

•

Nu se va intampla la fel, in locurile active si care nu presupun o diminuare a activitatii. La 1 noaptea se sustrage un bun dintr-o institutie de noapte, nu exista ratiune.

•

Litera g) – fapta comisa in timpul noptii

Prin calamitate se intelege un dezastru care afecteaza o colectivitate•Nu are relevanta daca s-a declarat sau nu o asemenea stare•Exemplu: inundatii, cutremure, alunecari de teren etc•

Litera h) –fapta comisa in timpul unei calamitati

Litera i) - fapta comisa prin efractie, escaladare, folosirea fara drept a unei chei adevarate, sau a

Penal II 2

Efractie - inlaturare violenta a obstacolului aflat intre obiect si bun - gard , perete, etc. •Trebuie ca dispozitivul respectiv sa slujeasca la protectia bunului. •

Nu se va retine acest element circumstantial in ipoteza in care escaladarea se produce dupa comiterea furtului, pentru ca faptuitorul sa se indeparteze de la locul faptei si sa-si asigureastfel scaparea

○

Escaladarea presupune a depasi un obstacol aflat in calea bunului, a se catara pe un zid, balcon.

•

Ajungerea la obiectiv trebuie facuta pe o cale improprie, faptul ca Grigore se catara pe stalpul electric, nu inseamna ca este o escaladare.

•

Nu se va retine atunci cand pentru a intra in apartamentul persoanei vatamate, autorul furtului s-a folosit de cheia pe care i-o incredintase acesta spre a-I duce acolo unele lucruri

○

Cheia mincinoasa - cheie copiata in mod fraudulos (inclusiv sarma indoita)○

Cheie - acea cheie cu care persoana indreptatita deschide in mod obisnuit o incuietoare. •

Depasirea obstacolului – faptuitorul trebuie sa ajunga la bun, nu ca sa scape cand il fura.•

Litera i) - fapta comisa prin efractie, escaladare, folosirea fara drept a unei chei adevarate, sau a unei chei mincinoase

S-a rezolvat in sensul ca avem concurs (?) cu violarea de domiciliu, avem un RIL legat de talharie, dar se poate aplica si in acest caz, pentru ca furtul calificat poate exista si fara violoarea domiciliului.

○

NB: Opinia dominanta e in favoarea tezei absorbtiei, pentru ca opereaza o absorbtie naturala.

○

Acest element absoarbe sau nu violarea de domiciliu? •

ALINEATUL 2

Legea 182/2000•Litera a) -furtul unui bun care face parte din patrimoniul cultural.

Pentru a se retine acest element, este necesar ca faptuitorul sa urmareasca sa cel putin sa accepte sustragerea unui astfel de bun.

•

faptuitorul trage o poseta, se retine elementul, chiar daca in mod indirect, a acceptat ca in acea poseta se poate gasi un act de identitate

○

intr-o alta speta, nu s-a retinut elementul in cazul in care s-ar fi sustras o valiza si in ea se gaseau acte de identificare.

○

Au existat doua tipuri de spete in care s-a retinut sau nu elementul circumstantial:•

Ideea este ca, fie urmareste, fie accepta ca poate sa gaseasca acel bun in geanta, valiza.

Act care serveste pentru dovedirea starii civile - actele de stare civila in sensul de instrumentum probationis: act de nastere, act de casatorie, certificat de nastere, de deces etc

•

Act care serveste pentru identificare - actul de identitate, adica acel document care se elibereaza cetateanului roman, incepand cu varsta de 14 ani, prin care se face dovada identitatii, a domiciliului si, dupa caz, a resedintei titularului

•

Act care serveste pentru legitimare - orice document care atesta apartenenta unei persoane la o institutie, organizatie, asociatie, compania

•

Litera b) – furtul privind un act care serveste pentru dovedirea starii civile, pentru legitimare sau identificare.

ALINEATUL 4Ce caracterizeaza acest alineat → se refera la o categorie speciala de bunuri care formeaza obiectul material al infractiunii. Aceste bunuri fie au o valoare in sine pe care legiuitorul o considera deosebita, fie prin sustragerea lor se pun in pericol si alte bunuri si se creeaza niste prejudicii sau perturbari deosebite, avand in vedere ca este vorba despre bunuri ca sunt de utilitate publica.

Penal II 2

Avem 8 categorii de bunuri:

In mare este vorba despre produse petroliere, derivate ale acestora si gaze naturale. •Mai trebuie retinut aici ca este vorba despre produse care se afla in spatii de depozitareimediat dupa productie sau se afla in curs de transport prin conducte sau alte mijloace de transport. Este important acest lucru pentru ca au existat anumite spete in care nu s-a tinut cont de acest aspect.

•

Instanta suprema a clarificat situatia: a stabilt ca nu se incadreaza in acest element circumstantial sustragerea de benzina din rezervoarele de benzina a unei statii PECO. Nu reprezinta obiect material nici motorina aflata in rezervoarele unei centrale termoelectrice.

•

Instanta a stabilit ca de principiu, atunci cand este vorba despre depozitare, produsele civile nu trebuie sa fi intrat in circuitul economic. Nu reprezinta furt calificat in aceasta varianta, sustragerea de motorina, benzina din rezervoarele autocamioanelor. Daca ar fi vorba de un camion cisterna, s-ar incadra aici.

•

Litera a) –titei gazolina, condensat, etan lichid, benzina motorina, produse petroliere, gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisterna.

Formele infractiunii - fapta se consuma in momentul in care practic loc deposedarea, adica schimbarea situatiei juridice a bunului. S-a decis ca reprezinta furt calificat in forma consumata fapta inculpatilor care dintr-un depozit au sustras o anumita cantitate de benzina, motorina pe care au introdus-o in niste recipienti, chiar daca ei au fost surprinsi in momentul in care se aflau la locul faptei, fara a fi umplut toate recipientele. Chiar daca nu le-au umplut pe toate, fapta este consumata.

•

In cazul alin. (3) , unele acte preparatorii se pedepsesc - art. 209 alin. (5) si reprezinta acte preparatorii: efectuarea de sapaturi pe terenul aflat in zona de protectie a conductei de transport precum si detinerea in acele locuri sau in apropierea depozitelor cisternelor a stutiulor instalatiilor sau oricaror dispozitive de prndere ori perforare.

•

Stuturile – bucati de teava care fac legatura intre un rezervor, o conducta si un recipient.•S-a retinut ca reprezinta tentativa fapta aceluia care a sapat in gradina proprie, stiind ca acolo se afla o teava prin care se transporta aceste produse si a indepartat un robinet de pe teava si petrolul a tasnit afara.

•

E suficient sa retinem exemple din practica. •S-a retinut acest element atunci cand a fost vorba de tevi care asigura transportul apei in sistemul respectiv de irigatii.

•

S-a retinut atunci cand s-a sustras un electromotor de la o pompa care trebuia sa colecteze apa din niste canale de evacuare. Dalele de beton pot reprezenta si ele furt calificat.

•

Este important de retinut ca instanta a stabilit ca nu are importanta daca sistemul de irigatii mai functiona sau nu si nu are importanta daca din sistemul respectiv lipseau deja anumite componente, dintr-o eventuala sustragere anterioara.

•

Pentru a se putea retine aceste element, este important ca faptuitorul sa aiba reprezentarea ca sustrage un bun de acest tip.

•

Litera b) – componente ale sistemelor de irigatii

Trebuie retinut ca aceste retele electrice au ca obiect transportul sau distrubuirea energiei electrice.

•

De regula, in practica, aceasta varianta de furt calificat se realizeaza prin sustragerea cablurilor electrice aflate pe stalpii de inalta tensiune.

•

Scopul acestor sustrageri este a le preda la fiare vechi.•

De exemplu, au fost sustrase componente electrice dintr-o centrala, dar ar trebui sa se retine furt calificat intr-o asemenea varianta.

○

Nu se retine acest element daca se sustrag componente electrice dintr-o retea care nu face parte din retelele de transport sau distributie. (opinie prof. Cioclei - exista si opinia contrara in doctrina)

•

Litera c) - componente ale retelelor electrice

Litera d) – un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori aletare in caz de incendiu sau

Penal II 2

Sisteme optice de supraveghere, dispozitive de alarmare sonora, luminoase. •In practica sunt extrem de rare cazurile in care se sustrag astfel de bunuri. •Ele de regula se afla in zone protejate si accesul la ele nu este prea simplu. Aceste produse sunt greu de valorificat ulterior, nu pot fi vandute ca atare si nici nu mai pot fi refolosite odata scoase.

•

Litera d) – un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori aletare in caz de incendiu sau alte situatii de urgenta publica

Masina pompierilor, autospeciala smurdului ambulanta. •Nu avem practica din acest punct de vedere.•

Litera e) – milloc de transport sau orice alt mijloc de interventie la incendiu, accidente rutiere, de cale ferata, navale, aeriene ori in caz de dezastru.

Sustragerea unor astfel de bunuri poate oricand sa conduca la producerea unui dezastru si din aceasta grupa s-a format o varianta calificata. Intra aici multe bunuri, obiecte.

•

Pentru a retine elementul cicumstantial, faptuitorul trebuie sa aiba reprezentarea ca sustrage bunuri de aceasta natura.

•

Exemplu: Au fost sustrase, desprinse, niste fire de cupru de la reteaua de comunicatii. In legatura cu aceste bunuri, poate sa apara o dificulatate de incadrare in raport cu o infractiune prevazuta intr-o lege speciala art. 6 din Legea 289/2006 - sustragerea de componente ale caii ferate. Pentru a se retine furt calificat, trebuie sa avem ca obiect material nu orice fel de componenta a unei instalatii de cale ferata ci doar acelea care contribuie la siguranta sau la dirijarea traficului feroviar. Daca este vorba de simple componente ale unei instalatii de cale ferata, se va retine infractiunea din legea speciala, unde pedeapsa este ceva mai mica. Distinctia intre componente care asigura dirijarea si celelalte este foarte greu de facut.

○

In privinta bunurilor care asigura traficul feroviar, putem avea un concurs de infractiuniintre aceasta varianta a furtului calificat si infractiunea preazute de art. 276 – distrugerea si semnalizarea falsa.

•

Ar fi normal sa se inlature infractiunea din legea speciala.•

Litera f) – instalatii de siguranta si dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian si componente ale acestora precum si componente ale mijloacelor de transport aferente.

Intra aici acele indicatoare rutiere de pe marginea drumului. •In afara de incatoarele rutiere, aici intra si sustragerea capacelor de canal, daca se afla pe suprafata carosabila. Exista o suprapunere intre acest text si a textului anterior? Este o grija excesiva de a acoperi toate ipotezele practice posibile. Nu ar fi chiar o suprapunere totala.

•

Orice bun ce apartine unui drum public, indiferent de destinatia lui, daca prin sustragerea acestuia se pericliteaza siguranta traficului.

•

Litera g) – bunuri prin insusirea carora se pune in pericol siguranta traficului si a persoanelor pe drumurile publice.

In general, aceasta varianta se realizeaza prin sustragerea cablurilor telefonice, atat cele aeriene cat si cele subterane. Ele sunt din cupru.

•

In practica, s-a iscat o problema in legatura cu retinerea acestui element circumstantial in cazul in care bunurile respective nu faceau parte dintr-un sistem aflat in functiune. Unele instante au mers pe retinerea furtului calificat, altele au spus ca nu este furt calificat – s-a dat un RIL – nu se retine furt calificat atunci cand bunurile respective nu erau integrate intr-un sistem, neavand importanta daca sistemul era sau nu in functiune.

•

Litera h) – cabluri linii, echipamente, instalatii, telecomunicatii, radiocomunitatii precum si componente de comunicatii.

paguba mai mare de 200.000 lei○

o perturbare grava adusa activitatii unei unitati din cele la care se refera art. 145 ori a altei persoane juridice sau fizice

○

consecinte deosebit de grave -art. 146 din CP – avem doua variante:•ALINEATUL 4

Penal II 2

altei persoane juridice sau fiziceAceasta varianta se aplica atat in raport cu furtul simplu cat si in raport cu furtul calificat. •In legatura cu stabilirea cuantumului pagubei in cazul infractiunii continuate, exista un RIL –care stabileste ca prejudiciul se cumuleaza in sensul ca se adauga toate pagubele comise prin diferitele actiuni sau inactiuni ce reprezinta element material. Acest RIL se refera la toate infractiunile patrimoniale, inclusiv la furt calificat.

•

Ipoteza 2 – perturbarea grava a activitatii-este greu de stabilit si face din aceasta parte a normei, una imprevizibila.

•

In NCP – notiunea de consecinte deosebit de grave – avem doar paguba. Nu se mai refera la perturbarea activitatii. Aceasta varianta in NCP a furtului calificat dispare.

•

Alin. (1) si (2) - 3 - 15 ani•Alin. (3) - 4 - 18 ani•Alin. (4) - 10 - 20 ani + interzicerea unor drepturi•

Sanctiuni la furtul calificat – sunt pedepse exagerate:

Penal II 2


Art. 210

Pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă

(1) Furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către

cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(2) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

In cadrul acestei infractiuni, avem o relatie speciala intre subiecti. Aceasta relatie face ca sa existe o mare probabilitate a rezovarii conflictului pe cale amiabila si pe aceasta cauza, legiuitorul renunta la principiul oficialitatii.Relatia dintre subiectii infractiunii – atitudine indulgenta din partea victimei. In toate aceste ipoteze, situatia juridica a bunurilor este relativ ambigua.Se poate aplica atat in legatura atat cu art. 208 cat si cu art. 209.

Avem nevoie de o casatorie valabil incheiata. ○

Trebuie ca in momentul comiterii faptei sa existe calitatea de sot in raport cu victima, partea vatamata.

○

Retinem ca va fi furt intre soti chiar daca partile se afla in curs de divort sau sunt despartiti in fapt.

○

In cazul participatiei penale, beneficiul art. 210 revine doar celui care are calitatea de sot. Ceilalti participanti vor raspunde pentru furt calificat.

○

Furtul intre soti1.

Art. 149 – avem si aici spete in care se constata legatura in situatia nepot-matusa, nepot-unchi, dar nu exista legatura in situatia de afinitate, din casatorie de ex.

○

Pluralitatea de parti vatamate, dintre care doar una este ruda apropiata exclude aplicarea art. 210 in raport cu partile vatamate care nu au aceasta calitate.

○

Nu avem art. 210 intre afini.○

Rude apropiate2.

De catre minorul sub 18 ani. ○

Tutorele este persoana care indeplineste in baza legii sarcina tutelei fata de minor○

Furtul comis de minor in paguba tutorelui3.

Notiunea de locuire in comun presupune doua conditii: una obiectiva si una subiectiva. ○

In plan obiectiv, trebuie sa existe un acces efectiv la un spatiu comun○

Subiectiv, se presupune ca exista niste relatii de incredere reciproca.○

Este important de retinut - persoanele au un statut de egalitate (cei care locuiesc impreuna).

○

Locuirea impreuna nu trebuie neaparat sa fie consfintita printr-un titlu, ea trebuie sa existe in fapt.

○

Nu are incidenta art. 210 in cazul in care exista spatii delimitate de locuire, spre exemplu: chiriasul care locuieste la proprietar. In aceste cazuri, sustragerea nu se inscrie in aceasta varianta a furtului.

○

In cazul in care furtul este comis de doua sau mai multe persoane impreuna si doar unul dintre faptuitori locuieste cu partea vatamata, doar fata de acesta se retine art. 210,ceilalti raspund pt furt calificat, nu beneficiaza de plangerea prealabila.

○

Furtul comis de catre cel care locuieste cu partea vatamata4.

Nu este suprapunere de situatii cu cea anterioara. Furtul comis de cel gazduit in paguba celui ce il gazduieste.5.

Pedepsirea unor furturi la plangerea prealabila17 aprilie 201215:07

Penal II 2

Nu este suprapunere de situatii cu cea anterioara. ○

Gazduirea presupune oferirea unui adapost vremelnic, limitat in timp.○

Chiar daca aceasta situatie se perpetueaza, gazduitul ramane o persoana tolerata in locuinta, atata vreme cat nu se decide locuirea in comun.

○

In aceasta situatie, nu avem un raport de egalitate. ○

Daca in ipoteza locuirii nu are importanta cine este locuitor si cine este parte vatamata, aici doar gazduitul beneficiaza de dispozitiile art. 210.

○

Tolerarea unei persoane in dormitorul comun.

Daca gazduitorul ar fura de la gazuit, nu ar beneficia de art. 210. ○

Nu intra aici situatiile in care faptuitorul se afla intamplator la locuinta partii vatamate, in sensul ca el se afla intr-o vizita, dar fara a fi gazduit peste noapte. Cand se afla la o petrecere, chiar daca se prelungeste pe timpul noptii, nu aflam in aceasta ipotez nici cand faptuitorul conduce victima acasa, ea fiind in stare de ebrietate.

○

Nu se aplica daca se fura bunuri dintr-o camera de hotel. Nu se retine aceasta ipoteza nici in cazul prostituatei care se deplaseaza la client acasa, in ipoteza in care persoana vatamata adoarme.

○

Instanta nu a retinut art. 210 in ipoteza in care faptuitorul s-a prezentat la domiciliul partii vatamate pentru a efectua niste reparatii, dar pentru ca s-a aflat in stare de ebrietate, i-a fost permis sa ramana sa doarma acolo.

○

Confuzie intre gazduire si locuire, practic echivaland locuirea cu gazduirea si spunand ca in ambele cazuri, e nevoie de o anumita durata in timp, stabilitate. Intre gazduire si locuire este o diferenta. In acest caz este o gazduire si nu presupune o locuire stabilia, de incredere, pe o durata lunga de timp si in speta ar fi trebuit sa fie incidente dispozitiile art. 210, in ipoteza gazduirii.

○

In NCP, aceasta infractiune apare la art. 231 – fapta este incriminata aproape la fel.○

Penal II 2

Sediul reglementariiArt. 211

Tâlhăria

(1) Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de

inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani.

(2) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:

a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

b) în timpul nopţii;

c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani.

(21) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă;

c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;

d) în timpul unei calamităţi;

e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.

(3) Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte

cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Este o infractiune complexa.Prin vointa legiuitorului, in continutul ei, au fost incluse elemente ale unor infractiuni distincte.

Aceasta infractiune absoarbe infractiunile de furt si infractiunea de amenintare sau cea de loviri sau alte violente.

Prin acest text se incrimineaza furtul prin intrebuintarea de violente sau amenintari sau punerea victimei in stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si furtul urmat de intrebuintarea unor asemenea mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru inlaturarea urmelor infractiunii ori pentru ca faptuitorul sa-si asigure scaparea.

In cazul acestei infractiuni, intr-o infractiune contra patrimoniului sunt absorbite infractiuni contra persoanei (amenintare, lovire) chiar si contra vietii (talharia urmata de moartea victimei). In practica judiciara se ridica multiple probleme determinate de aceasta tehnica utilizata de legiuitor, de a creea actiuni complexe, tehnica din ce in ce mai contestata pt ca in infractiuni de o mai mica gravitate sunt absorbite infractiuni care lezeaza valori sociale mai importante.

Talharia – infractiune contra patrimoniului, desi ar fi mai normal sa fie considerata infractiune contra persoanei. Practic, se aduce atingere chiar vietii persoanei.La omor, avem creata de practica o solutionare speciala privind participatia. Daca victima este tinuta de un agresor si cel de-al doilea o loveste, ambii sunt autori.Aici cel care realizeaza elementul material este autor, iar cel care il sustine este complice.

unul principal – relatiile patrimoniale•unul adiacent – libertatea morala, integritate fizicica, sanatatea, viata persoanei.•

Obiectul juridic

unul principal – daca furtul se produce prin violenta, avem bunul sustras, •Obiectul material

Talharia17 aprilie 201215:44

Penal II 2

unul principal – daca furtul se produce prin violenta, avem bunul sustras, •unul secundar – corpul persoanei.•

nu sunt circumstantiati, nici cel principal, nici cel secundar.•

Problema este ca avem o infractiune contra patrimoniului. Daca un om ameninta doi elevi cu cutitul sa le dea banii, ce infractiune avem? In practica veche, aveam atatea infractiuni cate patrimonii erau afectate. Avem atatea infractiuni in functie de catre patrimonii erau afectatate, in functie de cate acte materiale.

○

Pluralitatea de victime atrage pluralitatea de infractiuni?•

Acum: Avem atatea infractiuni cate rezolutii infractionale exista (prof. Rotaru)•Infractiuni cate persoane vatamate – solutie simplu de pus in practica, insa nu se pot lua regulile de la infractiunile contra persoanei. Avem si aici situatii de fapt in care este greu de spus cate infractiuni avem in concurs. Daca o persoana sustrage un bun dintr-un magazin din mall, si apoi ameninta cu pistolul ca trage daca cineva misca, ar insemna sa retinem atatea infractiuni in functie de cate persoane se afla acolo. Nu ar fi totusi o solutie chiar corecta.

•

In legatura cu celelalte solutii – infractiuni in functie de numarul de patrimonii afectate. La furt, daca cineva patrunde intr-o casa sustrage mai multe bunuri, avem o singura infractiuni. La talharie, daca se sustrag bani apartinand mai multor patrimonii. Vanzarea duce banii de la magazin la banca dar are si geanta proprie in care se gasesc bani. Daca cineva o ameninta cu pistolul, ar trebui retinute doua infractiuni, pentru ca avem doua patrimonii. Aceasta solutie nu este corecta.

•

Infractiuni – in functie de cate acte de sustragere avem – daca printr-un singur act de sustragere ii sunt smulse gentile vanzatoarei, avem un singur act de sustragere si deci o singura infractiune.

•

Subiectii infractiunii

De exemplu, daca faptuitorul isi propune sa sustraga banii care se transporta de la o banca la alta. Ii ameninta pe paznici cu arma. Pune sacii cu bani in masina proprie. Dar se gandeste sa-I controleze pe paznici, sa vada daca au portofele. Pleaca faptuitorul dar dupa 2 saptamani este prins. → Avem doua infractiuni de talharie. A avut doua rezolutii infractionale diferite. Dar este foarte importanta declaratia faptuitorului. Este cateodata greu de pus in practica.

○

Solutia teoretica aplicabila ar fi ca avem atatea infractiuni in functie de cate rezolutii infractionale exista (prof. Rotaru) cu exceptia infractiunilor contra persoanei: la omor, indiferent de victimei avem omor deosebit de grav si la ucidere din culpa, indiferent de numarul de victime, alin. (5). La restul infractiuni, avem atatea infractiuni cate rezolutii infractionale avem.

•

Asta este solutia profesoarei Rotaru.

Daca sunt mai multi subiecti activi, se retine in sarcina fiecaruia infractiunea in functie de manifestarea fiecaruia

•

La talharie, daca fapta este savarsita in acelasi timp de mai multe persoane, iar fiecare isi asuma roluri diferite: o persoana loveste victima iar cealalta ii sustrage bunurile, vom retine coautorat la infractiunea de talharie. Este creata de legiuitor ca fiind complexa. Nu vom retine o infractiune de furt si una de loviri.

•

Ce se intampla daca faptuitorul sustrage un bun pentru a impiedica victima sa denunte o infractiune de violenta. Am putea avea o violenta, dar (persoana nu a dorit initial sa-I sustraga bunul, dar vazand ca vrea sa sune la politie, i-a luat telefonul si la trantit de pamant) avem un furt, care se transforma intr-o talharie.

•

complex: sustragerea bunului, amenintare, lovire, alte violente. Intre aceste elemente trebuie sa existe o interdependenta, o legatura, astfel incat sa existe unitate de timp si de actiune.

○

Elementul material•Latura obiectiva

Penal II 2

de actiune.

+ victima remite ea insasi bunul, in mod silit sau abandoneaza bunul in favoarea autorului

+ victima pierde contactul vremelnic cu bunul, in urma violentelor exercitate, iar autorul il insuseste

Principal: coincide cu cel al actiunii de furt → actiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detentia altei persoane, fara consimtamantul acesteia

○

Intrebuintare de violentei.Intrebuintare de amenintariii.Punerea victimei in stare de inconstientaiii.Punerea victimei in neputinta de a se aparaiv.

Secundar: exercitarea de violente fizice sau psihice, directe sau indirecte○

Punerea victimei in stare de inconstienta – administrarea sau folosirea de substante narcotice, sau prin administrarea de alcool sau alte modalitati prin care victima e adusa in neputinta de a se apara. Subiectul activ ii ofera victimei niste cafea pe care o are intr-un termos, insa cafeaua continea un somnifer. Victima adoarme, ii sustrage valiza si coboara la statia urmatoare. Aici avem o infractiune de talharie si nu un furt. Faptuitorul a adus victima in stare de neputinta in stare de a se apara. Nu trebuie confundat cu furtul calificat, unde starea este preexistenta. Aici starea este provocata chiar de faptuitor, la furt situatia deja exista.

•

Punerea victimei in stare de neputinta, la fel ca si constrangerea trebuie sa aiba loc in aceeasi imprejurare ca si sustragerea bunului.

•

- obiectul juridic, şantajul (infracţiune de pericol), primejduieşte relaţii sociale privitoare la libertatea persoanei, pe când tâlhăria (faptă de rezultat), aduce atingere, în principal, relaţiilor sociale patrimoniale şi, în secundar, unor relaţii sociale pe care le întâlnim şi în obiectul juridic al şantajului.

○

- valoarea concretă protejată de legiuitor în cazul art.194 C.p. este libertatea persoanei, iar folosul urmărit de făptuitor poate fi un bun mobil, imobil sau chiar un folos nepatrimonial. Tâlhăria are ca obiect material numai un bun mobil.

○

- urmarea imediată constă într-o stare de pericol (la şantaj) cu privire la valorile ce alcătuiesc obiectul faptei şi în efectiva diminuare a patrimoniului victimei (sau o tentativă la aceasta) în cazul tâlhăriei. În secundar, la tâlhărie apare şi o stare de pericol sau chiar o vătămare efectivă referitoare la libertatea, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viaţa persoanei.

○

În practică s-a resimţit nevoia deosebirii infracţiunii de tâlhărie de aceea de şantaj. Criteriile de deosebire vizează întreaga structură a celor două infracţiuni:

•

Din punctul de vedere al consumării, şantajul s-a finalizat la momentul creării stării de pericol ce rezultă ex re, neavând relevanţă, în acest punct de vedere, dacă făptuitorul a mai obţinut sau nu folosul urmărit, în timp ce, în cazul tâlhăriei, consumarea faptei este în directă legătură cu obţinerea bunului de către făptuitor.

•

În cazul şantajului, între consumarea faptei şi momentul (exterior acestei consumări şi, totodată, incert) obţinerii folosului se interpune, de regulă, o perioadă de timp. Pentru tâlhărie obţinerea bunului mobil este concomitentă sau imediat următoare violenţelor.

•

Tâlhăria poate intra în concurs cu violarea de domiciliu atunci când făptuitorul se află fără drept sau fără consimţământ în locuinţa din care urmăreşte să sustragă bunul (Decizia nr. XXXI din 16 aprilie 2007 a Î.C.C.J – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14.11.2007), precum şi cu infracţiunea de ultraj atunci când victima violenţei este un funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat

•

Directa - in carte scrie de intentie directa calificata prin dublu scop!fapta se comite cu intentie•

Latura subiectiva

Penal II 2

Directa - in carte scrie de intentie directa calificata prin dublu scop!○

Indirecta○

la ultimul alineat este necesara praeterintentia, in sensul ca trebuie sa existe intentie pt savarsirea furtului si culpa in legatura cu moartea victimei.

•

In loc sa retinem vatamari sau loviri si furt – ar trebui sa retinem elementele de la ambele infractiuni.

•

Furtul in forma consumata si violente sau amenintare sub forma tentativei – putem avea talharie? Cum putem avea tentativa la talharie? Care din infractiuni trebuie sa ramana sub forma tentativei? → seminar 09.04.2012: tentativa de furt, la care se adaugă acţiunea adiacentă, care trebuie să se realizeze efectiv.

•

infractiunea se consuma cand au fost exercitate violentele sau victima a fost pusa in imposibilitate de a se apara si cand a fost consumat furtul.

○

Furtul trebuie sa fie consumat pentru ca talharia sa fie consumata!○

Consumarea•Formele infractiunii

Variante agravate:

De catre o persoana mascata deghizata travestitaa.In timpul noptiib.Intr-un loc public sau intr-un mijloc de transport (nu e mijloc de transport in comun!!!) – si cea savarsita intr-un taxi se retine aici

c.

Alin. (2) – prevede o sanctiune mai aspra, varianta agravata – 5 la 20 ani,cand talharia este savarsita:

•

De doua sau mai multe persoane impreuna (la locul savarsirii faptei)a.O persoana avand asupra sa o arma, substanta narcotica, paralizanta ( inainte, alin. (2) al art. 211 prevedea la litera b) ca talharia savarsita de o persoana avand asupra sa o arma sau o substanta se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege. Textul a fost completat cu dispozitia substanta paralizanta. )Au existat multe discutii - daca sprayul paralizant e substanta narcotica?

b.

Alin. (21) – pedeapsa inchisorii de la 7-20 ani. Este sanctionata talharia:•

La furt nu s-a pus aceasta modificare, insa in practica, daca faptuitorul are un spray paralizant la el, se retine furt calificat.

Substanta narcotica – substanta ce actioneaza asupra centrilor nervosi producand pierderea cunostiintei, relaxare musculara, diminuarea sensibilitatii si a reflexelor. Ar trebui sa includem aici morfima. Spray lacrimogen – substanta iritanta si nu una narcotica si nu poate fi asimilat aceestora.

Trebuie interpretata in sens larg aceasta notiune, adica sa o consideram ca face parte din aceasta categorie orice substanta ce poate provoca o stare ce afecteaza reactia organismului, starea de a reactiona. Ar trebui modificat textul si la furt.

Talharia savarsita intr-o locuinta sau intr-o dependinta. S-a pus problema daca trebuie sa fie locuinta sau dependinta victimei? Textul nu face distinctie. Si in situatia in care talharia se produce in locuinta faptuitorului – s-ar putea retine aceasta varianta. Avem un RIL → avem concurs real intre infractiunea de violare de domiciliu si infractiunea de talharie, cu exceptia circumstantei din art. 211 alin. 21 lit. c)

•

Teza I – fapta de patrundere in orice mod urmata de savarsirea unei talharii constituie un concurs real intre infractiunea de violare de domiciliu art. 192 si infractiunea de talharie art. 211 alin. 21

•

Teza II – fapta de a patrunde in orice mod intr-o curte sau loc imprejmuit ce tine de domiciliul persoanei, urmata de savarsirea unei talharii constituie un concurs real intre infractiunea de violare de domiciliu si talharie, cu exceptia circumstantei de la alin 21 lit. c)

•

Penal II 2

infractiunea de violare de domiciliu si talharie, cu exceptia circumstantei de la alin 21 lit. c) → Decizia 31/2007

Cea de a treia variantă a tâlhăriei, prevăzută în alin. 3 al art. 211 C.p., se întâlneşte atunci când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave sau atunci când a avut ca urmare moartea victimei.

•

Prin „consecinţe deosebit de grave” se înţelege, potrivit dispoziţiilor art. 146 C.p., fie o pagubă materială mai mare de 200.000 lei, fie o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice sau unei unităţi la care se referă art. 145 Cod penal ori altei persoane juridice sau fizice.

•

Când tâlhăria a avut ca urmare moartea victimei, forma de vinovăţie cu care acţionează făptuitorul este praeterintenţia, fiindcă dacă această consecinţă se datorează intenţiei făptuitorului, iar nu culpei sale, vor fi incidente dispoziţiile art. 176 lit. d) C.p., fapta constituind omor deosebit de grav în concurs cu tâlhăria.

•

În această a treia variantă agravată, tâlhăria se sancţionează cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

•

Alin. (3) sanctioneaza o pedeapsa de la 15 la 25 ani si interzicerea unor drepturi – talharia ce a avut ca urmare moartea victimei sau a produs consecinte deosebit de grave – prejudiciu mai mare de 200.000 lei.

•

competenta de solutionare - apartine judecatoriei. •La alin. (3), competenta in prima instanta apartine tribunalului.•Actiunea se pune in miscare din oficiu.•

Aspecte procesuale

Penal II 2


Art. 213

Abuzul de încredere

(1) Însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui, se

pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.

(2) Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se

pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Incriminata intr-o varianta tip – Insusirea unui bun mobil al altuia detinut cu orice titlu sau dispunerea de acel bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui

Abuzul de încredere este fapta persoanei care, deţinând cu orice titlu un bun mobil al altuia, şi-l însuşeşte sau dispune de el pe nedrept ori refuză să-l restituie.

Specifică abuzului de încredere este împrejurarea că făptuitorul interverteşte fără drept calitatea sa de simplu detentor al unui bun mobil în aceea de proprietar al acestuia.

corectitudinea care trebuie sa guverneze relatii patrimoniale•Obiectul juridic

un bun mobil cu caracteristica data de faptul ca bunul este detinut cu orice titlu de faptuitor. Este la fel ca la furt.•In cazul in care un bun a fost incredintat pentru a fi vandut si eventual cu banii respectivi s-ar obtine alt bun, daca cu privire la bani sau la bunuri obtinute in urma vanzarii se realizeaza actiuni inactiuni, obiectul material va fi reprezentat de banii sau bunul cumparat in urma tranzactiei

•

Obiectul material

circumstantiat: autorul infractiunii persoana care detine cu orice titlu un bun mobil al altuia. ○

Participatia este posibila. ○

Coautorat- bunul este imprumutat mai multor persoane si acestea dispun de el. ○

Instigare – o persoana determina o alta persoana ce detine cu orice titlu un bun sa si-l insuseaca. ○

Complicitate – o persoana sprjina autorul in vanzarea lui.○

Subiectul activ•Subiectii

Exemplu: SC care au profil orientat spre repararea unor bunuri sau casa de amanet. Intotdeauna va fi si un faptuitor persoana fizica. Pentru a se atrage raspunderea persoanei juridice, ar fi nevoie de acte repetate. Organizarea activitatii in SC permite, favorizeaza acest lucru.

○

Subiect activ poate fi si persoana juridica•

sa existe un titlu in baza caruia faptuitorul detine un bun al altuia. •Este vorba de orice titlu, un raport juridic patrimonial intre cel care detine bunul si cel care I l-a incredintat. •Aici este vorba despre diferite tipuri de contracte – un depozit, un mandat, un imprumut de folosinta, un gaj, inchiriere, transport etc.

•

Este important ca aceste raporturi juridice in baza carora se detine bunul , desi sunt raporturi patrimoniale, ele nu sunt translative de proprietate.

•

Titlul poate sa derive nu numai dintr-un contract, ci si dintr-un act al unei autoritati sau din orice situatie de fapt in baza careia se transmite detentia bunului cu obligatia restituirii.

•

Situatie premisa

De exemplu, imprumutul unei sume de bani si refuzul restituirii acesteia la termen nu va reprezenta un abuz de incredere, ci va reprezenta un litigiu civil. Asta nu inseamna ca o suma de bani nu poate rereprezenta obiect material al acestei infractiunii, dar trebuie data cu alt titlu.

○

O situatie particulara apare in cazul contractului de imprumut. Va reprezenta situatie premisa pentru art.213, doar imprumutul de folosinta nu si imprumutul de consumatie.

•

Abuzul de incredere17 aprilie 201217:27

Penal II 2

Bunul trebuie sa se afle la faptuitor in momentul comiterii faptei. Este nevoie ca remiterea sa fi fost efectiva, nu sa fi existat pur si simplu o conventie sau un contract neurmat de remiterea bunului.

•

Nu are importanta durata pe care s-a aflat bunul la faptuitor. El se putea afla si pe o durata foarte scurta, dar sa fi existat un anumit titlu in baza caruia acesta sa fi detinut bunul respectiv.

•

Exemplu: Daca G ii da M sa ii tina tel ca se incheie la siret, si M fuge cu tel este furt. Dar daca ii da tel M pentri a-l folosi, pentru a efectua convorbiri si ea il foloseste dupa care refuza sa-l restituie, atunci vom avea abuz de incredere. Nu se realizeaza situatia premisa nici atunci cand se inlesneste un contact cu bunul unor persoane in scopul efectuarii unor diverse activitati.

○

De exemplu: ipoteza celui caruia I se permite accesul in domiciliu pentru a efectua reparatii. Daca va lua un bun, va fi furt. Femeia de serviciu care face curatie, are acces la bunuri. Daca sustrage un bun, va fi furt, inclusiv bunul pentru a fi realizate operatiunea de curatie (fura matura J)

○

Daca acest titlu nu exista, ci exista doar un contact vremelnic cu bunul, nu avem situatia premisa pentru abuz de incredere. Daca partea vatamata ii incredinteaza faptuitorului o pereche de pantofi pentru a o proba, nu avem titlu, ci doar un contact vremellnic cu bunul. Sustragerea respectivului bun reprezinta furt, nu abuz de incredere.

•

poate fi realizat atat prin actiune cat si prin inactiune. ○

insusirea unui buni.dispunerea pe nedrept de un bunii.refuzul de a restitui bunul. iii.

Avem trei modalitati de realizare:○

Ele sunt alternative, realizarea oricareia dintre ele duce la consumarea faptei.


Prin insusire intelegem stapanirea bunului ca un adevarat proprietar. Faptuitorul se comporta ca si cum ar fi propriul bun.

○

Dispunerea pe nedrept presupune efectuarea unor acte de dispozitie, vanzare, donatie, schimb.○

In legatura cu aceasta modalitate a existat o controversa intre practica si doctrina. Folosirea bunului reprezinta un act de dispozitie, daca in conventia prin care se transmite bunul, nu rezulta dreptul de a folosi bunul. Speta cu service auto, cel care primeste masina spre reparatie nu vinde masina ci foloseste masina respectiva, dupa care o aduce la loc. Se realizeaza elementul material al acestei infractiuni prin folosirea bunului.

Doctrina consiera ca nu se realizeaza abuzul de incredere pentru ca nu avem o insusire, nu avem un refuz, iar din punct de vedere al dispunerii, simplele acte de folosire nu reprezinta un act de dispozitie.

Nu s-a trecut in conventia prin care s-a remis bunul, o interdictie de folosire. Aceasta opinie a doctrinei, pe textul actual este corecta. Aceasta disputa ne arata si ca textul de lege este defectuos. Nu se acopera aceasta ipoteza.

In NCP, s-a introdus folosirea pe nedrept a bunulu, ca o modalitate a elementului material

Mai avem refuzul restituirii, impotrivire expresa, manifesta din partea faptuitorului de a inapoia bunul. Acest furt reprezinta un raspuns la o cerere la fel de evidenta de restituire a celuia care il incredintase. O simpla nerestituire nu reprezinta in mod automat un abuz de incredere, fapta nu se consuma odata cu ajungerea la termen a conventiei prin care a fost predat bunul. Trebuie sa aiba loc o cerere ferma si un refuz manifest din partea celui care detine bunul.

ingradirea exercitarii in fapt a drepturilor patrimoniale ale unei persoane cu privire la un bun mobil. ○

Aceasta ingradire a drepturilor patrimoniale duce si la o paguba, la un prejudiciu, dar nu trebuie confundata urmarea imediata cu paguba, pentru ca in acest caz, este important, urmarea imediata nu se confunda cu prejudiciul.

○

Urmarea imediata•

rezulta in mod direct din materialitatea faptei○

Legatura de cauzalitate•

vinovatia este ceruta sub forma intentiei in ambele modalitati, directa sau indirecta. S-a exprimat si opinia ca ar fi •Latura subiectiva

Penal II 2

vinovatia este ceruta sub forma intentiei in ambele modalitati, directa sau indirecta. S-a exprimat si opinia ca ar fi doar intentie directa insa este gresit.

•

se consuma in momentul realizarii oricareia dintre modalitatile elementului material, in momentul insusirii, in momentul dispunerii, in momemtul refuzului de a restitui bunul.

•

Tentativa nu se pedepseste. In cazul refuzului, ea nici nu este posibila. •Putem avea abuz de incredere in forma continuata daca faptuitorul detine mai multe bunuri si le instraineaza in mod treptat.

•

Formele infractiunii

inchisoare de la 3 luni la 4 ani alternativ cu amenda.•Sanctiuni

procedura plangerii prealabile. •Este normala retinerea acestei proceduri, tocmai datorita situatiei pe care il are bunul. Intre cele doua parti exista un anumit raport juridic si din aceasta cauza exista oricand sansa unei solutionari pe cale amiabila.

