Drept Penal Special Curs II

DREPT PENAL SPECIAL

CURS I I Semestru II 12.04.2008

Nedenuntarea unor infractiuni - art.262 Cod penal

Prin nedenunţare - ca faptă penală - se înţelege omisiunea de a denunţa de

îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de lege.

Definiţia - (1) Omisiunea de a denunta de indata savarsirea vreuneia dintre infractiunile prevazute in

art. 174, 175, 176, 211, 212, 2151, 217 alin. 2-4, art. 218 alin. 1 si art. 276 alin. 3 se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani.

(2) Fapta prevazuta in alin. 1, savarsita de sot sau de o ruda apropiata, nu se pedepseste. (3) Nu se pedepseste persoana care, mai inainte de a se fi inceput urmarirea penala pentru

infractiunea nedenuntata, incunostinteaza autoritatile competente despre acea infractiune sau care, chiar dupa ce s-a inceput urmarirea penala ori dupa ce vinovatii au fost descoperiti, a inlesnit arestarea acestora.

Subiect

Poate fi orice persoană fără să aibă o calitate specială.

Latura obiectivă

Infr. de nedenunţare este prin natura ei o faptă omisivă. Aceasta înseamnă că există o

obligaţie legală de a face (în acest caz de a denunţa săvârşirea anumitor infracţiuni) pe care

făptuitorul nu o îndeplineşte. Elementul material subzistă atunci când, având cunoştinţă de

săvârşirea uneia, sau unor infracţiuni prevăzute de lege, o persoană se abţine să informeze de îndată

despre acestea.

Ceea ce nu se denunţă trebuie să fie, astfel cum prevede legea, o infracţiune săvârşită. Va

exista obligaţia de denunţare numai atunci când făptuitorul are cunoştinţă de existenţa unei

infracţiuni consumate sau de comiterea unei tentative, la infracţiunile în legătură cu, care există

obligaţia de denunţare.

Obligaţia de denunţare trebuie adusă la îndeplinire de îndată, adică neîntârziat. Aceasta

prevedere nu constituie un termen în sensul propriu al cuvântului - situaţia va trebui analizată de la

caz la caz, deoarece numai în funcţie de împrejurările concrete în care subiectul a luat cunoştinţă de

existenţa infracţiunii se poate aprecia care a fost momentul în care acesta a avut efectiv posibilitatea

de a informa.

Denunţarea se poate face în scris, oral, prin intermediar sau orice mijloc de comunicare.

DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Denunţul nu trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi formă prevăzute în art. 223

C.p.p., el fiind considerat apt de a-l disculpa cel care l-a făcut dacă prezintă suficiente date pentru ca

cel care, primeşte denunţul să ia cunoştinţă că s-a săvârşit o faptă penală concretă dintre cele a căror

denunţare este obligatorie. Vedem deci că termenul de "denunţ" în acest caz are înţelesul de

"încunoştiinţare".

Sesizarea se face la orice autoritate de stat nu numai la acea îndrituită de lege să

instrumenteze cauza.

Urmarea infracţiunii o constituie o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei în ceea ce

priveşte activitatea de descoperire a unor infracţiuni săvârşite şi a persoanelor care le-au comis.

Latura subiectivă

Nedenunţarea fiind o infracţiune de inacţiune înseamnă că fapta se pedepseşte când este

comisă atât cu intenţie, cât şi din culpă, fiind aplicabile dispoziţiile art.19 C.p.p.

Făptuitorul are cunoştinţă de comiterea faptei din surse demne de încredere, fie

nemijlocit. Nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege atunci când subiectul are cunoştinţă de

fapte incomplete, disparate, care nu-i pot întregi imaginea unei infracţiuni.

Consumarea

Infracţiunea se consumă instantaneu la momentul în care luând cunoştinţă de săvârşirea

vreuneia dintre infracţiunile a căror denunţare este obligatorie, făptuitorul nu şi-a îndeplinit

această obligaţie de îndată.

Tentativa nu este posibilă.

Sancţiuni

Pedeapsa închisorii 3 luni - 3 ani.

Situaţii în care nedenunţarea nu se pedepseşte:

o Prima situaţie este atunci când nedenunţarea este săvârşită de soţ sau ~

rudă apropiată (art.262 al.2). Această circumstanţă are caracter personal şi

profită numai acelora care o îndeplinesc la momentul săvârşirii faptei.

o A doua situaţie se referă la persoana care mai înainte de a fi început urm.

penală ptr. infracţiunea nedenunţată, încunoştiinţează autorităţile

competente despre acea infracţiune. De asemenea nu se pedepseşte

persoana care chiar dacă s-a început urm. penală ori după ce vinovaţii au

fost descoperiţi a înlesnit arestarea acestora. Prin expresia "a înlesnit

arestarea" se înţelege un ajutor efectiv acordat autorităţilor ptr. arestarea

vinovaţilor.

2


Omisiunea sesizărilor organelor judiciare - arte 263 Cod penal

Intre persoanele ce fac parte din cele prev. de art.147 şi organele judiciare trebuie să

existe o strânsă legătură în combaterea fenomenului infracţional.

Funcţionarilor publici revenindu-le obligaţia de a încunoştiinţa organele competente,

prevăzute de lege, despre săvârşirea infracţiunilor de care au luat cunoştinţă cu ocazia serviciului.

Definiţia - (1) Fapta functionarului public care, luand cunostinta de savarsirea unei infractiuni in

legatura cu serviciul in cadrul caruia isi indeplineste sarcinile, omite sesizarea de indata a procurorului sau a organului de urmarire penala, potrivit legii de procedura penala, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 5 ani.

(2) Daca fapta este savarsita de catre un functionar public cu atributii de conducere sau de control, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 7 ani.

Subiect

Determinat, numai funcţionarul public în înţelesul art.147 Cod penal.

Latura obiectivă

Conduita făptuitorului constă în omisiunea sesizării de îndată a unei infracţiuni în legătură

cu serviciul său. Elementul material al faptei este alcătuit totdeauna dintr-o inacţiune. Eventualele

acte comisive pe care le-ar săvârşi făptuitorul (de exemplu, întocmirea unor acte de serviciu astfel

încât din ele să nu rezulte faptul că a luat cunoştinţă de o infracţiune în legătură cu serviciul său\ nu

fac parte din elementul material al faptei ce sunt, eventual, mijloace de4probă pentru dovedirea

neîndeplinirii obligaţiei de denunţ.

Obligaţia de a denunţa fapta trebuie realizată de îndată (termenul având acelaşi înţeles ca

în cazul nedenunţării unor infracţiuni prev. de art.262 C.p.).

Ceea ce nu se denunţă este o infracţiune săvârşită în legătură cu serviciul în cadrul căruia

făptuitorul (funcţionarul public) îşi îndeplineşte sarcinile. Este vorba nu numai de o infracţiune

dintre cele cuprinse în capitolul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, ci orice altă

infracţiune privitoare la serviciul făptuitorului.

Sesizarea trebuie făcută unui destinatar precis care este procurorul sau organul de urm.

penală. Denunţul chiar făcut de îndată, dar altui organ decât celui de urm. penală sau procurorului,

nu îl exonerează pe făptuitor de răspundere penală, în afară de cazul în care a fost determinat la

acesta de o împrejurare independentă de voinţa sa.

Urmare infr. este o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.

Latura subiectivă

Infr. se poate comite cu intenţie sau din culpă.

Consumarea şi tentativa

3


Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care s-a epuizat intervalul de timp

obiectiv necesar ptr. a aduce la cunoştinţă autorităţilor indicate de lege existenţa infracţiunii.

Acest interval de timp se apreciază realist în funcţie de posibilităţile pe care efectiv le avea

la îndemână şi pe care le cunoştea făptuitorul.

Tentativa nu este posibilă.

Sancţiunea

Art. 263 al. 1 - închisoare 3 luni - 5 ani.

Art. 263 al.2 - închisoare 6 luni - 7 ani.

Forma agravantă este aceea când fapta se săvârşeşte de către un subiect cu o calitate

specială - funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control.

Favorizarea infractorului - art.264 Cod penal

Prin acest articol se apără relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, ptr. a căror

rezolvare nestingherită infractorii nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal,

raportului juridic de executare a pedepsei, raporturi în care participă ca subiecţi având drepturi şi

obligaţii sau să beneficieze de anumite rezultate ale infracţiunii.

Activitatea juridică periclitată este tocmai activitatea organelor competente pe parcursul

procesului penal, începând cu actele de urm. penală şi terminând cu cele de executare.

Definiţia –

(1) Ajutorul dat unui infractor fara o intelegere stabilita inainte sau in timpul savarsirii

infractiunii, pentru a ingreuna sau a zadarnici urmarirea penala, judecata sau executarea pedepsei

ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsuI infractiunii, se pedepseste cu inchisoare de la

3 luni la 7 ani.

(2) Pedeapsa aplicata favorizatorului nu poate fi mai mare decat pedeapsa prevazuta de

lege pentru autor.

(3) Favorizarea savarsita de sot sau de o ruda apropiata nu se pedepseste.

Subiect

Nu se cere o calitate aparte, poate fi orice persoană.

De menţionat că legea condiţionează existenţa favorizării de absenţa vreunei înţelegeri

stabilită înainte sau în timpul infracţiunii de referinţă, între favorizatul unei infracţiuni şi infractorul

favorizat. In cazul existenţei unei asemenea înţelegeri fapta poate fi calificată ca o complicitate.

Latura obiectivă

Ajutorul dat unui infractor, care constituie elementul material al acestei infracţiuni, poate

consta dintr-o acţiune sau inacţiune. Spre exemplu făptuitorul, portar la o societate, nu controlează

intenţionat pe cel care scoate din unitate bunurile sustrase - favorizarea se săvârşeşte în acest caz

prin omisiune. Sau făptuitorul ascunde infractorul evadat pentru a nu fi prins favorizarea se

4


săvârşeşte printr-o acţiune. Termenii legii semnifică sprijinirea certă, efectivă a unui infractor.

Actele comisive şi omisive prin care ajutorul este dat infractorului trebuie să aibă calitatea

de a-l sprijini pe acesta, de a-i sluji pentru a se sustrage de la urm. penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei, ori pentru a-i asigura folosul sau produs infracţiunii.

Ajutorul dat infractorului trebuie să vizeze urm. penală, judecata sau executarea pedepsei,

în sensul îngreunării acestora (creării de dificultăţi) sau "zădărnicirii" lor (a se face inutile,

neeficiente).

Cea de a doua modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii, reprezintă o sprijinire a

infractorului pentru ca el să-şi asigure folosul ori produs infracţiunii.

Prin folos al infracţiunii se înţelege orice profit material sau moral pe care făptuitorul şi l-a

creat prin fapta penală săvârşită, iar prin produs al infracţiunii se înţelege numai ceea ce a rezultat

nemijlocit din infracţiune. Ajutorul se poate da, în cazul favorizării personale, oricând în intervalul

de timp de la săvârşirea infracţiunii şi până la executarea pedepsei. Ajutorul poate fi nemijlocit

(direct) sau imediat (spre pildă prin intermediul unei terţe persoane).

Atunci când infractorul favorizat este ajutat prin mijloace care constituie prin ele însele

infracţiuni se va aplica regula concursului de infracţiuni.

Efectul cauzei subzistă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale.

Acest element al laturii obiective este realizat chiar dacă ajutorul dat infractorului deşi avea

aptitudinea să producă un astfel de rezultat, totuşi din motive independente de voinţa celui care îl

acordă nu a condus la o reală împiedicare a înfăptuirii justiţiei în cauza respectivă.

Dacă ajutorul oferit nu a fost primit de infractor sau nu s-a folosit de el, fapta de favorizare

nu există.

Latura subiectivă

Fapta este pedepsită numai atunci când se comite cu intenţie.

In momentul în care se săvârşeşte fapta de favorizare, subiectul activ, pe de o parte, trebuie

să ştie că s-a comis o infracţiune al cărui autor, instigator sau complice beneficiază de ajutorul său,

iar pe de altă parte, ştie că acea infracţiune a fost consumată ori a rămas în stare de tentativă.


Favorizarea infractorului este una dintre acele infracţiuni a căror urmare socialmente

periculoasă se consideră a fi îndeplinită fie şi numai în momentul în care s-a produs pericolul de

lezare a valorii apărate de lege. In acel moment fapta s-a consumat.

Tentativa nu se pedepseşte.

Sancţiuni

Închisoare 3 luni - 7 ani, cu precizarea că pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai

mare decât cea aplicată autorului.

5


Există un caz de nepedepsire ce constă în acea că favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă

apropiată nu se pedepseşte.

Omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare - art.265 Cod penal

Codul penal reţine ca infracţiune neîncunoştiinţarea organelor judiciare despre anumite

împrejurări care, cunoscute fiind, ar putea contribui la afirmarea nevinovăţiei unei persoane aflate

în arest preventiv, în stare de judecată sau care a fost deja condamnată.

Definiţia –

(1) Fapta de a nu aduce la cunostinta organelor judiciare a unor imprejurari care, daca ar fi

cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovatiei unei persoane trimise in judecata sau condamnate pe

nedrept ori la eliberarea unei persoane tinute in arest preventiv pe nedrept, se pedepseste cu

inchisoare de 3 luni la 1 an sau cu amenda.

(2) Fapta prevazuta in alineatul precedent nu se pedepseste daca prin aducerea la

cunostinta, persoana care are aceasta obligatie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru sotul sau

sau pentru o ruda apropiata.

Subiect

Nu este circumstanţiat putând fi orice persoană.

De menţionat că pentru existenţa acestei infracţiuni există o condiţie preexistentă săvârşirii

faptei şi anume situaţia unei persoane, alta decât făptuitorul, care pe nedrept se află în stare de arest,

fie de judecată, sau este condamnată.

Latura obiectivă

Fapta se comite printr-o inacţiune constând în neîndeplinirea unei obligaţii legale. Este o

atitudine pasivă a făptuitorului cu privire la realizarea unui comandament social, juridic şi moral, de

a aduce la cunoştinţă organelor judiciare împrejurările care îi sunt cunoscute şi de care depinde

dovedirea nevinovăţiei unei persoane. In conceptul de împrejurări care pot dovedi nevinovăţia unei

persoane într-un proces penal, se include orice element de fapt care serveşte la constatarea

inexistenţei vinovăţiei unei asemenea persoane.

