Cap 17

CAPITOLUL 17

17.1 Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul

economic

17.2 Factorii şi tipurile creşterii economice

17.3 Modele de creştere economică

17.4 Criza natural-umană a dezvoltării contemporane

17.5 Dezvoltarea umană-durabilă – o nouă viziune asupra

dezvoltării viitoare

17.6 Reforma în economia României, în contextul exigenţelor

dezvoltării umane-durabile

Pachet pedagogic

Teoria dezvoltării

TEORIA DEZVOLTĂRII

Problemele dezvoltării economico-sociale se interacţionează tot mai

puternic în timp şi spaţiu, în contextul creşterii rolului ansamblului asupra părţilor sale componente. Intensificarea efectului de antrenare a progresului ştiinţifico-tehnic în plan naţional relevă diminuarea importanţei relative a pieţelor concurenţiale locale, crescând rolul pieţelor naţionale, regional-internaţionale şi mondiale. O asemenea mutaţie reflectă şi globalizarea unor fenomene grave cum sunt: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător; pierderea încrederii în instituţii; extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării unui loc de muncă; alienarea tineretului şi a unor valori tradiţionale; inflaţia; şomajul etc. Ştiinţa economică este solicitată să includă tot mai mult în domeniul său de studiu fenomenele şi procesele economice la scara macroeconomiei deschise interdependenţilor pe care le generează globalizarea. Astfel se pun bazele unei noi teorii economice a dezvoltării din perspectiva raţionalităţii, în condiţiile unor resurse limitate şi a speranţei, bazată pe etica egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă1.

17.1 Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul economic

Analiza la nivelul macro a proceselor economice, simultan cu abordarea

lor dinamică, a conturat noi concepte, printre care şi cele de creştere şi dezvoltare economică. Din multitudinea de noţiuni utilizate pentru a investiga procesele macroeconomice, frecvenţa cea mai mare o au termenii de creştere, dezvoltare, progres tehnic, evoluţia economică, ciclu economic etc. În ceea ce priveşte sensul atribuit termenilor amintiţi, între diferiţi autori există deosebiri, mai mari sau mai mici, dar şi anumite puncte de convergenţă, care fac ca noţiunile respective să aibă caracter universal.

1 Ideile din acest capitol se regăsesc în Economia politică, Bucureşti, Editura Economică, 2000 şi în

Echilibrul înaintării, autori C. Popescu, D. Ciucur, M. Băbeanu, I. Popescu, Bucureşti, Editura Eficient, 1998.

Teorie economică generală ● Macroeconomie

Creşterea economică se derulează într-un anumit cadru spaţial şi temporal. În timp, rezultatele macroeconomice pot înregistra, sub aspect cantitativ, creşteri, stagnări şi chiar scăderi. Deci, creşterea economică nu trebuie înţeleasă ca fiind un proces liniar.

Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiilor naţionale,a diferitelor supersisteme internaţional-mondiale, pe termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporale. Apreciem că o economie naţională, un supersistem, înregistrează o creştere economică când se bazează pe existenţa tendinţei creşterii pozitive reale, în cadrul unui orizont de timp corespunzător.

Utilizarea conceptelor de „creştere economică zero” şi de „creştere economică negativă” corespunde unor raţiuni de politică economică şi nu unor meditaţii teoretice.

„Creşterea economică zero”, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”, semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi timp, nivelul agregatelor pe locuitor rămânând constant.

Pe planul politicii economice, o asemenea rată de creştere este argumentată de promotorii ei ca fiind singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai restrictiv al resurselor naturale şi de destabilizare tot mai pronunţată a echilibrului ecologic. În consecinţă, societatea ar trebui să limiteze voluntar ritmul creşterii economice. O astfel de opţiune este discutabilă. Dacă pentru ţările dezvoltate şi puternic dezvoltate ea ar putea să pară acceptabilă, pentru ţările cu nivel economic redus ar însemna menţinerea sau chiar accentuarea decalajelor lor în raport cu acestea, cu consecinţe grave asupra dinamicii echilibrului înaintării comune, sărăciei generale a indivizilor şi comunităţilor.

„Creşterea economică negativă” sau descreşterea economică evidenţiază acea situaţie în care, pentru un anumit timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.

„Creşterea economică negativă” exprimă intenţia de legitimare a unei situaţii de fapt sau a unei perspective nefavorabile.

Teoria dezvoltării

Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor agregatelor macroeconomice pe locuitor, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi.

Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări. Din multitudinea acestor indicatori, o semnificaţie relevantă o au, produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional, în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.

Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în considerare a următoarelor elemente:

a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică, determinată de factori specifici şi de dinamica demografică, determinată de factori biologici şi sociali;

b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă suficient de lungă, pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe termen scurt din cadrul ciclului de afaceri, de creşterea economică propriu-zisă, ce se manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei perioade mai mari de timp;

c) creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale, adică, cele nominale corecte cu mărimea deflatorului;

d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice este ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor. Acest indicator prezintă însă şi o serie de limite care ţin de faptul că el apare ca o valoare medie, nefurnizând informaţii cu privire la distribuirea efectivă în timp şi spaţiu a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei. În acest scop, se apelează şi la alţi indicatori, mai relevanţi fiind durata timpului liber şi speranţa medie de viaţă.

Factorul timp, variabilă a dezvoltării economice, implică relevarea a cel puţin

două aspecte referitoare la creşterea economică, prin care analiza acesteia se adânceşte, şi anume: cât de lungă este perioada în care se realizează creşterea economică şi cum evoluează indicatorii macroeconomici şi populaţia totală în cadrul orizontului de timp luat în consideraţie.

Factorul de timp devine semnificativ atât din perspectiva luptei cu

raritatea resurselor, prin raţionalitatea alegerilor, cât şi al egalităţii şansei generaţiilor, motivată de valoarea social-umană a speranţei.


Dacă variaţia sporului de produse şi servicii pe total şi/sau pe locuitor se obţine pe termen scurt, atunci avem de a face fie cu o expansiune economică, fie cu o recesiune economică. Abia când rezultatele macroeconomice pozitive se obţin pe termen mediu-lung, ele se constituie într-un proces de creştere economică*.

Evoluţia pe termen lung a rezultatelor macroeconomice, sub influenţa numeroşilor factori economici, politici, sociali, culturali, psihologici, naturali-ecologici etc., imprimă economiei o mişcare ondulatorie, ciclică, în cadrul căreia, succesiv, se manifestă perioade de avânt, criză, depresiune, înviorare, stagnare.

În concluzie, putem aprecia creşterea economică drept un proces ce desemnează evoluţia pozitivă (ascendentă) realizată în medie pe termen lung, a economiei, tendinţa generală de sporire (în termeni reali) a produsului naţional brut şi venitului naţional pe total şi pe locuitor, care nu exclude însă, pe termen scurt, oscilaţii negative şi stagnări ale acestora.

Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica generală a omului, ca şi cu evoluţia echilibrului ecologic. Creşterea economică pune accent pe latura cantitativă a dezvoltării economice, în special pe producţia de bunuri şi servicii, pe când dezvoltarea economică se referă şi la schimbări din economie asupra nivelului de trai, a modului de viaţă, de gândire şi de comportament al oamenilor, asupra eficienţei utilizării resurselor economiei naţionale şi asupra mecanismelor funcţionale ale sistemului economic.

Ideea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de transformare a structurilor din economie, a comportamentului sistemului economic, a raportului dintre activităţile umane şi mediul înconjurător, din perspectiva compatibilităţii raţionalităţii alegerilor cu siguranţa condiţiilor acestora asupra vieţii natural-umane.

Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional. În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea

economică; nu există proces de dezvoltare economică fără o creştere a rezultatelor macroeconomice pe termen lung. Pentru a se transforma însă în proces de dezvoltare economică, creşterea trebuie să fie însoţită de transformări cantitativ- structurale pozitive în economie, în modul de trai şi în calitatea vieţii oamenilor.

* Din perspectiva egalităţii şanselor generaţiilor, orizontul de timp de apreciere a rezultatelor

macroeconomiei se suprapune pe perioada activă din speranţa medie de viaţă unde se manifestă contribuţia la creştere şi se pun bazele economisirii şi acumulării pentru viitor.

Teoria dezvoltării

Relaţia creştere-dezvoltare economică este o relaţie mediată, de la parte spre întreg: creştere economică-dezvoltare economică-progres economic-progres social.

În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică mai amplă; ea surprinde procesul trecerii economiei unei societăţi umane date de la o formă inferioară de evoluţie spre alta superioară, inclusiv numeroasele zigzaguri temporare determinate de diferite conjuncturi istorice. Dezvoltarea economică, spre deosebire de creşterea economică, desemnează şi noile raporturi tehnico- economice, economico-sociale şi natural-umane ce apar în procesul creşterii.

În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens mai restrâns, drept dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv dezvoltarea principalelor componente ale economiei în cadrul unui spaţiu naţional-statal, cum ar fi: dezvoltarea infrastructurii materiale, asigurarea de condiţii optime la nivel micro şi macroeconomic privind combinarea factorilor de producţie, valorificarea avantajelor specializării şi cooperării dintre agenţii economici, dezvoltarea fluxurilor economice stabile intersectoriale şi interregionale, îmbunătăţirea coeziunii interne a spaţiului economic naţional, dezvoltarea şi calitatea activităţilor comerciale (interne şi externe), financiar-bancare etc.

În al patrulea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă, cu deosebire, la progresele realizate în raporturile dintre agenţii economici şi mediul economic al acestora (micro, macro şi mondoeconomic), la structurile nu numai tehnice, ci şi sociale şi culturale ale producţiei şi economiei în totalitatea sa. Acest mod de a concepe dezvoltarea economică oferă posibilitatea teoriei şi practicii să abordeze fenomenele de bază ale realităţii economice şi mijloacele de dinamizare ale acesteia2, circumscrise noţiunii de progres economic şi social.

În esenţă, progresul economic constă în schimbarea calitativă a conţinutului factorilor de producţie şi ale relaţiilor dintre viaţa economică, pentru a adapta economia exigenţelor progresului social, fie într-o anumită etapă istorică şi într-o anumită ţară, fie pe plan mondial. Totodată, progresul economic este un proces istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior, care se manifestă, în special, prin sporirea productivităţii muncii, sporirea nivelului absolut şi relativ al indicatorilor macroeconomici (calculaţi pe locuitor), în condiţiile modernizării tuturor structurilor economiei naţionale (tehnologică, sectorială, de ramură, zonală, comercială, financiar-bancară ş.a.).

