politologie

II. METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN POLITOLOGIE

Dezvoltarea ştiinŃelor politice a fost şi va fi condiŃionată de calitatea şi de extensiunea cercetării, implicit de metodele, procedeele şi tehnicile întrebuinŃate de politologi în eforturile lor de a cunoaşte structura sistemului politic, legile vieŃii politice, cauzele schimbării şi modernizării politice, dimensiunile subiective ale faptelor politice, posibilităŃile de optimizare ale practicii politice, ale guvernământului în mod special etc. Cercetarea ştiinŃifică a domeniului politic al societăŃii se plasează la originea îmbogăŃirii nu numai a conŃinuturilor teoretice, explicative şi predictive ale acestei ramuri a cunoaşterii, ci şi a capacităŃilor de intervenŃie eficientă, democratică în raporturile dintre conducători şi conduşi, dintre guvernanŃi şi guvernaŃi, dintre societatea politică şi societatea civilă, astfel încât să se consolideze echilibrul social, pacea şi ordinea din societate, să fie satisfăcute mai raŃional nevoile personale ale cât mai multor oameni dar şi nevoile sistemului socioeconomic şi cultural din care ei fac parte. Cu alte cuvinte, cercetarea ştiinŃifică a realităŃii politice reprezintă factorul determinant al ameliorărilor care ar trebui să survină în efectuarea conducerii politice a societăŃii, în perfecŃionarea mijloacelor acŃiunii politice sau în sporirea eficienŃei practicii politice fie la nivel macrosocial, fie la nivelul fiecărui agent politic luat în parte (partid politic, grup de presiune, organ al structurii statale, personalitate politică etc.). A devenit o certitudine faptul că rezultatele cercetărilor în sfera politologiei sunt o condiŃie sine qua non a creşterii competenŃei profesionale a celor angajaŃi să facă politică. În afara stăpânirii ştiinŃelor politice orice carieră politică va fi guvernată de factori subiectivi aleatori, de neprofesionalism, de “amatorism”, care ar putea conduce evoluŃia socială spre mari primejdii.

1. Tipuri de cercetare în politologie

Descoperirea unor noi legi ale practicii politice, ale structurii şi dinamicii vieŃii politice, desprinderea liniilor dominante din trecutul unor societăŃi politice sau ale sensului dezvoltării lor în viitor, previziunea în viaŃa politică sau promovarea inovaŃiei în sfera comunicării politice necesită utilizarea unor metode, procedee şi tehnici de investigare ştiinŃifică a faptelor politice, a realităŃii obiective din viaŃa politică dar şi a subiectivităŃii agenŃilor politici, a mecanismelor subiective care fac posibile comportamentele politice. Dar metodele, procedeele şi tehnicile de cercetare sunt înglobate de politolog într-o strategie (un program) de cercetare ştiinŃifică, rezultând un anumit tip individualizat de cercetare.

PosibilităŃile de întrebuinŃare, de combinare a metodelor, procedeelor şi tehnicilor de cercetare ştiinŃifică, în scopul descoperirii de noi adevăruri în

INTRODUCERE ÎN ŞTIINłA POLITICII

46

universul politic, sunt foarte diferite. De aceea nu a fost lipsită de interes clasificarea acestora, elaborarea unor tipologii. Astfel în funcŃie de scopul şi de problematica abordată, a fost făcută o distincŃie între cercetarea fundamentală (ştiinŃa politică pură) şi cercetarea politologică aplicată (cea dictată de nevoi practice). Prima abordează probleme generale, teoretice cu referire la politică; rezultatele acesteia pot viza structura şi dinamica macrosistemelor politice, raporturile sistemului politic cu societatea, relaŃiile internaŃionale, construcŃia europeană, edificarea păcii mondiale, legile şi principiile acŃiunii politice, agenŃii practicii politice contemporane, tipurile de regimuri politice, dinamica structurilor de putere, viitorul statului etc. Pe când cercetarea aplicativă este subsumată scopului de a soluŃiona diferite probleme concrete puse de practica politică, emanate din acŃiunile agenŃilor politici (de pildă: perfecŃionarea mecanismelor de formare, selectare şi promovare a personalului politic în ierarhia puterii, reaşezarea programului politic, formularea tacticii celei mai potrivite, ameliorarea sistemului de comunicare politică, promovarea inovaŃiei în planul logisticii acŃiunii politice etc.).

După sfera obiectului supus investigaŃiilor ştiinŃifice, cercetarea în ştiinŃele politice se poate desfăşura la nivel macropolitic şi la nivel micropolitic. Primul nivel vizează sfera relaŃiilor internaŃionale, dintre sistemul politic şi celelalte subsisteme ale vieŃii sociale, evoluŃia şi dezvoltarea relaŃiilor de putere la scara societăŃii globale, funcŃionarea politicului în societăŃile contemporane etc. iar cel de-al doilea vizează fapte politice concrete, mecanismul luării deciziilor politice, relaŃiile interpersonale din cadrul sociogrupurilor angajate politic, sondarea opiniilor politice, comportamentul electoral, conduita şi relaŃiile liderilor politici etc.

Întrucât putem admite posibilitatea studierii ştiinŃifice nu numai a faptelor politice actuale, ci şi a celor trecute sau a celor viitoare, vom putea împărŃi cercetările din cadrul ştiinŃelor politice în directe şi indirecte. O mare varietate de fapte politice pot fi explorate în mod direct prin metode şi procedee specifice studierii nemijlocite, empirice, cum sunt: observaŃia ştiinŃifică, experimentul sociologic, studiul de caz, sondajul de opinie, convorbirea etc. Alte aspecte ale vieŃii politice sunt inaccesibile cunoaşterii directe; acestea presupun utilizarea unor metode şi procedee specifice cunoaşterii mediate, cum sunt: metoda istorică, metoda modelării şi simulării, analiza cauzal-genetică, abordarea structurală şi funcŃionalistă, metoda logică etc. Întrucât sistemul politic al oricărei societăŃi contemporane, al oricărei naŃiuni, este de o complexitate deosebită şi se află foarte departe de posibilităŃile cunoaşterii directe, de capacitatea omului de a-l percepe, rezultatele cercetării în ştiinŃele politice sunt, în mare măsură, dependente de raŃiune şi de imaginaŃie, sunt produse ale generalizărilor, adică elaborări şi construcŃii teoretice. Pot fi însă detaşate, în planul literaturii de specialitate, şi demersuri inductive, cercetări observaŃionale, implicit experimentale, care au condus la generalizări empirice consistente, la producerea unor inovaŃii aplicabile în mari acŃiuni politice contemporane fiind generatoare de eficienŃă sporită, la găsirea de noi posibilităŃi alternative de valorificare a resurselor

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN POLITOLOGIE

47

politice, de creare a unor noi mijloace necesare acŃiunii politice-fie ale agenŃilor politici aflaŃi la putere, fie ale celor situaŃi în opoziŃie, la descoperirea unor relaŃii cauzale şi funcŃionale, a unor tendinŃe de dezvoltare etc. Acestea vin să confirme faptul că demersul pur teoretic şi doctrinar trebuie să fie susŃinut de cercetările empirice, directe ale faptelor politice, dacă se tinde spre a oferi guvernanŃilor informaŃii corecte, suficiente şi oportune necesare luării marilor decizii, perfecŃionării actului de conducere politică în general, a relaŃiilor politice dintre guvernanŃi şi guvernaŃi, corespunzătoare standardelor societăŃilor democratice, în mod special.

