Politologie 1

31
8/12/2019 Politologie 1 http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 1/31 1 Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării Universitatea din Bucureşti Specializarea Ştiinţele Comunicării Nivel licenţă Politologie generală Titular de curs: Antonio Momoc

Transcript of Politologie 1

Page 1: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 1/31

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Universitatea din Bucureşti

Specializarea Ştiinţele ComunicăriiNivel licenţă

Politologie generală 

Titular de curs: Antonio Momoc

Page 2: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 2/31

Politologie

2  Ştiinţele Comunicării 

Acest material este protejat prin Legea dreptului de autor şi adrepturilor conexe nr. 8 din 1996, cu modificările ulterioare.

Dreptul de autor îi aparţine lui Antonio Momoc. Facultatea de Jurnalismşi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, are dreptul deutilizare a acestui material.

Nici o parte a acestui material nu poate fi copiată, multiplicată, stocatăpe orice suport sau distribuită unor terţe persoane, fără acordul scris aldeţinătorului dreptului de autor.

Citarea se face numai cu precizarea sursei.

Page 3: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 3/31

Politologie

3  Ştiinţele Comunicării 

INTRODUCERE

Introducerea in politologie  va permite studentilor abordări jurnalistice pertinente, analitice şi interpretative asupra fenomenelor

politice actuale. Cursul abordează regimul politic instituţional dinRomânia comparativ cu studiiile asupra altor regimuri politicespecifice statelor memebrre Uniunii Europene. Propunem analizainstitutiilor publice româneşti, echilibrul şi controlul reciproc alputerilor, analiza gradului de satisfacţie a românilor faţă de regimulpolitic democratic, raportul cetăţenilor români cu Parlamenul şipartidele politice ca instituţii fundamentale ale democraţieireprezentative şi măsurarea gradului de implicare-participare înasociaţii, fundaţii, ong-uri, raportarea la societatea civilă.

Page 4: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 4/31

Unitatea de învăţare 2 

4  Titlu de curs 

POLITICA ŞI PUTEREA

CUPRINSObiectivele unităţii de învăţare nr. 1

1

1.1

1.2

Ce este ştiinţa politică

Cauzele apariţiei ştiinţei politice

Ce este filosofia politică

2.

2.1

2.2

Ce este politica?

Politică vs. Politic

Concepţia filosofiei politice3.

3.1

3.2.

3.2.1

3.2.2

3.2.3

3.2.4

4.4.1

4.2

4.3

Ce este puterea?

Politică şi putere

Conceptul de putere

Dominaţia

Putere coercitivă şi necoercitivă

Faţetele puterii: Autoritatea şi Legitimitatea

Legitimitate tradiţională, charismatică şi raţională

Politica şi statulInstituţionalizarea puterii politice

Puterea nestructurată şi individualizată

Statul sau puterea instituţionalizată

Page 5: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 5/31

Politică şi putere

5  Politologie generală 

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să explicaţi ce este ştiinţa politică,când şi de ce a apărut ştiinţa politică, care e obiectul de studiu al ştiinţelor politice.Studenţii Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării vor putea explica relaţia dintre

 jurnalism şi ştiinţa politică.

Page 6: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 6/31

Politică şi putere

6  Politologie generală 

POLITICA ŞI PUTEREA

1. CE ESTE ŞTIINŢA POLITICĂ?De când există preocupare pentru cunoaştere (logica aristotelică,geometria euclidiană) există şi preocupare pentru politică (vezi Platon,Republica; Aristotel, Politica).

Reflecţia asupra politicii (gândirea şi filosofia politică) a însoţit fazeledezvoltării experienţei de organizare social-politică: de la cetăţilegreceşti (Atena, Sparta), la oraşele-republici din Italia Evului Mediu(Florenţa, Genova), în fapt forme prestatale de organizare a puteriipolitice. Filosofia politică tradiţională privilegia însă judecata morală îndetrimentul realităţilor observabile.

Ştiinţa despre puterea politică se naşte o dată cu apariţia naţiunii în

modernitate, o dată cu instituirea statului-naţiune ca formă birocratizatăa puterii politice şi o dată cu ivirea problemelor pe care le presupunerecenta formă de organizare a puterii politice. Apariţia ştiinţei politiceeste rezultatul unei serii de condiţii: necesitatea unei administraţiimoderne, laicizarea politicii, fixarea progresivă a cunoaşterii în instituţiispecializate în administraţie.

Ştiinţa politică, derivată din ştiinţa asupra socialului, se concentreazăasupra statului şi mai recent asupra noilor forme de putere politicăinstituţionalizată, precum unificarea supra-naţională: comunitateapolitică europeană.

1.1 Cauzele apariţiei ştiinţei politiceOrice ştiinţă socială apare atunci când există o nevoie socială.

Studiul sistematic asupra puterii politice, ştiinţa politică devinedisciplină de studiu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, înperioada în care guvernările occidentale se confruntau cu problemalegitimităţii. Ştiinţa politică apare ca urmare a crizei statului occidentalşi a lipsei de legitimare a puterii politice.

Facultatea de Ştiinţe Politice din Italia, Florenţa (1869), dinGermania (1871) şi Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice din Franţa(fondată de Emile Bountz în 1872) apar pe fondul crizelor statelor

italian, german şi francez, confruntate fie cu problema unificării(italienii în jurul casei de Savoia, germanii în jurul casei de Prusia), fiecu înfrângerile de război (războiul franco-prusac din 1878, încheiat cu înfrângerea ruşinoasă a lui Napoleon al III-lea şi încoronarea luiWilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de către Cancelarul deFier Otto von Bismark) şi mai ales din nevoia de a crea funcţionaripublici, birocraţi, specialişti în administraţia de stat care să gestioneze

Page 7: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 7/31

Politică şi putere

7  Politologie generală 

criza de legitimitate şi noile probleme cu care se confrunta statulmodern în secolul al XIX-lea.

Orice ştiinţă presupune un obiect de studiu şi o metodă sau,mai exact, metode adecvate. Dar, ştiinţa necesită un scop. Scopulştiinţei politice îl constituie descrierea şi interpretarea stărilor,

instituţiilor şi proceselor politice:a) Obiectul de studiu al ştiinţei politice este puterea politică şi

statul, ca formă instituţionalizată/organizată a puterii.

b) Metodele de cercetare: întâi s-a utilizat observaţia când, înantichitatea grecească, gânditorii politici şi filosofii reflectauasupra celei mai bune forme de guvernare, asupraguvernământului perfect.

 În secolul XIX, ştiinţa socialului, sociologia îi va împrumuta ştiinţeipolitice în modernitate metoda comparativă (părintele sociologiei:

Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, 1895); din sociologieau fost preluate instrumentele de cercetare moderne: metode şitehnici sociologice. 1.1.1 Capitolele de ordin 3

Titlurilor de ordin 3 lise va aplica stilul „Titluri” creat. Selectaţi din listade stiluri stilul corespunzător textului introdus.

Aplicaţi întotdeauna titlurilor de capitole stilurile corespunzătoarepentru a putea realiza cu uşurinţă cuprinsul general al documentului şipentru a-l putea reactualiza ori de câte ori este necesar. În rest, textuldin conţinutul documentului va fi formatat cu stilul Normal.

Metoda şi tehnicile de cercetare în ştiinţele politce. Metoda esteansamblul mijloacelor pentru realizarea obiectivelor cercetării (arecaracter teoretic), iar tehnica este modul concret de culegere a datelorpe teren (are caracter empiric).

Metoda sociologică, însemnând cercetarea de teren, este anchetasociologică (poate fi: de explorare=sociografică; diagnostică = acţiunesocială; experiment=observaţii experimentale).

Tehnicile de investigaţii la care apelează ancheta sociologică:observaţia directă (participativă/neparticipativă); experimentul social(de laborator/de teren); interviul (structurat/nestructurat); chestionarul(închis/ierarhizat); focus-grupul; analiza de conţinut

(cantitativă/calitativă).Sondajul de opinie este o metodă sociologică cantitativă, o formă aanchetei sociologice, bazată pe tehnica chestionarului. Tehnicile desondare a opiniei publice pot fi: chestionarul; interviul; testelesociometrice; scalele etc.