Procesul esenţial ce structurează progresul economic îl constituie dezvoltarea economică şi contribuţia acesteia la îmbunătăţirea condiţiei umane, a

2 Fr. Perroux, La lutte pour une autre développement fait progresser la penseé économique, în

„Le Monde”, 9 oct. 1979; Antonio Pesenti, Manuale di Economia Politica, Roma, Editura Riuniti, 1970, p. 230.


calităţii vieţii. Din acest punct de vedere, progresul economic este, în acelaşi timp, progres social. Fr. Perroux considera în mod just că nici un progres nu ar merita să fie numit economic dacă ar diminua şansele înfloririi fiinţei umane; invers, nici un progres nu ar fi social dacă nu ar da fiecăruia mijloacele unui statut uman de viaţă3.

Interdependenţa indestructibilă dintre creşterea şi dezvoltarea economică, manifestată prin efectele reciproce de acumulare şi antrenare, face ca cele două procese să aibă unele caracteristici comune:

a) sunt rezultatul dezvoltării generale a societăţii la un moment dat, dar şi condiţia unei noi dezvoltări sociale;

b) au ca scop punerea în mişcare a mecanismelor şi pârghiilor prin care se îmbunătăţesc starea de ansamblu şi structurile economiei naţionale;

c) sunt, simultan, variabile endogene şi exogene ale sistemului economic;

d) au aceeaşi finalitate – ameliorarea condiţiei umane, a nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor.

Punctele de convergenţă a proceselor economice de creştere şi dezvoltare, ca

aspecte esenţiale ale progresului economico-social, au condus, în teoria economică, la mai multe tendinţe.

Prima tendinţă a fost aceea de a acorda o semnificaţie identică, de a pune semnul egalităţii între dezvoltare şi creşterea economică4.

A doua tendinţă a identificat creşterea cu dezvoltarea economică, iar, uneori, pe amândouă, cu progresul economic5.

Cea de a treia tendinţă consideră sporirea globală a indicatorilor macroeconomici, pe fondul transformărilor de structură din economia naţională, ca fiind specifică pentru creşterea economică iar progresul economic, o creştere

3 Fr. Perroux, L'économie du XX-ème siècle, Paris, PUF, 1969, p. 499. 4 Pierre Maillet, La croissance economique, Paris, PUF, 1976, p. 18; Aron Raymond, Dixhuit leçons

sur la société industrielle, Gallimard, Paris, 1962, p. 163; Mactaux Serge, La croissance et systèmes économiques, Socodel, Paris, 1972, p. 6.

5 Arthur Lewis, laureat al premiului Nobel, în lucrarea Teoria creşterii economice susţine că obiectul esenţial al acestei cărţi este creşterea produsului pe locuitor (Lewis Arthur, Le théorie de la croissance économique, Paris, Payot, 1963, p. 13). Colin Clark foloseşte termenul de progres economic în sensul în care economiştii occidentali îl folosesc pe cel de dezvoltare (Clark Colin, Les conditions du progrès économique, Paris, 1960, p. 4-16). Pentru Jean Fourastié, progresul economic constă în creşterea produsului, fie global, fie pe locuitor, iar progresul social, într-o creştere considerabilă a sectorului terţiar (Fourastié Jean, Le grand éspoir du XX-ème siécle, PUF Paris, 1968, p. 20). W.W. Rostow identifică progresul economic şi social cu creşterea şi dezvoltarea economică în Les étapes de croissance économique, PUF, Paris, 1963, p. 91.

Teoria dezvoltării

continuă a produsului (consumului) real pe locuitor, sau o creştere a resurselor disponibile mai mult decât proporţional faţă de populaţie6.

A patra tendinţă asimilează creşterea economică cu sporirea venitului naţional, ca o creştere durabilă, susţinută, în timpul uneia sau mai multor perioade lungi, spre deosebire de expansiunea economică, în calitatea ei de fenomen pe termen scurt. Dezvoltarea economică, în această optică, se manifestă ca un ansamblu de schimbări în structurile sociale şi mentale, care generează o relaţie de antrenare reciprocă între aparatul de producţie şi populaţie, prin care se asigură creşterea cumulativă şi durabilă a produsului naţional global, împlinirea omului şi a societăţii în ansamblu. Creşterea şi dezvoltarea economică apar astfel a fi nu numai diferite, ci şi interdependente: creşterea operează prin schimbări structurale, iar dezvoltarea uşurează şi determină creşterea, o susţine şi o înglobează.

Disimularea realităţii sociale prin reprezentări macroeconomice şi termeni macrofinanciari riscă să piardă din vedere dimensiunea social-umană a creşterii şi dezvoltării. Creşterea economică, considerată cheia progresului, nu poate fi privită ca fiind ruptă de contextul finalităţii ei umane, de interrelaţia creştere-dezvoltare- progres. Acest vector pune în relief faptul că economia nu constituie un scop în sine, ci, în primul rând, un mijloc. Atunci când se analizează creşterea economică cuplată cu dezvoltarea economică apar nu numai ca surse de profit şi alte avantaje băneşti, ci şi mijloc al împlinirii fiinţei umane, conform binomului „omul-scop”, „economia-mijloc”.

Creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde în esenţă modificările calitative din fizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul de trai, aspecte ce sunt puse în evidenţă prin conceptul de dezvoltare economică.

În concluzie, dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor pozitive, cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul oamenilor.

Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în timp şi spaţiu, procesul creşterii economice. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă dezvoltare economică numai acea creştere economică, care antrenează o modificare structural-calitativă în economia

6 R. Barre, Économie politique, Paris, PUF, 1963, p. 91.


naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. Deci, în timp ce creşterea este un concept economic, dezvoltarea prezintă interferenţe interdisciplinare, situându-se în zona de contact a economicului cu socialul, politicul, culturalul, ecologicul, fiind un concept macrosocial plurivalent.

Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducţia lărgită evidenţiază doar reluarea acestuia pe o scară mai mare, prin acumularea de capital tehnic şi uman, în timp ce creşterea economică relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi substituirea factorilor de producţie.

Din analiza conţinutului creşterii economice şi a interferenţelor ei cu alte procese economico-sociale rezultă specificitatea conceptului de creştere economică, problematica sa teoretică şi aplicativă relativ omogenă în cadrul teoriei economice generale.

Afirmarea tot mai pregnantă a teoriei creşterii economice în ultimele decenii evidenţiază o serie de particularităţi care îi definesc identitatea în cadrul teoriei economice normative: reuneşte un set de constante cu un pronunţat caracter aplicativ, fiind o componentă a economiei politice, care se caracterizează prin operaţionalitate; reprezintă un grad ridicat de formalizare şi cuantificare a obiectului său de studiu, bazat pe un sistem de indicatori economici sintetici şi modele specifice; îmbină achiziţiile teoretice şi aplicative ale mai multor discipline: economie, matematică, cibernetică, statistică, teoria generală a sistemelor, situându-se la frontiera de contact interdisciplinar al economiei politice cu alte discipline din interiorul sistemului ştiinţelor economice şi din afara acestuia.

Urmând tendinţa generală de evoluţie a ştiinţei economice către un grad sporit de operaţionalitate şi pragmatism, teoria creşterii economice evoluează către o teorie a previzionării şi reglării procesului creşterii economice, cu rol de analiză şi fundamentare a deciziilor macroeconomice privitoare la procesul de creştere.

În acest context, în etapa contemporană, procesul creşterii economice prezintă unele caracteristici.

O primă caracteristică se referă la faptul că se desfăşoară pe baza unui amplu proces de formare a unui nou mod tehnic de producţie, pe care ne permit să-l denumim „modul informatic de producţie”. Prin folosirea unor tehnici şi tehnologii specifice ce poartă amprenta informatizării, noul mod tehnic de producţie va asigura obţinerea de producţii mari prin preluarea din mediul natural a acelor resurse cu caracter nepoluant ce sunt reproduse pe scară largă şi impulsionează creşterea economică. A doua caracteristică accentuează un tip de creştere preponderent

Teoria dezvoltării

intensiv, laturile calitative ale factorilor de producţie şi, în primul rând, ale neofactorilor, contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii economice. Cea de a treia trăsătură dezvoltă legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii. Pe baza accentuării procesului creşterii economice se asigură sporirea veniturilor tuturor categoriilor de populaţie, sporeşte consumul de bunuri materiale şi servicii pe locuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă, problemele privind securitatea socială a acelei părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie dezavantajată – şomeri, pensionari, bătrâni, orfani, handicapaţi etc. De asemenea, în al patrulea rând, creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează prin formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui comportament propriu integrării individului în exigenţele economiei cu piaţă concurenţială.

În strânsă legătură cu noua economie, cu noua dezvoltare, temeliea noului progres economic şi social-uman, ce se anticipează a se realiza în secolul al XXI-lea, se află sub influenţa noii complexităţi ce defineşte neofactorii vieţii, magistralele globalizării, politicile şi strategiile comune ale luptei cu externalităţile negative ale evoluţiei la scară mondială – sărăcia durabilă, poluarea în creştere, înarmările dominaţiei şi teritoriul – în încercarea de a instituţionaliza noul cadru internaţional – global, care să exprime noile valori ale evoluţiei viitoare – raţionalitatea şi speranţa – în numele cărora să se proiecteze un nou viitor pentru interacţiunea om-societate-mediu. După D. Lasch, în cartea Paradisul pe pământ, (1991), momentul actual se caracterizează printr-o schimbare de interese îndreptată către o „nouă” dezvoltare caracterizată de conceptele „limitei” şi „speranţei”, de conştiinţa iluziilor ce izvorăsc din credinţa în „progres”, din încrederea în posibilitatea unei guvernări mai bune, în situaţii concrete, particulare.

17.2 Factorii şi tipurile creşterii economice

Factorii creşterii economice exprimă, în substanţa lor, forma concretă pe care o îmbracă condiţiile (premisele) creşterii economice în viaţa economică reală a unei ţări, a economiei în ansamblu.

Condiţiile creşterii economice desemnează ansamblul elementelor de ordin natural-material, uman, social-politic, economic, tehnico-ştiinţific, ecologic etc. care, prin însăşi consistenţa lor, permit şi, în anumite situaţii, favorizează procesele de creştere economică într-o ţară. Ele mai pot fi denumite premise ale creşterii economice, deoarece îndeplinesc rolul de cadru general, indispensabil declanşării şi susţinerii oricărei activităţi economice.


