CURSUL NR. 1 - INVESTIŢIILE ÎN SISTEMUL ACTUAL AL AFACERILOR

1.1. Investiţiile în sistemul economico – social actual

Competiţia în plan economico-social între diferitele organizaţii, domenii sau chiar sisteme economice, s-a accentuat, în perioada actuală, prin prisma diversificării formelor de manifestare, a fenomenului de limitare a resurselor şi a unor probleme de natură macroeconomică precum dezvoltarea durabilă sau adâncirea discrepanţelor sociale.

Entităţile economice, deşi aflate pe poziţii concurenţiale şi aparent independente constituie părţi componente ale unui macrosistem ce funcţionează interdependent şi este administrat în baza unor strategii şi principii comune şi complexe.

Performanţa socio-economică dorită de toate statele, indiferent de amplasament spaţiogeografic, dimensiune, stadiu de dezvoltare sau apartenenţă, necesită eforturi semnificative pe interval de timp scurt, în baza unor obiective şi strategii permanent armonizate la nivel regional şi mondial. Atingerea unor nivele superioare de performanţă şi creştere economică nu mai depinde strict doar de eforturile individuale, ci de sistemul de relaţii internaţionale, de parteneriatele concretizate pe diferite domenii, de capacitatea de integrare în anumite structuri la nivel macroeconomic.

Fenomenele precum globalizarea şi integrarea economică au determinat manifestarea a două tendinţe complexe şi contrare precum: intensificarea supremaţiei pentru accesul şi consumul de resurse la costuri mici şi în acelaşi timp apariţia unor noi oportunităţilor de piaţă valorificabile pe termen scurt prin acţiuni corente la nivel strategic şi operaţional.

Indiferent de nivelul de dezvoltare economică, gradul de implicare în tehnologii complexe sau dimensiunea statului, teoria şi practica de specialitate, recunosc rolul fundamental al proceselor investiţionale pentru asigurarea unei poziţii favorizante în competiţia macroeconomică.

Dezvoltarea economică a macrosistemelor economice este puternic influenţată, pe de o parte, de volumul şi dinamica investiţiilor realizate sau aflate în curs de derulare, iar pe de altă parte, de structura acestora, şi de modul în care acestea sunt utilizate.

Indiferent de domeniul de activitate, investiţiile ocupă un loc central, cu rol dinamizator, atât pentru sfera producţiei de bunuri şi servicii cât şi mai ales, pentru sfera consumului. Evoluţia din punct de vedere economico-social, diferenţierea semnificativă şi impactul major al acestui fenomen, au determinat mutaţii relevante în modul de abordare, de la un concept restrâns cu implicaţii pe termen scurt la

nivel operaţional, acesta a devenit practic, un ansamblu coerent de acţiuni complexe, coordonate strategic cu obiective pe termen lung mediu şi lung.

Noțiunea de investiții poate fi vizualizată din perspective a două sfere de cuprindere:

a) investițiile financiare – care reprezintă și sfera lărgită a investițiilor, constituie orice plasament de capital cu scopul de a obține profit (cumpărarea de acțiuni sau de alte titluri de valoare, plasamente de sume bănești la bănci, alocarea unor fonduri pentru inițierea de afaceri – în scopul de a obține dividende, dobânzi și respectiv profituri);

b)investițiile de capital - reprezintă sfera restrânsă a investițiilor și se referă la achiziția de mijloace fixe, construcția de obiective noi și modernizarea celor existente.

Este de înțeles că prima sferă o cuprinde pe a doua sferă, dar, uzual investițiile financiare se referă la la plasamentele de capital exemplificate , pe când investițiile de capital au loc în economia reală, precum și în toate domeniile social – culturale, constituind suportul material al creșterii economice și al dezvoltării activităților social-culturale în orice țară din lume.1

O investiție nouă nu va reproduce exact o investiție anterioară, orice investiție nouă va aduce ceva nou, investițiile având un caracter novator, aducând după sine schimbarea situației existente, apariția altor elemente decât cele cunoscute anterior. Investițiile angajează întotdeauna viitorul, de unde decurge caracteristica asocierii unui însemnat factor de risc la orice proces investițional.

Privită dintr-o altă perspectivă, teoria de specialitate denumește sau diferenţiază investiţiile, după conţinutul şi structura acesteia în alte două categorii majore distincte, după cum urmează: investiţii directe şi investiţii de portofoliu. Investiţiile directe sunt cele care participă la constituirea, extinderea sau dezvoltarea activităţii unui agent economic în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale ale unei societăţi comerciale sau înfiinţarea/extinderea în România a unei sucursale de către o companie străină. Investiţiile de portofoliu sunt orientate spre dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital organizate şi reglementate în scopul obţinerii unor câştiguri de capital din dividende şi dobânzile aferente acestora, precum şi din diferenţele favorabile de preţ la vânzarea titlurilor. În cadrul investiţiilor directe sunt incluse si investiţiile de capital ce sunt asociate cu acele cheltuieli ocazionate de activităţi desfăşurate cu scopul menţinerii, perfecţionării şi dezvoltării capitalului fix deţinut de agenţii economici (construcţii, construcţii speciale, utilaje etc.).

Investitorul desemnează acea persoană fizică sau juridică, rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau cu sediul permanent în România sau străinătate, care 1 Vasilescu I. și alții, Investiții, Editura Economică, București, 2002, pg. 13.

investeşte în România în oricare din modalităţile prevăzute de cadrul legislativ în vigoare.

Realizarea unei investiţii, constituie un efort semnificativ pe o durata de timp limitată, efectuat cu scopul atingerii unuia sau mai multor obiective. Dat fiind caracterul complex al acţiunilor propuse şi eforturile asociate, în condiţiile unor restricţii din ce în ce mai numeroase şi limitative, procesul investiţional a trecut în sfera domeniu proiectelor, ceea ce determinat apariţia unei concept distinct şi anume: proiectul de investiţii. Acesta poate fi definit ca un ansamblu optimal de acţiuni de investiţii bazate pe o planificare sectorială, globală şi coerentă, pe baza căreia, o combinaţie definită de resurse umane, materiale, etc. provoacă o dezvoltare economică, social determinată.

În raport cu alte categorii de cheltuielile ce intervin pe durata de viaţă a unei organizaţii, indiferent de tipul acesteia, eforturile implicate de realizarea unui proiect de investiţii sunt diferite semnificativ datorită unor trăsături specifice:2

durata: orice investiţie are un ciclu de viaţă propriu, caracterizată prin etape şi moment definite, în cadrul cărora parametrii economici asociaţi au o evoluţie proprie, reflectată prin intermediul unui tablou de flux de numerar. Fiecare etapă a ciclului de viaţă prezintă anumite particularităţi în raport cu obiectivul propuse, factorii implicaţi, dimensiunea eforturilor sau responsabilitatea necesară;

eficienţa: conform căreia, promotorul de proiect (organizaţia iniţiatoare) acceptă schimbarea unei disponibilităţi prezente de resurse, în baza unei serii de efecte viitoare care, în sumă totală absolută, trebuie să fie superioare cheltuielilor iniţiale;

riscul: decurge din evoluţia parametrilor proiectului şi modul în care acestia se diferenţiază în raport cu timpul. Această trăsătură se referă şi la maniera în care diferenţele între valorile estimate ale parametrilor şi cele efectiv înregistrate pot fi cunoscute, anticipate, estimate şi cuantificate corespunzător.