Cercetările ştiinŃifice predilect inductive, legate de problemele emanate din practica politică, sunt cele care aduc inovaŃii, ameliorări, alternative de creştere a eficienŃei acŃiunilor politice contemporane. În acest sens, tot mai multe guverne finanŃează cercetarea în sfera ştiinŃelor politice, extinderea instituŃionalizării acesteia (au fost create academii de ştiinŃe politice, asociaŃii ale politologilor, congrese de politologie, facultăŃi de ştiinŃe politice, reviste de specialitate, programe de cercetare etc.).

În funcŃie de modul de explicare şi de interpretare a vieŃii politice s-a făcut distincŃie între abordarea “obiectivă” şi cea “interpretativă”. Prima a insistat pe promovarea acelor explicaŃii care se înscriu în zona exigenŃelor specifice ştiinŃelor naturii (adevărul obiectiv al enunŃurilor şi descrierilor, operarea cu judecăŃi, cu propoziŃii verificabile oricând din punctul de vedere al adevărului etc.). Prin urmare, explicaŃia, teoretizările din politologie trebuie să ia forma demonstraŃiilor, legilor, generalizărilor şi predicŃiilor din fizică, chimie sau biologie, să se evite opŃiunile personale, judecăŃiile de valoare, astfel încât să nu fie alterată obiectivitatea discursului. Pe această linie s-au înscris, în ultimile decenii, abordările structuraliste, funcŃionaliste, analiza sistemică sau cea operaŃională din politologie. Cea de-a doua a fost formulată in nuce în cadrul curentului filosofic neokantian, apoi de către Max Weber, de sociologia fenomenologică. În cadrul acestei orientări accentul a fost plasat asupra specificului subiectiv al faptelor politice, pe analiza semnificaŃiilor vehiculate de actorii politici. Deschiderile subiective, opŃiunile şi atitudinile cercetătorilor sunt implicate inevitabil; opŃiunea politologului, formularea judecăŃilor de valoare şi atitudinea obiectivă sunt complementare, sunt reglate de etica savantului. Acest punct de vedere a câştigat tot mai mulŃi aderenŃi în ultimul secol.

După criteriul complexităŃii faptelor politice studiate, cercetările politologice pot fi mono, multi sau interdisciplinare. Întrucât realitatea politică a devenit tot mai complexă din punct de vedere structural şi funcŃional-purtătoare de noi virtuŃi şi subtilităŃi-obligatoriu de luat în considerare de către teoreticienii şi practicienii care urmăresc să obŃină maximum de eficienŃă în profesiile lor, s-au generalizat în ultimul secol cercetările multi şi interdisciplinare. Dar nu este exclus faptul ca, în unele situaŃii concrete, cercetarea monodisciplinară să poată genera anumite descoperiri, generalizări, interpretări sau inovaŃii care marchează progresul acestei ramuri a cunoaşterii.

Desigur, tipurile de cercetare în politologie sunt interdependente, se completează reciproc. Adesea s-a întâmplat ca faptele politice să fi fost


48

studiate individual, uneori în mod direct, alteori cercetătorul a recurs la terŃe persoane specializate cu ajutorul cărora să recolteze datele primare. ModalităŃile de cercetare au fost întrebuinŃate alternativ, în diferite forme de combinare, după cum faptele studiate au fost considerate sub unul sau mai multe unghiuri de vedere. Pe întregul traseu al cercetării se pune problema partinităŃii şi responsabilităŃii politologului. RelaŃiile lui sociale îl vor angaja fatalmente, îi vor ridica dileme cu caracter etic, îl cor conduce în situaŃia să adopte şi să exprime o atitudine. În acest sens, putem fi de acord cu profesorul clujan Achim Mihu, care scria că savantul trebuie “să evite a lua partea unor forŃe sociale şi politice aflate în divergenŃă şi chiar în conflict cu alte forŃe similare. El nu trebuie să schimbe prin prezenŃa lui realitatea şi, eventual, să o tensioneze”.1

1Achim Mihu, “Antropologie culturală”, Napoca Star, Cluj, 2000, p.43

2. Sursele şi metodele cercetărilor în politologie

Există o multitudine de surse ale cercetării din sfera ştiinŃelor politice.

Se detaşează, ca fiind cea mai importantă, viaŃa politică, practicile agenŃilor politici ai societăŃilor contemporane. Acestea ridică probleme, în special pentru guvernanŃi, ce impun căutarea soluŃiilor adecvate: unele vizează diagnoza corectă a vieŃii politice, a rezultatelor acŃiunii politice; altele vizează sensul dezvoltării sociale, programarea evoluŃiei “de mâine” a societăŃii şi implicit a propriilor acŃiuni ale agenŃilor politici; altele urmăresc să depisteze soluŃii de creştere a eficienŃei acŃiunilor politice sau să prevină conflicte etc. Practica politică este nu numai o sursă a cercetării, ci şi un mijloc, un scop al acesteia.

Alte izvoare ale cercetărilor din politologie pot fi: opere teoretice şi experienŃe valoroase ale unor oameni politici, literatura politică şi politologică în general, presa politică, istoria vieŃii politice, monografii politice, principalele legi juridice şi alte produse ale regimurilor politice, materiale de arhivă, opinia publică referitoare le deciziile şi la diferite evenimente politice, obiceiuri, tradiŃii şi mentalităŃi politice, logistica acŃiunii politice, manifestările formale şi informale din viaŃa agenŃilor politici etc.

EsenŃiale pentru descoperirea unor noi adevăruri ale cunoaşterii politologice sunt metodele specifice de cercetare. Cunoaşterea şi utilizarea acestora de către specialişti, dar şi de către oamenii politici de carieră, reprezintă o componentă nucleică a culturii lor profesionale. Termenul de metodă derivă din etimonul grecesc methodus (meta-după, spre şi odos-drum, cale). Deci, metoda ar reprezenta calea de urmat în vederea realizării unui scop. În universul politic se operează cu mai multe categorii de metode: metode de investigare ştiinŃifică a realităŃii politice; metode de conducere politică; metode de comunicare politică şi de influenŃare a opiniei


49

publice etc. Aici ne interesează doar prima categorie de metode-cele care ne vor conduce spre descoperirea şi validarea unor adevăruri în sfera ştiinŃelor politice.