•

Procedura plangerii prealabile are incidenta si in cazul in care bunul se afla in proprietatea privata a statului, textul care excepta aceste bunuri a fost declarat neconstitutional.

•

Aspecte procesuale

In NCP, aceasta infractiune apare intr-un capitol separat. Elementul material prezinta o modalitate in plus, folosirea pe nedrept a bunului. Se clarifica si situatia premisa, textul vorbeste despre un bun incredintat faptuitorului in baza unui titlu si cu un anumit scop.Apare o noua infractiune: abuz de incredere prin fraudarea creditorilor.

Penal II 2


Art. 214

Gestiunea frauduloasă

Pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul de a dobândi un folos material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

In codul actual, gestiunea frauduloasa este reglementata intr-o varianta tip. Pricinuirea de pagube unei persoane cu rea-credinta cu ocazia administrarii ori conservarii bunurilor acesteia de catre cel care are grija administrarii sau conservarii acelor bunuri.

se refera la relatiile de incredere care trebuie sa guverneze raporturile patrimoniale•Obiect juridic

poate fi un bun mobil cat si unul imobil.•In practica, este vorba de o universalitate de bunuri, atat mobile cat si imobile care sunt date in conservarea, administrarea unei persoane.

•

Este vorba fie de patrimoniul unei persoane, fie un fragment din acesta.•

Obiectul material

circumstantiat. ○

Nu poate fi decat persoana careia I s-au incredintat spre administrare sau conservare anumite bunuri.

○

Subiectul activ•

In aceasta ipoteza, toti participantii trebuie sa aiba atributii de conservare sau administrare cu privire la bunurile respective.

○

Participatia este posibila in toate formele, inclusiv in varianta coautoratului. •

Si aici este posibila antrenarea raspunderii penale a persoanei juridice, in cazul in care o SC primeste in administrare sau conservare unul sau mai multe bunuri, mobile sau imobile.

•

este persoana a cărei avere a fost încredinţată făptuitorului spre administrare sau conservare.

○

Subiectul pasiv•

Subiectii

preexistenta unui raport juridic de conservare sau administrare intre persoana care incredinteaza bunurile si subiectul activ al infractiunii.

•

Administrare, conservare – sensul civil care se da acestor acte → Administrarea ca şi conservarea sunt obligaţii aparţinând conţinutului unui raport juridic, ceea ce implică o anumită conduită din partea mandatarului, materializată în acte de ocrotire a intereselor patrimoniale ale celui care i-a încredinţat bunurile.

•

Conservarea unui bun: paza si pastrarea lui in conditii in care sa fereasca bunurile respective de distrugeri sau degradari.

•

Administrarea: se refera la o serie de activitati care implica pe langa actele de conservare si o serie de acte de gospodarire corespunzatoare cu natura si destinatia bunului. Activitatea de administrare este mai complexa, ea in principiu o include si pe cea de conservare.

•

Gestionarea, care constituie situaţia premisă a acestei infracţiuni, nu se confundă cu gestiunea •

Situatia premisa

Gestiune frauduloasa16 aprilie 201220:20

Penal II 2

Gestionarea, care constituie situaţia premisă a acestei infracţiuni, nu se confundă cu gestiunea intereselor altei persoane la care se referă art. 1.330 Cod civil (art. 987 Cod civil anterior) privind gestiunea de afaceri deoarece în cazul art. 214 C.p. autorul primeşte bunurile cu mandatul de a le administra sau conserva.

•

Elementul material al infractiunii poate fi reprezentat atat de o actiune si de o inactiunemenite sa lezeze patrimoniul persoanei care a fost incredintat spre administrare sau conservare.

•

Modalitatile concrete in care se pot realiza actiunile sau inactiunile in cazul acestei infractiuni sunt numeroase.

•

Exista o cerinta atasata elementului material: actiunea sau inactiunea pagubitoare sa se realizeze cu ocazia administrarii sau conservarii bunurilor.

•

Latura obiectiva

producerea unei pagube in patrimoniul persoanei care a incredintat bunurile spre conservare sau administrare.

○

Prejudiciul e o paguba efectiva, cuantificabila. Din acest punct de vedere, suntem intr-o situatie diferita de furt sau de abuz.

○

La gestiune, inexistenta pagubei duce la inexistenta infractiunii. Daca nu se determina o paguba, nu vom avea infractiune. Acest specific se rasfrange si asupra legaturii de cauzalitate care trebuie stabilita si dovedita, trebuie sa existe in mod clar un raport intre actiuni/ inactiuni intreprinse de administrator, conservator si eventuala paguba constatata in patrimoniul persoanei.

○

Urmarea imediata•

Expresia cu rea-credinta nu indica intentia directa, ci face diferenta dintre intentie si culpa (exclude culpa).

○

in cazul variantei tip, vinovatia este ceruta sub forma intentiei in ambele modalitati. •

Intentia este calificata prin scop, respectiv dobandirea unui folos material, in sensul ca se obtine acest folos material prin gestionarea incorecta a bunurilor unei persoane, in mod evident el urmareste pagubirea patrimoniului acelei persoane.

○

La varianta agravata, vinovatia este necesara sub forma intentiei in modalitatea ei directa. •

De regula, folosul obtinut coincide cu paguba produsa.•

Latura subiectiva

infractiunea se consuma in momentul producerii pagubei.•Tentativa nu se pedepseste.•Infractiunea poate imbraca si forma continuata.•

Este de remarcat faptul că împăcarea părţilor nu înlătură răspunderea penală.•

In privinta variantei agravate, se diferentiaza de varianta tip doar prin modalitatea vinovatiei, prin faptul ca cere o intentie directa. Nu este necesar ca scopul sa se si realizeze, este suficient a se demonstra ca acest scop a fost urmarit.

•


Exista intr-o lege speciala (Legea 85/2006) un art. 144 care prevede inca doua variante agravate ale gestiunii frauduloase. Este vorba de un subiect activ dublu circumstantiat, pe langa calitatea de conservator, administrator, subiectul activ trebuie sa aiba calitatea de lichidator sau administrator judiciar. Aceste doua variante reprezinta pracitic o varianta agravata la alin. (1) (la varianta tip) si o varianta agravanta la agravata din CP, cand fapta de la alin. (2) este comisa de administrator sau lichidator. Pentru existenta acestor variante, procedura insolventei trebuie sa fie declansata si in conditiile legii sa fi fost numit un administrator sau lichidator.

avem pedepse relativ rezonabile. •Avem inchisoare de la 6 luni la 5 ani.•

Sanctiuni

Penal II 2

In manual, art. 741 – pentru mai multe infractiuni, inclusiv pt gestiune, erau prevazute cauze de reducere a pedepsei sau inlocuire a raspunderii penale. Textul era neconstitutional. Intre timp, a aparut aceasta decizie a Curtii Constitutionale. Nu trebuie citita acea parte, nu mai are aplicabilitate.

este valabila procedura plangerii prealabile. •Ca si in cazul art. 213, a fost declarat neconstitutional textul care excludea de la procedura plangerii prealabile, bunurile care apartineanu statului.

•

Aspecte procesuale

In NCP, gestiunea frauduloasa apare in capitolul 3. Nu sunt modificari substantiale. Se aduc cele doua variante din legea speciala, dar sub forma unui singur text, care se raporteaza la celelalte doua variante.

Penal II 2


Art. 215

Înşelăciunea

(1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca

mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(3) Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

(4) Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

(5) Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

În varianta sa tipică, înşelăciunea este fapta persoanei care induce în eroare altă persoană prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

Cunoscută şi sub denumirea de escrocherie, înşelăciunea constă în amăgirea unei persoane şi în determinarea ei, pe această cale, să ia o dispoziţie păgubitoare privind avutul său, cu scopul ca escrocul sau o altă persoană să realizeze un profit nedrept.

Este o faptă periculoasă deoarece împiedică formarea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice patrimoniale, aducând atingere, ca şi abuzul de încredere ori gestiunea frauduloasă, acelui minim de încredere necesar desfăşurării normale a acestor raporturi.

Are o varianta-tip in alin. (1), varianta de specie in alin. (3) si mai multe variante agravate in alin. (2), (4), (5). Varianta de specie – intitulata inselaciune in conventii- sanctioneaza inducerea sau mentinerea in eroare a unei persoane cu prilejul incheierii sau executarii unui contract savarsit in asa fel incat fara aceasta eroare cel inselat nu ar fi incheiat sau executat contractul respectiv.

se ocrotesc relatiile sociale care protejeaza patrimoniul,•precum si relatiile sociale privind buna credinta si increderea reciproca intre subiectii care

actioneaza in cadrul unui raport juridic de drept civil.•

Obiectul juridic

de regula are obiect material. •Consta in bunuri mobile sau imobile sau intr-un inscris cu valoare patrimoniala. •Diferit de furt -aici trebuie ca inscrisul sa aiba valoare patrimoniala. Se incheie un act de vanzare-cumparare – inscrisul priveste un imobil, dar la originea incheierii actului, actul de vanzare-cumparare poate fi considerat obiect material. Daca inscrisul va fi considerat fals, se va solicita anularea lui.

•

Obiect material

Inscris care inglobeaza o anumita valoare. Cel care il detine nu cunoaste valoarea reala. Comercializeaza acel inscris, dar in acel inscris se stipuleaza ca acea persoana poate ridica

•

Inselaciunea17 aprilie 201221:10

Penal II 2

Comercializeaza acel inscris, dar in acel inscris se stipuleaza ca acea persoana poate ridica bunul. Persoana care il instraineaza este indusa in eoerare prin faptul ca nu cunoaste adevarata valoare.

Este posibil ca obiectul material sa lipseasca – se intampla acest lucru ca este vorba de un drept. O persoana incheie un contract prin care cedeaza un drept. Cel care il cumpara stie de la inceput ca nu are cum sa plateasca valoarea respectiva.

•

În cazul variantei prevăzute în art. 215 alin. 3 obiectul material constă în valorile patrimoniale ce constituie obiectul drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul contractului.

•

poate fi atat subiect activ cat si pasiv orice persoana.•

Autorul infracţiunii de înşelăciune nu este circumstanţiat de lege, dar nu poate fi decât acela care a efectuat nemijlocit inducerea în eroare a victimei. Organul judiciar va trebui să distingă între actele care au avut rolul de a amăgi victima şi alte activităţi care doar au ajutat la producerea unui asemenea efect, fără ca lor să li se datoreze nemijlocit inducerea în eroare şi care, aşadar, ar constitui o complicitate.

•

O anumită calitate a autorului şi a obiectului faptei poate schimba încadrarea juridică. Spre exemplu, dacă făptuitorul este un funcţionar public sau funcţionar, acționând în această calitate, fapta va fi calificată în baza art. 246 sau 247 C.p. (abuz în serviciu).

•

La infracţiunea de înşelăciune acesta este persoana fizică sau juridică păgubită prin acţiunea de inducere în eroare.

○

În cazul în care înşelăciunea se realizează în cadrul unui raport juridic contractual, urmează a se stabili natura juridică a convenţiei şi deci modul de executare a ei, căci în raport cu aceasta vom identifica nu numai culpa uneia dintre părţi, ci, uneori, vom putea stabili care este patrimoniul lezat.

○

Spre exemplu, contractul de depozit, contract real, presupune uneori inexistenţa obligaţiei depozitarului de a verifica identitatea deponentului, eliberând lucrul oricărei persoane care prezintă dovada ce conţine doar menţionarea simplului fapt al instituirii depozitului asupra lucrului (spre exemplu, adeverinţa la purtător).

○

În acest caz, dacă deponentul a pierdut dovada sau i-a fost sustrasă, eliberarea lucrului către posesorul (de rea-credinţă) al dovezii nu angajează răspunderea patrimonială a depozitarului, care nu se poate considera nici subiect pasiv al înşelăciunii. Dacă, anterior eliberării lucrului, unitatea a fost anunţată de deponent cu privire la pierderea de către acesta a dovezii, fapta poate constitui o înşelăciune.

○

În acest sens, contractul de depunere de bani la bancă (contract de depozit) nu creează în sarcina băncii obligaţia de a răspunde patrimonial faţă de depunătorul care, pierzându-şi libretul, contractul sau cardul, nu a anunţat în timp util banca şi astfel a fost posibilă retragerea frauduloasă a unei sume de bani din cont. În acest caz, banca nu poate fi considerat subiect pasiv al infracţiunii de înşelăciune prin care s-a efectuat retragerea mijloacelor băneşti, dar o asemenea calitate o va avea banca dacă titularul libretului, contractului sau cardului anunţă despre dispariţia acestuia mai înainte ca libretul, contractul sau cardul să fi fost prezentat în vederea unor restituiri băneşti.

○

Subiectul pasiv.•

Subiectii

in general, infractiunea nu se greveaza pe o situatie premisa. •La varianta din alin. (3), daca ne referim la ipoteza privind executarea unui contract, ar trebui sa avem incheierea acelui contract.

•

Situatia premisa

consta in inducerea in eroare a unei persoane, care se poate realiza de regula printr-o actiune, dar poate consta si intr-o inactiune.

○


Penal II 2

actiune, dar poate consta si intr-o inactiune.

În varianta tipică - incriminată în alin. 1 - elementul material îl alcătuieşte simpla viclenie, adică acea inducere în eroare care, cel mult, este însoţită de mijloace materiale sau morale care - fără a fi frauduloase - îi sporesc numai intensitatea, făcând-o mai penetrantă.

○

Fapta se poate săvârşi şi printr-o inacţiune atunci când se poate stabili în sarcina făptuitorului obligaţia de a acţiona, lucru pe care el nu l-a făcut.

○

Simpla minciună va constitui element material al faptei numai dacă, în funcţie de contextul în care a fost spusă, de gradul de cultură şi de experienţa celui căruia îi era adresată, se poate aprecia de către organul judiciar că a avut valenţele necesare inducerii în eroare a subiectului pasiv. Când făptuitorul îşi bazează acţiunea numai pe simplele afirmaţii, pe puterea sa de convingere, fapta va fi încadrată în alin. 1 al art. 215 C.p.

○

În alin. 3 al art. 215 C.p. este incriminată înşelăciunea în convenţii. Elementul material al faptei îl reprezintă acţiunea, respectiv omisiunea, care induce în eroare co-contractantul. Eroarea acestuia din urmă este determinantă pentru încheierea sau executarea contractului.

○

Nu va constitui infracţiune de înşelăciune o executare necorespunzătoare a unui contract, chiar dacă aceasta produce o pagubă co-contractantului. Este o cerinta esentiala atasata elementului material.

○

În general, neîndeplinirea unor clauze contractuale poate constitui infracţiunea de înşelăciune numai dacă acestea au un rol esenţial în încheierea sau executarea contractului, în legătură cu ele victima a fost indusă în eroare de către făptuitor (cocontractant) şi, în sfârşit, ca urmare a erorii în care s-a aflat, victima a suferit o pagubă. Dacă eroarea nu ar fi existat, contractul nu s-ar fi încheiat sau executat în condiţiile respective.

○

Eroarea în care se află victima este un element esenţial al faptei şi ea trebuie să rezulte nemijlocit din acţiunea subiectului activ. Potenţialul de inducere în eroare al acestei acţiuni se apreciază suveran de către organul judiciar.

○

Dacă cel păgubit a cunoscut caracterul mincinos al celor relatate de făptuitor, atunci el nu mai poate pretinde că a fost în eroare şi fapta nu constituie infracţiunea de înşelăciune.

○

producerea unei pagube. •Daca nu s-a produs o paguba, vom avea o tentativa, in sensul ca paguba urma sa se produca sau nu vom avea inselaciune.

•

În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, constatăm că elementul material al faptei trebuie să aibă aptitudinea reală (şi nu presupusă) de a produce o pagubă.

•

Folosul material pe care îl obţine făptuitorul este, ca şi în cazul furtului, necuvenit. Caracterul injust al folosului se dovedeşte distinct de faptul că el a fost obţinut prin inducerea în eroare a celui păgubit.

•

Urmarea imediata

intentie directa sau indirecta calificata printr-un scop pentru ca se urmareste intotdeauna de catre cel care savarseste infractiunea obtinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material → Daca nu se urmareste obtinerea unui folos, nu avem inselaciune.

•

Culpa nu atrage răspunderea penală prevăzută de art.215 C.p. deoarece legea prevede existenţa unui scop şi anume obţinerea folosului injust pentru autor sau, prin intermediul faptei sale, pentru oricine altcineva. Acest scop trebuie să existe şi cu privire la varianta prevăzută în alin. 3; ca atare, o inducere în eroare, în cadrul unui contract, care nu produce efecte patrimoniale, nu interesează legea penală.

•

Latura subiectiva

Penal II 2

Daca mijloacele folosite reprezinta ele insele o infractiune, se va aplica concursul de infractiuni.

○

Exemplul cel mai des- se folosesc acte falsificate – avem concurs intre infractiunea de inselaciune si fals.

○

Aceste mijloace trebuie sa fie capabile prin ele insele sa formeze o anumita impresie a partii vatamate sau sa realizeze o deformare a realitatii dincolo de abilitatile infractorului sau de naivitatea victimei.

○

De exemplu: aceste situatii le incadram in varianta de la alin. (1). Cand sunt folosite calitati mincinoase (se prezinta drept politist la usa) avem inselaciune pe alin. (2). Toate aparentele il faceau sa creada si pe un om diligent sa creata in reprezentarea acelei persoane.

□

Nume mincinoase – trebuie sa fie de natura a asigura succesul operatiunii respective iar cand e vorba de calitati mincinoase – trebuie sa fie de natura a facilita inducerea in eroare.

○

Prin „mijloace frauduloase” înţelegem procedeele folosite de făptuitor care, prin ele însele, au aptitudinea de a creşte gradul de credibilitate al acţiunii infracţionale prin însăşi natura lor.

○

„Calităţi mincinoase” sunt orice fel de atribute pe care şi le arogă făptuitorul şi care, în mod obişnuit, inspiră încredere pentru cel căruia i se adresează. În ceea ce priveşte folosirea unui nume mincinos, nu orice deghizare a făptuitorului sub un nume fals constituie o înşelăciune agravată, ci numai întrebuinţarea unui nume care, prin el însuşi, determină succesul inducerii în eroare a subiectului pasiv.

○

Atunci când mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, vor fi aplicabile regulile concursului de infracţiuni. Când făptuitorul se va folosi de un înscris fals pentru a comite înşelăciunea, fapta sa va constitui un concurs de infracţiuni în care vor intra faptele prevăzute în art.215 alin.2 şi 291 C.p.. Dacă autorul falsificării înscrisului este aceeaşi persoană cu autorul înşelăciunii, acesta va răspunde penal şi pentru fals (art. 288 sau 289 C.p.).

○

in alin. (2) – inselaciunea de nume sau calitati mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. •

emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară

a)

retragerea, după emiterea cecului, a proviziei, în totul sau în parteb)interdicţia ordonată trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare.

c)

În alin.4 este prevăzută o altă variantă agravată constând în: ○

Toate cele trei forme ale agravantei prevăzute în acest alineat se comit în scopul menţionat în alin.1, fiind necesară, pentru consumarea faptei, producerea unei pagubepentru posesorul cecului. În lipsa prejudiciului, fapta va fi infracţiune de emitere a unui cec fără acoperire (art. 84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului).

○

RIL 9/2005 - emiterea unui cec fara acoperire → daca beneficiarul cecului are cunostinta, in momentul emiterii, ca nu exista disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infractiunea prevazut de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934

○

In alin. (4) - Înşelăciunea prin emitere de cecuri fără acoperire.•

Variante agravate

RIL decizia 14/2006 - "în cazul infracţiunii continuate, caracterul de consecinţe deosebit de grave se determină întotdeauna prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii."

○

se prevede o variantă agravată deosebită, care se realizează atunci când înşelăciunea, în oricare dintre variantele examinate, a avut consecinţe deosebit de grave: o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 C.p.

○

In alin. (5) - inselaciunea care a avut consecinte deosebit de grave•

Penal II 2

cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 C.p.ori altei persoane juridice sau fizice.

consumarea are loc la momentul producerii pagubei.•Tentativa este sanctionata conform art. 223. Daca nu s-a produs paguba, avem cel mult tentativa.

•

Tentativa infracţiunii este incriminată. Ea constă în începerea acţiunii de inducere în eroare a subiectului pasiv şi întreruperea ei (din motive independente de voinţa făptuitorului) ori săvârşirea integrală a acestei acţiuni fără însă ca urmarea specifică infracţiunii (paguba) să se producă.

•

Fapta poate avea un caracter continuat. Paguba este prezentă la fiecare act care conferă înşelăciunii forma continuată.

•

Conduita făptuitorului, ulterioară încasării folosului necuvenit, nu poate influenţa forma infracţiunii, ci, eventual, numai individualizarea sancţiunii.

•


varianta tip si de specie: 6 luni-12 ani. •

Alin. (2)-(4) : 3 -15 ani○

Alin. (5) – inchisoare 10-20 ani si interzicerea unor drepturi.○

Variantele agravate:•

Sanctiuni

Legea 202/2010 - art. 741 - acoperirea prejudiciului integral- limitele se reduc la jumatate. Daca prejudiciul este sub 100.000 euro → amenda, sub 50.000 euro → sanctiune administrativa. Daca mai comite o fapta penala, nu mai poate beneficia de aceasta reglementare.

Se pune in miscare din oficiu•Judecata in prima instanta - judecatorie → exceptie varianta agravata alin. (5) - tribunal•

Aspecte procesuale

Penal II 2


Art. 2151

Delapidarea

Însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 15 ani.

În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Delapidarea înseamnă sustragerea, efectuată de un gestionar sau administrator, a unui bun mobil din avutul a cărui răspundere materială o are.

•Noţiune.

Delapidarea are ca obiect juridic special relaţiile sociale de natură patrimonială care reclamă, pentru existenţa şi dezvoltarea lor, din partea gestionarilor sau administratorilor unui patrimoniu aparţinând unei persoane juridice să nu sustragă bunurile care formează obiectul gestiunii sau administrării respective.

•

În subsidiar, legea acordă prin această incriminare protecţie bunei desfăşurări a relaţiilor de serviciu din unităţile publice sau a relaţiilor sociale specifice scopului existenţei oricăror alte persoane juridice care funcţionează potrivit legii.

•

Obiectul juridic

„Bani” = biletele de bancă şi monedele româneşti sau străine care au putere circulatorie.○

„Valori” = înscrisurile care încorporează un drept de creanţă realizabil în bani (cecuri, obligaţiuni, titluri de depozit, titluri de credit ş.a.).

○

„Alte bunuri" = bunurile mobile corporale, altele decât banii sau valorile asimilate acestora, care au o valoare economică şi fac parte din sfera de gestionare sau administrare a subiectului activ.

○

Delapidarea are ca obiect material numai bunurile mobile aflate în gestiunea sau administrarea unui funcţionar. Legea enunţă obiectul material al faptei prin expresia: „bani, valori sau alte bunuri”.

•

Exemple:Bunul ajuns din eroare în gestiunea sau administrarea unităţii poate fi obiect material al delapidării. Bunul mobil sustras trebuie să fi intrat efectiv în sfera de gestionare sau administrare, ca un rezultat al unui act de serviciu.

•

Momentul intrării bunurilor în patrimoniu, din punctul de vedere al materiei delapidării, este dat de o situaţie de fapt care nu trebuie să aibă neapărat şi o reflectare în evidenţele gestiunii. Aşadar, dacă gestionarul, preluând bunurile, sustrage din ele mai înainte de a întocmi formele de primire, săvârşeşte infracţiunea de delapidare.

•

Fapta se poate comite numai în legătură cu bunuri care există realmente în gestiune, indiferent de locul amplasării lor. Nu vor putea constitui obiect material al delapidării bunurile în legătură cu care nu este în niciun mod angajată răspunderea civilă a unităţii. Din această categorie fac parte, spre exemplu, bunurile proprietatea unor persoane, care sunt introduse de gestionar, din diverse motive, în gestiunea sa (spre exemplu, bunurile tăinuite de gestionar în depozitul său sau bunuri care sunt proprietatea gestionarului etc.).

•

Vor constitui obiect material al delapidării bunurile asupra cărora există drept de creanţă al unei persoane câtă vreme însă bunul nu a ieşit efectiv din patrimoniul administrat sau gestionat. Spre exemplu, sumele de bani datorate de unitate unor persoane fizice sau juridice nu vor fi considerate ieşite din patrimoniu decât în momentul efectivei achitări a obligaţiei

•

Obiectul material

Delapidare5 mai 201218:56

Penal II 2

nu vor fi considerate ieşite din patrimoniu decât în momentul efectivei achitări a obligaţiei băneşti respective. În acest sens, va săvârşi o delapidare şi nu o altă infracţiune funcţionarul însărcinat cu plata unor sume de bani către anumite persoane care îşi însuşeşte integral sau parţial aceşti bani mai înainte de a-i fi predat, în fapt, creditorilor.

Plusurile în gestiune, înţelese ca fiind adaosuri rezultate din natura bunurilor ori din activitatea de serviciu a gestionarului sau administratorului, aparţin unităţii chiar dacă provenienţa lor are un caracter fraudulos, putând constitui obiect al infracţiunii de delapidare.

•

Mijloacele de plată străine pot şi ele constitui obiectul material al delapidării, ca şi bunurile depozitate de anumite persoane (bagaje de mână).

•

circumstanţiat de lege.○

El este un funcţionar care gestionează sau administrează bunuri mobile corporale aparţinând unei persoane juridice sau interesând acest patrimoniu.

○

„Funcţionar” = ceea ce defineşte art. 147 C.p.. Neîndeplinirea acestei cerinţe împiedică incidenţa art. 2151 C.p.

○

„Gestionar” = este angajatul unei persoane juridice, care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bani, valori sau alte bunuri aflate în patrimoniul unităţii respective. Funcţionează după Legea nr. 22/1969 a gestionarilor şiare răspunderea corespunzătoare.

○

„Administratorul” = funcţionarul public sau un alt funcţionar care are ca atribuţii de serviciu efectuarea de acte de dispoziţie referitoare la starea şi circulaţia bunurilor din patrimoniul unei persoane juridice. Administrarea este o activitate tipică de conducere, implicând realizarea unor acte de planificare, repartizare, aprovizionare, livrare etc. privind patrimoniul unităţii.

○

Subiectul activ•Subiecţii infractiunii

Administratorul are un contract material indirect cu bunurile (prin intermediul gestionarului).

Administrator este contabilul şef al unităţii, ca şi preşedintele asociaţiei de proprietari [1].

Spre exemplu, făptuitorii sunt doi gestionari ai aceluiaşi depozit de mărfuri sau sunt un gestionar şi un administrator la acelaşi magazin. Pentru a exista coautoratul, colaborarea infracţională trebuie să fie atât obiectivă cât şi subiectivă.

Coautoratul este posibil la infracţiunea de delapidare numai atunci când autorii au calitatea cerută de lege pentru subiectul activ în raport cu aceleaşi bunuri care au constituit obiectul sustragerii.

○

Atribuţiile de gestionar sau administrator nu se cer în mod obligatoriu şi pentru instigatori sau complici. Aceştia pot fi chiar din afara unităţii căreia îi aparţin bunurile.

○

Participaţia.•

Fapta se săvârşeşte în modalităţi prin care legea le prevede restrictiv. ○

Însuşirea

Folosirea

traficarea.

Acestea sunt: ○

Elementul material•

Prin „însuşire” înţelegem ceea ce în materia furtului am definit drept „luare a bunului”. Făptuitorul scoate bunul definitiv din posesia unităţii, al cărei patrimoniu, prin urmare, este diminuat, trecându-l în sfera sa de stăpânire. Nu sunt incidente dispoziţiile art. 2151

C.p. atunci când se constată o lipsă în gestiune a cărei cauză nu s-a dovedit că a fost însuşirea, folosirea sau traficarea valorilor respective de către gestionar sau administrator.

○

Latura obiectivă.

Penal II 2

administrator.

„Folosirea” semnifică luarea temporară a bunului din patrimoniul unităţii pentru a fi întrebuinţat în mod fraudulos. Caracteristic acestei modalităţi este readucerea bunului în gestiune. Şi în privinţa bunurilor consumptibile este posibilă folosirea, cu condiţia ca ele să fie bunuri cu caracter fungibil.

○

Spre exemplu, gestionarul împrumută un aparat TV din gestiunea unei persoane pentru o perioadă determinată, primind pentru aceasta o sumă de bani.

„Traficarea” este o folosire a bunului în urma căreia subiectul activ al delapidării obţine un folos material. Folosul material este însă altul decât acela care constă în chiar valoarea de întrebuinţare a bunului.

○

Însuşirea, folosirea sau traficarea pot fi făcute în interesul autorului sau al unei alte persoane

○

atingerea (sau posibilitatea acesteia, ca în cazul tentativei) ce se aduce patrimoniului unităţii prin aceea că bunul este sustras (definitiv sau temporar) de către gestionar sau administrator.

○

Caracteristic urmării imediate a delapidării este un efort obiectivat, o pagubă care se produce realmente. Această pagubă coincide cu valoarea bunului în cazul însuşirii sau cu valoarea uzurii lui în situaţia traficării sau folosirii.

○

Prejudiciul (aspect esenţial al laturii civile a cauzei) nu se confundă cu „urmarea” ca element component al laturii obiective a infracţiunii.

○

Urmarea imediata•

numai dacă suntem în prezenţa unei însuşiri, folosiri sau traficări.○

Raportul de cauzalitate•

Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau eventuală). Existenţa vinovăţiei presupune cunoaşterea exactă de către gestionar sau administrator a apartenenţei bunurilor respective la patrimoniul unităţii.

•

Scopul faptei este cuprins în înseşi noţiunile de „însuşire”, „folosire”, „traficare”, ca atare dovedirea elementului material al faptei ilustrează de îndată existenţa intenţiei.

•

Mobilul faptei nu are relevanţă din moment ce făptuitorul a înţeles să-şi realizeze avantaje materiale pe seama patrimoniului unităţii, dar el poate sluji la dimensionarea mai bună a pericolului social al faptei.

•

Latura subiectivă.

Actele preparatorii, neincriminate, pot uneori constitui infracţiuni de-sine-stătătoare (spre exemplu, falsificarea unor documente contabile în vederea însuşirii unor bunuri).

•

este pedepsită.○

În ceea ce priveşte însuşirea, tentativa există atunci când a început activitatea de deposedare a unităţii de bunul respectiv, dar nu s-a ajuns la trecerea efectivă a bunului în posesia făptuitorului, pentru ca acesta să realizeze o însuşire.

În situaţia folosirii sau traficării, există tentativă şi atunci când bunul a fost scos din patrimoniul unităţii în vederea acestor activităţi ilicite, dar autorul nu a reuşit să le înfăptuiască.

Ea poate exista la toate cele trei forme ale elementului material. ○

Tentativa•


Exemplu: Instanţa supremă reţine forma continuată a delapidării (deci infracţiune

Delapidarea poate avea formă continuată.○

Consumarea faptei se produce, raportat la cele trei ipostaze ale elementului material, atunci când a avut loc însuşirea (apreciată după teoria apropriaţiunii), efectiva folosire ori traficarea.

•

Penal II 2

Exemplu: Instanţa supremă reţine forma continuată a delapidării (deci infracţiune unică) şi în situaţia în care autorul, casier la două gestiuni separate, dar în cadrul aceleiaşi unităţi, a sustras în mod repetat valori din ambele gestiuni.

Delapidarea a fost incriminată într-o variantă simplă, în alin.1, şi o variantă agravată, în alin.2al aceluiaşi articol.

•

Varianta agravată se realizează atunci când delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, adică atunci când a produs o pagubă materială de peste 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice sau uneia dintre unităţile la care se referă art.145 Cod penal, sau unei alte persoane juridice.

•

În varianta simplă, delapidarea se sancţionează cu închisoare la 1 la 15 ani, iar în varianta agravată cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

•

Variante şi sancţiuni.

Penal II 2


Art. 216

Însuşirea bunului găsit

(1) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun ca de al său, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

Art. 216 C.p. incriminează la alin. 1 fapta de a nu preda un bun găsit, în termen de 10 zile, către autorităţi sau celui care l-a pierdut ori de a dispune de acel bun ca de al său, faptă ce se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau cu amendă. La alin. 2 se menţionează că aceeaşi pedeapsă se aplică şi pentru însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

relatiile sociale bazate pe buna-credinta si onestitate din partea celor care gasesc un bun sau ajung din eroare in posesia unui bun.

•Obiectul juridic:

bun gasit sau ajunsd in eroare in posesia faptuitorului•Obiect material:

Bunurile abandonate si cele fara valoare nu pot face obiectul acestei infractiuni.○

Alin. (1) – trebuie sa constea in existenta unui bun iesit din posesia unei persoane, fara voia acesteia si fara ca faptuitorul sa fie de fata in acel moment.

•Situatia premisa:

Alin. (2) – situatia premisa consta in existenta unei erori cu privire la un bun care a ajuns in posesia faptuitorului. Este vorba de o dubla eroare a celui care preda bunul cu privire la adevaratul destinatar si pe de alta parte, este vorba de eroarea celui care primeste bunul, acesta considerant in mod gresit ca bunul ii este destinat.

•

În practică judiciară s-a pus problema distincţiei dintre furt şi însuşirea bunului găsit. Astfel, s-a considerat că bunul uitat de posesor sau deţinător într-un loc unde acesta ştie că l-a lăsat şi unde se poate întoarce oricând să-l reia nu este bun pierdut, deoarece persoana vătămată nu a pierdut posesia sau detenţia lui. Însuşirea unui asemenea bun de către acela care şi-a dat seama că bunul a fost uitat şi nu pierdut constituie infracţiunea de furt şi nu aceea de însuşire a bunului găsit.

Animalele sau păsările care au deprinderea de a-şi urma îngrijitorul sau de a se întoarce singure acasă nu sunt considerate pierdute, iar însuşirea lor constituie furt.

Un bun uitat de posesorul său într-un anumit loc în prezenţa celui care ulterior şi-l însuşeşte nu poate constitui obiect material al infracţiunii prevăzute de art. 216 Cod penal întrucât nu este bun găsit, iar însuşirea acestuia constituie infracţiunea de furt.

Termenul de 10 zile

În legătură cu termenul de 10 zile s-a pus problema dacă înainte de împlinirea acestui termen persoana care a pierdut bunul îl cere de la cel care l-a găsit, iar acesta contestă găsirea şi deţinerea bunului, prin aceasta dovedeşte intenţia de însuşire astfel încât nu mai poate beneficia de termen. S-a considerat că fapta se consumă în momentul în care se contestă găsirea bunului.

Soluţia este discutabilă din moment ce făptuitorul, la momentul găsirii bunului, nu a ştiut cui aparţine acesta, fapta s-a va constitui infracţiune de însuşire a bunului găsit numai la expirarea

Insusirea bunului gasit5 mai 201219:26

Penal II 2

aparţine acesta, fapta s-a va constitui infracţiune de însuşire a bunului găsit numai la expirarea termenului de 10 zile, în acest interval fapta neconstituind infracţiune, iar refuzul de restituire anticipată nu constituie dispunere pe nedrept.

S-a pus problema dacă termenul de 10 zile funcţionează şi în cazul alin. 2 al art. 216 sau în acest caz elementul material constă doar în însuşirea pe nedrept a bunului mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

Opinia actuală majoritară consideră că termenul de 10 zile se aplică şi alin. 2 şi că acest termen începe să curgă de la data la care eroarea a fost înlăturată. Dacă am accepta inexistenţa termenului de predare ar însemna să considerăm că făptuitorul s-ar afla perpetuu într-o situaţie legală după ce a reţinut definitiv bunul.

Într-o opinie mai veche (Dongoroz - Explicaţii teoretice) se arată că pentru varianta bunului posedat din eroare nu există un termen de predare. Posesorul din eroare îl poate preda oricând sau îl poate ţine la dispoziţia celui în drept. În completarea acestei opinii unii autori au propus de lege ferenda modificarea textului şi stabilirea termenului de 10 zile şi în cazul alin. 2, folosind acelaşi argument ca în opinia anterioară.

A doua opinie o considerăm corectă. Se impune intervenţia legiuitorului care să impună clar că termenul de 10 zile se aplică şi pentru alin. 2.

Inactiunea consta in nepredarea bunului timp de 10 zile, iar actiunea ar consta in dispunerea de acel bun in interiorrul celor 10 zile. Este vorba de de dispunere de bunuri in interiorul celor 10 zile.

in cazul alin. (1) poate fi o actiune sau o inactiune. ○

In cazul alin. (2) consta in insusirea bunului.○


In cazul nepredarii, latura obiectiva este realizata prin expirarea termenului de 10 zile, termen de gandire acordat de legiuitor celui care gaseste bunul.

•

In cazul dispunerii, este vorba de acte de dispozitie care sunt o dovada a insusirii bunului cu precizarea ca nu se va retine infractiunea in situatia in care faptuitorul preda bunul unei alte persoane pe care il crede proprietar, desi este in eroare cu privire la calitatea acestuia. Daca bunul s-a predat cu buna credinta, nu putem avea aceasta infractiuni.

•

n

intentia directa sau indirecta: faptuitorul trebuie sa stie ca bunul este pierdut si nu abandonat sau faptuitorul sa nu stie ca bunul a ajuns din eroare in posesia sa (daca stie si nu a sesizat, el nu a mai fost in eroare)

○

Vinovatia•Latura subiectiva

Sanctiune: inchisoare de la o luna la 3 luni.

Codul CivilÎn Codul civil 2009 (Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare la 1.10.2011), Cartea a III-a („Despre bunuri”), Titlul VIII („Posesia”), Capitolul III („Efectele posesiei”), Secțiunea a IV-a („Ocupațiunea”), sunt enunțate în art. 941 – 947 anumite reguli privind acest mod de dobândire a proprietății, unele referiri fiind făcute (în art. 942-945) la bunul găsit. Dacă la art. 942 alin. 1 și 2 se precizează că „Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său. Găsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit.”, ceea ce este numai aparent în concordanță cu legea penală, la art. 945 alin. 2 se prevede că „în cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul este obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului” ceea ce este o gravă eroare de legiferare, obligația imperativă de predare a bunului (sub sancțiune penală) fiind transformată de legea civilă într-un drept al găsitorului la recompensă. În sensul legii penale condiționarea restituirii bunului „găsit” de

Penal II 2

găsitorului la recompensă. În sensul legii penale condiționarea restituirii bunului „găsit” de acordarea unei sume de bani de către victimă reprezintă și șantaj (pe lângă însușirea bunului găsit), iar acum Codul civil tinde să o transforme într-o faptă „civilă” absolut banală. În plus, termenul de 10 zile este de 10 zile calendaristice (potrivit legii penale) și de 12 zile calendaristice (10 zile „libere”) potrivit legii civile, astfel că fapta va constitui infracțiune de însușire a bunului găsit cu 2 zile înainte de expirarea termenului de predare stabilit de Codul civil, rezultând o situație absurdă, care se va menține și după intrarea în vigoare a Codului penal 2009.

Penal II 2


Art. 217

Distrugerea

(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia sau împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 ani sau cu amendă.

(2) În cazul în care bunul are deosebită valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare, pedeapsa este închisoarea de la unu la 10 ani.

(3) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unei conducte petroliere sau de gaze, a unui cablu de înaltă tensiune, a echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă şi a conductelor magistrale de alimentare cu apă, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 10 ani.

(4) Dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare se săvârşeşte prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.

(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. 2, 3 şi 4 se aplică chiar dacă bunul aparţine făptuitorului.

(6) Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Distrugerea este fapta care aduce, pe nedrept, o vătămare materială unui bun care aparţine altei persoane, lovind fie în însăşi existenţa bunului, care este desfiinţat sau nimicit, fie în starea de fapt a acestuia, prin degradarea ori aducerea lui în stare de neîntrebuinţare.

•

Este o faptă socialmente periculoasă fiindcă, lovind în integritatea bunurilor care fac obiectul relaţiilor sociale de ordin patrimonial, împiedică sau zădărniceşte desfăşurarea normală a acestora.

•

Fapta a fost incriminată în art.217 C.p. ca infracţiune de-sine-stătătoare, distrugerea fiind însă absorbită ca element constitutiv al altor infracţiuni, de exemplu violarea secretului corespondenţei (art.195 alin. 2 C.p.), furt calificat (art.209 alin. 1. lit. i C.p.).