În completarea trăsăturilor specifice unui proces investiţional trebuie menţionat caracterul de unicitate reflectat de diferenţele ce intervin, în mod permanent, inevitabil, între două procese investiţionale, aparent similare. Chiar dacă alocarea fondurilor de investiţii se face în aceleaşi condiţii, pe baza unor documente similare ca structură şi conţinut, către aceleaşi domenii şi tipuri de organizaţii, există întotdeauna o serie de factori aflaţi în permanentă schimbare (procedee şi soluţii tehnologice, tehnici de construcţii şi montaj, materiale şi utilaje mai performante, evoluţia cursului de schimb, rata inflaţiei, condiţiile de piaţă, concurenţa etc.) care pot afecta rezultatele acţiunilor şi implicit eficienţa economică.

Prin faptul că implicarea în investiţii complexe, constituie principala cale de promovare a progresului tehnic şi a noului, prin care se asigură introducerea, 2 Stoian M. - Gestiunea Investiţiilor, Editura ASE Bucureşti, 2004.

exploatarea şi valorificarea celor mai noi tehnologii şi descoperiri din toate domeniile, este evidenţiat caracterul novator al procesului.

Din punct de vedere practic, dar şi teoretic, literatura de specialitate pune la dispoziţie două categorii distincte de investiţii, după cum urmează: investiţii în obiective noi şi învestiţii în obiective modernizate.

Investiţiile în obiective noi sunt legate de dezvoltarea şi implicarea în proiecte ce pornesc de la „zero”, fără activitate anterioară în domeniu, dar cu capacitate corespunzătoare din punct de vedere administrativ şi financiar.

Investiţiile de modernizare se referă la acele eforturi asimilate retehnologizării, restructurării şi dezvoltării unor obiective cu existenţă anterioară din punct de vedere fizic şi operaţional, dar care nu mai pot funcţiona în condiţii de rentabilitate şi eficienţă economică.

Fiecare din cele două tipuri de procese investiţionale prezintă anumite caracteristici, avantaje şi dezavantaje (vezi tabelul nr. 1.1.)

Tabelul nr. 1.1. Avantajele şi dezavantajele ale investiţiilor noi şi ale celor de modernizare3

AVANTAJEINVESTITII NOI:

- pornesc de la o idee de succes sau de la un domeniu cu creştere semnificativă;- sunt orientate pe proiecte moderne, cu aport semnificativ al ultimelor rezultate ale cercetărilor ştiinţifice şi tehnologice;- sunt în corelaţie cu cerinţele pieţei;- sunt realizate realizate în sistem modularizat, ceea ce asigură facilităţi suplimentatre la modificările şi adaptările ulterioare;

INVESTITII DE MODERNIZARE:- au ca punct de plecare o bază tehnico-materială existentă;-beneficiază de resurse umane specializate pe domeniu de activitate;-tradiţia şi experienţa pe o piaţă asigură facilităţi legate de profilul consumatorilor, tendinţele de pe piaţă şi cunoaşterea potenţială a concurenţilor.

DEZAVANTAJEINVESTITII NOI:

- costuri iniţiale semnificative, inclusiv cele legate de amplasamentul viitorului proiect;- durată mare de realizare, datorită unor

INVESTITII DE MODERNIZARE:- generează, în cele mai multe cazuri, probleme de natură socio - economică;- apariţia unor situaţii în care costurile pentru modernizarea şi adaptarea unui

3 Dobrea R.C., Investiții internaționale, Suport de curs

activităţi conexe (ex.: conexiunea la utilităţi, obţinere acorduri şi avize etc.);- dificultăţi şi constrângeri în asigurarea resurselor necesare.

obiectiv existent, sunt mult mari decât cele pentru realizarea unui obiectiv nou.- imposibilitatea integrării sistemelor moderne, limitarea flexibilităţii.

În raport cu baza de plecare şi specificul proiectelor de investiţii, au fost delimitate şi alte două categorii de procese investiţionale, consacrate şi regăsite în practica internaţională, dar integrate din ce în ce mai puternic şi pe plan naţional. Astfel putem vorbi de investiţii de tip greenfield, ce se referă la afacerile demarate în spaţii noi (destinate producţiei sau activităţilor administrative), aflate pe suprafeţe de teren pe care nu s-a mai construit niciodată. În paralel, a fost iniţiat şi un alt concept de investiţii şi anume investiţiile de tip brownfield care sunt orientate pe afaceri demarate pe suprafeţe de teren aflate în spaţiul intravilan, utilizat anterior în industrie şi unde mai pot fi construite noi clădiri.

În contextul dezvoltării şi creşterii economico – sociale, investiţiile de capital se constituie din totalitatea cheltuielilor pentru achiziţia şi realizarea de noi mijloace fixe, productive sau social –culturale, pentru modernizarea, dezvoltarea şi retehnologizarea celor deja existente.

Sunt asimilate investiţiilor cheltuielile pentru asigurarea stocului de mijloace circulante necesar la prima dotare, pentru formarea profesională a viitorilor salariaţi, pentru coordonarea lucrărilor de realizare a activităţilor investiţionale, cheltuieli pentru proiectarea tehnică, tehnologică şi constructivă a lucrărilor de investiţii etc. Pentru o mai bună evaluare a efortului depus în vederea realizării obiectivului este util ca în efortul investiţional să se includă şi cheltuielile legate dedemolări, exproprieri şi amenajări; pierderea de profit ca urmare a imobilizării unor resurse financiare sau a întreruperii procesului de producţie pentru realizarea investiţiei; cheltuieli pentru realizarea unor lucrări care vor asigura buna desfăşurare a obiectivului economic viitor (investiţii conexe la nivel microeconomic).

Indiferent de domeniul de activitate sau sursa de finanţare, orice proces investiţional are în vedere anumite obiective specifice, între care putem aminti:

- dezvoltarea bazei tehnico-materiale existente şi adaptarea acesteia la cerinţele de flexibilitate a ofertei, necesare pentru pieţele interne, dar mai ales internaţionale;

- extinderea gamei de produse şi servicii şi diversificarea către alte alternative de utilizare;

- reducerea costurilor de exploatare, creşterea productivităţii muncii şi a randamentului de utilizare a capitalului;

- promovarea progresului tehnic prin utilizarea rapidă, în procesele economice, a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnologice;

- creşterea gradului de integrare a activităţii desfăşurate în cadrul proceselor de cooperare economică internaţională;

- reducerea riscurilor de exploatare prin lărgirea şi diversificarea surselor de aprovizionare, a pieţelor de desfacere etc.

Din perspectiva orientării, investiţiile organizaţiilor pot fi orientate în plan naţional (intern) sau în plan internaţional (extern), cea din urmă categorie având un rol din ce în ce mai important.

Investiţiile internaţionale au devenit practic „motorul” economiilor naţionale prin prisma contribuţiei semnificative la dezvoltarea micro şi macroeconomică. Viteza de circulaţie a capitalurilor pentru investiţii în sfera celor de capital şi de portofoliu a crescut semnificativ, odată cu optimizarea sistemelor de comunicaţie şi apariţia unor discrepanţe între diferite regiuni în planul dezvoltării economico-sociale. Acestea au generat pe de o parte o categorie largă de probleme pe plan intern dar şi o serie de oportunităţi pentru acele organizaţii care deţin capitaluri semnificative şi care au experienţa necesară valorificării corespunzătoare.

Investițiile unui agent economic pot fi realizate în propria țară sau într-o țară străină; investițiile dintr-o țară beneficiind de surse financiare interne dar și surse financiare atrase, putem spune astfel că procesul investițional are determinări endogene și exogene.