Lipsa vinovăţiei nu se referă numai la latura subiectivă a faptei penale, ci la toate

trăsăturile esenţiale ale acesteia, astfel cum ele sunt prevăzute în art.17 C.p. Având în vedere că

pentru existenţa unei anumite infracţiuni este necesară întrunirea cumulativă a tuturor cerinţelor

esenţiale prevăzute de lege pentru întreaga structură a infracţiunii, datele deţinute de subiectul activ

se pot referi la oricare din aceste cerinţe. Instanţa de judecată va aprecia dacă împrejurările

cunoscute de făptuitor aveau sau nu o asemenea calitate.

Destinatarul încunoştiinţării este în mod obligatoriu un organ judiciar. Dacă o persoană nu

informează despre împrejurări pe care organul judiciar le ştia la momentul în care ea a luat

cunoştinţă despre ele, fapta nu va fi infracţiune, chiar dacă subiectul a fost de rea credinţă. Aceasta

pentru că numai cu latura subiectivă nu putem întregi conţinutul unei infracţiuni.

6


Incunoştiinţarea poate fi făcută în orice mod : în scris, oral, prin intermediar. Este valabilă

încunoştiinţarea făcută printr-o scrisoare anonimă, sau semnată cu pseudonim, dacă, se poate stabili

apartenenţa unei asemenea sesizări.

Fapta este periculoasă deoarece poate naşte o eroare juridică.

Latura subiectivă

Fapta se săvârşeşte atât cu intenţie (directă sau indirectă) cât şi din culpă, aceasta din urmă

deoarece, fiind vorba de inacţiune, legea nu incriminează săvârşirea faptei numai cu intenţie.


Consumarea faptei are loc în momentul în care făptuitorul, întârzie să aducă la cunoştinţă

autorităţii informaţiile pe care le deţine.


Sancţiune

Închisoare de la 3 luni la 1 an sau amenda.

In aliniatul ultim se prevede un caz de nepedepsire dacă, prin sesizare, persoana care

avea această obligaţie ar fi produs un prejudiciu pentru ea, pentru soţul său sau o rudă

apropiată.

Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă - art.266 Cod penal

Fapta constituie o variantă a abuzului în serviciu contra intereselor persoanei, subiectul

(făptuitorul este individualizat, fiind funcţionar, iar urmarea socialmente periculoasă se răsfrânge în

principal asupra bunei desfăşurări a activităţii unor organe de stat care în acest caz sunt cele ce

înfăptuiesc justiţia.

Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă sunt fapte care primejduiesc relaţiile sociale de

justiţie penală, însă fapta are şi un obiect juridic secundar alcătuit din raporturile de ordin social

privitoare la onoarea, libertatea, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.

Definiţia –

(1) Retinerea sau arestarea nelegala, ori supunerea unei persoane la executarea unei

pedepse, masuri de siguranta sau educative, in alt mod decat cel prevazut prin dispozitiile legale, se

pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Intrebuintarea de promisiuni, amenintari sau violente impotriva unei persoane aflate in

curs de cercetare, ancheta penala ori de judecata, pentru obtinerea de declaratii, se pedepseste cu

inchisoare de la unu la 5 ani.

(3) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si intrebuintarea de promisiuni, amenintari sau

violente, fata de un martor, expert sau interpret.

Subiect

Subiectul este individualizat şi în raport de calificarea faptei poate fi:

a) La art.266 al. 1 teza I (în cazul reţinerii sau arestării nelegale) autorul este numai

persoana care în cursul urm. penale ori în faza de judecată este competentă să ia măsura reţinerii 7


sale după caz a arestării - deci organul de poliţie şi procurorul.

b) La art.266 al.I teza II (supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de

siguranţă sau educative în alt mod decât cel legal) autor poate fi numai o persoană care are

atribuţii de serviciu, organizarea şi supravegherea executării pedepsei măsurii de siguranţă sau a

celei educative - de exemplu organul administrativ de la locul executării pedepsei cu închisoarea,

care organizează munca deţinuţilor.

c) La art.266 al.2 ( cercetarea abuzivă) autorul poate fi organul de cercetare (poliţie,

S.R.I.) procuror sau judecător, deoarece numai aceste persoane sunt abilitate să ia declaraţii în

procesul penal.

Latura obiectivă

In ce priveşte reţinerea sau arestarea nelegală (art.266 al.1 teza I) fapta constă atât într-o

acţiune cât şi într-o inacţiune.

Atât arestarea cât şi reţinerea sunt ipostaze alternative ale elementului material al faptei.

Ele au o trăsătură comună şi anume caracterul ilegal, adică

măsura a fost luată fără condiţiile prevăzute de lege. Fapta constă într-o inacţiune atunci când se

săvârşeşte prin obţinerea organului obligat a pune în libertate un reţinut sau arestat în momentul în

care reţinerea sau arestarea au devenit nelegale.

Săvârşeşte de asemenea, această infracţiune acela care având însărcinarea de serviciu de a

primi arestaţi şi de a organiza deţinere a în locuri special prevăzute de lege pentru acesta, primeşte

în deţinere o persoană fără a exista temeiul legal al arestării sau reţinerii.

Referitor la art. 266 aLI teza II, elementul material constă şi aici într-o acţiune sau

inacţiune. Fapta constă într-o acţiune atunci când o persoană este supusă efectiv la executarea unei

pedepse într-un mod contrar decât cel prevăzut de lege.

Acţiunea de "supunere" înseamnă aducerea unei persoane în situaţia de executare într-un

mod nelegal al pedepsei, măsurilor de siguranţă sau educative.

Nu are relevanţă cum făptuitorul provoacă această situaţie (prin înşelăciune, prin

constrângere morală sau fizică).

In anumite situaţii însă, când elementul material este realizat prin mijloace de fapt care

constituie prin ele însele infracţiuni, devin aplicabile regulile concursului de infracţiuni.

In art.266 al.2 se incriminează cercetarea abuzivă unde de regulă elementul material se

săvârşeşte printr-o acţiune, la aceasta ducându-ne noţiune a de "întrebuinţare". Prin promisiuni se

înţelege oferirea subiectului prin adiacent, de foloase de ordin material şi moral. Nu are relevanţă

faptul că aceste avantaje au sau nu vreo legătură cu procesul penal în care victima este implicată.

Nu intră în sfera elementului material al faptei prezentarea către persoana cercetată,

anchetată sau judecată a avantajelor legale de care acesta s-ar bucura dar ar recunoaşte faptele de

8


care este acuzat.

Prin ameninţări se înţelege săvârşirea faptei prev. şi ped. de art. 193 C.p.

Nu constituie infracţiune ameninţarea victimei cu exercitarea căilor legale împotriva sa sau cu o

sancţiune prevăzută de lege.

Prin violenţe se înţelege provocarea vreuneia din urmările prevăzute de art.180 sau 181

Cod penal.

Promisiunile, ameninţarea sau violenţa, ca ipostaze ale elementului material al faptei, se

pot realiza alternativ dar nu este exclusă şi realizarea lor cumulativă.

In principiu fapta se săvârşeşte asupra persoanei cercetate sau judecate, dar în cazul

ameninţării sau violenţelor, persoana primejduită poate fi soţul sau rudă apropiată a victimei.

In toate modalităţile normative ale cercetării abuzive, făptuitorul urmăreşte obţinerea de

declaraţii. Deci, aici nu se incriminează întrebuinţarea de promisiuni sau violenţe ca acţiuni ilicite

în sine, ci este necesar ca toate aceste acţiuni nelegale să fie subordonate unui scop, şi anume acela

de obţinere de declaraţii din partea victimei. Nu interesează dacă declaraţiile ce se solicită sunt sau

nu conforme cu realitatea, căci nu este admisibilă însăşi metoda prin care ele încearcă a fi obţinute.

Latura subiectivă

Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este intenţia directă sau indirectă.

Săvârşirea faptei din culpă este posibilă dar în acest caz, fapta nu va constitui această infracţiune.

Făptuitorul trebuind să realizeze caracterul ne legal al activităţii sale şi să intenţioneze al obţine.


Tentativa nu se pedepseşte deşi este posibilă. Fapta se consumă astfel:

- în cazul art.266 al.1 teza I în momentul în care s-a dispus sau s-a aplicat măsura

preventivă a reţinerii sau arestării în condiţii nelegale.

- în cazul art.266 al.1 teza II de îndată ce subiectul pasiv adiacent a fost supus la

executarea într-un mod nelegal a unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative.

- în cazul art.266 al.2 în momentul întrebuinţării efective de promisiuni, ameninţări sau

violenţe.

Sancţiuni

La aliniatul 1 - închisoare 6 luni - 3 ani.

La aliniatul 2 - închisoare 1 an - 5 ani.

Supunere la rele tratamente - art.267 Cod penal

Prin această incriminare se dă curs , pe planul legislaţiei interne, unor reglementări cu,

caracter internaţional care prevăd că nimeni nu poate fi supus la torturi, pedepse sau tratamente

crude, inumane sau degradante.

9


Definiţia – Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate in stare de retinere,

detinere ori in executarea unei masuri de siguranta sau educative se pedepseste cu inchisoare de la

unu la 5 ani.

Subiect

Autor al faptei nu poate fi decât un funcţionar sau alt salariat care are ca atribuţii de

serviciu organizarea, conducerea, supravegherea, paza sau tratamentul ( medico-educativ al unor

persoane aflate în stare de reţinere sau deţinere, ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau

educative.

Infracţiunea se poate săvârşi numai dacă preexistă starea efectivă de reţinere, deţinere sau

de executare a unei măsuri de siguranţă sau educative.

Nu interesează sub aspectul existenţei infracţiunii, dacă măsurile luate au fost sau nu legale

şi temeinice, câtă vreme în baza lor a subzistat starea de reţinere, deţinere sau măsura respectivă.

Latura obiectivă

Infr. se săvârşeşte atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune, constând în supunerea la

tratamente inumane a subiectului pasiv.

Prin supunerea la rele tratamente se înţelege obligarea victimei la o executare a reţinerii,

deţinerii sau măsurilor de siguranţă sau educative într-un mod nelegal care îi periclitează sănătatea,

integritatea corporală ori aduc atingere demnităţii acestuia. Obligarea victimei la un asemenea

tratament .poate fi făcută şi prin violenţe fizice /art.180) sau presiuni psihice.

Fapta poate intra în concurs cu infr. prev. de art.182, 183 sau orice faptă penală

corespunzătoare urmăririi cauzate de relele tratamente aplicate, ptr. care legiuitorul a prevăzut o

pedeapsă mai mare ca cea de la art.267 C.p.

Latura subiectivă

Infr. se comite numai cu intenţie directă sau indirectă.

Consumarea

Consumarea are loc instantaneu la momentul săvârşirii elementului material.


Sancţiuni

Inchisoarea de la 1 la 5 ani.

Tortura - art.267 1 Cod penal

Apariţia în c.p. a acestei infr. este rezultatul aderării României la Convenţia împotriva

torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzimi, inumane sau degradante (Legea 19 din 9

octombrie 1990).

Definiţia –

(1) Fapta prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte

puternice, fizice ori psihice, indeosebi cu scopul de a obtine de la aceasta persoana sau de la o

10


persoana terta informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta

persoana l-a comis ori este banuit ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori

de a intimida sau a face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o

forma de discriminare oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau astfel de suferinte sunt

aplicate de catre un agent al autoritatii publice sau de orice alta persoana care actioneaza cu titlu

oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se

pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Daca fapta prevazuta la alin. 1 a avut vreuna din urmarile aratate in art. 181 sau 182,

pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani.

(3) Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseste cu detentiune pe viata

sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani.

(4) Tentativa se pedepseste.

(5) Nici o imprejurare exceptionala, oricare ar fi ea, fie ca este vorba de stare de razboi sau

de amenintari cu razboiul, de instabilitate politica interna sau de orice alta stare de exceptie, nu

poate fi invocata pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului

sau al unei autoritati publice.

(6) Faptele prevazute in alin. 1 nu constituie infractiunea de tortura daca durerea sau

suferintele rezulta exclusiv din sanctiuni legale si sunt inerente acestor sanctiuni sau ocazionate de

ele.

Subiect

Subiectul este calificat, fiind vorba de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană

care acţionează oficial, personal sau prin interpus .

Latura obiectivă

Elementul material al faptei are mai multe ipostaze normative:

a) provocarea unei dureri sau suferinţe puternice fizice sau psihice.

Elementul material se analizează judiciar, deoarece în această variantă fapta nu există dacă instanţa

apreciază că durerile sau suferinţele nu sunt puternice.

b) aplicarea unei pedepse victimei. Prin pedeapsă se înţelege orice sancţiune injustă,

nepermisă de lege, tinzând să înfrângă voinţa victimei, sau pur şi simplu să-i provoace suferinţe

fizice sau morale.

c) a intimida victima înseamnă a-i inspira teamă, spaimă faţă de un posibil rău ce i s-ar

putea face ei sau unei terţe persoane.

d) Exercitarea de presiuni este reprezentată de constrângerea fizică sau morală a victimei.

Această constrângere nu trebuie să îndeplinească toate cerinţele prev. de art.46 C.p., dar acţiune a

făptuitorului trebuie să pericliteze serios, semnificativ drepturile victimei.

Latura subiectivă

Fapta se comite numai cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Fapta are un scop ce

constă în încercarea de a obţine din partea victimei, declaraţii, mărturisiri, orice fel de informaţii pe

care le doreşte agentul.

11



Consumarea are loc când s-a produs vreunul din rezultatele prev. de art.26i al. 1-3 Cod

penal.

Tentativa se pedepseşte.

Sancţiuni

Al. 1 - închisoare 2-7 ani.

al..2 - închisoare 3-10 ani.

Al..3 - închisoare 15 - 25 ani.

Legiuitorul a introdus prin al.2 şi al.3 două agravante, constând pe de o parte în urmărire

prev. de art.181-182 C.p. iar pe de altă parte, în moartea victimei.

In norma juridică este ins erată o dispoziţie menită să împiedice motivarea faptei de către

agent, pe orice fel de considerente (starea de război, instabilitate politică, etc.) inclusiv prin

invocarea ordinului superiorului sau a unei autorităţi publice.

Nu vor fi considerate urmări ale acestei infracţiuni, durerile sau suferinţele care rezultă

exclusiv din sancţiunile legale şi sunt inerente acestora ori sunt ocazionate de ele.

Represiunea nedreaptă - art.268 Cod penal

Acest articol incriminează abuzurile săvârşite în forma represiunii penale

îndreptate împotriva unor oameni nevinovaţi.

Definiţia – Fapta de a pune in miscare actiunea penala, de a dispune arestarea, de a trimite in judecata sau de a condamna pe o persoana, stiind ca este nevinovata, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.