•

Noţiunea şi caracterizarea infracţiunii.

nu prezintă modalităţi normative de realizare, fapta putându-se săvârşi prin orice mijloace, atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune, direct sau indirect.

○

Elementul material •

Regula în materie este aceea ca bunul să aparţină altei persoane decât făptuitorul, excepţie făcând numai situaţiile la care se referă art. 217 alin. 5, anume bunul are o valoare deosebită în sine sau fapta prezintă pericol datorită mijlocului folosit (incendiu, explozie etc.).

•

Infracţiunea există şi atunci când fapta afectează estetica bunului, când fapta se săvârşeşte în modalitatea degradării. Dacă fapta constă în consumarea sau utilizarea firească a bunului nu va exista infracţiune.

•

„Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului”, precum şi „înlăturarea” unor astfel de măsuri nu sunt altceva decât două mijloace de săvârşire a faptei, care, în mod excepţional, sunt prevăzute de textul de lege. Ele sunt modalităţi indirecte de comitere a infracţiunii care însă nu epuizează sfera unor astfel de ipostaze ale elementului material al faptei.

•

Latura obiectivă.

Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului înseamnă zădărnicirea 1.

Distrugerea20 mai 201218:17

Penal II 2

Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului înseamnă zădărnicirea acţiunilor care se întrerpind pentru asigurarea integrităţii şi calităţii bunului sau pentru a-l pune în afara unui pericol iminent.

1.

Inlăturarea măsurilor luate pentru conservarea sau salvarea bunului reprezintă îndepărtarea sau distrugerea măsurilor luate în scopul mai sus arătat.

2.

este prevăzută de lege. ○

„Distrugerea”, „degradarea”, „aducerea în stare de neîntrebuinţare” sunt nu numai modalităţii ale elementului material, ci ele exprimă şi rezultatul acţiunii sau inacţiunii infracţionale. Ele reprezintă o modificare obiectivă care s-a produs în integritatea bunului.

○

Urmarea imediată•

Distrugerea nu este o infracţiune de pericol şi de aceea rezultatul ei este, totdeauna, o atingere efectivă care se aduce bunului. În ceea ce priveşte împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului sau înlăturarea unor asemenea măsuri (care au fost efectiv aplicate), şi în aceste cazuri, pentru ca fapta să aibă urmarea prevăzută de lege, este necesar ca bunul să fi fost realmente distrus, degradat ori adus în stare de neîntrebuinţare.

•

Distrugerea semnifică fie dispariţia completă a entităţii materiale a bunului (spre exemplu, incendierea unei cabane construită în întregime din lemn), fie divizarea totală a lui (spre exemplu, aruncarea unui autocamion într-o prăpastie).

•

Caracteristica esenţială a acestei ipostaze a elementului material este faptul că ea conduce la imposibilitatea refacerii entităţii bunului.

•

Degradarea reprezintă o alterare, o pierdere a calităţilor esenţiale ale bunului, ceea ce îl face impropriu (total sau parţial) destinaţiei sale iniţiale (spre exemplu, lăsarea unor alimente destinate consumului populaţiei în condiţii de temperatură care le face toxice sau desprinderea unor părţi componente ale unei construcţii).

•

Aducerea în stare de neîntrebuinţare înseamnă pierderea temporară sau permanentă a posibilităţii de folosire a bunului în conformitate cu destinaţia sa specifică (spre exemplusustragerea unor piese de la o maşină).

•

Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau indirectă).•Latura subiectivă

Tentativa se pedepseşte la toate formele prevăzute de art. 217 C.p.•

Consumarea are loc în oricare din cele cinci variante ale elementului material prevăzute în art.217 alin.1. Fapta fiind o infracţiune de daună, paguba trebuie să rezulte efectiv, altfel nu putem vorbi de o distrugere consumată; eventual fapta va fi doar o tentativă. Infracţiunea poate avea forma continuată.

•

Formele infracţiunii

În varianta simplă fapta se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 ani sau cu amendă.•Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate•împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, dacă bunul este proprietate privată, inclusiv în situaţia în care bunul este în întregime sau în parte al statului.

•

Sancţiunea

Agravantele sunt sancţionate mai aspru, în funcţie de natura obiectului material (închisoare de la unu la 10 ani pentru faptele prevăzute de art.217 alin .2 şi 3 C.p.) sau de particularităţile elementului material al faptei (închisoare de la 3 la 15 ani în cazul art. 217 alin.4 C.p.).

Variante agravate.

Distrugerea prevăzută în art.217 C.p. are trei agravate cuprinse în dispoziţiile alin.2-4 ale acestui articol.

Penal II 2

O primă variantă agravată este prevăzută în art. 217 alin.2, atunci când bunul are o deosebită valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare.

1.

Art. 217 alin.3 prevede o pedeapsă mai gravă şi pentru situaţia în care infracţiunea de distrugere are ca obiect o conductă petrolieră sau de gaze, un cablu de înaltă tensiune, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori sisteme de alimentare cu apă şi conducte magistrale de alimentare cu apă. Enumerarea acestor bunuri este limitativă.

2.

A treia variantă agravată este cuprinsă în alin. 4 al art.217, conţinutul ei specific fiind alcătuit din anumite mijloace prin care se săvârşeşte fapta şi care reprezintă, prin ele însele, un pericol sporit, precum şi din împrejurarea că utilizarea unor asemenea mijloace a creat pericol public. Legea enumeră exemplificativ două mijloace de această natură: incendiul şi explozia. De remarcat că utilizarea unor astfel de modalităţi de săvârşire a faptei nu atrage, numai prin aceasta, incidenţa textului de lege, ci mai este necesar ca, distinct, să se dovedească faptul că s-a creat un pericol public. Cu alte cuvinte nu este suficient pericolul potenţial pe care-l are mijlocul folosit, ci trebuie să se producă efectiv o stare de pericol public.

3.

articol.

În sfârşit, în cazul tuturor agravantelor, fapta este infracţiune chiar dacă obiectul ei material este alcătuit dintr-un bun care aparţine făptuitorului. Această excepţie derivă direct din importanţa socială a bunului sau, în cazul ultimei agravante, din pericolul public pe care îl creează săvârşirea faptei.

Infracţiunea de distrugere, în oricare dintre modalităţile ei, poate intra în concurs cu infracţiunile de furt, tâlhărie, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. În cazul furtului trebuie observat dacă distrugerea nu este cumva o modalitate de săvârşire a lui, căci, în acest caz, va exista o singură infracţiune, aceea de furt.

Penal II 2


Art. 218

Distrugerea calificată

(1) Dacă faptele prevăzute în art. 217 au avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau lucrări şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale ori sănătăţii mai multor persoane.

Potrivit art. 218 C.p., când fapta de distrugere a avut ca urmare consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

•

Dezastrul constă în distrugerea sau degararea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau lucrări şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii mai multor persoane.

•

Se constată că, pentru existenţa dezastrului, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii (distrugere şi vătămarea gravă sau moartea mai multor persoane), ceea ce înseamnă că, din punct de vedere subiectiv, fapta se săvârşeşte în acest caz cu praeterintenţie.

•

Distrugerea calificata20 mai 201218:34

Penal II 2


Art. 219

Distrugerea din culpă

(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează distrugerea ori degradarea din culpă a unei conducte petroliere sau de gaze, a unei reţele electrice, a echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă şi a conductelor magistrale de alimentare cu apă, dacă a avut ca urmare aducerea în stare de neîntrebuinţare a acestora.

(3) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care a avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 6 ani, iar dacă a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

(4) Când dezastrul ori consecinţele deosebit de grave s-au produs ca urmare a părăsirii postului sau a săvârşirii oricărei alte fapte de către personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun ori de către personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.

Articolul 219 C.p. incriminează distrugerea din culpă săvârşită în unele din formele agravante prevăzute la art. 217 şi 218 C.p., cu unele deosebiri.

•

La alin. 1 se cere ca distrugerea să fie săvârşită prin incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc, dacă rezultă pericol public, indiferent cui aparţine bunul, şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

•

Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul distrugerii ori degradării din culpă a unei conducte petrolere sau de gaze, cablu de înaltă tensiune, echipamente şi instalaţii de telecomunincaţii sau pentru difuzarea programelor radio-TV, ori a sistemelor de alimentare cu apă şi a conductelor magistrale de alimentare cu apă, dacă acestea au fost aduse în stare de neîntrebuinţare.

•

În cazul în care distrugerea din culpă a avut consecinţe deosebit de grave pedeapsa este închisoare de la 1 la 6 ani, iar dacă a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

•

La alin. 4 al art. 219 C.p. se prevede agravantă distrugerii din culpă care a avut ca urmare consecinţe deosebit de grave sau un dezastru datorită părăsirii postului sau a comiterii oricărei alte fapte de către personalul de conducere al unui mijloc de transport în comun sau care asigură direct securitatea unor astfel de transporturi, pedeapsa în acest caz fiind închisoarea de la 5 la 15 ani.

•

Distrugerea din culpa20 mai 201218:35

Penal II 2


Art. 220

Tulburarea de posesie

(1) Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

(3) Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.

(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Această faptă, incriminată în art. 220 C.p., reprezintă ocuparea fără drept, fără consimţământul posesorului sau fără aprobare prealabilă legal acordată, prin violenţă sau printr-o intervenţie în structura semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat.

Fapta prezintă pericol pentru normala şi paşnica folosire a unui imobil. În subsidiar, regăsim ocrotite şi relaţii sociale privind libertatea, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Tulburarea de posesie are ca obiect material numai un bun imobil. Legea ocroteşte nu semnele de hotar, ca un lucru de sine, ci imobilul pe care ele îl delimitează. Sub acest aspect, fapta va avea obiect material dacă ocuparea imobilului, totală sau parţială, s-a produs.

•

Obiectul faptei este complex, deoarece întâlnim în structura sa şi alte valori decât cele patrimoniale, cum sunt: libertatea persoanei, integritatea corporală sau sănătatea sa, susceptibile a fi atinse când fapta se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare. Libertatea psihică a victimei sau corpul său sunt efectiv atinse de violenţele făptuitorului în situaţia prevăzută de art. 220 alin.2 C.p.

•

Obiectul infracţiunii.

Autorul infracţiunii poate fi orice persoană. El poate fi chiar proprietarul imobilului care nesocoteşte posesia sau detenţia legitimă a altuia asupra imobilului. Proprietarului nu-i poate fi opusă posesia nelegitimă, aceasta fiind o concluzie care rezultă în mod firesc.

•

Subiectul pasiv al infracţiunii prevăzute în art.220 C.p. este nu numai proprietarul imobilului, ci şi (atunci când există) posesorul sau detentorul precar.

•

Subiecţii infracţiunii.

Fapta incriminată în art.220 C.p. are ca situaţie premisă existenţa unei posesii asupra unui imobil (ce se ocupă total sau parţial de către făptuitor).

•

Prin posesie se înţelege stăpânirea în fapt a imobilului. Accepţia noţiunii de „posesie” excede înţelesul restrâns al ei, pe care i-l dă dreptul civil, incluzând şi detenţia precară.

•

Dacă imobilului nu i se poate stabili apartenenţa, atunci fapta nu va fi infracţiune.•

Structura şi conţinutul infracţiunii de tulburare de posesie.

se săvârşeşte fie prin acţiunea de ocupare a imobilului aflat în posesia altei persoane decât a făptuitorului, fie prin refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat.

○

Elementul material•Latura obiectivă.

„fără drept”, adică făptuitorul nu este în posesia unui titlu legitim care să-l a.Fapta se săvârşeşte în una din mai multe împrejurări: •

Tulburarea de posesie20 mai 201218:37

Penal II 2

„fără drept”, adică făptuitorul nu este în posesia unui titlu legitim care să-l îndreptăţească să ocupe imobilul. O ocupare „fără drept” a unui imobil este şi aceea în care titularul dreptului nu uzează de căile legale pentru valorificarea dreptului său, tulburând astfel paşnica şi legitima folosire a imobilului de către altul.

a.

„fără consimţământul posesorului de drept”, adică posesorul nu doreşte sau nu poate să-şi dea consimţământul la ocuparea imobilului, din orice motiv. Existenţa consimţământului posesorului trebuie să fie dovedită şi nu poate fi prezumată (acord tacit).

b.

„fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii” înseamnă că făptuitorul poate obţine şi trebuie să obţină în prealabil de la posesorul de drept, persoană juridică de drept public sau privat, aprobarea pentru ocuparea imobilului.

c.

„refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat” semnifică săvârşirea faptei printr-o omisiune intenţionată, aceasta în condiţiile în care imobilul a fost în prealabil ocupat din culpă sau fără vinovăţie (de exemplu din eroare), în caz contrar aflându-ne în prezenţa unei ocupări fără drept. Refuzul trebuie să intervină ca urmare a unei cereri neechivoce din partea posesorului de drept, care face şi proba titlului său, motiv pentru care de la acel moment făptuitorul nu mai poate invoca nici culpa şi nici lipsa de vinovăţie în ocuparea imobilului respectiv, iar refuzul de eliberare face să se consume infracţiunea de tulburare de posesie.

d.

violenţă, adică fapta prevăzută în art.180 C.p. (loviri sau alte violenţe).a.ameninţare, care corespunde conţinutului normei juridice din art.193 C.p.b.desfiinţarea semnelor de hotar ori a reperelor de marcare, adică distrugerea, nimicirea, ştergerea semnelor ce poziţionează şi delimitează un imobil.

c.

Elementul material al faptei prevăzute în alin. 2 se săvârşeşte în următoarele modalităţi normative:

•

În situaţia prevăzută în alin.3, fapta se comite de către două sau mai multe persoane împreună, situaţie în care nu mai sunt aplicabile circumstanţele agravante de la art. 75 litera (a) C.p.

•

Ambele variante de infracţiuni (prevăzute în alin. 2 şi 3) sunt, în realitate, agravante ale acesteia.

•

Semnele de hotar trebuie să aibă un caracter licit, rezultat din învoiala părţilor sau din dispoziţia autorităţii.

•

Forma de vinovăţie caracteristică tulburării de posesie este intenţia. •Aceasta presupune faptul că elementul material (ocuparea) trebuie să semnifice voinţa autorului de a lua în stăpânire imobilul , temporar sau definitiv, respectiv voinţa de a păstra ocupat imobilul (în cazul refuzului de eliberare). În caz contrar fapta va putea, eventual, primi o altă calificare penală, dar nu va constitui o tulburare de posesie.

•

Existenţa intenţiei presupune ştiinţa făptuitorului că ocupă fără drept, fără consimţământ sau fără aprobare imobilul respectiv.

•

Existenţa dubiului real (numai în ultimele două ipoteze) în care se află autorul cu privire la temeiul legal al acţiunii sale va conduce la inexistenţa infracţiunii.

•

Latura subiectivă.

Tentativa faptei nu este incriminată.•Consumarea se produce numai după ocuparea definitivă a imobilului cu intenţia ca acesta să fie luat în stăpânire de către agent. Fapta nu se consumă instantaneu, la momentul chiar al intrării făptuitorului în (sau pe) imobil, aceasta deoarece ocuparea trebuie să dureze suficient pentru ca ea să semnifice intenţia de stăpânire, de luare în posesie a imobilului.

•

Fapta are un caracter continuu.•


Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 1 la 5 ani, în cazul alin. 1 (fapta tip); închisoare de la 2 la 7 ani în cazul alin. 2 (fapta se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori

•Sancţiuni.

Penal II 2

închisoare de la 2 la 7 ani în cazul alin. 2 (fapta se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea semnelor de hotar); închisoare de la 3 la 15 ani (în cazul săvârşirii faptelor de la alin. 2 de către două sau mai multe persoane împreună).Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, dar împăcarea părţilor operează ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

•

Penal II 2


Art. 221

Tăinuirea

(1)Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

(2)Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.

Infracţiunea de tăinuire - prevăzută în art. 221 C.p. - este fapta aceluia care, în scopul de a realiza un folos material, dobândeşte sau contribuie la ascunderea ori valorificarea unui bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

•Noţiune şi caracterizare.

Tăinuirea periclitează relaţiile sociale patrimoniale prin aceea că asigură clandestinitatea faptelor prevăzute de legea penală ce aduc atingere patrimoniului. Incriminarea protejează, în subsidiar, relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei.

•Structura şi conţinutul infracţiuni de tăinuire.

Pentru infracţiunea de tăinuire, situaţia premisă constă într-o faptă prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Ambele fapte se află într-o legătură obiectivă, care nu atinge cu nimic caracterul autonom al tăinuirii, ce constă în aceea că existenţa faptei secundare nu este de conceput fără prealabila săvârşire a faptei principale.

•

Datorită aceleiaşi autonomii, tăinuitorul va răspunde penal chiar dacă această răspundere nu este incidentă în cazul autorului (sau participanţilor) faptei principale. Spre exemplu, autorul faptei principale este un minor sub 14 ani.

•

Primirea reprezintă o detenţie precară a bunului. Spre exemplu, bunul este primit în gaj, depozit, etc. În cazul acestei modalităţi, caracterul ei esenţial îl constituie acceptarea temporară a bunului în sfera de stăpânire patrimonială a autorului.

○

Dobândirea înseamnă luarea în stăpânire cu caracter definitiv a bunului. Autorul se comportă faţă de bun ca un veritabil proprietar. Este cazul cumpărării bunului, primirii lui în dar etc.

○

Transformarea bunului semnifică modificarea sa astfel încât să-şi piardă cel puţin aspectul exterior, care îl putea face uşor de recunoscut de către partea vătămată ( de ex.: vopsire, demontare etc.).

○

Înlesnirea valorificării bunului constă în ajutorul efectiv care se dă ca bunul să fie înstrăinat în schimbul obţinerii unui avantaj material (vânzare, recrutare a cumpărătorilor ş.a.).

○

Fapta se săvârşeşte în modalităţi normative cu caracter alternativ:•Latura obiectivă.

Tăinuirea vizează deci un spectru mai larg de acţiuni decât simpla ascundere, această faptă săvârşindu-se chiar dacă autorul nu s-a preocupat de existenţa clandestinităţii ei.

Bunul poate fi adus la tăinuitor nu numai de către autorul faptei principale, ci şi de către un participant la această faptă (instigator sau complice) ori chiar de către o persoană de bună-credinţă. Este suficient că reala provenienţă a bunului este cunoscută tăinuitorului.

•

Ascunderea bunului poate constitui tăinuire atunci când în schimbul ei se urmăreşte obţinerea unui folos material (va reprezenta o primire).

•

Tainuirea20 mai 201219:00

Penal II 2

o stare de pericol pentru relaţiile sociale patrimoniale perturbate prin săvârşirea faptei principale, în sensul că apare, datorită activităţii tăinuitorului, pericolul pierderii definitive a bunului, precum şi îngreunarea efectuării justiţiei în acea cauză.

○

Rezultatul infracţiunii poate consta şi într-o pagubă (transformarea sau degradarea bunului, distrugerea sau aducerea sa în stare de neîntrebuinţare datorită, spre exemplu, condiţiilor necorespunzătoare în care a fost ţinut de tăinuitor).

○


Tăinuitorul nu răspunde solidar cu autorul faptei principale pentru paguba care a fost creată de acesta din urmă prin fapta sa. El va fi ţinut să despăgubească partea civilă numai pentru paguba creată prin însuşi faptul tăinuirii. În acest sens, lămurirea datelor privitoare la raportul de cauzalitate are o mare importanţă, deoarece paguba ce s-ar imputa tăinuitorului trebuie să provină nemijlocit din elementul material al faptei sale.

•

Tăinuirea are ca formă de vinovăţie numai intenţia (directă sau indirectă).•Între tăinuitor şi autorul faptei principale nu există vreo înţelegere, intervenită înainte sau în timpul acesteia, cu privire la ulterioara tăinuire. O înţelegere de acest gen ar schimba calificarea faptei în complicitate.

•

Tăinuitorul trebuie să ştie că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.•Intenţia este calificată prin scopul ei, ce constă în orientarea făptuitorului înspre obţinerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos de natură exclusiv materială, care nu este necesar să se şi realizeze.

•

Latura subiectivă.

Consumarea presupune săvârşirea oricărei ipostaze normative în scopul prevăzut de lege. •Fapta poate avea forma continuată. Datorită caracterului ei autonom, tăinuirea poate avea forma continuată chiar dacă bunurile provin din fapte penale săvârşite de autori diferiţi, dar rezoluţia infracţională a tăinuitorului este, desigur, unică.

•


Tăinuirea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani. Pedeapsa aplicată de către instanţă nu poate fi mai mare decât maximul special prevăzut de lege pentru fapta din care provine bunul.

•

Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropriată nu are relevanţă penală. Dispoziţia are valabilitate chiar dacă autorul faptei din care provine bunul nu este soţ sau rudă apropiată cu tăinuitorul, dar, dacă acesta din urmă ar fi denunţat fapta principală, s-ar fi ajuns la condamnarea soţului sau rudei apropiate care a fost în raport cu fapta principală: participant, nedenunţător, favorizator sau tăinuitor al acesteia.

•

Sancţiuni.

Penal II 2


Art. 239

Ultrajul

(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(3) Vătămarea corporală, săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.

(4) Vătămarea corporală gravă, săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.

(5) Dacă faptele prevăzute în alin. 1–4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Ultrajul constă în periclitarea exercitării autorităţii publice prin violenţe fizice sau psihice exercitate asupra reprezentantului unei asemenea autorităţi.

În cazul ultrajului, protecţia legiuitorului vizează un fascicul mai restrâns de relaţii sociale, care privesc autoritatea de stat.

•

Textul de lege pretinde erga omnes ca funcţionarul care exercită autoritatea de stat să nu constituie obiectul unor fapte ce aduc atingere libertăţii ori integrităţii corporale sau sănătăţii lui.

•

Şi în acest caz obiectul ocrotirii penale este complex deoarece alături de autoritatea de stat (obiect juridic special principal) se protejează, inevitabil, persoana funcţionarului care este reprezentantul ei.

•

Obiectul infracţiunii de ultraj.

În cadrul acestuia partea vătămată principală şi mediată este un organ ce înfăptuieşte puterea de stat.

○

Subiectul pasiv adiacent este un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Ca atare, funcţionarul trebuie să facă parte dintr-un organ al puterii de stat, al administraţiei de stat, al justiţiei şi, în acelaşi timp, să efectueze acte ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

○

Practica judiciară recunoaşte această calitate, spre exemplu: subofiţerului (maistru militar), poliţistului, procurorului, primarului.

○

Sunt subiect pasiv adiacent al ultrajului şi funcţionarii care au ca atribuţii de serviciu executarea dispoziţiilor emise de către un organ al autorităţii de stat. Spre exemplu executorul judecătoresc asupra căruia se săvârşeşte o ameninţare sau o violenţă. În acest caz, însă, fapta se va încadra atât în art. 271 C.p. – neexecutarea hotărârilor judecătorești - , cât și la art. 239 C.p., ceea ce constituie o greșeală a legiuitorului (Ordonanţa de Urgenţă nr. 198 din 04.12.2008 a introdus alin. 5 la art. 239: Dacă faptele prevăzute în alin. 1-4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele

○

Infracţiunea are un subiect pasiv complex.•Subiecţii infractiunii.

Ultrajul20 mai 201219:23

Penal II 2

cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Ameninţarea se săvârşeşte contra funcţionarului, nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Fapta săvârşită nemijlocit comportă prezenţa funcţionarului în momentul şi la locul săvârşirii ei.

○

Când intervin, „mijloace de comunicare directă” înseamnă că funcţionarul nu se găseşte în locul unde autorul proferează ameninţările, dar acestea sunt percepute efectiv de funcţionar, însă printr-o anumită intermediere (telefon, scrisoare etc.), care produce, în general, acelaşi efect pe care funcţionarul l-ar resimţi dacă ar fi fost prezent la locul săvârşirii faptei.

○

Mijloc de comunicare directă este şi situaţia în care intermediar este o altă persoană însărcinată să-i comunice fapta funcţionarului.

○

Fapta se săvârşeşte asupra unui funcţionar „aflat în exerciţiul funcţiunii” sau „pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii”. Aceste două condiţii esenţiale sunt alternative, deşi au un element comun, şi anume faptul că funcţionarul este, în momentul săvârşirii faptei, un reprezentant efectiv al autorităţii de stat. Faţă de un asemenea funcţionar fapta se poate săvârşi atunci când el îşi exercită efectiv funcţia, adică numai atunci când face acte ce produc consecinţele juridice specifice funcţiei respective. Dar fapta se mai poate comite şi atunci când funcţionarul nu-şi exercită efectiv funcţia, în acest caz fiind obiectul acţiunii infracţionale deoarece anterior efectuase anumite acte prin intermediul cărora a exercitat autoritatea de stat.

○

În toate cazurile, actele efectuate de funcţionar sunt de competenţa sa. Neîndeplinirea acestei condiţii face ca ultrajul să nu existe.

○

Atunci când fapta se săvârşeşte asupra funcţionarului aflat în exerciţiul atribuţiilor sale, nu este necesar ca ea să aibă vreo legătură cu actele de serviciu ale subiectului pasiv, întrucât şi în acest caz autoritatea este primejduită.

○

Această condiţie ca fapta să aibă legătură cu actele de serviciu ale funcţionarului este obligatorie numai atunci când acesta nu-şi exercită efectiv funcţia, pe care însă o deţine. Spre exemplu, funcţionarul întâlnit întâmplător de persoana pe care anterior o arestase este violentat de către aceasta din urmă.

○

Exercitarea atribuţiilor de serviciu nu este legată, în concepţia legiuitorului, de programul de serviciu sau de locul acestuia. În acest sens, practica judiciară a considerat incidente dispoziţiile privitoare la ultraj în situaţia în care fapta s-a săvârşit contra funcţionarului care se pregătea să intre în serviciu.

○

În situaţia în care funcţionarul îşi exercită abuziv funcţia (de ex., prin depăşirea atribuţiilor, prin nesocotirea cadrului legal în care trebuie să efectueze acte de serviciu, printr-o comportare lipsită de răspundere sau arbitrară) el nu mai este protejat de norma juridică prevăzută în art. 239 C.p.

○

Atunci când fapta este săvârşită împotriva a doi sau mai mulţi funcţionari cu aceeaşi ocazie sunt aplicabile regulile concursului de infracţiuni, deoarece autoritatea de stat este protejată prin intermediul protecţiei acordate fiecărui reprezentant al său, căruia îi sunt inevitabil ocrotite drepturile fundamentale cuprinse în obiectul special al infracţiunii.

○

Atunci când ultrajul constă în efectuarea mai multor ipostaze ale elementului material, săvârşite asupra aceluiaşi subiect pasiv adiacent, fapta va fi calificată după regulile infracţiunii unice (art. 239 alin. 1, 2, 3 sau 4).

○

Dacă, însă, unele acţiuni ale autorului alcătuiesc elementul material al faptei simple, iar altele ale agravantelor, vor fi incidente numai dispoziţiile privitoare la acestea din urmă care absorb, din punctul de vedere al pericolului social, activităţile efectuate de autor în cazul variantei atenuate.

○

Spre exemplu, încercând să-şi asigure scăparea după ce a furat un bun, autorul

Când fapta lezează valori ocrotite în texte diferite, din raţiuni diferite, va exista un concurs de infracţiuni (real sau ideal, după caz).

○

Elementul material al faptei coincide cu cel prezentat la infracţiunile de ameninţare (art. 193C.p.), loviri sau alte violenţe (art. 180 C.p.), vătămare corporală (art. 181 C.p.) sau vătămare corporală gravă (art. 182 C.p.).

•Latura obiectivă.

Penal II 2

Spre exemplu, încercând să-şi asigure scăparea după ce a furat un bun, autorul săvârşeşte acte de violenţă contra unui poliţist. Tâlhăria va intra, în acest caz, în concurs cu ultrajul.

Ultrajul se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă. •De altfel, toate faptele ce alcătuiesc elementul material al ultrajului, fiind infracţiuni autonome, au o asemenea formă de vinovăţie.

•

În cazul variantelor agravante de la alin. 3 şi 4 fapta se comite cu praeterintenţie în ceea ce priveşte urmarea imediată pentru subiectul pasiv adiacent.

•

Un element esenţial îl constituie ştiinţa făptuitorului că partea vătămată este reprezentantul, în funcţie, al unei autorităţi de stat. Săvârşind infracţiunea, agentul urmăreşte sau numai acceptă periclitarea bunei desfăşurări a raportului juridic prin intermediul căruia se desfăşoară autoritatea.

•

Latura subiectivă.

Tentativa la ultraj nu este incriminată. •Consumarea faptei este apreciată în funcţie de momentul consumativ al infracţiunilor ce alcătuiesc elementul material al ultrajului.

•

Este posibilă forma continuată şi, rar, cea continuă (de ex. în anumite modalităţi faptice ale ameninţării).

•

Formele infracţiunii şi sancţiunea.

Varianta simplă prevăzută la alin. 1 este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

•

Pentru ipotezele agravante prevăzute în alin. 2, 3 şi 4 pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani (la alin. 2), închisoarea de la 6 luni la 6 ani (cazul vătămării corporale de la alin. 3) şi închisoarea de la 3 la 12 ani în situaţia producerii vătămării corporale grave (alin. 4).

•

Sancţiunea.

Ultrajul agravat se datorează unei laturi obiective specifice faptelor prevăzute în art. 180, 181 sau 182.

•

Prin O.U.G. nr. 198/2008 s-a introdus alin. 5, prin care limitele pedepsei se majorează cu jumătate dacă faptele prevăzute în alin. 1 - 4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală (în sensul art. 201 alin. 2 C.p.p., adică organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale: ofiţeri din unităţi militare, garnizoane sau centre militare, comandanţii, ofiţeri ai poliţiei de frontieră, căpitanii porturilor), expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, aceasta constituind o agravantă generală pentru toate variantele ultrajului.

•

Variante agravate.

Penal II 2


Art. 242

Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri

(1) Sustragerea ori distrugerea unui dosar, registru, document sau orice alt înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unui organ sau unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.

(2) Distrugerea din culpă a vreunuia dintre înscrisurile prevăzute în alineatul precedent, care prezintă o valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 sunt săvârşite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, maximul pedepselor prevăzute în aceste alineate se majorează cu un an.

(4) Tentativa infracţiunii prevăzute în alin. 1 se pedepseşte.

Art. 242 C.p. incriminează sustragerea sau distrugerea unui înscris păstrat sau deţinut de către o persoană juridică de drept public sau de interes public.

•Noţiune.

Textul de lege apără şi desfăşurarea normală a relaţiilor de serviciu din organizaţiile la care face referire art. 145 C.p.

○

Fapta are ca obiect juridic relaţiile sociale privitoare la asigurarea păstrării în condiţii corespunzătoare a înscrisurilor aflate la o unitate dintre cele prevăzute în art. 145 C.p.

•

Obiect material al acestei fapte nu îl constituie înscrisurile care sunt titluri de valoare, precum şi moneda de hârtie. Sustragerea acestora este furt.

○

Obiectul material îl constituie înscrisurile (dosare, registre, documente etc.) ce se află în păstrarea sau deţinerea unei instituţii publice. Aceste înscrisuri pot avea şi o importantă valoare socială artistică, istorică, ştiinţifică, arhivistică etc., situaţie corespunzătoare variantei incriminate în art. 242 alin. 2 C.p. Expresia „sau o altă asemenea valoare” este imprecisă.

•


Art. 242 alin. 3 C.p. prevede un autor calificat în persoana funcţionarului public care se află în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

•

În sensul legii, prin atribuţii de serviciu se înţeleg numai acele împuterniciri care sunt specifice statutului funcţionarului ce a comis fapta.

•

Subiecţii infractiunii.

În situaţia acestei infracţiuni este necesară preexistenţa (situatia premisa) unor înscrisuri care se află în păstrarea sau deţinerea vreuneia dintre unităţile prevăzute în art. 145 C.p.

•

Prin „păstrare” se înţelege o deţinere în sensul unei detenţii precare. Păstrarea are ca substanţă a sa caracterul vremelnic, temporar al deţinerii înscrisului.

•

În raţiunea legii, „deţinerea” s-ar înscrie ca un termen antonimic faţă de „păstrare” în sensul că unitatea posedă, are în proprietate, înscrisul respectiv. În acest sens, credem că termenii care ar fi exprimat mai bine voinţa legiuitorului ar fi fost „detenţia” (pentru „păstrare”) şi „posesia” în locul a ceea ce în textul în vigoare este „detenţia”. În Codul penal de la 1864 exista o normă juridică (art. 204) parţial asemănătoare cu art. 242 din Codul în vigoare. Legiuitorul de atunci a folosit în aceleaşi intenţii ca şi cel contemporan, termenii de înscrisuri „puse” în arhive etc. sau „date în păstrare” unui funcţionar public. Este evident că prin primul termen se înţelege posesia înscrisului, iar prin cel de-al doilea, un fenomen provizoriu asemănător detenţiei precare din dreptul civil. Atunci când înscrisul este păstrat de un funcţionar se înţelege că acesta îl deţine ca reprezentant al unităţii, detenţia în sens juridic având-o, de fapt,

•

Structura şi conţinutul infracţiunii.

Sustragerea sau distrugerea de bunuri20 mai 201219:47

Penal II 2

înţelege că acesta îl deţine ca reprezentant al unităţii, detenţia în sens juridic având-o, de fapt, aceasta din urmă.

„Sustragerea” înseamnă luarea fără drept a înscrisului din sfera de dispoziţie a unităţii care îl păstrează sau îl deţine.

○

Distrugerea săvârşită printr-o inacţiune apare atunci când făptuitorul, având obligaţia de a proteja înscrisul, îl lasă în condiţii care conduc la nimicirea ori degradarea sa.

„Distrugerea” semnifică nimicirea înscrisului, efectuată în orice mod. Tot distrugere este şi degradarea parţială a înscrisului, care face însă ca înscrisul să nu mai poată fi întrebuinţat în conformitate cu destinaţia sa iniţială.

○

Elementul material al faptei constă într-o acţiune alternativă: sustragere sau distrugere, aceasta din urmă fiind posibil a se realiza şi printr-o inacţiune.

•

În toate situaţiile se va avea în vedere conţinutul înscrisului, forţa sa probantă care este diminuată sau anihilată complet prin săvârşirea faptei. Astfel, se va putea aprecia dacă a apărut sau nu rezultatul specific infracţiunii.

Nu este necesar, pentru existenţa acestui element al laturii obiective, ca să apară vreun prejudiciu în urma săvârşirii faptei.

○

Raportul de cauzalitate apare instantaneu la momentul săvârşirii distrugerii sau sustragerii înscrisului.

○

Urmarea constă într-o stare de pericol pentru autoritatea publică.•

Vinovăţia autorului constă în intenţie.•Pentru varianta atenuată a faptei (art. 242 alin. 2 C.p.) latura subiectivă este culpa. Autorul ştie că înscrisul se află în păstrarea sau detenţia vreuneia dintre unităţile prevăzute în art. 145 C.p.

•

Latura subiectiva

Ea reprezintă începerea actelor care vizează distrugerea sau sustragerea înscrisului, dar întreruperea lor mai înainte ca înscrisul să fi fost nimicit, degradat (cu afectarea posibilităţii de folosire a înscrisului conform scopului pentru care a fost produs) sau intrat în posesia făptuitorului.

○

Tentativa formei tipice a infracţiunii este incriminată. •

Fapta poate avea un caracter continuat.○

Consumarea se apreciază după regulile privitoare la această formă a faptei expuse la infracţiunile de furt şi distrugere(art. 217, 218 Cod penal).

•


Sancţiunile prevăzute de art. 242 C.p. variază de la închisoare între 3 luni şi 5 ani, pentru forma tipică (art. 242 alin. 1 C.p.), la închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda de la 500 la 30.000 lei (pentru persoana fizică) în varianta atenuată (art. 242 alin. 2 C.p.).

•

În cazul în care subiectul activ este calificat, maximul acestor pedepse se majorează cu un an(art. 242 alin. 3 C.p.).

•

Sanctiuni

O variantă atenuată a infracţiunii este prevăzută în alin. 2 al art. 242 C.p., deosebindu-se de forma tipică în principal prin obiectul material şi prin latura subiectivă, care constă numai în culpă. În consecinţă şi urmarea acestei fapte va avea un grad de pericol social mai scăzut (datorat exclusiv culpei) care a fost reflectat, ca atare, în sancţiune.

•

Art. 242 alin. 3 C.p. prevede o agravare a răspunderii penale a subiectului activ atunci când acesta este un funcţionar public. Condiţia esenţială şi preexistentă în acest caz este ca agentul să se afle, la momentul săvârşirii faptei, în exercitarea atribuţiilor care intră în competenţa sa.

•

Variante incriminate.

Penal II 2


Art. 243

Ruperea de sigilii

(1) Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.

(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat este sancţionată în art. 243 C.p. Fapta prezintă pericol nu numai pentru autoritatea organului care a aplicat sigiliul, dar ea poate îngreuna şi activitatea acestuia.

•Noţiune.

Acesta poate fi proprietarul, detentorul precar al bunurilor sau orice altă persoană care a dobândit o asemenea poziţie juridică.

○

Custode poate fi chiar debitorul, dar atunci când făptuitorul este debitorul obligaţiei al cărei obiect este bunul sigilat, fără a exista o învestire distinctă cu privire la custodie, fapta nu se va încadra în art. 243 alin. 2 C.p., ci în alin. 1 al aceluiaşi text de lege.

○

Fapta are subiect activ calificat - custodele - în varianta agravantă. •Subiecţii.

Ruperea de sigilii are ca situaţie premisă un sigiliu legal aplicat, menit să conserve o anumită situaţie de fapt.

•Structura şi conţinutul infracţiunii.

Înlăturarea semnifică îndepărtarea, ridicarea sigiliului în alte condiţii decât cele legale.○

Distrugerea reprezintă nimicirea sigiliului, astfel încât caracteristicile lui (semnul, imaginea de care se foloseşte autoritatea) nu mai sunt identificabile, chiar şi în cazul in care este vorba despre o degradare parţială, dar care are acelaşi rezultat.

○

Sigiliul nu constituie un obstacol material pus exclusiv pentru a păzi bunul de o eventuală sustragere, ci are rolul de a semnala intenţia autorităţii de a indisponibiliza sau conserva acel bun.

○

Elementul material al faptei este alcătuit din acţiunea alternativă de înlăturare ori dedistrugere a sigiliului.

•Latura obiectiva

Urmarea faptei constă într-o stare de pericol pentru existenţa şi evoluţia autorităţii organului care aplicat sigiliul.

•

Raportul de cauzalitate rezultă ex re.•

este reprezentată de intenţie (directă sau indirectă).•Latura subiectivă

Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată.•Consumarea faptei se produce instantaneu, la momentul înlăturării sau distrugerii sigiliului. Fapta poate avea caracter continuat.

•

Forme şi sancţiuni.

Sancţiunea este diferenţiată după cum ea se referă la forma simplă a faptei (închisoare de la o lună la un an sau amendă de la 300 la 15.000 lei) ori la agravantă (închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă de la 500 la 30.000 lei).

•

Ruperea de sigilii20 mai 201220:02

Penal II 2

ani sau amendă de la 500 la 30.000 lei).

Agravanta legală a infracţiunii depinde numai de situaţia autorului care, în acest caz, este custodele bunurilor sigilate.

•Varianta agravată.

Penal II 2


Art. 244

Sustragerea de sub sechestru

(1) Sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.

(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

Luarea unui bun prin nesocotirea sechestrului aplicat conform legii este sancţionată în art. 244 C.p.

•

Fapta prezintă pericol nu numai pentru autoritatea organului care a aplicat sechestrul, dar ea poate îngreuna şi activitatea acestuia.

•

Noţiune.

Custode poate fi chiar debitorul, dar atunci când făptuitorul este debitorul obligaţiei al cărei obiect este bunul sechestrat, fără a exista o învestire distinctă cu privire la custodie, fapta nu se va încadra în art. 244 alin. 2 C.p., ci în alin.1 al aceluiaşi text de lege.

○

Fapta are ca subiect activ calificat - custodele - în varianta agravantă. Acesta poate fi proprietarul, detentorul precar al bunurilor sau orice altă persoană care a dobândit o asemenea poziţie juridică.

•Subiecţii.

Sustragerea de sub sechestru are ca situaţie premisă un sechestru legal aplicat.•Prin sechestru legal aplicat înţelegem aplicarea unui sechestru cu respectarea condiţiilor de formă. Se verifică astfel competenţa organului ce a dispus sechestrul, competenţa organului care a aplicat efectiv sechestrul şi modul în care s-a efectuat sechestrarea, în sfârşit, respectarea cerinţelor privitoare la natura bunurilor ce pot fi sechestrate.