Astfel, într-o țară se pot realiza trei categorii de investiții:a)investiții proprii (autohtone), care pot fi realizate atât la nivel

macroeconomic (la nivelul unei țări, unei ramuri economice), cât și microeconomic(la nivelul unui agent economic);

b)investiții mixte, atât cu capital autohton, cât și cu capital străin;c)investiții străine, doar cu capital extern.Investițiile sunt un domeniu foarte sensibil al activității umane. Orientarea

fondurilor bănești spre anumite obiective se face în funcție de necesități, dar și de tendințele actuale la nivel global, de starea economiei, de dorințele consumatorilor, chiar și de modă, motive pentru care întotdeauna investițiile trebuie tratate cu mare atenție de întreprinzător. Investițiile afecteză, direct sau indirect, creșterea economică. Corelația dintre investiții și creșterea economică este de tipul legăturilor duble: pe de o parte, investițiile influențează creșterea economică prin volumul lor, pe de altă parte creșterea economică este influențată de calitatea investițiilor realizate, aspect ce se reflectă în eficiența economică a investițiilor. 1.2. Definirea conceptului de investiții

Pentru definirea noțiunii de investiții sunt necesare unele precizări cu privire la conținutul acestora și termenul folosit în exprimare. În concepția unor autori străini, noțiunea de investiții este abordată într-un sens restrâns și unul larg.

În sens restrâns, investițiile sunt acele mijloace financiare destinate achiziționării de bunuri cu folosință îndelungată sau de active fixe pentru lărgirea și modernizarea producției.

În sens larg, investițiile înglobează atât cheltuielile cu procurarea factorilor productivi, cât și pe cele destinate achiziționării de materii prime, materiale, utilități, plata salariilor, diverse operațiuni bancare, mai clar toate resursele financiare necesare pentru finanțarea producției.4 (este necesară delimitarea conceptului de investiții față de cel al cheltuielilor pentru realizarea producției).

De altfel în concepţia celor mai importanţi autori străini, investiţiile sunt considerate “resursele angajate în speranţa realizării unor beneficii în decursul unei lungi perioade de timp”5

sau “bani, ori alte resurse cheltuite în speranţa că în viitor se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor înregistra alte avantaje”6. În acestedefiniţii se evidenţiază clar conţinutul material al investiţiei (resurse materiale, tehnice, de forţa de muncă, financiare), scopul final - obţinerea de profit şi caracterul dinamic, faptul că se afla sub incidenţa timpului. A investi presupune a cumpăra bunuri de folosinţă îndelungată sau mijloace de muncă care vor fi închiriate sau folosite direct în producţie (aşadar investiţiile sunt anterioare procesului de producţie), ceea ce impune renunţarea la un consum imediat, cert în favoarea unor perspective băneşti suplimentare, ce ar putea să se obţină peste un anumit timp pe seama bunului investit.

Este relevantă, în acest sens, şi aprecierea făcută de Pierre Massé, potrivit căreia “investiţiile presupun renunţarea la un consum imediat şi cert, pe care îl pot asigura veniturile şi economiile de care se dispune în prezent, contra unei speranţe viitoare, al cărui suport este chiar bunul pentru care s-a făcut investiţia, adică tocmai activul fix“. Şi în contabilitatea firmelor sunt înregistrate ca investiţii numai acele cheltuieli care se fac pentru obţinerea unor bunuri materiale cu valoare mare şi durata de folosinţă îndelungată. Or, aceste însuşiri le pot avea numai activele fixe care, conform uzanţelor internaţionale (norma IAS 16), adoptate şi de legislaţia română au o valoare mai mare de 2.500 lei şi o durată de funcţionare mai mare de un an. Investiţiile sunt aşadar numai acele resurse care cheltuite determină o creştere a capitalului real din economie, reprezentat de imobilizările corporale şi necorporale.

4 Definiție dată de Ludwig Pack în lucrarea Betrichliche Investition.5 Bierman H.Smidt S., Al 27-lea Congres Naţional al Ordinului experţilor contabili, al contabililor diplomaţi si al Asociaţiei Franceze pentru Cibernetica Economică și Tehnică, Paris, 1971.6 Merreet A.I.Sykes A., Planificarea fondurilor si finanţarea întreprinderilor, BIRD, traducere I.D.E.

Şi în ţara noastră au existat interpretări confuze sau incomplete ale conceptului de investiţii. Astfel, Dicţionarul limbii române moderne defineşte investiţiile ca fiind “plasarea, alocarea unui fond, a unui capital într-o întreprindere”, în timp ce după Micul dicţionar al limbii române7, investiţia reprezintă “totalitatea cheltuielilor făcute pentru crearea de noi fonduri fixe, pentrureconstruirea, lărgirea şi modernizarea celor existente”. Şi între aceste două definiţii există contradicţii şi chiar confuzii. Se poate remarca în prima definiţie confundarea noţiunii de investiţii (subiectul) cu procesul investiţional (predicatul) unde, abia acum, sunt alocate fondurile necesare executării efective a lucrărilor.

De asemenea, ambelor definiţii le lipsesc caracterul dinamic al investiţiilor şi orientarea finală, respectiv scopul urmărit de orice investitor, obţinerea unui profit pe o perioadă lungă de timp.

Pentru eliminarea acestor neconcordanţe şi definirea corectă a conceptului de investiţii, considerăm că este necesar să se abordeze mai întâi sursa principală de constituire a fondurilor de investiţii. În acest scop trebuie pornit de la relaţia dintre consum şi venit care, după J. M. Keynes, se află sub incidenţa legii psihologice fundamentale, potrivit căreia odată cu creşterea sau descreşterea veniturilor, oamenii înclină să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul. Legătura dintre creşterea veniturilor şi a cheltuielilor pentru consum este dată de înclinaţia marginală spre consum, iar legătura dintre evoluţia economiilor şi a veniturilor este exprimată prin înclinaţia marginală spre economii. Deoarece evoluţia consumului este mai lentă decât cea a veniturilor, se înregistrează economii care acumulate pot fi plasate pentru procurarea de resurse materiale, instalaţii de producţie etc., care în urma unor activităţi, respectiv procesul investiţional, vor fi transformate în active fixe, iar acestea, în procesul de exploatare, vor aduce un profit. Economiile de venituri care se materializează în active fixe poartă, în concepţia noastră, denumirea de investiţii de capital.

Aşadar, investiţiile reprezintă economiile unei persoane fizice, agent economic sau ale societăţii în totalitatea sa, rezultate ca excedent de venituri peste cheltuielile de consum, care se plasează de aceştia pentru crearea sau dezvoltarea, modernizarea activelor fixe cu scopul obţinerii unui flux durabil de câştiguri băneşti după punerea în funcţiune.

Toate aceste interpretări date noţiunii de investiţii au în vedere investiţiile de capital. În condiţiile schimbărilor intervenite în ţara noastră, prin trecerea la economia de piaţă, conceptul de investiţii suferă, însă, anumite modificări. Astfel, prin apariţia pieţelor de capital, înfiinţarea bursei de valori şi cotarea întreprinderilor la bursă, conceptul de investiţii capătă valenţe noi lărgindu-şi sfera de cuprindere. În noile condiţii atât persoanele fizice, cât şi cele juridice îşi pot folosi economiile pentru a cumpăra acţiuni de la societăţile comerciale cotate pe 7 Ana Canarache, Vasile Breban Mic dicţionar al limbii romane, Editura Ştiinţifică, Bucuresti,1974.

piaţa secundară a valorilor mobiliare (Bursa de valori şi RASDAQ) sau le pot plasa în fonduri mutuale cu scopul de a obţine un câştig în viitor. Aceste economii întrunesc şi ele toate caracteristicile (sursa de constituire, scopul final, incidenţa factorului timp şi deci a riscului) pentru a fi asimilate conceptului de investiţii. Deşi pot fi considerate investiţii financiare, deoarece sunt folosite pentru cumpărarea unor instrumente financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.), trebuie sesizat însă că în final ele se materializează tot în active fixe. Intrând în posesia unei acţiuni, investitorul devine, de fapt, proprietarul unei părţi din capitalul societăţii comerciale emitente, căreia îi cedează dreptul de folosinţă primind în schimb dividende. Prin achiziţionarea unor active financiare, întreprinzătorul schimbă o valoare prezentă cu speranţa obţinerii unei valori mai mari în viitor.