În cadrul condiţiilor (premiselor) creşterii economice într-o ţară includem: condiţia umană, condiţia natural-materială şi ecologică, condiţia politică, condiţia educaţională, condiţia economică, condiţia tehnico-ştiinţifică etc.

Transformarea condiţiilor economice în factori ai creşterii economice este rezultatul unui proces complex, bazat pe filtrul raţiunii şi voinţei umane, ce încorporează educaţia şi experienţa de viaţă a generaţiilor care coexistă şi se succed într-un anumit mediu natural şi social, aflate în permanenţă sub dictatul limitării mijloacelor pentru atingerea ţelurilor, dinainte stabilite. Produsele de transformare a condiţiilor în factori ai creşterii au loc în cadrul societăţii.

Totalitatea factorilor ce intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care se manifestă prin rezultatele macroeconomice sunt implicaţi, direct sau mediat, în procesul creşterii economice.

Aceşti factori trebuie explicaţi într-o viziune globală deoarece influenţele lor sunt extrem de complexe, conjugate şi contradictorii şi, de aceea, sunt dificil de departajat. Dar o astfel de împrejurare nu exclude o anumită ierarhizare a influenţei lor asupra procesului creşterii economice, unii dintre ei având o acţiune directă şi un caracter prioritar şi decisiv, alţii mediată de primii etc.

În cadrul factorilor cu influenţă nemijlocită, decisivă asupra creşterii economice se înscriu factorii de producţie, cum sunt: factorul uman (resursele de muncă), factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate), factorul informaţional-tehnologic şi factorul instituţional.

Complexitatea internă a sistemului economic naţional şi situarea sa într-un ambient socio-economic-ecologic generează influenţe complementare factorilor de producţie, considerate factori cu acţiune mediată. În principal, în această categorie se includ: rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare; politicile financiară, monetară, bugetară şi fiscală statale; capacitatea de absorbţie a pieţei interne; schimburile internaţionale, politica ecologică etc.

Factorii creşterii economice au un mod specific de acţiune, în raport cu importanţa lor prioritară şi de caracterul acţiunii lor – direct sau mediat. Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural.

Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor. Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor de creştere economică este de natură pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea, de la o perioadă la alta, a unui volum sporit de elemente, presupunând constant randamentul lor.

Teoria dezvoltării

Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării factorilor de creştere economică, inclusiv a cadrului instituţional care îşi pune amprenta pe funcţionalitatea vieţii economice în ansamblul ei. Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur intensivă şi rezultă prin ridicarea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor respective, subsumate sporirii eficienţei economice generale a activităţii productive.

Dimensiunea structurală potenţează contribuţia de ordin cantitativ- calitativ în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de factori şi în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grup de produse din cadrul acestora etc.). Drept urmare, aportul dimensiunilor cantitative şi calitative ale factorilor creşterii economice depinde de intensitatea acţiunii acestora, dar şi de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic naţional. Rezultă că influenţele structurale pot fi, în raport cu rezultatele creşterii economice, favorabile sau nefavorabile, cu caracter extensiv sau intensiv.

În cazul unui anumit factor, există o interacţiune compensatoare între latura cantitativă şi cea calitativă, mediată de latura structurală. Astfel, deficitul cantitativ al unui factor poate fi compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui. Aceasta este, de fapt, şi logica raţionalităţii combinării şi substituirii factorilor de creştere economică.

Factorul uman intervine în procesele de creştere economică direct sau indirect, prin dimensiunile sale cantitative, structurale şi calitative, în funcţie de gradul de dezvoltare a raportului om-natură-societate din fiecare domeniu al vieţii economice.

Sub aspect cantitativ, factorul uman se concretizează în volumul de

muncă prestată de populaţia ocupată în cadrul timpului efectiv de muncă. Acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice ţine de dinamica ocupării populaţiei disponibile. Creşterea numărului de locuri de muncă se asociază cu creşterea economică, deşi specialiştii au păreri diferenţiate privind natura şi sensul acestei dependenţe. Teoretic, sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de muncă stimulează creşterea economică. Totuşi, există şi opinii care consideră că, de fapt, extinderea ocupării este mai degrabă o consecinţă decât o premisă a procesului de creştere, care s-ar datora efectului de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o asupra fondurilor destinate investiţiilor.

Sub aspect calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice se exprimă prin calitatea acestuia, dependentă, în principal, de capitalul uman şi motivaţia în muncă şi prin productivitatea muncii, influenţată de înzestrarea tehnică, tehnologică şi informatică a muncii. Asemenea evoluţii sunt, în


general, subsumate ideii de progres calitativ al factorului uman, sub influenţa procesului tehnic, a motivaţiei în muncă şi a cadrului instituţional-organizat. Importanţa acestei dimensiuni decurge din existenţa, la nivelul ei, a unor rezerve teoretice nelimitate, ce pot fi mobilizate prin decizii adecvate, parţial fără eforturi investiţionale.

Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creşterii economice este relevată de conceptul de „capital uman” (natural-spiritual) ce sintetizează la nivelul individului uman zestrea naturală primită, cei „şapte ani de acasă” (zestrea familială), educaţia pe sensul vieţii primită instituţional şi experienţa de viaţă (practică) dobândită ca adult, elemente ce se conjugă aplicat în desfăşurarea unei activităţi sociale.

Dimensiunea structurală se referă, în cazul factorului uman, la structurile

specifice ocupării, respectiv pieţei muncii. În fiecare sistem economic naţional există o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor, industriilor sau grupelor de activităţi, atât în funcţie de numărul personalului ocupat, cât şi de productivitatea şi calitatea specifice muncii în domeniul respectiv. Între ramuri, industrii, sectoare, firme, au loc transferuri de personal care decurg din anumite tendinţe ale pieţei muncii şi care influenţează aportul factorului uman de creşterea economică. Un rol important în declanşarea acestor procese revine, pe termen mediu şi lung, tendinţelor tehnico-ştiinţifice reflectate de sistemul de învăţământ şi de cererea de locuri de muncă pentru ramuri şi firme situate pe poziţii tehnologice avansate. Aici intervin şi orientarea investiţiilor de dezvoltare, ca şi interesul întreprinzătorilor de a-şi plasa capitalul în domenii preferate pentru şansele de competitivitate pe care le oferă.

Caracterul relativ limitat al factorului uman – ca factor al creşterii economice – impune accentuarea mobilităţii dimensiunilor structurale şi calitative cu care acesta se manifestă în viaţa economică.

Factorul uman acţionează în procesele de creştere economică cu toate dimensiunile sale cantitative, structurale şi calitative. Pe măsură ce domeniile ocupării sunt direct influenţate de progresele cunoaşterii şi experienţei practice, dimensiunile structural-calitative sunt elemente de referinţă în susţinerea creşterii economice.

Factorul material al creşterii economice este reprezentat de resurse naturale atrase în producţie şi de echipamentul de producţie acumulat, care, prin combinarea şi funcţionarea lor, devin capital tehnic real.

Teoria dezvoltării

Complementaritatea acestor două elemente, rezultată din forma lor materială şi caracterul lor stocabil şi din plasarea în anumite raporturi comune cu factorul uman, justifică luarea în considerare a acestor resurse, eterogene ca natură, sub forma unui factor omogen şi de sine stătător al creşterii economice.

Dimensiunea cantitativă a factorului material se prezintă sub forma volumului de capital tehnic real în exploatare, a stocului de bunuri de capital alocate pentru investiţii într-o perioadă dată (echipament de producţie, materii prime, energie etc.). Mobilizarea în procesul creşterii economic are loc prin formarea de fluxuri de resurse materiale cu destinaţie productivă, a căror amplificare, la un nivel dat de randament al utilizării, conduce la o producţie sporită. Asemenea fluxuri iau naştere, de regulă, prin procese investiţionale, având ca rezultat lărgirea capacităţilor de producţie, a cumulării de capital tehnic real la nivelul agenţilor, industriilor, ramurilor şi ansamblului sistemului economic.

Caracterul potenţial restrictiv al acestei dimensiuni a factorului material decurge din limitarea fondurilor de investiţii, din capacitatea de absorbţie a pieţei, precum şi din criteriile tehnologice şi economice de combinare a factorului material cu cel uman, din interiorul întreprinzătorilor de a obţine economii de scară. În plus, o serie de restricţii decurg din caracterul epuizabil al unor resurse naturale, din limitele regenerării altora, din caracterul ciclic al reînnoirii capitalului tehnic fix, al cărui ritm nu poate fi forţat. Uzura fizică a capitalului tehnic fix afectează dimensiunea cantitativă a factorului material, punând-o în legătură cu formarea brută a capitalului tehnic.

Dimensiunea calitativă, prin care factorul material susţine procesul creşterii economice, este sintetizată prin productivitatea capitalului tehnic real. Nivelul potenţial al acestui randament depinde de caracteristicile tehnologiei care pun în valoare resursele materiale. Dar valorile sale reale sunt condiţionate de armonizarea cu caracteristicile factorului uman, de funcţionalitatea globală a sistemelor de producţie. Spre deosebire de capitalul uman, dimensiunea calitativă a factorului material nu are, în timp, un comportament cumulativ şi poate fluctua sub influenţe multiple de ordin tehnologic, informatic, economic, social-uman, instituţional-organizaţional etc. Reglarea acestor parametri calitativi este dificilă din cauza eterogenităţii resurselor şi varietăţii condiţiilor de utilizare, precum şi datorită faptului că deciziile ce le pot afecta funcţionarea depind de exploatarea de către un personal mai calificat, de reorganizarea fluxurilor de funcţionare, de investiţiile de retehnologizare, de schimbarea structurii producţiei etc.

Dimensiunea structurală a factorului material evidenţiază şi ea eterogenitatea resurselor aferente acestui factor. Structurile materiale ale producţiei


se referă la repartizarea teritorială şi pe ramuri a resurselor de capital tehnic real, mijlocită de piaţa bunurilor de capital la proporţia categoriilor de capital tehnic fix şi tehnic circulant. Resursele de materii prime, materiale şi energie, spre deosebire de echipamentul de producţie, au o gamă de utilizări alternative, care le poate plasa în mod diferit în variate configuraţii structurale. Cererea pieţei şi tendinţele tehnologice, ambele influenţate de concurenţă, intervin în reglarea alocării dinamice a resurselor de materii prime pe ramuri, industrii, activităţi şi agenţi economici.