În utilizarea unei metode urmează a fi parcursă o suită de etape, de secvenŃe, de operaŃii şi procedee; în desfăşurarea acestora sunt antrenate tehnici de cercetare (set de instrumente specifice fiecărei metode) precum: chestionarul, testul sociometric, itemi, tehnici de scalare, procedee statistice, studiul documentelor din arhive, cartografierea, înregistrările audio-video, recenzarea etc. Amplitudinea şi eficienŃa muncii de cercetare a faptelor politice este puternic dependentă nu numai de performanŃele tehnice ale instrumentarului întrebuinŃat cât, mai ales, de ştiinŃa, abilitatea şi arta cercetătorilor de a le folosi, de a le integra în programe de cercetare, în “logica” utilizării fiecărei metode. Am putea identifica diferite categorii de metode de studiere a faptelor politice:

- Metode de descriere şi măsurare a aspectelor concrete ale faptelor politice investigate prin care sunt colectate, înregistrate datele referitoare la evenimente politice obiective. Cu cât cantitatea şi calitatea acestor informaŃii primare vor fi mai mari, cu atât vom avea posibilităŃi sporite de a pune un diagnostic corect asupra faptelor politice investigate şi vom putea ajunge la inovaŃii, la ameliorări în planul acŃiunilor întreprinse de agenŃii politici;

- Metode acŃional-experimentale prin care cercetătorul introduce modificări în desfăşurarea faptului politic cu scopul de a-i cunoaşte noi aspecte, de a înŃelege mecanismul de funcŃionare, tendinŃele de evoluŃie, cauzele generatoare de schimbări, conexiunile intrinseci şi extrinseci etc. InformaŃiile obŃinute vor deveni premise pentru inovaŃia politică, pentru procurarea de noi instrumente ale acŃiunii politice, pentru perfecŃionarea actului de conducere;

- Metode statistice-matematice, care, de regulă, sunt întrebuinŃate în prelucrarea datelor acumulate.

Pentru colectarea datelor se folosesc ca principale metode: observaŃia, experimentul sociopolitic, ancheta sociologică, studiul de caz, metoda monografică, sondajul de opinie, testul sociometric, convorbirea, studiul documentelor politice (a arhivelor), metoda istorică etc. Pentru prelucrarea datelor acumulate pot fi folosite metode precum cele statistice, reprezentările grafice, scalarea, metoda hermeneutică. Toate aceste metode alcătuiesc un sistem, astfel încât în realizarea unui anumit tip de cercetare utilizarea uneia dintre metode va antrena după sine folosirea şi a altora. Cu cât faptul politic este mai complex, cu atât el se va preta unei cercetări multidisciplinare prin valorificarea unui set de metode, procedee şi tehnici de investigare.

În continuare vom prezenta sintetic principalele metode de cercetare întrebuinŃate în politologie:

a) Metoda observaŃiei ştiinŃifice, considerată drept metodă clasică de investigare directă a faptului politic, devenit obiect al cercetării, constă în perceperea metodică, intenŃionată, în funcŃie de o ipoteză de lucru, a unui fapt


50

(eveniment) politic şi a contextului situaŃional în care acesta se derulează. ObservaŃia are un caracter constatativ, de diagnoză, cu câteva variante principale: observaŃia directă, care este centrată pe semnalarea manifestărilor relevante, semnificative şi complete ale domeniului studiat, urmată de înregistrarea obiectivă, riguroasă şi cât mai completă a constatărilor; observaŃia indirectă, efectuată prin valorificarea unor observaŃii anterioare, a unor poze, filme, a produselor televiziunii cu circuit închis, a internetului etc.; observaŃia participativă, care presupune ca cercetătorul să devină membru în grupul politic, să participe la realizarea activităŃilor acestuia cu scopul de a le cunoaşte din interior, de a le reflecta nu numai pur cognitiv, ci şi sub aspect afectiv, empatic şi atitudinal. Cercetătorul va reŃine însuşirile relevante în funcŃie de programul cercetării-fapt care va necesita abilitate, capacitate de adaptare, imaginaŃie sociologică, inspiraŃie, gândire divergentă, discernământ critic. Utilizării metodei observaŃiei îi sunt caracteristice câteva condiŃii şi cerinŃe referitoare la modul de realizare: caracterul sistematic-fapt care necesită stabilirea unui plan în care va fi prevăzut ce, unde şi cum vom observa; fidelitatea observaŃiei-ceea ce înseamnă că faptele vor fi percepute şi înregistrate aşa cum se petrec ele în realitate, fără nici un fel de intervenŃie a cercetătorului, fără implicarea vreunei atitudini partizane a acestuia; obiectivitatea cercetătorului va fi întărită dacă momentul şi scopul observaŃiei nu vor fi cunoscute de cei supuşi investigaŃiei, dacă cei observaŃi se vor manifesta cât mai natural; eforturile de observare vor fi prelungite astfel încât să se ajungă la acumularea unui volum suficient de date diversificate calitativ, care să permită extragerea unor concluzii relevante; consemnarea datelor obŃinute într-un jurnal (protocol) de observaŃii, înregistrarea lor pe video-casetă etc. Utilizarea acestei metode se va finaliza cu prelucrarea datelor obŃinute în funcŃie de ipoteza de lucru adoptată, ajungându-se la generalizări empirice, la clasificări, definiŃii, la anticiparea unor relaŃii cauzale, la concretizarea investigaŃiilor teoretice, la testarea practică a ipotezei de lucru etc. În utilizarea metodei observaŃiei pot surveni unele constrângeri şi limite: cercetătorul este dependent de faptul politic observat-adesea fiind nevoit să aştepte mult timp până ce se va declanşa evenimentul de interes pentru cercetare; rezultatele observaŃiei nu se pretează la cuantificare, la o analiză cantitativă-ceea ce reprezintă o piedică în calea rigorii, a exactităŃii; obiectul observaŃiei îl constituie manifestările exterioare, comportamentale ale agenŃilor politici şi nu fondul, nu factorii subiectivi, intrinseci, responsabili de deciziile politice, de reglarea comportamentelor observate. Depăşirea unor astfel de limite ale observaŃiei este posibilă prin recurgerea la aportul complementar al celorlalte metode de cercetare în politologie.

b) Experimentul este, în esenŃă, o observaŃie provocată şi repetată. Mai concret, el constă în producerea intenŃionată, programată a unui eveniment cu scopul de a-l studia, de a analiza efectele obŃinute. Experimentul are trei elemente: 1.O ipoteză de lucru, care urmează să fie verificată. 2.O variabilă independentă-factorul introdus din afară. 3.Analiza şi


51

măsurarea rezultatelor, care implică observarea şi prelucrarea datelor despre variabila dependentă. Pot fi distinse diferite tipuri de experimente în practica politică: de constatare, de creaŃie, de verificare, individuale sau colective, experimente naturale.