Locul de schimb (al titlurilor de valoare) este piaţa de capital, care constituie totodată un loc de ofertă şi cerere de monedă, activul financiar servind ca suport pentru transferul de monedă. Situaţia existentă la un moment dat pe această piaţă, permite întreprinzătorului să decidă dacă îşi va aloca fondurile economisite pentru realizarea unui proiect de investiţii identificat sau le va plasa pe piaţa de capital. Alegerea se face în funcţie de rentabilitatea pieţei, care serveşte investitorului ca referinţă în decizia de a accepta sau refuza participarea la edificarea unui proiect pentru o investiţie de capital. Altfel spus, opţiunea pentru un proiect de investiţii trece prin piaţa de capital unde se formează preţul activelor financiare.

Aşadar prin piaţa de capital se plasează titluri financiare care sunt expresia activelor reale existente în unităţile economice. Dată fiind evoluţia rapidă a pieţei de capital în România, apreciem că această nouă formă de investiţie va lua o amploare deosebită şi, în scurt timp, va deveni dominantă ca formă de investire pentru posesorii de capital financiar.

Pe baza acestor precizări investiţiile mai pot fi definite ca reprezentând totalitatea veniturilor economisite şi alocate pentru achiziţionarea sau producerea de active fixe, respectiv pentru creşterea patrimoniului unui agent economic, materializate în imobilizări corporale (terenuri, clădiri, maşini, utilaje etc.), imobilizări necorporale (cheltuieli pentru know-how etc.), precum şi imobilizări financiare (titluri de valoare) în scopul obţinerii unui flux de venit net pe o perioadă de timp cât mai mare.8

Acestui scop final i se datorează comportamentul economic-investiţional al oamenilor, care există din cele mai vechi timpuri şi care a evoluat odată cu societatea. În prezent el este caracteristic tuturor agenţilor economici care alocă părţi importante din profit pentru extinderea şi modernizarea capacităţilor de producţie.

Spre deosebire de aceste investiţii, cheltuielile care se fac din bugetul administraţiei centrale sau locale, fără a avea ca scop obţinerea de profit 8 Ioniță I. și alții, Fundamentele investițiilor. Teorie și practică, Editura Macarie, Târgoviște, 2003.

(construcţia de drumuri, îndiguirile împotriva inundaţiilor, obiective social-culturale, dotarea armatei cu tehnica de luptă etc.) sunt denumite cheltuieli de capital.

Într-o abordare generală prin investiţii se mai poate înţelege toate cheltuielile ocazionate de desfăşurarea unei activităţi cu scopul de a genera profit (de la dezvoltarea unei afaceri, până la constituirea de depozite bancare sau tranzacţionarea de acţiuni şi obligaţiuni etc). Această definiţie, însă, poate să conducă la ideea că orice cheltuială efectuată în sistem, indiferent de momentul detimp constituie o investiţie, aspect ce nu reflectă specificul conceptului şi conţinutul acestuia.

Astfel, cheltuielile cu achiziţia de materii prime si materiale, semifabricatele, utilităţile, plata salariilor etc. nu constituie un efort investiţional, ci un efort pentru desfăşurarea activităţilor curente, fiind încadrate la categoria cheltuielilor din exploatare.

În sens restrâns, investiţiile sunt asociate cu acele cheltuieli efectuate pentru dezvoltarea unor obiective economico-sociale noi sau necesare pentru modernizarea, retehnologizarea, înlocuirea sau delocalizarea unor obiective existente.

Conceptul de investiţii nu este limitat doar la fondurile alocate activităţilor economice, ci are în vedere o diversitate de domenii şi activităţi de la cele cu caracter social sau ecologic până la cele de natură educaţională, medicală sau militară etc.

Din definiţiile prezentate în literatura de specialitate, cea dată de Pierre Masse reflectă poate cel mai bine, natura şi contextul acestui proces.

În plan teoretic investiţia constituie: un plasament pe termen lung pentru care se estimează efecte favorabile; o alocare de resurse (capitaluri proprii sau atrase) în activităţi profitabile, cu speranţa recuperării lor pe baza veniturilor viitoare; o modificare a patrimoniului generată de realizarea unor imobilizări corporale, necorporale sau chiar financiare; un proces economic complex, generator al altor procese (de exploatare, de producţie, prestaţii etc.).

În plan real, practic, tot ceea ce întreprinde omul, entitatea sau comunitatea, pentru a-şi depăşi “condiţia” statică, deci într-un context temporal dinamic, înseamnă, de fapt, investiţie.

Realizarea unor construcţii cu destinaţii diverse (întreprinderi, instituţii de învăţămant, spitale etc.), achiziţiile de bunuri pentru folosinţă îndelungată, achiziţiile de titluri şi active financiare etc., constituie forme concrete, reale şi diversificate ale investiţiilor. De asemenea, efortul necesar pentru asigurarea educaţiei, instruirii membrilor societăţii constituie o investiţie continuă.

Complexitatea procesului investiţional a determinat necesitatea unor abordări diferenţiate în funcţie de relevanţa în raport cu scopul şi obiectivele

propuse, modul de percepţie, înregistrare, cuantificare a costurilor asociate unei investiţii, interesele investitorilor sau ale organizaţiilor promotoare. Din această perspectivă, relevante pentru delimitarea conceptului de investiţii, în raport cu alte categorii de eforturi sunt următoarele dimensiuni:

a) dimensiunea (interpretarea) contabilă, ce asociază investiţia la noţiunea de imobilizare în sens contabil. Astfel investiţiiile reprezintă “toate bunurile mobile şi imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în organizaţie, destinate a rămâne constant sub aceeaşi formă”.

b) dimensiunea (interpretarea) economică conform căreia, investiţiile sunt reflectate de consumurile de resurse efectuate la momentul prezent, cu speranţa înregistrării în viitor, a unor efecte economice, eşalonate în timp, a căror valoare totală să fie superioară eforturilor iniţiale.

c) dimensiunea (interpretarea) financiară, evaluează investiţiile ca fiind “toate cheltuielile de resurse care generează venituri şi/sau economii pe o lungă perioadă de timp viitoare, la care amortizarea (rambursarea) lor se face pe mai mulţi ani”. Valoarea reală a efortului asociat unei investiţii are în componenţa sa costul obiectivului nou realizat sau a cel asociat modernizării unui obiectiv, la care se adaugă nevoia de fond de rulment necesară primului ciclu de exploatare.

d) dimensiunea (interpretarea) juridică, reflectată, în special, în relaţiile, acordurile şi parteneriatele încheiate între diferitele entităţi implicate, cu privire la modul în care se asigură promovarea, cooperarea, administrarea şi garantarea investiţiilor. Din perspectivă juridică internaţională investiţia este reflectată de “activele deţinute de către investitorii unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte părţi contractante în conformitate cu legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul ultimei”.

1.3. Structura și clasificarea investiţiilor

Necesitatea, utilitatea şi relevanţa complexă al investiţiilor, în raport cu obiectivele deţinătorilor de resurse şi necesităţile din ce în ce mai diferenţiate ale organizaţiilor au determinat apariţia unor criterii de clasificare diverse, recunoscute din punct de vedere teoretic şi practic.

Numărul criteriilor studiate şi aplicate este unul foarte mare, în baza caracteristicilor avute în vedere, a deciziilor generate, a utilităţii în raport cu scopul şi interesele analiştilor etc.