Page 8: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 8/31

Politică şi putere

8  Politologie generală 

Ştiinţa politică se preocupă de propoziţiile factice supuse investigaţieiştiinţifice şi spre deosebire de filosofia politică, evită valorile pentru anu se transforma în ideologie. Ca orice ştiinţă socială, ştiinţa politică aapărut atunci când a existat o anumită nevoie socială şi anume atuncicând guvernările secolului al XIX-lea se confruntau cu problemalegitimităţii. Ştiinţele politice apar din nevoia social-politică de

funcţionari publici, de specialişti în administraţia de stat.

1.2 Filosofie politică vs. ştiinţă politicăLeo Strauss descrie filosofia politică pornind de la apariţia filosofiei şiexplicând modul cum devine ea necesară:

1. Necesitatea filosofiei politice decurge din natura acţiunii politice. Dinantichitatea ateniană, acţiunea politică a urmărit fie conservarea, fieschimbarea unei anumite stări de lucruri. Conservarea presupuneopoziţia vizavi de o stare mai proastă; Schimbarea presupuneameliorarea situaţiei prezente. Ambele intenţii sunt precedate de o

reflecţie despre ceea ce este bine. Deteriorarea sau ameliorarea uneistări de lucruri presupune recurgerea la o opinie despre ceea ce estebine. Orice acţiune politică are în natura ei ceva care o orienteazăspre cunoaşterea binelui: fie a vieţii bune, fie a unei bune comunităţipolitice (o bună comunitate politică este binele politic perfect). Dacăoamenii cetăţii fac din cunoaşterea vieţii bune un demers explicit,atunci ia naştere filosofia politică: filosofia politică se naşte dacăoamenii caută explicit să cunoască resorturile vieţii bune sau binelepolitic perfect.

2. Filosofia politică – disciplină a filosofiei. Filosofia determină oanumită manieră de a opera (o anume reflecţie), care este

atotcuprinzătoare, radicală. Termenul „politică” indică materia acesteireflecţii. Filosofia politică tratează problemele politice într-o manierăpresupusă a fi utilă vieţii politice. Materia pe care o reprezintă politicase confundă cu scopul ultim al acţiunii politice.

Concepţia lui Leo Strauss

Leo Strauss remarcă faptul că, în mod paradoxal, filosofia politică esteramura filosofiei care este cea mai apropiată de viaţa politică; cu altecuvinte, este non-filosofică şi pur omenească. Strauss distingediscursul filosofiei politice de alte discursuri care au ca obiect politica:filosofie politică vs. gândire politică vs. teologie politică vs. teoriepolitică vs. ştiinţă politică.

Filosofia înseamnă căutarea înţelepciunii, a cunoaşterii ca întreg.Filosofia constă în încercarea de a înlocui opiniile pe care le auoamenii despre întreg cu cunoaşterea întregului. Filosofia nu înseamnă posedarea adevărului, ci căutarea permanentă aadevărului; scopul ultim al filosofiei este acela de a formula cât maiclar posibil întrebările fundamentale legate de natura lumii şi a omului.

Page 9: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 9/31

Politică şi putere

9  Politologie generală 

Filosofia politică, ca parte a filosofiei, constă în încercarea de a înlocui opinia despre natura entităţilor politice cu cunoaşterea naturiilucrurilor politice.

Politica este prin excelenţă în imposibilitatea de a fi neutră, respinge

prin natura ei neutralitatea. Absolut tot ceea ce ţine de politică impuneo judecată în termeni de bine şi de rău; politica impune o judecată întermeni de drept sau de nedrept, ceea ce înseamnă că filosofia seinteresează mai întâi de criteriile binelui şi ale dreptăţii. Aşa căfilosofia politică este ataşată de judecăţile de valoare. Prin natura lor,lucrurile politice nu sunt neutre, iar filosofia politică atacă disciplinelecare sunt întemeiate sau cred că sunt întemeiate pe judecăţi factuale(spre exemplu, ştiinţa politică îşi asumă pozitivismul). Filosofia politică înseamnă până la urmă expunerea rezultatelor acestei căutări abinelui şi a dreptăţii şi apreciază că disciplinele opuse sunt marcate deasaltul judecăţilor factuale. Filosofia politică înseamnă cunoaşterea şistudiul normativ al principiilor teoretice ale guvernării oamenilor.

Gândirea politică – reprezintă reflecţiile la adresa ideilor politice,expunerea ideilor politice (discurs, retorică). Prin idee politică se înţelege orice noţiune care provoacă spiritul sau determină o reflecţiespirituală. Filosofia politică este şi gândire politică, dar gândireapolitică nu este neapărat filosofie, pentru că filosofia politică este unefort conştient şi coerent de a înlocui opiniile cu cunoaştereaprincipiilor politice.

Teologia politică este alcătuită din acele concluzii politice întemeiate,

bazate, fundamentate pe o revelaţie divină.

Ştiinţa politică înseamnă culegerea unor date politice relevante şianaliza acestor colecţii de fapte politice semnificative. Ştiinţa politicăeste necesară pentru că orice acţiune politică se desfăşoară într-unmediu dominat de opinii. Ştiinţa politică este descriptivă, explicativă şinu întotdeauna prospectivă. Ştiinţa politică înseamnă cercetareaentităţilor politice, ghidată de modelul ştiinţelor naturii. Elementele defilosofie politică pe care le foloseşte ştiinţa politică sunt metodologia şilogica (ipoteză, premise, concluzii). Obiectivul ştiinţei politice esteacela de a colecta şi analiza date empirice, care se dovedesc

relevante pentru analiza puterii politice.

Filosof politic, Leo Strauss recunoaşte într-o anumită măsurăimportanţa ştiinţei politice, dat fiind caracterul societăţilor moderne:omul politic modern nu mai poate strânge singur informaţiile despreentităţile politice, ci apelează la experţii în ştiinţele politice. Dar,Strauss atrage atenţia că în spatele ştiinţei politice se ascunde

Page 10: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 10/31

Politică şi putere

10  Politologie generală 

concepţia pozitivistă: credinţa că putem ajunge la descrierea faptelorpolitice într-un mod neafectat de opiniile noastre; pozitiviştii cred căexistă fapte (neutre, obiective). Pozitivismul interzice, astfel, orice judecată de valoare şi orice om de ştiinţă sau expert se va abţine dela emiterea judecăţilor de valoare (starea de indiferenţă faţă de valori).

Teoria politică – ramură a ştiinţei politice, este alcătuită din reflecţiilegenerale despre siituaţii politice particulare, care conduc la sugerareaunei politici aplicate; Teoria politică este o sumă de reflecţii, care sereferă la o situaţie politică concretă şi pregăteşte o politică de aplicare(o politică normală/publică/administrativă). Teoria politică este înţeleasă ca sumă de reflecţii comprehensive asupra unei situaţiiconcrete politice, care are drept scop oferirea sugestiilor referitoare laelaborarea unei politici sociale/publice.

Analiza politică – domeniu al ştiinţei politice, porneşte de la măsurarea

faptelor empirice; este un demers factual, empiric, descriptiv. Are labază metodele şi tehnicile de cercetare preluate din ştiinţa socialuluipe baza cărora este analizată politica.

Comparative politics (politică comparată) – ramură a ştiinţei politice,reprezintă cercetările comparative efectuate pe baza metodelor şitehnicilor de cercetare sociologică asupra regimurilor politice şitipurilor de cultură politică corespondente.

Filosoful politic Leo Strauss subliniază că judecata omului de ştiinţă(politică) este orientată valoric (de adevăr), pentru că scopul ştiinţeipolitice este aflarea adevărului: a crede că este mai importantadevărul decât iluzia este o opţiune valorică; ceea ce înseamnă că înspatele ştiinţei politice se află întotdeauna anumite opţiuni valorice.Din punctul de vedere al filosofiei politice, ştiinţa politică nu poate fineutră valoric. Întrebarea „ce este politica?” îi aparţine filosofieipolitice, pentru că acestei întrebări nu i se poate răspunde ştiinţific.