Subiect

Nu poate fi subiect al acestei infracţiuni decât un organ judiciar care este abilitat să pună în

mişcare acţiune a penală, să dispună arestarea, să trimită în judecată sau să condamne: deci

procurorul şi judecătorul.

Latura subiectivă

Fapta se săvârşeşte printr-un număr limitat de acţiuni a căror realizare se poate face

alternativ.

Represiunea nedreaptă se poate comite numai prin punerea în mişcare a acţiunii penale,

prin dispunerea arestării, prin trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane nevinovate.

Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face de procuror pnn ordonanţă, ori în caz

excepţional, de instanţa de judecată.

A dispune arestarea înseamnă a se lua măsura arestării conform art.I36 al. 1 lit.c, art.I46,

148,233,267 C.p. de către procuror sau de instanţa de judecată în conformitate cu art.I47, 299,338

C.p.

Sub acest aspect elementul material al faptei există de îndată ce altul care materializează

12


dispunerea acesteia a fost emis, chiar dacă această măsură nu a fost pusă în aplicare.

Trimiterea în judecată este o altă modalitate normativă de săvârşire a infr. ce constă în

dispunerea de către procuror prin rechizitoriu a trimiterii în judecată (art.262 C.p.p.).

In caz excepţional această ipostază a elementului material al faptei o întâlnim şi în

activitatea instanţei de judecată, în care ea se poate autoriza (art.335, 336 C.p.).

A "condamna" are înţelesul de aplicare a unei sancţiuni de drept penal, ce se aplică prin

intermediul hotărârii judecătoreşti, fiind o modalitate de soluţionare a procesului penal. (art.345 al.

1 C.p.p.).

Pentru existenţa infracţiunii mai trebuie întrunită o condiţie şi anume, ca acţiunea

făptuitorului să privească o persoană nevinovată. In accepţiunea art.268 C.p.p. se înţelege o

persoană aflată într-una din situaţiile prev. de art. 10 lit.a-e C.p.p.

Latura subiectivă

Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă şi un element indispensabil îl constituie faptul că

făptuitorul are cunoştinţă că persoana supusă represiunii penale este nevinovat.


Consumarea infr. se produce în mod instantaneu în momentul comiterii elementului

material (al oricăreia dintre cele patru modalităţi normative).


Sanctiunea

Inchisoare de la 2 la 7 ani.

Evadarea - art. 269 Cod penal

Această incriminare reprezintă intenţia legiuitorului de a asigura condiţii optime ptr.

desfăşurarea şi finalizarea procesului penal.

Definiţia –

(1) Evadarea din starea legala de retinere sau de detinere se pedepseste cu inchisoare de la

6 luni la 2 ani.

(2) Daca fapta este savarsita prin folosire de violente, de arme sau de alte instrumente ori

de catre doua sau mai multe persoane impreuna, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 8 ani.

(3) Pedeapsa aplicata pentru infractiunea de evadare se adauga la pedeapsa ce se executa,

fara a se putea depasi maximul general al inchisorii.

(4) Tentativa se pedepseste.

Subiect

Este circumstanţiat fiind persoana care se află în stare de reţinere sau deţinere.

Latura obiectivă

Fapta se săvârşeşte printr-o acţiune comisivă.

13


Făptuitorul se sustrage (fuge) din starea legală de reţinere sau deţinere. Nu este posibilă

săvârşirea faptei printr-o inacţiune.

Legiuitorul nu a legat de un anumit loc existenţa stării de deţinere sau reţinere şi de aceea

oriunde s-ar executa reţinerea sau deţinere a legală, dacă făptuitorul părăseşte în mod nelegal

această stare de fapt, el săvârşeşte infr. de evadare. Astfel va fi considerat evadat cel care fuge de

sub escortă, de la locul de muncă în executarea unei pedepse privative de libertate sau dintr-un

institut medical-educativ în care a fost internat în stare de arest preventiv sau dintr-o unitate

militară disciplinară.

Evadarea unei persoane pe motivul că nu se face vinovat de învinuirea ce i se aduce, va fi

pedepsită conform art.269 C.p., chiar dacă în cadrul procesului penal, se constată, în drept existenţa

nevinovăţiei sale. Acesta deoarece fapta a condus la o perturbare a desfăşurării normale a

procesului penal.

Latura subiectivă

Fapta se săvârşeşte cu intenţie. Eroarea de fapt cu privire la situaţia de privare legală de

libertate în care făptuitorul s-ar afla, trebuie dovedită de acesta. Prin modul în care se săvârşeşte

fapta autorul evidenţiază intenţia sa de a părăsi definitiv starea de privare de libertate.


Infr. se consumă în momentul în care cel aflat în stare legală de reţinere sau deţinere a ieşit

complet de sub imperiul acesteia devenind liberi datorită activităţii sale ilegale.

Tentativa infr. se pedepseşte.

Sancţiunea

art.269 al. 1 - 6 luni la 2 ani

art. 269 al.2 - 2 ani la 8 ani

In art. 269 al.3 se prevede o derogare de la regula concursului de infracţiuni, în sensul că

pedeapsa aplicată ptr. evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se depăşi maximul

general al pedepsei.

Formele agravante

Art.269 al.2 :

- săvârşirea evadării prin folosirea de violenţe, de arme sau alte instrumente.

Prin violenţe se înţelege violenţele fizice şi psihice inclusiv ameninţarea. Urmările prev. de

art.180 şi 181 C.p. intră în conţinutul infracţiunii.

Alte instrumente folosite pentru evadare înseamnă unelte de orice fel, diverse substanţe,

dispozitive, aparate, care trebuie folosite efectiv de făptuitor în realizarea evadării.

- săvârşirea evadării de 2 sau mai multe persoane împreună, care să săvârşească fapta în

calitate de autori, fiind necesară conlucrarea în vederea evadării.

14


In Decretul 141/1990 în art.1 alin.4 se prevede ca infracţiune fapta persoanelor aflate în

stare legală de reţinere sau deţinere care produc acte de dezordine şi se manifestă violent împotriva

cadrelor militare cu atribuţii de comandă, pază şi supraveghere, sancţionând-o cu închisoarea de la

3 la 10 ani. Pedeapsa aplicată se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se depăşi maximul

general.

Înlesnirea evadării - art.270 Cod penal

Articolul de lege sancţionează o faptă ce un semnificativ pericol social ptr.

înfăptuirea justiţiei.

Definiţia

(1) Inlesnirea prin orice mijloace a evadarii se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani,

iar daca fapta s-a savarsit de catre o persoana care avea indatorirea de a pazi pe cel care a

evadat, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Inlesnirea evadarii in conditiile art. 269 alin. 2 se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 8

ani, iar daca fapta este savarsita de o persoana care avea indatorirea de a pazi pe cel care a

evadat, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani.

(3) Inlesnirea evadarii unei persoane retinute, arestate sau condamnate pentru o

infractiune pentru care legea prevede o pedeapsa mai mare de 10 ani, se pedepseste cu

inchisoare de la 3 la 10 ani, iar daca fapta este savarsita de o persoana care avea indatorirea de a

pazi pe cel care a evadat, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 12 ani.

(4) Inlesnirea evadarii savarsita din culpa, de catre o persoana care avea datoria de a pazi

pe cel care a evadat, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani.

(5) Tentativa la faptele prevazute in alin. 1, 2 si 3 se pedepseste.

Subiect

Subiectul activ este individualizat în persoana aceluia care are îndatorirea de a păzi pe cel

care a evadat în situaţiile prev. de art.270 al.1 teza II, art.270 a1.2 teza II, art.270 al.3 teza II şi

art.270 al.4

In legătură cu acest subiect individualizat, trebuie deosebite două cerinţe esenţiale care

trebuie să se realizeze cumulativ: îndatorirea de a păzi pe cei legalmente deţinuţi sau reţinuţi, ce

trebuie să fie oficială (să constituie o îndatorire de serviciu) iar pe de altă parte această îndatorire

trebuie să existe în momentul comiterii faptei în raport cu cel care a evadat sau a încercat acest

lucru.

Latura obiectivă

Infr. se poate săvârşi fie printr-o acţiune fie printr-o inacţiune, neexistând modalităţi

normative, fapta se poate săvârşi prin orice mijloace. Când făptuitorul este chiar persoana ce avea

obligaţia de a păzi pe cel evadat, fapta se săvârşeşte de regulă printr-o acţiune sau inacţiune

prilejuită de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

15


Este necesar ca ajutorul pe care îl dă făptuitorul să fie apt de a facilita evadarea. In cazul

faptelor prin in acţiune este necesar ca omisiunea făptuitorului să privească obligaţia de serviciu de

al păzi pe cel care a evadat.

Latura subiectivă

La variantele prev. de art.270 a1.I-3, constă în intenţia directă sau indirectă, fiind şi o

excepţie prev. de art.270 al.4 când fapta se produce din culpă.

Pentru stabilirea culpei se va observa care erau îndatoririle de serviciu ale făptuitorului şi

în raport cu acestea care a fost conduita sa concretă care a înlesnit evadarea.


Infracţiunea s-a comis în momentul în care s-a săvârşit fie evadarea, fie tentativa evadării.

Tentativa se pedepseşte cu excepţia când aceasta s-a comis în condiţiile art.270 al. 4 Cod

penal.

Sancţiunea

Art.270 a1.1 teza 1 - 1 -5 ani. teza

II - 2 - 7 ani

Art.270 a1.2 teza 1 - 2 - 8 ani

teza II - 3 - 10 ani

Art. 270 a1.3 teza 1 - 3 - 10 ani

teza II - 3 - 12 ani

Art. 270 al.4 - 3 luni - 2 ani.

Nerespectarea hotărârii judecătoreşti - art.271 Cod penal

Înfăptuirea justiţiei presupune atât desfăşurarea în cele mai bune condiţii, a procesului

judiciar şi finalizarea cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti cât şi realizarea acestei hotărâri în

concret.

Definitia

(1) Impotrivirea la executarea unei hotarari judecatoresti, prin amenintare fata de

organul de executare se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani, iar daca fapta a fost

savarsita prin acte de violenta, pedeapsa este de unu la 5 ani.

(2) Impiedicarea unei persoane de a folosi o locuinta ori parte dintr-o locuinta sau

imobil, detinute in baza unei hotarari judecatoresti, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni

la 2 ani sau cu amenda.

(3) Daca fapta prevazuta in alin. 2 se savarseste prin amenintare, pedeapsa este

inchisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar daca fapta a fost savarsita prin acte de violenta,

pedeapsa este inchisoarea de la unu la 5 ani.

(4) Nerespectarea hotararilor judecatoresti, prin sustragerea de la executarea

16


masurilor de siguranta prevazute in art. 112 lit. c si d si g se pedepseste cu inchisoare de la

o luna la 3 luni sau cu amenda.

(5) Nerespectarea hotararilor judecatoresti, prin neexecutarea, cu rea credinta a

pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice, prevazute in art.714 si 715 alin.

(2), se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.

Subiect

Subiectul este calificat numai în situaţia prevăzută de art.271 a1. ultim, făptuitorul în acest

caz putând fi numai acela care are obligaţia - stabilită peste hotărâre judecătorească de a executa o

măsură de siguranţă din cele prevăzute de art.1l2 lit.c sau d C.p.

Latura obiectivă

Se prevede în text trei modalităţi de săvârşire a infracţiunii :

a) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin acte de violenţă sau

ameninţare faţă de organul de executare. Elementul material constă din atitudinea făptuitorului de

împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti. Actele pe care le săvârşeşte făptuitorul sunt de

violenţă şi ameninţare (actele de violenţă include până la elementul material al infr. prev. de art.180

a1.2 iar ameninţarea este cea prev. de art. 193 C.p.).

Dacă împotrivirea la executare nu se face prin acte de violenţă sau ameninţare, fapta nu va

constitui infr. de nerespectare a hotărârii judecătoreşti.

b) Impiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil,

deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti.

In forma simplă a acestei modalităţi, fapta se săvârşeşte fără violenţă sau ameninţare. In

situaţia însă în care s-ar săvârşi prin altfel de mijloace atunci vor fi incidente dispoziţiile art.271

a1.3

c) Nerespectarea hotărârii judecătoreşti prin sustragere de la executarea măsurilor de

siguranţă prev. de art.112 lit.c şi d C.p.p.

In această modalitate infr. se săvârşeşte printr-o acţiune sau in acţiune ŞI constă în sustragerea de la

executarea unor măsuri de siguranţă expres prevăzute de legiuitor, aceste măsuri sunt: interzicerea

de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie (art.1l2 lit.e C.p.) şi

interzicerea de a se afla într-o localitate (art.112 lit.d C.p.).

Latura subiectivă

Vinovăţia presupune unele aspecte a căror realizare cumulativă este obligatorie: făptuitorul

cunoaşte calitatea persoanei care pune în executare hotărârea şi ştie că se împotriveşte la executarea

unei hotărâri judecătoreşti, vrând să zădărnicească executarea, din acest motiv fapta se săvârşeşte

cu intenţie directă sau indirectă.



17


Fapta se consumă în momentul săvârşirii violenţei sau ameninţării contra organului de

executare, ca manifestare a împotrivirii la executare, ca manifestare a împotrivirii la executarea

unei hotărâri judecătoreşti. Nu are relevanţă dacă în urma împotrivirii, hotărârea a fost sau nu

executată.


Sancţiunea

Art. 271 a1.1 teza I - 6 luni - 3 ani

teza II - 1 an - 7 ani

Art. 271 a1.2 - 3 luni - 2 ani sau amenda

Art. 271 a1.3 - teza 1 - 6 luni - 3 ani

teza II - 1 - 5 ani.

Art. 271 al. 4 - 1 lună - 3 luni sau amenda.

Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri - art.272 Cod penal

Fapta sancţionează lipsa organului judiciar de posibilitatea de a folosi

înscrisurile necesare rezolvării cauzei.

Definiţia –

Retinerea sau distrugerea unui inscris emis de un organ de urmarire penala, de o instanta de judecata sau de un alt organ de jurisdictie, ori impiedicarea in orice mod ca un inscris destinat unuia dintre organele sus-aratate sa ajunga la acesta, cand astfel de inscrisuri sunt necesare solutionarii unei cauze, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.

Subiect

Nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană.

Obiectul material

Îl constituie înscrisurile emise de organele judiciare sau care sunt adresate acestor organe.