Cele mai relevante criterii în raport cu nivelul de analiză, sunt următoarele:a) după legătura pe care o au cu obiectul proiectat, investiţiile se clasifică

în:- investiţii directe – sunt cele strict legate tehnologic, funcţional şi spaţial

de obiectivul propus a se realiza. Aceste investiţii se calculează pe baza devizelor

de cheltuieli, care se întocmesc pentru întreaga investiţiei (devizul general); pe obiective (devizul pe obiectiv) sau pe categorii de lucrări (devizul pe categorii de lucrări). Pe plan naţional documentaţia aferentă devizului obiectivelor de investiţii şi recomandările cu privire la modul de întocmire a acestora sunt reglementate de legislația națională. Ponderea acestora în totalul costurilor asociate unei investiţii este cea mai mare, în raport cu alte categorii.

- investiţii colaterale – materializate în lucrări care asigură utilităţile obiectivului de bază, dar şi altele necesare deservirii în condiţii optime a acestuia (căi de acces, conducte utilităţi, obiective de interes social etc.). Cheltuielile care se fac cu aceste investiţii se stabilesc prin devize special elaborate.

- investiţii conexe – sunt acele cheltuieli orientate în alte obiective economico-sociale (aflate în amonte) cu rolul de a asigura viitorului obiectiv, condiţiile optime necesare desfăşurării activităţilor propuse. Evaluarea acestor investiţii, al nivel microeconomic, se face pe baza devizelor pe categorii de lucrări şi se includ în investiţiile totale aferente obiectivului de bază. La nivel macroeconomic investiţiile conexe sunt cele finalizate în alte obiective economice (în amonte) pentru a asigura viitorului obiectiv materiile prime necesare desfăşurării procesului de producţie.

Ele se realizează, de obicei, în ramuri sau domenii conexe domeniului de bază, produc efecte în ramura sau sectorul respectiv, fără a afecta eficienţa proiectului iniţial. Calculul acestor investiţii se face cu ajutorul Balanţei Legăturilor dintre Ramuri.

b) după structura lor, acestea se pot grupa în:- achiziția de maşini, utilaje, echipamente, instalaţii şi linii tehnologice,

inclusiv aparate de măsură şi control;- lucrări de construcţii – montaj, compuse din lucrări de construcţii şi lucrări

de montaj al utilajelor tehnologice realizate pe şantierele de construcţii;- lucrări geologice pentru descoperirea de noi rezerve de substanţe utile în

cadrul proceselor de producţie;- alte cheltuieli de investiţii care se referă la plantaţii pomiviticole, până la

trecerea acestora pe rod, cumpărarea şi creşterea animalelor până în momentul când acestea dau primele efecte productive.

c) după sursa de finanţare, investiţiile se împart în investiţii finanţate din surse proprii sau din surse atrase. Sursele proprii se constituie din bugetul propriu (profit, rezerve, fondul de amortizare etc.), în timp ce sursele atrase au la bază, în special din alocaţii de la bugetul central, fonduri nerambursabile provenite de la instituţiile naţionale sau din partea Uniunii Europene, fonduri rambursabile, credite bancare, leasing, fonduri de investiţii etc.

d) din punct de vedere al surselor de constituire, investiţiile pot fi structurate pe trei categorii:

- investiţii proprii (autohtone) realizate de entităţi economice, publice sau private, româneşti, pe teritoriul României;

- investiţii mixte: realizate prin combinarea capitalului intern (autohton) cu capital străin (public sau privat) şi materializate în obiective economico-sociale pe teritoriul ţării noastre;

- investiţii străine: realizate cu capital integral străin, pe spaţiul geografic al ţării noastre.

e) după natura obiectivului, investiţiile se pot materializa în obiective noi sau modernizări, retehnologizări pentru unele deja existente. (Aspectele specifice acestor două tipuri de investiţii au fost prezentate în subcapitolul anterior);

f) după modul în care se execută investiţiile, se disting trei categorii şi anume: cele în antrepriză, în regie proprie şi în sistem mixt. Utilitatea acestei clasificări este legată de obiective de investiţii ce au în componenţă lucrări de construcţii. Sistemul de antrepriză presupune externalizarea integrală sau parţială a unor lucrări către societăţii specializate pe anumite domenii, din motive legate de experienţă, operaţionalitate, eficienţă a costurilor sau timp. Regia proprie are în vedere execuţia în cadrul organizaţiei a tuturor lucrărilor, iar sistemul mixt este reprezentat de o combinaţie între primele două în baza disponibilităţii de resurse şi a experienţei comune.

g) din punctul de vedere al scopului investiţiilor putem distinge:- investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea unor

elemente existente din cauza uzurii fizice sau morale şi respectiv înlocuirea lor cu altele noi, având ca obiectiv menţinerea nivelului capacităţii de producţie a societăţii. Investiţii de înlocuire sau reutilare sunt şi acelea făcute pentru utilajele care din cauza unor defecţiuni de proiectare sau a unei exploatări necorespunzătoare se deteriorează iremediabil şi trebuie înlocuite;

- investiţii de modernizare contribuie la raţionalizarea şi creşterea randamentului instalaţiilor de producţie şi sunt dependente de evoluţia progresului tehnic în domeniu. Au ca scop, în special, reducerea costurilor de producţie pe seama diminuării forţei de muncă în primul rând. Din punctul de vedere al eficienţei, investiţiile pentru modernizare sunt net superioare celor de înlocuire şiexpansiune. Deciziile luate de agenţii economici pentru aceste prime două categorii de investiţii sunt foarte frecvente, întrucât ele răspund cel mai bine cerinţelor curente în conjunctura actuală, prezintă un risc redus şi pot fi uşor fundamentate economic, deoarece atât cheltuielile de realizare, cât şi economiile la costurile de exploatare ori sporurile de producţie generate se pot cuantifica cu precizie.

- investiţii de expansiune urmăresc creşterea nivelului capacităţii de producţie a societăţii comerciale ca urmare a unei conjuncturi favorabile şi de perspectivă pe pieţele de desfacere. Se realizează cu prioritate în sectoarele dinamice ale economiei naţionale şi acolo unde oferta este sub nivelul cererii. Se

urmăreşte, de asemenea, lărgirea sortimentului de produse, atragerea de noi resurse naturale şi forţă de muncă în circuitul economic. Deoarece se află sub incidenţa unui risc ridicat trebuie să se acorde o atenţie mare fundamentării oportunităţii şi eficienţei financiare.

- investiţii în inovaţii sunt destinate dezvoltării noilor activităţi, lansării produselor, creării de noi pieţe de desfacere. Sunt condiţionate de progresul tehnic şi cheltuielile impuse de activitatea de cercetare-dezvoltare şi prezintă, de asemenea, un risc foarte mare.