În general, bunurile economice, în faza de lansare şi ascensiune pe piaţă, concentrează cantităţi relativ mai mari de capital tehnic real, comparativ cu cele aflate în fazele de maturitate sau declin, care conţin deja premisele viitoarelor restructurări ale producţiei şi ale utilizării resurselor.

Factorul informaţional, tehnologic este un factor esenţial al creşterii economice în contextul progresului tehnic. El are caracter preponderent de neofactor de producţie.

Potrivit acţiunii legii dezvoltării factorilor de producţie, în strânsă legătură

cu progresul ştiinţei şi tehnicii, sporeşte considerabil rolul laturilor calitative ale acestora, ajungându-se la intensificarea acţiunii neofactorilor de producţie, în creşterea economică, cum ar fi: informaţiile ştiinţifice, tehnologiile informatice, inovaţiile, managementul afacerilor ş.a.

Sectoarele care generează cu prioritate accentuarea rolului factorului informaţional-tehnologic stimulând dezvoltarea economică sunt: electronica, informatica, telematica, robotica, biotehnologiile etc.

Analiza unor astfel de aspecte porneşte de la esenţa progresului tehnic ca proces permanent de transformare radicală a dimensiunilor cu care intervin factorii clasici ai creşterii economice, în direcţia accelerării vitezei cu care sunt utilizaţi spaţiul şi timpul în lumea afacerilor.

Progresul tehnic este o componentă a progresului social, semnificând, de fapt, „progresul în om” şi ameliorarea mediului economic creat de acesta, aflat sub dictatul limitării mijloacelor şi sub riscurile incertitudinilor.

Factorul instituţional-organizaţional conturează ansamblul de norme şi reguli ce asigură funcţionarea normală a organizaţiilor din lumea afacerilor în concordanţă cu cadrul legal adoptat democratic, cu exigenţele afacerilor. Acest factor al creşterii economice capătă o importanţă deosebită mai ales în sistemele economice unde complexitatea interdependenţelor, pe lanţul intrărilor, transformării, ieşirilor, creşte puternic, în plan orizontal şi vertical.

Teoria dezvoltării

În esenţă, factorul instituţional-organizaţional caracterizează substanţa mediului în care se manifestă componentele agenţilor economici, într-un cadru instituţional-organizaţional adecvat funcţionării normale a vieţii economice, prin manifestarea unor componente legale, cu caracter etic ale agenţilor economici din lumea afacerilor.

Acţiunea conjugată a factorilor de creştere economică pune în evidenţă anumite posibilităţi de combinare a diferitelor laturi ale acestor factori, în variante care se definesc drept tipuri de creştere economică.

Se disting două tipuri fundamentale de creştere economică: extensiv şi intensiv. Principial, aceste tipuri se diferenţiază în funcţie de contribuţia relativă pe care laturile de aceeaşi natură ale factorilor direcţi o aduc la obţinerea sporului PIB (PNB) pe locuitor, într-o perioadă dată. Stabilirea tipului de creştere înregistrat de o anumită economie, pe un anumit interval de timp, presupune deci descompunerea pe factori de influenţă a sporului total ai PIB şi PNB, pe locuitor.

Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB şi/sau PIB pe locuitor.

Un asemenea tip caracterizează ţările care, în trecut sau în prezent, înregistrează un nivel economic relativ mai scăzut, incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate a pieţei şi să valorifice superior, într-o structură complexă, resursele naţionale. Creşterea extensivă mizează prioritar pe acumulări susţinute, pe un amplu efort investiţional realizat prin atragerea de capital din surse interne sau externe (import, credite, asistenţă). Alte condiţionări decurg din limitarea numărului populaţiei disponibile şi din inerţia sistemului economic, care mecesită un efort ridicat de susţinere a creşterii. În acelaşi timp, sistemul economic aflat în creştere extensivă nu este capabil, decât treptat, pe termen lung, să mobilizeze laturile intensive ale acţiunii resurselor cu care este înzestrat.

Crearea şi utilizarea potenţialului propriu de inovare tehnologică este crucială, deoarece creşterea extensivă poate fi susţinută doar un timp limitat, din cauza caracterului epuizabil şi greu regenerabil sau greu substituibil al resurselor cu care operează. Creşterea economică de tip extensiv determină, în principal, crearea aparatului tehnic ca suport pentru acumularea prealabilă a unei anumite infrastructuri productive, care să o susţină şi să favorizeze propagarea efectelor calitative pe termen lung într-un sistem economic mai integrat sub aspectul complexităţii competitive.


Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată, capabilă de a genera şi absorbi progres tehnic şi aflate într-un echilibru deja consolidat al cererii cu oferta de bunuri materiale şi servicii. În asemenea condiţii activează mecanisme economice create prin politici adecvate pentru antrenarea resurselor din latura lor calitativă, care pot să contribuie majoritar la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice pe locuitor.

Creşterea intensivă este, în mult mai mare măsură, capabilă să se

autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efectele de conexiune inversă pozitivă. Sistemele aflate în acest tip de creştere beneficiază, în general, de toate formele impactului favorabil al inovării; societatea informaţională contemporană beneficiază şi de efectele noilor tehnologii ale informaţiei, calculatoarelor şi telecomunicaţiilor.

Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa dintre ele se situează tipul intermediar, în care laturile cantitative, respectiv cele calitative, au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice.

Tipul intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi de conjunctura mondială (vezi figura 17.1).

17.3 Modele de creştere economică

Modelarea creşterii economice se referă la elaborarea şi utilizarea de modele economico-matematice, fie în scop teoretic, de descriere şi explicare, fie în scop pragmatic, de previzionare şi dirijare a procesului creşterii economice.

Modelele de creştere economică sunt, prin excelenţă, reprezentative pentru valenţele multiple ale aplicării metodei modelării în ştiinţa şi practica economică.

Ele reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii şi parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii şi rezultatele procesului de creştere economică, punând în evidenţă mecanismele, intensitatea şi tendinţele acestuia.

Figura 17.1


Elementele definitorii pentru caracterizarea modelelor de creştere economică sunt următoarele:

a) modele macroeconomice, acoperind ansamblul spaţiului economic naţional. În acest sens, se remarcă faptul că această clasă de modele operează cu indicatori macroeconomici de efort şi de rezultate şi, de asemenea, reflectă structura şi funcţionalitatea de ansamblu a sistemului economic;

b) modelele de dinamică economică, reflectând modificarea în timp a valorilor diverşilor parametri specifici creşterii economiei, precum şi a corelaţiilor dintre ei. Esenţial pentru caracterul dinamic al modelelor de creştere este conceptul de traiectorie de creştere economică, semnificând o succesiune de stări, efectiv atinse sau previzibile, în desfăşurarea procesului de creştere pe un anumit orizont de timp. Modelele respective permit deci construirea şi analiza de traiectorii de creştere în raport cu diferite ipoteze şi opţiuni.

Datorită complexităţii sale deosebite, procesul de creştere economică este dificil de reprezentat printr-un simplu model, chiar foarte agregat. Orice asemenea model cunoscut până în prezent, fiind rezultatul unei abordări simplificatoare şi confruntându-se totodată cu limitele inerente ale gradului de formalizare, face abstracţie de o serie de factori şi corelaţii, uneori chiar esenţiale.

De aceea, apare cu atât mai justificat, cel puţin din punct de vedere practic, să se opereze cu un sistem de modele integrate, capabile să ofere o reprezentare corespunzătoare a creşterii economice.

Ca şi pentru oricare alte modele economico-matematice, viabilitatea celor care se referă la procesul creşterii economiei trebuie să fie analizată în raport cu înfăptuirea cumulativă a unui set de condiţii: să fie izomorfe cu sistemul real pe care îl reprezintă, în sensul de a cuprinde în mod adecvat, veridic, esenţa acestuia referitoare la conţinut, structură şi funcţionalitate; să fie operaţionale, în sensul de a face apel la indicatorii uzuali în practica statisticii şi previzionării, şi putând fi determinaţi în mod curent şi interpretaţi univoc de utilizatorii modelelor; să fie calculabile, în sensul de a fi prevăzute cu algoritm de determinare a variabilelor numerice ale expresiilor diverselor funcţii şi parametri prin metode tradiţionale sau prin calculatorul electronic. Pe această bază, modele pot fi folosite pentru a genera variante de traiectorii de creştere sau pentru a testa diverse ipoteze.

În contextul economiilor de piaţă, modelele de creştere economică, chiar şi atunci când sunt folosite în scopuri previzionale, au un caracter descriptiv, fiind deci utilizabile pentru simulare. Utilizările în scop de optimizare sunt asociate modelelor de creştere proprii unor economii de comandă, unde are sens o funcţie

Teoria dezvoltării

scop unică la nivelul sistemului economic şi care conferă modelului caracter normativ. Această diferenţă de principiu corespunde modelului real în care se declanşează şi susţine creşterea în fiecare dintre cele două tipuri de sisteme economice: în economia cu piaţă concurenţială – prin comportamente specifice ale agenţilor economici autonomi în mediu competitiv, stimulată de politici adecvate ale statului; în economia de comandă – prin decizii administrative care se aplică economiei naţionale, gestionate similar unei mari întreprinderi.

Din punct de vedere al gradului de agregare, modelele de creştere economică pot fi monosectoriale sau multisectoriale. Modelele monosectoriale nu diferenţiază pe ramuri economice intrările şi rezultatele, abstractizarea fiind mai înaltă. La rândul lor, indicatorii de efort şi rezultatele iau, în acest caz, expresia cea mai agregată, iar combinarea dintre factori este considerată a fi de aceeaşi natură pe ansamblul economiei. Modelele multisectoriale diferenţiază pe ramuri atât funcţii de transformare a factorilor de creştere în rezultate, cât şi contribuţia specifică fiecărei ramuri la obţinerea indicatorilor macroeconomici sintetici. În general, asemenea modele operează cu variabile ca: produsul naţional brut pe locuitor şi ritmul acestuia, rata acumulării de capital, volumul capitalului şi al muncii, coeficienţii de substituire a factorilor de producţie, înzestrarea tehnică a muncii, volumul investiţiilor, importul şi exportul, soldul balanţei de plăţi externe etc.