Leo Strauss distinge între filosofia politică antică şi filosofia politicămodernă:

1. Filosofia politică antică îşi are originea în şcoala lui Platon şiAristotel; este o filosofie naturală, exprimată în limba vorbită decetăţenii luminaţi. Este opusă oricărei tradiţii; Platon, Aristotel şi eleviilor dau formă întrebărilor politice fundamentale. Ei nu depind de nici otradiţie.

2. Filosofia politică modernă este abstractă şi foloseşte un limbajtehnicizat, care progresează continuu către specializare şiconcentrare. Are un caracter abstract şi derivat, iar filosofii modernipreiau întrebările puse de clasici, pentru că sunt siliţi să recurgă latradiţiile constituite pe temeiurile clasicilor. La originea filosofiei politicemoderne stă Machiavelli.

Page 11: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 11/31

Politică şi putere

11  Politologie generală 

Isaiah Berlin afirmă că filosofia politică este o filosofie de esenţămorală, care are drept scop examinarea finalităţilor vieţii oamenilor;filosofii studiază modalităţile diferite în care oamenii caută să atingăobiectivele şi justificările metodelor la care oamenii recurg pentru a-şiatinge obiectivele. „De ce cineva trebuie să se supună altcuiva, de cenumai unii poruncesc, de ce alţii trebuie să se supună?” suntprobleme fundamentale ale filosofiei. Filosofia politică există într-unmediu diversificat şi, spre deosebire de ştiinţa politică, trebuie săcultive pluralitatea.

Temă de reflecţie 1

Orice ştiinţă socială apare atunci când există o nevoie socială. Studiulsistematic asupra puterii politice, ştiinţa politică devine disciplină destudiu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada în care

guvernările occidentale se confruntau cu problema legitimităţii. Ştiinţapolitică apare ca urmare a crizei statului occidental şi a lipsei delegitimare a puterii politice. Facultatea de Ştiinţe Politice din Italia,Florenţa (1869), din Germania (1871) şi Şcoala Liberă de ŞtiinţePolitice din Franţa (fondată de Emile Bountz în 1872) apar pe fondulcrizelor statelor italian, german şi francez, confruntate fie cu problemaunificării (italienii în jurul casei de Savoia, germanii în jurul casei dePrusia), fie cu înfrângerile de război (războiul franco-prusac din 1878, încheiat cu înfrângerea ruşinoasă a lui Napoleon al III-lea şi încoronarea lui Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de cătreCancelarul de Fier Otto von Bismark) şi mai ales din nevoia de a creafuncţionari publici, birocraţi, specialişti în administraţia de stat care săgestioneze criza de legitimitate şi noile probleme cu care se confruntastatul modern în secolul al XIX-lea.

Test de autoevaluare 1

1. Ce este ştiinţa politică?

2. Când şi de ce a apărut ştiinţa politică?

3. Care e obiectul de studiu al ştiinţelor politice?

4. Care sunt disciplinele ajutătoare ştiinţei politice?

5. Cumcomentaţi relaţia dintre jurnalism şi ştiinţa politică?

Page 12: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 12/31

Politică şi putere

12  Politologie generală 

Răspunsuri şi comentarii la Testul de autoevaluare 11. Ştiinţa politică este ştiinţa puterii politice, ştiinţa formelor de puterepolitică şi a statului ca forma cea mai evoluată, organizată,instituţionalizată de putere. Ştiinţa politică manifestă interes pentruprocesul prin care se iau deciziile, identificând tendinţele de evoluţie,făcând prognoze asupra şi analizând sistemul şi regimul politic.

2. Ştiinţa politică a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.Şcolile de ştiinţe politice reprezentau modul administrativ de formare afuncţionarilor publici. Prima şcoală de ştiinţă politică apare în Italia,Florenţa, în 1869. Următoarea – în Germania anului 1871 şi apoi înFranţa, în 1878 (Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice). În Franţa, dupăcăderea imperiului lui Napoleon al III-lea şi după eşecul Comunei dinParis, statul traversa o criză de legitimitate pentru care reprezentanţiiŞcolii Libere de Ştiinţe Politice au căutat rezolvare. Iniţiativa privată aŞcolii Libere de Ştiinţe Politice va fi asumată după al Doilea RăzboiMondial de statul francez prin naţionalizarea Şcolii din anul 1945 decătre Generalul Charles De Gaulle, ceea ce a condus la apariţia

Institutului de Ştiinţe Politice din Paris.

3. Ştiinţele politice (relaţiile internaţionale; ştiinţa militară; ştiinţa politicăcu ramurile sale: teoria politică, politica comparată şi analiza politică) auo dimensiune practică. Ştiinţa politică sau ştiinţa despre stat/despreputerea politică apare din nevoia de expertiză şi de personaladministrativ şi politic. Şcolile de ştiinţe politice îşi propun să contribuiela dezvoltarea şi legitimarea statului. Obiectul de studiu al ştiinţeipolitice este puterea politică şi în ultimă instanţă statul, ca formăevoluată a puterii politice (într-o viziune instituţională asupra politicii). ÎnRomânia de după Unire, Şcoala de ştiinţe politice a anului 1918 nu aprodus funcţionarii publici pe care ar fi trebuit să îi producă.

4. Ştiinţă interdisciplinară, ştiinţa politică presupune discipline auxiliareşi utile demersului său: filosofia politică, istoria politică, politica desecuritate, statistica, dreptul, economia politică, sociologia şi psihologia.Ştiinţa politică abordează puterea politică din perspectiva propriei teorii.Disciplinele auxiliare ştiinţei politice sunt principalii critici ai ştiinţeipolitice. Specialiştii în Drept Constituţional apreciază că ştiinţa politicăeste doar un subdomeniu al Dreptului Public/Constituţional. Anumiţisociologi susţin ideea că politologia este doar o parte a sociologieipolitice şi că nu există un domeniu al politicului autonom de domeniulsocial (Gabriel Almond: „Spaţiul politic este o parte a spaţiului social”).Critici ai ştiinţei politice sunt şi practicienii politicii, politicienii, careneagă capacitatea ştiinţei politice de a oferi expertiză utilă. Oameniipolitici apreciază că ştiinţa politică realizează doar cercetări irelevante.

5. Jurnaliştii contestă la rândul lor capacitatea ştiinţei politice de a oferianalize sistematice. Ei constată diferenţe între datele cotidiene şideterminismele analizate de ştiinţa politică. Comentariile jurnaliştilor se

Page 13: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 13/31

Politică şi putere

13  Politologie generală 

bazează pe bun-simţ şi pe observaţia comună şi au influenţă asupraopiniei publice. Jurnaliştii perpetuează confuzia între analişti politici şicomentatori politici, uitând că analistul se bazează în demersul său pestudii sociologice şi pe instrumente ştiinţifice de analiză a socialului - cainstrumente de explicare a fenomenului politic.

Page 14: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 14/31

Politică şi putere

14  Politologie generală 

2. Ce este politica?

2.1 Politică şi politicPentru limba franceză, ca şi pentru limba română, politica – la politique – este un termen androgin, ce poate fi utilizat atât la masculin, cât şi lafeminin. Politica este o activitate socială prin excelenţă. Plecând de laafirmaţia lui Max Weber că politica desemnează orice fel de activitatede conducere autonomă, politica este sinonimă cu încercarea de aocupa posturi de conducere sau cu încercarea de a influenţa deciziileconducătorilor. Politica poate fi definită ca arta de a guverna sau artade a face compromisuri pentru rezolvarea unor probleme sociale.Politica este “ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa laputere sau pentru a influenţa repartiţia puterii, fie între state, fie între

diverse grupări de pe teritoriul aceluiaşi stat” (Ph. Braud). Politica esteactivitatea planificată de gestionare/rezolvare/preîntâmpinare aconflictelor şi de coordonare a relaţiilor dintre grupuri sociale la diferiteniveluri de organizare ale comunităţii. Politica este activitatea deadministrare, distribuire şi redistribuire a resurselor unei societăţi.Politica se referă la procesul de luare a unei decizii cu consecinţesociale.