•

Instanţa penală este îndrituită să cerceteze legalitatea sechestrului deoarece această situaţie este o cerinţă esenţială a normei juridice penale, iar, pe de altă parte, în dreptul nostru procesual penal, chestiunile prealabile, de care depinde rezolvarea cauzei, intră în competenţa de soluţionare tot a instanţei penale, chiar dacă prin natura aceste chestiuni sunt de competenţa altei instanţe (art. 44 C.p.p.). Dacă însă instanţa civilă a decis cu privire la legalitatea sechestrului, hotărârea ei (dacă este definitivă) are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale (art. 44 alin. ultim C.p.p.).

•

Structura şi conţinutul infracţiunii.

Sustragerea nu este sinonimă cu însuşirea pe care o întâlnim în cazul furtului deoarece există infracţiunea de sustragere de sub sechestru chiar şi atunci când luarea bunului sechestrat s-a făcut în alt scop decât acela al însuşirii pe nedrept.

○

Totuşi, în sens obiectiv, sustragerea se apreciază după aceleaşi criterii ca şi luarea de la furt, adică elementul material va exista ori de câte ori bunul luat de făptuitor a fost scos de sub imperiul sechestrului trecând în puterea de dispoziţie a făptuitorului.

○

Sustragerea de sub sechestru nu are caracterul unei infracţiuni complexe, de aceea ea va intra în concurs ideal cu infracţiunea de furt, când sustragerea s-a făcut în condiţiile art. 208 C.p.

○

Elementul material al faptei este indicat în text prin cuvântul sustragere. •Conţinutul constitutiv.

Pot apărea şi alte urmări, cum ar fi: împiedicarea efectivă a activităţii autorităţii cu

Urmarea faptei constă, în principal, în consecinţele ce se pot ivi ca urmare a lezării prestigiului organului care a aplicat sechestrul.

•

Sustragerea de sub sechestru20 mai 201220:15

Penal II 2

Pot apărea şi alte urmări, cum ar fi: împiedicarea efectivă a activităţii autorităţii cu privire la bunurile sustrase de sub sechestru; o diminuare a patrimoniului unei persoane fizice sau juridice etc.

○

Toate aceste urmări secundare nu sunt însă condiţii sine qua non pentru existenţa urmării imediate impusă de art. 244 C.p.

○


este reprezentată de intenţie (directă sau indirectă).•Cunoaşterea de către agent a existenţei sechestrului nu se poate prezuma, necesitând dovedirea ei de organul judiciar care instrumentează în cauză.

•

Latura subiectivă

Tentativa, deşi posibilă - având în vedere caracteristicile elementului material, nu este pedepsită.

•

Fapta poate avea un caracter continuat.○

Consumarea faptei se produce în momentul în care luarea bunului a condus la ieşirea lui din sfera sechestrului şi trecerea în stăpânirea de fapt a agentului, indiferent dacă acesta din urmă face sau nu acte de dispoziţie asupra bunului.

•

Sancţiunea este diferenţiată după cum ea se referă la forma simplă a faptei (închisoare de la o lună la un an sau amendă de la 300 la 15.0000 lei) ori la agravantă (închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă de la 500 la 30.000 lei).

•


Agravanta legală a infracţiunii depinde numai de situaţia autorului care, în acest caz, este custodele bunurilor sechestrate (a se vedea secţiunea referitoare la subiectul activ).

•

Elementul material al faptei custodelui nu constă în neîndeplinirea unor obligaţii ce îi revin în cadrul raportului juridic al cărui subiect este, ci numai în acţiunea de sustragere a bunurilor pe care le-a primit în custodie. Spre exemplu, nu va constitui această infracţiune situaţia în care custodele nu se prezintă cu bunurile la data şi la locul fixat pentru vânzarea lor la licitaţie.

•

Varianta agravată.

Penal II 2


Art. 246

Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Infracţiunea propriu-zisă de abuz în serviciu este incriminată în dreptul nostru în trei modalităţi(art. 246, 247, 248 C.p.). Prima dintre acestea, în ordinea stabilită de legiuitor, este abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C.p.), adică fapta funcţionarului public care cu intenţie, îndeplinindu-şi atribuţiile de serviciu în mod incorect, provoacă o vătămare intereselor legale ale unei persoane fizice sau unei persoane juridice de drept privat (adică alta decât una dintre cele prevăzute la art. 145 C.p.).

Noţiune şi caracterizare.

Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale de serviciu, pentru protejarea cărora este necesar ca orice funcţionar public să-şi îndeplinească atribuţiile conform statutului său juridic, evitând astfel să aducă atingere intereselor legale ale unei persoane.

În subsidiar, dar în intercondiţionare cu acest obiect juridic principal, sunt protejate relaţiile sociale privitoare la interesele legale ale persoanelor fizice sau juridice (de drept privat), interese la care se referă, direct sau indirect, actul de serviciu.


Subiectul activ este funcţionarul public, menţionat ca atare de textul de lege, dar, în conformitate cu art. 258 C.p., fapta poate fi comisă de orice funcţionar.


Fapta se comite numai cu prilejul efectuării unui act de serviciu la care agentul era îndreptăţit să procedeze.

constă într-o acţiune ori o inacţiune. ○

Astfel, autorul nu îndeplineşte actul de serviciu atunci când trebuia să facă acest lucru ori, dimpotrivă, îl realizează, dar într-un mod necorespunzător.

○

Nedreapta luare, profitul din eroare, precum şi refuzul de serviciu legalmente datorat(incriminări specifice Codului penal de la 1936, prevăzute în art. 238, 239 şi 243) sunt cuprinse în art. 246 din Codul penal actual.

○

Elementul material

Latura obiectivă.

constă, în principal, în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în care îşi desfăşoară activitatea subiectul activ, fiind condiţionată, însă, de apariţia unei vătămări aduse intereselor unei persoane (prejudiciu moral sau material).

○

Urmarea infracţiunii

presupune nu numai dovedirea caracterului incorect al exercitării atribuţiilor de serviciu de către autor, dar şi relevarea faptului că rezultatul acestei conduite necorespunzătoare a fost, nemijlocit, o vătămare a drepturilor unei persoane.

○

Raportul de cauzalitate

Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este numai intenţia (directă sau indirectă).

Latura subiectivă.

Abuzul in serviciu contra intereselor persoanei20 mai 201220:27

Penal II 2

Actele de pregătire şi tentativa nu se pedepsesc.

Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani (respectiv 6 luni la 2 ani, în cazul comiterii faptei de către un funcţionar, situaţie în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, potrivit art. 258 alin. 2 C.p.).

Varianta agravată este prevăzută în art. 2481 C.p. Condiţia de agravare a răspunderii penale constă în producerea consecinţelor deosebit de grave, în aces caz pedeapsa fiind închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.


Penal II 2


Art. 247

Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

Îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Noţiune. Este fapta unui funcţionar public care îngrădeşte folosinţa sau exerciţiul drepturilor vreunei persoane ori creează pentru acesta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

Obiectul juridic special adiacent îl constituie relaţiile sociale privitoare la capacitatea juridică a persoanei fizice, iar pe de altă parte, relaţiile sociale referitoare la egalitatea în drepturi a persoanelor.

Obiectul juridic

O altă ipostază a elementului material al faptei rezidă în punerea subiectului pasiv secundar într-o stare de inferioritate faţă de alte persoane pe temeiul unui anumit mobil (pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA).

○

Elementul material al faptei are două aspecte alternative: îngrădirea capacităţii de folosinţă sau a aceleia de exerciţiu şi, în al doilea rând, crearea unei situaţii de inferioritate pentru subiectul pasiv imediat. Îngrădirea acestei capacităţi juridice se face prin acte de serviciu comisive sau omisive.

Urmarea constă, în principal, în starea de pericol ce apare pentru buna evoluţie a relaţiilor de serviciu. Această urmare este condiţionată însă de un prejudiciu moral sau material care se aduce părţii vătămate, prin atingerea unor drepturi ale sale.

Raportul de cauzalitate rezultă ex re.

Latura obiectiva.

este complexă, în sensul că pe lângă forma de vinovăţie, care este intenţia, directă sau indirectă, legea prevede şi un anume mobil (cerinţă esenţială), care-l determină pe autor să facă deosebiri de valoare între oameni pe criterii de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

Latura subiectivă

Tentativa nu este incriminată,

Consumarea faptei are loc în momentul în care s-a produs efectiva îngrădire a drepturilor persoanei sau acesta a fost în starea de inferioritate.

Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani (respectiv de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni în cazul comiterii faptei de către funcţionar, situaţie în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, potrivit art. 258 alin. 2 C.p.).

Pentru forma agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (art. 2481 C.p.).


Abuzul in serviciu prin ingradirea unor drepturi20 mai 201220:35

Penal II 2


Art. 248

Abuzul în serviciu contra intereselor publice

Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Noţiune. Fapta incriminată în art. 248 C.p. reprezintă o atingere a intereselor vreuneia dintre unităţile prevăzute în art. 145 C.p., săvârşită cu ştiinţă de către un funcţionar în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Subiectul activ este funcţionar public sau funcţionar (art. 258 C.p.).

Funcţionarul nu îndeplineşte un act de serviciu sau, dimpotrivă, îl îndeplineşte, dar în mod necorespunzător.

○

Elementul material al faptei constă într-o acţiune sau omisiune, dependentă de atribuţiile de serviciu ale autorului infracţiunii.

producerea unei tulburări însemnate bunului mers al unei unităţi dintre cele prevăzute de art. 145 C.p.

i.

cauzarea unei pagube avutului acesteia.ii.

este individualizată de lege în forma a două situaţii alternative: ○

Urmarea

Prin „tulburare însemnată” înţelegem o afectare importantă a relaţiile de serviciu din unitate. În acest caz activitatea unităţii se resimte serios în urma comiterii faptei.

○

Paguba afectează patrimoniul unităţii.○

Caracterul „însemnat” al tulburării şi lezarea patrimoniului unităţii se apreciază suveran de către instanţa de judecată, motivându-se în mod concret. Poate exista o tulburare însemnată a bunului mers al unităţii chiar dacă nu se reţine şi existenţa unei pagube în patrimoniul acesteia.

○

Latura obiectivă.

Autorul săvârşeşte fapta „cu ştiinţă”, adică cu intenţie (directă sau indirectă).

Latura subiectivă.

Tentativa nu este incriminată.

Fapta poate avea un caracter continuu sau continuat.○

Consumarea are loc numai în momentul producerii efective a tulburării însemnate sau a pagubei.

Sancţiunea pentru forma tipică este închisoarea de la 6 luni la 5 ani (respectiv închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni pentru funcţionar).

Varianta agravantă, prevăzută de art. 2481 C.p., atrage aceeaşi pedeapsă cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.


Abuz in serviciu contra intereselor publice20 mai 201220:40

Penal II 2


Art. 249

Neglijenţa în serviciu

(1) Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut consecinţe deosebit de grave, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Este fapta persoanei care, având calitatea de funcţionar public (sau de funcţionar), încalcă din culpă o îndatorire de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, cauzând o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori altei unităţi dintre cele prevăzute în art. 145 C.p. sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.

•Noţiune.

Neglijenţa în serviciu are ca obiect juridic special raporturile sociale care depind de exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarilor în sensul că aceştia să nu producă, prin actele de serviciu specifice funcţiei pe care o deţin, perturbări însemnate unităţii, o pagubă patrimoniului acesteia sau o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

•

Ca obiect special adiacent întâlnim relaţiile sociale privitoare la interesele legale ale persoanelor.

•


Fapta constă într-o acţiune sau o inacţiune efectuată în cadrul exercitării legale a serviciului care, însă, reprezintă fie o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu (inacţiune), fie o îndeplinire defectuoasă a acestora (acţiune).

○


o tulburare însemnată adusă bunului mers al unităţiii.o pagubă pricinuită avutului acesteiaii.o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.iii.

se prezintă sub forma a trei situaţii alternative:○

Urmarea•

Latura obiectivă.

În ceea ce priveşte „atingerea adusă intereselor legale ale unei persoane”, această urmare se deosebeşte de aceea prevăzută în art. 246 C.p. doar prin faptul că, în cazul neglijenţei în serviciu, ea trebuie să fie importantă. Această împrejurare se apreciază în mod suveran de către instanţa de judecată.

○

Infracţiunea se săvârşeşte numai din culpă.•Latura subiectivă.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii efective a urmării prevăzute de lege. •Neglijenţa în serviciu este o infracţiune de rezultat şi nu de pericol. •În cazul culpei cu previziune este posibilă forma continuată, iar în raport cu anumite urmări •


Neglijenta in serviciu20 mai 201220:45

Penal II 2

În cazul culpei cu previziune este posibilă forma continuată, iar în raport cu anumite urmări (tulburarea însemnată) şi forma continuă.

•

Sancţiunea pentru forma tipică este alternativă: închisoarea de la o lună la 2 ani sau amenda de la 500 la 30.000 RON. Pentru forma agravantă sancţiunea este închisoare de la 2 la 10 ani.

•

Varianta agravată. Art. 249 alin. 2 C.p. incriminează neglijenţa în serviciu care a avut ca urmare consecinţe deosebit de grave.

•

Penal II 2


Art. 250

Purtarea abuzivă

(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

(2) Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(4) Vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.

(5) Vătămarea corporală gravă săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.

Incriminare modificată prin Legea nr. 278/2006, când s-a dorit o reglementare oarecum „în oglindă” a infracţiunilor de ultraj şi cea de purtare abuzivă.

Adresarea într-un mod jignitor unei persoane, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală sau vătămare corporală gravă a acesteia de către un funcţionar public în exercitarea îndatoririlor de serviciu constituie infracţiunea de purtare abuzivă şi se pedepseşte în conformitate cu art. 250 C.p.

•Noţiune.

Obiectul juridic special cuprinde relaţiile sociale care depind în existenţa şi evoluţia lor de atitudinea deferentă, nonviolentă a funcţionarului public sau altui funcţionar în raporturile cu persoanele fizice.

•

Aceste relaţii sociale se referă, în primul rând, la serviciu, dar, în secundar, ele privesc şi importante atribute ale omului (demnitatea, libertatea psihică, integritatea corporală sau sănătatea sa).

•

Obiectul

Subiectul activ este numai un funcţionar public (sau funcţionar, potrivit art. 258 C.p.).

În cazul variantelor agravate de la alin. 2, 3, 4 şi 5, elementul material coincide cu acela de la infracţiunile de ameninţare (art. 193 C.p.), lovire sau alte violenţe (art. 180 C.p.), vătămare corporală (art. 181 C.p.) şi, respectiv, vătămare corporală gravă (art. 182 C.p.).

○

Elementul material al faptei tipice constă în „întrebuinţarea de expresii jignitoare”. Înţelesul acestei noţiuni coincide cu acela al elementului material al infracţiunii de insultă (art. 205 C.pen., azi considerat abrogat). Elementul material al faptei se exercită nemijlocit asupra subiectului pasiv imediat, care este prezent la locul unde se săvârşeşte fapta.

•Latura obiectiva

Urmarea faptei are o structură complexă în sensul că, în principal, se creează o stare de pericol pentru buna şi normala desfăşurare a relaţiilor de serviciu, iar în secundar se aduce atingere onoarei şi reputaţiei persoanei. În cazul variantelor agravate, subiectului pasiv nemijlocit i se lezează şi libertatea, sănătatea sau integritatea corporală.

•

în cazul variantelor agravate de la alin. 4 şi 5 legătura dintre faptă şi urmarea mai gravă (vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă) trebuie dovedită.

○

Raportul de cauzalitate rezultă ex re•

Purtarea abuziva20 mai 201220:49

Penal II 2

NB! Subiectul pasiv care ripostează la o asemenea purtare abuzivă a unui funcţionar ce îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat nu săvârşeşte infracţiunea de ultraj.

este caracterizată de vinovăție sub forma intenţiei, pentru variante de la alin. 1, 2 şi 3 şi praeterintenţiei pentru alin. 4 şi 5.

•Latura subiectivă

Tentativa nu este incriminată. •Infracţiunea poate avea un caracter continuat.•


Sancţiunea este, pentru varianta simplă, pedeapsa cu închisoarea de la o lună la un an sau cu amendă de la 300 la 15.000 RON; în cazul agravantei de la alin. 2 închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda de la 500 la 30.000 RON; în cazul alin. 3 închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda de la 500 la 30.000 RON, în cazul agravantei de la alin. 4 închisoarea de la 6 luni la 6 ani şi în cazul alin. 5 închisoarea de la 3 la 12 ani.

•

Când se realizează conţinutul mai multor alineate ale art. 250 Cod penal, se va aplica numai alineatul cuprinzând sancţiunea cea mai gravă. Atunci când prin violenţă s-au comis urmări care corespund art. 182 alin. 3 C.p., vom avea un concurs de infracţiuni, între art. 250 alin. 1 sau 2 şi art. 182 alin. 3 C.p.

•

Penal II 2


Art. 252

Neglijenţa în păstrarea secretului de stat

Neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Reprezintă fapta unui funcţionar care, din neglijenţă, determină distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie informaţie secret de stat sau care a dat prilejul altei persoane să afle un asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului.

Fapta este periculoasă pentru interesele de stat exprimate în documentele ce constituie informaţii secrete de stat.

Neglijenţa în păstrarea secretului de stat

Noţiune.

Subiectul activ nemijlocit este exclusiv un funcţionar public (indiferent de unitatea la care lucrează).

Elementul material constă într-o acţiune sau o inacţiune a funcţionarului care a avut ca urmare distrugerea, pierderea, alterarea sau sustragerea unui document ce constituie informaţie secret de stat sau a dat prilejul altei persoane să afle un asemenea secret.

Cerinţa esenţială este ca fapta să fie de natură să aducă atingere intereselor statului.

Latura obiectivă.

fapta se comite din culpă.

Intenţia ar conduce la încadrarea faptei ca infracţiune de compromitere a unor interese de stat (art. 168 C.p.).

Latura subiectivă:

Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Neglijenta in pastrarea secretului de stat20 mai 201222:14

Penal II 2


Art. 2531

Conflictul de interese

Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.

Dispoziţiile alin. 1 nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.

Reprezintă fapta unui funcţionar public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

•

Fapta este periculoasă pentru interesele publice întrucât denaturează caracterul onest al actelor sau deciziilor implicând o instituţie publică sau o persoană juridică de interes public, funcţionarului public revenindu-i sarcina de a urmări ca actul îndeplinit sau decizia luată să fie exclusiv în interesul unităţii, fără a se realiza vreun folos material de către apropiaţi ai funcţionarului respectiv, rude până la gradul II inclusiv sau parteneri de afaceri.

•

Noţiune.

Fapta nu prezintă un obiect material•Obiectul material

Subiectul activ nemijlocit este exclusiv un funcţionar public (indiferent de unitatea la care lucrează, dintre cele prevăzute de art. 145 C.p.).

•

Coautoratul este posibil în ipoteza în care doi sau mai mulţi funcţionari publici emit actul în comun sau participă la luarea unei decizii prin care realizează, direct sau indirect, un folos material de către fiecare sau în legătură cu fiecare dintre ei, potrivit textului incriminator.

○

Participaţia este posibilă sub orice formă.•

Subiect pasiv este unitatea la care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public.•


Elementul material constă într-o acţiune a funcţionarului public de îndeplinire a unui act sau de luare a unei decizii.

•

Potrivit alin. 2 al art. 2531 C.p., incriminarea nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative, ceea ce semnifică faptul că aceste acte sau decizii nu pot constitui element material al infracţiunii de conflict de interese.

○

Cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca fapta să aibă ca urmare realizarea, direct sau indirect, a unui folos material pentru funcţionarul public, pentru o rudă a sa până la gradul II inclusiv sau pentru altă persoană cu care funcţionarul se află sau s-a aflat în relaţii comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

•

Latura obiectivă.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru onestitatea şi corectitudinea relaţiilor de serviciu şi nu este necesară producerea unui prejudiciu pentru unitate. Dacă acest prejudiciu există, va exista un concurs de infracţiuni între conflictul de interese şi abuzul în

•

Conflictul de interese20 mai 201222:19

Penal II 2

prejudiciu există, va exista un concurs de infracţiuni între conflictul de interese şi abuzul în serviciu contra intereselor publice.

Legătura de cauzalitate rezultă din chiar materialitatea faptei.•

caracterizată de vinovăția sub forma intenţiei directe sau indirecte, ceea ce implică cunoaşterea de către funcţionarul vinovat a faptului că actul sau decizia sa este de natură să-i aducă un folos material injust sau să-l aducă unei persoane apropiate făptuitorului dintre cele menţionate în textul de lege, adică funcţionarul public ştie că se află în conflict de interese.

•

Nu este necesar ca făptuitorul să fi avut drept scop obţinerea folosului material de către sine sau de către altul cu care se află în anumite relaţii, fiind suficient faptul că acest folos este obţinut.

•

Latura subiectivă:

Fapta se consumă la momentul realizării avantajului material de către funcţionar sau persoana apropiată lui, potrivit textului incriminator.

•

Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte.•Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă (10 ani), cu condiţia ca pedeapsa aplicată să fie de minimum 2 ani (potrivit art. 65 alin. 3 C.p.).

•

Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, iar competenţa de judecată în primă instanţă aparţine curţii de apel, potrivit art. 281 punctul 1 litera a1 C.p.p.

•

Forme si sanctiuni

Penal II 2


Art. 254

Luarea de mită

(1) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Raţiunea legii este de a preveni şi combate corupţia unor funcţionari care periclitează grav normala evoluţie a relaţiilor de serviciu, precum şi prestigiul instituţiei respective.

Luarea de mită are ca obiect juridic special raporturile sociale de serviciu pentru a căror firească evoluţie se pretinde subiectului activ să nu-şi creeze avantaje materiale ilicite prin exercitarea serviciului său.

•Obiectul infracţiunii.

Subiectul activ este întotdeauna un funcţionar.•Subiecţii.

Elementul material este alcătuit din patru modalităţi normative, alternative. •

Primirea înseamnă intrarea efectivă a făptuitorului în posesia folosului ilicit.a.Pretinderea semnifică cererea exprimată fără dubiu de către subiectul activ în sensul că doreşte să primească folosul nelegal.

b.

Acceptarea promisiunii reprezintă încuviinţarea neechivocă privind primirea folosului injust.

c.

Nerespingerea promisiunii ilustrează lipsa oricărei riposte corespunzătoare a făptuitorului la oferta de mituire care i se face. Această pasivitate a funcţionarului nu poate fi însă de orice natură, ci ea trebuie să fie izvorâtă dintr-o atitudine favorabilă ideii de acceptare a mituirii.

d.

Acestea sunt: primirea, pretinderea, acceptarea sau nerespingerea unor promisiuni, toate privitoare la foloase injuste.

•

Latura obiectivă.

Elementul material al faptei se săvârşeşte totdeauna înaintea efectuării sau neefectuării actului de serviciu ori a realizării lui necorespunzătoare.

Fapta se comite în legătură cu un folos necuvenit subiectului activ, pe care acesta îl primeşte sau urmează a-l primi de la mituitor. Prin foloase care nu i se cuvin se înţelege orice folos material care ar constitui o îmbogăţire fără just temei, adică o sporire a activului sau o diminuare a pasivului patrimoniului făptuitorului pe calea ilicită a exercitării atribuţiilor sale de serviciu.

•

Folosul ilicit este dobândit (sau numai urmărit) de către autor în schimbul îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul efectuării unui act contrar acestor îndatoriri.

•

Folosul nelegal poate fi remis funcţionarului înainte sau după încălcarea de către acesta a •

Luarea de mita20 mai 201222:23

Penal II 2

Folosul nelegal poate fi remis funcţionarului înainte sau după încălcarea de către acesta a îndatoririlor de serviciu, cu menţiunea (care este în acelaşi timp o cerinţă esenţială a conţinutului infracţiunii) că primirea folosului ulterior efectuării sau neefectuării actului de serviciu trebuie să fie precedată de o pretindere, acceptare sau nerespingere a unei promisiuni referitoare la acel folos dobândit de către funcţionar pentru sine sau pentru altul. Acesta este şi criteriu esenţial de deosebire a luării de mită de infracţiunea de primire a unor foloase necuvenite.

•

Ori de câte ori neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu constituie infracţiune prin ea însăşi, luarea de mită va intra în concurs cu acea faptă penală.

•

Urmarea infracţiunii constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea corespunzătoare a serviciului în unitatea al cărei angajat este făptuitorul, precum şi pentru prestigiul acesteia.

•


Vinovăţia cu care se săvârşeşte fapta are numai forma intenţiei, directă sau indirectă, aceasta deoarece scopul activităţii infracţionale este prevăzut de lege.


Intrarea autorului în posesia folosului necuvenit are relevanţă, din punctul de vedere al consumării faptei, numai în ceea ce priveşte modalitatea primirii.

○

Infracţiunea poate avea forma continuată.○

Consumarea faptei este deplin înfăptuită o dată cu realizarea oricăreia din cele patru modalităţi normative ale elementului material.

•Formele infracţiunii.

Sancţiunea. Luarea de mită se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Agravanta faptei, prevăzută în alin. 2, priveşte numai calitatea subiectului activ care, în acest caz, este un funcţionar cu atribuţii de control. Pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

În art. 254 alin. ultim Cod penal se prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Această confiscare are natura juridică a confiscării speciale prevăzută de art. 118 C.p.

•

Când luarea de mită s-a săvârşit în participaţie, în modalitatea primirii de foloase injuste, se va confisca de la fiecare participant, numai beneficiul realizat personal.

•

Nu pot fi confiscate decât bunurile remise efectiv celui condamnat pentru luare de mită.•Banii sau bunurile nu constituie obiect material al luării de mită, ci mijlocul de realizarea a elementului material al acestei infracţiuni de pericol.

•

Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, iar competeţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului.

•

Confiscarea specială.

Penal II 2


Art. 255

Darea de mită

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Fapta prevăzută în alineatul precedent nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.

(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

(4) Dispoziţiile art. 254 alin. 3 se aplică în mod corespunzător, chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare.

(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care Ie-a dat în cazurile arătate în alin. 2 şi 3.

Coruperea unui funcţionar prin promisiunea, oferirea sau darea unor foloase materiale în modurile şi scopurile arătate în art. 254 Cod penal este considerată de legiuitor infracţiune de dare de mită.

•

Darea de mită este o infracţiune corelativă aceleia de luare de mită. Spre deosebire de aceasta din urmă însă, darea de mită este o faptă în legătură cu serviciul, adică totdeauna autorul ei este exterior complexului de atribuţii din exercitarea cărora urmăreşte să obţină un avantaj, moral sau material, legal sau injust.

•

Noţiune.

Promisiunea înseamnă făgăduiala care se face de către subiectul activ funcţionarului de a-i remite bani sau un alt folos material.

a.

Oferirea reprezintă înfăţişarea folosului injust funcţionarului pentru ca acesta, dacă este de acord, să şi-l poată însuşi.

b.

Darea folosului semnifică remiterea lui efectivă funcţionarului.c.

Elementul material al faptei este alcătuit din trei modalităţi normative şi alternative:promisiune, oferire, dare de bani sau alte foloase.

•Latura obiectiva

Toate variantele elementului material al faptei se raportează la un funcţionar competent a înfăptui actul de serviciu pe care îl doreşte mituitorul. Folosul injust este dat funcţionarului pentru ca acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, ori să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

○

Natura folosului şi caracterul său sunt aceleaşi ca şi în cazul luării de mită.○

Spre exemplu, oferirea unei sume de bani paznicului dintr-o societate comercială de către cel care avea asupra sa bunuri, sustrase din unitate, pentru ca paznicul să nu-l predea organelor de poliţie.

Elementul material al faptei se săvârşeşte anterior efectuării sau neefectuării actului de serviciu.

○

Darea de mită poate constitui prin ea însăşi o determinare la săvârşirea unei infracţiuni de către funcţionarul care beneficiază de ea, dar aceasta nu-i schimbă natura juridică de faptă penală de-sine-stătătoare incriminată de art. 255 C.p. (de exemplu, o persoană oferă o sumă de bani unui funcţionar pentru ca acesta să distrugă sau să falsifice un înscris oficial).

○

În alin. 2 al art. 255 C.p. este înserată o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi care constă în constrângerea făptuitorului de către cel care a luat mită. Această

○

Darea de mita20 mai 201222:29

Penal II 2

care constă în constrângerea făptuitorului de către cel care a luat mită. Această constrângere se deosebeşte de aceea prevăzută în art. 46 C.p., deoarece ea este întemeiată nu pe un pericol grav pentru persoana făptuitorului sau a altuia, ci pe caracterul important şi oportun al interesului celui care este determinat, în acest mod, să dea mită.Mituitorul nu se pedepseşte, conform alin. 3, dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune, aceasta fiind o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale.

○

Recunoasterea in fata organului de cercetare nu echivaleaza cu denuntarea care inlatura sanctionarea faptuitorului.

○

Darea de mită se poate săvârşi şi prin intermediar.○

Urmarea faptei constă în starea de pericol ce apare cu privire la relaţiile sociale de serviciu, datorită coruperii sau posibilităţii de corupere a funcţionarilor.

•

Raportul de cauzalitate se naşte ex re.•

rezidă numai în intenţie, directă sau indirectă. •Scopul faptei este un element indispensabil pentru stabilirea vinovăţiei, având aceeaşi importanţă pe care o are în cazul infracţiunii de luare de mită.

•

Latura subiectivă

Tentativa constând în promisiunea sau oferta de mituire este, prin voinţa legiuitorului, asimilată formei consumate.

•

Infracţiunea se consumă la momentul realizării oricăreia dintre cele trei modalităţi normative ale elementului material al faptei. Instantaneu se nasc urmarea imediată şi raportul de cauzalitate.

•


Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.•Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

•

Nu se confiscă bunuri promise, ci numai cele oferite sau efectiv remise, primite. Când bunurile se confiscă la funcţionarul care le-a primit, nu mai poate fi incidentă încă o confiscare a contravalorii aceloraşi bunuri de la mituitor.

•

În sfârşit, bunurile confiscate se restituie persoanei care le-a dat, în situaţia în care operează cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a răspunderii penale pentru aceasta. Restituirea operează chiar dacă bunurile au fost confiscate la cel care a luat mita.

•

Bunurile nu se restituie mituitorului apărat de pedeapsă atunci când se constată că acesta le-a oferit sau le-a dat funcţionarului, a aşteptat să beneficieze de atitudinea incorectă a lui şi apoi l-a denunţat, pentru a obţine şi serviciul funcţionarului, dar şi pentru a reintra în posesia bunurilor respective. Acest raţionament se impune deoarece altfel ar însemna că legea îngăduie o cale prin care i se înfrânge raţiunea.

•


•

Penal II 2


Art. 256

Primirea de foloase necuvenite

(1) Primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Infracţiunea de primire de foloase necuvenite este fapta funcţionarului care, după ce a efectuat un act ce intra în competenţa sa, primeşte bani ori alte foloase

•Noţiune.

Fapta se comite prin acţiunea de primire a foloaselor necuvenite de către autor.•Subiectul activ poate intra în posesia folosului nelegal direct sau prin intermediar (o altă persoană primeşte bunul în numele său şi cu ştiinţa sa).

•

Infracţiunea nu subzistă dacă, ulterior realizării actului de serviciu, funcţionarul doar acceptă promisiunea unor foloase injuste sau chiar le pretinde.

○

De asemenea, nu vor fi incidente dispoziţiile art. 256 C.p. atunci când primirea banilor, după efectuarea actului de serviciu, a fost precedată de o înţelegere în acest sens care, la rândul ei, se situează înaintea îndeplinirii actului respectiv, în acest caz fapta fiind o luare de mită.

○

O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este aceea ca bunurile să fie primite de agent după ce a îndeplinit actul care intra în competenţa sa.

•

Actul înfăptuit de funcţionar şi pentru care primeşte folosul necuvenit este totdeauna executat în conformitate cu legea; în caz contrar vor fi incidente - eventual - dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu.

•

Conţinutul constitutiv.

Urmarea constă în starea de pericol ce se instituie în raport cu evoluţia normală a relaţiilor de serviciu

•

Raportul de cauzalitate apare ex re.•

este reprezentată numai de intenţie în ambele ei modalităţi.•Dacă folosul necuvenit este remis funcţionarului din eroare, fapta lui va constitui un abuz în serviciu şi nu primire de foloase necuvenite.

•

Legea prevede implicit un mobil al faptei fără de care vinovăţia nu poate fi concepută. Aceasta constă în tendinţa celui care primeşte folosul de a se considera recompensat, în acest mod nelegal, pentru că şi-a exercitat atribuţiile de serviciu.

•

Latura subiectivă

Tentativa nu este incriminată•Consumarea are loc instantaneu la momentul primirii efective a folosului nelegal.•

Forme, sancţiuni.

Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.•

Şi în acest caz banii, valorile sau orice alte bunuri primite de cel condamnat se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, el va fi obligat la plata echivalentului lor în bani.

•

Primirea de foloase necuvenite20 mai 201222:44

Penal II 2


Art. 257

Traficul de influenţă

Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Dispoziţiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător.

Traficul de influenţă este o infracţiune în legătură cu serviciul şi constă în primirea de bunuri de către o persoană sau pretinderea lor ori acceptarea unor promisiuni în acest sens pentru a interveni pe lângă un funcţionar competent să îndeplinească un anume act de serviciu, în scopul de a-l determina să facă ori să nu facă acest act.[1]

•Noţiune.

Primireaa.Pretindereab.Acceptarea de promisiuni.c.

Aceste noţiuni au acelaşi înţeles ca şi în cazul infracţiunii de luare de mită. Acceptarea de daruri este cuprinsă în modalitatea primirii de foloase. Modalităţile sunt alternative, dar se referă toate la bani, daruri ori alte foloase patrimoniale pe care le primeşte ori urmează să le primească traficantul de influenţă sau, cu acordul său, orice altă persoană.

Elementul material al faptei cuprinde trei modalităţi normative şi anume:•Conţinutul constitutiv.

O trăsătură esenţială a conţinutului infracţiunii o constituie faptul că influenţa - reală sau presupusă - priveşte totdeauna un funcţionar care exercită în momentul săvârşirii elementului material al infracţiunii atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cel care a dat, a promis sau de la care s-au pretins bani ori alte foloase.

•

Funcţionarul urmează să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Acest funcţionar, în regulă generală, nu cunoaşte activitatea traficantului referitoare la atribuţiile sale de serviciu, în caz contrar fapta sa constituind complicitate la trafic de influenţă, cu condiţia însă să săvârşească şi acte de ajutorare morală sau materială a traficantului de influenţă respectiv.

•

Elementul material al faptei va conduce spre infracţiunea de înşelăciune ori de câte ori funcţionarul, menţionat chiar generic, prin intermediul funcţiei, nu există în realitate sau nu are în atribuţiile sale îndeplinirea actului urmărit de cumpărătorul de influenţă.

•

În orice situaţie, elementul material al faptei se săvârşeşte înainte de a interveni pe lângă funcţionar sau cel mult chiar în momentul intervenţiei.

•

În cazul în care fapta se săvârşeşte de către un funcţionar care are şi el atribuţii în legătură cu actul de serviciu pe care urmează a-l îndeplini funcţionarul de a cărui favoare se prevalează făptuitorul, va exista un concurs ideal de infracţiuni între luare de mită şi trafic de influenţă.În această situaţie, însă, cumpărătorul de influenţă este asigurat de făptuitor că va beneficia şi de serviciile ce intră în competenţa sa.

•

Urmarea faptei constă, în principal, într-o stare de pericol pentru normala evoluţie a relaţiilor •

Traficul de influenta20 mai 201222:59

Penal II 2

Urmarea faptei constă, în principal, într-o stare de pericol pentru normala evoluţie a relaţiilor de serviciu la care se referă traficantul de influenţă.

•

Raportul de cauzalitate se naşte ex re.•

se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă.•Vinovăţia făptuitorului are un corespondent în atitudinea psihică a cumpărătorului de influenţă, în sensul că acesta are un interes real de a obţine favoarea unui funcţionar.

•

Latura subiectivă are ca element indispensabil scopul, fapt care îi conferă un caracter calificat, fără ca prin aceasta să înlăture incidenţa intenţiei indirecte.

•

Latura subiectivă

Tentativa, constând în pretindere, este transformată, prin voinţa legii, în formă consumată.•

Este posibilă forma continuată.○

Consumarea are loc la momentul efectivei primiri, pretinderi ori acceptări de promisiuni, toate referindu-se la foloase patrimoniale ilicite pentru făptuitor sau pentru oricine altcineva.

•


Foloasele patrimoniale primite se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul va fi obligat la plata echivalentului lor în bani (art. 257 alin. 2, raportat la art. 256 alin. 2 C.p.).

○

Dispoziţiile privitoare la confiscare nu se aplică în situaţia în care fapta s-a săvârşit prin pretindere sau acceptare de promisiuni.

○

Foloasele patrimoniale care au fost date făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunii nu mai pot constitui obiectul unor pretenţii civile din partea celui care a solicitat săvârşirea faptei.

○

Foloasele care au fost date spre a săvârşi infracţiunea se vor confisca de la orice persoană la care se găsesc, inclusiv de la cel care le-a dat, dacă i-au fost restituite de făptuitori.

○

Atunci când cumpărătorul de influenţă a denunţat fapta organului de urmărire penală mai înainte ca acesta să fi fost sesizat, foloasele patrimoniale i se restituie, nemaioperând dispoziţiile legale referitoare la confiscare.

○

Sancţiunea este închisoarea de la 2 la 10 ani.•


•

Penal II 2


Art. 259

Denunţarea calomnioasă

Învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de

către o anume persoană, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Producerea ori ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte, se pedepseşte cu

închisoare de la unu la 5 ani.

Dacă cel care a săvârşit fapta declară mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de

persoana în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea, ori împotriva căreia s-au produs probele,

că denunţul, plângerea sau probele sunt mincinoase, pedeapsa se reduce potrivit art. 76.

Fapta este de natură a perturba normala desfăşurare a activităţii de justiţie, căreia îi fixează un obiectiv inexistent sau parţial neadevărat (fie că fapta imputată nu există, fie că, dacă ea există, nu a fost săvârşită de persoana indicată) şi este incriminată de legiuitor în două variante corespunzătoare alin.1 şi 2 ale art. 259 C.p.

•Notiune

În cazul denunţării calomnioase, structura relaţiilor sociale ocrotite de norma juridică este complexă.

•

În primul rând este vorba de relaţii sociale specifice înfăptuirii justiţiei, pentru a căror ocrotire statul pretinde să nu se facă sesizări mincinoase în sensul că o anumită persoană ar fi săvârşit o infracţiune, precum şi să nu se producă ori să se ticluiască probe în sprijinul vreunei astfel de învinuiri neadevărate.

•

Obiectul juridic special adiacent este alcătuit din relaţiile sociale privitoare la demnitatea şi libertatea persoanei căreia i se pune, pe nedrept, în sarcină săvârşirea unei infracţiuni.

•


Sunt coautori la denunţarea calomnioasă şi făptuitorii care se înţeleg să săvârşească unul fapta prevăzută în alin.1 iar celălalt fapta prevăzută în alin. 2 ale art. 259 Cod penal.

•

Denunţarea calomnioasă are ca subiect pasiv secundar persoana care este învinuită în mod mincinos că a săvârşit o infracţiune.

•

Orice persoană poate fi subiect pasiv adiacent al acestei infracţiuni, căci legea nu instituie vreo condiţie specială pentru cel vizat prin învinuirea mincinoasă.

•

Învinuirea mincinoasă se referă la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană. Această persoană trebuie să fie suficient descrisă pentru ca organul care primeşte denunţul să o poată individualiza numai pe baza elementelor cuprinse în sesizare. Nu este îndeplinită această condiţie dacă denunţătorul lasă să se înţeleagă că fapta ar fi fost săvârşită de un cerc nedeterminat de persoane.

•

În cazul în care mai multe persoane sunt învinuite mincinos de aceeaşi infracţiune sau de infracţiuni diferite, dar prin acelaşi denunţ, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni.Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care aceeaşi infracţiune este pusă succesiv, în chip mincinos, în seama mai multor persoane.