Unul dintre cele mai cunoscute modele de creştere economică este cel al lui R. F. Harrod, care consideră că, în condiţiile deciziilor individuale, ar exista trei ritmuri posibile de creştere a venitului naţional: unul, numit rata garantată, e determinat de deciziile individuale agregate şi dă satisfacţie întreprinzătorilor; altul, numit rata naturală e determinat de condiţiile fundamentale (creşterea populaţiei, inclusiv a forţei de muncă, a progresului tehnic şi a productivităţii muncii); cel de-al treilea, care există în fapt şi pe care el îl numeşte rata turism sau rata de facto, poate fi egal cu oricare dintre celelalte două sau să nu coincidă cu nici unul dintre ele.

Fiecare dintre cele trei rate de creştere este exprimată cu ajutorul unei anumite ecuaţii.

Rata garantată se exprimă prin relaţia:

GW x Cr = s în care:

Gw = rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor satisfacţie şi care-i fac să menţină investiţiile

Cr = coeficientul necesar al capitalului care concordă cu necesităţile întreprinzătorilor

s = rata acumulării, adică = raportul dintre investiţii (I) şi venitul net (Δy)


Rata naturală este oglindită de relaţia:

Gn · Cr =s sau Cn · Cr ≠ s în care Gn reprezintă rata de creştere naturală, pe care o îngăduie condiţiile fundamentale.

Rata turism sau rata de facto se exprimă prin ecuaţia:

G x C = s în care:

G = rata de creştere a venitului naţional, adică raportul dintre creşterea venitului naţional (ΔY) şi venitul naţional al perioadei precedente (Y0)

C = coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiţii (I) şi creşterea venitul (ΔY)

s = rata acumulării, adică raportul dintre investiţii (I) şi venitul naţional (ΔY)

Cele trei ecuaţii ale ratei de creştere, folosite de către R.F. Harrod, constituie ecuaţiile modelului sau de creştere. Cu ajutorul acestora, el încearcă să explice evoluţia ciclului afacerilor. Astfel, după opinia lui, pentru a avea o situaţie stabilă şi prosperitate, ar trebui ca rata de facto (G) să fie egală cu rata garantată (Gw), iar aceasta, la rândul ei, cu rata naturală (Gn), adică:

G = Gw = Gn

În realitate, rata de facto este diferită de rata garantată, iar aceasta, de cea naturală, adică: G ≠Gw≠Gn. În funcţie de aceste diferenţe, poate exista o stare de boom sau o stare de recesiune. Daca rata de facto este mai mare decât rata garantată, adică G > Gw, avem de-a face cu tendinţa de boom. Dimpotrivă, dacă rata de facto este mai mică decât rata garantată, adică G < Gw, are loc o tendinţă de recesiune. Această situaţie se întâmplă în condiţiile în care rata garantată este mai mică decât rata naturală, adică Gw > Gn, întrucât, pe o perioadă mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este rata naturală, adică G = Gn.

Starea de boom, în condiţiile în care G > Gw, sau de recesiune, în condiţiile în care G < Gw, se explică prin faptul că, în situaţia în care rata acumulării (s) este dată, unei creşteri a lui G sau Gw îi corespunde o reducere a lui

Teoria dezvoltării

C sau Cr. Or, dacă G > Gw, atunci implicit, C < Cr, iar pe piaţă oferta de bunuri de investiţii va fi mai mică decât cererea, ceea ce va impulsiona investiţiile. Dimpotrivă, dacă G > Gw, atunci C < Cr, iar pe piaţă va exista un surplus de bunuri de investiţii care va atrage o reducere a boom-ului.

Rata acumulării (s), care se presupune a fi dată, depinde, la rândul său, de autonomia dintre cererea de capital şi oferta de capital. În timp ce prima (cererea de capital) este determinată de rata creşterii populaţiei şi de coeficientul capitalului, cea de a doua (oferta de capital) este dată de înclinaţia spre economii a indivizilor.

Analizând modelul creşterii economice elaborat de R.F. Harrod, se observă că aceasta reflectă anumite legături funcţionale reale, cum ar fi cea dintre rata acumulării şi ritmul de creştere a venitului naţional, mijlocită de coeficientul capitalului, sau cea dintre creşterea populaţiei şi coeficientul capitalului, pe de o parte, şi necesarul de capital, pe de altă parte.

17.4 Criza natural-umană a dezvoltării contemporane

Balanţa rezultatelor activităţii umane şi a eforturilor ce se depun pentru obţinerea lor permite aprecierea măsurii în care ceea ce se produce în diferitelor sectoare ale economiei corespunde aspiraţiilor de viaţă normală a oamenilor.

Atunci când parametrii normali de apreciere a evoluţiei vieţii se abat de la limitele lor naturale înseamnă că se instalează criza umană, adică înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni.

Aspecte esenţiale ale crizei natural-umane a dezvoltării, la scara economiei mondiale, sunt analizate şi dezbătute în lucrări ştiinţifice cu caracter interdisciplinar, precum în rapoartele către Clubul de la Roma, rapoarte ale altor organisme ori ale societăţii civile7.

7 În acest sens, deosebit de interesante sunt lucrările: N.N. Constantinescu, Economia protecţiei

mediului natural, Bucureşti, Editura Politică, 1976; Eduard Bonnefous, Omul sau natura?, Bucureşti, Editura Politică, 1976; Arnold Toynbec, Oraşele în mişcare, Bucureşti, Editura Politică, 1979; Berry Commoner, Cercul care se închide, Bucureşti, Editura Politică, 1980; Amilcar O. Herrera ş.a., Catastrofă sau o nouă societate (Un model latino-american al lumii), Bucureşti, Editura Politică, 1981; Paul Henry, Chombertde Lauwe, Cultura şi puterea, Bucureşti, Editura Politică, 1982; John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Bucureşti, Editura Politică, 1982; Cool Wolf Hotele, Energie într-o lume finită (Căi spre un viitor viabil), Bucureşti, Editura Politică, 1983; Hans Seelye, Ştiinţa şi viaţa, Bucureşti, Editura Politică, 1984; Ioniţă Oltcanu, Limitele progresului şi progresele limitelor, Bucureşti, Editura Politică, 1991; David C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Bucureşti, Editura Antet, 1997; Donella H. Meadows, Dennis L. Meadows, Jorgen Rondeus, William V. Behreus III, The limits to Growth, Univers Books, New York, 1972; C. Popescu, Creşterea care sărăceşte, Bucureşti, Editura Tribuna Economică, 2003 etc.


Întotdeauna omul priveşte rezultatele acţiunilor pe care le întreprinde prin prisma modului în care răspund nevoilor sale de viaţă, în ele incluzând, în mod normal, şi un mediu natural sănătos, în măsură să ofere condiţiile corespunzătoare tuturor generaţiilor.

Când aceste rezultate se îndepărtează de nevoile prezente şi viitoare ale unui număr din ce în ce mai mare de oameni, într-un timp relativ îndelungat, se produce înstrăinarea (alienarea) acestora în activitatea pe care o desfăşoară, cu consecinţe grave asupra echilibrului înaintării, caracterului pozitiv al dezvoltării.

În aceste condiţii, se produce o criză a dezvoltării, a compatibilităţii dintre rezultatele acesteia şi exigenţele natural-umane pe care le presupune evoluţia firească a vieţii oamenilor în mediul ecologic.

Criza natural-umană a dezvoltării pe Pământ poate fi interpretată ca un proces complex, profund, de accentuare la scară globală a incompatibilităţii mediului creat de om, cu exigenţele mediului natural, a profitului în sens monetar, cu cel social-uman, ce pune în pericol echilibrele compatibilităţii dinamice dintre eficienţă, în sens strict economic, cu justiţia socială şi egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă, în mediul natural-uman care ne este dat.

Astăzi, multe lucruri arată că străbatem o perioadă de tranziţie, când se

pare că ceva este pe cale de dispariţie şi altceva se află în durerile facerii. Este ca şi cum un lucru s-ar destrăma, s-ar descompune şi s-ar epuiza, în vreme ce un altul, încă nedefinit, s-ar ridica din ruine8.

Până în prezent, în Era Modernă, omenirea a experimentat două modele de dezvoltare: cel al economiei concurenţiale, de piaţă, bazat pe dominaţia proprietăţii private, pe libertatea de acţiune – motivată direct de profit, în sens bănesc, monetar – în ţările astăzi considerate dezvoltate – şi cel al economiei planificate centralizat, bazată pe dominaţia proprietăţii publice, alegerea de către stat a căilor de alocare a resurselor – motivată de asigurarea justiţiei sociale în cadrul colectivităţii – în fostele ţări comuniste.

În timp ce primul model se află încă în viaţă, cel de-al doilea s-a prăbuşit din cauza ineficienţei economice directe şi a nivelului de trai scăzut pentru majoritatea populaţiei. Astfel, a început un proces de tranziţie spre o nouă societate şi economie care, în liniile lor generale, întruchipează trăsăturile civilizaţiei şi activităţii din ţările astăzi dezvoltate.

Într-o asemenea situaţie mondială, când sistemele socio-economice existente se prăbuşesc sau se află în pragul de a se transforma radical în perspectiva trecerii la o nouă societate, este de neînţeles, după opinia lui David C. Korten, de ce liderii noştri nu sunt în stare să depăşească faza în care îşi acuză oponenţii

8 D.C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Bucureşti, Editura Antet, 1997, p. 9.

Teoria dezvoltării

politici şi promovează aceleaşi vechi soluţii inutile, cum sunt: accelerarea creşterii economice prin liberalizare, reducerea impozitului, înlăturarea serviciilor comerciale, acordarea mai multor stimulente şi subvenţii pentru industrie, obligarea beneficiarilor de alocaţii sociale să muncească, angajarea mai multor poliţişti şi construirea mai multor închisori9.

Până în prezent, dezvoltarea a fost subordonată preponderent profitului bănesc, pentru cei care se numesc întreprinzători; acum, criza natural-umană a unui asemenea tip de progres economic pune în evidenţă faptul că ea trebuie regândită, în sensul de a fi centrată pe oameni, astfel încât aceştia, împreună cu colectivităţile în care trăiesc, să poată controla utilizarea resurselor, în beneficiul lor prezent şi viitor.

Tensiunea tot mai puternică care există între natura noastră spiritual-umană

şi mediul economic pe care se bazează viaţa economică şi socială demonstrează că dezvoltarea de până acum, susţinută cu putere de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, de administraţiile ţărilor actualmente cu economie modernă nu poate fi absolutizată şi permanentizată.

În aceste condiţii, cauzele crizei natural-umane a dezvoltării de până acum nu trebuie căutate printre săracii lumii, ci în ţările care stabilesc standardele mondiale ale extravaganţei risipitoare ce domină politicile globale care îndreaptă lumea noastră spre autodistrugere socială şi ecologică10.