Dacă în sfera cercetărilor din ştiinŃele naturii experimentul este metoda cea mai importantă, în ştiinŃele socio-umaniste aria de întrebuinŃare a acestei metode este restrânsă. Metoda experimentului implică un cuantum de artificii care, dacă vor distona cu firescul, vor putea invalida rezultatele întregii cercetări. De aceea există unele rezerve în utilizarea acestei metode în cercetările politologice (dificultatea distincŃiei între firesc şi artificial, asigurarea reprezentativităŃii eşantionului, costuri foarte mari, inoportunitatea experimentului de laborator, imposibilitatea efectuării unor experimente pe mulŃimi, pe segmente importante ale societăŃii civile etc.). Cu toate acestea experimentul a fost utilizat în diverse scopuri: pentru perfecŃionarea metodelor de conducere politică, de selecŃie şi promovare a personalului politic, pentru formarea culturii politice participative, în vederea găsirii unor metode pentru a spori eficienŃa propagandei, pentru a ameliora “imaginea” unor lideri politici, pentru a găsi tehnici de diminuare a neutralităŃii civice etc. ÎntrebuinŃarea experimentului, ca metodă de cercetare, are virtuŃi certe mai ales în zona creşterii cuantumului de informaŃii veridice în politologie, cu efecte de diminuare a interpretărilor doctrinare, a speculaŃiilor lipsite de confirmare faptică.

c) Metoda convorbirii constă într-un dialog (o conversaŃie) între cercetător şi persoane implicate în activităŃi politice (lideri politici, parlamentari, oameni cu o bogată experienŃă politică, alegători, lideri de opinie etc.) subordonat unui scop, unui plan cu Ńinte precise în domeniul descoperirii de adevăruri legate de viaŃa politică. Prin intermediul convorbirii cercetătorii pot obŃine informaŃii obiective despre dominantele subiective ale agenŃilor politici, despre interese, motive, convingeri, crezul politice, idealul politic, conflictele intrinseci ale liderilor politici, care sunt inaccesibile altor metode.

Convorbirea se poate realiza individual sau în grup, poate fi ocazională (spontană) sau programată cu minuŃiozitate. Pentru a ne conduce la rezultate cât mai profunde, convorbirea ar trebui să parcurgă trei etape: etapa pregătitoare, desfăşurarea efectivă a convorbirii, prelucrarea datelor obŃinute. În situaŃia în care convorbirea se va realiza după un plan prestabilit cu rigurozitate, atunci ea va îmbrăca forma interviului.

Pentru ca datele obŃinute prin intermediul convorbirii să fie cât mai concludente, vor trebui respectate câteva cerinŃe: crearea unui climat de încredere, de respect reciproc între cercetător şi subiecŃii investigaŃi care să favorizeze coparticiparea, sinceritatea; atitudinea empatică a cercetătorului, flerul, capacitatea de adaptare, mobilitatea, abilitatea de comunicare verbală şi extraverbală sunt elemente care favorizează motivarea subiecŃilor investigaŃi să fie sinceri, deschişi colaborării, să se destăinuie, să evite fenomenul de disimulare sau de duplicitate; cercetătorul va formula întrebările într-un limbaj clar şi accesibil, va utiliza întrebări ajutătoare când este cazul,


52

va demonstra răbdare pentru ca subiecŃii investigaŃi să-şi elaboreze răspunsurile, întrebările vor fi încadrate într-o „logică” dependentă de scopul cercetării; convorbirea se va desfăşura după un plan ce va conŃine tema de cercetare, scopul (ipoteza de lucru) şi metodica desfăşurării dialogului; cercetătorul va manifesta o atitudine prudentă faŃă de informaŃiile obŃinute, urmărind să le confrunte cu informaŃii acumulate prin utilizarea altor metode; convorbirea va trebui să evite caracterul rigid, procedurile “oficiale” şi să se deruleze cât mai natural, mai firesc, într-o atmosferă de încredere reciprocă.

Metodei convorbirii îi este recunoscută ca principală limită caracterul subiectiv al relatărilor subiecŃilor investigaŃi. Dar un cercetător abil, care este în acelaşi timp şi un bun psiholog, va putea să depăşească astfel de obstacole îmbinând convorbirea cu alte metode, confruntând informaŃiile obŃinute prin convorbire cu date obiective despre personalitate, despre subiectul cercetat, obŃinute din alte surse. Toate acestea fac ca, prin convorbire, politologul să penetreze în zone ale proceselor politice, ale subiectivităŃii agenŃilor practicii politice, care sunt inaccesibile altor metode de cercetare.

d) Ancheta sociologică s-a dezvoltat ca metodă de investigare a subiectivităŃii agenŃilor politici (a atitudinilor politice, convingerilor, opiniilor, crezului politic, a aderenŃei doctrinare a cetăŃenilor, a curentelor dominante în opinia publică, a opŃiunilor preelectorale, a intereselor şi motivelor politice etc.) începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ea valorifică procedee, tehnici şi operaŃii interogative de culegere a informaŃiilor sub forma chestionarului şi interviului. Specificul acestei metode este acela că întrebările sunt adresate oamenilor care au experienŃe diferite, nivele de cultură diferite, aptitudini şi caractere diverse. Răspunsurile, informaŃiile pe care aceştia le vor oferi vor fi dependente de astfel de particularităŃi, de volumul individual de informaŃii pe care le deŃin cei anchetaŃi în domeniul cercetat.

Chestionarul, ca variantă a anchetei, este o cale de cercetare directă, constând într-o suită de întrebări scrise, ordonate logic şi după criterii psihologice, care va fi administrat unui lot reprezentativ (eşantion) de subiecŃi (unor membri dintr-o organizaŃie politică, unor persoane cu drept de vot, unui segment al elitei politice, unor oameni cu o vastă cultură politică etc.). Întrebările pot avea ca obiect opiniile, reprezentările, credinŃele, atitudinile politice în raport cu o situaŃie concretă. După forma lor, întrebările pot fi clasificate în închise (precodificate), cărora le sunt asociate variantele de răspuns. SubiecŃii chestionaŃi urmează să aleagă varianta de răspuns potrivită din punctul lor de vedere. Întrebările închise pot fi dihotomice, trihotomice, cu alegeri multiple sau în evantai. Există apoi întrebări deschise răspunsurilor libere ale subiecŃiilor, în cadrul cărora sunt exprimate, în general, şi unele aspecte relevante ale personalităŃii acestora.

Chestionarul este un instrument de bază în orice anchetă de amploare. El poate fi administrat de cercetător în mod direct, fiind completat în mod individual de subiecŃi sub supravegherea cercetătorului sau poate fi dat acasă subiecŃilor, implicit prin internet, prin poştă, pentru a fi completat


53

independent. Fiecare dintre aceste moduri de administrare prezintă caracteristici proprii în privinŃa duratei, a încrederii pe care o putem acorda răspunsurilor la anumite întrebări considerate “delicate”, a nivelului de motivare şi de deschidere a subiecŃilor anchetei.