•

Într-o asemenea situaţie, unii autori susţin că nu ar putea fi vorba de denunţ calomnios în sensul legii penale, deoarece denunţătorul „n-a pus inutil în mişcare aparatul de stat respectiv”, adică cercetările efectuate au avut ca rezultat descoperirea unei fapte prevăzute de legea penală şi nu contează dacă denunţătorul a fost de bună sau de rea-credinţă cu privire la persoana nevinovată acuzată.

○

Alţi autori consideră, dimpotrivă, că şi în acest caz făptuitorul comite fapta prevăzută şi

În legătură cu subiectul pasiv imediat, în literatura juridică există o problemă controversatăprivind cazul în care o persoană inocentă este învinuită cu rea-credinţă că a săvârşit o faptă penală care s-a şi comis în realitate, dar de către o altă persoană.

•

Subiecţii infractiunii.

Denuntarea calomnioasa21 mai 201212:14

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsgu4q&conversationId=169829

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjxgy&conversationId=169829

Alţi autori consideră, dimpotrivă, că şi în acest caz făptuitorul comite fapta prevăzută şi pedepsită în art. 259 C.p., opinie pe care o împărtăşim, fiind în concordanţă cu voinţa legiuitorului.

○

Finalitatea justiţiei nu se realizează oricum şi cu orice preţ, ci într-un climat (pe care organele de justiţie sunt obligate să-l creeze şi să-l întreţină) de consideraţie maximă şi ocrotire judiciară a intereselor legitime ale persoanei, a onoarei, demnităţii şi reputaţiei acesteia.

○

Mai mult, în acest caz organul de justiţie a desfăşurat (evident nu din vina sa) o activitate necorespunzătoare (având ca obiect un om nevinovat), ceea ce înseamnă tot o perturbare a justiţiei, creându-se pericolul diminuării eficienţei sale şi a respectului public faţă de ea.

○

Conţinutul infracţiunii de denunţare calomnioasă.

Infracţiunea de denunţare calomnioasă încorporează două variante (forma tip şi o agravantă)corespunzătoare celor două alineate ale art. 259 C.p.

•

În structura art. 259 C.p. fapta prevăzută în alin. 1 constituie incriminarea tipică reprezentată printr-o acţiune de învinuire mincinoasă referitoare la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană.

•

Prin „învinuire mincinoasă” se înţelege o acuzaţie care nu are corespondent în realitatea obiectivă. Caracterul mincinos al învinuirii se referă obligatoriu la situaţia persoanei învinuite, căreia i se pune în seamă săvârşirea unei fapte penale pe care ea nu a comis-o.

•

Învinuirea păstrează un caracter mincinos şi atunci când dintr-un fapt real se construieşte, prin falsificarea trăsăturilor sale, o infracţiune care, prin denunţ sau plângere, este pusă pe seama unei persoane.

•

Învinuirea mincinoasă trebuie să fie făcută prin denunţ sau plângere. Aceste noţiuni le găsim definite în art. 222 şi 223 C.p.p., dar pentru a produce efectele prevăzute de art. 259 C.p. nu este necesar ca denunţul sau plângerea să îndeplinească condiţiile prevăzute în textele de procedură.

•

Astfel, plângerea sau denunţul pot să nu cuprindă numele, prenumele, domiciliul petiţionarului. Înştiinţate fiind de săvârşirea unei infracţiuni, chiar printr-o sesizare anonimă, organele judiciare vor întreprinde totuşi măsurile necesare elucidării situaţiei, pierzând timp şi mijloacele materiale pentru o cercetare fără obiect. Aceeaşi rezolvare se impune şi în cazul sesizării semnate cu un nume fictiv sau cu pseudonim.

•

Învinuirea mincinoasă trebuie să se refere în mod obligatoriu la „săvârşirea unei infracţiuni”. Elementele oferite de autorul sesizării trebuie să corespundă noţiunii de „infracţiune săvârşită” astfel cum este descris acest concept în art. 144 C.p.

•

Codul penal actual a restrâns foarte mult domeniul faptei imputate, aceasta nemafiind decât o infracţiune. Când fapta imputată nu este o infracţiune, fapta nu va constitui calomnie, deoarece lipseşte elementul publicităţii. Un asemenea denunţ adresat unui organ de stat odată intrat în evidenţa acestuia, nu poate fi considerat un document aflat în sfera publicităţii.

•

Nu este necesar ca denunţătorul să dea o calificare precisă faptei penale imputate, fiind suficient ca, din descrierea faptei, să rezulte că aceasta este o infracţiune.

•

În ambele variante prevăzute de art. 259 C.p. urmarea constă în pericolul punerii în mişcare în mod inutil a aparatului de justiţie, în scopul cercetării unui fenomen infracţional care fie că nu există, fie că nu a fost săvârşit de persoana care a devenit, ca urmare a denunţului, obiect al activităţii judiciare. Persoana denunţată este primejduită şi ea în ceea ce priveşte libertatea şi demnitatea ei.

•

Raportul de cauzalitate rezultă, în toată complexitatea sa, ex re.•

Latura obiectivă.

Vinovăţia făptuitorului constă numai în intenţie, directă sau indirectă.•Denunţarea calomnioasă se comite de regulă cu intenţie indirectă. Aceasta, deoarece făptuitorul nu urmăreşte împiedicarea activităţii de justiţie, dar acceptă producerea acestui rezultat în scopul lezării demnităţii şi libertăţii celui învinuit. Mai rar, fapta se comite cu intenţie directă, în care făptuitorul să urmărească numai împiedicarea activităţii de justiţie.

•

Latura subiectivă.

Penal II 2

intenţie directă, în care făptuitorul să urmărească numai împiedicarea activităţii de justiţie.Nucleul vinovăţiei îl constituie reaua-credinţă cu care făptuitorul face învinuirea mincinoasă sau, respectiv, produce ori ticluieşte probe neadevărate în sprijinul unei astfel de învinuiri.

•

Reaua-credinţă trebuie dovedită de acuzare. Ea se probează distinct de probaţiunea eventualei legături dintre faptul imputat şi persoana în sarcina căreia el este pus.

•

Stabilirea netemeiniciei probelor, a caracterului confuz şi vădit insuficient al datelor pe care s-a sprijinit învinuirea coroborată cu dovedirea ştiinţei făptuitorului despre toate acestea, pot conduce la concluzia existenţei relei-credinţe a denunţătorului.

•

Dacă agentul avea cunoştinţă despre împrejurări care relevă lipsa de vinovăţie a celui învinuit sau inexistenţa caracterului penal al faptei ori imposibilitatea tragerii la răspundere penală a celui acuzat şi nu le-a menţionat (direct sau indirect) în denunţ, atunci reaua-credinţă a sa este dovedită.

•

Scoaterea de sub urmărire penală a celui denunţat, cu motivarea că acesta nu a săvârşit faptele care i-au fost imputate, nu constituie în sine o probare a denunţului calomnios, acesta putând să fi fost totuşi făcut cu bună-credinţă, autorul lui fiind convins, din datele ce le deţinea, că denunţul său este conform cu realitatea.

•

Consumarea coincide cu momentul depunerii la organul judiciar a plângerii sau denunţului neadevărat, fiind vorba de o infracţiune de pericol.

•

De exemplu, se produc la diferite intervale de timp probe mincinoase, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale). Caracterul continuat al infracţiunii nu este cu nimic afectat de faptul că unele acţiuni pot primi calificarea din art. 259 alin.1 C.p., iar altele pe aceea corespunzătoare alin. 2 al aceluiaşi articol.

○

Uneori infracţiunea se poate prezenta în formă continuată•


Producerea ori ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte, constituie agravanta infracţiunii de denunţare calomnioasă.

•

Prin producerea unei probe mincinoase se înţelege prezentarea, înfăţişarea de mijloace de probe neadevărate, în scopul de a face organele respective să ia drept veridică învinuirea.

•

Ticluirea este activitatea de născocire a unor probe mincinoase. În această modalitate de săvârşire a infracţiunii, autorul, el însuşi, construieşte mijloacele de probe mincinoase, pe care apoi le aduce la cunoştinţa unor organe judiciare, în scopul de a face să se creadă în valabilitatea unui denunţ mincinos.

•

Fapta se referă numai la producerea sau ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte, învinuire preexistentă sau dedusă din înseşi aceste probe. Textul nu are incidenţă în situaţia în care făptuitorul nu caută să învinuiască o anume persoană, ci doar să perturbe activitatea judiciară în orice alt scop.

•

Varianta agravată.

Pedeapsa pentru denunţarea calomnioasă este închisoarea de la 6 luni la 3 ani pentru fapta prevăzută şi pedepsită în alin. 1 al art. 259 C.p. şi închisoarea de la unu la 5 ani în cazul agravantei.

•

În art. 259 alin. 3 C.p. legiuitorul a înscris o circumstanţă atenuantă, cu caracter special şi personal, pentru făptuitorul care declară, mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea ori împotriva căreia s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt mincinoase. În acest caz făptuitorul beneficiază de o reducere a pedepsei în conformitate cu art. 76 C.p.

•

Sancţiunea.

Penal II 2


Art. 260

Mărturia mincinoasă

(1)Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se

ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale

asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai înainte de a

se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau

de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia.

(3) Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului

sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a

mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76.

(4)Dispoziţiile alin. 1–3 se aplică în mod corespunzător şi expertului sau interpretului.

Mărturia mincinoasă este fapta martorului, expertului sau interpretului care, în cauza în care participă în această calitate, face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Falsitas in judicio este incriminată în art. 260 C.p.

•Noţiune.

Incriminarea protejează relaţiile sociale privitoare la activitatea de stabilire a adevărului într-o cauză în care se ascultă martori, experţi sau interpreţi.

•

Obiectul juridic special este, şi în acest caz, complex. În el se regăsesc ca valori sociale ocrotite atât justiţia, cât şi persoana, ale cărei atribute esenţiale (libertate, demnitate, patrimoniu) pot fi atinse prin mărturia mincinoasă.

•

Obiectul incriminării.

Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi săvârşită decât de o anumită categorie de persoane, alcătuită din martorii, experţii sau interpreţii care sunt prezenţi în această calitate într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care, în conformitate cu legea, sunt solicitaţi.

•

Art. 260 C.p. se referă nu numai la martorul din procesul penal, ci şi la cel din procesul civil, administrativ sau la cel chemat într-o cauză disciplinară.

○

Martorul este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul judiciar şi care, din această cauză, este chemată pentru a fi ascultată în proces.

•

În situaţia în care expertiza a fost efectuată de un institut de specialitate, nu va răspunde pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă persoana care, fiind angajatul acelui institut, a întocmit raportul de expertiză neadevărat. O astfel de persoană va răspunde pentru abuz în serviciu sau pentru fals în înscrisuri oficiale.

○

Expertul este persoana care posedă cunoştinţe deosebite într-un anumit domeniu. El este chemat, în această calitate, într-o cauză civilă, penală, administrativă sau disciplinară pentru a contribui cu cunoştinţele sale de specialitate la lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului.

•

Interpretul este o persoană chemată în cauză pentru a ajuta uneia dintre părţi care nu cunoaşte limba română (sau nu poate comunica din cauza unei dizabilităţi) să se facă înţeleasă şi să înţeleagă, precum şi pentru a traduce unele înscrisuri necesare soluţionării cauzei.

•

Subiecţii.

La mărturia mincinoasă coautoratul, în regulă generală, nu este posibil datorită strictei circumstanţieri a sferei subiecţilor activi. Pot fi însă coautori experţii care împreună au primit sarcina efectuării unei expertize.

•

Marturia mincinoasa21 mai 201212:14

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsgyya&conversationId=169829

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjxgy&conversationId=169829

sarcina efectuării unei expertize.

Pentru mărturia mincinoasă situaţia premisă este denumită sintetic de lege cauză în care se ascultă martori sau (conform art. 260 alin. ultim C.p.) în care se folosesc serviciile unui expert sau interpret. Este vorba numai de o cauză în care se înfăptuieşte justiţia, deci un proces de natură contencioasă: penal, civil sau administrativ. Textul art. 260 C.p. enumeră exemplificativ trei genuri de cauze: penală, civilă, disciplinară.

•

Intră în sfera acestei situaţii premisă şi cazul în care mărturia mincinoasă se face în faţa organului de urmărire penală. Fapta este infracţiune chiar dacă martorul care a depus mincinos în această fază a procesului penal nu mai este audiat în instanţă şi aceasta nu foloseşte, pentru soluţia pe care o dă, declaraţia acelui martor.

•

Situaţia premisă.

Conţinutul infracţiunii.

constă în acţiunea făptuitorului de a face afirmaţii mincinoase sau în omisiunea sa de a spune tot ce ştie, ambele privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

○

A face afirmaţii mincinoase înseamnă a se relata în mod necorespunzător realităţii despre împrejurări esenţiale în legătură cu cauza.

○

Tăcerea constituie o modalitate de realizare a infracţiunii, dar numai atunci când ea se opune clarificării unei împrejurări esenţiale despre care martorul este întrebat şi pe care, desigur, acesta o cunoaşte. În acest caz tăcerea martorului alterează fundamental depoziţia sa şi induce în eroare organul judiciar, pe care îl împiedică astfel să descopere adevărul.

○

Tăcerea nu va atrage însă această calificare atunci când ea este în realitate un refuz de a răspunde.

○

Atunci când fapta se săvârşeşte prin aceea că martorul „nu spune tot ce ştie”, ne găsim în faţa unei inacţiuni, care se raportează la o obligaţie legală de a răspunde (vezi art. 83 C.pr.pen. sau art.193 C.pr.civ.).

○

Subiectul activ manifestă cele două atitudini (comisivă sau omisivă, după caz) neapărat în legătură cu împrejurări esenţiale şi despre care este întrebat. Prin expresia împrejurări esenţiale înţelegem orice fapte, date, situaţii sau circumstanţe care, având legătură cu fondul cauzei, au importanţă în ceea ce priveşte soluţia ce se dă în procesul respectiv.

○


Caracterul esenţial al împrejurărilor despre care a fost întrebat martorul nu se determină prin raportarea acestora la o soluţie efectiv pronunţată, ci prin raportare la obiectul probei, în sensul că proba respectivă este necesară rezolvării cazului.

Martorul care prezintă corect împrejurările despre care este întrebat, dar cu rea-credinţă le dă o interpretare personală eronată, nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece aprecierea probelor este de esenţa activităţii organului judiciar, care trebuie să supună unui control extrem de circumspect toate probele ce se administrează în cauză, conducându-se numai după propria convingere.

Atunci când persoana căreia i se pun întrebări este un expert, acesta poate şi trebuie să facă unele aprecieri care, dacă sunt neadevărate, atrag răspunderea pentru mărturie mincinoasă. Acest raţionament este valabil şi pentru interpret.

Caracterul mincinos al mărturiei trebuie dovedit!!.

Mărturia mincinoasă are ca urmare crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, aptă să conducă la o soluţionare injustă a cauzei, dar fapta nu este nevoie să şi producă în concret acest rezultat. Dacă acest pericol se materializează (s-a influenţat soluţia dată în cauză), atunci acest lucru va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

•

Este irelevant pentru existenţa infracţiunii dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.

Penal II 2


Infracţiunea de mărturie mincinoasă se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă. Ca şi la infracţiunea de denunţare calomnioasă, fapta se comite, de regulă, cu intenţie indirectă.

•

Martorul poate face afirmaţii neadevărate cu bună-credinţă, deoarece este posibil ca el să prezinte greşit realitatea obiectivă fără să-şi dea seama de aceste erori, în acest caz fapta nefiind infracţiune, lipsind latura subiectivă.

•

Latura subiectivă.

Tentativa nu este incriminată.•Infracţiunea se consumă în momentul în care s-au făcut afirmaţiile mincinoase cu privire la împrejurările esenţiale respective ori s-au trecut sub tăcere astfel de împrejurări, adică audierea martorului s-a terminat şi acesta şi-a semnat declaraţia.

•

Infracţiunea poate avea forma continuată.•


Mărturia mincinoasă se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.•Art. 260 alin. 2 C.p. prevede o cauză de impunitate pentru autor dacă acesta îşi retrage mărturia în anumite condiţii prevăzute în textul de lege. Retractarea, pentru a fi o cauză de impunitate, trebuie să intervină, în cauzele penale, mai înainte de a se fi produs arestarea inculpatului ori, în toate cauzele (inclusiv cele penale în care nu s-a produs arestarea), mai înainte de a se fi dat o hotărâre sau de a se fi soluţionat procesul ca urmare a mărturiei mincinoase.

•

Potrivit alin. 3, dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76 (referitor la efectele circumstanțelor atenuante).

•

Retragerea mărturiei mincinoase nu mai face aplicabile dispoziţiile art.260 alin.2 şi 3 C.p. atunci când, chiar dacă sunt întrunite condiţiile acolo prevăzute, urmărirea penală împotriva martorului, expertului sau interpretului mincinos începuse.

•

Retractarea mărturiei mincinoase este o cauză personală, de ea profitând numai cel ce a făcut-o, adică autorul infracţiunii. Participanţii (complicele sau instigatorul) nu beneficiază de efectul ei exonerator de pedeapsă.

•

În redactarea art. 260 alin.2 C.p., prin hotărâre se înţeleg numai hotărârile prin care s-a soluţionat în primă instanţă. Prin expresia „o altă soluţie” se înţeleg soluţiile dispuse prin alte acte procesuale decât hotărârile (de ex.: ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală).

•

În situaţia în care retragerea mărturiei mincinoase a fost făcută peste limitele stabilite în art. 260 alin. 2 C.p. şi în condiţiile prevăzute de alin. 3 al aceluiaşi articol, atunci ea va avea valoarea unei circumstanţe atenuante de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama în mod obligatoriu.

•

Sancţiuni.

Penal II 2


Art. 261

Încercarea de a determina mărturia mincinoasă

Încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase

într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, se

pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Dispoziţiile din alineatul precedent se aplică şi în cazul în care fapta este săvârşită faţă de un expert

sau de un interpret.

Legiuitorul a creat o incriminare tipică a unei fapte de pericol, prin care caută să bareze calea apariţiei unor mărturii mincinoase încă din momentul în care a apărut posibilitatea producerii lor. Fapta este, în realitate, o incriminare autonomă a unei tentative la instigarea unei mărturii mincinoase şi constă în încercarea de determinare a unei persoane, prin violenţă ori corupere, să facă declaraţii neadevărate într-o cauză judiciară.

•Noţiune.

Incriminarea protejează acel fascicul de relaţii sociale privind realizarea justiţiei, pentru a cărui normală evoluţie este necesar ca asupra martorilor, experţilor sau interpreţilor, chemaţi într-o cauză juridică sau a celor susceptibili de a avea această calitate, să nu se exercite nici o înrâurire de natura constrângerii sau coruperii, în scopul ca aceştia să facă declaraţii mincinoase.

•

Este protejată şi persoana fizică împotriva activităţii de constrângere.•


Subiect pasiv adiacent este persoana asupra căreia s-a săvârşit constrângerea.


constă întotdeauna într-o acţiune şi anume aceea de a încerca să se determine săvârşirea unei mărturii mincinoase.

○

Nu va constitui ameninţare şi deci nu poate fi vorba de încercarea de determinare a mărturiei mincinoase avertizarea unei persoane cu privire la exercitarea împotriva ei a unui fapt legal, cum ar fi denunţarea unei infracţiuni pe care aceasta a săvârşit-o.

□

În ceea ce priveşte constrângerea, deoarece legiuitorul nu a făcut vreo distincţie, înţelegem că a avut în vedere nu numai constrângerea fizică, ci şi pe cea morală.

Prin corupere se înţelege îndemnarea unei persoane de a primi bani sau alte foloase, în vederea efectuării unei mărturii mincinoase.

Modalităţile acţiunii sunt prevăzute alternativ şi limitativ de lege: fapta nu se poate săvârşi decât printr-o acţiune de constrângere sau corupere.

○


Pentru ca infracţiunea să subziste este necesar ca acţiunea făptuitorului să se limiteze numai la o încercare de determinare a mărturiei mincinoase. Dacă mărturia mincinoasă la care s-a îndemnat a fost săvârşită, fapta celui care a determinat-o constituie instigare la mărturie mincinoasă.

•

Persoana care este martor, expert sau interpret şi a făcut deja depoziţii în acest sens poate fi obiectul activităţii de încercare de determinare a mărturiei mincinoase prin aceea că se încearcă schimbarea depoziţiei anterioare cu alta mincinoasă.

•

Retractarea mărturiei mincinoase nu produce niciun efect asupra răspunderii penale a instigatorului ei.

•

Incercarea de a determina marturia mincinoasa21 mai 201212:14

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsgyyq&conversationId=169829

instigatorului ei.Fapta este o infracţiune de pericol, care creează primejdia apariţiei în procesul judiciar a unor mărturii mincinoase, expertize false sau traduceri neadevărate.

•

Când fapta se săvârşeşte prin constrângere, există şi o urmare adiacentă care se răsfrânge asupra subiectului pasiv secundar.

•


este intenţia, atât directă cât şi indirectă.•Latura subiectivă

Consumarea faptei are loc instantaneu, în momentul efectuării constrângerii sau coruperii. •Este posibilă forma continuată.•


Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu amenda de la 500 la 30.000 RON (pentru persoana fizică).

Penal II 2


Art. 2611

Împiedicarea participării în proces

Împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză, a unui martor,

expert, interpret sau apărător, săvârşită prin violenţă, ameninţare sau prin orice alt mijloc de

constrângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate, se pedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 7 ani.

Tentativa se pedepseşte.

Împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză a unui martor, expert, interpret sau apărător, săvârşită prin constrângere împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate a fost incriminată de legiuitor în art. 2611 Cod penal ca o infracţiune distinctă, ce împiedică buna desfăşurare a actului de justiţie fie prin perturbarea acţiunii de aflare a adevărului, fie prin împiedicarea exercitării dreptului la apărare de către una dintre părţile în proces.

•Noţiune.

Incriminarea protejează acele relaţii sociale privind realizarea justiţiei, pentru a căror normală evoluţie este necesar ca accesul martorilor, experţilor sau interpreţilor, chemaţi într-o cauză juridică, ca şi acela al apărătorilor aleşi sau numiţi din oficiu, să nu fie împiedicat prin violenţă, ameninţare sau altă formă de constrângere fizică ori morală. Este protejată şi persoana fizică împotriva activităţii de constrângere, dar şi dreptul la apărare al persoanei pentru care lucrează apărătorul.

•

Obiect material poate fi corpul persoanelor asupra cărora se exercită violenţele fizice sau psihice: martor, expert, interpret, apărător.

•


Subiectul activ nu este circumstanţiat•Subiectul pasiv adiacent este calificat, putând fi numai martorul, expertul, interpretul sau apărătorul chemat să participe într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză, ca şi soţul sau rudele apropiate ale acestor participanţi la realizarea justiţiei.

•

Subiecţii.

Situaţia premisă constă în existenţă unei cauze penale, civile, disciplinare sau de altă natură în care participă sau este necesară participarea unor martori, experţi, interpreţi sau apărători.

•

Modalităţile acţiunii sunt prevăzute exemplificativ de lege: violenţă, ameninţare sau orice alt mijloc de constrângere fizică ori morală.

Şi în cazul acestei infracţiuni, nu va constitui ameninţare şi deci nu poate fi vorba de împiedicarea participării în proces avertizarea unei persoane cu privire la exercitarea împotriva ei a unui fapt legal.

constă întotdeauna într-o acţiune şi anume o faptă de violenţă (în sensul art. 180 C.p.), ameninţare (în sensul art. 193 C.p.) sau orice altă faptă de constrângere menită să împiedice participarea martorului, expertului, interpretului ori apărătorului la derularea actului de justiţie.

○

În cazul în care, prin violenţele exercitate asupra subiectului pasiv, se cauzează o vătămare integrităţii corporale sau sănătăţii victimei ori o vătămare corporală gravă, infracţiunea de împiedicare a participării în proces va intra în concurs, după caz, cu infracţiunea de vătămare corporală (art. 181 C.p.) sau aceea de vătămare corporală gravă (art. 182 C.p.).

○



Impiedicarea participarii in proces21 mai 201213:35

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsgyyxgmi&conversationId=169829

Fapta reprezintă o infracţiune de pericol, care creează primejdia întârzierii sau imposibilităţii derulării procesului.

○

Când fapta se săvârşeşte prin violenţă, există şi o urmare adiacentă care se răsfrânge asupra subiectului pasiv secundar.

○


este intenţia, atât directă cât şi indirectă.•Latura subiectivă

Consumarea faptei are loc instantaneu, în momentul efectuări constrângerii. •Este posibilă forma continuată. •Tentativa acestei infracţiuni este posibilă şi este incriminată.•


Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.

Penal II 2


Art. 262

Nedenunţarea unor infracţiuni

(1) Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art.

174, 175, 176, 211, 212, 215, 217 alin. 2–4, art. 218 alin. 1 şi art. 276 alin. 3 se pedepseşte cu


(2) Fapta prevăzută în alin. 1, săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată, nu se pedepseşte.

(2) Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru

infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care,

chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit

arestarea acestora.

Prin nedenunţare se înţelege omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile enunţate de legiuitor în art. 262 C.p.

•Noţiune.

Prin această incriminare se protejează acele relaţii sociale privind realizarea justiţiei, pentru a căror normală evoluţie este necesar ca autorităţile să fie informate de îndată cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave.

•Obiectul infracţiunii.

Subiectul activ nu este circumstanţiat, ca şi subiectul pasiv.•Subiecţii.

constă în săvârşirea unei infracţiuni dintre cele enunţate în textul de lege şi în lipsa căreia nedenunţarea nu poate exista.

○

Situaţia premisă•

constă întotdeauna într-o omisiune, o nerespectare a obligaţiei legale de a denunţa săvârşirea unor anumite infracţiuni. Ceea ce se denunţă este o infracţiune săvârşită (în formă continuată sau în forma tentativei).

○



Obligaţia de denunţare trebuie adusă la îndeplinire de îndată, adică neîntârziat, fără a exista un termen legal stabilit, ci respectarea obligaţiei urmând a fi apreciată de la caz la caz. Termenul de „denunţ” are aici înţelesul de „încunoştinţare”, ceea ce înseamnă că nu trebuie îndeplinite toate condiţiile de formă prevăzute de art. 223 C.p.p.

○

Obligaţia de denunţare subzistă şi atunci când subiectul activ nu cunoaşte cine este făptuitorul infracţiunii, dar are ştiinţă despre săvârşirea acesteia.

○

O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este aceea ca subiectul să nu fi fost în vreo legătură anticipată cu participanţii la infracţiunea principală, în caz contrar fapta sa putând reprezenta complicitate la acea infracţiune.

•

Fapta este o infracţiune de pericol pentru înfăptuirea justiţiei în ceea ce priveşte activitatea de descoperire a unor infracţiuni săvârşite şi a persoanelor care le-au comis.

•


este caracterizată prin vinovăţie sub forma intenţiei sau culpei, fiind o infracţiune omisivă. •Latura subiectivă

Nedenuntarea unor infractiuni21 mai 201213:39

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsgyza&conversationId=169829

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjrg42a&conversationId=169829

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjrg42a&conversationId=169829

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsge4a&conversationId=169829

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsg43a&conversationId=169829

este caracterizată prin vinovăţie sub forma intenţiei sau culpei, fiind o infracţiune omisivă. •Făptuitorul trebuie să cunoască săvârşirea infracţiunilor fie din surse demne de încredere, fie nemijlocit.

•

Atunci când scopul nedenunţătorului va fi de a-l ajuta astfel pe făptuitorul infracţiunii principale să scape de urmărirea penală, fapta sa va constitui numai nedenunţare, nu şi favorizarea infractorului (prevăzută la art. 264 C.p.), lipsind latura obiectivă a infracţiunii de favorizare.

•

Consumarea faptei are loc instantaneu la momentul în care, luând cunoştinţă de săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile a căror denunţare este obligatorie, făptuitorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie de îndată. Este posibilă forma continuă şi cea continuată.

•Formele infracţiunii şi sancţiunea.

Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Atunci când fapta este săvârşită de soţ sau rudă apropiată, nu se pedepseşte (alin. 2 al art. 262 C.p.). De asemenea, nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora.

•Cauze de nepedepsire.

Penal II 2


Art. 263

Omisiunea sesizării organelor judiciare

Fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul

în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de

urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.

Dacă fapta este săvârşită de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control,

pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.

Funcţionarii publici au obligaţia de a încunoştinţa organele competente, prevăzute de lege, despre săvârşirea unor infracţiuni de care au luat cunoştinţă cu ocazia serviciului.

•

Prin textul inserat în art.263 C.p. legiuitorul a incriminat fapta acelui funcţionar public care, în exercitarea atribuţiilor serviciului său, află despre săvârşirea unei infracţiuni şi nu informează de îndată despre aceasta procurorul sau organul de urmărire penală potrivit legii de procedură penală.

•

Noţiune.

Ceea ce protejează legea prin norma juridică din art.263 C.p. sunt relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei pentru a căror existenţă este necesar ca orice funcţionar public care, în decursul efectuării serviciului său, ia cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, să anunţe de îndată despre aceasta procurorul sau organul de urmărire penală.

•

În subsidiar, incriminarea apără relaţiile de serviciu, dar ea rămâne o normă juridică ce constituie, în principal, un mijloc penal de protejare a justiţiei.

•


nu poate fi „actul de serviciu” în care funcţionarul nu a menţionat, deşi era obligat la aceasta, infracţiunea despre care a luat cunoştinţă, deoarece fapta nu este o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul.

○

Obiectul material•

Omisiunea sesizării organelor judiciare poate fi săvârşită numai de funcţionarii publici.•Varianta agravată (art.263 alin.2 C.p.) din punctul de vedere al subiectului activ, cunoaşte o restrângere şi mai mare. În acest caz este necesar ca făptuitorul să fie un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control. Înţelesul noţiunii de funcţionar public este dat de art. 147 C.p., în timp ce atribuţiile de conducere sau de control se determină în mod concret pentru fiecare caz în parte, în funcţie de specificul serviciului respectiv.

•

Subiecţii.

Fapta este o infracţiune corelativă şi subsecventă, care se află într-un raport necesar cu infracţiunea nedenunţată, faţă de care are o poziţie secundară. Omisiunea sesizării este o infracţiune autonomă, dar existenţa ei depinde de infracţiunea principală, căreia îi este totdeauna posterioară. Infracţiunea de referinţă nu este individualizată de lege, dar ea este săvârşită totdeauna în legătură cu serviciul nedenunţătorului ei.

•

Calitatea de funcţionar public, prevăzută de art.263 alin.1 C.p., precum şi aceea de persoană cu funcţie de conducere într-o organizaţie sau cu atribuţii de control, trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei. Deci, în acest sens, această calitate este o situaţie premisă a infracţiunii. Atribuţiile de conducere sau de control pot fi referitoare la activitatea oricăreia dintre organizaţiile prevăzute în art.145 C.p. De natura şi importanţa acestora se va ţine seama la individualizarea răspunderii penale.

•

Conduita făptuitorului constă în omisiunea sesizării de îndată a unei infracţiuni în legătură cu serviciul său, elementul material al faptei fiind alcătuit totdeauna dintr-o inacţiune.

•Conţinutul constitutiv.

Omisiunea sesizarii unor organe judiciare21 mai 201213:44

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?type=html&documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsgyzq&conversationId=169829

Eventualele acte comisive pe care le-ar săvârşi făptuitorul (spre exemplu, întocmirea unor acte de serviciu astfel încât din ele să nu rezulte faptul că a luat cunoştinţă de o infracţiune în legătură cu serviciul său), nu fac parte din elementul material al faptei (nu se încadrează în „omisiunea sesizării faptei”), ci sunt, eventual, mijloace de probă pentru dovedirea neîndeplinirii obligaţiei de denunţare.

○

Ceea ce nu se denunţă este o infracţiune săvârşită în legătură cu serviciul în cadrul căruia agentul îşi îndeplineşte sarcinile.

○

Art. 263 Cod penal stabileşte că sesizarea se face către „procuror sau organul de urmărire penală”. Denunţul făcut chiar de îndată, dar altui organ decât celui de urmărire penală, nu îl exonerează pe făptuitor de răspundere penală, în afară de cazul în care a fost determinat la aceasta de împrejurări independente de voinţa lui.

○

Nu există obligaţia de sesizare atunci când subiectul, luând cunoştinţă despre o infracţiune săvârşită în legătură cu serviciul, săvârşeşte şi el, în legătură cu aceasta o altă infracţiune. Argumentul este acela că, dacă ar denunţa prima infracţiune (pe care nu a săvârşit-o şi la care nu a participat în niciun fel), s-ar autodenunţa ca făptuitor al infracţiunii proprii, care nu era posibilă decât datorită existenţei primei fapte.

○

serviciul său, elementul material al faptei fiind alcătuit totdeauna dintr-o inacţiune.

Urmarea infracţiunii apare sub forma unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.•


Vinovăţia constă în intenţie - directă sau indirectă - precum şi în culpă (ambele modalităţi).•Latura subiectiva

Acest interval de timp se apreciază realist, în funcţie de posibilităţile pe care efectiv le avea la îndemână şi pe care le cunoştea subiectul.

○

Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care s-a epuizat intervalul de timp obiectiv necesar subiectului activ pentru a aduce la cunoştinţa autorităţii indicate de lege existenţa infracţiunii.

•Formele infracţiunii şi sancţiunea.

Infracţiunea poate avea un caracter continuu, atunci când se prelungeşte dincolo de momentul consumării ei.

•

În forma tipică (art. 263 alin.1 C.p.), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 5 ani.•Pentru forma agravantă (prezentată la subiectul activ şi situaţia premisă ale infracţiunii), sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.

•

Penal II 2


Art. 264

Favorizarea infractorului

Ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a

îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura

infractorului folosul sau produsul infracţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.

Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru

autor.

Favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.

Art. 264 C.p. incriminează fapta aceluia care sprijină un infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a se sustrage răspunderii penale, consecinţelor legale ale săvârşirii infracţiunii ori pentru a beneficia de avantajele create prin infracţiune.

•Noţiune.

Favorizarea infractorului are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, pentru a căror rezolvare nestingherită infractorii nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal, raportului juridic de executare a pedepsei sau să beneficieze de anumite rezultate ale infracţiunii.

•

Activitatea judiciară care este periclitată este tocmai activitatea organelor competente pe parcursul procesului penal, începând cu actele de urmărire penală şi terminând cu cele de executare.

•

Fapta are ca obiect material folosul sau produsul material al infracţiunii ori elementele obiective cărora, potrivit legii de procedură penală, li se poate atribui calitatea de mijloace de probă în procesul penal.

•


în cazul favorizării infractorului este conturată de o infracţiune săvârşită de altă persoană decât favorizatorul.

•

Cel care profită de activitatea favorizatorului este întotdeauna un infractor.•În textul art. 264 C.p. se menţionează că ajutorul este dat „unui infractor”. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că fapta favorizată poate fi numai o infracţiune, adică o faptă pentru care să se poată legalmente porni acţiunea penală, iar pe de altă parte, că cel favorizat îndeplinise, în momentul săvârşirii actelor de favorizare, toate condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerat ca atare, adică un infractor. Din momentul comiterii infracţiunii şi până în momentul executării sancţiunii penale infractorul poate oricând să apară ca un beneficiar al favorizării.

•

Infractorul favorizat poate fi, în conformitate cu dispoziţiile art. 144 C.p., un autor, instigator sau complice la comiterea unei fapte pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă.

•

Favorizatorul unei infracţiuni, fiind la rândul său un infractor, poate fi şi el favorizat.•Legea condiţionează existenţa favorizării de absenţa vreunei înţelegeri stabilite înainte sau în timpul infracţiunii de referinţă între favorizator şi infractorul favorizat, în caz contrar fapta putând fi calificată ca o complicitate.

•

Situaţia premisă


Spre exemplu, făptuitorul, portar la o întreprindere, nu controlează intenţionat pe cel care scoate din unitate bunuri furate. Aici favorizarea se săvârşeşte prin omisiune. Sau

○

Ajutorul dat unui infractor poate consta dintr-o acţiune sau dintr-o inacţiune. •Latura obiectivă.

Favorizarea infractorului21 mai 201214:33

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsgy2a

care scoate din unitate bunuri furate. Aici favorizarea se săvârşeşte prin omisiune. Sau făptuitorul ascunde infractorul evadat pentru ca acesta să nu fie prins (favorizarea se săvârşeşte în acest caz printr-o acţiune). Actele comisive prin care ajutorul este dat pot avea consistenţă materială ori pot fi de ordin moral, în orice caz, însă, ajutorul dat infractorului trebuie să aibă calitatea de a-l sprijini pe acesta, de a-i sluji pentru a se sustrage de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei sau pentru a-i asigura folosul ori produsul infracţiunii.

○

Prima modalitate normativă incriminată constă în ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei. Fapta mai este denumită în literatura de specialitate favorizare personală. Ajutorul acordat făptuitorului trebuie să vizeze urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, în sensul îngreunăriiacestora (creării de dificultăţi) sau zădărnicirii lor (a le face inutile, ineficiente).

•

Prin folos al infracţiunii se înţelege orice profit material sau moral pe care făptuitorul şi l-a creat prin fapta penală săvârşită, iar prin produs al infracţiunii se înţelege numai ceea ce a rezultat nemijlocit din infracţiune (de ex., bunurile confecţionate în mod ilicit). Echivalentul material sau moral obţinut de infractor în schimbul produsului infracţiunii reprezintă un folos şi nu tot un produs al faptei.

○

Cea de a doua modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii, denumită şi favorizare reală,reprezintă o sprijinire a infractorului pentru ca el să-şi asigure folosul ori produsul infracţiunii.

•

Ajutorul se poate da, în cazul favorizării personale, oricând în intervalul de timp de la săvârşirea infracţiunii şi până la executarea pedepsei.

•

În ceea ce priveşte favorizarea reală, ajutorul se poate acorda chiar şi după executarea pedepsei.

•

În ambele situaţii ajutorul poate fi nemijlocit (direct) sau imediat (de ex. prin intermediul unei terţe persoane).

•

Atunci când infractorul favorizat este ajutat prin mijloace care constituie prin ele însele infracţiuni, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni.

•

constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale. Dacă ajutorul oferit nu a fost primit de infractor sau nu s-a folosit de el, fapta de favorizare nu există.

○

Urmarea•


Fapta este incriminată numai atunci când se săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă),deoarece legiuitorul, fixând o anume finalitate activităţii favorizatorului, indică voinţa sa de a nu pedepsi fapta de favorizare a infractorului decât atunci când s-a comis cu intenţie.


Favorizarea infractorului se consumă în momentul în care s-a produs pericolul de lezare a valorii apărate de lege. Este posibilă forma continuă sau continuată.

•

Fapta de favorizare a infractorului se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.•Nu se poate aplica favorizatorului o pedeapsă care să depăşească pe aceea prevăzută de lege pentru autorul favorizat. Explicaţia constă în pericolul social întotdeauna mai redus pe care-l reprezintă favorizarea în raport cu fapta favorizată.

•

Favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte (art.264 alin.3 C.p.).•


Penal II 2


Art. 265

Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare

Fapta de a nu aduce la cunoştinţă organelor judiciare a unor împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar

duce la stabilirea nevinovăţiei unei persoane trimise în jude cată sau condamnate pe nedrept ori la

eliberarea unei persoane ţinute în arest preventiv pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 3

luni la 1 an sau cu amendă.

Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepseşte dacă prin aducerea la cunoştinţă, persoana

care are această obligaţie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru soţul său sau pentru o rudă

apropiată.

Art. 265 C.p. incriminează fapta aceluia care, având cunoştinţă despre împrejurări care probează nevinovăţia unei persoane judecate sau condamnate ori arestate preventiv pe nedrept, nu aduce la cunoştinţa organelor judiciare aceste informaţii.

•

Incriminarea introduce o obligaţie pentru destinatarii legii penale de a acţiona într-un anumit fel atunci când cunosc împrejurări ce atestă nevinovăţia unei persoane trase la răspundere penală pe nedrept. În acest fel se preîntâmpină comiterea unor erori judiciare şi afectarea libertăţii şi demnităţii unei persoane inocente.

•

Noţiune.

Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei penale, pentru a căror normală evaluare şi rezolvare este necesar ca informaţii esenţiale să fie aduse la cunoştinţa autorităţilor judiciare, astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie arestată preventiv, trimisă în judecată sau condamnată datorită unor erori judiciare.