- investiţii strategice au ca scop fie reducerea riscului de fabrică, rezultat din progresul tehnic şi concurenţă (defensive), fie menţinerea sau câştigarea unui loc mai bun între producătorii de acelaşi profil (ofensive). Primul caz este specific societăţilor care se reprofilează pe domenii de activităţi ce le vor asigura o competitivitate ridicată în raport cu situaţia prezentă. Acestea sunt denumite în literatura de specialitate investiţii defensive. Al doilea caz – investiţiile ofensive, aparţin agenţilor economici puternici, care doresc să rămână în avangarda progresului tehnic şi să beneficieze primii de noile pieţe de desfacere. Investiţiile sunt orientate spre proiecte de cercetare tehnologică, studii de previziune, programe de software, integrarea pe orizontală şi pe verticală prin achiziţionarea unor societăţi de aprovizionare - desfacere, asocierea cu societăţi din din alte sectoare economice corespunzător strategiei adoptată de firmă.

h) în funcţie de veniturile din care se finanţează, investiţiile pot fi investiţii brute şi investiţii nete, primele referindu-se la creşterea şi refacerea capitalului fix şi circulant, iar ultimele definind doar cheltuielile pentru creşterea capitalului fix şi circulant. Aceste noţiuni sunt utilizate în scopul asigurării comparabilităţii pe plan internaţional.

i) în raport cu riscul aferent investiţiile sunt structurate în următoarele grupe:

- investiţii cu risc minim, în care se pot include proiectele de importanţă naţională cu garanţii guvernamentale, cum sunt cele pentru lucrări hidroameliorative, centralele hidroelectrice şi electronucleare, etc.;

- investiţii cu risc redus, în care pot fi incluse proiectele de înlocuire a utilajelor şi instalaţiilor de lucru uzate fizic, moral din unităţile economice existente, proiectele de modernizare a societăţilor comerciale etc., întrucât ele nu presupun modificarea tehnologiilor de fabricaţie;

- investiţii cu risc ridicat, în care se includ proiectele de dezvoltare a societăţilor existente, de asimilare a produselor noi, deoarece implică lărgirea pieţelor, noi surse de aprovizionare, suplimentarea capitalului permanent etc.;

- investiţii cu risc foarte ridicat, în care se includ proiectele destinate cercetării-dezvoltării, la care rezultatele preconizate sunt, de regulă, incerte şi investiţiile strategice, în special cele pentru înfiinţarea unor filiale în străinătate sau

fuzionarea cu o altă societate comercială. Riscul foarte ridicat este determinat atât de extinderea zonei geografice sau introducerii într-un alt sector de activitate, cât şide condiţiile în care se pot obţine creditele pentru finanţare;

- investiţii cu risc “alb”, care sunt orientate pe ameliorarea condiţiilor de muncă ale resurselor umane, ale căror efecte sunt greu de estimat şi care au impact relativ mic pe termen scurt;

- investiţii “cu risc impus”, legate în special de realizarea unor investiţii impuse de alinierea la reglementări legale, instituţionale sau administrative.

j) După o clasificare contabilă, bazată pe criteriul naturii activelor investite, se disting trei categorii de investiţii:

- active corporale, corespunzând bunurilor fizice;- active necorporale sau investiţii nemateriale cum sunt brevetele, licenţele,

fondul comercial;- participaţii de capital.Clasificarea după acest criteriu este menţionată în bilanţul contabil al

societăţilor comerciale.k) Din punct de vedere al pieţei financiare, există trei categorii de investiţii:- investiţii pentru afaceri, care constau în cheltuieli pentru maşini, utilaje,

dotări ale unei societăţi comerciale (cotate la bursa de valori mobiliare);- investiţii imobiliare, în înţelesul de clădiri, locuinţe, terenuri (cotate la

bursa de valori imobiliare);- investiţii în stocuri, care constau în produsele stocate, dorit sau nu, pentru

a fi vândute ulterior (cotate la bursa de mărfuri).Noţiunea de investiţie este mult amplificată în economia de piaţă, în sensul

că prin investiţie se înţelege plasamentul capitalului lichid în active diverse, indiferent de durata deţinerii lor, care poate fi, deci, şi cu caracter speculativ şi pe durate mai scurte.

Investiţiile specifice sistemelor economice moderne se încadrează, cel mai adesea, în categoriile de la literele f), g) și i) (intrări unice sau multiple, respectiv ieşiri multiple), dat fiind faptul că pot avea la origine finanţări din surse diferite, au impact complex pe un orizont relativ mare de timp şi înglobează simultan aspecte de natură economică, socială şi instituţională.

1.4. Investiţiile străine şi dezvoltarea economică

Orice organizaţie, indiferent de natura şi scopul existenţei, trebuie să se adapteze mediului concurenţial prin menţinerea în acelaşi timp a echilibrului intern şi reducerea la minim a incertitudinii care caracterizează transformările mediului intern şi extern.

Întreprinderile aflate în dificultate economică pentru a putea reveni la o situaţie favorabilă trebuie să se concentreze pe înlăturarea cauzelor de ineficienţă şi să acţioneze asupra factorilor care pot contribui la revitalizarea activităţii în noile condiţii de piaţă.

Una din cauzele situaţiilor dificile ţine de imposibilitatea adaptării ofertei de produse şi servicii la cerinţele, aflate permanent în schimbare, ale consumatorilor de tip individual sau organizaţional. Indiferent de domeniul de activitate, redresarea unei astfel de situaţii, presupune acţiuni complexe de modernizare şi dezvoltare. Aceste acţiuni implică eforturi investiţionale semnificative care la rândul lor necesită surse de finanţare, adaptate posibilităţilor şi contextului.

Aşa cum am precizat din punct de vedere al surselor de constituire investiţiile pot fi structurate în: investiţii autohtone, investiţii mixte şi investiţii străine. Fiecare din cele două categorii prezintă anumite avantaje şi dezavantaje.

Sursele de finanţare autohtone prezintă avantajul menţinerii independenţei faţă de organizaţiile financiare internaţionale prin lipsa unor obligaţii de tipul dobânzilor, comisioanelor sau garanţiilor, respectiv menţinerea capacităţii de contractare a creditelor în cazul altor situaţii dificile. Principalele dezavantaje sunt legate de volumul redus al fondurilor alocate investiţiilor, indiferent dacă sunt publice sau private, directa dependenţă de caracteristicile activităţii anterioare, intervalul mare de timp necesar pentru obţinerea acestor fonduri de investiţii în condiţiile unor necesităţii stringente ce pot afecta funcţionarea pe termen scurt şi mobilitatea redusă a fondurilor de investiţii datorită restricţiilor legate de sistemele contabile.

Sursele de finanţare externă asigură finanţarea unor activităţi fără consum de resurse proprii, un timp de acces, restricţionat corespunzător, la fonduri din momentul declarării eligibilităţii şi semnării documentaţiilor, un volum variabil de resurse financiare funcţie de necesităţi, posibilitatea negocierii unor condiţii de acordare a împrumuturilor sau a finanţărilor nerambursabile, garanţia obţinerii fondurilor, a respectării termenelor de plată şi a eşalonării investiţiilor, precum şiposibilitatea orientării fondurilor de investiţii numai către acele domenii şi sectoare de activitate ce prezintă premise de dezvoltare economico-socială. Dezavantaje acestor surse sunt legate de necesitatea întocmirii unor documentaţii specifice complexe pe baza cărora se obţin aceste fonduri, apariţia unor obligaţii suplimentare faţă de finanţatori, un acces dificil datorită acordării fondurilor pe baza unor licitaţii sau sesiuni de proiecte; precum şi un control strict al modului de utilizare a fondurilor de către finanţatori.

Decizia de folosire a uneia dintre cele două alternative de finanţare depinde în mare măsură de condiţiile concrete de desfăşurare a activităţii de către agentul economic, de posibilităţile de realizare şi diversificare a ofertei realizate, de managementul organizaţiei etc.

Indiferent de perioada de timp, tradiţia economică şi cadrul social, economic, politic şi legislativ, investiţiile străine au avut şi au un rol deosebit în dezvoltarea economică.

În procesul de integrare a principiilor economiei de piaţă, rolul şi importanţa investiţiilor în activitatea economică au căpătat noi dimensiuni şi abordări. Pierderea pieţelor externe, accentuarea concurenţei, creşterea preţurilor la materii prime şi materiale au condus la apariţia imposibilităţii de funcţionare a vechilor organizaţii în condiţii de rentabilitate economică.

Insuficienta credibilitate externă, riscul ridicat al investiţiilor, problemele sociale, cadrul legislativ şi fenomenele birocratice au fost principalii factori inhibitori ai investitorilor interni şi externi. Aceste disfuncţionalităţi au condus la limitarea fondurilor autohtone alocate investiţiilor şi la promovarea investiţiilor străine în economia naţională.