Intră în această noţiune atât original ele înscrisurilor cât şi copiile lor, precum şi manuscrisele care

slujesc scopului arătat. (Practica a statuat că actele notariale nu fac parte din aceste înscrisuri).

Înscrisul consemnează orice măsură care este necesară desfăşurării procesului, ori care

marchează finalitate a unei faze a procesului sau consemnează soluţia dată în cauză ori rezolvă

chestiuni premergătoare. De asemenea fac parte din această categorie fac parte şi înscrisurile

privitoare la executarea hotărâri lor ori la exercitarea unei căi de atac. In momentul săvârşirii faptei

nu este necesar ca procesul de soluţionare a cauzei să fie în curs. Deci intră în această sferă

înscrisurile cărora organele judiciare le conferă această valoare chiar dacă ulterior se constată că nu

puteau sluji acestui scop.

Aceasta deoarece nimănui, în afară de însuşi organul judiciar, nu îi este permis să

aprecieze cu de la sine putere, dacă un anumit înscris este necesar soluţionării unei cauze sau nu.

Fapta se săvârşeşte prin distrugere sau reţinere. Reţinerea înseamnă a se opri înscrisul la

sine sau la o altă persoană astfel încât organele care l-au emis să nu-l poată folosi în întreaga lui 18


finalitate.

Prin distrugere se înţelege acţiune a de nimicire a înscrisului inclusiv degradarea lui

parţială ce-l fac inapt scopului ptr. care a fost întocmit.

In art.272 teza II se incriminează împiedicarea în orice mod ca un înscris destinat unui

organ judiciar să ajungă la acesta atunci cât înscrisul este necesar soluţionării cauzei.

Expresia - împiedicarea în orice mod arată că mijloacele faptice nu sunt limitate de lege

prin vreo cerinţă specială.

Latura subiectivă

Fapta se comite cu intenţie care poate fi directă sau indirectă, fiind necesar ca făptuitorul să

ştie că distruge sau reţine un înscris al unui organ judiciar care este necesar soluţionării unei cauze

şi astfel să zădărnicească înfăptuirea justiţiei.


Consumarea are loc instantaneu în momentul reţinerii, distrugerii sau

împiedicării.


Sancţiunea

Închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

19


Art. 282 FALSIFICAREA DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI

Noţiune şi definiţie.

Sub această denumire, legiuitorul a incriminat în art.282 alin.1 c.p.

falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public,

cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară

ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror altor titluri ori

valori asemănătoare, iar în art. 282 alin.2 c.p., punerea în circulaţie, în orice

mod, a valorilor falsificate arătate sau deţinerea lor în vederea punerii în

circulaţie.

Deşi incriminate sub o denumire comună, faptele prevăzute de art.

282 c.p. constituie infracţiuni distincte. Prima faptă - falsificarea de monedă sau

de alte valori - reprezintă infracţiunea principală, iar următoarele două fapte -

deţinerea şi punerea în circulaţie de monedă sau alte valori falsificate - sunt

infracţiuni derivate şi subsecvente celei dintâi.

Latura obiectivă.

Infracţiunea principală presupune o acţiune de falsificare, adică de alterare a adevărului pe care moneda sau valoarea respectivă are destinaţia să-l exexprime.

Această acţiune se poate realiza prin contrafacere (plăsmuire) sau prin alterare( modificare).

În primul caz se confecţionează o monedă sau o altă valoare prin imitarea monedei sau valorii adevărate, autentice. Nu este necesar ca imitarea să fie perfectă, fiind suficient ca aceasta să fie astfel făcută încât moneda sau valoarea contrafăcută, datorită aparenţei de autenticitate, să poată fi luată în considerare drept o monedă sau valoare adevărată.

Dacă imitarea este însă atât de nereuşită încât nimeni nu ar putea lua moneda sau titlul de valoare falsificat drept adevărat, fapta nu constituie infracţiune.

În cazul falsificării prin alterare, se modifică conţinutul sau aspectul unei monede sau a altei valori adevărate, creându-se , în felul acesta, o aparenţă necorespunzătoare adevărului pe care acea monedă sau valoare are destinaţia de a exprima.

Atât falsificarea prin contrafacere cât şi falsificarea prin alterare pot fi efectuate prin variate procedee şi mijloace.

Acţiunea de falsificare, realizată prin contrafacere sau alterare, trebuie să se refere la o monedă sau valoare inclusă în enumerarea făcută de text.

20


Această enumerare cuprinde : moneda metalică, moneda de hârtie, titlurile de credit public, cecurile, titlurile de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară sau de alte instituţii de credit competente, precum şi orice alte titluri sau valori asemănătoare. Moneda sau valoarea la care se referă acţiunea de falsificare poate fi şi o monedă sau o valoare străină. Într-un asemenea caz, moneda sau titlul de valoare străin trebuie să fie de natura monedelor sau titlurilor de valoare indicate de text. În sfârşit, pentru existenţa infracţiunii principale, se mai cere ca moneda sau titlul de valoare să aibă putere circulator, adică să se afle în mod legal în circuitul monetar sau financiar.

Infracţiunile derivate prevăzute de art. 282 alin.2 c.p. presupun o acţiune de punere în circulaţie şi, respective, o acţiune de deţinere în vederea punerii în circulaţie a monedelor sau valorilor falsificate de felul celor indicate de text.

Punerea în circulaţie constă în introducerea monedei sau valorii în circuitul monetar sau financiar (prin efectuarea de plăţi, schimburi, depuneri, etc.), iar deţinerea constă în primirea şi păstrarea monedei sau valorii.,

Nu interesează dacă deţinerea se face pentru sine sau pentru altul.

Atât în cazul punerii în circulaţie cât şi în cazul deţinerii, moneda sau valoarea falsificată trebuie să fie de felul celor indicate de legiuitor.

În cazul deţinerii, se mai cere ca acţiunea să fie săvârşită în vederea punerii în circulaţie a monedei sau valorii falsificate.

Latura subiectivă.

Atât infracţiunea principală cât şi cele derivate se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă.

Tentativa şi consumarea

Tentativa este pedepsită de lege (art.282 alin. final c.p.) . Infracţiunea principală se consumă în momentul când acţiunea de falsificare este executată, rezultând o monedă sau valoare cu aparenţă de autenticitate, iar infracţiunile derivate se consumă în momentul când moneda sau valoarea falsificată este pusă în circulaţie şi, respective, în momentul când o astfel de monedă sau valoare intră în posesia făptuitorului.

În ultimul caz, fiind vorba de o infracţiune continuă, există şi un moment al epuizării care este momentul când încetează acţiunea de deţinere.

Sancţiunea

Atât infracţiunea principală cât şi cele derivate sunt sancţionate cu

închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

21

Forme agravante.

Potrivit alin.3 a1.art. 282 c.p., infracţiunea principală de falsificare de

monedă sau de alte valori precum şi infracţiunile derivate de punere în circulaţie sau

de deţinere în vederea punerii în circulaţie de monedă sau alte valori falsificate sunt

mai grave dacă ar fi putut cauza sau au cauzat o pagubă importantă sistemului

financiar.

Circumstanţa agravantă se referă la un rezultat posibil sau efectiv

produs, care priveşte sistemul financiar. În primul caz, prin săvârşirea faptei,se

creează numai posibilitatea producerii unei pagube importante sistemului financiar,

iar în al doilea caz, această posibilitate este transformată într-o pagubă importantă

produsă efectiv sistemului financiar. Dacă fapta ar fi putut produce o pagubă

importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani,

interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii, iar dacă a cauzat o pagubă

importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani,

interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.

Art. 283 FALSIFICAREA DE TIMBRE, MĂRCI ŞI BILETE DE

TRANSPORT.


Falsificarea de timbre, mărci poştale, bilete de transport sau punerea în

circulaţie a unor astfel de valori falsificate prezintă pericol social, deoarece, pe de o

parte, aduce atingere încrederii publice în autenticitatea timbrelor, mărcilor poştale

etc. iar pe de altă parte , produce pagube instituţiilor care au căderea să le emită şi

să le pună în circulaţie. De aceea, aceste fapte au fost incriminate şi, în raport, cu

relaţiile sociale cărora le aduc atingere, au fost incluse în categoria infracţiunilor de

fals.

Astfel, sub denumirea "falsificarea de timbre, mărci sau bilete de

transport", art,. 283 c.p. prevede şi sancţionează falsificarea de timbre, mărci

poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau transport,

cupoane răspuns internaţional ori punerea în circulaţie a unor astfel de valori

falsificate.

Textul cuprinde două incriminări distincte : prima priveşte fapta principală de falsificare de

timbre, mărci poştale, etc., iar a doua, derivată, priveşte punerea în circulaţie a unor astfel de valori

falsificate.

Latura obiectivă

Infracţiunea principală presupune o acţiune de falsificare de timbre,

mărci poştale etc .. Această acţiune se poate realiza prin contrafacerea sau alterare

şi, de regulă, prin procedee şi mijloace similare celor folosite în cazul falsificării de

monedă sau de alte valori. Se mai cere ca acţiunea de falsificare să privească una

dintre valorile cuprinse în enumerarea făcută de text (timbre, mărci poştale, plicuri

poştale etc.) În sfârşit, este necesar ca produsul acţiunii de falsificare să corespundă

timbrelor, mărcilor poştale etc. aflate oficial în circulaţie. Nu interesează dacă

acţiune a de falsificare priveşte timbre, mărci poştale, etc. româneşti sau străine

( art. 284 c.p.).

Infracţiunea derivată presupune o acţiune de punere în circulaţie de timbre,

mărci poştale etc. falsificate. Se cere şi de data aceasta ca timbrele, mărcile poştale

etc. să corespundă timbrelor, mărcilor poştale etc. aflate oficial în circulaţie.

Latura subiectivă.

Atât infracţiunea principală cât şi cea derivată se săvârşesc cu intenţie directă

sau indirectă.

Tentativa şi consumarea.

Tentativa este pedepsită în cazul ambelor infracţiuni ( art.283 alin.2

c.p). Consumarea are loc în momentul când acţiunea de falsificare fiind dusă până la

capăt, rezultă primul timbru, prima marcă poştală, etc. falsificată şi, respective, în

momentul când făptuitorul reuşeşte să introducă în circuitul timbrelor, mărcilor

poştale, etc. adevărate primul timbru, prima marcă poştală etc. falsificată.

Sancţiunea

în cazul ambelor infracţiuni, închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Art. 285 DETINEREA DE INSTRUMENTE ÎN .

VEDEREA· FALSIFICĂRII DE VALORI


De cele mai multe ori, falsificarea de monedă timbre sau de alte valori

nu este de conceput fără folosirea anumitor instrumente şi materiale. Folosirea sau

deţinerea unor asemenea instrumente sau materiale în scopul de a servi la falsificare,

deşi constituie, în raport cu infracţiunea de falsificare, o activitate de pregătire,

totuşi, prezentând prin ea însăşi pericol social, a fost incriminată ca infracţiune de

sine stătătoare. Astfel, potrivit art.285 c.p., constituie infracţiunea de deţinere de

instrumente în vederea falsificării de valori fabricarea ori deţinerea de instrumente

sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în

art.282 284 c.p. Această infracţiune nu este o infracţiune de fals. Cu toate acestea,

datorită legăturilor strânse pe care le are cu infracţiunile de fals, ea şi-a găsit în mod

firesc locul în titlul VII al părţii speciale a Codului penal.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune fie o acţiune de fabricare, fie o acţiune de

deţinere de instrumente sau materiale apte prin natural or să servească la falsificarea

de monedă, timbre sau de alte valori. Acţiunea de fabricare constă în confecţionarea

sau adaptarea instrumentelor ori în prepararea sau prelucrarea matzerialelor, iar

acţiunea de deţinere constă în prepararea materialelor, iar acţiunea de deţinere

constă în luarea în primire şi păstrarea, sub orice titlu, a instrumentelor sau

materialelor. Este suficient să se săvârşească numai una dintre aceste acţiuni. În

cazul fabricării, întrucât aceasta implică şi acţiunea de deţinere, făptuitorul va

săvârşi întotdeauna ambele acţiuni. Atât acţiunea de fabricare cât şi acţiunea de

deţinere trebuie să se refere la instrumente sau materiale apte să servească la

falsificarea de monedă, timbre sau de alte valori.

Cerinţa legii îşi găseşte explicaţia în aceea că fapta, constituind în

esenţă un act de pregătire, prezintă pericolul social al unei infracţiuni numai dacă

există posibilitatea înfăptuirii activităţii pe care are menirea de a o pregăti.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă, legea cerând ca

fabricarea ori deţinerea instrumentelor să se facă în scopul de a servi la falsificarea

de monedă, timbre sau de alte valori. Acest scop nu trebuie realizat, fiind suficient

să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă se realizează scopul, adică se folosesc

instrumentele sau materialele fabricate sau deţinute, există concurs de infracţiuni.

Consumarea

În cazul fabricării de instrumente sau materiale, consumarea

infracţiunii are loc în momentul când s-a fabricat un instrument sau un material în

scopul de a servi la falsificarea de monedă, timbre sau de alte valori, iar în cazul

deţinerii de instrumente sau materiale, infracţiunea se consumă în momentul când o

persoană a luat în posesia sa, în acelaşi scop, un instrument sau material fabricat de

o altă persoană. În acest din urmă caz, infracţiune a fiind continuă, se epuizează în

momentul când încetează acţiunea de deţinere.

Sancţiunea

închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Art. 286 FALSIFICAREA INSTRUMENTELOR OFICIALE


Organizaţiile de stat, ca şi cele obşteşti, se folosesc de anumite

instrumente de autentificare ori de marcare. Aceste instrumente au menirea de a

atesta, prin amprenta lăsată pe un înscris sau bun, autentificitatea acelui înscris sau

însuşirile reale ale acelui bun. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de

marcare prezintă pericol social, deoarece creează o stare de pericol pentru

încrederea pe care oamenii trebuie să o acorde înscrisurilor sau bunurilor care

poartă amprenta unui astfel.

De aceea, fapta a fost incriminată, în art. 286 c.p., constituind

infracţiune a de falsificare a instrumentelor oficiale. Potrivit textului, infracţiune a

constă în falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare

de care se folosesc organizaţiile prevăzute în art. 145 c.p.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune acţiunea de falsificare a unui sigiliu, a unei

ştampile sau a unui instrument de marcare. De cele mai multe ori, această acţiune

se realizează prin contrafacere, adică prin confecţionarea unui astfel de instrument

care imită instrumental adevărat având aparenţă de autenticitate. Falsificarea se

poate realiza şi prin alterare, adică prin modificarea unui sigiliu, a unei ştampile

sau a unui instrument de marcare adevărat. Ceea ce se falsifică, în ambele cazuri,

este partea instrumentului care are menirea să lase amprenta pe înscris sau bun.