Politicul – le politique – se referă la dimensiunile specific umane, lamoduri ontologice. Omul este văzut ca zoon politikon – animal social – în sensul lui Aristotel, incluzând şi semnificaţia de animal politic, câtăvreme pentru Stagirit statul şi societatea sunt realităţi indistincte. ÎnPolitica, Aristotel exprimă ideea de politic atunci când defineşte naturaumană prin cumularea a două atribute: sociabilitatea şi instinctul de atrăi în comunităţi organizate. Fiinţă socială, omul posedă de la naturăcapacitatea de a transmite mesaje articulate prin grai, spre deosebirede albine sau de alte specii de animale care nu posedă limbajularticulat; omul se deosebeşte de celelalte specii prin capacitatea de adistinge între bine şi rău şi de a transmite semenilor săi mesaje înacest registru al comunicării. Politicul se referă la indivizi care posedăun instinct de a trăi în comunităţi organizate, tip de comunităţi pe careAristotel le identifică cu statul. Politicul reprezintă scena în care seconfruntă credinţe, ideologii, convingeri; un spaţiu al contradicţiilor şiasemănărilor reglate prin instituţii. Politicul este ordinea instituţionalăimpusă voinţelor umane; este nivelul structural al societăţii, prin caresunt ordonate datele materiale ale unei colectivităţi şi elementelespirituale care îi formează cultura. Politicul face trimitere la existenţaunor norme şi reguli de interacţiune în societate. Braud defineştepoliticul drept un câmp social dominat de conflicte, de interese reglateprin intermediul unei puteri, ea însăşi instanţă care deţine monopolulcoerciţiei legitime. Dacă politicul face apel la necesitate –esenţa/natura umană –, politica se referă la contingenţă, în sensul de

Page 15: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 15/31

Politică şi putere

15  Politologie generală 

activitate legată de rezolvarea unor probleme sociale concreteindividuale sau de grup, hic et nunc.

2.2. Concepţia lui Raymond Aron despre politică 

Filosofii politici ai modernităţii au observat că gândirea politică anglo-saxonă face distincţie între două realităţi organizatorice din domeniulpoliticii prin folosirea a doi termeni diferiţi: politics şi policy. Anglo-saxonii identifică prin policy acţiunea de guvernare concretă şirezultatele acţiunii de guvernare, iar prin politics se desemneazăactivităţi generale de politică.

 În lucrarea Democraţie şi totalitarism, filosoful politic francez RaymondAron încearcă să construiască obiectul filosofiei politice, iar pentru aconstrui obiectul recurge la analiza echivocurilor fundamentale legatede termenul politică şi ajunge astfel la o definiţie pe care o dă politicii:

1. Conceptul de politică în engleză acoperă simultan două noţiunidistincte – acesta este primul echivoc al conceptului de politică: Policy(policies, pl.) desemnează un program de acţiune, un program politic, oidee sau o acţiune cu obiect. Politics se referă la domeniul în careaceste programe rivalizează sau mai precis la scena, terenul unde seconfruntă aceste viziuni diferite. Astfel, înţelegem şi distincţia politicăvs. politic.

2. Al doilea echivoc se referă la faptul că politica desemnează

atât o realitate, cât şi cunoaşterea acelei realităţi. Realitatea politicăreclamă cunoaşterea sau conştientizarea politică, fapt care devineulterior parte a realităţii (modul de internalizare a sistemului politic decătre cetăţeni, felul în care indivizii învaţă regulile politicii, seraportează la ele şi exprimă cultura lor politică).

3. Dar cel mai interesant echivoc afirmă că politica este atât unsistem parţial al ansamblului social, cât şi aspectul cel mai global alsocietăţii dintr-un anume punct de vedere. Ca sistem parţial, politicaeste doar o parte dintr-un ansamblu, alături de muncă, religie, familie,economie. Dar, în sistemul parţial numit politică se produce un proces

determinant, fundamental pentru ansamblul societăţii în general:Alegerea celor care guvernează şi stabilirea modului în care seexercită autoritatea/guvernarea. Alegerea guvernanţilor şi exercitareaputerii influenţează serios relaţiile şi viaţa oamenilor, astfel că politicanu mai este doar un sistem parţial, ci aspectul cel mai cuprinzător alstilului relaţiilor dintre oameni. Obiectul filosofiei politice îl constituie,aşadar, justificarea autorităţii şi a supunerii.

Page 16: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 16/31

Politică şi putere

16  Politologie generală 

Aşa cum Adrian Leftwich arăta în Ce este politica? Activitatea si studiulei (1984), politica este inima tuturor activităţilor colective sociale,formale şi informale, publice şi private, în toate grupurile umane,instituţii şi societăţi. Întâlnim îolitica în cadrul familiilor şi in mijloculmicilor grupuri de prieteni la fel de mult ca între naţiuni şi la nivelglobal.

Ca amploare, politica implică producţia, distribuţia şi folosirearesurselor în cursul existenţei sociale. Politica este abilitatea de aobţine rezultatul dorit, prin orice mijloace. Aceasta noţiune a fostsubliniată in titlul cărţii lui Harold Lasswell’s Politica: Cine ce ia, când,cum ? (1936).

Politica presupune diversitate şi conflict, dar elementul esenţial esteexistenţa lipsei: simplul fapt că, în timp ce nevoile şi dorinţele umanesunt infinite, resursele disponibile pentru satisfacerea lor sunt întotdeauna limitate. Politica poate fi citită ca o luptă pe scararesurselor, iar puterea poate fi văzuta ca mijloacele prin care aceastăluptă este condusă.

Temă de reflecţie 2

Politica este o activitate socială prin excelenţă. Plecând de laafirmaţia lui Max Weber că politica desemnează orice fel de activitatede conducere autonomă, politica este sinonimă cu încercarea de aocupa posturi de conducere sau cu încercarea de a influenţa deciziileconducătorilor. Politica poate fi definită ca arta de a guverna sau artade a face compromisuri pentru rezolvarea unor probleme sociale.

Test de autoevaluare 21. Când devine o problemă politică?

2. Care este diferenţa dintre politică şi politic la R. Aron?

Răspunsuri şi comentarii la Testul de autoevaluare 2

1. O problemă devine politică prin nevoia intervenţiei puterilor/instituţiilorpublice pentru respectarea legii. O problemă devine politică în

momentul în care statul este nevoit să intervină pentru rezolvareaconflictului fie prin intermediul unor judecători speciali, fie prin aparatede ordine, pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de pe teritoriulsău. Guvernarea, ca activitate de administrare a resurselor uneisocietăţi, este o acţiune politică prin excelenţă. Alegerile sauelaborarea de legi sunt acte pur politice: alegerile sunt legate dedelegarea de putere în sistemele reprezentative, iar elaborarea de legi

Page 17: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 17/31

Politică şi putere

17  Politologie generală 

ţine de instituirea unor reguli sub imperiul sancţiunii pentru realizareaunui obiectiv cu consecinţe sociale.

2. Raymond Aron, ca şi Ralph Dahrendorf, Robert Dahl şi GiovanniSartori, apreciază că nu există politică fără reacţie, fără alternativă şică, prin urmare, conflictul este legat de politică. Cu un amendament însă: politica presupune, de asemenea, şi compromisul. Astfel, actoriipolitici trebuie să cadă de acord asupra regulilor care reglementeazăorice conflict prezent sau potenţial (politics).