Elementele principale care trebuie avute în vedere la analiza investiţiilor străine sunt legate de domeniile principale de interes ale finanţatorilor, accesul la informaţii şi infrastructură, condiţiile de acordare a facilităţilor economice şi fiscale, posibilităţile de dezvoltare pe plan naţional şi internaţional etc.

Un cadru legislativ aparte legat de investiţiile străine în România, este cel specific finanţărilor prin programele postaderare, puse la dispoziţia României de către Uniunea Europeană prin Fondurile Structurale şi Acţiunile Complementare, în perioada 2007 – 2013 și perioada ulterioară 2014 – 2020. Mecanismul de funcţionare al acestor fonduri are în vedere principiul cofinanţării proiectelor de investiţii prin participarea comună a instituţiilor financiare europene, a autorităţilor naţionale şi organizaţiilor promotoare de proiect. Experienţa proiectelor de investiţii derulate în perioada 2004-2007, prin programele de preaderare precum şi reglementările permanent actualizate ale Uniunii Europene au constituit punctul de plecare în crearea unui cadrul legislativ coerent, adaptat contextului actual şi adaptat cerinţelor dezvoltării eficiente şi sustenabile la nivel micro şi macroeconomic.

1.5 Sursele de finanţare a investiţiilor şi politica financiară a agenţilor economici

Construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de investiţii sunt condiţionate de existenţa surselor de finanţare. În practica societăţilor comerciale, indiferent de profilul lor, actul de finanţare, care intră în atribuţiile compartimentului financiar, se realizează pe termen lung şi are în vedere toate obiectivele prevăzute în strategia de dezvoltare pe termen lung între care, evident, se regăsesc şi obiectivele curente.

În fundamentarea deciziilor de finanţare, hotărâtoare sunt asigurarea certă a resurselor necesare realizării obiectivelor şi respectarea echilibrului financiar al

societăţii între resursele de finanţare pe termen scurt şi cele de finanţare pe termen mediu şi lung.

Finanţarea pe termen mediu şi lung cunoaşte diverse forme şi denumiri cum sunt: plan de investiţii; buget de investiţii; buget de capital; tablou previzional de finanţare, etc. În S.U.A., de exemplu, se foloseşte termenul de buget de investiţii, iar în Europa, în special în Franţa, termenul utilizat cel mai des este plan de investiţii, care constă într-o eşalonare calendaristică a fondurilor pe perioada desfăşurării procesului investiţional. Planul de investiţii are dublă reprezentare: necesarul de fonduri şi, respectiv, sursele de finanţare.

Deoarece în analiza economico-financiară se folosesc fluxurile financiare înregistrate în diferite tablouri care cuprind informaţii cu privire la utilizarea resurselor, soldurile intermediare de gestiune, fondul de rulment etc., unii autori francezi denumesc acest instrument tabloul de finanţare multianuală9.

Elementele care se au în vedere la elaborarea şi fundamentarea deciziei de finanţare la nivelul societăţilor comerciale, sunt următoarele:

- cheltuielile de investiţii propriu-zise, destinate achiziţionării imobilizărilor corporale, previzionate pentru o perioadă de 3-5 ani;

- creşterea fondului de rulment (variaţia necesarului de fond de rulment) care apare în cazul extinderii capacităţilor de prestaţii; previzionarea sporului de fond de rulment necesar finanţării suplimentare se poate face cu metoda managementului credit-clienţi;

- alte cheltuieli, care includ cheltuielile de instalare, de formare a personalului, acordarea de împrumuturi, rambursarea creditelor etc.

1.5.1 Resurse interne de finanţare a investiţiilorÎn majoritatea cazurilor acoperirea nevoilor de finanţare a investiţiilor se

sprijină pe surse interne, care provin din activităţile productive ale întreprinderilor.Sursele care asigură autofinanţarea investiţiilor în societăţile comerciale, se

constituie din partea de profit net repartizată pentru investiţii, amortizarea capitalului fix, venituri obţinute din lichidarea (scoaterea din funcţiune) activelor fixe uzate. Pentru a încuraja agenţii economici să aloce părţi cât mai mari din profit pentru dezvoltare, legislaţia prevede reduceri de impozit pe profitul investit.

Amortizarea, ca sursă de constituire a resurselor pentru dezvoltare, este destinată înnoirii capitalului fix uzat, precum şi dezvoltării şi modernizării utilajelor şi instalaţiilor de producţie aflate în funcţiune. Rolul amortizării pentru alimentarea fondurilor de investiţii creşte atunci când se aplică metoda de amortizare accelerată, care reduce timpul de recuperare a valorilor imobilizate, întreprinderea asigurându-şi mai repede sursele necesare dezvoltării.

Încasările din valorificarea utilajelor scoase din funcţiune constituie, de asemenea, o sursă pentru investiţii. În cazurile când elemente de active fixe 9 M . Levasseur si colaboratorii, Finance, Editura Economica, Paris, 1966.

existente în întreprindere se folosesc pentru dotarea altor obiective de investiţii, aceste reprezintă tot o sursă de investiţii.

Emiterea şi vânzarea de acţiuni este o altă cale de finanţare pentru întreprinderi, în special pentru cele mici şi mijlocii care s-au privatizat prin metoda MEBO. În marile întreprinderi supuse privatizării, concomitent cu transferul gratuit al unei părţi din patrimoniu către populaţie au loc vânzări de acţiuni contra numerar asigurând astfel sursele necesare finanţării investiţiilor. Constituirea surselor de investiţii pe calea emiterii de acţiuni are avantajul că investiţia nu trebuie restituită decât la lichidarea societăţii, iar dividendele – plata creditului oferit de cumpărătorul acţiunii – nu se acordă decât atunci când întreprinderea obţine profit.

Alături de acţiuni, firmele obţin fonduri pentru investiţii şi din emiterea obligaţiunilor cu dobândă. Deoarece deţinătorilor de obligaţiuni le sunt plătite drepturile cu prioritate în raport cu dividendele acţionarilor, acestea sunt foarte căutate de cumpărători. În plus societăţile comerciale care emit obligaţiuni pot oferi cumpărătorilor şi alte avantaje: transformarea obligaţiunilor în acţiuni la momentul scadenţei; vânzarea acţiunilor la emisiune cu un preţ sub valoarea nominală, dar cu plată la valoarea integrală în momentul scadenţei; răscumpărarea înainte de scadenţă la cererea cumpărătorului etc.

Înfiinţarea fondurilor mutuale a făcut posibil ca prin emiterea şi vânzarea de acţiuni să se mobilizeze economiile populaţiei, constituindu-se astfel o noua sursă de finanţare. Fondurile mutuale colectează economiile băneşti de la populaţie prin emiterea şi vânzarea de acţiuni. Economiile sunt fructificate apoi pe piaţa financiară. Aceeaşi misiune o au acum şi SIF-urile care operează pe piaţa de capital.

Bursa de valori mobiliare poate fi o altă sursă de finanţare a proiectelor de investiţii. Există preocupări pentru tranzacţionarea titlurilor de stat şi pe piaţa bursieră, la care să aibă acces nu doar băncile comerciale, cum este în prezent, ci şi fondurile mutuale sau alte categorii de investitori. Titlurile de stat sunt căutate de investitori deoarece au asigurată garanţia statului.

Creditele oferite de bănci pe termen mediu şi lung ar trebui să constituie sursa utilizată cel mai des de agenţii economici pentru a obţine fondurile necesare lansării unor investiţii. Dacă în perioada dinaintea anului 2001 băncile acordau credite cu dobânzi foarte mari, ceea ce a făcut ca întreprinderile să manifeste prudenţă, apelând la credite numai în cazuri extreme, în prezent dobânzile s-au redus considerabil, revitalizând creditul bancar, care îşi recapătă treptat statutul de cea mai importantă sursă de finanţare a investiţiilor.