Dacă falsificarea nu priveşte această parte a instrumentului, fapta nu se încadrează

în art. 286 c.p. Astfel, dacă se falsifică direct amprenta unei ştampile pe un înscris

pentru a da acestuia aparenţă de autenticitate, fapta constituie fals în acte oficiale,

iar dacă se falsifică direct marcarea pe un bun pentru a-i atribui calităţi pe care nu

le are şi se induce în eroare o persoană cu acel bun, fapta constituie înşelăciune.

Instrumentul fals trebuie să corespundă unui instrument oficial de autentificare sau

de marcare.

În sfârşit, se cere ca instrumental falsificat să fie unul dintre acele

instrumente de care se folosesc organizaţiile prevăzute în art. 145 c.p.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie.

Tentativă şi consumarea

Tentativa este pedepsită ( art.286 alin.2 c.p.), iar consumarea infracţiunii are

loc în momentul când, acţiunea de falsificare fiind dusă până la capăt, rezultă

instrumental fals de autentificare sau de marcare. Nu este necesar ca acest

instrument să imite perfect pe cel adevărat, fiind suficient ca imitarea să fie astfel

făcută încât să dea instrumentului fals aparenţa unui instrument adevărat.

Sancţiunea


Art. 287 FOLOSIREA INSTRUMENTELOR OFICIALE FALSE


Prin folosirea unui instrument fals de autentificare sau de marcare se

alterează adevărul pe care amprenta instrumentului adevărat are menirea să-l ateste,

creându-se, în felul acesta, o probă mincinoasă a unei pretinse realităţi. La un

asemenea rezultat se ajunge şi atunci când se foloseşte, fără drept, un instrument

adevărat de autentificare sau de marcare. În ambele cazuri , fapta creează o stare de

pericol pentru încrederea care trebuie acordată înscrisurilor sau bonurilor care

poartă amprenta unui instrument oficial. De aceea, această faptă prezintă pericol

social şi este incriminată de lege. Astfel, constituie infracţiune de folosire a

instrumentelor oficiale false, potrivit art. 287 alin. 1 c.p., folosirea instrumentelor

false arătate în art.286 c.p., iar potrivit art.287 alin.2 c.p., folosirea fără drept a unui

sigiliu sau a unei ştampile cu stema ţării.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune o acţiune de folosire a unui instrument fals de

autentificare sau de marcare ori o acţiune de folosire fără drept a unui astfel de

instrument adevărat.

A folosi un instrument de autentificare sau de marcare înseamnă a

întrebuinţa un astfel de instrument în conformitate cu destinaţia pe care o are

potrivit actului normative care îl reglementează. În cazul prevăzut de art.287 alin. 1

c.p., acţiunea de folosire trebuie să se refere la un instrument fals de autentificare

sau de marcare, iar acest instrument trebuie să corespundă instrumentului oficial

destinat pentru autentificarea înscrisului sau pentru marcarea bunului respective. În

cazul prevăzut de art. 287 alin.2 c.p., acţiunea de folosire trebuie să se refere la un

'sigiliu sau o ştampilă cu stema ţării şi trebuie săvârşită fără drept. Dacă

instrumentul oficial adevărat folosit pe nedrept nu conţine stema ţării, fapta nu

constituie infracţiunea prev.de art. 287 c.p., ci, după caz, infracţiunea de fals în

înscrisuri oficiale sau infracţiune a de înşelăciune.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie.

Consumarea

În ambele sale modalităţi, infracţiunea se consumă odată cu

terminarea acţiunii de folosire a instrumentului, fals sau adevărat, moment în care

se produce şi urmarea periculoasă a faptei. Nu se cere ca înscrisul sau bunul pe care

s-a aplicat amprenta instrumentului respective să fie, la rândul său, folosit.

Sancţiunea

în cazul folosirii unor instrumente false, închisoarea de la 3 luni la 3

ani, iar în cazul folosirii unui sigiliu sau a unei ştampile cu stema ţării, închisoarea

de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Art. 288 FALSUL MATERIAL ÎN INSCRISURI OFICIALE


S-a arătat cp orice înscris care are aptitudinea de a produce consecinţe

juridice trebuie să se bucure de încrederea publică. Această cerinţă se impune cu

atât mai mult atunci când este vorba de un înscris deoarece, în zilele noastre,

înscrisurile oficiale care au devenit o categorie vastă de înscrisuri sunt absolute

indispensabile pentru formarea şi desfăşurarea normală a unor domenii tot atât de

vaste de relaţii sociale. Legea apără încrederea publică în înscrisurile oficiale prin

incriminarea, în primul rând, a falsului material în aceste înscrisuri.

Potrivit art. 288 c.p. , fapta constă în falsificarea unui înscris oficial

prin contrafacerea scrierii ori a sub scrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de

natură să producă consecinţe juridice.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune o acţiune de falsificare materială a unui înscris

oficial. Această acţiune se poate realiza prin contrafacerea scrierii sau sub scrierii

ori prin alterarea înscrisului în orice mod. A falsifica un înscris oficial prin

contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica în scrisul prin imitarea scrisului, cu

atât mai mult cu cât înscrisurile oficiale sunt, de regulă, dactilografiate, ci prin

reproducerea conţinutului pe care îl are în mod obişnuit un asemenea înscris

adevărat. Este vorba de reproducerea în mod fraudulos, de plăsmuirea, ticluirea

unui înscris , atribuindu-i-se aparenţa unui înscris oficial autentic. A altera un

înscris oficial prin contrafacerea sub scrierii înseamnă a executa pe un înscris

oficial, adevărat sau plăsmuit, semnătura pretins autentică a celui care trebuia să

semneze înscrisul. Nu interesează dacă este vorba de semnătura unei persoane reale

sau imaginare, dacă se reproduce semnătura originală sau se semnează fictive.

La fel, nu interesează dacă, reproducându-se semnătura unei persoane

reale, aceasta mai deţine sau nu funcţia despre care se face vorbire în în scrisul

respective. Este suficient ca semnătura să aibă aparenţa unei semnături autentice,

adică a semnăturii celui care trebuia să semneze înscrisul. Falsificarea unui înscris

oficial prin alterare presupune denaturarea materială a unui înscris oficial adevărat

şi, deci, preexistent.

Această denaturare se poate realiza prin adăugiri sau ştersături.

Modificarea punctuaţiei poate constitui şi ea un procedeu de alterare, dacă prin

aceasta se schimbă sensul sau înţelesul frazelor şi conţinutul respectivului înscris.

Dacă modificările făcute în cuprinsul unui înscris oficial nu constituie o alterare a

adevărului pe care înscrisul este chemat să-I exprime, fapta nu realizează conţinutul

infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

Falsificarea materială a înscrisului oficial prin contrafacerea scrierii

ori a sub scrierii sau prin alterarea înscrisului în orice mod realizează latura

obiectivă a infracţiunii numai dacă fapta este de natură să producă consecinţe

juridice.

Cerinţa legii este îndeplinită dacă, pe de o parte, falsificarea priveşte

un înscris care are putere probatorie şi semnificaţie juridică, iar pe de altă parte,

înscrisul fals are aparenţa unui înscris oficial adevărat, autentic. Nu se cere o

asemănare perfectă a înscrisului fals cu cel adevărat, fiind suficient ca această

asemănare să facă numai posibilă credinţa că înscrisul fals este adevărat şi

susceptibil de a produce consecinţe juridice.

Facă falsul priveşte un înscris oficial perimat, fapta nu este de natură

să producă consecinţe juridice, deoarece nici înscrisul adevărat nu are aptitudinea

să producă asemenea consecinţe. Pentru aceleaşi considerente, cerinţa legii nu este

îndeplinită nici în cazul unui înscris oficial lovit de nulitate absolută. Totuşi, dacă

cauza de nulitate nu este atât de evidentă încât să poată fi observată deîndată de

către cel căruia i se adresează înscrisul, fapta poate produce consecinţe juridice şi,

în consecinţă, poate constitui infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale. În

sfârşit, falsificarea unui înscris lovit de nulitate relativă constituie infracţiunea

prev.de art. 288 c.p., deoarece un astfel de înscris producându-şi efectele până în

momentul când anularea lui este cerută de cel îndreptăţit şi pronunţată prin hotărâre

judecătorească, fapta îndeplineşte condiţia cerută de lege pentru existenţa acestei

infracţiuni, adică este de natură să producă consecinţe juridice.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Nu

interesează mobilul şi nici scopul săvârşirii faptei. Infracţiunea subzistă chiar dacă

înscrisul a fost falsificat în vederea unui scop legitim.


Tentativa este pedepsită de lege ( art.288 alin.4 c.p.). Această formă

imperfectă a infracţiunii există atunci când executarea acţiunii de falsificare a fost

întreruptă datorită unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului sau atunci

când acţiunea de falsificare a fost dusă până la capăt, dar nu s-a produs urmarea

periculoasă a faptei, caracterul fals al înscrisului fiind vizibil şi uşor de observat.

Dacă falsificarea este atât de grosolană încât înscrisul nu are nici c~a mai vagă

aparenţă de autenticitate, nu există tentativă de fals material în înscrisuri oficiale

(art.20 alin.3 c.p.)

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de

falsificare este dusă până la capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei prin

crearea unui înscris oficial fals, cu aparenţă de autenticitate şi aptitudinea de a

produce consecinţe juridice. Nu interesează dacă înscrisul oficial fals a fost sau nu

întrebuinţat. Distrugerea ulterioară a înscrisului nu are nici o influenţă asupra

existenţei infracţiunii.

Sancţiunea falsului material în înscrisuri oficiale

este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Forma agravantă.

Potrivit art. 288 alin.2 c.p. infracţiunea este mai gravă dacă fapta este

săvârşită de un funcţionar sau de un alt salariat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Dacă fapta este săvârşită de o persoană cu calitatea cerută de lege, dar în afara

atribuţiilor de serviciu, răspunderea penală se stabileşte potrivit art. 288 alin. 1 c.p.

Forma agravantă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni

la 5 ani.

Art. 289 FALSUL INTELECTUAL


Conţinutul unui înscris oficial poate fi denaturant chiar în momentul

întocmirii acestuia de cărtre un funcţionar sau alt salariat care se află în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu şi care are, potrivit legii, competenţa de a emite acel înscris.

Datorită modului specific în care se realizează falsificarea în acest caz, înscrisul

oficial fals nu poartă, ca în cazul falsului material, urme materiale constatabile. Din

punctul de vedere al condiţiilor legale de formă şi al autenticităţii scrierii, înscrisul

este valabil, alterarea adevărului privind numai conţinutul său, adică faptele, datele

sau împrejurările pe care este chemat să le probeze. Acest fals în înscrisuri oficiale

este denumit , în raport cu natura sa specifică" Fals intelectual". Prezentând, ca şi

falsul material în înscrisuri oficiale, un vădit perfcol social, fapta a fost încriminată

constând, potrivit art.289 c.p., în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul

întocmirii acestuia, de către un funcţionar sau un alt salariat aflat în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare

adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune o activitate de falsificare a unui înscris oficial

în conţinutul său, adică de alterare a adevărului cu privire la faptele sau

împrejurările despre care înscrisul este chemat să facă probă. Această activitate se

poate realiza fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare

adevărului, fie prin omisiunea de a înscrie unele date sau împrejurări. În primul caz,

făptuitorul, întocmind înscrisul, trece în cuprinsul acestuia, în mod mincinos, adică

altfel decât în realitate, o anumită faptă sau împrejurare despre care înscrisul este

destinat să facă probă, prezentând-o astfel ca fiind în deplină concordanţă cu

realitatea.

În al doilea caz, făptuitorul nu trece în înscrisul, oficial, cu prilejul

întocmirii acestuia, date sau împrejurări care, faţă de ceea ce era chemat să constate

acel înscris, trebuiau menţionate în cuprinsul său. Este suficient ca în scrisul să

conţină o singură omisiune în legătură cu datele sau împrejurările despre care este

chemat să facă dovadă. Infracţiunea nu-şi pierde însă caracterul ei unitar dacă

acţiunea sau inacţiunea făptuitorului se referă la mai multe asemenea date sau

împrejurări.

Falsificarea înscrisului oficial, în unul din modurile arătate, trebuie să

se producă cu prilejul întocmirii acestui înscris de către un funcţionar sau un alt

salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Cerinţa legii de curge din natura

specifică a falsului prev.de art. 289 c.p., care, aşa cum îl arată denumirea, este un

fals intelectual. După întocmirea înscrisului oficial, alterarea adevărului cu privire la

acel înscris nu este posibilă decât prin săvârşirea unui fals material. Legiuitorul nu a

prev. în cuprinsul art.289 c.p. cerinţa ca falsificarea înscrisului oficial să fie de

natură a produce consecinţe juridice, socotind includerea acestei cerinţe de prisos,

din moment ce conţinutul înscrisului nu corespunde cu realitatea.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Cerinţa acestei forme de vinovăţie, în cazul săvârşirii faptei prin inacţiune, rezultă

din expresia "cu ştiinţă", pe care o foloseşte legiuitorul pentru a caracteriza atitudine

a psihică a făptuitorului în această modalitate de săvârşire a infracţiunii. Fapta

săvârşită din culpă nu constituie infracţiunea de fals intelectual. Eventual, dacă sunt

întrunite condiţiile cerute de lege pentru existenţa in fracţiunii de neglijenţă în

serviciu, ea va constitui această din urmă infracţiune.


Tentativa este pedepsită ( art.289 alin.2 c.p.). Consumarea infracţiunii

are loc în momentul când se termină întocmirea înscrisului oficial fals adică în

momentul când în scrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei sau a

sigiliului. Nu interesează dacă înscrisul a fost sau nu folosit. Falsul intelectual fiind

o infracţiune de pericol, este suficient să se producă o stare de pericol pentru

relaţiile sociale ocrotite prin incriminarea faptei.