Dahrendorf, de exemplu, vorbeşte despre politici normale şi politiciconstituţionale. Politicile normale sunt o multitudine, constituiepluralitatea programelor politice: liberale, social-democrate, creştin-democrate, ecologice (policy), iar politicile constituţionale reprezintă defapt o unică soluţie, una de compromis, aparţinând societăţii deschise,tolerantă la diversitate şi manifestând respect faţă de drepturilefundamentale ale indivizilor (politics). Doar la nivelul politicilorconstituţionale, adică la nivelul spaţiului public, trebuie să existe unconsens al actorilor politici, un compromis asupra regulilor.

3. Ce este puterea?

3.1 Politică şi putere. Concepţia lui Max Weber

 În Politica, o vocaţie şi o profesiei, sociologul german Max Weberapreciază că politica desemnează orice fel de activitate de conducereautonomă (ex: politica bancară, politica unui comitet, politica deconducere a unei femei în cadrul familiei ei). Teoria lui Weber avea capunct de plecare afirmaţia lui Troţki, potrivit căreia orice stat se

 întemeiază pe constrângere, coerciţia fiind instrumentul specific dedominare al statului.

Pentru Weber, puterea politică sau statul ca formă a puterii politice înseamnă orice asociere umană ce îşi arogă dreptul de a avea, îngraniţele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii fizicelegitime, iar absenţa acestei organizări (construcţii) politice estesinonimă cu anarhia.

Puterea politică apare ca unică sursă a „dreptului” de a exercitaconstrângerea fizică, statul semnificând un raport de dominare aloamenilor de către oameni, bazat pe „legitima” constrângere.

A face politică corespunde cu acţiunile prin care te străduieşti să

participi la putere sau să influenţezi împărţirea puterii, fie între state,fie în cadrul aceluiaşi stat.

 În Politica, o vocaţie şi o profesie, Weber identifică acele calităţi carefac dintr-un om politic un politician profesionist: provine din rândul juriştilor, literaţilor de formaţie umanistă sau nobilimii de curte şi deţineo serie de calităţi, precum pasiunea pentru o cauză, lipsa de vanitate,

Page 18: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 18/31

Page 19: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 19/31

Politică şi putere

19  Politologie generală 

anume număr de oameni de a-şi realiza propria dorinţă în cadrul uneiacţiuni sociale, chiar şi împotriva rezistenţei altora , participanţi larândul lor la acea acţiune”. Aşadar, relaţiile de putere se impun atât înorganizaţie (în cadrul grupului), cât şi în afara ei (în afara grupului).

Democraţia reprezentativă sartoriană nu a fost nicidecum imaginată şideloc promovată de Max Weber, pentru care minoritatea (needucată,necultivată) nu trebuie să fie ascultată. Distribuţia puterii încomunităţile umane se face astfel:

1) Clasa socială: un număr de oameni care au în comuncomponente specifice ale posibilităţilor de trai – reprezentate exclusivprin interese economice asupra posesiei de bunuri – şi aleoportunităţilor de venit şi care depind de circulaţia bunurilor şi de piaţamuncii. Dezvoltându-l pe Marx, Weber apreciază proprietatea şi lipsaproprietăţii drept fundament al categoriilor sociale de clasă: clasaexistă pentru Weber doar în accepţiune economică şi fiecare situaţiede clasă dă naştere luptei de clasă, conflictul fiind declanşat deproblema economică „cine controlează la acel moment proprietatea?”

2) Statusul: grupul de status se referă la orice componentă tipicăa vieţii oamenilor, care este determinată de o specifică(pozitivă/negativă) estimare a onoarei sociale. Această onoare poatefi legată de orice calitate împărtăşită de o pluralitate de indivizi (Weberanticipează categoria clasei ocupaţionale, „specialistul” lui EmileDurkheim).

3) Partidele: rezidă în sfera puterii. Pentru Weber, în afaraputerii nu există partide. Acţiunile partidelor sunt orientate cătreachiziţionarea de putere social-politică şi spre influenţarea acţiuniisociale. Partidele pot reprezenta interese de clasă ori interese destatus.

3.2 Conceptul de putere

Puterea cunoaşte forme variate (politică, socială, militară, economică,religioasă). Puterea politică este obiectul central al ştiinţei politice.

Puterea este imanentă socialului şi politicului. Puterea politică poate ficoercitivă sau necoercitivă şi a cunoscut mai multe faze de evoluţie(nestructurată, individualizată, instituţionalizată).

A. Viziunea cea mai des întâlnită referitoare la putere desemnează orelaţie asimetrică de control. Astfel, puterea poate lua forma puteriiasupra naturii sau asupra fiinţelor umane. A doua formă de putere sedezvăluie fie ca putere asupra sinelui (libertate în sensul stoicilor), fieca putere în raport cu alţii (dominaţie).

Page 20: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 20/31

Politică şi putere

20  Politologie generală 

B. Noţiunea de putere este definită drept capacitatea unui actor de aajunge la rezultatele vizate şi de a produce acţiuni eficiente:

Thomas Hobbes, în Leviathan, consideră că puterea constă înmijloacele/resursele prezente pentru a obţine un bun oarecare.Definiţia prezintă trei caracteristici ale puterii:

a) Puterea şi acţiunea sunt strâns legate, iar dacă acţiuneaimplică o intervenţie directă asupra evenimentelor, puterea constă încapacitatea de a le modifica cursul puterea este capacitatea de aproduce rezultatele dorite.

b) Puterea se relevă ca putere „asupra”, ceea ce presupuneputere deasupra (dominatoare), sau/şi, în funcţie de reacţie, putere

„contra” (latura coercitivă a puterii).c) Puterea este capacitatea deosebită, ce are consistenţaesenţelor, care nu se situează în orizontul evenimentului.

Bertrand Russell propunea ca producerea efectelor dorite să devinăcriteriul distinctiv al puterii. Fie că se referă la mijloace, fie că faceapel la scopuri, noţiunea de putere este privită doar ca formă decoerciţie.

C. Puterea ca relaţie. Pentru Robert Dahl, A exercită o putereasupra lui B în măsura în care A obţine de la B o acţiune pe careultimul nu ar fi efectuat-o altfel. Astfel, puterea, departe de a

reprezenta un atribut, se prezintă ca o relaţie asimetrică, în care Beste o fiinţă liberă, niciodată complet dependentă.

A B

A – deţinătorul puterii

B – subiectul puterii.

Puterea este o relaţie asimetrică între doi subiecţi. Relaţia poate fi de:

a) comandă-supunere;

b) dominare-subordonare (coercitivă).

Page 21: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 21/31

Politică şi putere

21  Politologie generală 

D. Puterea ca inovaţie socială – Jean William Lapierre în Viaţa fărăstat? – apărută în 1977, ca replică la lucrarea din 1974 a lui PierreClastres, Societatea contra statului – afirma că puterea desemneazăformarea raporturilor sociale şi de grup ce tind să distrugă cadrelesocietăţii stabilite, prin transformarea organizării sistemelor sociale(Lapierre, 1997, p. 161). Potrivit acestei concepţii, puterea tinde să

devină permanentă, dar se confruntă cu reacţii contrare. Pentru a-şiconsolida poziţia, deţinătorii puterii urmăresc obţinerea stabilităţii întimp, făcând recurs la legi, norme, reglementări. Conceperea puteriica inovaţie permite înrădăcinarea puterii în „plăcerea de a domina”.Formă a voinţei de putere, plăcerea de a domina presupune relaţiaasimetrică de putere: puterea se prezintă aici ca nevoie de status,dorinţă de onoruri, de a stabili fericirea socială, de a guverna eficient.Acest tip de concepere a puterii gravitează în jurul statutului dedominus, de stăpân, de suveran.

3.2.1 DominaţiaDominaţia reprezintă situaţia de stăpân în raport cu cei ce se supun;ascendentul exercitat de stăpân se bazează pe un regim al violenţei,fie ea şi simbolică. Plăcerea de a domina sau aspiraţia la prestigiulsocial oferă resortul de acţiune al puterii politice. Cine face politicăaspiră la putere – fie la putere ca mijloc în slujba altor scopuri (denatură ideală sau egoistă), fie la putere „de dragul puterii”, de dragulplăcerii pe care o dă prestigiul social (Max Weber). Dominaţia esteforma cea mai politică a puterii, este puterea asupra celorlalţi.Dominaţia este în ultimă instanţă o formă a puterii coercitive.