EficienŃa acestei metode depinde de calitatea chestionarului. Dacă întrebările sunt formulate defectuos (prezintă ambiguităŃi, sunt sugestive, ipotetice, afectogene, vagi, conŃin termeni necunoscuŃi de subiecŃi etc.), atunci răspunsurile vor fi necomparabile, distorsionate, în afara obiectului. De aceea utilizarea corectă a anchetei pe bază de chestionar presupune parcurgerea mai multor etape: 1.Stabilirea temei de cercetat (obiectul chestionarului); 2.Documentarea cercetătorului; 3.Formularea ipotezei de lucru; 4.Eşantionarea; 5.Alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului; 6.Pretestarea sau ancheta pilot, pentru a constata dacă chestionarul a fost bine elaborat; 7.Redactarea definitivă a chestionarului; 8.Alegerea metodelor de administrare a chestionarului şi punerea lor în aplicare; 9.Prelucrarea datelor obŃinute prin raportare la ipoteza de lucru; 10.Redactarea raportului final (a concluziilor) de cercetare.

Deşi chestionarul are anumite limite (de pildă: standardizarea, care impune un cadru rigid şi identic pentru toŃi subiecŃii, neadaptarea la studiul sistemelor de relaŃii interindividuale, alegerea întâmplătoare a răspunsurilor de către unii subiecŃi, ponderea mare a subiectivităŃii celor chestionaŃi), el prezintă ca principale avantaje următoarele: posibilitatea multiplicării nelimitate, a readministrării de câte ori este necesar, a testării unui număr mare de subiecŃi într-un timp relativ scurt, obŃinerea unui volum mare de informaŃii cu posibilitatea prelucrării rapide a acestora mai ales în cazul în care întrebările sunt precodificate, datele anchetei se pretează la o analiză cantitativă permiŃând descoperirea unor legi statistice, concluziile obŃinute pot fi corelate cu datele la care s-a ajuns prin utilizarea altor metode. Pentru astfel de avantaje chestionarul a fost numit de unii cercetători “copilul teribil” al ştiinŃelor sociale.

O variantă a anchetei, cu largă aplicare în cercetările politologice, este sondajul de opinie. Acesta reprezintă o metodă de cunoaştere a opiniilor politice, a curentelor de opinie, a ariei de cuprindere a unor dominante de opinie pe baza chestionarului şi a eşantionării.

Primele sondaje de opinie sunt legate de personalitatea lui George Gallup, care în anul 1928 susŃinea teza sa de doctorat intitulată “O metodă obiectivă pentru determinarea intereselor cititorilor faŃă de textele unui ziar”, pentru ca în anul 1934 să fie aplicat primul chestionar de opinii cu ocazia alegerilor din S.U.A. Primele sondaje de opinie au vizat opŃiunile electorale, comportamentul politic-participativ, gradul de audienŃă a comunicaŃiilor în masă etc. Sondajele de opinie au fost perfecŃionate an de an, astfel încât gradul de precizie a rezultatelor lor a crescut spre 100%. DeviaŃia rezultatelor sondajelor preelectorale Gallup faŃă de rezultatul urnelor a ajuns în intervalul 1952-1984 la aproximativ 1,2%. Treptat au fost create instituŃii specializate în sondarea şi măsurarea opiniei publice începând cu Institutul American de Opinie Publică, continuând cu diferitele centre naŃionale pentru sondarea


54

opiniei publice sau cu crearea în 1956 a AsociaŃiei Mondiale pentru studiul Opiniei Publice care are statut consultativ în UNESCO. În România a luat fiinŃă în anul 1990 Institutul Român pentru Sondarea Opiniei Publice (IRSOP) la care, în prezent, se adaugă numeroase institute private de cercetare şi sondare a opiniei publice.

Tehnica sondajului de opinie a îmbogăŃit cunoştinŃele referitoare la opinii şi comportamente electorale, la diferite evenimente politice importante. De cele mai multe ori rezultatele lor s-au dovedit a fi certitudini. Dar, în acelaşi timp, trebuie să observăm şi efectele perverse ale sondajelor precum: posibilitatea subordonării echipei de sociologi care efectuează sondajul unor interese politice, tendinŃa de a influenŃa opinia publică, introducerea unor întrebări sugestive, transformarea rezultatelor sondajelor de opinie în arme ale luptei politice.

O altă variantă a anchetei, larg utilizată în construcŃia strategiilor politice previzionale şi în explorarea viitorului evoluŃiei unui agent sau sistem politic, este metoda Delphi. Ea constă în aplicarea chestionarului unui grup de experŃi în probleme politice şi socioeconomice pentru a le obŃine părerea în privinŃa desfăşurării unor evenimente politice viitoare, a producerii unor schimbări precise în dinamica vieŃii politice.

Investigarea experŃilor se desfăşoară în mai multe runde succesive (3-6 runde). Într-o primă rundă se aplică un chestionar care cuprinde întrebări menite să circumscrie o problemă (de pildă: posibilitatea declanşării unui război în Balcani sau revitalizarea socialismului în Ńarile europene dezvoltate etc.). Răspunsurile obŃinute vor fi prelucrate, se va determina frecvenŃa, intensitatea, fiind ierarhizate opiniile şi argumentele. În următoarea rundă, experŃilor le vor fi prezentate rezultatele, concluziile şi li se va aplica un nou chestionar cu întrebări mai precise, complementare primelor, de detaliu (de pildă: să indice momentul declanşării, să argumenteze, să indice locul, actorii principali etc.). Răspunsurile experŃilor vor fi prelucrate din nou, vor fi determinate valorile medii, va fi identificată varianta cea mai probabilă cu susŃinere majoritară argumentată. Rezultatele vor fi communicate apoi într-o nouă rundă cu experŃii, iar acei experŃi (excepŃiile) care au poziŃii îndepărtate de medie vor fi rugaŃi să aducă argumente în favoarea poziŃiei lor, eventual să-şi revizuiască poziŃiile. Se poate organiza pe traseu o şedinŃă de brain-storming-experŃii beneficiind de informaŃii suplimentare, de posibilităŃi de comunicare cu cei care au poziŃia majoritară. Apoi se va aplica un nou chestionar mai dezvoltat, urmat de prelucrarea datelor şi de comunicarea concluziilor grupului de experŃi. Pe această cale se urmăreşte stimularea la maximum a capacităŃilor de creaŃie şi valorificarea plenară a experienŃei unor oameni bine informaŃi, a raporturilor de cooperare şi comunicare în specialitate pentru a elabora o strategie sau un anumit scenariu privind acŃiunea politică a unui agent (stat, partid, coaliŃie de forŃe politice etc.) sau pentru a obŃine un suport pentru luarea unor decizii politice importante.

e) Metoda monografică este o cercetare ştiinŃifică indirectă, materializată într-un studiu asupra singularului, a particularului, adusă până la


55

nivelul tratării exhaustive a aspectelor la care cercetătorul are acces în etapa dată. Această metodă a fost preluată din sociologie.

În cercetarea politologică au avut o mare utilitate monografiile unor personalităŃi politice celebre, ale unor partide politice, instituŃii politice internaŃionale, regimuri politice etc. Prin astfel de studii este posibilă aprofundarea culturii politice la nivel microsocial, cunoaşterea până la cele mai mici detalii a unor “cazuri” concrete. Cei care vor studia monografiile îşi vor forma anumite modele şi standarde în funcŃie de care vor putea elabora generalizări şi extrapolări asupra ansamblului sau la nivel macropolitic.