Sancţiunea


Art. 290 FALSUL IN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ


Există înscrisuri care, deşi sunt expresia voinţei unei persoane

particulare, au aptitudinea, atunci când sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, să

producă consecinţe juridice, ca şi înscrisurile oficiale. Aceste înscrisuri, care poartă

denumirea " Înscrisuri sub semnătură privată", privesc raporturi juridice între

particulari şi sunt chemate să facă dovada unor asemenea raporturi. Urmărind să

ocrotească încrederea publică în înscrisurile sub semnătură privată, legiuitorul a

încriminat, în art.290 c.p.,falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin

vreunul din modurile arătate în art. 288 c.p., dacă făptuitorul foloseşte în scrisul

falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire în vederea producerii unei

consecinţe juridice

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune,în primul rând, falsificarea unui înscris sub

semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea

înscrisului în orice mod. În cazul falsificării înscrisului prin contrafacere esenţială

este contrafacerea subscrierii, adică a semnăturii, deoarece ceea ce dă caracter

veridic înscrisului sub semnătură privată constă tocmai în semnătura aflată pe el.

De cele mai multe ori, contrafacerea semnăturii se realizează prin imitarea, mai

mult sau mai puţin perfect, a semnăturii reale, adică a semnăturii persoanei despre

care se pretinde că ar fi semnat acel înscris. Contrafacerea semnăturii în sensul

dispoziţiilor art.290 c.p.are însă un înţeles mult mai larg, o semnătură urmând a fi

considerată contrafăcută ori de câte ori aceasta nu a fost scrisă de cel căruia i se

atribuie. În acest înţeles, există falsificare prin contrafacerea semnăturii şi atunci

când făptuitorul, fără a imita semnătura reală, execută o semnătură care creează

aparenţa că este a celui căruia i se atribuie sau atunci când făptuitorul creează o

aceeaşi aparenţă prin executarea pe înscris a propriei semnături.

Alterarea unui înscris sub semnătură privată se poate realiza, ca şi

alterarea unui înscris oficial, prin adăugiri sau ştersături.

Pentru realizarea sub aspectul laturii obiective a in fracţiunii de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, este necesar, în al doilea rând, ca înscrisul

falsificat să fie folosit de însuşi autorul falsului sau să fie încredinţat de acesta altei

persoane spre folosire. Prin urmare, simpla falsificare a unui înscris sub semnătură

privată nu constituie infracţiune, fapta dobândind acest caracter numai dacă acel

înscris este folosit de cel care l-a falsificat sau este încredinţat de autorul falsului

altei persoane spre a fi folosit. În ipoteza folosirii înscrisului falsificat chiar de către

autorul falsului, uzul de fals fiind astfel inclus în conţinutul infracţiunii prevăzute

de art.290 c.p., se reţine numai infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură

privată, iar nu şi cea prev.de art. 291 c.p. În ipoteza încredinţării înscrisului altei

persoane este necesar ca încredinţarea să se facă în scopul folosirii acelui înscris şi

nu în vreun alt scop. Dacă înscrisul falsificat a ajuns în posesia altei persoane astfel

decât prin încredinţarea de către autorul falsului sau dacă i-a fost încredinţat

acesteia de autorul falsului, darn u pentru a-l folosi, fapta nu constituie infracţiunea

de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă , deoarece făptuitorul

urmăreşte ca finalitate producerea unei consecinţe juridice. Întenţia priveşte atât

acţiune a de falsificare, cât şi acţiunea de folosire sau de încredinţare a înscrisului

falsificat altei persoane spre folosire în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Latura subiectivă a infracţiunii este realizată chiar şi atunci când în scrisul falsificat

a fost folosit pentru dovedirea unui fapt adevărat.


Tentativa este pedepsită ( art.290 alin.2 c.p.). Această formă

imperfectă a infracţiunii există, dat fiind specificul laturii sale obiective, atunci când

a început executarea acţiunii de folosire a înscrisului falsificat de către însuşi

autorul falsului sau de încredinţare a acestui înscris altei persoane spre folosire, dar

această executare a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauza unor

împrejurări independente de voinţa făptuitorului. Infracţiunea se consumă în

momentul când executarea acţiunii de folosire sau de încredinţare este dusă până la

capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei. Nu interesează dacă s-a produs sau

nu consecinţa juridică urmărită. De asemenea, în cazul încredinţării înscrisului altei

persoane, nu interesează dacă acesta l-a folosit sau nu. În sfârşit, dacă în scrisul a

fost folosit de persoana căreia i-a fost încredinţat, nu interesează, nici de data

aceasta, realizarea sau nerealizarea consecinţei juridice avută în vedere.

Sancţiunea

este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Art. 291 UZUL DE FALS

Noţiune şi definiţie

Deşi unele înscrisuri false, cum sunt cele oficiale produc consecinţe

juridice de îndată ce au fost întocmite, totuşi, în mod obişnuit, un înscris fals

produce asemenea consecinţe atunci când este folosit. Folosirea unui înscris fals,

oficial sau sub semnătură privată, prezentând pericol social, legiuitorul a încriminat

fapta în art. 291 c.p. sub denumirea" Uzul de fals". Potrivit textului, infracţiunea

constă în folosirea unui înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că este

fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune o activitate de folosire a unui înscris fals,

oficial sau sub semnătură privată. A folosi un înscris fals înseamnă a produce acel

înscris ca dovadă a conţinutului său aparent.

Acţiunea de folosire se poate realiza în orice mod (prin depunerea sau

prezentarea înscrisului, prin invocarea sau referirea făcută la un înscris fals anterior

depus sau prezentat), dar trebuie să fie efectivă, simpla deţinere a unui înscris fals

neconstituind infracţiunea de uz de fals. a cerinţă esenţială este ca înscrisul fals

folosit să aibă aptitudinea de a produce consecinţe juridice, adică de a servi ca

dovadă a conţinutului său aparent. Nu este însă necesar ca aceste consecinţe să se

producă efectiv.

Latura subiectivă.

Uzul de fals se săvârşeşte cu intenţie directă, deoarece latura

subiectivă a infracţiunii include şi scopul folosirii înscrisului fals în vederea

procedurii unei consecinţe juridice. În afara acestui scop imediat; îndreptat spre

obţinerea unei urmări de drept, nu interesează nici mobilul care stă la baza activităţii

infracţionale şi nici scopul privind producerea unei urmări de fapt.

Consumarea

Uzul de fals este o infracţiune instantanee. În consecinţă, această

infracţiune se consumă în momentul când în scrisul falsificat, oficial sau sub

semnătură privată, este folosit, adică este depus, prezentat sau invocat ca dovadă a

conţinutului său. Prelungirea în timp a efectelor înscrisului fals folosit nu atribuie

infracţiunii caracter continuu. Oricât ar dura aceste efecte, câtă vreme nu are loc o

nouă acţiune de folosire a înscrisului, uzul de fals nu-şi schimbă natura de

infracţiune instantanee şi nici nu apare o nouă infracţiune. Ceea ce atribuie unei

infracţiuni caracter continuu constă în prelungirea în timp, prin natura ei, a acţiunii

incriminate, iar nu durata în timp a efectelor pe care le-a produs. Or, realizarea

uzului de fals nu implică, datorită naturii acţiunii incriminate, o prelungire în timp a

acestei acţiuni. Ceea ce poate cunoaşte o prelungire în timp constă în efectele de

care beneficiază făptuitorul.

Uzul de fals consumându-se în momentul folosirii înscrisului fals, din

acest moment începe să curgă şi termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Nu interesează dacă s-au produs sau nu consecinţele juridice avute în

vedere de făptuitor. Dacă făptuitorul, în baza unei rezoluţii infracţionale unice,

foloseşte, la diferite intervale de timp, un acelaşi înscris fals, în vederea producerii

unei consecinţe juridice, uzul de fals se prezintă sub forma unei infracţiuni

continuate, care se epuizează în momentul săvârşirii ultimei acţiuni de folosire a

acestui înscris.

Sancţiunea

închisoarea de la 3 luni la 3 ani., dacă înscrisul folosit este oficial,

şi închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă, dacă înscrisul oficial este sub

semnătură privată.

Art. 292 FALSUL ÎN DECLARATII


Există numeroase cazuri când, în vederea producerii unor consecinţe

juridice, persoanele particulare fac declaraţii înaintea unui organ competent a lua act

de declaraţia făcută şi a-i da eficienţă juridică. Dacă o asemenea declaraţie nu este

în concordanţă cu realitatea, în scrisul în care aceasta este cuprinsă sau consemnată

este un înscris fals, deoarece alterare a adevărului. Pentru a asigura concordanţa cu

realitatea a declaraţiilor făcute în vederea producerii unei consecinţe juridice

precum şi încrederea publică în aceste declaraţii, legiuitorul a încriminat, sub

denumirea" Falsul în declaraţii", în art.292 c.p., declararea necorespunzătoare

adevărului făcută unei organizaţii din cele prevăzute în art.145 c.p., în vederea

procedurii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit

legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei

consecinţe.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune, în primul rând, o declaraţie necorespunzătoare

adevărului făcută unei organizaţii din cele prev.în art. 145 c.p., care este competentă

să ia act de acea declaraţie. Declaraţia poate fi făcută din proprie iniţiativă sau la

solicitarea organizaţiei. Ea nu trebuie să îmbrace neapărat formă scrisă. Este

suficientă şi o declaraţie verbală, consemnată apoi în scris de organizaţia căreia a

fost făcută. Dacă este verbală, declaraţia trebuie făcută personal. Declaraţia scrisă

poate fi transmisă printr-o a treia persoană care va atesta semnătura declarantului.

Declaraţia trebuie făcută în faţa organizaţiei competente, de stat sau

obşteşti, şi trebuie să fie, în total sau în parte, necorespunzătoare adevărului.

În sfârşit, este necesar ca declaraţia făcută să fie una dintre acele

declaraţii care, potrivit legii sau împrejurărilor, serveşte la producerea unei

consecinţe juridice. Prin alte cuvinte, se cere ca declaraţia să aibă, potrivit legii sau

împrejurărilor , valoare probatorie şi eficienţă juridică, să fie aptă a servi, prin însuşi

faptul că a fost făcută, la producerea consecinţei juridice avută în vedere de

făptuitor.

Declaraţiile cu însuşirea de a produce, potrivit legii, consecinţe

juridice sunt arătate în diferite acte normative care se referă la declaraţii având

această însuşire ( declaraţii de stare civilă, cu caracter fiscal etc.). Imprejurările care

conferă unei declaraţii aptitudinea de a produce consecinţe juridice sunt

împrejurările excepţionale care nu îngăduie întârzieri pentru luarea în considerare a

unei declaraţii( forţi majoră, stare de necesitate. Dacă declaraţia necorespunzătoare

adevărului nu este una dintre acele declaraţii care, potrivit legii sau împrejurărilor,

serveşte pentru producerea unei consecinţe juridice, fapta nu constituie infracţiunea

de fals în declaraţii.

Infracţiunea de fals în declaraţii exclude, prin însuşi conţinutul său,

existenţa în concurs a infracţiunii de uz de fals. Declaraţia necorespunzătoare

adevărului făcută unui organ competent şi producătoare de consecinţe juridice are, în

unele cazuri, o încriminare distinctă. În asemenea cazuri, fapta constituie o altă

infracţiune (mărturie mincinoasă, denunţare calomnioasă, etc.). În sfârşit, falsul în

declaraţii poate constitui un mijloc de săvârşire a altei infracţiuni.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă. Aceasta rezultă din

cerinţa legii ca declaraţia necorespunzătoare adevărului să fie făcută "în vederea

producerii unei consecinţe juridice", prinn alte cuvinte, într-un anumit scop urmărit

de făptuitor. Nu este necesar ca acest scop să fie efectiv realizat. De asemenea, nu

interesează dacă făptuitorul a urmărit producerea consecinţei juridice pentru sine

sau pentru altul.

Consumarea

Consumarea infracţiunii are loc în momentul când declaraţia

mincinoasă scrisă a fost primită sau declaraţia mincinoasă verbală a fost consemnată

de organul competent. În acest moment se produce şi starea de pericol pentru

valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei. După cum s-a mai arătat, nu

prezintă interes dacă s-a produs sau nu consecinţa juridică urmărită de făptuitor.

Sancţiunea

închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă..

Art. 293 FALSUL PRIVIND IDENTITATEA


De stabilirea identităţii persoanei depinde, în multe situaţii,

producerea unor consecinţe juridice. De acea, alterarea adevărului cu privire la

identitate constituie o faptă periculoasă pentru societate, pe care legea penală o

încriminează. Astfel, potrivit art. 293 alin.1 c.p., constituie infracţiunea de fals

privind identitatea prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea

identităţi altei persoane pentru a induce sau menţine în eroare o organizaţie de cele

prevăzute în ari. 145 c.p., în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine

sau pentru altul.

Stabilirea identităţii unei persoane făcându-se de regulă, pe baza

prezentării unui înscris dobânditor, legiuitorul, pentru a preveni săvârşirea faptei

prevăzută în art. 293 alin. 1 c.p. , a incriminat sub aceeaşi denumiri, în alin.2 al

textului, încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori

pentru legitimarea sau identificare spre a fi folosit pe nedrept.

Latura obiectivă.

În prima formă, care este forma sa tipică, infracţiunea presupune fie o

acţiune de prezentare sub o identitate falsă, fie o acţiune de atribuire a unei

asemenea identităţi altei persoane.

În primul caz, făptuitorul îşi atribuie o identitate care nu-i aparţine, iar

în al doilea caz acesta afirmă, declară sau atestă că o altă persoană are o identitate

diferită de cea pe care o are în realitate.

Nu interesează dacă prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea

unei asemenea identităţi altei persoane s-a realizat oral, în scris, sau cu ajutorul unor

înscrisuri false, sau folosite fără drept care servesc pentru dovedirea stării civile,

legitimare, sau pentru identificare.

Se cere însă ca oricare dintre aceste acţiuni să aibă loc în faţa uneia

dintre organizaţiile prevăzute în art. 145 c.p. Cerinţa legii este îndeplinită dacă

acţiunea făptuitorului s-a săvârşit faţă de o persoană din cadrul organizaţiei, care, în

exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, reprezintă organizaţia şi veste competentă să

soluţioneze problema în care identitatea făptuitorului trebuie avută în vedere.

În forma prevăzută de art. 293 alin.2 c.p., care este o formă asimilată,

infracţiunea presupune o acţiune de încredinţare a unui înscris care serveşte pentru

dovedirea stării civile sau pentru legitimare sau identificare, adică o acţiune de

remitere a unui asemenea înscris altei persoane.

Acţiunea de încredinţare poate fi săvârşită direct sau indirect, adică

printr-un intermediar. Această acţiune trebuie să privească însăşi un înscris care

serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare.