În funcţie de garanţii, creditele pentru investiţii îmbracă următoarele forme:

a) Împrumuturi bancare acordate pe bază de garanţii materiale. Garanţiile au în vedere capitalul sau patrimonial întreprinderii, în special cel din activul imobilizat ce s-ar putea valorifica pentru recuperarea datoriei.

b) Credite ipotecate printr-o valoare cum ar fi clădiri, terenuri, mijloace circulante etc., ce pot fi convertite uşor în lichidităţi. Acest tip de creditare este redus, fiind caracteristic în special întreprinderilor mici.

c) Credite de cash-flow, nu sunt garantate material, se acordă pe baza fundamentării solvabilităţii proiectului în cadrul studiului de fezabilitate, garanţia restituirii creditului constituind-o însuşi obiectivul de investiţii pentru care se face împrumutul. Deşi această categorie de credit prezintă riscul cel mai mare, ea este foarte frecventă, orice întreprindere putând să primească un împrumut dacă dovedeşte că-l poate restitui, împreună cu dobânda, la termenul stabilit.

Fondul de investiții prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), care reprezintă statul ca proprietar al părţii din capitalul întreprinderilor de stat acordă, de asemenea, împrumuturi în condiţii benefice pentru întreprinderi, impunând o dobândă foarte mică. Numeroase întreprinderi au primit asemenea credite pentru retehnologizare, restructurare etc.

Bugetul de stat este sursa principală pentru finanţarea investiţiilor în domeniile de care depinde dezvoltarea generală a ţării: îmbunătăţiri funciare, protecţia mediului, obiective energetice, industria mineritului, a petrolului, infrastructura pentru transporturi, obiective social culturale etc. Posibilităţile de finanţare a investiţiilor de la buget sunt însă reduse.

Fondurile structurale și de investiții europene, pot îmbraca atât forma surselor interne cât și externe de investiții, și se manifestă prin finanţările derulate de programele postaderare, puse la dispoziţia României de către Uniunea Europeană prin Fondurile Structurale şi Acţiunile Complementare, în perioada 2007 – 2013 și perioada ulterioară 2014 – 2020, astfel:

-Fondul european de dezvoltare regională (FEDR); -Fondul social european (FSE); -Fondul de coeziune (FC); -Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR); -Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime (FEPAM). Leasing-ul, lipsa acută de resurse investiţionale a adus în prin plan o metodă

practicată curent în ţările occidentale - Leasing-ul, care permite unui agent economic să facă investiţii fără a recurge la credite10. În esenţă leasing-ul presupune achiziţionarea de către o societate specializată a unor bunuri (mijloace de muncă) de la producători, pe care le închiriază unor agenţi economici spre exploatare. Închirierea se face pe bază de contract în care sunt prevăzute condiţiile de plată, nivelul chiriei, posibilitatea ca bunul să treacă după un timp în 10 Cocris V. şi Isan V., Economia afacerilor, Editura Grapix, 1995.

proprietatea agentului care l-a închiriat. Societatea de leasing cumpără aşadar bunurile în scopul închirierii şi le închiriază cu scopul vânzării. Vânzarea are loc la cererea beneficiarului şi plata constă în tranşele de chirie achitate şi preţul rezidual (valoarea rămasă) care este plătit ca o ultimă tranşă. Leasing-ul este deci o formă specifică de finanţare a investiţiilor, care permite agentului economic să intre în posesia bunurilor pentru investiţii fără să dispună de capital. Plata acestora se face în timp, din veniturile obţinute în urma exploatării acestora. Deşi apare ca o formă de vânzare în rate, leasing-ul se deosebeşte de aceasta prin durata de rambursare a ratelor care poate atinge 70% din durata de viaţă a bunului. Leasing-ul se deosebeşte şi de forma de închiriere atât prin modul de calcul al ratelor, cât şi prin faptul că oferă posibilitatea ca în final beneficiarul să devină proprietarul bunului.

În activitatea practică, ca şi în literatura de specialitate, există mai multe categorii de leasing, grupate după următoarele criterii11:

a)Durata închirierii - Corespunzător acestui criteriu leasing-ul poate fi pe termenscurt, atunci când bunul este închiriat pentru câteva zile sau luni la mai mulţi agenţi economici până se amortizează. Leasing pe termen mediu, corespunde cazurilor când închirierea se face pe o durată de câţiva ani la mai mulţi agenţi pânăcând se va amortiza. Leasing pe termen lung se practică frecvent, bunul fiind închiriat pe durata de viaţă cu posibilitatea cumpărării de către agentul economic care l-a închiriat.

b)Finanţatorul contractului de leasing - Leasing direct, când finanţarea, respectiv închirierea, se face de către producătorul de bunuri; Leasing indirect, când finanţarea se face printr-o societate specializată pe leasing.

c)Modul de recuperare a valorii bunului închiriat - Leasing operaţional, corespunde situaţiilor în care recuperarea valorii bunului pe perioada de locaţie este parţială, durata de închiriere fiind mai mică decât durata de viaţă. Leasing financiar, este specific contractelor de închiriere prin care se urmăreşte recuperarea integrală a valorii bunului şi a profitului preconizat în perioada de locaţie. La sfârşitul perioadei agentul economic poate cumpăra bunul achitând valoarea reziduală.

d)Modul de stabilire a ratelor de leasing - Leasing net, unde ratele se stabilesc pe baza preţului de achiziţie a bunului, chiria reprezentând preţul folosinţei bunului. Leasing brut, la care în rate se includ cheltuielile de asigurare,de întreţinere şi reparare a bunului.

O formă de leasing foarte des întâlnită în ţările europene şi care se potriveşte, după părerea noastră, cel mai bine la noi, este aceea în care societatea de leasing finanţează operaţiunile pe bază de surse atrase. În acest caz dobânda percepută de creditor (de obicei băncile) este inclusă în ratele de leasing şi plătită de beneficiarul contractului.11 Andreica M., Leasing, Editura Expert, Bucureşti, 1997.

1.5.2 Resurse externe de finanţare a investiţiilor angajate pentru finanţarea investiţiilor

Restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele actuale ale pieţei interne şi conjuncturii economice internaţionale, retehnologizarea agenţilor economici viabili pentru creşterea competitivităţii, necesită fonduri imense care nu se pot asigura dinresurse interne.

Creditele externe, care ar trebui să joace un rol secundar – de completare a celor interne majoritare – în realizarea programelor de relansare a economiei au, dimpotrivă, rolul hotărâtor în condiţiile de penurie a resurselor interne.

Creditele externe sunt de mai multe feluri:- credite guvernamentale care, deşi sunt acordate de bănci, au garanţie

guvernamentală în baza unei convenţii încheiate între guvernul ţării care creditează şi guvernul ţării beneficiare;

- credite bancare care se acordă de bănci pe propriul risc;- credite acordate de instituţiile financiare internaţionale cum sunt: FMI,

BERD,BIRD, BEI etc.Creditele acordate de băncile din străinătate sunt, în general, garanţii la

importul utilajelor şi instalaţiilor de producţie, pe care le achiziţionează agenţii economici ce solicită creditul. Garanţia restituirii creditelor este prezentată în studiile de fezabilitate în care se demonstrează solvabilitatea proiectului.

Creditele acordate de organismele financiare internaţionale pe termen mediu şi lung nu sunt garantate material, dar se află sub incidenţa unor măsuri şi restricţii de politică economică. În acest context se încadrează toate împrumuturile oferite ţării noastre de Banca Europeană pentru Investiţii, Fondul Monetar Internaţional,Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, etc.