Elaborarea unei monografii (de pildă: a unui regim politic) necesită o temeinică documentare prin studierea materialelor de arhivă, a evoluŃiei istorice a instituŃiilor, a mecanismelor de conducere şi de funcŃionare, a rezultatelor obŃinute în timp. Aprofundarea analizei ştiinŃifice va putea fi întregită prin evidenŃierea corelaŃiilor cu viaŃa socială, economică, cultural-ştiinŃifică, religioasă, cu mentalităŃiile locale, obiceiurile, tradiŃiile etc. În acest fel monografiile politice pot servi extragerii unor învăŃăminte utile oamenilor politici de carieră dar şi cu caracter practic vizând, în principal, planificarea şi dezvoltarea practicii politice. De aceea, interesul pentru abordările monografice a fost recâştigat în ultimul sfert de veac, sugerându-se faptul că studiul singularului şi al particularului localizat răspunde unor necesităŃi profunde de cunoaştere, care pot sta la originea analizei unor probleme generale, teoretice ale politologiei.

Metoda monografică a fost concepută şi aplicată de sociologul Dimitrie Gusti-creatorul Şcolii Monografice de la Bucureşti. Începând cu anul 1924, el, împreună cu echipa sa, a întreprins ample investigaŃii de teren în mai multe sate româneşti, urmând să le cunoască în întregimea lor prin recurgerea implicit la chestionare. D. Gusti îşi propunea să obŃină o imagine veridică, integralistă despre obiectul cercetat urmărind să reflecte atât cadrele (cel cosmogonic, cel biologic, cel istoric şi cel psihic), cât şi activităŃile, manifestările existente: cele economice (averile, producŃia, diviziunea socială a muncii, bugetul, băncile, târgurile etc.), cele juridice şi statale (delictele şi infracŃiunile, judecătoria, primăria, jandarmeria, atitudinile cetăŃenilor referitoare la legi şi instituŃiile statale etc.), cele politice (aderenŃele politice ale cetăŃenilor, campania electorală, conflictele politice, simŃul civic, starea de spirit în perioada alegerilor etc.) şi cele spirituale (activitatea bisericii, obiceiurile şi tradiŃiile morale, ideile şi simŃul estetic, factorii culturali şi produsele lor etc.).

În ultimele decenii s-a dezvoltat, în paralel cu metoda monografică, analiza de caz (sau metoda studiului de caz) care, în esenŃa lor, sunt identice. Studiul de caz este o metodă de explorare, de cercetare exhaustivă a unui fapt politic, a unei instituŃii sau a unui proces politic prin intermediul cercetărilor de teren de tip neexperimental. Unii metodologi o deosebesc de metoda monografică-aceasta rămânând eminamente descriptivă, prin faptul că analiza de caz evoluează spre identificarea cauzelor, a mecanismelor de funcŃionare, a efectelor, oferind posibilităŃi nu numai de diagnoză, ci şi de prognoză.


56

f) Metoda istorică de studiere a faptelor politice presupune investigarea apariŃiei şi evoluŃiei în timp, urmată de desprinderea principalelor momente şi etape în dezvoltarea istorică a faptului studiat. De regulă, se presupune că un cercetător cunoaşte tot ceea ce a fost elaborat în legătură cu tema (faptul sau procesul politic) pe care o studiază. Aceasta ar constitui o premisă obligatorie pentru producerea noului, pentru activitatea de creaŃie ştiinŃifică.

Etapele obişnuite ale unei cercetări istorice a unui eveniment sau proces politic concret sunt: culegerea unui număr cât mai mare de date referitoare la subiectul în cauză (se recurge, în acest sens, la documente de arhivă, inscripŃii, publicaŃii, mijloace utilizate de agenŃii politici, programe politice, monumente etc.); analiza critică a surselor, prin verificarea autenticităŃii, a originii şi a modificărilor lor eventuale, desprinzându-se semnificaŃia exactă a documentelor; formularea concluziilor care au premise suficiente, urmând a fi materializate într-un raport de cercetare.

Metoda istorică vine să completeze necesarmente metodele observaŃiei şi experimentală în politologie. CunoştinŃele referitoare la trecut, pe lângă valoarea lor informativă şi culturală, au importanŃă şi pentru aprofundarea cunoaşterii stării prezente, a perspectivelor faptului sau instituŃiei politice studiate; totodată, ne va ajuta în identificarea problemelor practice apărute în viaŃa politică, în organizarea mai bună a cercetărilor asupra problemelor prezentului şi tendinŃelor de evoluŃie în viitor. În orice caz, cunoaşterea temeinică a istoriei vieŃii politice, a istoriei doctrinelor politice, a evoluŃiei culturii politice în sens larg reprezintă condiŃia sine qua non a demersurilor ştiinŃifice care vizează atât prezentul politic cât şi perspectivele dezvoltării vieŃii politice.

g) Metoda analizei comparative constă în stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre unităŃile politice (agenŃi politici, regimuri politice, culturi politice, tehnici de promovare şi selectare a personalului politic, sisteme politice etc.) aparŃinătoare aceluiaşi gen, cu scopul de a desprinde legi generale ale funcŃionării şi dezvoltării practicii politice, de a putea prognoza activităŃile politice viitoare.

Abordarea comparativă a faptelor şi instituŃiilor politice contemporane a devenit o necesitate imperioasă în contextul procesului de globalizare, de integrare europeană-în mod special. Aceasta presupune inevitabil cercetări inter şi multidisciplinare, abordări multiculturale. Dată fiind marea diversitate a culturilor politice contemporane, continuarea procesului de diferenŃiere şi de specializare în dezvoltarea actuală a vieŃii politice, se ridică probleme privitoare la aspectele comune, generale şi universale ale tuturor faptelor, proceselor şi structurilor politice, la regularităŃile şi tendinŃele specifice societăŃilor politice aflate într-un proces de diferenŃiere structurală şi funcŃională. Pe acest fond, analiza comparativă poate să ne conducă spre concluzii certe.

h) Metoda comprehensiunii a fost concepută în cadrul filosofiei neokantiene (W. Dilthey), a fost valorificată apoi de K. Jaspers şi de M. Weber pentru înŃelegerea vieŃii subiective a agenŃilor acŃiunii sociale (motivaŃia acŃiunii, conştiinŃa de sine, aderenŃa la valori, voinŃa guvernată de criterii axiologice etc.).


57

ÎnŃelegerea laturii subiective a conduitei agenŃilor politici nu este posibilă fără observarea şi explicarea acŃiunilor lor obiective. Psihicul agenŃilor practicii politice se exprimă prin acŃiunea lor. Prin urmare, reconstituirea mecanismelor psihice de producere a acŃiunilor politice, care sunt conştiente şi intenŃionate, va porni întotdeauna de la explicarea comportamentelor politice, a manifestărilor obiective ale practicii politice. Trecerea pragului din zona obiectivităŃii în cea a subiectivităŃii politice este posibilă prin procedee specifice comprehensiunii: atitudinea simpatetică a cercetătorului, capacitatea de a se transpune în rolurile celor studiaŃi, de a realiza trăiri afective şi atitudini similare celor pe care îi investighează, adică empatia şi intuiŃia.