Cerinţa legii este îndeplinită numai dacă înscrisul încredinţat serveşte

direct la dovedirea stării civile , la legitimare sau identificare, iar nu şi atunci când

este vorba de un înscris pe baza căruia s-ar putea ajunge indirect la stabilirea uneia

dintre situaţiile de mai sus.

Nu interesează dacă în scrisul aparţine făptuitorului sau se găsea

numai în posesia acestuia.

Latura subiectivă.

Infracţiunea de fals privind identitatea , în forma sa tipică, ca şi în cea

asimilată, se săvârşeşte cu intenţie directă . Pentru existenţa infracţiunii în forma sa

tipică, legea cere, în afara intenţiei directe a făptuitorului, şi urmărirea de către

acesta a unui dublu scop, unul imediat şi unul subsecvent. Astfel, este necesar, în

primul rând, ca făptuitorul să urmărească induce rea sau menţinerea în eroare a

organizaţiei faţă de care săvârşeşte fapta, iar în al doilea rând, ca prin aceasta să

urmărească producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.

Existenţa infracţiunii nu este însă subordonată realizării efective a acestor scopuri,

adică nu se cere ca făptuitorul să fi reuşit să inducă sau să menţină în eroare acea

organizaţie şi nici ca, prin aceasta, să se fi produs în mod efectiv o anumită

consecinţă juridică.

Latura subiectivă a infracţiunii în forma asimilată prevăzută de art. 293

alin.2 c. p. include, de asemenea, un scop special: încredinţarea înscrisului care

serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare trebuie să

se facă spre a fi folosit fără drept, adică spre a folosi la însuşirea unei identităţi false.

Nici de data aceasta existenta infracţiunii nu este subordonată realizării

scopului prevăzut de lege.

Consumarea

În forma sa tipică, infracţiunea se consumă în momentul prezentării

sub o identitate falsă sau în momentul atribuirii unei asemenea identităţi altei

persoane, iar în forma asimilată, în momentul încredinţării înscrisului care serveşte

pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare.

Sancţiunea .

Falsul privind identitatea, în ambele sale forme, se pedepseşte cu


Art. 303 BIGAMIA


Căsătoria are, după cum se ştie, caracter monogam. Ea se întemeiază

pe alianţa dintre un bărbat şi o femeie. Consacrând acest principiu, art.5 din c.fam.

prevede că : « este oprit a se căsători bărbatul care este căsătorit cu femeia care este

căsătorită." Încălcarea interdicţiei legale constituind o faptă care tulbură în mod grav

relaţiile privind convieţuirea socială din cadrul familiei, legiuitorul a incriminat, sub

denumirea « BIGAMIA", în art. 303 c.p., încheierea unei căsătorii de către o

persoană necăsătorită.

Latura obiectivă.

Infracţiunea se realizează prin acţiune a de încheiere a unei noi

căsătorii de către o persoană care este căsătorită. Această nouă căsătorie trebuie să-

şi găsească concretizarea într-un act de căsătorie valabil întocmit, adică de către

delegatul de stare civilă, în urma luării consimţământului viitorilor soţi, care

semnează, împreună cu el , actul pe care acesta l-a întocmit în registrul de satre

civilă.

Dacă o persoană căsătorită legitim încheie o nouă căsătorite, şi , după

desfacerea prin divorţ a primei căsătorii, se căsătoreşte din nou, nu există două

infracţiuni de bigamie în concurs real, ci una singură, săvârşită prin încheierea

căsătoriei a doua aceasta din urmă, fiind lovită de nulitate absolută, nu poate sta la

baza unei noi infracţiuni de bigamie.

Declaraţia persoanei căsătorite făcută delegatului de stare civilă că nu

există nici o piedică legală la încheierea căsătoriei, nu realizează conţinutul

infracţiunii de fals în declaraţii, deoarece această declaraţie face parte din acţiune a

de încheiere a căsătoriei.

Latura subiectivă.

Infracţiunea de bigamie se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Necunoaşterea de către persoana recăsătorită a împrejurării că

persoana cu care se căsătoreşte este căsătorită înlătură răspunderea penală a

acesteia.

Consumarea

Fiind o infracţiune instantanee şi nu continuă, bigamia se consumă în

momentul încheierii noii căsătorii.

Sancţiunea.

Infracţiunea de bigamie se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

În art.303 alin.2 c.p. , se prevede că persoana necăsătorită care se

căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la

6 luni la 3 ani.

Aceste dispoziţii nu consacră o infracţiune autonomă şi nici o

modalitate atenuată a infracţiunii de bigamie. Legiuitorul a înţeles numai să creeze

un regim special de sancţionare pentru un anumit complice la infracţiunea de

bigamie.

În caz de bigamie, instanţa penală, pronunţând condamnarea

inculpatului, trebuie să constate nulitatea căsătoriei încheiate ulterior şi să

restabilească situaţia ulterioară privind valabilitatea primei căsătorii.

Cauză de nepedepsire.

Potrivit alin.3 al art.303 c.p. faptele prevăzute în primele două aliniate

ale textului nu se sancţionează dacă prima sau cea de a doua căsătorie este declarată

nulă pentru alt motiv decât bigamia.

Art. 304 ADULTERUL (ABROGAT)


Din însăşi raţiunea de a fi a căsătoriei decurge obligaţia de fidelitate a

soţilor. Aceasta reprezintă garanţia de bază a relaţiilor dintre soţi, care trebuie să se

caracterizeze prin încredere şi afecţiune reciprocă, asigurând . totodată, unitatea

familiei, ca şi descendenţa legitimă.

Fapta persoanei căsătorită de a avea relaţii sexuale în afara căsătoriei

pune în pericol încrederea dintre soti şi subminează unitatea familiei. De acea, fapta

prezintă pericol social şi este incriminată. Astfel, potrivit art.304 c.p. constituie

infracţiune a de adulter fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale afară de

căsătorie.

Latura obiectivă.

Infracţiunea se realizează prin acţiunea persoanei căsătorite de a avea

relaţii sexuale în afara căsătorie.

Deşi legiuitorul foloseşte expresia" relaţii sexuale" şi nu cea de "raport

sexual" , totuşi este vorba de un act sexual firesc între două persoane de sex opus.

Dacă făptuitorul săvârşeşte , în sfera căsătoriei, un act sexual nefiresc,

după caz, fapta constituie perversiune sexuală sau relaţii sexuale între persoane de

acelaşi sex.

Dacă actul sexual firesc are loc în condiţiile art. 199 c.p.sau în

condiţiile art.203 c.p., infracţiunea de adulter intră în concurs cu infracţiunea de

seducţie şi, respectiv, cu infracţiune a de incest.

La fel, există concurs de infracţiuni dacă fapta se săvârşeşte în

condiţiile art. 197 sau 198 c.p. După cum este şi firesc, raportul sexual trebuie să

aibă loc în afară de căsătorie.

Latura subiectivă.

Infracţiunea de adulter se săvârşeşte numai cu intenţie.

Consumarea

Momentul consumării infracţiunii este momentul când au loc relaţiile

sexuale afară de căsătorie. Este suficient ca făptuitorul să realizeze, afară de

căsătorie o singură relaţie sexuală.

Sancţiunea.

Adulterul se pedepseşte cu închisoarea de la 1 luni la 6 luni sau cu

amendă.

Potrivit alin. final al art.304 c.p., participanţii la infracţiunea de adulter

nu se pedepsesc.

Aspecte procesuale.

Potrivit art.304 alin.4 c.p. , proba adulterului se poate face numai prin

procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emană de

la soţul vinovat.

Potrivit art.304 alin.2 c.p. , acţiunea penală se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a soţului nevinovat, iar potrivit art.304 alin.3 c.p., acesta poate

cere ori când încetarea urmăririi penale sau a procesului penal ori, după rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare , poate cere încetarea executării pedepsei.

Potrivit art.304 alin.5 c.p., urmărirea sau procesul penal încetează şi în

caz de moarte a soţului care a făcut plângerea precum şi în caz de anulare a

căsătoriei soţului vinovat.

În sfârşit, potrivit art.304 alin.6 c.p., urmărirea penală nu poate începe

dacă fapta a fost comisă după îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ sau dacă viaţa

conjugală era întreruptă şi soţii trăiau despărţiţi.

Toate aceste dispoziţii îşi găsesc explicaţia în caracterul specific al

relaţiilor dintre soţi precum şi în preocuparea legiuitorului de a nu tulbura aceste

relaţii printr-o intervenţie care nu ar fi în interesul familiei sau în interesul soţului

nevinovat.

ABANDONUL DE FAMILIE


Dreptul familiei consacră principiul potrivit căruia relaţiile de familie

se bazează pe prietenia şi afecţiunea reciprocă dintre membrii acesteia, care sunt

datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi materia1.(art.2 c.fam.).

Îndatorirea de a acorda sprijin material , concretizată sub forma obligaţiei juridice

de întreţinere, este reglementată în mod amănunţit, legiuitorul arătând persoanele

între care există această obligaţie, condiţiile în care intervine, modul cum se

execută, etc. Întrucât există şi fapte de încălcare a îndatoririi de a acorda sprijin

moral şi material care aduc o gravă atingere relaţiilor de familie, legiuitorul

urmărind să ocrotească aceste relaţii tot sub aspectul arătat şi prin mijloacele

dreptului penal, a incriminat, în art. 305 C.p, sub denumirea „abandonul de

familie”, săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere a uneia

dintre următoarele fapte :

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau

morale

b) neîndeplinirea cu rea - credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege

c) neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe

cale judecătorească.

.

Infracţiunea de abandon de familie este o infracţiune cu conţinutul

alternative, dintre care unul - cel prevăzut de lit.a - prezintă, la rândul său, alte trei

modalităţi alternative de realizare.

Această diversificare a posibilităţilor de realizare a abandonului de

familiei are ca efect autonomizarea fiecărui conţinut, care, în felul acesta,

caracterizează singur existenţa infracţiunii.

Infracţiunea de abandon de familie se realizează prin săvârşirea uneia

dintre cele trei fapte de scrise în textul de incriminare, care au , după cum s-a arătat,

caracterul unor variante alternative.

Pentru existenţa infracţiunii în prima variantă (art.305 lit.a c.p.) , legea

cere, în primul rând, ca făptuitorul, adică persoana care are obligaţia legală de

întreţinere, să-I părăsească, să-l alunge, sau să-l lase fără ajutor pe cel îndreptăţit la

întreţinere.

În sfârşit, lăsarea fără ajutor implică din partea celui obligat la

întreţinere o atitudine de pasivitate; acesta nun pleacă de la domiciliu şi nici nu-l

îndepărtează de la domiciliu pe cel îndreptăţit la întreţinere, ci,continuând să stea

împreună, nu-i furnizează mijloacele de trai necesare .

.

Pentru a realiza latura obiectivă a infracţiunii în varianta prev.de art.

305 lit.a c.p., părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la

întreţinere trebuie să-şi expună pe acesta unor suferinţe fizice sau morale.

Aceste suferinţe, care pot decurge din lipsa de locuinţă, hrană,

îmbrăcăminte, îngrijire medicală, trebuie să fie consecinţa părăsirii, alungării sau

lăsării fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere.

Nu este necesar ca suferinţele fizice sau morale să fi fost produse

victimei în mod efectiv. Este suficient ca să se fi creat numai posibilitatea

producerii lor.

Dacă părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la

întreţinere nu l-a expus pe acesta la suferinţe fizice sau morale, fapta nu constituie

infracţiunea de abandon de familie.

Latura obiectivă.

Părăsirea implică o acţiune de îndepărtare de la domiciliu a celui

obligat la întreţinere, iar alungarea presupune, dimpotrivă, îndepărtarea de către

făptuitor a celui îndreptăţit la întreţinere de la domiciliul său.

În varianta prev. de art. 305 lit.b c.p., infracţiunea se realizează prin

neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere prev.de lege , adică prin neacordarea de

ajutor material şi moral celui îndreptăţit la întreţinere de către cel care are obligaţia

legală de întreţinere.

Întrucât legea impune obligaţia de întreţinere în anumite condiţii, la

determinarea laturii obiective a infracţiunii în varianta prev.de art. 305 lit.b c.p. se

va ţine seama de aceste condiţii pe care instanţa de judecată le va verifica în fiecare

caz. Astfel, în cazul persoanelor arătate de art.86, c.fam. se va verifica dacă este

sau nu îndeplinită condiţia prev.de alin.II al aceluiaşi text de lege, care precizează

că are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavând putinţa unui

câştig din muncă din cauza incapacităţii de muncă.

De nevoia în care s-a aflat se va ţine seama şi în cazul descendentului

care, potrivit art.86 alin.3 c.fam., are drept la întreţinere cât timp este minor şi

oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Dacă persoana respectivă, soţi sau soţie ,

părinte sau copil, etc. nu se află în nevoie şi are mijloace proprii de trai, neexistând

obligaţia de întreţinere , nu se poate vorbi nici de neîndeplinirea acestei obligaţii şi

deci de existenţa in fracţiunii de abandon de familie .

Atunci când obligaţia de întreţinere există, aceasta are întotdeauna un caracter de

continuitate, adică trebuie neîndeplinită în fiecare moment. De aici rezultă că şi

neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere va avea tot un caracter de continuitate,

abandonul de familie fiind în această variantă o infracţiune continuă.

În varianta prev.de art.305 lit.c c.p.abandonul de familie se realizează

prin neplata, timp de două luni, a pensiei de întreţinere, stabilită pe cale

judecătorească. Este vorba, aşadar, tot de o inacţiune, constând însă de data aceasta,

în neefectuarea plăţii pensiei de întreţinere. Această infracţiune realizează latura

obiectivă a infracţiuţ1ii dacă pensia de întreţinere a fost stabilită pe cale

judecătorească şi dacă plata acesteia nu sa făcut timp de două luni.

Prima condiţie este îndeplinită dacă obligaţia de întreţinere a fost

concretizată de instanţa de judecată într-o hotărâre prin care s-a stabilit o pensie de

întreţinere, iar a doua condiţie este îndeplinită dacă cel obligat la plata pensiei de

întreţinere nu-şi îndeplineşte această obligaţie timp de două luni.

Termenul de două luni curge de la data când hotărârea prin care s-a

stabilit pensia de întreţinere este executorie sau de la data ultimei plăţi. Plata

parţială a pensiei de întreţinere echivalează cu neplata acesteia, deoarece , într-un

asemenea caz, pensia plătită nu este cea stabilită de instanţa de judecată.

Dacă instanţa a stabilit ca făptuitorul să plătească pensie de întreţinere

mai multor persoane şi acesta nu le plăteşte cu rea- credinţă timp de două luni, ne

aflăm în prezenţa unei pluralităţi de in fracţiuni de abandon de familie prev.de

art.305 lit.c .cp.