3.2.2 Putere politică coercitivă vs. putere necoercitivă

Pentru Jean William Lapierre , nu există societăţi umane fără puterepolitică, puterea însemnând constrângere şi reglementare ; societăţileumane supravieţuiesc exclusiv prin intermediul puterii politice coercitive.Dar dacă puterea este coerciţie, toate societăţile umane, chiar şi celeprimitive, au cunoscut o astfel de relaţie şi, în esenţă, au cunoscutdimensiunea politică?

 Între maximaliştii care susţin că toate formele de organizare umană aucunoscut puterea (Marx, Weber, Lapierre) şi minimaliştii care contestăatribuirea unei guvernări tuturor societăţilor umane (contractualişti:Hobbes, John Locke) există o dispută îndelungată.

Pierre Clastres a construit conceptul de putere politică necoercitivă, îndepărtând elementele etno- şi europo-centriste, care au dominatabordarea puterii în ştiinţa politică clasică: Nu putem împărţi societăţile în două grupe: societăţi cu putere şi societăţi fără putere. Credem căputerea este universală, dar se realizează în două moduri: puterecoercitivă şi putere necoercitivă (Clastres, 1995, p. 28).

Page 22: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 22/31

Politică şi putere

22  Politologie generală 

Puterea coercitivă este doar un caz particular al puterii, fiindcaracteristică doar anumitor culturi – cea mai influentă fiind ceaeuropeană.

 În La Societe contre l’etat, Les Editions de Minuit, 1974 (replică lalucrarea mai veche a lui Lapierre, Essai sur le fondement du pouvoirpolitique, Publication de la Faculte d’Aix-en-Provence,1968), PierreClastres arată că politicul există dintotdeauna şi este originar oricăreiforme de existenţă socială. Acceptarea acestei teorii este accidentatăde imposibilitatea noastră de a gândi politicul altfel decât ca puterecoercitivă, adică altfel decât ni se prezintă el ca dominaţie (putereasupra celorlalţi) sau ca putere etatistă (constrângătoare, violentă) .

Dar Clastres ilustrează existenţa unor forme de putere necoercitivă, aunei existenţe politice în afara relaţiei dominant-dominat .

Dacă orice societate este politică, nu înseamnă că puterea politică estepretutindeni la fel. Clastres consideră că prin putere, de regulă, înţelegem exclusiv o relaţie coercitivă de tip dominant-dominat, aşacum suntem obişnuiţi în societăţile noastre etatiste: societăţile în carenu vom întâlni astfel de relaţii vor fi considerate, prin lipsă, ca fără stat.Or, susţine Clastres, nu considerăm ca evident faptul că subordonareacoercitivă constituie esenţa puterii politice pretutindeni şi totdeauna.Există cel puţin încă o „esenţă a politicului”, care îi permite acestuia săse exercite printr-un „control social” în lipsa unei „puteri”, în sensulclasic, weberian şi lapierreian al termenului.

Concluzia lui Clastres este tranşantă: există societăţi cu puterecoercitivă şi societăţi arhaice cu putere necoercitivă; puterea politicăcoercitivă este doar un caz particular, exemplar pentru Europa, dar carenu ne permite să împărţim lumea în societăţi cu şi fără putere / cu şifără politic. Există o etapă a comunităţii umane în care şeful

(autoritatea) nu poate pedepsi. Clastres a evaluat atribuţiile şefiei întriburile amazoniene şi i-a observat caracteristicile necoercitive.

Societăţile arhaice proiectează politicul în afara societăţii şi îl ţinpermanent sub control. Şeful de trib deţine puterea din şi prin consensulcomunităţii. El poate fi oricând revocat de către membrii comunităţii. Unşef de trib nu este o instituţie „politică” în sensul uzual al termenului, cimai degrabă un mecanism prin care comunitatea îşi garanteazăintegritatea prin delegarea politicului în afara socialului. Şeful de tribeste un mediator mai mult ritual, lipsit de putere efectivă asupra tribului,un făcător de pace, un conciliator şi nu un guvernator.

Prima funcţie a şefului este aceea de a dezvolta limbajul (a inventa

cuvinte) şi de a transmite mitul fondator (el asigură supravieţuireacomunităţii, pentru că transmite membrilor tribului povestea iniţiatică).Povestaşul, cel care se plimbă de la o comunitate la alta a tribuluipentru a transmite mitul fondator, povestitorul le vorbeşte membrilortribului, dar absolut nimeni nu este obligat să îl asculte.

 În schimb, Jean William Lapierre, în Essai sur le fondement du pouvoirpolitique, Publication de la Faculte d’Aix-en-Provence, 1968, se

Page 23: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 23/31

Politică şi putere

23  Politologie generală 

 întreabă dacă puterea îşi găseşte locul de naştere şi raţiunea de a fi înnatură şi nu în cultură. Concluzia lui: absenţa oricărei forme, chiarembrionare, de putere politică la nivelul formele arhaice ale societăţiiumane: „Este politic tot ce aparţine domeniului activităţii de stat” (pp.222-223).

Culturile primitive sunt clasificate de către Lapierre în funcţie decantitatea mai mare sau mai mică de putere politică (etichetată exclusivcoercitivă) pe care fiecare dintre ele o oferă observaţiei; aceastăcantitate de putere coercitivă poate tinde către zero: anumite grupăriumane au putut să se lipsească de putere politică.

Exemplul societăţilor indiene din America de Sud, invocat de PierreClastres în La Societe contre l’etat, Les Editions de Minuit, 1974 (p. 28),demonstrează, contrar convingerii lui Lapierre, că nu există societăţifără putere politică şi se refuză astfel etnocentrismul, conform căruialimita puterii este constrângerea. Puterea politică există propriu-zis,susţine Clastres, complet separată de violenţă şi în afara oricăreiierarhii şi, prin urmare, toate societăţile, arhaice sau nu, sunt politice:

I. Nu putem împărţi societăţile în societăţi cu şi fără putere. Dimpotrivă,puterea politică este universală, imanentă socialului şi se realizează îndouă moduri: putere coercitivă şi necoercitivă.

II. Puterea politică coercitivă este doar un caz particular al puterii, orealizare concretă a puterii politice în anumite culturi, cum ar fi ceaoccidentală. Societăţile cu putere politică necoercitivă sunt societăţilefără istorie, arhaice; societăţile cu putere politică coercitivă sunt celeistorice.

III. Chiar şi în societăţile unde instituţia politică este absentă (unde nuexistă şefi), politicul este prezent şi chiar şi acolo se pune problemaputerii. Dacă puterea politică nu este o necesitate inerentă naturiiumane, ea este o necesitate inerentă vieţii sociale. Se poate gândipoliticul fără violenţă, dar nu şi socialul fără politic: nu există societatefără putere. Inovaţia, consideră Clastres, este fundamentulconstrângerii şi nu al politicului. Teza lui Lapierre rămâne valabilă doarpentru societăţile în care există forţe sociale în conflict; evident că nu sepoate înţelege puterea ca violenţă fără conflict social. Dar altfel vor stalucrurile cu societăţile fără conflict, cele în care domneşte „armonia,comunismul primitiv”.

Cercetările antropologice au evidenţiat proprietăţile esenţiale ale şefuluide trib:

1) Şeful este un pacificator; el este instanţa moderatoare a grupului.Puterea normală, civilă, bazată pe consens şi nu pe constrângere, este

Page 24: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 24/31

Politică şi putere

24  Politologie generală 

prin esenţă legată de pace: şeful are sarcina menţinerii păcii şi armoniei în cadrul grupului. Şeful trebuie să aplaneze certurile, să rezolveconflictele dintre membri, fără să se folosească de o forţă pe care nu oare, ci bazându-se doar pe virtuţile renumelui şi ale cuvântului său.Şeful de trib este mai mult un arbitru care încearcă să împace, decât un judecător care condamnă.