Criza natural-umană a dezvoltării pe care o trăim este însoţită, aşadar, de un proces de globalizare a activităţilor economice, sub comanda şi controlul corporaţiilor mari şi instituţiilor financiar-monetare ale lumii şi tot mai departe de controlul democraţiilor noastre, de controlul colectivităţii umane.

Analiza cauzelor crizei natural-umane a dezvoltării ne ajută să înţelegem că un sistem economic rămâne viabil doar atâta timp cât societatea are mecanismele de contracarare a abuzurilor, fie ale statului democratic, fie ale pieţei concurenţiale.

Eficienţa pieţei concurenţiale şi legitimitatea ei pot fi un factor de progres economic şi social-uman numai atunci când: concurenţa locală are la bază reguli adoptate democratic, fără influenţa puterii financiare; există o moralitate a pieţei; o serie de bunuri, cum sunt investiţiile pentru cercetarea ştiinţifică fundamentală, siguranţa publică şi justiţie, învăţământul public şi apărarea naţională nu sunt furnizate pe piaţă; cel ce fabrică, comercializează şi consumă bunurile suportă în întregime costul lor total, fiind eliminate posibilităţile de externalizare a costurilor sociale şi ecologice; guvernele au forţa şi mecanismele de a restabili în orice moment justiţia socială pe care forţele pieţei o erodează mereu, de a stabili nevoile de viaţă normală, pentru asigurarea justiţiei sociale; se asigură compatibilitatea mediului creat de om cu exigenţele mediului natural, pentru păstrarea vie a egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă pe Pământ.

9 ibid., p. 10. 10 ibid., p. 17.


Pentru ca acţiunea oamenilor, la scară globală, să poată realiza noua alternativă a dezvoltării economice, este necesar să fie respectate principiile care constituie pilonii înaintării noastre într-un viitor comun, în care omul şi nevoile sale de viaţă normală să fie singurul judecător11, astfel:

Principiile asigurării egalităţii şanselor generaţiilor viitoare, expresie a dreptului de proprietate al acestora faţă de bunurile existente. Respectarea acestui principiu, în viziunea mediului natural de reproducere, presupune ca resursele epuizabile folosite să nu depăşească capacitatea omului de a le înlocui, intrările poluante în mediul natural să nu depăşească capacitatea acestuia de asimilare şi neutralizare.

Principiul politicii inegalităţii economico-sociale, expresie a dreptului de a asigura generaţiilor prezente şi viitoare cele trebuincioase unei vieţi sănătoase, sigure, împlinite şi productive, în dependenţă de deosebirile reale ce rezultă din contribuţiile individuale şi sociale.

Corespunzător acestui principiu, este firesc ca, la contribuţii mai importante la dezvoltarea economic-socială, să se primească mai mult, dar în limitele exigenţelor pe care le presupune trăirea unei vieţi normale, altfel există pericolul să nu fie satisfăcute nevoile vitale ale fiecăruia, să fie defavorizate şansele generaţiilor viitoare, iar distribuirea puterii economice şi sociale să destabilizeze echilibrul înaintării.

Principiul diversităţii vieţii biologice şi spiritual-culturale, expresie a respectării şi întreţinerii potenţialului de dezvoltare, a participării noastre la procesul evolutiv, corespunzător exigenţelor distrugerii creatoare, formulate cu mult timp în urmă de J. Schumpeter.

Principiul suveranităţii populaţiei, expresie a dreptului oamenilor de a decide în legătură cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzător aspiraţiilor de a trăi o viaţă normală, astfel încât consecinţele deciziilor să fie suportate de cei ce le-au luat.

Principiul responsabilităţii reciproce, expresie a obligaţiei celor care deţin sursele ecologice de a le administra în interesul generaţiilor viitoare, iar a celor care posedă cunoştinţe speciale, de a le împărtăşi celor care ar putea să beneficieze de ele. 11 ibid., p. 309-315.

Teoria dezvoltării

În unitatea lor, aceste principii ale dezvoltării economiei creează condiţiile pentru a construi o societate bazată pe globalizarea descentralizată, dar capabilă să distribuie echitabil atât puterea, cât şi responsabilitatea. Această unitate de principii trebuie să creeze noi locuri de muncă şi să încurajeze viaţa biologică şi spirituală, în toată diversitatea ei, să împiedice externalitatea inechitabilă a costurilor sociale şi ecologice, dar şi să le internaţionalizeze ideile, cunoaşterea, arta, ospitalitatea, călătoriile etc., concomitent cu asigurarea unui control considerabil asupra vieţii economice şi sociale a colectivităţii.

Depăşirea crizei natural-umane a dezvoltării este un proces complex, de durată, deosebit de dificil, care presupune o perioadă de tranziţie spre o nouă societate, al cărui succes se află în: speranţa comună a oamenilor de a trăi mai bine, în pace şi prietenie, în respectul pentru valorile fundamentale ale vieţii şi naturii, în egalitatea şanselor ce trebuie asigurată pentru toate generaţiile care există şi se succed pe planeta Pământ.

Format într-o perioadă de aproximativ 500 de ani, actualul mod de a produce şi consuma bunurile a adus imense avantaje, însă a avut o serie de erori umane ce au însoţit cunoaşterea, ca şi aplicarea rezultatelor ei în viaţa economică, socială şi politică a colectivităţilor umane.

În ansamblul lor, erorile acţiunii umane se află la baza diminuării treptate a

perspectivei alocării şi utilizării resurselor rare, mărind costurile de oportunitate ale echilibrului economic şi creând premise certe pentru dezechilibrarea balanţei progresului, în dauna exigenţelor social-umane şi ecologice impuse de egalitatea şanselor generaţiilor.

O asemenea dezvoltare, neavând viitor, nu poate avea nici prezent pentru colectivităţile umane, fiind în permanenţă bombardată de efectele conjugate ale limitelor progresului.

17.5 Dezvoltarea umană-durabilă – o nouă viziune asupra dezvoltării viitoare

Primele lucrări privind teoria şi practica dezvoltării durabile au apărut la

scară planetară, globală, dat fiind faptul că la acest nivel s-au putut constata mai vizibil efectele negative conjugate ale dezvoltării omenirii de până acum12. Desigur, aceasta nu înseamnă că, la nivel naţional, diferite ţări ale lumii nu au creat 12 Primul raport către Clubul de la Roma, The limits of growth (1972), a avut ca scop să impulsioneze

înţelegerea componentelor variate, a interdependenţelor economice, politice, naturale şi sociale, care constituie sistemul general în care trăim cu toţii; de a atrage atenţia oamenilor politici şi publicului asupra acestei noi înţelegeri şi, pe această cale, de a promova noi iniţiative şi acţiuni politice.


o serie de elemente cu caracter juridic, economic-financiar şi educaţional care constituie prezentul pentru viitorul dezvoltării durabile.

Începând cu anul 1972, când a avut loc Conferinţa asupra mediului de la Stockholm şi până în prezent, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesului creşterii economice. Aria acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport al Clubului de la Roma – unde se propune stoparea creşterii economice – şi cea a verzilor, care absolutizează rolul mediului natural.

În raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro în iunie 1992, dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea concilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale de dezvoltare, care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat13.

Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor patru sisteme care se interacţionează, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor, înseamnă mai mult decât suma părţilor componente, că modificările profunde, într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenţelor dinamice existente între componentele acesteia.

În această viziune, factorii care se interinfluenţează în procesul dezvoltării sunt: populaţia; resursele naturale; mediul natural; producţia agricolă; producţia industrială; poluarea.

Strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai

adecvate de optimizare a raportului nevoie-resurse, obiective de atins, mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce, în timp şi spaţiu. Este vorba de a concepe şi realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică, cu mediul natural, dar şi cu

13 Camelia Cămăşoiu (coord.), Economia şi sfidarea naturii, Bucureşti, Editura Economică, 1994,

p. 13.

Teoria dezvoltării

nevoile şi cu interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la dezvoltare.

De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală (în sensul că există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural); de o dimensiune social-umană (în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspunsă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed); de dimensiunea naţional-statală, regională şi mondială (în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global, mondial).

Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare, pun problema omului şi, în general, a colectivităţii umane din perspectivele timpului şi spaţiului; de aceea, apreciem că este mai potrivit să i se spună dezvoltare umană-durabilă.

Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea umană-

durabilă, depind: de cultura omului, de experienţa sa din trecut, de actualitatea şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare, de responsabilitatea cu care îşi asumă libertăţile natural-umane şi sociale. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi, dezvoltarea umană durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii de viitor, în cadrul cărora prezentul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai sigur.

Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării umane- durabile integrează următoarele exigenţe majore, la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale:

a) un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborare cu mediul natural;

b) îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare, în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii;

c) planificarea strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în compatibilitate directă, atât în plan naţional, cât şi internaţional;

d) atingerea unei stări raţionale şi durabile de echilibru prin schimbarea fundamentală a valorilor şi obiectivelor, la nivel individual, naţional şi mondial;


e) trecerea la realizarea unei dezvoltări durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate, ceea ce face transformarea (tranziţia) disputată şi lentă, succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane, în acest context de schimbări radicale;

f) prin trecerea la dezvoltarea umană-durabilă noi sperăm să realizăm, nu dacă vrem, ci, cum putem crea prin acest proces complex şi de durată un prezent pentru un viitor din ce în ce mai sigur;

g) în acest proces fundamental este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe sine – sun aspectul obiectivelor şi valorilor sale – tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe;

h) în acest proces complex, de mare întindere şi dificultate, cheia problemei dezvoltării umane-durabile nu este numai pentru a supravieţui specia umană, ci chiar mai mult, dacă poate supravieţui fără a cădea într-o stare de exigenţă lipsită de valoare14.

Rezultă că dezvoltarea umană-durabilă (sustainable development) este un gen nou

de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.

În esenţă, dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele elemente mai importante:

- compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural;

- egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu;

- interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii, ca scop al dezvoltării durabile, a securităţii ecologice în locul maximizării profitului;

- mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, ca urmare a interdependenţei tot mai puternice, în plan geoeconomic şi ecologic;

- capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează organic cu capitalul uman (cultural), în cadrul unei strategii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu; 14 Progrese, incertitudini şi pericole ale dezvoltării de până acum, în raport cu mediul înconjurător

sunt analizate de fostul vicepreşedinte al SUA, Al Gore, în lucrarea Earth in the Balance, Ecology and the Human Spirit, Plume Publishing Group, New York, 1993.