•

Fapta poate periclita buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare pe parcursul procesului penal şi pune în pericol libertatea şi demnitatea unei persoane nevinovate.

•

Infracţiunea nu are un obiect material decât în ipoteza în care împrejurările care atestă nevinovăţia persoanei arestate preventiv, judecate sau condamnate sunt susţinute de bunuri materiale cărora li se poate atribui calitatea de mijloace de probă în procesul penal, dar sunt ascunse autorităţilor judiciare prin comiterea faptei.

•


poate fi orice persoană care are cunoştinţă despre împrejurări care atestă nevinovăţia unei alte persoane, arestată preventiv, judecată sau condamnată pe nedrept

○

Subiectul activ•

este chiar respectiva persoană nevinovată care suportă pe nedrept sancţiunile legii penale.

○

Subiect pasiv secundar•


este reprezentată de existenţa unei cauze penale aflate în faza de urmărire penală în care s-a dispus arestarea preventivă, de judecată sau de executarea a pedepsei de către o persoană nevinovată.

•Situaţia premisă


Condiţia-cerinţă esenţială pentru întregirea elementului material este ca, în faza de urmărire, persoana nevinovată să fi fost arestată preventiv ori cauza să fie în faza de judecată sau persoana să fie deja condamnată pe nedrept.

constă într-o inacţiune: omisiunea de încunoştinţare a organelor judiciare cu privire la împrejurări ce susţin nevinovăţia unei persoane.

○


Omisiunea de a incunostinta organele judiciare21 mai 201214:41

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsgy2q

faza de judecată sau persoana să fie deja condamnată pe nedrept.

constă într-o stare de pericol pentru buna desfăşurare a justiţiei penale, iar în subsidiar se afectează libertatea şi demnitatea persoanei nevinovate, trasă la răspundere penală pe nedrept.

○


Raportul de cauzalitate rezultă din însăşi comiterea faptei.•

Cerinţa esenţială pentru întregirea laturii subiective este ca făptuitorul să fi ştiut despre faptul că o persoană nevinovată este arestată preventiv, trimisă în judecată sau condamnată pe nedrept deoarece agentul nu aduce la cunoştinţa autorităţilor judiciare împrejurările pe care le cunoaşte şi care pot să probeze nevinovăţia acesteia.

○

Fapta este incriminată nu numai atunci când se săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă), ci şi atunci când se comite din culpă, fiind o infracţiune omisivă.


Tentativa nu este posibilă. •Infracţiunea este de consumare imediată la momentul la care făptuitorul omite încunoştinţarea organelor judiciare cu privire la împrejurări care atestă nevinovăţia unei persoane despre care a aflat că este arestată preventiv, trimisă în judecată sau condamnată pe nedrept.

•

Este posibilă forma continuă sau continuată.•Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă de la 300 la 15.000 lei.

•

Cauze de nepedepsire. Fapta de a nu înconoştinţa organele judiciare nu se pedepseşte dacă, prin aducerea la cunoştinţă, persoana care are această obligaţie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru soţul său sau pentru o rudă apropiată (art. 265 al. 2 C.p.).

•


Penal II 2


Art. 266

Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă

Reţinerea sau arestarea nelegală, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri

de siguranţă sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale, se pedepseşte cu


Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de

cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obţinerea de declaraţii, se pedepseşte cu

închisoare de la unu la 5 ani.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe faţă de

un martor, expert sau interpret.

În textul art. 266 C.p. sunt cuprinse de fapt trei infracţiuni distincte, şi anume: arestarea nelegală (reţinerea sau arestarea nelegală a unei persoane), apoi fapta de supunere a unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale şi, în sfârşit, în cel de al doilea alineat, fapta de cercetare abuzivă, reprezentând folosirea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în procesul penal.

•

Fapta constituie o variantă a abuzului în serviciu contra intereselor persoanei, deoarece subiectul activ este individualizat, fiind funcţionar public, iar urmare socialmente periculoasă se răsfrânge în principal asupra unei desfăşurări a activităţii unor organe de stat care, în acest caz, sunt organe ce înfăptuiesc justiţia.

•

Noţiune.

Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă sunt fapte care primejduiesc relaţiile sociale de justiţie penală, însă fapta are şi un obiect juridic secundar, alcătuit din raporturi de ordin social privitoare la demnitatea, libertatea, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.

•


La varianta întâi a infracţiunii, corespunzătoare art.266 alin.1 teza I C.p. (reţinerea sau arestarea nelegală), autorul este numai persoana care în cursul urmăririi penale ori în faza de judecată este competentă să ia măsura reţinerii sau, după caz, a arestării.

i.

În cazul art.266 alin.1 teza a II-a C.p. (supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel legal), subiectul activ poate fi numai persoana care are ca atribuţii de serviciu organizarea şi supravegherea executării pedepsei, măsurii de siguranţă sau a aceleia educative (spre exemplu, organul administrativ de la locul executării pedepsei cu închisoarea, care organizează munca deţinuţilor).

ii.

La varianta prevăzută în art. 266 alin.2 C.p. (cercetarea abuzivă), sfera subiectului activ este restrânsă de lege la organul de cercetare, procuror sau judecător, deoarece aceste persoane sunt abilitate să ia declaraţii de la persoane aflate într-un proces penal.

iii.

Infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă are un subiect activ individualizat.○

Subiectul activ•

Articolul 266 alin.1 teza a II-a C.p. are ca subiect pasiv secundar numai o persoană condamnată la o pedeapsă ori faţă de care s-a luat o măsură de siguranţă sau educativă,deoarece textul de lege se referă la „executarea” în alt mod decât cel legal a acestora.

○

Fapta de cercetare abuzivă prevăzută de art.266 alin.2 C.p. are tot un subiect pasiv secundar particularizat. Victima poate fi doar o persoană aflată în curs de cercetare,

○

Subiect pasiv secundar•

Subiecţii.

Arestarea nelegala si cercetarea abuziva21 mai 201214:47

Penal II 2


secundar particularizat. Victima poate fi doar o persoană aflată în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată. În aceste faze ale procesului penal (cercetarea şi ancheta penală fac parte din faza urmăririi penale), garanţiile procesuale prevăzute de lege trebuie respectate cu rigurozitate. Norma juridică incriminează tocmai o asemenea nerespectare a acestor reguli de desfăşurare a procesului penal.Dacă violenţele sunt exercitate de către un organ de cercetare penală asupra unei persoane care a săvârşit o faptă care nu intră în competenţa de cercetare a organului respectiv, fapta organului de cercetare penală nu poate fi reţinută ca cercetare abuzivă întrucât subiectul pasiv adiacent nu este o persoană aflată în urmărire penală sau judecată. Fapta poate constitui altă infracţiune (purtare abuzivă, ameninţare, loviri sau alte violenţe etc.).

○

Când cercetarea abuzivă este săvârşită în condiţiile art.266 alin.ultim C.p., subiect pasiv adiacent poate fi numit numai un martor, expert sau interpret, denumiri care au accepţia dată de legea procedurală.

○

Pentru fapta de reţinere sau arestare nelegală (art.266 alin.1, teza I C.p.), situaţiapremisă constă într-o faptă prevăzută de legea penală, reală sau presupusă, în legătură cu care se desfăşoară cercetări judiciare.

a.

În cazul art.266 alin.1 teza a II-a C.p., situaţia premisă constă într-o hotărâre prin care s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate ori o măsură de siguranţă sau educativă care implică privarea de libertate.

b.

Privitor la art.266 alin.2 C.p. (cercetarea abuzivă), situaţia premisă este dată de preexistenţa urmăririi penale sau a judecăţii în momentul în care este efectuat elementul material al infracţiunii.

c.

Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă sunt fapte ce au o situaţie premisă specifică:•

Situaţie premisă.

În cazul alin.ultim al art.266 C.p., acestei situaţii premisă i se adaugă încă o condiţie referitoare la calitatea de martor, expert sau interpret a victimei.

•


Reţinerea are înţelesul pe care îl stabileşte Codul de procedură penală (art.136, 143, 144).

○

Arestarea, de asemenea, este reglementată prin aceeaşi lege (art.136, 146-1491, 151-160h, 299, 350, 422).

○

În ceea ce priveşte reţinerea sau arestarea nelegală (art.266 alin.1, teza I C.p.), fapta constă atât într-o acţiune, cât şi într-o inacţiune.

1.Latura obiectivă.

Atât reţinerea cât şi arestarea sunt ipostaze alternative ale elementului material al faptei. Ele au însă ca trăsătură comună şi, în acelaşi timp, indispensabilă caracterul nelegal, ceea ce înseamnă că măsura preventivă a fost luată fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

○

Fapta constând într-o inacţiune se săvârşeşte prin abţinerea organului obligat a pune în libertate un reţinut sau arestat în momentul în care reţinerea sau arestarea au devenit nelegale.

○

Infracţiunea există şi atunci când organul de poliţie, în cazul unei infracţiuni flagrante, reţine o persoană prin nerespectarea dispoziţiilor legale. Flagrantul nu poate constitui un motiv pentru eludarea dispoziţiilor legale, iar art.467 alin.1 Cod procedură penală arată că şi această infracţiune se constată pe baza unor probe pe care situaţia de fapt le oferă.

○

Săvârşeşte, de asemenea, această infracţiune acela care având însărcinarea de serviciu de a primi arestaţi şi de a organiza deţinerea în locuri special prevăzute de lege pentru aceasta, primeşte în deţinere persoane fără a exista temeiul legal al arestării sau reţinerii.

○

Penal II 2

Modul în care se execută pedepsele, măsurile de siguranţă sau educative este prevăzut de lege. Atât în ceea ce priveşte pedepsele, cât şi măsurile de siguranţă sau educative, aici este vorba numai de acelea care implică privaţiunea de libertate (spre exemplu, pedeapsa închisorii, internarea medicală - art.112 lit.b C.p. -, internarea într-un institut medical-educativ - art.101 lit.d C.p.).

○

Fapta se săvârşeşte prin acţiunea de supunere efectivă a unei persoane la executarea într-un mod contrar celui prevăzut de lege a pedepsei, măsurii de siguranţă sau educative. Nu are relevanţă dacă există sau nu acordul subiectului pasiv secundar cu privire la modul de executare. Un asemenea consimţământ este inoperant, deoarece el nu poate înlocui dispoziţia legii.

○

Referitor la art.266 alin.1 teza a II-a C.p., elementul material constă şi aici atât într-o acţiune, cât şi într-o inacţiune.

2.

Acţiunea de „supunere” desemnează aducerea unei persoane în situaţia de executare într-un mod nelegal a pedepsei, măsurilor de siguranţă sau educative. Nu are relevanţă modul în care făptuitorul provoacă această situaţie (prin înşelăciune, prin constrângere morală sau fizică etc.). În anumite situaţii însă, când elementul material este realizat prin mijloace de fapt care constituie prin ele însele infracţiuni, devin aplicabile regulile concursului de infracţiuni.

○

De regulă, elementul material se săvârşeşte printr-o acţiune („întrebuinţare”). Uneori însă fapta se poate săvârşi şi printr-o inacţiune, ca în cazul violenţelor.

○

Nu intră în elementul material al faptei prezentarea către persoana cercetată, anchetată sau judecată a avantajelor legale de care aceasta s-ar bucura dacă ar recunoaşte faptele de care este acuzată.

Prin promisiuni se înţelege oferirea pentru subiectul pasiv adiacent a unor foloase de ordin moral sau material. Nu are relevanţă faptul că aceste avantaje au sau nu vreo legătură cu procesul penal în care victima este implicată.

○

Prin ameninţări se înţelege săvârşirea faptei prevăzute şi pedepsite de art.193 C.p.. Nu constituie însă infracţiune ameninţarea victimei cu exercitarea căilor legale împotriva sa sau cu o sancţiune prevăzută de lege, care urmează a se aplica potrivit procedurii legale. Dar este infracţiune ameninţarea cu o sancţiune legală care s-ar aplica, însă, ca urmare a unor procedee nelegale care îi sunt anunţate, oricât de sumar, victimei.

○

Prin violenţe se înţelege provocarea vreuneia dintre urmările prevăzute în art.180 sau 181 Cod penal.

○

Art. 266 alin. 2 C.p. incriminează cercetarea abuzivă. 3.

Dacă se realizează cumulativ, aceasta va fi o chestiune de individualizare a pedepsei. Este suficientă efectuarea unei singure promisiuni, ameninţări sau violenţe pentru ca infracţiunea să fie considerată deplin săvârşită, deoarece trebuie să se ţină seama de starea psihică a persoanei supusă cercetării ori judecăţii penale, care poate fi uşor impresionată de cele mai neînsemnate violenţe, ameninţări sau promisiuni, fapte cărora în alte condiţii poate nu le-ar fi dat importanţă.

Promisiunea, ameninţarea sau violenţa, ca ipostaze ale elementului material al faptei, se pot realiza alternativ.

○

Nu are nicio influenţă asupra existenţei elementului material faptul că victima este în stare de libertate şi nu reţinută sau deţinută.

○

În principiu, fapta se săvârşeşte asupra persoanei cercetate, sau judecate, dar în cazul ameninţării sau violenţelor persoana primejduită poate fi şi soţul sau ruda apropiată a victimei.

•

Fapta poate intra în concurs ideal cu vătămarea corporală gravă (art.182 C.p.), cu loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.183 C.p.), dar nu şi cu vătămarea corporală din culpă.

•

În toate modalităţile normative ale cercetării abuzive, făptuitorul urmăreşte obţinerea de •

Penal II 2

În toate modalităţile normative ale cercetării abuzive, făptuitorul urmăreşte obţinerea de declaraţii. Nu se incriminează întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe ca acţiuni ilicite în sine, ci este necesar ca toate aceste acţiuni nelegale să fie subordonate unui scop: obţinerea de declaraţii din partea victimei.

•

Nu interesează dacă declaraţiile ce se solicită sunt sau nu conforme cu realitatea, căci nu este admisibilă însăşi metoda prin care ele se încearcă a fi obţinute.

•

Întrucât legea penală este de strictă interpretare, nu vor constitui element material al acestei fapte întrebuinţarea de alte modalităţi în scopul obţinerii de declaraţii (de ex. întrebări deosebit de abile care, derutându-l pe învinuit sau inculpat, îl fac să afirme un anumit lucru). În acest caz fapta poate constitui un abuz în serviciu (art.246 C.p.).

•

În subsidiar coexistă şi o altă urmare, şi anume atingerea adusă relaţiilor sociale privitoare la libertatea, demnitatea, integritatea fizică şi psihică sau sănătatea persoanei.

○

La această infracţiune urmarea constă în pericolul creat pentru buna înfăptuire a justiţiei penale.

•

Raportul de cauzalitate rezultă ex re, fiind de regulă complex, în sensul că acţiunea făptuitorului produce două genuri de urmări, constând în periclitarea procesului de înfăptuire a justiţiei şi primejduirea unor atribute inerente persoanei umane, care în acelaşi timp sunt şi drepturi ale acesteia (dreptul la libertate, la integritate fizică şi psihică etc.).

•

Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este intenţia (directă sau indirectă). Săvârşirea faptei din culpă este posibilă, dar în acest caz fapta nu va constitui această infracţiune.

•

Subiectul activ trebuie să conştientizeze caracterul nelegal al activităţii sale şi să intenţioneze comiterea ei.

•

Intenţia cu care se săvârşeşte însă cercetarea abuzivă este calificată. Legiuitorul fixează un scop al faptei şi anume acela al obţinerii de declaraţii din partea subiectului pasiv imediat. Prevederea scopului în text face ca acest element al laturii obiective să devină indispensabil calificării faptei. El indică totodată că fapta nu se poate săvârşi din culpă, dar, firesc, nu exclude intenţia indirectă.

•

Latura subiectivă.

Spre exemplu, ele vor putea fi considerate acte de complicitate, condiţia fiind, în acest caz, ca fapta la care ele se referă să fi fost săvârşită.

○

Actele preparatorii nu sunt incriminate, dar vor constitui infracţiuni dacă sunt săvârşite de alte persoane decât autorul.

•

Tentativa nu se pedepseşte, deşi este posibilă.•


în cazul variantei prevăzută în art.266 alin.1 teza I C.p., în momentul în care s-a dispus sau s-a aplicat măsura preventivă a reţinerii sau arestării în condiţii nelegale.

○

În varianta prevăzută de art.266 alin.1 teza a II-a C.p., consumarea se produce de îndată ce subiectul pasiv adiacent a fost supus la executarea într-un mod nelegal a unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative.

○

Cercetarea abuzivă se consumă în momentul întrebuinţării efective de promisiuni, ameninţări sau violenţe.

○

Fapta se consumă:•

Fapta poate fi continuată, spre exemplu, în baza aceleaşi hotărâri infracţionale, o persoană este reţinută nelegal de mai multe ori.

○

Faptele prevăzute la alin.1 au de regulă caracter continuu. •

Cercetarea abuzivă poate prezenta forma infracţiunii continuate.•

Pedepsele diferă după cum este vorba de faptele prevăzute în alin.1 (închisoare de la 6 luni la 3 ani) sau fapta prevăzută în alin.2 (închisoare de la 1 la 5 ani).

Penal II 2


Art. 267

Supunerea la rele tratamente

Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea

unei măsuri de siguranţă sau educative, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Supunerea la rele tratamente reprezintă fapta funcţionarului însărcinat cu organizarea, supravegherea sau paza regimului de reţinere, deţinere ori executare a unei măsuri de siguranţă sau educative, de a pune persoana aceluia care execută măsura sau sancţiunea respectivă în condiţii de viaţă inumane (art.267 C.p.).

•Noţiune.

Articolul 267 C.p. apără relaţiile sociale de justiţie pentru a căror normală evoluţie este necesar ca reţinerea, deţinerea ori executarea unei măsuri de siguranţă sau educative să se realizeze fără ca destinatarul lor să fie supus la tratamente primejdioase.

•

Pe lângă acest obiect juridic special principal există şi unul adiacent, constând în relaţiile sociale privitoare la demnitatea, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.

•

Obiectul material poate consta în corpul persoanei supuse la rele tratamente.•

Obiect juridic.

În situaţia supunerii la rele tratamente, autor al faptei nu poate fi decât un funcţionar care are ca atribuţii de serviciu organizarea, conducerea, supravegherea, paza sau tratamentul medico-educativ al unor persoane aflate în stare de reţinere sau deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.

•

Nu va întruni condiţiile impuse de lege subiectului activ acela care supune la rele tratamente o persoană la momentul arestării preventive sau la momentul arestării în vederea executării pedepsei deoarece starea de reţinere sau deţinere nu a devenit efectivă, relele tratamente apărând aici ca un moment premergător reţinerii sau deţinerii. La aceasta se mai adaugă şi specificul elementului material al faptei.

•

Subiecţii.

Infracţiunea se poate săvârşi numai dacă preexistă starea efectivă de reţinere, deţinere sau de executare a unei măsuri de siguranţă ori educative. Aceste situaţii sunt create printr-o ordonanţă sau hotărâre, după caz.

•

Nu interesează, sub aspectul existenţei infracţiunii, dacă hotărârea sau ordonanţa a fost sau nu legală şi temeinică, câtă vreme în baza ei a subzistat starea de reţinere, deţinere sau măsura respectivă.

•

Situaţie premisă.

Infracţiunea se săvârşeşte atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune, constând în supunerea la tratamente inumane a subiectului pasiv imediat.

○

Prin „supunerea la rele tratamente” se înţelege obligarea victimei la o executare a reţinerii, deţinerii sau măsurilor de siguranţă ori educative într-un mod nelegal, care îi periclitează sănătatea, integritatea corporală sau aduc atingere demnităţii acesteia.

○

Obligarea victimei la un asemenea regim poate fi făcută şi prin violenţe fizice (art.180 C.p.) sau prin presiuni psihice. Aceste violenţe fac parte din relele tratamente.

○

Caracterul rău al tratamentului aplicat se dovedeşte prin raportarea victimei la dispoziţiile legale care reglementează situaţia sa.

○

Apreciem însă că nu orice tratament inuman intră în sfera elementului material al acestei infracţiuni, aşa cum s-a opinat în doctrină. Ar fi injust ca, spre exemplu, pentru torturi, chinuri extreme suferite de victimă, pedeapsa aplicată să fie în limitele închisorii

○

Elementul material•Conţinutul constitutiv.

Supunerea la rele tratamente21 mai 201215:09

Penal II 2


torturi, chinuri extreme suferite de victimă, pedeapsa aplicată să fie în limitele închisorii de la 1 la 5 ani, cât prevede textul art.267 C.p.. Faptul că aceste acţiuni sunt săvârşite tocmai de funcţionarul care are atribuţii privind executarea reţinerii, deţinerii sau măsurii de siguranţă ori educative, ar trebui să opereze spre agravarea răspunderii şi nu spre atenuarea ei, cum s-ar întâmpla dacă şi aceste fapte ar intra în elementul material al infracţiunii analizate.De aceea, socotim că această infracţiune va intra în concurs ideal cu faptele prevăzute în art.182, 183 C.p. sau cu orice altă faptă penală corespunzătoare urmării cauzate de relele tratamente aplicate, pentru care legiuitorul a prevăzut o pedeapsă mai mare decât aceea menţionată în art.267 C.p. ori, după caz, va constitui infracţiunea distinctă de tortură (art. 2671 C.p.).

○

Prin măsură de siguranţă se înţelege numai o măsură de siguranţă privativă de libertate, adică aceea prevăzută de art.114 C.p. (internarea medicală), iar prin măsură educativă se înţelege situaţia minorului aflat într-una din ipostazele prevăzute de art. 101 C.p. (lit.c sau d, adică internarea într-un centru de reeducare sau internarea într-un institut medical-educativ).

○

Fapta creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, precum şi pentru sănătatea, integritatea corporală sau demnitatea subiectului pasiv secundar.

○

Urmarea imediata•


constă numai în vinovăţie sub forma intenţiei, directă sau indirectă.•Latura subiectivă

Infracţiunea se consumă instantaneu la momentul săvârşirii elementului material. •Fapta poate avea un caracter continuu sau continuat.•Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 1 la 5 ani.•

Formele şi sancţiunea.

Penal II 2


Art. 2671

Tortura

(1) Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori

psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii

sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este

bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face

presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare

oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent

al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu

consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la

7 ani.

(2) Dacă fapta prevăzută la alin. 1 a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau 182, pedeapsa

este închisoarea de la 3 la 10 ani.

(3) Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu

închisoare de la 15 la 25 ani.

(4) Tentativa se pedepseşte.

(5) Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de

ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi

invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al

unei autorităţi publice.

(6) Faptele prevăzute în alin. 1 nu constituie infracţiunea de tortură dacă durerea sau suferinţele

rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.

Art.2671 C.p. incriminează fapta de supunere a unei persoane la suferinţe fizice sau morale violente de către un reprezentant al unei autorităţi publice într-un scop având legătură cu realizarea atribuţiilor autorităţii oficiale.

•

Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorizaţii publice.

•

Faptele prevăzute în alin.1 nu constituie infracţiunea de tortură dacă durerea sau suferinţele rezultă exclusiv din sancţiunile legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.

•

Noţiunea.

Incriminarea este rezultatul aderării României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990).

Fapta constă în provocarea unei persoane, cu intenţie, de dureri ori suferinţe puternice, fizice sau psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană ori de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta ori o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida ori de a face presiuni asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

Din aşezarea acestei infracţiuni în Codul penal rezultă că legiuitorul o consideră o infracţiune contra justiţiei şi, ca atare, în principal, relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, în sensul larg al acestei noţiuni, sunt periclitate prin comiterea elementului material al faptei.

•

În subsidiar, dar în inseparabilă legătură cu aceste relaţii sociale, fapta aduce atingere drepturilor omului.

•


Tortura21 mai 201215:17

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsgy3xgmi

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjrhayq

drepturilor omului.

este calificat, fiind vorba de un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează oficial, personal sau prin interpus. Această din urmă reprezentare nu este obligatorie să fie oficială prin natura ei.

○

Subiectul activ•

nu este determinat de lege. Fapta se poate îndrepta asupra oricărei persoane, indiferent dacă împotriva ei a fost sau nu iniţiată o procedură oficială. În cazul în care această procedură există, nu interesează faptul că ea este penală sau are altă natură juridică (administrativă, disciplinară etc.).

○

Subiect pasiv al acestei infracţiuni poate fi şi o terţă persoană în raport cu cel supus activităţii oficiale, pentru ca astfel să se determine această persoană să facă declaraţii.

○

Subiectul pasiv•

Subiecţii.

Elementul material se analizează judiciar, deoarece, în această variantă, fapta nu există dacă instanţa apreciază că durerile sau suferinţele nu sunt puternice. Pot intra în această categorie chiar actele ce alcătuiesc elementul material al faptei prevăzută în art.180 C.p. (alin.1 sau 2) dacă instanţa apreciază că intensitatea durerii, oricât de scurtă ar fi ea, este puternică;

provocarea unei dureri sau suferinţe fizice sau psihice.a.

Prin pedeapsă se înţelege orice sancţiune injustă, nepermisă de lege, tinzând să înfrângă voinţa victimei sau doar să-i provoace suferinţe fizice ori morale;

aplicarea unei pedepse victimei.b.

intimidarea victimei înseamnă a-i inspira teamă, spaimă faţă de un posibil rău ce i s-ar putea face ei sau unei terţe persoane;

c.

Această constrângere nu trebui să îndeplinească toate cerinţele prevăzute de art.46 C.p.. Dar acţiunea agentului trebuie să pericliteze serios, semnificativ drepturile victimei.

exercitarea de presiuni este reprezentată de constrângerea fizică sau morală a victimei (obiect al activităţii oficiale sau o terţă persoană).

d.

Elementul material al faptei are mai multe ipostaze normative:•Conţinutul infracţiunii.

Toate variantele normative ale elementului material al faptei pot fi comise atât prin acţiuni cât şi prin inacţiuni.

○

Urmările faptei sunt prevăzute de lege. În toate cazurile apare modificarea echilibrului bio-psiho-fiziologic al victimei. Aceasta suferă o durere violentă fizică sau psihică, este supusă unei pedepse nelegale, încearcă o stare de temere sau, în sfârşit, este constrânsă să se conformeze indicaţiilor agentului.

○

Urmarea imediata•

Raportul de cauzalitate rezultă numai după dovedirea aptitudinii acţiunii sau inacţiunii agentului de a produce urmarea prevăzută de lege.

•

constă numai din intenţie (directă sau indirectă).•Fapta are un scop constând în încercarea de a se obţine din partea victimei (persoana care este obiectul activităţii oficiale sau un terţ) declaraţii, mărturisiri, orice fel de informaţii pe care le doreşte agentul. Nu interesează faptul că aceste declaraţii sunt sau nu conforme cu realitatea, deoarece ele nu pot fi obţinute în acest mod ilegal.

•

Dar fapta se poate comite şi din motive de discriminare socială, economică sau politică. În principiu, orice formă de discriminare care înfrânge egalitatea în drepturi a cetăţenilor poate constitui mobil al acestei infracţiuni.

•

Latura subiectivă

Fapta are două variante agravate constând, pe de o parte, în urmările prevăzute de art.181 sau •Forme şi modalităţi.

Penal II 2

Fapta are două variante agravate constând, pe de o parte, în urmările prevăzute de art.181 sau 182 C.p., pe de altă parte, în moartea victimei (alin.2 şi 3 ale art.2671 C.p.).

•

Tentativa faptei se pedepseşte.•Legiuitorul a inserat în textul normei juridice (alin.5) o dispoziţie menită să împiedice motivarea faptei de către agent pe orice fel de considerente (stare de război, instabilitate politică etc.), inclusiv prin invocarea ordinului superiorului sau al unei autorităţi publice.

•

Nu vor fi considerate urmări ale aceste infracţiuni durerile sau suferinţele care rezultă exclusiv din sancţiunile legale şi sunt inerente acestora ori sunt ocazionate de ele.

•

Varianta simplă (art. 2671 alin.1 C.p. ) este sancţionată cu închisoare de la 2 la 7 ani; producerea vreuneia din urmările prevăzute de art.181 sau 182 C.p. se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani; iar cauzarea morţii victimei se sancţionează cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani.

•Sancţiuni.

Penal II 2


Art. 268

Represiunea nedreaptă

Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a

condamna pe o persoană, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Incriminarea din art. 268 C.p. constituie un mijloc de natură penală pentru împiedicarea abuzurilor săvârşite în forma represiunii penale îndreptată împotriva unor oameni nevinovaţi. Fapta constă în punerea în mişcare a unor anumite modalităţi ale represiunii penale împotriva unei persoane despre care funcţionarul competent a le aplica ştie că este nevinovată.

•Noţiunea.

Represiunea nedreaptă nu poate fi săvârşită decât de un organ judiciar care este abilitat să pună în mişcare acţiunea penală, să dispună arestarea, să trimită în judecată sau să condamne. Înţelesul acestor situaţii este dat de Codul de procedură penală.

•Subiecţii.

Fapta se săvârşeşte printr-un număr limitat de acţiuni a căror realizare se poate face alternativ.

•

prin punerea în mişcare a acţiunii penale○

prin dispunerea arestării○

prin trimiterea în judecată○

prin condamnarea unei persoane nevinovate.○

Represiunea nedreaptă se poate săvârşi numai:•

Prin punerea în mişcare a acţiunii penale se înţelege efectuarea actului de inculpare prevăzut de lege, situaţie având ca obiect tragerea la răspundere penală a unei persoane (art. 9 C.p.p.). Un asemenea act este ordonanţa procurorului (art. 235 C.p.p.) ori rechizitoriul (art. 262 C.p.p.), dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale. Plângerea prealabilă nu este actul prin care se pune în mişcare acţiunea penală, ci numai o condiţie necesară şi prealabilă pentru aceasta.

•


„A dispune arestarea”, înseamnă a se lua măsura arestării de către instanţa de judecată conform Codului de procedură penală.

•

Sub acest aspect, elementul material al faptei există de îndată ce actul care materializează dispunerea arestării a fost emis. Nu este necesar pentru existenţa infracţiunii, să se ajungă la arestarea efectivă, la privarea de libertate a subiectului pasiv secundar. Este suficient că instanţa a emis mandatele de arestare.

○

Trimiterea în judecată este o altă modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii. Ea constă în dispunerea de către procuror prin rechizitoriu a trimiterii inculpatului în faţa instanţei de judecată (art.262 C.p.p.). În mod excepţional, această ipostază a elementului material al faptei o întâlnim şi în activitatea instanţei de judecată, în cazurile în care ea poate extinde procesul penal din oficiu (art. 336 alin. 2 C.p.p.).

○

Expresia a condamna (altă acţiune specifică elementului material al faptei) are înţelesul de aplicare a unei sancţiuni de drept penal. Această sancţiune este aplicată prin intermediul hotărârii judecătoreşti, constituind o modalitate de soluţionare a procesului penal (art. 345 alin.1 şi 2 C.p.p.), pronunţarea hotărârii face să existe elementul material al infracţiunii.

○

Toate acţiunile ce reprezintă elementul material trebuie să fie săvârşite de către


Represiunea nedreapta21 mai 201215:27

Penal II 2


Toate acţiunile ce reprezintă elementul material trebuie să fie săvârşite de către organele competente a le îndeplini.

○

Textul de lege instituie încă o condiţie pentru existenţa infracţiunii, şi anume aceea ca acţiunea subiectului activ să privească o persoană nevinovată. Prin „persoana nevinovată”, în accepţia art. 268 C.p., se înţelege o persoană aflată într-una din situaţiile prevăzute în art.10 lit.a) - e) Cod procedură penală.

○

are caracter complex.○

Efectul principal al faptei (corespunzător obiectului juridic principal) este o stare de pericol pentru buna desfăşurare a justiţiei, pentru prestigiul şi eficienţa sa.

○

În secundar se pun în pericol şi alte valori sociale importante, care ţin de personalitatea subiectului pasiv adiacent, şi anume: libertatea, onoarea şi prestigiul său.

○

Urmarea•


Fapta se săvârşeşte cu intenţie (directă sau eventuală). •De regulă vom întâlni intenţia indirectă, făptuitorul urmând să lezeze valoarea ocrotită în secundar de legiuitor şi acceptând pentru aceasta şi crearea pericolului pentru buna desfăşurare a justiţiei.

•

Un element indispensabil al laturii subiective îl constituie ştiinţa făptuitorului că persoana supusă represiunii penale este nevinovată. Dacă ulterior săvârşirii elementului material se constată că aceasta era totuşi vinovată, vom fi în prezenţa unui fapt putativ, deoarece pericolul pentru activitatea de justiţie nu a existat, în fapt, niciun moment.

•

Este necesar ca făptuitorul să fie convins că acţionează împotriva unei persoane nevinovate, nu să fie în dubiu cu privire la această situaţie.

•

Latura subiectiva

Momentul consumativ intervine instantaneu în momentul comiterii elementului material (a oricăreia dintre cele patru modalităţi normative ale acestuia).

•

Mobilul şi scopul faptei nu interesează, dar cunoaşterea lor ajută la o mai bună individualizare a răspunderii penale.

•

Infracţiunea poate avea un caracter continuat.•Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 2 la 7 ani.•


Penal II 2


Art. 269

Evadarea

Evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2

ani.

Dacă fapta este săvârşită prin folosire de violenţe, de arme sau de alte instrumente ori de către două

sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani.

Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se

putea depăşi maximul general al închisorii.


Evadarea este fapta persoanei care se sustrage din starea de privare de libertate legal aplicată asupra sa. Sediul incriminării este în art.269 Cod penal.

•

Incriminarea urmăreşte ocrotirea unor relaţii sociale de justiţie penală prin aceea că stabileşte pentru cei reţinuţi sau deţinuţi în mod legal obligaţia de a nu se sustrage din această situaţie. În cazul art. 269 alin.2 C.p. sunt protejate şi relaţiile sociale privitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei.

•

Noţiune.

Autorul este persoana aflată într-o stare de reţinere sau detenţie legală.

Pentru a realiza conţinutul juridic al evadării, elementul material al faptei trebuie să fie precedat de existenţa stării legale de reţinere sau detenţie.

•

Pentru lămurirea noţiunilor de reţinere sau detenţie, trimitem la Codul de procedură penală.•Condiţiile legale pentru existenţa reţinerii sau deţinerii prevăzute de Codul de procedură penală trebuie să se realizeze cumulativ, existând astfel garanţia respectării dreptului fundamental al cetăţeanului la inviolabilitate.

•

Situaţia premisă.


Fapta se săvârşeşte printr-o acţiune comisivă. ○

Subiectul activ se sustrage (fuge) din starea legală de reţinere sau deţinere. ○

Nu este posibilă săvârşirea faptei prin inacţiune!!!.○

Legiuitorul nu a legat de un anumit loc existenţa stării legale de deţinere sau reţinere şi de aceea oriunde s-ar executa reţinerea sau deţinerea legală, dacă agentul părăseşte în mod nelegal această stare de fapt, el săvârşeşte infracţiunea de evadare. Astfel, va fi considerat evadat cel care fuge de sub escortă, de la locul de muncă în executarea unei pedepse privative de libertate sau dintr-un institut medico-educativ în care a fost internat în stare de arest preventiv ori dintr-o închisoare militară etc.

○

În practica judiciară au apărut soluţii contrare date în cazurile în care o persoană reţinută pentru cercetări părăseşte, fără încuviinţarea organului competent, locul reţinerii. Unele instanţe au hotărât că, în asemenea situaţii, persoana în cauză a săvârşit infracţiunea de evadare, altele, dimpotrivă, au considerat că nu sunt întrunite elementele caracteristice ale acestei fapte penale.

○

Pentru a da răspunsul corect la această problemă trebuie să observăm că orice reţinere, inclusiv pentru cercetări, nu poate fi făcută decât în condiţiile prevăzute de lege, dar când acestea din urmă se realizează, sustragerea dintr-o asemenea stare de reţinere poate fi calificată ca evadare, dacă se întrunesc şi celelalte condiţii cerute de lege pentru existenţa acestei infracţiuni.

○


Evadarea21 mai 201218:17

Penal II 2


Evadarea unei persoane, motivată de convingerea că nu se face vinovată de învinuirea ce i se aduce, va fi pedepsită conform art.269 C.p. chiar dacă ulterior, în cadrul procesului penal, se constată în drept existenţa acestei nevinovăţii, deoarece fapta a condus la posibilitatea perturbării desfăşurării normale a procesului judiciar respectiv.

○

Dacă prin modul în care se săvârşeşte evadarea (mituire, distrugere etc.) se întrunesc condiţiile unei alte infracţiuni, atunci va fi concurs de infracţiuni între evadare şi fapta penală respectivă (cu excepţia violenţelor, care atrag aplicarea agravantei potrivit art.269 alin.2 C.p.).

○

Rezultatul faptei constă în periclitatea activităţii de înfăptuire a justiţiei, indiferent de faza în care aceasta se realizează (urmărire penală, judecată, executare a pedepsei).

○

Fapta poate conduce şi la alte urmări care se repercutează asupra subiecţilor pasivi secundari. În unele cazuri (spre exemplu, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte) sunt incidente regulile concursului de infracţiuni.

○

Infracţiunea rămâne o faptă de pericol, deoarece urmarea imediată nu trebuie să fie efectiva perturbare, întârziere sau compromitere a procesului penal.

○

Urmarea imediata•


Fapta se săvârşeşte cu intenţie. •Eroarea de fapt, cu privire la situaţia de privare de libertate în care făptuitorul s-ar afla, trebuie dovedită de către acesta din urmă.

•

Este incidentă, deopotrivă, intenţia directă ca şi cea indirectă. Prin modul în care se săvârşeşte fapta, autorul evidenţiază intenţia sa de a părăsi definitiv (şi nu temporar) starea de privare de libertate.

•

Mobilul evadării, scopul ei, precum şi o eventuală anume comportare a celui evadat (chiar pozitivă, în sensul că făptuitorul îndreaptă urmările nefaste ale faptei sale pentru care a fost reţinut sau deţinut) nu înlătură existenţa infracţiunii.

•

Latura subiectivă.

Pentru a exista tentativă va trebui să se constate că fapta de evadare a început să fie pusă în executare.

○

Tentativa infracţiunii de evadare se pedepseşte.•

Infracţiunea de evadare se consumă în momentul în care cel aflat în stare legală de reţinere sau deţinere a ieşit complet de sub imperiul acesteia, devenind liber datorită activităţii sale ilegale. Infracţiunea este deci de consumare instantanee.

•

Fapta nu poate avea caracterul unei infracţiuni continue şi nici continuitate. Revenirea făptuitorului din proprie iniţiativă în faţa autorităţii are numai efectul unei eventuale circumstanţe atenuante.

•


Infracţiunea de evadare se pedepseşte diferenţiat, în funcţie de forma simplă sau agravantă pe care o poate prezenta.

•

Astfel, pentru forma simplă prevăzută de art.269 alin.1 C.p. pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani. Dimpotrivă, pentru formele agravante inserate în art. 269 alin.2 C.p. pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 2 la 8 ani.

•

Art. 269 alin.3 C.p. conţine o dispoziţie specială privitoare la regimul aplicării pedepsei în cazul evadării. În conformitate cu aceasta, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei. Este o dispoziţie derogatorie de la regimul recidivei.

•

În concret, condamnatul va executa integral pedeapsa pentru evadare şi restul de pedeapsă neexecutată din pedeapsa în cursul executării căreia a evadat. Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de evadare în timpul în care era reţinut sau arestat preventiv (şi nu în executarea unei condamnări), pedeapsa aplicată pentru evadare se contopeşte după regulile concursului de infracţiuni cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea care a determinat arestarea

•

Sancţiuni.

Penal II 2

de infracţiuni cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea care a determinat arestarea preventivă. Deci, în acest caz nu se va aplica regula prevăzută de art.269 alin.3. Practica judiciară a confirmat un asemenea punct de vedere.Dacă după evadare făptuitorul săvârşeşte o infracţiune, el se va găsi în stare de recidivă. La stabilirea pedepsei, ca urmare a recidivei, se vor avea în vedere dispoziţiile art.39 alin.3 C.p.. Aceasta înseamnă că, în acest caz, prin pedeapsa anterioară se va înţelege pedeapsa ce se executa la care s-a adăugat pedeapsa aplicată pentru evadare. Pedeapsa astfel obţinută se contopeşte, conform dispoziţiilor art. 34 şi 35 C.p., cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după evadare. La pedeapsa astfel obţinută se poate adăuga un spor conform art. 39 C.p..