2) Trebuie să fie darnic şi să nu respingă cererile neîncetate ale celorpe care îi administrează. Generozitatea este mai mult decât o datorie.Rolul şefului este să fie generos şi să dea tot ceea ce i se cere: înanumite triburi indiene, şeful poate fi recunoscut după faptul că este maisărac decât ceilalţi şi poartă podoabele cele mai prăpădite. Restul s-adus sub formă de daruri (Francis Huxley, Aimables Sauvages; ClaudeLevi-Strauss, La vie familiale et sociale des Indiens Nambikwara).

3) Doar un bun orator poate ajunge şef. Talentul oratoric este o condiţie

şi un mijloc al puterii politice: şeful trebuie ca în fiecare zi, fie în zori, fiela apus, să gratifice cu un discurs moralizator pe membrii grupului său;tema obişnuită a cuvântărilor este pacea, armonia şi cinstea, virtuţirecomandate membrilor.

4) Poligamia este privilegiul exclusiv al şefului. Şeful de trib împreunăcu soţiile şi copiii săi se impun prin forţa numărului. Ei reuşesc prinmuncă să adune cantităţi de bunuri perisabile (sunt societăţi deculegători sau vânători) pe care apoi le fac cadou membrilorcomunităţii.

Şeful de trib deţine puterea în cadrul comunităţii prin monopolul asuprabunurilor, cuvintelor şi al femeilor. Violenţa era un mijloc la care se faceapel doar în cazuri excepţionale, când şeful preia comanda militară, darutilizarea acestei puteri (constrângătoare) este limitată de judecata/consensul/acordul comunităţii. Funcţia militară a şefului estenegociată. Decizia de a purta războiul este luată în comun de cătremembri şi nu de către şef.

 Înţelegerea caracterului violent al puterii coercitive constă tocmai înlimitarea puterii militare a şefului de trib. Celelalte puteri suntnecoercitive şi asigură şefului doar o poziţie de reper în raport cu carecomunitatea se orientează. Numai în timpul expediţiei de război şefuldispune de o putere considerabilă asupra războinicilor, dar la

reinstaurarea păcii, şeful îşi pierde toată puterea.Puterea coercitivă, conchide Clastres, este acceptată doar în cazuriexcepţionale, atunci când grupul este confruntat cu o ameninţareexterioară. Dar puterea încetează să mai fie asociată cu constrângereaatunci când grupul revine la existenţa sa autonomă.

Antropologul Pierre Clastres ajunge la concluzia că în mod naturalsocietatea a încercat să împiedice formarea statului, s-a străduit să

Page 25: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 25/31

Politică şi putere

25  Politologie generală 

 împiedice puterea, să devină o formă de dominaţie. Puterea politică aapărut într-un moment anume al evoluţiei istorice a comunităţii umane(comunitate = asociere voluntară vs. societate = asociere spontană)şi nu este o formă permanentă de relaţionare a indivizilor. Lapierre ,dimpotrivă, concluzionează că puterea politică ca dominaţie/coerciţieeste o caracteristică inerentă şi invariabilă societăţilor umane.

Puterea ca decizie - constă din acţiuni conştiente care în unele cazuriinfluenţează conţinutul deciziei. Relatarea clasică a acestui fel deputere se găseşte în Cine guvernează ? Democraţia şi puterea într-unoraş american scrisă de Robert Dahl (1961). Deciziile pot fi luate subdiferite influenţe. În Trei feţe ale puterii (1989), Keith Boulding distinge între folosirea puterii şi intimidare, schimburile productive implicândcâştiguri reciproce şi crearea de obligaţii, loialitate şi angajament.

Puterea ca stabilire a agendei (previziune), aşa cum au sugerat

Bachrach şi Baratz (1962) este abilitatea de a preveni decizii ceurmează a fi luată, ceea ce este, ca efect, « neluarea deciziei ».Aceasta implică abilitatea de a stabili sau controla agenda politică, a fiacolo, prevenind problemele sau propunerile de la oricine. De exemplu,afaceriştii privaţi pot exercita împreună puterea prin concurarea la înfrângerea propunerii legislative, privind protecţia consumatorului(puterea ca decizie) şi prin lobby la partide şi politicieni pot preveni ca întrebarea despre drepturile consumatorilor să fie facută publică(puterea ca agendă setting).

Puterea ca preluare a controlului este abilitatea de a influenţa pe

altcineva prin conturarea a ceea ce el sau ea gândeşte, doreşte sau arenevoie (Lukes, 1974). Aceasta este puterea exprimată ca îndoctrinareideologică sau control psihologic. Un exemplu în acest sens îl constituieabilitatea industriei publicitare de a îndepărta presiunea pentru legilerigide ale protecţiei consumatorului prin convingerea consumatorilor căinteresele lor au fost deja avute în vedere în afacere. In viaţa politică,exerciţiul acestei forme de puteri este văzut în folosirea propagandei şi,mai general, în impactul ideologic.

3.2.3 Cele două feţe ale puterii: sunt autoritatea şi legitimitatea

Autoritatea reprezintă relaţia asimetrică de sus în jos, dinspre A(deţinătorul puterii) înspre B (subiectul puterii) în raport cu un domeniuD de activitate.

Page 26: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 26/31

Politică şi putere

26  Politologie generală 

A B

D

A – deţinătorul puterii

B – subiectul puterii

D – domeniul puterii.

Autoritatea se prezintă ca o relaţie diferenţiată ce presupune un raport între posesorul autorităţii, subiectul şi domeniul autorităţii. Logicianulşi filosoful Joseph Bochenski în lucrarea Introducere în teoriaautorităţii distinge între autoritatea epistemică şi deontică.

Când posesorul autorităţii este specializat într-un anumit domeniu, eldeţine o autoritate epistemică. Autoritatea epistemică nu poate fidelegată şi este exercitată doar de posesor, exclusiv în domeniul săude competenţă. Această autoritate se referă la specializare, iarcontestarea poziţiei exprimate de un expert nu se poate realiza decâtprin intermediul specialiştilor. Autoritatea epistemică nu se poatedelega în nici o situaţie.

Dar, când autoritatea priveşte coordonarea unui domeniu şi seexercită prin directive, atunci aceasta nu se referă la propoziţii precumautoritatea epistemică, ci la ordine: autoritatea este deontică. Această

autoritate constă în recunoaşterea poziţiei ierarhice a celui care oreprezintă de către subiecţii asupra cărora se exercită şi spredeosebire de cea epistemică, autoritatea deontică poate fi delegată.

Autoritatea politică este un tip de autoritate deontică. Ea esteimpersonală, fiind exercitată prin instituţii. Caracterul impersonal alinstituţiilor asigură permanenţa/durabilitatea/stabilitatea lor,schimbarea persoanelor ce deţin funcţii de autoritate politicăneafectând continuitatea, permanenţa instituţiei politice (sau astatului). Autoritatea deontică este de sancţionare şi poate fi şi oautoritate de solidaritate socială. 

3.2.4 Tipuri de legitimitate - Max Weber

Legitimarea autorităţii urmăreşte împăcarea intereselor grupuluiminoritar aflat la guvernare cu interesele generale. Prin legitimitate,principiul ce justifică un sistem de guvernământ, se realizeazăacomodarea guvernanţilor cu guvernaţii. Nici un regim politic nu poate

Page 27: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 27/31

Politică şi putere

27  Politologie generală 

funcţiona şi nu se poate menţine în lipsa legitimităţii. Legitimitateaeste relaţia inversă, de jos în sus, dinspre B (subiectul puterii) spre A(deţinătorul puterii) în sensul acordului/acomodării pe care A îl dă înprivinţa lui B. Calitate a autorităţii politice de a fi acceptată pe bazaconsimţământului şi nu a forţei, legitimitatea presupune elemente denatură simbolică, ideologică şi practică, ce variază în funcţie de

context. Legitimitatea presupune consensul pe care puterea politică îlcâştigă permanent prin ritualuri frecvente în rândul celor care ascultăsau se supun.