ExplicaŃiile comprehensive ale comportamentelor politice sunt dependente de volumul de experienŃe trăite ale cercetătorului, de felul personal în care politologul însuşi şi-a realizat socializarea şi aculturaŃia politice, de abilitatea pe care o are în utilizarea tehnicilor psihologice de abordare a personalităŃii agenŃilor acŃiunii sociale. Un astfel de demers în cercetările politologice şi în ştiinŃele socioumane, în general, este absolut obligatoriu, el fiind calea de depăşire a explicaŃiilor materialiste, adesea simplificatoare şi vulgarizante, a faptelor politice; el completează în chip fericit explicaŃiile de tip cauzal şi obiectiv cu cele ce evidenŃiază geneza subiectivă a comportamentelor politice care implică idealuri politice, valori, sentimente, interese, motivaŃii politice, capacitate de efort subiectiv (voinŃă) de a realiza finalităŃile sau programele de către agenŃii politici. Aspectele obiective şi cele subiective ale comportamentelor agenŃilor politici sunt laturi ale aceluiaşi întreg, sunt două feŃe ale aceleaşi medalii, iar cercetarea din politologie trebuie să le studieze ca atare, să le identifice structura, funcŃiile şi regularităŃile caracteristice.

i) Metoda statistică-matematică a pătruns şi în cercetarea politologică, dar cu destulă timiditate. Ea constă în utilizarea calculelor, a modelelor şi a cuantificării matematice în analiza şi în prelucrarea datelor acumulate în urma explorărilor empirice. Astfel, cercetătorul ajunge frecvent în situaŃia de a calcula medii aritmetice, procente, indici de evoluŃie, indici de corelaŃie, indicele de coeziune a unui sociogrup politic în urma aplicării unui test sociometric etc. Pe astfel de baze vor putea fi elaborate tabele numerice, reprezentări grafice, modele sinoptice de tipul diagramelor, histogramelor, cartogramelor, curbelor de distribuŃie, stenogramelor etc.

Măsurarea unor caracteristici ale faptelor politice (a frecvenŃei, intensităŃii, ritmului, dispersiei pe teritoriu, a volumului etc.) s-a dovedit a fi principalul element de sudură între abordările teoretice şi cele empirice de cunoaştere. ModalităŃile de prelucrare, apoi de interpretare a informaŃiilor, calculele statistice-matematice admise în manipularea informaŃiilor recoltate sunt dependente de operaŃiile de măsurare. Elementele componente ale măsurării faptelor socio-politice sunt obiectul de măsurat, etalonul de măsură şi regulile de atribuire a valorilor2. Dar cuantificarea matematică în ştiinŃele

2 Vezi “DicŃionar de sociologie”, coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Edit. Babel, Buc.,1993, p.347


58

politice nu este un scop în sine; ea va avea valoare doar dacă va fi însoŃită de analiza calitativă, de generalizări şi interpretări corecte ale faptelor politice măsurate şi exprimate numeric. DorinŃa prea mare a politologului de a se interesa doar de ceea ce este măsurabil, de a utiliza modelele matematice în opera sa ştiinŃifică generează riscul de a nu înŃelege decât o parte a realităŃii politice.

*

* * Desigur, registrul metodelor utilizabile în cercetarea politologică nu poate fi redus la cele anterior prezentate. Sunt utilizate şi alte metode precum: studiul documentelor politice şi al arhivei, metoda bibliografică, metoda studiului de caz, brain-storming-ul, metoda analizei genetice a faptelor politice, chestionarul sociometric, studiul diagnostic (aplicat faptelor politice care constituie excepŃii). Important pentru politolog este faptul că aceste metode sunt interdependente şi complementare, ele compunând un sistem. De aceea, abordarea monodisciplinară, unilaterală a unui fapt politic va trebui evitată. În scopul creşterii gradului de obiectivitate şi a pertinenŃei concluziilor la care se va ajunge în procesul de cercetare ştiinŃifică sunt necesare câteva condiŃii: înregistrarea fidelă a datelor, a fenomenelor; investigarea unui număr suficient de cazuri sau operarea pe un eşantion reprezentativ astfel încât concluziile la care se va ajunge să fie infirmate doar de excepŃii; cercetarea va avea loc în cadrul natural, firesc prin luarea în considerare a relaŃiilor faptului politic studiat cu factorii din context (sociali, psihologici, economici, religioşi etc.); utilizarea combinată a izvoarelor directe şi indirecte, a metodelor de explorare directă şi mijlocită a obiectului cercetat; îmbinarea metodelor de investigaŃie cantitativă cu cele specifice demersului calitativ; corelarea concluziilor obŃinute cu teoria politică, cu enunŃurile validate în alte ştiinŃe sociale astfel încât cunoştinŃele noi să răspundă pozitiv testelor de adevăr şi de utilitate practică; utilizarea tehnicilor şi aparaturii moderne în cercetarea politologică (aparate de fotografiat, de filmat, înregistrările magnetice audio-video, aparate de mărire, de comunicare la distanŃă, de monitorizare etc. până la computer şi internet) vine să sporească gradul de obiectivitate şi eficienŃa eforturilor în cercetare; verificarea în practică a concluziilor, a cunoştinŃelor şi inovaŃiilor la care s-a ajuns; încadrarea adecvată a descoperirilor făcute în sistemul conceptual şi în „logica” ştiinŃei politice. În acest fel cercetarea în politologie va sta nu numai la originea extinderii culturii, la îmbogăŃirea ştiinŃei, ci ea va constitui o resursă pentru ameliorări şi progres în domeniul practicii politice.


59

3. Programul cercetării în politologie

Cercetarea ştiinŃifică a fenomenului politic este un proces complex, multifazic, sistematic, subordonat unor finalităŃi precise, care are componentele (etapele) unui program. Nucleul programului este strategia de cercetare, care este dependentă de obiectul cercetării (aparŃinător fie cunoaşterii empirice, fie celei teoretice sau aparŃinător universului micropolitic sau macropolitic). Strategia de cercetare în politologie are câteva momente corelate funcŃional, care sunt următoarele:

a) Identificarea problemei de cercetat pentru care nu există încă o soluŃie teoretică şi/sau practică. Această problemă poate să apară în viaŃa agenŃilor politici, în planul teoriei politice, la nivelul abordărilor doctrinare etc. Conturarea clară a problemei va conduce cercetătorul la formularea temei de cercetare. Din start, tema va fi motivantă pentru eforturile de cercetare fie personală, fie în echipă mono sau multidisciplinară.

b) Efectuarea unei documentări preliminare în vederea cunoaşterii a tot ce s-a realizat în plan cognitiv şi aplicativ corelativ temei respective, cu intenŃia cercetătorului de a acumula clarificări în legătură cu datele problemei şi cu conexiunile dintre ele.

c) Cu cât volumul de informaŃii şi de conexiuni teoretice-aplicative acumulate de cercetător va creşte, cu atât mintea sa iscoditoare îl va conduce spre conceperea unor alternative divergente, ramificaŃii ale explorărilor ce vor putea înfiripa o ipoteză ştiinŃifică, adică o presupunere sau o “rezolvare” vagă, încă neprobată de fapte, de demonstraŃii logice. De multe ori, ipoteza de lucru reprezintă o opŃiune pentru o posibilitate de rezolvare a problemei cercetate din mai multe posibile; ea poate reconstitui, anticipa cauzele şi consecinŃele unui proces sau eveniment politic care ar putea conduce la descoperirea unor noi posibilităŃi de optimizare a acŃiunii politice.