Teoria dezvoltării

- pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă: schimbarea tipului de creştere economică; controlul poluării; crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat lor şi eficace; sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze cunoaşterea instrumentelor economice care să prevină, să protejeze şi să asigure resursele rare; sistemul de indicatori specifici după care se apreciază necesitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor.

Dezvoltarea durabilă necesită strategii pe orizonturi scurte şi medii, glisante însă pe termen lung, în perspectiva a 20-25 de ani. În acest sens, sunt necesare politici la nivel regional, internaţional şi planetar, la nivel de stat şi la nivel de firmă, cu obiective comparabile în timp şi spaţiu, pe baza unor criterii ce decurg din îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă normală a oamenilor. Concomitent cu fundamentarea acestor politici, este esenţial ca, la fiecare nivel, să funcţioneze o sumă de mijloace de reglementare, cu caracter economic, juridic şi informaţional, care să asigure înfăptuirea obiectivelor propuse.

În vederea evaluării mijloacelor de acţiune, sunt necesare criterii de eficienţă economică şi socială, ecologică, echitate, fezabilitate, acceptabilitate şi compatibilitate instituţională.

Problema strategică a dezvoltării umane-durabile se pune la orice nivel al societăţii, cu obiective clare de atins, cu criterii de apreciere şi indicatori de măsură, cu mecanisme de susţinere – juridice, economice şi spirituale-culturale – cu managementul ecologic al proceselor, pe fiecare ciclu de viaţă, ca şi cu auditul ecologic necesar, cu dezvoltarea unor tehnologii curate care să atingă zero defecte etc.

Atât teoria, cât şi practica dezvoltării umane-durabile trebuie să se bazeze pe compatibilitatea politicilor de asigurare a calităţii rezultatelor activităţii umane cu politicile de protejare a mediului înconjurător, pe evitarea unor riscuri majore în desfăşurarea activităţilor umane, pe elaborarea unei carte a afacerilor în această viziune.

Carta afacerilor în viziunea dezvoltării umane-durabile trebuie să conţină principii de urmat, de la costurile producţiei până la veniturile obţinute, împreună cu managementul educaţional necesar, atât pentru cei ce produc, cât şi pentru cei ce distribuie şi utilizează produsele şi serviciile necesare vieţii oamenilor.

Trecerea la dezvoltarea umană-durabilă marchează intrarea omenirii în era mediului înconjurător, în care riscurile dezvoltării trebuie diminuate tot mai puternic sau chiar înlăturate. Această eră va fi sau nu va fi, era responsabilităţii practice pentru viaţa natural-umană, privită ca întreg funcţional.


Pentru aceasta, viziunea dezvoltării umane-durabile îşi propune, mai întâi, să modifice modul în care oamenii percep o serie de elemente ale vieţii pe care o trăiesc. Prin educaţie, cultură şi ştiinţă, oamenii pot depăşi un prag perceptual care îi determină să observe, să judece şi să acţioneze pe termen lung. În felul acesta, omenirea se poate îndrepta spre o nouă frontieră morală, care demonstrează că problema dezvoltării trebuie privită în interdependenţă în spaţiu şi timp.

Depăşirea unui prag perceptual are ca premisă indispensabilă informarea, astfel încât comunităţile umane să-şi dea seama de ameninţările care planează asupra lor, înainte ca astfel de catastrofe să se producă.

Dezvoltarea umană-durabilă implică organic ameliorarea mediului înconjurător.

Dezvoltarea umană-durabilă trebuie să stea la baza construirii unei societăţi viabile, care să-şi satisfacă nevoile fără a pune în pericol perspectivele generaţiilor viitoare. Este vorba deci de aşezarea la baza dezvoltării umane-durabile a unui concept profund moral – echitatea între generaţii.

Dezvoltarea umană-durabilă presupune un nou cod de valori, care să se realizeze în cadrul unui proces general de tranziţie spre o societate viabilă, în cadrul căreia oamenii pot fi atraşi de noi moduri de a-şi orândui viaţa şi, în aceeaşi măsură, mânaţi de recunoaşterea a ceea ce s-ar întâmpla dacă nu-şi schimbă mediul de viaţă.

Pilonii de rezistenţă a acestui cod natural-uman sunt formaţi din două valori fundamentale ale tranziţiei prin viaţa umană: raţionalitatea şi speranţa.

Valoarea raţionalităţii îşi are rădăcinile în lupta necurmată a omului cu limitele resurselor de care dispune, inclusiv cu cele ale timpului tranziţiei prin viaţa umană la nivel individual-uman, în condiţii de incertitudine. În aceste condiţii, criteriul suprem pentru alegerile pe care le facem este cel al raţionalităţii.

Valoarea speranţei decurge din consecinţele acţiunii legii coexistenţei şi succesiunii generaţiilor umane în condiţiile nevoii de împlinire a vieţii trăite individual şi social.

Măsurarea progresului economic şi social, în viziunea dezvoltării umane-durabile, presupune un alt sistem de criterii şi indicatori, care să ţină seama de faptul că PIB/locuitor nu va mai putea exprima singur bunăstarea umană, deoarece piaţa apreciază eficienţa – ea nu are organe pentru a auzi, a simţi sau a mirosi nici justeţea, nici viabilitatea15.

15 L. R. Brown (coord.), Starea lumii 1989-1990, Bucureşti, Editura Tehnică, 1992, p. 242.

Teoria dezvoltării

Analizând lumea în care trăim, din punct de vedere economic şi ecologic, studiile întreprinse constată următoarele două opinii contradictorii:

a) potrivit indicatorilor economici cu care se apreciază până acum starea de sănătate a economiei mondiale, lumea se află într-o stare rezonabilă, bună şi previziunile economice pe termen lung sunt promiţătoare. Economiştii cred că tehnologiile avansate pot depăşi orice limită16.

b) potrivit indicatorilor care măsoară starea de sănătate a mediului ambiant, fiecare indicator major arată o deteriorare a sistemelor naturale: păşunile îşi micşorează suprafeţele, deserturile se extind, pământurile arabile îşi pierd humusurile, stratul de ozon stratosferic devine tot mai subţire, poluarea aerului atinge niveluri care ameninţă sănătatea oamenilor în sute de oraşe, iar degradările produse de ploile acide se pot vedea pe orice continent17.

Diferenţele dintre cele două puncte de vedere asupra lumii apar şi mai pregnant, dacă facem o comparaţie între principalii indicatori economici şi ecologici ai lumii în care trăim (vezi tabelul 17.1).

Cum este posibil ca un set important de indicatori ai vieţii noastre să fie consecvent pozitiv, iar un alt set de indicatori importanţi ai vieţii noastre să fie consecvent negativ?

O explicaţie ar fi că măsurarea progresului prin indicatori economici de până acum nu ia în considerare datoriile pe care dezvoltarea economică le are faţă de mediul natural.

Această situaţie contradictorie cu privire la evoluţia lumii în care trăim ridică problema unei noi modalităţi de măsurare a progresului. Avem în vedere: indexul dezvoltării umane (Human Development Index – HDI) propus de ONU; indexul de prosperitate economică viabilă (Index or Sustainable Economic Welfare – ISEW) propus de Herman Daly şi teologul John Cobb şi consumul de cereale pe locuitor.

Cercetări româneşti recente au ajuns la concluzia că dezvoltarea umană-durabilă poate fi exprimată printr-un sistem de indicatori cuprinzând trei grupuri de parametri: a) indicatori ai durabilităţii economice; b) indicatori ai durabilităţii sociale; c) indicatori ai durabilităţii mediului natural. Acest sistem poate măsura, pe de o parte, amploarea procesului de dezvoltare durabilă ce se realizează în fiecare ţară, iar pe de altă parte, permite comparaţii internaţionale în privinţa gradului (nivelului) dezvoltării umane durabile.

Indexul dezvoltării umane (HDI) este format din trei indicatori: longevitate, cunoştinţe şi control al resurselor necesare pentru o viaţă decentă. Pentru longevitate se propune speranţa medie de viaţă, pentru cunoştinţe – cifrele de şcolarizare, iar pentru controlul resurselor – produsul intern brut (PIB) pe locuitor.

16 ibid., p. 15. 17 ibid., p. 16.


Se consideră că HDI, ca indicator complex de măsurare a progresului, nu spune nimic despre degradarea mediului ambiant. Ca urmare, el poate cunoaşte o îmbunătăţirea pe termen lung, când, de fapt, se înregistrează o înrăutăţire a condiţiilor de mediu natural.

Principalii indicatori economici şi ecologici globali Tabelul 17.1

Indicatori economici Observaţii

Produsul mondial brut

Producţia globală de bunuri şi servicii a totalizat aproximativ 2 x 107 milioane dolari în 1990, crescând faţă de 1980, când valoarea ei a fost de 1,5 x 107 milioane dolari (dolari cu valoare constantă la nivelul anului 1990).

Comerţul internaţional Exporturile mondiale ale tuturor bunurilor – agricole, industriale şi minerale – au crescut cu 4% în timpul decadei '80, ajungând la mai mult de 3x10,6 milioane dolari în 1990.

Preţul acţiunilor

Un indicator-cheie al încrederii investitorului este preţul acţiunilor. La bursele din New York şi Tokyo aceste preţuri au urcat la înălţimi nemaiîntâlnite până acum, la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990.

Angajarea forţei de muncă

Într-un an tipic, creşterea economiei globale creează milioane de locuri de muncă, dar, din păcate, crearea locurilor de muncă se află cu mult în urma numărului persoanelor care intră pentru prima dată în sfera forţei de muncă.

Pădurile

În fiecare an, suprafaţa împădurită a pământului se micşorează cu aproape 17 mii ha, deci aproape egală cu cea a Austriei. Pădurile sunt tăiate pentru obţinerea de noi suprafeţe agricole. Producerea de cherestea şi lemn de foc depăşeşte capacitatea naturală de regenerare a pădurilor, iar poluarea atmosferei şi ploile acide devin tot mai distrugătoare pe fiecare continent.

Pământul

Pierderile de pământ vegetal din terenurile agricole sunt estimate la 24 mld. tone, aproape jumătate din pământul destinat culturii grâului din Austria. Degradarea pământurilor este un fenomen care se întâlneşte în toate ţările Lumii a treia, în America de Nord şi Australia.