•

Sancţiunea pentru tentativa de evadare urmează şi ea regula stabilită în art.269 alin. 3 C.p., deci pedeapsa pentru tentativa de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută.

•

Varianta agravată.Când evadarea se săvârşeşte în anumite împrejurări prevăzute de lege, fapta capătă un caracter calificat şi se pedepseşte mai sever.

săvârşirea evadării prin folosirea de violenţe, de arme sau de alte instrumente;1.săvârşirea evadării de către două sau mai multe persoane împreună.2.

Sunt două grupe de factori (într-o clasificare după natura lor) prevăzute în art. 269 alin.2 C.p.:

Este suficientă existenţa unui singur factor din prima grupă sau a împrejurării privitoare la numărul participanţilor pentru ca evadarea să aibă un caracter agravat.

Prin noţiunea de „violenţe” înţelegem violenţa fizică şi cea psihică, inclusiv ameninţarea. Urmările prevăzute în art. 180 sau 181 C.p. intră în conceptul de violenţe menţionat în art. 269 alin.2 C.p..

„Alte instrumente” folosite pentru evadare înseamnă unelte de orice fel, substanţe diverse, dispozitive, aparate care sunt folosite de infractor. Armele şi instrumentele trebuie să fi fost efectiv întrebuinţate. Nu va fi evadare în formă agravantă atunci când autorul evadării, spre exemplu, are asupra sa instrumente apte să-i faciliteze evadarea (chei false etc.) sau arme, dar pe care niciun moment nu le-a folosit în acest scop.

Evadarea este agravată şi în situaţia în care este săvârşită de către două sau mai multe persoane împreună. Este necesar ca aceste persoane să săvârşească fapta în calitate de autori. Aceasta înseamnă că toţi făptuitorii întrunesc toate condiţiile cerute de lege pentru subiectul activ al infracţiunii de evadare. În plus, este obligatorie conlucrarea celor deţinuţi sau reţinuţi în realizarea evadării.

Penal II 2


Art. 270

Înlesnirea evadării

Înlesnirea prin orice mijloace a evadării se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani, iar dacă fapta

s-a săvârşit de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, pedeapsa este

închisoarea de la 2 la 7 ani.

Înlesnirea evadării în condiţiile art. 269 alin. 2 se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani, iar dacă

fapta este săvârşită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, pedeapsa

este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Înlesnirea evadării unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o infracţiune pentru care

legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, iar

dacă fapta este săvârşită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat,

pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

Înlesnirea evadării săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel

care a evadat, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.

Tentativa la faptele prevăzute în alin. 1, 2 şi 3 se pedepseşte.

Pericolul social al infracţiunii este semnificativ pentru înfăptuirea justiţiei. De aceea această incriminare o găsim în toate legislaţiile, chiar şi în acelea în care autorul evadării nu era pedepsit pentru fapta sa.

•

Înlesnirea evadării înseamnă ajutarea în orice mod a unui reţinut sau deţinut să evadeze. Fapta este prevăzută în art. 270 C.p.

•

Noţiune.

este individualizat în persoana aceluia care are îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat în situaţiile prevăzute de art.270 alin.1 teza a II-a, art.270 alin.2 teza a II-a, art.270 alin.3 teza a II-a şi art.270 alin.4.

•

Pe de o parte, îndatorirea de a păzi pe cei legalmente reţinuţi sau deţinuţi trebuie să fie oficială (adică să constituie o atribuţie de serviciu permanentă sau temporară)

a.

Pe de altă parte această îndatorire să existe la momentul săvârşirii faptei în raport cu cel care a evadat sau a încercat acest lucru.

b.

În legătură cu subiectul activ calificat, deosebim două cerinţe esenţiale care trebuie să se realizeze cumulativ.

•

În doctrină s-a apreciat în mod just că nu intră în sfera subiecţilor activi, care au îndatorirea de a păzi, deţinutul care, datorită conduitei sale pozitive, primeşte sarcina de a supraveghea activitatea altor deţinuţi în procesul muncii. Aceasta poate fi complice la fapta de evadare sau poate săvârşi înlesnirea evadării în formele care nu au un subiect activ calificat.

•

Subiectul activ

este identică cu aceea necesară existenţei infracţiunii de evadare.•Pentru unele variante ale faptei, din situaţia premisă face parte şi obligaţia de pază a făptuitorului în raport cu cel care a evadat, precum şi existenţa unei reţineri, arestări sau condamnări pentru o infracţiune prevăzută de lege cu o pedeapsă mai mare de 10 ani, pentru cel care beneficiază de înlesnirea evadării.

•

Înlesnirea sustragerii din starea nelegală de reţinere sau detenţie nu constituie infracţiune.•Între infracţiunea de înlesnire a evadării şi aceea de evadare este o legătură indisolubilă în sensul că existenţa celei dintâi presupune existenţa celei de a doua, în cadrul unui concursus necessarius, fără să existe, bineînţeles, un coautorat, fiecare făptuitor rămânând autorul propriei sale infracţiuni.

•

Situaţia premisă


Inlesnirea evadarii21 mai 201218:40

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsg4ya



Infracţiunea se poate săvârşi fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune. ○

Nu există modalităţi normative, de aceea fapta se poate săvârşi prin orice mijloace. ○

Când subiectul activ este chiar persoana care are îndatorirea de a păzi pe cel evadat, fapta se săvârşeşte, de regulă, prin acţiuni sau inacţiuni prilejuite de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

○

Este necesar însă ca ajutorul pe care îl dă făptuitorul să fi fost apt de a facilita evadarea. Nu se cere ca evadarea să fi fost reuşită exclusiv prin înlesnirea ce i s-a acordat.

○

În cazul faptelor prin inacţiune, este necesar ca omisiunea făptuitorului să privească obligaţia de serviciu de a-l păzi pe cel care a evadat.

○

Fapta este săvârşită chiar dacă cel evadat este prins de îndată şi chiar dacă cel care face acest lucru este tocmai persoana care i-a înlesnit evadarea.

○


Rezultatul acestei fapte reprezintă o stare de pericol creată pentru buna desfăşurare a activităţii organelor de justiţie şi pentru procesul executării pedepsei cu care justiţia penală îşi finalizează acţiunea.

○

Poate apărea şi o urmare adiacentă, atunci când evadarea ce a fost înlesnită s-a săvârşit în condiţiile art.269 alin.2 C.p.. În acest caz, în raport cu victima imediată, fapta are o urmare obiectivă constând în îngrădirea libertăţii sau atingerea integrităţii corporale ori sănătăţii persoanei.

○

Urmarea imediata•

Latura obiectiva


constă, la toate variantele, în intenţie directă sau indirectă. •De la această regulă există o singură excepţie, prevăzută de lege în art.270 alin.4 C.p.: incriminarea aparte a săvârşirii faptei din culpă şi numai atunci când este săvârşită de o persoană care o anume calitate, denotă că restul variantelor infracţiunii se săvârşesc numai cu intenţie, chiar şi atunci când fapta se săvârşeşte prin inacţiune.

•

Pentru stabilirea culpei se va observa care erau îndatoririle de serviciu ale făptuitorului şi, în raport cu acestea, care a fost conduita sa concretă care a înlesnit evadarea.

•

În ceea ce priveşte variantele prevăzute în art.270 alin.2 şi 3 C.p. este necesar, din punct de vedere subiectiv, ca făptuitorul înlesnirii să ştie că ajută la o evadare în condiţiile art.269 alin.2C.p. sau că înlesneşte evadarea unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 10 ani.

•

Scopul sau mobilul activităţii infracţionale sunt irelevante pentru calificarea penală a faptei.•

Latura subiectivă

Tentativa este incriminată, cu excepţia situaţiei când fapta se săvârşeşte din culpă (în condiţiile art.270 alin.4 C.p.). Existenţa tentativei presupune începerea realizării actelor de înlesnire şi întreruperea lor, din motive independente de voinţa făptuitorului, mai înainte ca aceste acte să-şi fi dobândit aptitudinea de a ajuta efectiv o evadare. Tot tentativă este şi atunci când actele de înlesnire apte să ajute o evadare au fost integral realizate, dar evadarea nu a mai avut loc (şi nici nu a fost încercată). Aceasta deoarece urmarea infracţiunii nu poate fi concepută separat de urmarea evadării.

•

Infracţiunea s-a consumat în momentul în care s-a săvârşit fie evadarea, fie tentativa evadării.•Datorită specificului ei fapta nu poate avea forma continuă sau continuată.•Mai multe acte de înlesnire a aceleiaşi evadări se integrează în elementul material ale aceleiaşi fapte în formă necontinuată.

•


Forma tip a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Înlesnirea evadării de către cel care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Înlesnirea evadării în condiţiile art.269 alin.2 C.p. se sancţionează cu închisoare de la 2 la 8 ani, iar dacă subiectul activ este o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a

•Sancţiuni şi agravante.

Penal II 2

2 la 8 ani, iar dacă subiectul activ este o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.Înlesnirea evadării unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, iar dacă autorul înlesnirii este chiar cel care trebuia să-l păzească pe cel care a evadat, sancţiunea este închisoarea de la 3 la 12 ani.

•

Evadarea înlesnită din culpă de către cel care avea obligaţia de a păzi pe cel care a evadat se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.

•

Penal II 2


Art. 271

Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare,

se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă,

pedeapsa este de la unu la 5 ani.

Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza

unei hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte prin ameninţare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni

la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5

ani.

Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă

prevăzute în art. 112 lit. c), d) şi g), se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin neexecutarea, cu rea-credinţă, a pedepselor

complementare aplicate persoanelor juridice, prevăzute în art. 714şi art. 715alin. 2, se pedepseşte cu

închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Înfăptuirea justiţiei presupune nu numai desfăşurarea în cele mai bune condiţii a procesului judiciar şi finalizarea lui cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti, ci şi realizarea acestei hotărâri în concret.

•

Fiind un act de aplicare a legii, hotărârea judecătorească beneficiază de prestigiul acesteia, trebuind să fie respectată întocmai. Hotărârea judecătorească este prezumată legal, în mod absolut, ca reprezentând adevărul în ceea ce priveşte cauza în care a fost dată (res iudicata pro veritate habetur). Codul civil recunoaşte expres acest efect al hotărârii judecătoreşti (art.1200 pct.4 şi art.1201), acelaşi lucru rezultând şi din Codul de procedură penală cu privire la hotărârea instanţei penale (art.10 alin.1 lit. j).

•

Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, sancţionată de legiuitor în art 271 C.p., înseamnă fapta unei persoane fizice sau juridice de a se manifesta faţă de o hotărâre judecătorească fie prin împotrivirea la executarea ei prin ameninţare sau violenţă faţă de organul de executare, fie prin împiedicarea folosirii unui imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie prin sustragerea de la executarea unor măsuri de siguranţă sau prin neexecutarea cu rea-credinţă de către persoana juridică a unor pedepse complementare aplicate prin acele hotărâri.

•

NB! Precizăm că la alin. 5 de mai sus se impune eliminarea virgulei dintre cuvintele „aplicate persoanelor juridice” şi cuvântul „prevăzute”, în caz contrar textul legal devenind absurd şi, prin aceasta, inaplicabil.

•

Noţiune.

Norma juridică cuprinsă în art. 271 C.p. ocroteşte relaţiile sociale pentru existenţa cărora se impune respectarea executării hotărârilor judecătoreşti.

•

Obiectul special adiacent rezidă în relaţiile sociale privitoare la apărarea persoanei organului de executare a hotărârii judecătoreşti împotriva violenţei sau ameninţării sau în relaţiile sociale privitoare la drepturile persoanelor, care sunt realizate prin intermediul hotărârii judecătoreşti.

•

S-a exprimat şi opinia conform căreia incriminarea apără şi prestigiul funcţiei celui care execută hotărârea. Considerăm întemeiată această opinie, cu menţiunile însă pe care le vom face referitor la situaţiile în care fapta intră totuşi în concurs cu ultrajul (art.239 C.p.).

•


Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti are subiecţi activi calificaţi numai când se săvârşeşte în variantele prevăzute în alineatele 4 şi 5 ale art. 271 C.p., la care subiect

○

Subiectul activ•Subiecţii.

Nerespectarea hotararilor judecatoresti21 mai 201218:49

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsg4yq

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjrgeza

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjxgfzti

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjxgfztk

săvârşeşte în variantele prevăzute în alineatele 4 şi 5 ale art. 271 C.p., la care subiect activ poate fi, după caz, persoana fizică faţă de care s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c), d) şi g), respectiv interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, sau persoana juridică, dintre cele menţionate la art. 714 şi 715 alin. 2 C.p., faţă de care s-a aplicat, după caz, una dintre pedepsele complementare prevăzute la art. 531 alin. 3 literele c), d) sau e) C.p. Se constată că subiectul activ persoană juridică este, în acest caz, calificat ca partid politic, sindicat, patronat, organizaţie religioasă ori aparţinând minorităţilor sau persoană juridică care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei, faţă de care nu se pot aplica nici pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice – prevăzută la art. 531 alin. 3 litera a) C.p. –, nici pedeapsa complementară a suspendării activităţii –prevăzută la art. 531 alin. 3 litera b) C.p.

○

În plus, faţă de persoana juridică care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei nu poate fi aplicată nici pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru –prevăzută la art. 531 alin. 3 litera c) C.p.

○

Subiectul pasiv adiacent este organul de executare împotriva căruia s-au săvârşit violenţe sau ameninţare. Tot subiect pasiv adiacent poate fi şi persoana care, în situaţia prevăzută de art. 271 alin. 2 C.p., este pusă, prin acţiunea (inacţiunea) făptuitorului, în imposibilitate de a folosi un imobil.

○

Organul de executare a hotărârii judecătoreşti este, în contextul art.271 alin.1, ţinta directă a violenţelor sau ameninţărilor făptuitorului. Pentru a se realiza conţinutul faptei penale, victima trebuie să fie un organ competent să execute hotărârea judecătorească.

○

De asemenea, este realizat conţinutul infracţiunii şi atunci când activitatea infracţională se săvârşeşte contra unor persoane care îndeplinesc indicaţiile organului de executare în ceea ce priveşte realizarea unei hotărâri judecătoreşti.

○

Subiectul pasiv•

Pentru a exista fapta prevăzută şi pedepsită de art.271 C.p. este necesar ca în prealabil să existe o hotărâre judecătorească executorie în materie penală, civilă sau contravenţională.

•

La realizarea în concret a unei astfel de hotărâri se raportează, în concepţia legiuitorului, întreaga activitate infracţională a făptuitorului.

•

În varianta prevăzută în alin. 4 al art. 271 C.p., situaţia premisă constă în preexistenţa unei hotărâri penale prin care s-a dispus luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c), d) sau g) C.pen., menţionate mai sus, iar în varianta prevăzută în alin. 5 în preexistenţa unei hotărâri penale prin care s-au aplicat unei persoane juridice dintre cele menţionate una sau mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute la art. art. 531 alin. 3 literele c), d) sau e) C.p.

•

Şi o încheiere a instanţei de judecată poate fi o situaţie premisă pentru această infracţiune, cu condiţia ca ea să facă parte din categoria încheierilor executorii. Printr-o încheiere se poate dispune de către instanţă, spre exemplu, o arestare preventivă. Dacă persoana care constituie obiectul unei astfel de măsuri se împotriveşte prin violenţă sau ameninţare la executarea ei, atunci ea comite fapta penală prevăzută şi pedepsită de art. 271 C.p.

•

Codurile de procedură civilă şi penală indică situaţiile în care o hotărâre judecătorească este executorie.

•

În ceea ce priveşte ordonanţa preşedinţială, care este o procedură specială pentru rezolvarea unor cazuri ce nu suferă vreo amânare, şi aceasta trebuie să beneficieze în executarea ei de ocrotirea incriminării din art.271 C.p. întrucât ordonanţa preşedinţială este, aşa cum prevede art.255 Cod procedură civilă, o hotărâre judecătorească, având însă un caracter vremelnic. Caracterul executoriu al ordonanţei preşedinţiale derivă din natura acestei măsuri şi devine efectiv prin puterea legii, adică această măsură este executorie prin ea însăşi (art.581 alin.3 C.pr.civ.).

•

Situaţia premisă.


Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti este incriminată în art. 271 C.p. în patru variante •Latura obiectivă.

Penal II 2

împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prevăzută în alin. 1 într-o subvariantă simplă săvârşită prin ameninţare şi într-o subvariantă agravată săvârşită prin acte de violenţă;

a.

împiedicarea folosirii unui imobil deţinut pe baza unei hotărâri judecătoreşti, într-o variantă simplă în alin. 2 şi în două subvariante agravate în alin. 3, una săvârşită prin ameninţare şi alta săvârşită prin acte de violenţă;

b.

nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c), d) şi g) C.p., incriminată în alin. 4, măsuri dispuse prin hotărâre judecătorească,

c.

nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută în alin. 5 al art. 271 C.p., săvârşită prin neexecutarea cu rea-credinţă a pedepselor complementare de către persoanele juridice prevăzute la art. 714 şi 715 alin. 2 C.p.

d.

Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti este incriminată în art. 271 C.p. în patru variante principale şi anume:

•

Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin acte de violenţă sau ameninţare faţă de organul de executare.

1.

cuprinde atitudinea făptuitorului de împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti.

○

Actele pe care agentul le săvârşeşte sunt acte de violenţă sau de ameninţare.○

Prin acte de violenţă înţelegem, în principiu, tot ceea ce alcătuieşte elementul material al infracţiunii de lovire sau alte violenţe, inclusiv forma agravantă din art.180 alin.2 C.p., deoarece limitele pedepsei stabilite în art.271 C.p. sunt astfel prevăzute de legiuitor încât includ şi maximul corespunzător art.180 alin.2 C.p.

○

Prin ameninţare înţelegem conţinutul faptei prevăzute în art.193 C.p.. Sunt acte de ameninţare şi deci vor întruni elementul material al acestei infracţiuni şi actele care sunt de natură a-i crea victimei o puternică temere chiar dacă autorul sau autorii nu au făcut niciun fel de afirmaţii, dar s-au comportat astfel încât au lăsat să se înţeleagă că vor efectua violenţe asupra celui care pune în executare hotărârea judecătorească. De exemplu, înconjurarea executorului de către mai multe persoane având arme la vedere.

○


Dacă împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti se realizează prin acte care nu pot fi calificate nici ca violenţe şi nici ca ameninţări, atunci acea împotrivire nu se poate constitui element material al laturii obiective a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.

•

Activitatea materială a făptuitorului trebuie să se desfăşoare, în raport cu actele de executare a hotărârii judecătoreşti, fie înainte, fie concomitent cu acestea. Împotrivirea efectuată post eventum (după ce executarea hotărârii s-a terminat) nu mai poate constitui o nerespectare a hotărârii judecătoreşti.

•

În înfăptuirea atribuţiilor sale, executorul judecătoresc are dreptul să emită dispoziţii să controleze realizarea lor, precum şi să impună, la nevoie, înfăptuirea acestor dispoziţii. El se manifestă ca un funcţionar public, purtător al autorităţii de stat. Potrivit doctrinei majoritare, până în anul 2008 se considera că în incriminarea din art.271 alin.1 C.p. legiuitorul a avut în vedere şi ocrotirea prestigiului unui organ care îndeplineşte condiţiile exercitării autorităţii de stat.

•

Astfel, se considera că ori de câte ori activitatea infracţională consta într-o împotrivire la exercitarea unei hotărâri judecătoreşti, materializată în actele de violenţă sau de ameninţare, iar actele de violenţă nu au depăşit limitele fixate de art.180 şi 181 C.p., ne aflam numai în prezenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.

•

Dacă însă organului de executare, în urma violenţelor comise asupra sa, i se aducea o vătămare ca aceea prevăzută în art.182 C.p., atunci exista un concurs de infracţiuni între nerespectarea hotărârilor judecătoreşti (art. 271 alin. 1 C.p.) şi vatămarea corporală gravă (art. 182 C.p.).

•

Având în vedere modificarea adusă art. 239 C.p. de O.U.G. nr. 198/2008, care a introdus alin. 5 ce prevede agravanta ultrajului comis asupra unui executor judecătoresc, rezultă că nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, în varianta prevăzută la art. 271 alin. 1 C.p., intră în concurs cu ultrajul în formă agravată (alin. 1-4, raportate la alin. 5 al art. 239 C.p.).

•

Dacă violenţele sau ameninţarea, prevăzute de art. 271 C.p., sau oricare dintre faptele prevăzute de art. 239 C.p. sunt săvârşite asupra organului de executare după executarea

•

Penal II 2

prevăzute de art. 239 C.p. sunt săvârşite asupra organului de executare după executarea hotărârii, dar din această cauză, atunci fapta va constitui infracţiunea de ultraj.Insistenţa în executarea hotărârii judecătoreşti, manifestată de cel care este însărcinat cu aceasta, nu poate fi considerată o provocare şi nici nu poate atrage incidenţa legitimei apărări. Dar poate conduce la aceste urmări dacă organul de executare şi-a exercitat abuziv îndatoririle.

•

Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori o parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti.

2.

În forma simplă a acestei modalităţi, fapta se săvârşeşte fără violenţă sau ameninţare. •În situaţia, însă, în care s-ar săvârşi prin altfel de mijloace atunci vor avea incidenţă dispoziţiile art.271 alin.3. În acest caz noţiunile de „violenţă” şi „ameninţare” corespund înţelesului prezentat imediat mai sus.

•

Spre exemplu, o persoană construieşte un zid pentru a împiedica pe altcineva să treacă la un teren al său, servitute care fusese recunoscută acelei persoane prin hotărâre judecătorească. În această situaţie fapta se săvârşeşte printr-o acţiune. Dar atunci când făptuitorul nu întreprinde ceea ce este necesar să întreprindă pentru ca hotărârea judecătorească să nu fie zădărnicită în executarea ei, ne aflăm în faţa inacţiunii (de exemplu, făptuitorul nu evacuează locuinţa pe care o persoană este în drept să o folosească, în conformitate cu o hotărâre judecătorească).

○

Fapta poate fi săvârşită atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune.•

Fapta are ca obiectiv împiedicarea folosinţei unei locuinţe ori a unei părţi dintr-o locuinţă sau imobil. Posesia trebuie să fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească. Este important de făcut această precizare şi pentru faptul că în cazul împiedicării unei astfel de posesii, victima nu trebuie să recurgă la vreuna dintre acţiunile posesorii, ci, de această dată, posesia îi este apărată prin aceea că împotriva făptuitorului se porneşte din oficiu procesul penal pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti.

•

Noţiunea de „imobil” folosită de legiuitor în redactarea textului art.271 C.p. are înţelesul pe care îl acordă art.462 Cod civil.

•

Dacă împiedicarea folosinţei unui imobil s-a săvârşit în modalităţile prevăzute de art.220 C.p. (tulburarea de posesie), fapta va constitui o nerespectare a hotărârilor judecătoreşti şi nu tulburare de posesie dacă imobilul era deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, iar făptuitorul a cunoscut acest lucru, acceptând riscul de a fi atinsă în eficienţa ei şi hotărârea judecătorească.

•

Dacă o persoană săvârşeşte fapta după ce a mai fost condamnată o dată tot pentru această infracţiune, comisă în legătură cu acelaşi imobil, nimic nu se opune pentru a mai fi condamnată din nou, deoarece, fiind vorba de două infracţiuni distincte, nu există autoritate de lucru judecat.

•

Art. 271 alin.2 C.p. se referă la un imobil individualizat în hotărârea judecătorească şi implicit în actul de executare al acesteia şi nu la entităţi abstracte. Astfel, dacă hotărârea stabileşte o cotă-parte ideală dintr-un imobil, împiedicarea beneficiarului hotărârii de a folosi o parte din acel imobil nu constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.

•

Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c), d) şi g) C.p.

3.

În această variantă, fapta constă în nesupunerea condamnatului la vreuna dintre măsurile de siguranţă menţionate în text, care a fost dispusă faţă de el prin hotărârea judecătorească, respectiv interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. Sustragerea de la executarea acestor măsuri este periculoasă deoarece poate duce la săvârşirea de noi infracţiuni datorită stării de pericol care a generat şi poate genera în continuare acte de conduită socialmente periculoase.

•

Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prin neexecutarea cu rea-credinţă de către persoana juridică a pedepselor complementare.

4.

În varianta din alin. 5 al art. 271 C.p., nerespectarea hotărârilor judecătoreşti constă în neexecutarea, cu rea-credinţă, a pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice prevăzute în art. 714 şi 715 alin. 2 C.p.. Potrivit dispoziţiilor art. 714 alin. 1 C.p., pedepsele

•

Penal II 2

prevăzute în art. 714 şi 715 alin. 2 C.p.. Potrivit dispoziţiilor art. 714 alin. 1 C.p., pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3, literele a) şi b), respectiv dizolvarea persoanei juridice şi suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol 714 aceste pedepse nu se aplică nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. În mod corespunzător, potrivit dispoziţiilor art. 715 alin. 2 C.p. pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice nu se aplică persoanelor juridice din domeniul presei.Persoanele juridice la care se referă dispoziţiile din alin. 5 al art. 271 C.p. sunt, aşadar, cele menţionate mai sus, iar pedepsele complementare aplicabile lor şi a căror neexecutare cu rea-credinţă este incriminată nu pot fi decât celelalte pedepse, a căror aplicare nu este interzisă. Astfel, în cazul partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor pedepsele complementare aplicabile sunt închiderea unor puncte de lucru, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice şi afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

•

În cazul persoanelor juridice din domeniul presei, pedepsele complementare aplicabile sunt cele menţionate, mai puţin închiderea unor puncte de lucru.

•

Acestor persoane juridice le sunt însă aplicabile celelalte pedepse complementare, iar întrucât nerespectarea cu rea-credinţă a acestora nu este sancţionată prin prevederile art. 712 – 713

C.p., precum în cazul persoanelor juridice neexceptate, a trebuit să se introducă alin. 5 al art. 271 C.p..

•

Opinăm că legiuitorul ar fi trebuit să impună cerinţa ca persoana juridică care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei să aibă exclusiv acest obiect de activitate, întrucât altfel, dacă aceste persoane juridice desfăşoară şi alte activităţi economice, fără legătură cu activitatea de presă, dar prin care se săvârşesc infracţiuni, se creează un nejustificat regim discriminatoriu de favoare faţă de aceste persoane juridice în raport cu persoanele juridice care nu au activitatea de presă inclusă în obiectul de activitate şi cărora le sunt aplicabile toate pedepsele complementare.

•

Existenţa infracţiunii, în această variantă, presupune ca situaţie premisă preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a aplicat vreuneia dintre persoanele juridice menţionate a unei pedepse complementare la care ne-am referit.

•

constă în omisiunea persoanei fizice căreia îi revenea obligaţia legală sau contractuală, după caz, de a executa hotărârea judecătorească în numele şi pe seama persoanei juridice şi care nu o pune în aplicare, cu rea-credinţă.

○


se caracterizează prin vinovăţia sub forma intenţiei directe sau indirecte pe care o presupune reaua-credinţă, adică posibilitatea obiectivă de a se conforma hotărârii de condamnare, care însă, în mod voit, nu este realizată.

○

Elementul subiectiv•

Infracţiunea, prin toate variantele sale, creează pericol pentru acea realizare a justiţiei care înseamnă executarea unei hotărâri judecătoreşti.

Legătura de cauzalitate rezultă ex re. •Urmarea imediată rezultă din dovedirea existenţei însăşi a elementului material prevăzut de norma juridică penală.

•

Vinovăţia presupune unele aspecte a căror realizare cumulativă este obligatorie: făptuitorul cunoaşte calitatea persoanei care pune în executare hotărârea, ştie că se împotriveşte la executarea unei hotărâri judecătoreşti şi urmăreşte sau acceptă să zădărnicească executarea.

•

Fapta se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.•

Latura subiectivă.

Fapta se consumă în chiar momentul săvârşirii violenţei sau ameninţării contra organului de executare, ca manifestare a împotrivirii la executarea unei hotărâri judecătoreşti.

•

Nu are relevanţă, din acest punct de vedere dacă, în urma împotrivirii, hotărârea a fost sau nu •


Penal II 2

Nu are relevanţă, din acest punct de vedere dacă, în urma împotrivirii, hotărârea a fost sau nu executată.

•

De asemenea, în cazul prevăzut de art.271 alin.2 şi 3 C.p., infracţiunea se consumă instantaneu în momentul realizării elementului material a faptei.

•

În situaţia prevăzută în art.271 alin.4 C.p., infracţiunea se consumă în momentul în care, hotărârea fiind pusă în executare, făptuitorul evită să îi dea curs. El continuă să exercite meseria sau profesia care i-au fost interzise, nu părăseşte localitatea sau revine în localitatea ori în locuinţa în care prezenţa sa era interzisă.

•

De asemenea, la varianta din alin. 5 infracţiunea se consumă în momentul în care s-a stabilit că, deşi avea posibilitatea să execute pedeapsa complementară aplicată, persoana juridică faţă de care s-a aplicat nu a executat pedeapsa.

•

Dacă după săvârşirea faptei a intervenit o lege care prevede o cauză de încetare a procesului penal, făptuitorul va beneficia de aceasta chiar dacă, spre exemplu, posesia sa nelegală a continuat şi după apariţia unei asemenea legi. Uneori fapta poate apărea sub forma infracţiunii continuate (făptuitorul în repetate rânduri împiedică o persoană să folosească locuinţa deţinută în baza unei hotărâri judecătoreşti) sau chiar continue (făptuitorul continuă să rămână în localitatea pe care, conform hotărârii judecătoreşti, ar fi trebuit să o părăsească).

•

În varianta prevăzută în alin. 1 al art. 271 C.p., când împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti are loc prin ameninţare faţă de organul de executare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă se săvârşeşte prin acte de violenţă, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

•

În varianta din alineatele 2 şi 3, în caz de împiedicare simplă a unei persoane de a folosi o locuinţă sau o parte dintr-o locuinţă ori dintr-un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Dacă însă fapta se săvârşeşte prin ameninţare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar când se săvârşeşte prin acte de violenţă, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.

•

În varianta prevăzută în alin. 4, când infracţiunea se săvârşeşte prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă menţionate, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda de la 300 la 15.000 RON, iar în varianta de la alin. 5, când fapta se săvârşeşte prin neexecutarea cu rea-credinţă a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, persoana fizică vinovată se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă de la 300 la 15.000 RON, iar persoana juridică se sancţionează cu amendă de la 5.000 la 600.000 RON.

•

Sancţiuni.

Penal II 2


Art. 272

Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri

Reţinerea sau distrugerea unui înscris emis de un organ de urmărire penală, de o instanţă de

judecată sau de un alt organ de jurisdicţie, ori împiedicarea în orice mod ca un înscris destinat unuia

dintre organele sus-arătate să ajungă la acesta, când astfel de înscrisuri sunt necesare soluţionării

unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, o importanţă deosebită o au înscrisurile care interesează cauza sau care evidenţiază evoluţia procesului de soluţionare a acesteia. Legiuitorul a creat un instrument de protecţie penală a acestor înscrisuri pentru a asigura, în principal, o prevenţie generală corespunzătoare în acest domeniu.

•Noţiune.

Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri este o faptă care prejudiciază relaţiile sociale pentru a căror normală evoluţie trebuie să existe o circulaţie corespunzătoare a înscrisurilor necesare rezolvării cauzelor de către organele judiciare.

•

Intră în această noţiune atât originalele înscrisurilor cât şi copiile, precum şi manuscrisele care slujesc scopului arătat.

○

Actele notariale nu fac parte din această categorie. ○

De asemenea, nu pot alcătui obiect material al acestei infracţiuni înscrisurile folosite de organele judiciare, care exprimă specificul activităţii acestora, dar nu slujesc la rezolvarea unei anumite cauze.

○

Obiectul material îl constituie înscrisurile emise de organele judiciare sau care sunt adresate acestor organe.

•


Infracţiunea are ca situaţie premisă un înscris necesar soluţionării unei cauze.•Înscrisul este fie emis de un organ judiciar în procesul de rezolvare a unei cauze, fie îi este destinat în acelaşi scop. Înscrisul consemnează orice măsură care este necesară desfăşurării procesului sau care marchează finalitatea unei faze a procesului ori consemnează soluţia dată în cauză sau rezolvă chestiuni premergătoare. De asemenea, fac parte din această categorie şi înscrisurile privitoare la executarea hotărârilor ori la exercitarea unei căi de atac.

•

În momentul săvârşirii faptei nu este necesar ca procesul de soluţionare a cauzei să fie în curs. Textul de lege vorbeşte de înscrisuri „necesare soluţionării unei cauze”. Deci intră în sfera ocrotirii acestui text şi înscrisurile emise de organele judiciare sau destinate acestora într-un moment în care nu s-a declanşat procesul de soluţionare a cauzei, eventual se pregăteşte aceasta.

•

Prin înscrisuri necesare soluţionării unei cauze se înţeleg înscrisurile cărora organele judiciare le conferă această valoare chiar dacă ulterior se constată că nu puteau sluji acestui scop. Aceasta deoarece nimănui, în afară de însuşi organul judiciar, nu îi este permis să aprecieze, cu de la sine putere, care anume înscris este necesar soluţionării unei cauze şi care nu.

•

Situaţie premisă.


Reţinere înseamnă a se opri înscrisul la sine sau la o altă persoană astfel încât organele care l-au emis să nu-l poată folosi în întreaga lui finalitate.

Prin distrugere se înţelege acţiunea de nimicire a înscrisului, inclusiv degradarea

Art.272 teza I C.p. sancţionează reţinerea sau distrugerea unui înscris, emis de un organ de jurisdicţie, care este necesar soluţionării unei cauze. Fapta se săvârşeşte alternativ prin reţinere sau distrugere.

○


Retinerea sau distrugerea de inscrisuri21 mai 201220:43

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsg4za

Prin distrugere se înţelege acţiunea de nimicire a înscrisului, inclusiv degradarea parţială, dar care face ca înscrisul să nu mai poată fi folosit conform destinaţiei sale.

Dacă înscrisul este alterat, va trebui să se constate dacă alterarea a urmărit distrugerea înscrisului (observându-se, desigur, şi măsura în care s-a reuşit acest lucru) sau s-a intenţionat falsificarea lui. În acest din urmă caz, fapta nu va mai primi calificarea prevăzută în art.272 C.p., ci pe aceea de fals material în înscrisuri oficiale, dacă sunt realizate şi celelalte condiţii prevăzute de lege în art.288 C.p..

○

Această variantă a infracţiunii are ca obiect material un înscris emis de organele judiciare.•Art.272 teza a II-a C.p. incriminează împiedicarea în orice mod ca un înscris destinat unui organ de jurisdicţie să ajungă la acesta, atunci când înscrisul este necesar soluţionării unei cauze.

•

A împiedica înseamnă a opri înscrisul să ajungă la destinaţie. Împiedicarea se poate săvârşi atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune. În ceea ce priveşte inacţiunea, va trebui să se constate obligaţia făptuitorului de a remite înscrisul, situaţie care, dacă nu există, conferă faptei un caracter putativ. Expresia împiedicarea în orice mod arată că mijloacele faptice nu sunt limitate de lege prin vreo cerinţă specială. Împiedicarea poate fi definitivă sau temporară, iar relevanţa ei este apreciată în mod suveran de instanţă.

•

Urmarea pentru această infracţiune subzistă într-o stare de pericol cu privire la normala desfăşurare a proceselor de soluţionare a cauzelor aflate în competenţa organelor judiciare. Nu e nevoie ca soluţionarea cauzei să fie efectiv afectată, ci este suficient, din acest punct de vedere, că s-a creat pericolul pentru o asemenea situaţie.

•

Legătura cauzală apare ex re, însă depinde de stabilirea de către organul judiciar a apartenenţei înscrisului la sfera obiectului material al faptei.

•

constă în intenţie, directă sau indirectă.•Pentru săvârşirea infracţiunii este necesar ca făptuitorul să ştie că reţine, distruge sau împiedică destinaţia firească a unui înscris emis de un organ de jurisdicţie sau care este necesar soluţionării unei cauze şi să urmărească zădărnicirea înfăptuirii justiţiei ori, cel puţin, să accepte acest lucru.

•

Latura subiectivă

Actele preparatorii şi tentativa nu se pedepsesc. Actele preparatorii săvârşite de autor pot constitui însă infracţiuni de sine stătătoare sau, fiind comise de altă persoană decât autorul, pot deveni acte de complicitate.

•

Consumarea faptei se produce instantaneu la momentul „reţinerii”, „distrugerii” sau „împiedicării”.

•

Infracţiunea se poate prezenta în formă continuată, dar nu şi în formă continuă, aceasta deoarece „reţinerea, distrugerea sau împiedicarea” sunt acţiuni respectiv inacţiuni (atunci când este posibilă şi inacţiunea) de consumare imediată, nesusceptibile de prelungire în timp.

•

Infracţiunea este sancţionată cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.•


Penal II 2


Art. 2721

Sfidarea organelor judiciare

Întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau ameninţătoare la adresa integrităţii

fizice a unui judecător, a unui procuror sau a unui organ de cercetare penală, de către o persoană

care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei sau a organului de

urmărire penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Cu aceeaşi

pedeapsă se sancţionează întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau

ameninţătoare în mod nemijlocit la adresa integrităţii fizice a unui judecător, a unui procuror sau a

unui organ de cercetare penală, poliţist sau jandarm, pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiei.

Prin O.U.G. nr. 198/2008 s-a reincriminat, sub un nume propriu distinct, fapta de ultraj prin insultă, dar numai atunci când subiectul pasiv direct este un judecător, procuror, organ de cercetare penală (în cursul unei proceduri judiciare) ori un poliţist sau jandarm, pentru fapte îndeplinite de oricare dintre aceşţia în exerciţiul funcţiei, la care s-a adăugat sancţionarea ameninţării aceluiaşi subiect pasiv prin gesturi ameninţătoare în mod nemijlocit la adresa integrităţii sale fizice.

•Noţiune.

Incriminarea reprezintă, în opinia noastră, o altă eroare a legiuitorului penal care, în urma declarării de către Curtea Constituţională ca fiind neconstituţională abrogarea infracţiunilor de insultă şi calomnie din Codul penal (abrogare realizată prin Legea nr. 278/2006), nu a întreprins între timp absolut nimic pentru a se reinstaura ordinea constituţională în apărarea demnităţii persoanei prin mijloace de drept penal, dar în schimb a considerat oportun să apere exclusiv reputaţia şi onoarea unor persoane ce fac parte din „organele judiciare” (judecători, procurori, organe de cercetare penală, poliţişti sau jandarmi), sub pretextul incriminării „sfidării” organelor judiciare, în condiţiile în care fapta de sfidare nu se comite în mod normal doar prin „întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau ameninţătoare”, aşa cum a prevăzut legiuitorul prin Ordonanţă de Urgenţă a cărei constituţionalitate apare discutabilă fie şi prin prisma caracterului de „urgenţă” a adoptării.

•

se referă la relaţiile sociale privind desfăşurarea în condiţii normale a actului de justiţie, a căror formare şi dezvoltare necesită protejarea demnităţii şi libertăţii psihice a persoanelor implicate în realizarea justiţiei penale. Infracţiunea nu comportă un obiect material.

•Obiectul juridic

poate fi, în cazul primei teze de la art. 2721 C.p., orice persoană fizică ce participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei sau a organului de urmărire penală,

○

în cazul tezei a II-a subiectul activ nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană fizică.○

Subiectul activ•

Subiectul pasiv principal este organul judiciar din care face parte subiectul pasiv direct, nemijlocit, care este un judecător, un procuror sau un organ de cercetare penală (în cazul tezei I), la care se adaugă poliţistul şi jandarmul (în cazul tezei a II-a).

○

Subiectul pasiv•


există numai în cazul tezei I şi constă în preexistenţa desfăşurării unei proceduri în faţa instanţei sau a organului de urmărire penală, ceea ce înseamnă că infracţiunea se poate comite, în acest caz, numai în acel interval de timp în care se desfăşoară respectiva procedură.

•Situaţia premisă


Sfidarea organelor judiciare21 mai 201220:50

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsg4zhgmi


în cazul tezei I, în acţiunea de întrebuinţare (alternativ) de cuvinte insultătoare sau gesturi obscene ori ameninţatoare la adresa integrităţii corporale a subiectului pasiv adiacent.