De regulă, în cazul acestei variante, instanţa de judecată verifică

numai preexistenţa hotărârii prin care s-a stabilit pensia de întreţinere precum şi

trecerea termenului de două luni în care obligaţia de întreţinere astfel concretizată

nu a fost îndeplinită.

Totuşi, dacă situaţia beneficiarului pensiei de întreţinere s-a schimbat,

instanţa de judecată trebuie să stabilească, ca în cazul variantei prev.de art.305 lit.b

c.p. ,chiar existenţa obligaţiei legale de întreţinere , deoarece noua situaţie concretă

a beneficiarului pensiei de întreţinere poate să nu-l mai îndreptăţească pe acesta la

întreţinere, caz în care neplata pensiei de întreţinere nu mai realizează latura

obiectivă a infracţiunii.

Nu are nici o relevanţă împrejurarea că nu s-a cerut executarea silită a

hotărârii civile prin care s-a stabilit pensia de întreţinere, deoarece legea penală nu

condiţionează existenţa infracţiunii de o astfel de cerinţă.

A fost exprimată opinia că abandonul de familie, în varianta prev.de

art. 305 lit.c c.p., este o infracţiune momentană, deoarece, obligaţia de a plăti pensia

de întreţinere fiind cu termen, infracţiune a se consumă la data expirării acestui

termen. Opinia nu este însă împărtăşită de numeroşi alţi autori care consideră, pe

drept cuvânt, că şi în această variantă abandonul de familie este o infracţiune

continuă, deoarece, deşi există un termen pentru plata pensiei, abţinere a de la

obligaţia de a o plăti are totuşi un caracter continuu.

În aceste condiţii, activitatea infracţională nu se încheie la expirarea

termenului de vouă luni, fără ca în acest interval să fi avut loc plata pensiei, ci

continuă până în momentul efectuării plăţii sau condamnării făptuitorului, când,

abandonul de familie epuizându-se , reluarea activităţii infracţionale printr-o nouă

neplată a pensiei de întreţinere, dă loc unei noi infracţiuni.

Latura subiectivă.

Abandonul de familie se săvârşeşte cu intenţie. În varianta prev.de

art.305 lit.a c.p. , intenţia poate fi directă sau indirectă, alungarea, părăsirea sau

lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere nepresupunând neapărat

urmărirea de către făptuitor a consecinţelor faptei sale.

În variantele prev. de art. 305 lit.b şi c c.p., legiuitorul foloseşte pentru

caracterizarea poziţiei psihice a făptuitorului expresia" cu rea credinţă". Întrucât, în

aceste două variante, infracţiunea se realizează prin inacţiune, expresia are menirea

să arate, în primul rând , în lumina dispoziţiilor art.19 alin.final c.p., că respectivele

inacţiuni se sancţionează numai dacă se săvârşesc cu intenţie.

Expresia cu "rea - credinţă" are însă şi o a doua menire, constând,

după unii autori, în aceea că ea caracterizează intenţia făptuitorului ca fiind numai o

intenţie directă, iar după alţi autori, în acea că ea subliniază, ca o cerinţă pentru

existenţa intenţiei - directă sau indirectă - posibilitatea făptuitorului de a îndeplini

obligaţia de întreţinere pe care nu şi-o îndeplineşte.

Împărtăşind ultima opinie. După cum s-a mai arătat, obligaţia de

întreţinere constă în obligaţia de a furniza altei persoane mijloace de trai. Cel căruia

îi revine această obligaţie poate avea sau nu posibilitatea de a şi-o îndeplini.

Dacă are posibilitatea de a şi-o îndeplini şi nu şi-o îndeplineşte, poziţia

sa psihică nu se caracterizează numai prin intenţie directă sau indirectă - ci prin ceva

mai mult, prin reaua - sa credinţă.

Dacă din potrivă, cel obligat la întreţinere nu are posibilitatea să-şi

îndeplinească obligaţia el este totuşi de bună credinţă şi această bună credinţă a sa

exclude atât intenţia directă cât şi intenţia indirectă.

Dacă în prima situaţie fapta prezintă pericol social şi constituie

infracţiune, în a doua situaţie, ea nu are caracter penal. De acea , legiuitorul nu a

folosit termenul, " intenţie", care, potrivit art.19 c.p., nu implică cerinţa la care ne-

am referit, ci expresia" rea - credinţă", pe care nu o defineşte, dar care un sens fără

echivoc în vorbirea obişnuită.

Punctul de vedere este împărtăşit şi de practica judiciară.

Consumarea

În varianta prevăzută de art. 305 şit.a -c.p. abandonul de familie fiind o

infracţiune momentană, consumarea are loc în momentul când cel îndreptăţit la

întreţinere este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor. În variantele prev.de art. 305

lit.b şi e c.p. , abandonul de familie fiind o infracţiune continuă , se consumă în

primul moment de pasivitate a făptuitorului şi se epuizează atunci când se pune

capăt inacţiunii, fie prin îndeplinirea din nou a obligaţiei legale de întreţinere ori

prin plata din nou a pensiei de întreţinere, fie prin condamnarea făptuitorului. lit.a şi

b c.p.cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar în cazul prev.de

art.305 lit.c c.p., cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Acţiunea penală se pune în

mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură

răspunderea penală.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Potrivit art.305 alin.4 c.p. dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul

judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa , în cazul când se stabileşte

vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prev.de

cart.81 c.p.

Întrucât legiuitorul prevăzând acest caz special de suspendare

condiţionată a executării pedepsei, a avut în vedere interesele celui îndreptăţit la

întreţinere, instanţa de judecată, în virtute a rolului său active, trebuie să stăruie în

încercarea de a-l determina pe inculpate să-şi îndeplinească obligaţiile în cursul

judecăţii, pentru a putea face aplicabil art.305 alin.4 c.p.

În cazul săvârşirii infracţiunii prin neplată cu rea- credinţă a pensiei de

întreţinere stabilită pe cale judecătorească, timp de două luni, condiţia îndeplinirii

obligaţiilor în cursul judecăţii este realizată, dacă, în recurs , inculpatul face dovada

că a plătit pensia de întreţinere datorată , până la data pronunţării sentinţei

condamnatoare.

Caracterul excepţional al suspendării condiţionate a executării

pedepsei în materie de abandon de familie se manifestă şi în ceea ce priveşte

condiţiile în care aceasta poate fi revocată.

Astfel, potrivit art.305 alin.5 c.p., revocarea suspendării condiţionate

nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul

săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie . Întrucât textul nu face nici o

diferenţiere, noua infracţiune de abandon de familie poate fi comisă în oricare dintre

variantele prev.de art.305 c.p., fie împotriva aceleiaşi persoane, fie împotriva altei

persoane faţă de care condamnatul are obligaţia legală de întreţinere.

Dacă condamnatul, în termenul de încercare, săvârşeşte din nou

infracţiunea de abandon de familie , dar, în cursul judecăţii pentru această din urmă

infracţiune, îşi îndeplineşte obligaţiile, suspendarea condiţionată a executării

pedepsei nu se va revoca.

Credem că această soluţie decurge din acea că legiuitorul, dând

prioritate intereselor celui îndreptăţit la întreţinere, a urmărit , prin dispoziţiile

art.305 alin.4 c.p., să-I determine pe condamnat să-şi îndeplinească obligaţia legală

de întreţinere. Dacă condamnatul ar fi supus executării pedepsei, el nu şi-ar putea

îndeplini aceste obligaţii, şi finalitatea urmărită de legiuitor nu s-ar mai putea

realiza.

Sancţiunea.

Abandonul de familie se pedepseşte, în cazurile prevăzute de art. 305

Art. 306 RELELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI


Sarcina de a creşte şi educa un minor nu este o sarcină uşoară şi nici o

sarcină care să poată fi îndeplinită întotdeauna şi în toate cazurile numai prin

mijloace de maximă blândeţe. Sunt situaţii când trebuie să se procedeze, dimpotrivă,

cu fermitate şi chiar cu severitate, luându-se împotriva minorului măsuri energice în

scopul de a-l corija şi determina la o conduită corespunzătoare.

De acea, legea permite părinţilor precum şi persoanei căreia i-a fost

încredinţat un minor spre creştere şi educare să recurgă la asemenea măsuri, dar cu

condiţia ca, prin luarea lor, să nu primejduiască sănătatea, dezvoltarea fizică şi

intelectuală sau morală a minorului. Dacă aceste limite impuse de lege sunt depăşite,

fapta prezintă pericol social şi constituie infracţiune. Astfel, sub denumirea" relele

tratamente aplicate minorului", legiuitorul a încriminat, în art. 306 c.p., punerea în

primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,

intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia

minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.

Latura obiectivă.

Infracţiunea se realizează prin măsuri sau tratamente de orice fel care

pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.

Expresia "măsuri sau tratamente de orice fel" este folosită de legiuitor pentru

indicarea generică a ansamblului de mijloace sau acte de conduită ce pot fi luate sau

aplicate faţă de minor.

Acestea pot consta în acte comisive (loviri,violenţe, etc.)sau în acte

omisive ( neasigurarea hranei, a îmbrăcămintei, a condiţiilor corespunzătoare de

locuit, etc.).Indiferent dacă constau în acte comisive sau în acte omisive, măsurile

sau tratamentele trebuie să pună în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală

sau morală a minorului. Dacă dezvoltarea minorului sub unul dintre aceste aspecte

nu este primejduită în mod grav, fapta nu constituie infracţiune, ci o încălcare de

drept civil. Instanţa de judecată va stabili, în fiecare caz, dacă cerinţa legii este sau

nu îndeplinită. Întrucât infracţiunea presupune numai primejduirea gravă a

dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, dacă fapta are ca urmare o

vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii se aplică regulile referitoare la

concursul de infracţiuni.

Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului poate intra în

concurs şi cu alte infracţiuni ( de exemplu, lipsirea de libertate în mod ilegal).

Latura subiectivă.


Consumarea

Consumarea infracţiunii are loc în momentul când dezvoltarea fizică,

intelectuală sau morală a minorului este primejduită în mod grav prin măsurile luate

sau tratamentele aplicate acestuia. Dacă măsurile sau tratamente le se repetă, în baza

aceleaşi rezoluţii infracţionale, infracţiunea prezintă forma continuată de săvârşire.

Într-un asemenea caz, ea se epuizează când încetează respectivele măsuri sau

tratamente.

Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului se poate

prezenta şi în formă de infracţiune de obicei atunci când, realizându-se printr-o

succesiune de acte, fiecare act în parte nu pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică,

intelectuală sau morală a minorului, ci această urmare decurge din ansamblul actelor

săvârşite.

Sancţiunea

închisoarea de la 1 la 5 ani.

Art. 307 NERESPECTAREA MĂSURILOR PRIVIND ÎNCREDINTAREA MINORULUI.


Codul Familiei cuprinde prevederi referitoare la încredinţarea

minorului unuia dintre părinţi, în caz de divorţ, precum şi dispoziţii referitoare la

încredinţarea acestuia unei terţe persoane, atunci când părinţii nu-i pot asigura o

creştere şi educare corespunzătoare. Preocupat să asigure o cât mai completă şin

eficientă ocrotire minorului, legiuitorul a prevăzut, în asemenea cazuri, posibilitatea

menţinerii legăturii acestuia cu părinţii sau părintele în îngrijirea cărora nu se mai

află. Fapta prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de un părinte sau de

ambii părinţi, fiind de natură să slăbească relaţiile de familie şi să primejduiască

creşterea şi educarea minorului, este o faptă care prezintă un pericol social şi care

este, din această cauză, incriminată. Astfel, constituie infracţiunea de nerespectarea

a măsurilor privind încredinţarea minorului, potrivit art. 307 alin.1 c.p., reţinerea de

către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al

persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, dacă creşterea sau

educarea copilului ar fi primejduită. Potrivit art. 307 alin.2 c.p., infracţiunea constă

şi în fapta persoanei căreia 1 s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească

spre creştere şi educare de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre prăinţi să

aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către

organul competent.

Latura obiectivă.

În cazul art.307 alin.1 c.p. infracţiune a se realizează prin acţiunea de

reţinere a minorului de către un părinte, iar în cazul art. 307alin.2 c.p. infracţiunea

se realizează prin acţiunea de împiedicare a oricăruia dintre părinţi de a avea

legături cu minorul. În primul caz, este vorba de un minor care a fost încredinţat

spre creştere şi educare unuia dintre părinţi. Acest minor, aflându-se temporar la

celălalt părinte sau la unul dintre părinţi, ca urmare a dreptului fiecărui părinte de a

avea legături cu copilul său, nu este lăsat să se întoarcă la părintele sau persoana

căreia i-a fost încredinţat potrivit legii. Reţinerea trebuie să se facă fără

consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul

şi în astfel de condiţii încât să fie primejduită creşterea şi educarea minorului.

Această reţinere nu trebuie confundată cu răpirea minorului.

În al doilea caz, este vorba de un minor care a fost încredinţat altei

persoane şi care este pus de această persoană în situaţia de a nu avea contacte

personale cu oricare dintre părinţii săi. Fapta nu constituie infracţiune atunci când

minorul refuză să ia contact cu părintele său, bineînţeles dacă acset refuz este

expresia voinţei sale libere şi nu rezultatul unor presiuni care au fost exercitate

asupra sa. Condiţiile în care minorul încredinţat altei persoane îşi păstrează

legăturile cu părinţii se stabilesc de părţi sau de către organul competent. Ca uramre,

acţiunea de împiedicare la care se referă textul trebuie să aibă loc în cadrul acestor

condiţii. Se mai cere ca fapta să fie săvârşită în mod repetat, adică de mai multe ori,

în aşa fel încât să rezulte că este vorba nu de ceva întâmplător, izolat, ci de o

tendinţă sistematică de a îndepărta pe minor de părinţii săi.

Latura subiectivă.


Consumarea

În cazul reţinerii, infracţiune a se consumă în momentul când această

reţinere începe să reprezinte o primejdie pentru creşterea şi educarea minorului. În

acest caz, infracţiunea se epuizează în momentul când încetează acţiunea de

reţinere. În cazul împiedicării, infracţiunea se consumă în momentul când acţiunea

se săvârşeşte în mod repetat.

Sancţiunea

este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă. Acţiunea penală

se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea

părţilor înlătură răspunderea penală.

Drept Penal Special Curs II

Documents

Transcript of Drept Penal Special Curs II