Activitatea de cercetare ştiinŃifică a pus în evidenŃă nivele diferite de realism în planul elaborării ipotezelor de cercetare: de la cele fanteziste, puŃin implantate în situaŃia concretă, la ipoteze de lucru temeinic elaborate şi ancorate în contextul situaŃional politic, căruia se doreşte a-i fi aduse ameliorări. Desigur, o ipoteză de lucru bine elaborată va oferi o anumită certitudine, va grăbi reuşita investigaŃiilor, va favoriza alegerea metodelor, tehnicilor, procedeelor de cercetare cele mai potrivite şi mai lucrative. Cu cât gradul de realism al unei ipoteze de lucru va fi mai mare, cu atât riscurile de a fi infirmată de evoluŃia investigaŃiilor vor fi mai mici.

d) Organizarea cercetării este etapa următoare firească, prin care se asigură constituirea echipei de cercetare, stabilirea rolurilor, alegerea locului în care se va desfăşura cercetarea (a localităŃii sau zonei, a sociogrupului politic etc.), determinarea eşantionului astfel încât acesta să fie reprezentativ, stabilirea grupului experimental şi a grupului martor, asigurarea tehnico-materială a cercetării (aparatură, materiale, bani etc.), contactarea factorilor care vor colabora pentru a se putea derula activitatea de cercetare


60

(nominalizarea lor, obŃinerea acceptului acestora, motivarea participării lor etc.).

e) Simultan cu organizarea cercetării vor fi selectate metodele şi procedeele potrivite de investigaŃie şi de prelucrare a datelor obŃinute. În cercetările efectuate se valorifică mai multe metode şi procedee de cercetare ştiinŃifică aflate în raport de complementaritate, fiecare aducându-şi o contribuŃie specifică în cadrul proiectului de cercetare.

SelecŃia şi utilizarea metodelor sunt dependente de strategia adoptată de cercetători. În investigaŃiile politologice sunt abordate diferite strategii de cercetare precum:

- strategia centrată pe cunoaşterea cauzelor, a genezei unui eveniment politic, a mecanismului de producere a acestuia;

- strategia cercetării longitudinale sau istorice a faptului supus explorărilor cognitive, care presupune studiul apariŃiei, evoluŃiei în timp, urmat de abordări prospective, de identificare a alternativei optime de dezvoltare în viitor;

- strategia cercetării comparate, axată pe efortul de descoperire a aspectelor distinctive, calitative ale unor fapte politice fie sincronice, fie succesive, dar aparŃinătoare aceluiaşi tip;

- strategia cercetării experimentale, care conferă obiectivitate maximă şi temeinicie culturii politice;

- strategia cercetării structural-sistemice, care se preocupă, în principal, de analiza modului în care este alcătuit faptul sau evenimentul politic studiat, de relaŃiile esenŃiale dintre elementele ce-l compun, de funcŃiile fiecărui element în parte, dar şi ale sistemului studiat în raport cu mediul din care face parte;

- strategia cercetării sociopatologice a evenimentelor politice, centrată pe manifestările anomice, patologice ale practicii politice (cauzele corupŃiei în politică, mecanismele de acŃiune ale unui grup de presiune extremist, motivaŃia tergiversării adoptării unei legi care exprimă clar un interes naŃional sau al societăŃii civile în întregul ei etc.). Punerea în aplicare a acestei strategii în cercetarea politologică actuală vine să întregească imaginea despre practica politică şi eficienŃa ei, într-un plan mai larg, să îmbogăŃească sistemul culturii politice.

Strategia cercetării este axa programului de investigare. Alegerea uneia dintre strategii va fi dependentă de tipul de cercetare, de problema care trebuie rezolvată şi, nu în ultimul rând, de personalitatea cercetătorului. Odată adoptată, strategia de cercetare va fi reglatoarea eforturilor de a selecta metodele, procedeele şi tehnicile de investigare. f) Prelucrarea şi interpretarea datelor, a informaŃiilor colectate, cu scopul de a desprinde concluzii certe, verificabile, care pot confirma sau nu ipoteza de lucru. În acest scop se utilizează procedeele logicii formale, cele statistice-matematice, diferitele forme de reprezentare grafică: tabele, grafice simple, diagrame de comparaŃie; se fac clasificări, diviziuni, demonstraŃii; se calculează medii aritmetice, indici de corelaŃie, de creştere şi de frecvenŃă, procente etc.


61

g) Eforturile de analiză şi de interpretare a datelor vor conduce către concluzii verificabile, către alegerea soluŃiei optime sau către o inovaŃie aplicabilă unui segment al practicii politice care va genera perfecŃionarea, înnoirea activităŃii unui agent politic astfel încât să sporească eficienŃa şi calitatea acŃiunilor sale. h) Cercetarea politologică va fi finalizată în redactarea raportului de cercetare (o comunicare ştiinŃifică, un articol sau un studiu, o monografie, un tratat de politologie, o inovaŃie aplicabilă în practica unui agent politic etc.). Ceea ce este fundamental pentru concluziile sau soluŃia la care a ajuns cercetătorul este faptul că acestea trebuie să răspundă oriunde şi oricând posibilelor teste de adevăr: să concorde cu realitatea, să fie validabile experimental, de practică sau de viaŃa politică, să se integreze organic în ansamblul cunoaşterii ştiinŃifice socioumane, să nu fie infirmate de enunŃurile ştiinŃifice şi de demonstraŃiile logice consacrate în alte ştiinŃe. Într-un astfel de context devin extrem de importante atitudinea şi responsabilitatea cercetătorului: dacă va fi totalmente neutru şi echidistant, el va întâmpina obstacole în înŃelegerea complexităŃii proceselor politice pe care le studiază; dacă va fi partinic, prea implicat, el îşi va pierde obiectivitatea, care va fi urmată de diferite carenŃe şi distorsiuni în cunoaştere. AchiziŃiile veridice ale cunoaşterii în politologie vor contribui la modernizarea, la creşterea eficienŃei practicii politice, fiind factorul principal de dezvoltare în acest domeniu.

politologie

Documents

Transcript of politologie