○

În cazul tezei a II-a se mai adaugă cerinţele (condiţii-esenţiale) ca gesturile ameninţătoare la adresa integrităţii fizice să vizeze nemijlocit persoana judecătorului, procurorului, organului de cercetare penală, poliţistului sau jandarmului (în timp ce la teza I ameninţarea poate fi şi indirectă), iar acţiunea trebuie să fie în legătură cu „fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiei”, ceea ce însemnă că infracţiunea se comite fie în timpul serviciului subiectului pasiv adiacent, pentru faptele îndeplinite cu acest prilej, fie ulterior, dar în legătură cu faptele îndeplinite de acesta în exerciţiul funcţiei publice.

○

Elementul material constă:•Latura obiectiva

Prin „cuvinte insultătoare” se au în vedere acele cuvinte care aduc atingere onoarei sau reputaţiei unei persoane.

○

Legiuitorul nu precizează ce înţelege prin „gesturi obscene”, lăsând astfel loc unor aprecieri judiciare subiective, dar apreciem că este vorba despre anumite gesturi (mişcări, mimică, atitudine) care exprimă fără echivoc intenţia făptuitorului de a jigni subiectul pasiv nemijlocit prin sugerarea sau chiar indicarea unor acte ţinând de viaţa intimă a persoanei sau de intimitatea acesteia.

○

Gesturile ameninţătoare la adresa integrităţii fizice sunt cele prin care se urmăreşte să se insufle victimei o temere privind viaţa sau integritatea sa corporală, fie indirect (prin sugerarea acţiunii cu care se ameninţă), fie nemijlocit (de exemplu prin arătarea unor arme sau obiecte vulnerante cu care se ameninţă victima).

○

Faptele trebuie să fie de natură a aduce atingere demnităţii victimei, fie să inducă o temere acesteia.

○

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, iar in subsidiar într-o stare de pericol pentru demnitatea sau libertatea psihică a subiectului pasiv nemijlocit.

•

Legătura de cauzalitate rezultă din chiar materialitatea faptei.•

Din punct de vedere subiectiv, faptele se comit cu intenţie indirectă şi, mai rar, directă.•Latura subiectiva

Tentativa acestei infracţiuni nu este posibilă, fiind de consumare imediată. •În cazul în care fapta vizează simultan un grup de persoane ce îndeplinesc condiţia de a fi judecător, procuror, organ de cercetare penală, poliţist sau jandarm (de exemplu un grup de jandarmi restabilind ordinea pe un stadion de fotbal), va exista o singură infracţiune de sfidare a organelor judiciare, dar în cazul în care cuvintele insultătoare, gesturile obscene sau cele ameninţătoare sunt adresate distinct mai multor astfel de persoane, vom fi în prezenţa unui concurs real de infracţiuni. Infracţiunea poate intra în concurs cu infracţiunea de ultraj.

•

în situaţia în care fapta de întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau ameninţătoare la adresa integrităţii fizice a victimei se săvârşeşte în timpul unei proceduri care se desfăşoară în faţa instanţei sau a organului de urmărire penală, se comite de către un participant sau un asistent şi împotriva unui judecător, a unui procuror sau a organului de cercetare penală, şi

a.

în situaţia în care fapta de întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau ameninţătoare în mod nemijlocit la adresa integrităţii fizice a victimei se comite împotriva unui judecător, a unui procuror, a unui organ de cercetare penală ori a unui poliţist sau jandarm, pentru fapte îndeplinite de acesta în exerciţiul funcţiei.

b.

Sfidarea organelor judiciare se prezintă în două variante normative, specifice celor două teze ale articolului 2721 C.p. şi anume:

•

Forme, modalităţi, sancţiuni.

În ambele variante pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda de la 300 la 15.000 RON.Infracţiunea de sfidare a organelor judiciare poate fi urmărită şi ca infracţiune de audienţă (potrivit

Penal II 2

Infracţiunea de sfidare a organelor judiciare poate fi urmărită şi ca infracţiune de audienţă (potrivit art. 299 C.p.p.).

Penal II 2


Art. 282

Falsificarea de monede sau de alte valori

Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel

pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente, sau

falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi

interzicerea unor drepturi.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie, în orice mod, a valorilor falsificate

arătate în alineatul precedent, sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie.

Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului

financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă au cauzat

o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi

interzicerea unor drepturi.


Este fapta persoanei fizice sau juridice care contraface (produce prin imitare) monede sau titluri de valoare ori care alterează (modifică material) monede sau titluri de valoare adevărate pentru a le da, aparent, o valoare mai mare.

•

Punerea în circulaţie a monedelor, titlurilor de credit sau altor valori false poate să surprindă şi să înşele încrederea celor care le primesc crezând că sunt adevărate, se aduce o gravă atingere încrederii publice în autenticitatea monedei sau titlurilor de credit în general, stânjenindu-se desfăşurarea normală a relaţiilor sociale bazate pe această încredere, se pune în pericol şi poate fi grav prejudiciat sistemul financiar, stânjenindu-se controlul riguros asupra emisiunii şi circulaţiei semnelor monetare şi titlurilor de valoare.

○

Fapta prezintă un pericol social evident sub multiple aspecte:•

Este de remarcat însă că în dispoziţiile din art. 282 C.p. au fost incriminate, pe lângă fapta principală de fals propriu-zis de monede sau de alte valori (alin.1), şi alte două fapte derivate din aceasta şi anume punerea în circulaţie şi deţinerea în vederea punerii în circulaţie a valorilor falsificate (alin.2). Este vorba deci în realitate de 3 variante ale infracţiunii, ultimele două fiind condiţionate de existenţa celei principale. Poate exista deci concurs de infracţiuni între falsificarea monedelor sau altor valori şi punerea lor în circulaţie. Nu există concurs de infracţiuni între falsificarea propriu-zisă şi deţinerea de valori falsificate în vederea punerii lor în circulaţie, săvârşite de aceeaşi persoană, nici între această din urmă infracţiune şi punerea în circulaţie a valorilor falsificate.

•


fie materialele din care este confecţionată valoarea falsificată (în cazul contrafacerii)○

fie moneda sau titlul de valoare adevărat asupra căruia se exercită acţiunea de falsificare (în cazul alterării).

○

îl formează relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este condiţionată de apărarea încrederii publice în autenticitatea monedelor şi celorlalte valori aflate în circulaţie, precum şi în legalitatea operaţiunilor efectuate şi poate avea ca obiect material:

•Obiectul juridic special

În cazul infracţiunilor derivate, de punere în circulaţie a valorilor falsificate şi de deţinere a acestora în vederea punerii în circulaţie, obiectul material îl constituie înseşi valorile falsificate. Cât priveşte materialele din care este confecţionată moneda sau valoarea falsă şi care formează obiectul material al infracţiunii în cazul contrafacerii, acestea pot fi diferite, în funcţie de structura materială a monedei ce urmează să fie falsificată prin contrafacere: hârtie specială, metal corespunzător, diferite substanţe etc. Moneda sau valoarea contrafăcută nu este însă obiect, ci produs al infracţiunii. Această monedă sau valoare falsă poate însă constitui

•

Falsificarea de monede sau alte valori22 mai 201200:06

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjshaza

este însă obiect, ci produs al infracţiunii. Această monedă sau valoare falsă poate însă constitui obiectul material al infracţiunilor derivate, de punerea în circulaţie sau de deţinere în vederea punerii în circulaţie.

moneda metalică sau moneda de hârtie (la noi biletele de bancă emise de Banca Naţională a României, care are monopolul emisiunii monetare);

a.

titlurile de credit public (diferite obligaţiuni emise de stat);b.cecurile, ca mijloc de plată;c.titlurile de credit de orice fel pentru efectuarea de plăţi emise de instituţiile competente etc.

d.

În cazul falsificării prin alterarea monedei sau titlului de valoare adevărat, obiectul material îl constituie monedele, titlurile de credit şi în genere titlurile de valoare adevărate cu putere circulatorie. Acestea sunt enumerate în dispoziţia din art. 282 alin.1 C.p. şi sunt:

•

Autor al falsificării de monede sau de alte valori poate fi orice persoană fizică sau juridică.

○

Caracteristic acestei infracţiuni este faptul că, de regulă, se săvârşeşte de către o pluralitate de subiecţi activi.

○

Subiectul activ•

principal este instituţia care a emis monedele sau titlurile de valoare care au fost falsificate

○

uneori poate exista şi un subiect pasiv secundar şi anume persoana indusă în eroare care a primit o monedă falsă sau un titlu fals.

○

Subiect pasiv•


Săvârşirea infracţiunii presupune preexistenţa unei monede sau a unei valori adevărate care să servească fie ca model în cazul contrafacerii, fie ca obiect în cazul alterării acesteia, în aşa fel ca produsul falsificării să corespundă aparent monedei sau titlului adevărat.

•

Este necesar însă ca monedele sau valorile să fie dintre cele enumerate în alin.1 al art.282 C.p. şi dintre cele cu putere circulatorie în sensul că produsul falsificării trebuie să corespundă monedei ori titlului cu putere circulatorie, chiar dacă a rezultat din alterarea unei monede sau unui titlu care nu mai avea putere circulatorie. Aceeaşi situaţie premisă trebuie să existe şi atunci când falsificarea priveşte moneda sau alte valori străine (art.284 C.p.).

•

Situaţie premisă.

constă în acţiunea de falsificare a monedei sau altor valori, acţiune realizată fie prin contrafacerea (confecţionarea prin imitare) de monedă sau valori, fie prin alterarea(modificarea) conţinutului sau formei unei monede sau valori adevărate.

○

Pentru existenţa infracţiunii se cere ca moneda sau valoarea falsificată să corespundă uneia dintre monedele sau titlurile arătate de lege, altfel fapta nu constituie falsificare de monedă sau alte valori, ci eventual fals în înscrisuri sau înşelăciune. De asemenea, se cere ca moneda sau titlul să se găsească în circulaţie.

○


constă în vinovăţie sub forma intenţiei.○


Elementul material, în cazul punerii în circulaţie, constă în acţiunea de punere în circulaţie, adică în introducerea, în circuitul normal al monedelor sau altor valori, a celor falsificate, prin plăţi, depuneri, expedieri poştale etc.

○

La infracţiunea de deţinere de valori falsificate, elementul material constă în acţiunea de deţinere, care implică primirea şi păstrarea acestor valori. Se cere însă ca aceasta să se

○

Infracţiunile derivate de punere în circulaţie şi de deţinere de monedă sau valori falsificate în vederea punerii acestora în circulaţie au în structura lor o situaţie premisă, care constă în preexistenţa infracţiunii de falsificare de monede sau de alte valori.

•

Penal II 2

deţinere, care implică primirea şi păstrarea acestor valori. Se cere însă ca aceasta să se facă în vederea punerii în circulaţie a monedelor sau valorilor respective. La ambele infracţiuni derivate, elementul subiectiv îl constituie intenţia ca singura formă de vinovăţie suficientă, iar aceasta presupune cunoaşterea faptului că monedele sau valorile sunt false.

○

Forme, modalităţi şi sancţiuni.

Tentativa este incriminată şi este posibilă atât la falsificare, cât şi la infracţiunile derivate: la punerea în circulaţie când făptuitorul este descoperit înainte ca el să fi reuşit să pună în circulaţie monedele sau valorile falsificate, iar la deţinere când începuse să i se predea monedele sau valorile care urmau să fie puse în circulaţie

•Forme.

Infracţiunea poate cunoaşte diferite modalităţi normative după cum fapta priveşte monede sau valori ori după cum acestea sunt româneşti sau străine. Pe lângă aceste modalităţi, falsificarea de monede sau alte valori poate fi săvârşită şi în varianta agravată prevăzută în alin.3 al art.282 C.p. caracterizată prin consecinţele grave posibile sau efective constând în pagube importante pentru sistemul financiar al ţării.

•Modalităţi

În varianta simplă, falsificarea, punerea în circulaţie şi deţinerea în vederea punerii în circulaţie de monede sau alte valori falsificate se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, respectiv amendă de la 10.000 la 900.000 RON în cazul persoanelor juridice (potrivit art. 711 alin. 3 C.p.).

•

Dacă fapta ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă a cauzat efectiv o pagubă importantă sistemului financiar pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

•

Sancţiuni.

Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori, în oricare dintre variantele ei, se urmăreşte din oficiu, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, iar judecata în primă instanţă se face de tribunal.

•Aspecte procesuale.

Penal II 2


Art. 283

Falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport

Falsificarea de timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau

transport, cupoane răspuns internaţional, ori punerea în circulaţie a unor astfel de valori falsificate, se

pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.


Este fapta persoanei fizice sau juridice care contraface timbre, mărci poştale, plicuri sau cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau de transport sau cupoane de răspuns internaţional, care alterează asemenea imprimate dându-le o valoare mai mare sau făcându-le să fie folosite altfel de cum era legal, ori care pune în circulaţie astfel de valori falsificate. Fapta este periculoasă fiindcă slăbeşte încrederea publică în mărcile, timbrele, biletele de transport etc., suscitând temerea că acestea ar putea fi false şi totodată pentru că fapta cauzează prejudicii materiale celor înşelaţi prin cumpărarea valorilor falsificate, precum şi instituţiei emitente. De aceea ea a fost incriminată prin dispoziţiile din art. 283 C.p.


relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este condiţionată de încrederea publică în timbre, mărci, bilete de transport etc., folosite în cadrul acestor relaţii. Infracţiunea are ca obiect material fie materialele din care sunt contrafăcute mărcile, timbrele etc., fie înseşi mărcile, timbrele etc., care sunt falsificate prin alterare sau care sunt puse în circulaţie după ce au fost falsificate.

•Obiectul juridic specific

poate fi orice persoană fizică sau juridică care răspunde penal. Fapta se săvârşeşte în mod obişnuit în participaţie.

○

Autor•

poate fi eventual persoana indusă în eroare care a achiziţionat timbre, mărci, bilete de transport etc. falsificate, dar totdeauna este subiect pasiv instituţia emitentă sau care a pus în circulaţie valorile respective.

○

Subiect pasiv•


Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii.

Săvârşirea infracţiunii presupune preexistenţa oficială a mărcilor, timbrelor, biletelor de călătorie sau transport etc. Nu interesează dacă acestea sunt româneşti sau străine (art.284 C.p.).

•

La infracţiunea derivată, de punere în circulaţie a mărcilor, timbrelor etc. falsificate, situaţia premisă constă în preexistenţa valorilor falsificate.

•

Situaţia premisă.

constă în acţiunea de falsificare, prin contrafacere sau alterare.○

Pentru existenţa infracţiunii este însă necesar ca falsificarea să privească vreuna dintre valorile prevăzute în textul incriminator (art. 283 alin.1 C.p.) adică: timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau transport, cupoane răspuns internaţional sau alte imprimate.

○

Nu constituie falsificare de timbre, mărci sau bilete de transport, ci fals material în


Falsificarea de timbre, marci sau bilete de transport22 mai 201200:06

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjshazq

Nu constituie falsificare de timbre, mărci sau bilete de transport, ci fals material în înscrisuri oficiale falsificarea unui carnet de identitate S.N.C.F.R. prin înlocuirea numelui şi fotografiei titularului, nici falsificarea unui abonament de călătorie pe S.N.C.F.R. emis pe numele făptuitorului, fiindcă falsificarea de foi sau bilete de călătorie sau transport se referă la valori cu putere circulatorie, iar nu la acte de călătorie nominalizate. Din aceleaşi raţiuni, nu constituie falsificare de bilete de călătorie, ci fals material în înscrisuri oficiale fapta persoanei care completează un bilet de călătorie pe căile ferate cu date inexacte referitoare la persoana care călătoreşte, la calitatea acesteia, rută, destinaţie etc. La infracţiunea derivată, elementul material constă din acţiunea de punere în circulaţie a valorilor falsificate, care se poate realiza prin folosirea personală, transmiterea acestor valori - prin amăgire - altor persoane, transmiterea lor către alte persoane spre a fi puse în circulaţie etc. Elementul subiectiv constă din vinovăţia sub forma intenţiei.

○

Forme, modalităţi, sancţiuni.

Tentativa la această infracţiune, posibilă în aceleaşi condiţii ca la falsificarea de monede sau valori este incriminată.

•Forme.

În oricare dintre modalităţi, inclusiv infracţiunea derivată, pedeapsa aplicabilă este închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau amenda de la 5.000 la 600.000 RON în cazul persoanelor juridice (potrivit art. 711 alin. 2 C.p.).

•Sancţiuni.

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. •Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, iar competenţa de judecată în prima instanţă aparţine tribunalului.

•

Aspecte procesuale.

Penal II 2


Art. 285

Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori

Fabricarea ori deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau

titlurilor enumerate în art. 282–284 se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Este fapta persoanei fizice sau juridice care fabrică sau are în posesia sa gata confecţionate materiale ori instrumente proprii să servească la falsificarea de monede, timbre sau alte valori, cu scopul de a le folosi la săvârşirea acestor infracţiuni. Deşi fapta are caracterul de act preparator în raport cu falsificarea de monede, timbre sau alte valori, ea este periculoasă tocmai ca infracţiune de mijloc, împrumutând pericolul social de la infracţiunea scop, care poate fi, după caz, falsificarea de monede sau alte valori ori falsificarea de timbre, mărci sau bilete de transport. A fost incriminată ca infracţiune de-sine-stătătoare în art. 285 C.p


este format din relaţiile sociale care nu s-ar putea desfăşura normal fără apărarea încrederii publice în autenticitatea monedelor, timbrelor sau altor valori.

•Obiectul juridic specific

îl constituie materialele sau instrumentele deţinute în vederea falsificării de valori.•Obiectul material

Autor poate fi orice persoană fizică sau juridică ce răspunde penal.•Subiect pasiv este statul.•

Subiecţii.

Săvârşirea infracţiunii presupune existenţa unui mod de săvârşire a infracţiunilor de falsificare de monede, timbre sau alte valori, în folosirea căruia ar putea servi materialele sau instrumentele deţinute.

•Situaţie premisă.

poate consta în acţiunea de fabricare (confecţionare sau adaptare a mijloacelor, preparare, prelucrare sau decantare a materialelor) de instrumente sau materiale sau în acţiunea de deţinere de astfel de materiale sau instrumente. Se cere însă ca materialele sau instrumentele să fie de natură a putea fi folosite la falsificarea de valori, să fie proprii (idonee) pentru aceasta.

○


constă în vinovăţia sub forma intenţiei. ○

Se cere ca făptuitorul să fi confecţionat, produs etc., materialele sau instrumentele în scopul folosirii lor la falsificarea de valori, iar în cazul deţinerii sau confecţionării pentru altul, să fi cunoscut posibilitatea folosirii mijloacelor sau instrumentelor la comiterea falsificării.

○



Tentativa e posibilă, dar nu este incriminată, fapta consumată fiind ea însăşi o acţiune pregătitoare.

•

Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani în cazul persoanei fizice şi, respectiv, amenda de la 5.000 la 600.000 RON în cazul persoanei juridice.

•

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. •Urmărirea penală se efectuează de procuror. Judecata în prima instanţă este de competenţa tribunalului.

•

Forme, sancţiuni, aspecte procesuale.

Detinerea de instrumente in vederea falsificarii de valori22 mai 201200:28

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsha2q

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjshaza


Art. 288

Falsul material în înscrisuri oficiale

Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice

mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Falsul prevăzut în alineatul precedent, săvârşit de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se


Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de

consecinţe juridice.


Este fapta persoanei care falsifică un înscris oficial fie alternând conţinutul unui înscris adevărat, fie creând prin contrafacere un înscris oficial neadevărat, făcând astfel ca înscrisul alterat sau contrafăcut să aibă însuşirile probatorii ale unui înscris oficial adevărat. Pericolul social al acestei fapte rezultă din atingerea pe care o aduce încrederii publice în înscrisurile oficiale folosite în formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale. Fapta a fost incriminată prin dispoziţia din art. 288 C.p.

•

Denumirea de fals material derivă din natura acţiunii de falsificare care priveşte înscrisul însuşi în sens de instrumentum, spre deosebire de falsul intelectual care presupune o alternare a substanţei înscrisului în sensul de negotium şi care nu priveşte modificarea materială a acestuia.

•


îl constituie acele relaţii sociale bazate pe încrederea publică în înscrisurile oficiale, relaţii sociale care nu s-ar putea desfăşura în mod normal fără apărarea valorii sociale care este încrederea publică.

•

Infracţiunea are ca obiect material materialele din care este confecţionat înscrisul oficial (în cazul contrafacerii acestuia) sau însuşi înscrisul oficial adevărat, asupra căruia se acţionează (în cazul alterării lui).

•

Obiectul juridic specific

Autor al falsului material în înscrisuri oficiale poate fi orice persoană.•

Este, de asemenea, subiect pasiv al acestei infracţiuni persoana fizică sau juridică prejudiciată prin folosirea înscrisului oficial falsificat prin săvârşirea infracţiunii.

○

Subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică ori altă persoană juridică de drept public căreia îi aparţine sau de la care emană înscrisul falsificat.

•


Săvârşirea faptei presupune preexistenţa unei situaţii de fapt sau de drept care face necesară întocmirea unui înscris oficial, fiindcă fără posibilitatea folosirii înscrisului oficial fals nu poate exista infracţiune de fals în înscrisuri oficiale.

•Situaţia premisă.

Contrafacerea înseamnă confecţionarea (reproducerea) prin imitare fie a scrierii, fie a semnăturilor de pe un înscris oficial. Prin falsificare se înţelege deci nu numai denaturarea unui înscris adevărat, ci şi plăsmuirea în întregime a unui înscris. De aceea constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale acţiunea de întocmire a unei cópii a unui act inexistent. Când contrafacerea priveşte

poate consta fie în acţiunea de contrafacere, fie în aceea de alterare a unui înscris oficial.

○


Falsul material in inscrisuri oficiale22 mai 201200:43

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsha4a

întocmire a unei cópii a unui act inexistent. Când contrafacerea priveşte semnătura sau semnăturile înscrisului aceasta nu implică neapărat o imitare a semnăturii, ci producerea unei semnături care să aibă aparenţa semnăturii celui ce trebuia să semneze. Alterarea înseamnă denaturarea materială a conţinutului înscrisului, care se poate realiza prin adăugiri sau ştersături în text sau pe marginea acestuia, în modificări de cifre sau date, pătarea sau decolorarea scrisului în aşa fel încât actul nu mai poate fi citit etc.

Tot în practică s-a precizat că sunt înscrisuri oficiale şi pot face obiectul material al acestei infracţiuni abonamentele de călătorie pe S.N.C.F.R., libretele CEC, bonurile de plată, biletele de călătorie pe S.N.C.F.R., condica de prezenţă la serviciu semnată în fals cu numele altei persoane. Sunt înscrisuri oficiale nu numai exemplarele originale, ci şi copiile legalizate sau autentificate ale acestora, atunci când sunt susceptibile să producă consecinţe juridice. În practică a fost calificată ca infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale fapta persoanei care a întocmit copii după două acte şcolare inexistente, certificând că acestea sunt conforme cu originalul şi semnând în fals pe jurisconsultul şi şeful biroului personal al unităţii, după care a aplicat ştampila acesteia.

□

înscrisul falsificat să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale în sensul dispoziţiei din art.150 alin. 2 C.p., adică să fie un înscris care emană de la o unitate la care se referă art.145 C.p. sau care aparţine unei asemenea unităţi. Potrivit dispoziţiei din art. 288 alin.3 C.p., sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Sunt înscrisuri oficiale şi actele autentice, deşi acestea cuprind manifestări de voinţă ale unor persoane particulare. Aşa cum s-a precizat în practica noastră judiciară, constituie fals în înscrisuri oficiale, iar nu fals în înscrisuri sub semnătură privată fapta persoanei care modifică atât conţinutul unei declaraţii autentificate, cât şi încheierea de autentificare de către notarul public.

i.

Cerinţa este realizată atunci când înscrisul falsificat are aparenţa unui înscris adevărat şi ar putea produce aceleaşi efecte cu ale acestuia din urmă. Nu este necesar ca înscrisul să fie folosit.

□

altă cerinţă esenţială este ca înscrisul oficial falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice în cazul când ar fi fost folosit.

ii.

Pentru ca alterarea sau contrafacerea să constituie elementul material al infracţiunii este necesară îndeplinirea anumitor cerinţe esenţiale:

○

Urmarea imediată constă în starea de pericol creată prin simplul fapt al contrafacerii sau alterării unui înscris oficial.

•

îl constituie vinovăţia în forma intenţiei. ○

Este suficient ca făptuitorul să-şi fi dat seama că prin acţiunea sa falsifică un înscris oficial. Nu interesează dacă falsul a fost săvârşit pentru dovedirea unui interes legitim sau nelegitim.

○


Forme, modalităţi şi sancţiuni.

Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale este susceptibilă de tentativă şi aceasta este incriminată (art.288 alin.4 C.p.).

•Forme.

Pe lângă varianta tipică prevăzută în art.288 alin.1 C.p., a fost incriminată şi o variantă agravată a falsului material în înscrisuri oficiale, în alin.2 al aceluiaşi articol, variantă caracterizată prin calitatea de funcţionar a făptuitorului.

•Variante.

Sancţiuni.

Penal II 2

în varianta simplă falsul material în înscrisuri oficiale se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, iar varianta agravată cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

•Sancţiuni.

Penal II 2


Art. 289

Falsul intelectual

Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin

omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni

la 5 ani.


Este fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi cu prilejul întocmirii unui înscris oficial, alterează, în cuprinsul acelui înscris, adevărul pe care acel înscris trebuie să-l constate. Falsul intelectual, este aşadar, un fals în înscrisuri oficiale, săvârşit tocmai de funcţionarul care are ca sarcină de serviciu întocmirea de astfel de înscrisuri. Denumirea de fals intelectual derivă din împrejurarea că alterarea nu priveşte materialitatea înscrisului, ci substanţa actului, conţinutul acestuia. Fapta a fost incriminată prin dispoziţia din art. 289 C.p


este asemănător cu acela al falsului material în înscrisuri oficiale. •Obiectul juridic specific

îl constituie înscrisul al cărui conţinut este alterat cu prilejul întocmirii lui de către funcţionarul competent.

•Obiectul material

Autor al falsului intelectual nu poate fi decât funcţionarul public competent să întocmească actul oficial care este falsificat. Dacă întocmirea înscrisului intră în competenţa unui colectiv (de ex., un proces-verbal de recepţie a unei lucrări, un raport al unei comisii etc.) pot fi autori ai falsului intelectual toţi membrii colectivului. Fiind o infracţiune proprie, nu poate fi coautor decât o persoană care are calitatea cerută de lege, în caz contrar persoana fiind complice, chiar dacă a contribuit la săvârşirea în mod nemijlocit a faptei.

•

Subiect pasiv este unitatea de la care emană înscrisul falsificat de funcţionarul incorect cu ocazia întocmirii. De asemenea, poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni şi persoana ale cărei interese sunt prejudiciate prin folosirea înscrisului astfel falsificat.

•

Subiecţii.

Săvârşirea falsului intelectual presupune o situaţie premisă constând dintr-o stare de fapt preexistentă, înscrisul oficial trebuie să constate anumite date sau fapte pentru a putea apoi să servească ca mijloc de probă în realizarea intereselor legitime legate de acea stare (o naştere, un deces, o calamitate naturală, efectuarea unei operaţii juridice etc.).

•

De aceea, dacă înscrisul oficial s-ar referi în mod fals la o situaţie premisă inexistentă, înseamnă că el n-a fost întocmit, ci plăsmuit în întregime, fapta urmând să fie calificată ca fals material în înscrisuri oficiale (art.288 alin.2 C.p.).

•

Situaţia premisă.

constă în acţiunea de falsificare a unui înscris oficial prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului (atestare mincinoasă), fie prin omisiunea de a insera în act fapte sau împrejurări care trebuie să fie inserate (omisiune neîngăduită).

○


În practica judiciară s-a stabilit că săvârşeşte fals intelectual medicul de familie care, fără a se fi deplasat la locul unde se află cadavrul şi fără a fi constatat cauzele morţii,

○

Falsul intelectual22 mai 201200:51

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsha4q

a se fi deplasat la locul unde se află cadavrul şi fără a fi constatat cauzele morţii, întocmeşte un certificat de deces în care menţionează că persoana decedată a încetat din viaţă datorită unei anumite boli, deşi ea fusese ucisă de o altă persoană. De asemenea, s-a decis că este infracţiune de fals intelectual fapta medicului, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, care atestă că a examinat o persoană şi că a constatat că aceasta suferă de o anumită boală, acordându-i concediu medical, deşi în realitate persoana respectivă n-a fost examinată, chiar dacă ea suferă într-adevăr de acea boală; omisiunea oficiantului poştal de a înregistra unele mandate în registrul de evidenţă, în scopul de a-şi însuşi contravaloarea acelor mandate, omisiunea unui funcţionar public de a completa duplicatele şi triplicatele chitanţelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate de la ele, urmată de însuşirea acestor sume etc.

să se fi produs cu prilejul întocmirii înscrisului oficial de către funcţionarul competent. Dacă denaturarea conţinutului are loc după ce înscrisul a fost întocmit, fapta constituie un fals material în înscrisuri oficiale (art.288 alin.2 C.p.);

a.

să privească fapte sau împrejurări referitoare la starea de fapt pentru a cărei constatare se întocmeşte înscrisul şi să fie producătoare de consecinţe juridice.

b.

Pentru existenţa elementului material al infracţiunii examinate este necesar ca atestarea mincinoasă sau omisiunea neîngăduită să satisfacă unele cerinţe esenţiale şi anume:

•

Dacă atestarea mincinoasă sau omisiunea neîngăduită nu este comisă de funcţionarul care întocmeşte înscrisul, ci este consecinţa unei declaraţii false a unei persoane, fapta nu constituie fals intelectual ci fals în declaraţii (art.292 C.p.).

○

este intenţia.○

Dacă atestarea sau omisiunea s-a săvârşit din eroare nu constituie fals intelectual, chiar dacă această eroare se datorează culpei. Fapta ar putea constitui în acest condiţii o neglijenţă în serviciu.

○


Tentativa la infracţiunea de fals intelectual este posibilă şi este incriminată (art. 289 alin.2 C.p.).

•

Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.•

Forme, sancţiuni.

Penal II 2


Art. 290

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă

făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea

producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.


Este fapta persoanei care contraface sau alterează un înscris sub semnătură privată pentru a obţine astfel o probă scrisă neconformă cu adevărul, dacă îl foloseşte ea însăşi sau îl încredinţează altei persoane pentru a fi folosit în scopul producerii de consecinţe juridice. Fapta a fost incriminată prin dispoziţiile art.290 C.p


îl constituie relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este condiţionată de apărarea încrederii în sinceritatea înscrisurilor sub semnătura privată folosite în cadrul acestor relaţii.

•Obiectul juridic special

îl formează înscrisul sub semnătură privată alterat sau contrafăcut, precum şi materialele de care s-a servit făptuitorul la săvârşirea infracţiunii.

•Obiectul material

Participarea este posibilă în toate formele. ○

Autor al falsului în înscrisuri sub semnătură privată poate fi orice persoană.•

Subiect pasiv adiacent este persoana faţă de care s-a folosit înscrisul fals.•

Subiecţii.

Săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este posibilă numai cu condiţia preexistenţei unei stări de fapt sau de drept împotriva căreia urmează să fie folosit ca probă înscrisul sub semnătură privată alterat sau contrafăcut.


constă în acţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod.

○

Când falsificarea se produce prin contrafacere este esenţială imitarea semnăturii de pe înscris, aceasta fiind semnul veracităţii înscrisului. De asemenea, în cazul falsificării prin alterare este necesară o imitare a scrierii.

○


Cerinţa nu e îndeplinită dacă înscrisul fals nu a fost încredinţat de autor celui care îl foloseşte, ci a fost pierdut şi găsit sau sustras de acesta.

Dacă autorul falsului foloseşte el însuşi înscrisul sub semnătură privată falsificat, nu se poate reţine în sarcina lui infracţiunea de uz de fals în concurs cu infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ci numai această din urmă infracţiune.

Pentru ca fapta să constituie element material al acestei infracţiuni este necesară satisfacerea cerinţei esenţiale ca înscrisul falsificat să fie folosit de către autorul falsului sau să fie încredinţat de el unei alte persoane pentru a fi folosit.

○

este constituit din intenţia care trebuie să caracterizeze atât acţiunea de falsificare, cât Elementul subiectiv•

Falsul in inscrisuri sub semnatura privata22 mai 201201:03

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsheya

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsha4a

este constituit din intenţia care trebuie să caracterizeze atât acţiunea de falsificare, cât şi pe aceea de folosire a înscrisului falsificat sau de încredinţare a acestuia spre folosire unei alte persoane.

○

Tentativa infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este incriminată (art. 290 alin.2 C.p.). Există tentativă atunci când s-a început acţiunea de folosire de către autor a înscrisului fals sau acţiunea de încredinţare a acestuia spre folosire unei alte persoane, acţiune care nu a reuşit.

•

Sancţiunea aplicabilă este închisoarea de la 3 luni la 2 ani, sau amendă de la 500 la 30.000 RON.

•

Forme, sancţiuni.

Penal II 2


Art. 291

Uzul de fals

Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii

unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial, şi

cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură privată.

Este fapta persoanei care se foloseşte de un înscris oficial ori sub semnătură privată cunoscând că este fals, în vederea producerii unor consecinţe juridice. Fapta a fost incriminată prin dispoziţiile din art.291 C.p.


Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este diferit după cum fapta constă în folosirea unui înscris fals oficial sau sub semnătură privată, dar este asemănător cu acela al infracţiunii de fals corespunzătoare.

Obiectul material îl constituie înscrisul fals folosit, în original sau în copie legalizată.

Autor al infracţiunii poate fi orice persoană, mai puţin autorul falsului în înscrisuri sub semnătură privată care foloseşte el însuşi aceste înscrisuri.

•

Subiect pasiv cert este statul, iar subiect pasiv eventual poate fi persoana fizică sau juridică împotriva căreia este folosit înscrisul fals.

•

Subiecţii.

Săvârşirea uzului de fals presupune ca situaţia premisă preexistenţa unui scris oficial sau sub semnătură privată fals, susceptibil să producă consecinţe juridice.

•Situaţie premisă.

constă în acţiunea de folosire a unui înscris fals, oficial sau sub semnătură privată. Folosirea se poate efectua prin depunerea înscrisului ca act doveditor al unei operaţiuni sau al unui drept, ca act doveditor la o acţiune în justiţie etc.

○

În toate cazurile însă săvârşirea infracţiunii presupune folosirea efectivă a înscrisului fals, nefiind suficientă, pentru existenţa infracţiunii, simpla deţinere a înscrisului fals în vederea folosirii lui eventuale.

○


îl constituie intenţia directă de a folosi înscrisul fals pentru producerea unei consecinţe juridice.

○



Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.•Fapta se consumă în momentul folosirii de către făptuitor a înscrisului fals. •Sancţiunea este închisoarea de la 3 luni la 3 ani în cazul folosirii unui înscris oficial fals şi închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă de la 500 la 30.000 RON în cazul folosirii unui înscris sub semnătură privată fals.

•

Forme, sancţiuni.

Uzul de fals22 mai 201201:07

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsheyq


Art. 292

Falsul în declaraţii

Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi

dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau

pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea

acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Este fapta persoanei care, în vederea producerii unor consecinţe juridice, face declaraţii mincinoase în faţa organului competent al unei unităţi dintre cele la care se referă art.145 C.p. De aceea fapta a fost incriminată ca infracţiune prin dispoziţia din art.292 C.p.


îl constituie relaţiile sociale condiţionate în desfăşurarea lor de apărarea încrederii publice în sinceritatea declaraţiilor făcute în faţa autorităţilor sau instituţiilor publice în vederea producerii de consecinţe juridice.

•

Infracţiunea nu are obiect material, înscrisul oficial în care se consemnează, eventual, declaraţia, constituie produsul infracţiunii, iar nu obiectul său material.

•

Obiectul juridic special

Autor al falsului în declaraţii poate fi orice persoană, capabilă să facă declaraţii producătoare de consecinţe juridice.

•

Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică împotriva intereselor căreia s-a făcut declaraţia.

•

Subiecţii.

Falsul în declaraţii trebuie să se grefeze pe o situaţie preexistentă, în care declaraţia dată de o persoană este producătoare de consecinţe juridice.


constă în acţiunea de a face declaraţii necorespunzătoare adevărului. Declaraţia poate fi orală sau scrisă. Este suficientă o astfel de declaraţie orală, consemnată în scris de funcţionarul competent.

○


îl constituie vinovăţia sub forma intenţiei şi presupune ştiinţa că declaraţia este neconformă cu adevărul. Declaraţia făcută din culpă nu constituie infracţiune. Pentru existenţa elementului subiectiv se cere satisfăcută cerinţa esenţială ca declaraţia să fie făcută în vederea producerii de consecinţe juridice.

○


Tentativa la această infracţiune nu este incriminată. •Fapta se consumă în momentul în care declaraţia a fost în mod legal consemnată şi a apărut urmarea imediată constând în starea de pericol pentru încrederea publică în sinceritatea declaraţiei.

•

Sancţiunea aplicabilă este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă de la 500 la 30.000 RON.

•

Forme, sancţiuni.

Falsul in declaratii22 mai 201201:25

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjsheza

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjrgq2q


Art. 293

Falsul privind identitatea

Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a

induce sau a menţine în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care

se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se


Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării

civile ori pentru legitimare sau identificare, spre a fi folosit fără drept.

Este fapta persoanei care se prezintă sub o identitate falsă sau atribuie altei persoane o astfel de identitate pentru a induce sau menţine în eroare un organ sau instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art.145 C.p., în vederea producerii unei consecinţe juridice. Este asimilată cu aceasta fapta persoanei care încredinţează un înscris ce serveşte pentru dovada stării civile ori pentru legitimare sau identificare, spre a fi folosit pe nedrept de o altă persoană. Fapta a fost incriminată prin dispoziţiile art. 293 C.p


este constituit din relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este condiţionată de apărarea încrederii publice în mijloacele folosite pentru stabilirea identităţii persoanelor.

•

Fapta poate avea ca obiect material mijloacele folosite de făptuitor pentru a se prezenta sub o identitate falsă: carnet, permis, foaie de legitimaţie etc.

•

Obiectul juridic special

poate fi orice persoană.○

Participaţia este posibilă inclusiv sub forma coautoratului (de ex. cel ce atribuie altuia o identitate falsă şi cel căruia i se atribuie falsa identitate fiind de faţă sunt coautori).

○

Autor•

este unitatea indusă în eroare prin săvârşirea faptei şi poate fi persoana a cărei identitate a fost uzurpată.

○

Subiect pasiv direct•

Subiecţii.

Săvârşirea acestei infracţiuni, în oricare dintre variante, presupune o situaţie premisă constând dintr-o stare de fapt din care pot decurge anumite consecinţe juridice faţă de o persoană sau faţă de o categorie de persoane.


în cazul variantei principale, constă în acţiunea de prezentare sub o identitate falsă sau în acţiunea de atribuire a unei identităţi false unei alte persoane.

○

La varianta asimilată, elementul material constă în acţiunea de încredinţare a unui înscris care serveşte la dovedirea stării civile, pentru legitimarea sau identificarea spre a fi folosit pe nedrept.

○


Pentru existenţa infracţiunii trebuie satisfăcută cerinţa esenţială ca acţiunea de prezentare sub identitate falsă sau de atribuire a unei astfel de identităţi să aibă loc în faţa unui organ sau instituţii de stat ori altei unităţi din cele la care se referă art.145 C.p.

○

constă în vinovăţie sub forma intenţiei calificate prin scopul urmărit şi anume Elementul subiectiv•

Falsul privind identitatea22 mai 201201:28

Penal II 2

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjshezq

http://www.legalis.ro/legalis/document-view.seam?documentId=mnxwix3qmvxgc3c7nvqwi3tborptcojwhawtanrngiyv63lpgy2v6mjzhe3v6yjrgq2q

constă în vinovăţie sub forma intenţiei calificate prin scopul urmărit şi anume inducerea sau menţinerea în eroare a unităţii în faţa căreia se săvârşeşte fapta, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

○

Tentativa nu este incriminată.•Consumarea are loc independent de producerea consecinţei în vederea căreia a fost săvârşită fapta.

•

Sancţiunea aplicabilă pentru oricare dintre variante este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.•

Forme, sancţiuni.

Penal II 2

Penal Special II - Fise

Documents

Transcript of Penal Special II - Fise