1. Legitimitatea tradiţională – deţinătorii puterii sunt determinaţi învirtutea tradiţiei; autoritatea tradiţională este exercitată de cătredomnitori de viţă veche, monarhi, leviathani, în virtutea unor regulitransmise şi consfinţite prin tradiţie (putere ereditară personalizată);se bazează pe credinţa în intangibilitatea normelor cutumiare.

2. Legitimitatea charismatică – se fondează pe calităţile considerateexcepţionale ale celui ce o deţine, în jurul căruia se constituie ocomunitate de tip emoţional. Dominaţia charismatică este exercitatăde marele demagog, de liderul religios (exemple: Budha, Hristos,Mahomed, Ben Laden, iar nu de şeful unei biserici tradiţionale, cum arfi biserica ortodoxă sau catolică unde legitimitatea este tradiţională şilegală) sau de şeful de partid anti-sistem, de conducătorul înzestrat cutoate virtuţile eroice; este exprimată de liderul excepţional care apare în momentele de criză, în special în revoluţie; puterea legitimatăcharismatic nu se deleagă, pentru că liderul revoluţionar nu poatedelega puterea.

3. Legitimitatea raţional-legală – se sprijină pe credinţa în legalitateanormelor juridice pozitive şi presupune că relaţia de conducere-supunere este reglată prin reguli abstracte, acceptate de indiviziresponsabili. Dominaţia raţională, bazată pe o atitudine de supunere în îndeplinirea îndatoririlor legale, este exercitată de omul de statmodern, de tehnocrat sau de conducătorul instituţional. Legitimitatearaţională este un tip de legitimitate democratică. Autoritatea acordatăinstituţiilor puterii reprezintă interesele majore ale comunităţii şi esterezultatul aplicării unor proceduri electorale (puterea este legitimatăprin alegeri sau consens, exercitată birocratic şi esteinstituţionalizată). Contractul reprezintă un tip de legitimitate raţional-

legală: în regimurile nedemocratice, autoritare, între guvernanţi şiguvernaţi se stabileşte un schimb de echivalenţe – protecţie oferită dinpartea autorităţilor statului în schimbul supunerii cetăţenilor şi alrecunoaşterii (legitimării) puterii politice.

 În funcţie de sursa legitimării, autorităţile politice pot fi: reprezentative(direct reprezentative – Parlamentul) sau derivate (indirectreprezentative – Guvernul).

Page 28: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 28/31

Politică şi putere

28  Politologie generală 

Temă de reflecţie 3

Legitimarea autorităţii urmăreşte împăcarea intereselor grupuluiminoritar aflat la guvernare cu interesele generale. Prin legitimitate,

principiul ce justifică un sistem de guvernământ, se realizeazăacomodarea guvernanţilor cu guvernaţii. Nici un regim politic nupoate funcţiona şi nu se poate menţine în lipsa legitimităţii.

Test de autoevaluare 3

1. Care sunt deosebirile între dominaţie şi autoritate?

2. Ce este autoritatea?

Răspunsuri şi comentarii la Testul de autoevaluare 3

1. Dominaţia este posibilitatea de a impune voinţa unuia sau unoraasupra comportamentelor celorlalţi. Dominaţia poate fi identificată cu

puterea autoritaristă de a comanda. Dominaţia se referă la situaţia încare dorinţa manifestă a conducătorilor este desemnată să schimbecomportamentele celor conduşi, să îi determine de o aşa manieră încâtcei conduşi să se comporte ca şi când ei înşişi au compus conţinutulcomenzii spre propriul bine.

Dominaţia presupune raportul de dominare-subordonare; putereapolitică a conducătorilor nu se legitimează.

Autoritatea dimpotrivă, presupune raportul de comandă-ascultare, darautoritatea trebuie recunoscută; autoritatea politică se legitimează, iarputerea politică a conducătorilor este acceptată ca bine comun de cătreconduşi.

a) Comanda este o relaţie de putere care se exercită asupra unuiindivid căruia i se propune următoarea alegere: consimţirea ordinuluiprimit sau riscarea unei sancţiuni. (ex.: ordinul dat de un ofiţer unuirecrut)

b) Este influenţă atunci când individul este supus următoarei alegeri:consimţirea ordinului primit şi în acest caz primirea unei recompense

Page 29: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 29/31

Page 30: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 30/31

Politică şi putere

30  Politologie generală 

Lucrare de verificare Unitatea 1

1. Alegeţi lucrare o lucrare de ştiinţă politică, istorie politică saufilozofie politică apărută după 2000, care să abordeze apariţia statuluimodern prin trecerea de la monarhie absolutistă la monarhieconstituţională sau republică şi realizaţi recenzia cărţii. Referatul se

va redacta pe minim trei pagini, folosind font-uri Times New Romande dimensiunea 12 şi diacritice, la un singur rând. Nerespectareacondiţiilor de redactare va atrage scăderea a trei puncte din notă.

 În elaborarea recenziei trebuie să parcurgeţi următoarele etapeobligatorii:

I Prezentarea volumului: Numele şi prenumele complet al autorului,sau al coordonatorului; Anul apariţiei cărţii, titlul şi subtitlul lucrării,ediţia, editura, locul apariţiei sau sintagma sine loco atunci când nueste precizat oraşul; numărul de pagini tipărite ale volumului. În cazul în care nu se asumă responsabilitatea ca autor sau coordonator şiapar mai mulţi semnatari, vor fi precizaţi în ordine alfabetică, plus

sintagma et alii. Atunci când nu identificaţi autorul sau coordonatorulse va nota: A.V. (authorus varii).

II. Câmpul tematic. Trebuie să precizaţi şi domeniul căruia îi aparţinelucrarea, ex. ştiinţe politice, antropologie, filosofie politică, etc.

III. Autorul şi problematica. Cine sunt autorii, definirea problemei îndiscuţie: cariera autorului, cărţi publicate, domeniul de activitateştiinţifică. Poziţia autorului faţă de temă şi perspectiva din care esteabordată problematica (Ex. Autorul porneşte analiza de la rezultatelesondajelor de opinie, de la date statistice, de analize de conţinut, dela cercetarea de teren sau anchete sociologice.)

IV. Decuparea subiectului lucrării. De ce este interesant subiectul, dece interesantă cartea. (Ex. Subiectul este sondajele de opinie cuprivire la o temă şi justifică de ce trebuie să ne uităm la sondaje)

V. Prezentarea pe capitole a lucrării: Ex. „Volumul conţine patrucapitole. Primul este consacrat…În următorul capitol este analizat…Al treilea capitol este dedicat studiului..) Este o descriere propriu-zisă,cu evidenţierea anumitor particularităţi.

VI Enunţarea temelor formulate de autor.

VII. Critica lucrării: Poate fi a) lucrarea este confirmată/infirmată destudiile..; b) coerenţa tezelor autorului în raport cu premisele; c)corectarea sau adăugarea de informaţii; d) deschide noi piste de

cercetare

Page 31: Politologie 1

8/12/2019 Politologie 1

http://slidepdf.com/reader/full/politologie-1 31/31

Politică şi putere

Bibliografie1. Aristotel, Politica, Ed. Antet, Bucureşti, 1998

2. Aron, Raymond, Despre politică în democraţie şi totalitarism, Ed. ALL,Bucureşti, 2001

3. Bochesnski, J. M., Ce este autoritatea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992

4. Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999

5. Berlin, Isaiah, Patru eseuri despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti,1996

6. Clastres, Pierre, Societatea contra statului , Ed. Ararat, Bucureşti, 1995

7. Hastings, Michael,  Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi,2000

8. Lapierre, Jean William, Viaţa fără stat?, Institutul European, Iaşi, 1997

9. Strauss, Leo; Cropsey, Joseph, History of Political Philosophy , Universityof Chicago Press, 1987

10. Weber, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima, Bucureşti, 1992