Clima

Cantitatea de bioxid de carbon, principalul gaz din atmosferă responsabil pentru efectul de seră, se află într-o continuă creştere, cu 0,4%/an, din cauza arderii combustibililor din anii '80 ar putea să fie depăşite, cu valori maxime ale temperaturii, de verile anilor '90.

Calitatea apei

Poluarea atmosferei a atins valori periculoase pentru sănătatea oamenilor în sute de oraşe ale lumii, precum şi pentru recoltele agricole, în nenumărate regiuni ale Pământului. Progresul realizat de reducerea contaminării biologice a apei de băut în unele ţări ale Lumii a treia a fost mai mult decât anihilat de răspândirea contaminării chimice la nivelul pânzelor freatice de apă şi, deci, a alimentării lor cu apă din puţuri, atât în ţările industriale, cât şi în cele în curs de dezvoltare.

Viaţa plantelor şi animalelor

Pe măsură ce numărul oamenilor care locuiesc pe această planetă creşte, numărul speciilor de plante şi de animale se reduce continuu. Distrugerea habitatului şi poluarea mediului ambiant au ca rezultat reducerea diversităţii biologice a planetei. Creşterile de temperatură şi deteriorarea stratului de ozon pot conduce, de asemenea, la creşterea pierderilor în viitor.

Sursa: L. R. Brown (coord.), Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994, p. 17.

Teoria dezvoltării

Indexul de prosperitate economică viabilă (ISEW) se consideră a fi cel mai cuprinzător indicator al mediului de trai la ora actuală, deoarece el măsoară atât consumul mediu, cât şi distribuţia degradării mediului ambiant. Folosirea acestui indicator presupune informaţii cât mai exacte şi cuprinzătoare cu privire la calitatea mediului natural.

Consumul de cereale pe locuitor este un indicator relevant pentru nivelul de trai în ţările cu venituri mici, deoarece producţia de cereale este un barometru mai sensibil la degradarea mediului natural decât este venitul.

Era pe care a parcurs-o omenirea până în prezent este aceea a unei economii mondiale neviabile din punctul de vedere al mediului ambiant, bazată pe fenomenele de creştere nelimitată. Noua eră în care va trebui să intre omenirea va avea ca numitor comun o singură idee fundamentală: satisfacerea nevoilor generaţiei actuale, fără a compromite potenţialul viitoarelor generaţii de a-şi satisface nevoile.

Era ecologică, care va trebui să se instaleze în evoluţia lumii, va trebui să înceapă cu proiectarea unui sistem energetic viabil, care să apeleze la energia solară – ca o sursă regenerabilă care, probabil, îşi va pune amprenta asupra modelului economic al viitorului, aceasta fiind după unii specialişti, economia solară18.

Trecerea la era ecologică a dezvoltării durabile va însemna şi reciclarea materialelor, reducerea drastică a deşeurilor, schimbarea produselor şi reacţiei oamenilor, renunţarea la risipă19 – ca elemente componente ale strategiei uşoare – apropiindu-se astfel de scopul final al asigurării vieţii, după cum afirma E.F. Schumacher, maximum de bunăstare cu minimum de consum20.

În viziunea dezvoltării durabile se integrează organic şi strategia regândirii transportului urban, ţinând seama că tehnologia poate deveni un bun servitor, dar un rău stăpân, dacă nu este concepută într-o compatibilitate directă cu nevoile de viaţă ale oamenilor, într-un mediu natural sănătos.

Alături de revoluţia tehnologiilor în infrastructură, este esenţial să se realizeze un nou mod de concepte urbanizarea, astfel încât oraşele să fie create pentru oameni, toate acestea presupunând de fapt revizuirea de fond a politicilor de până acum. În strânsă legătură cu aceste componente, dezvoltarea durabilă mai presupune şi trecerea la exploatarea regenerativă a pădurilor.

18 L. R. Brown (coord.), Problemele globale ale omenirii. Starea lumii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994,

p. 36-54. 19 D. Gabo, U. Colombo, A. King, R. Galii, Să ieşim din epoca risipei, Bucureşti, Editura Tehnică,

1983. 20 L. R. Brown (coord.), ibid., p. 81.


Realizarea noii ere a dezvoltării umane-durabile presupune un nou set de valori şi principii care să aibă ca obiectiv prosperitatea şi protecţia generaţiilor viitoare.

Pe fondul unor elemente comune, strategia dezvoltării umane-durabile devine operaţională prin politici naţionale adecvate, în măsură să favorizeze compatibilitatea sistemelor ce se interacţionează în timp şi spaţiu, colaborarea şi cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial.

Plasând fiinţa umană în cadrul priorităţilor, dezvoltarea durabilă nu

constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru a umaniza progresul economic şi social, pentru a-i distribui cât mai echitabil efectele asupra generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă.

Strategia dezvoltării umane-durabile trebuie abordată ţinând seama de marile decalaje existente astăzi în lume, de împărţirea în ţări dezvoltate şi ţări slab dezvoltate, ţări bogate şi ţări sărace, ţări producătoare de arme nucleare antiecologice şi antiumane şi ţări fără nici o capacitate de apărare etc. Obiectivul final al strategiei dezvoltării durabile este acelaşi pentru toate ţările, dar problemele concrete diferă de la o ţară la alta.

În cadrul acestui proces, relativ îndelungat, vor apărea, pe lângă factorii favorabili – naţionali şi internaţionali – şi factori frenatori, atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările slab dezvoltate; esenţial este însă să existe o voinţă comună şi puternică pentru realizarea unicului obiectiv final, în faţa căruia toţi oamenii sunt egali de la natură.

Apărută iniţial ca un concept global, dezvoltarea umană-durabilă şi-a amplificat aria de cuprindere asupra unei mari varietăţi de domenii, orientate pe probleme şi politici macro şi mezoeconomice, cum ar fi cele referitoare la dezvoltarea durabilă a industriei, agriculturii, turismului, transporturilor, aşezărilor umane etc.

O direcţie nouă a cererii şi strategiei dezvoltării umane-durabile naţionale o constituie componenţa spaţială (teritorială, regională) a acesteia, care pune în corelaţie cel puţin trei segmente: externalităţile spaţiale (pozitive şi/sau negative) ale unei operaţiuni economice (de exemplu, dezvoltarea infrastructurilor produce externalităţi pozitive, prin sporirea posibilităţilor de deplasare în zona respectivă, şi externalităţi negative, prin creşterea gradului de poluare, zgomot, accidente, deteriorarea peisajului natural ş.a.; modul de utilizare a terenurilor dintr-o zonă; dezvoltarea teritorială specifică21.

21 Vezi Peter Nijkamp (ed.), No Borders in Spatial Development, Avenbury, Akieishot, UK, 1994.

Teoria dezvoltării

În acelaşi timp, strategia dezvoltării durabile, într-o viziune nouă, presupune realizarea pe un plan superior a unor corelaţii tot mai puternice între dimensiunile sale, cum sunt: economică, ecologică, demografică, spiritual-culturală, militară etc.

Pornind de la asemenea componente, se face distincţie între: dezvoltarea umană-durabilă (atunci când se îmbunătăţesc toate funcţiile bunăstării, fără a permite declinul nici uneia dintre ele), şi dezvoltarea umană durabilă slabă sau fragilă (care poate conduce la o creştere a bunăstării la nivel naţional, dar funcţiile bunăstării generale se substituie şi se compensează între zonele ţării); între dezvoltarea interioară (este dezvoltare durabilă puternică sau fragilă în cadrul unei zone date) şi dezvoltarea durabilă exterioară (ca dezvoltare durabilă puternică sau fragilă în zonele adiacente şi reflectând caracterul deschis al sistemelor spaţiale).

Realizarea dezvoltării durabile, simultan în plan social-economic şi spaţial, reclamă asigurarea compatibilităţii dintre mobilitatea spaţială a activităţilor economice şi sociale, a bunurilor şi persoanelor, fără a dăuna vieţii, asigurând tuturor indivizilor accesul la serviciile necesare dezvoltării omului ca împlinire a beneficiilor pe care le aduce aplicarea cuceririlor cunoaşterii pentru asigurarea vieţii natural-umane.

Pentru succesul noii ere a dezvoltării ecologice, pe lângă construirea strategiilor naţionale bazate pe resursele şi nevoile proprii, sunt deosebit de importante strategiilor cu caracter regional, internaţional şi chiar mondial, care să ţină seama nu numai de globalizarea dezvoltării durabile, ci şi de faptul că este imperios necesar să se redistribuie eforturile şi după amploarea şi intensitatea cu care au fost provocate daune progresului şi mediului natural de diferitele state ale lumii.

Noua viziune a dezvoltării umane durabile va trebui să însemne strategii noi de distribuire mai echitabilă a veniturilor şi bogăţiilor la nivelul ţărilor lumii, o ordine socială superioară – care este interesată de viaţa generaţiilor viitoare la fel de mult ca şi de cea a generaţiilor prezente şi care se concentrează mai mult asupra sănătăţii planetei şi a oamenilor decât asupra acumulării materiale şi a puterii militare.

La baza noii ordini sociale pe care o impune dezvoltarea umană-durabilă, specialiştii aşează opt principii de bază: revigorarea creşterii economice; o nouă calitate în creşterea economică; conservarea şi dezvoltarea bazei de resurse; asigurarea menţinerii nivelului dezvoltării populaţiei; reorientarea tehnologiei şi controlul asupra riscurilor; integrarea mediului şi a proceselor economice în actul decizional; reforma relaţiilor economice internaţionale.


17.6 Reforma în economia României, în contextul exigenţelor dezvoltării umane-durabile

Dezvoltarea durabilă, ca proces strategic al evoluţiei societăţii româneşti,

răspunde interesului naţional pe termen lung. Aceasta nu trebuie înţeleasă ca fiind sinonimă cu obiectivele sectorului public, dominat de proprietatea de stat în curs de privatizare, şi nici cu interesul public în general, care este numai o componentă a interesului naţional. Pluralist şi structural, interesul naţional se disociază în obiectiv-scop şi obiectiv-mijloc.

Obiectivele-scop reprezentative ale societăţii româneşti până prin anii 2015-2020 ar fi:

- dezvoltarea susţinută a economiei prin creşterea produsului intern brut pe locuitor, ca urmare a valorificării resurselor în interes naţional;

- formarea instructiv-educativă a întregii generaţii tinere şi apropierea de ocuparea eficientă, deplină a populaţiei apte de muncă;

- traversarea fără şocuri a normalizării raportului dintre populaţia urbană şi cea rurală, dominată încă de ponderea prea ridicată a populaţiei rurale;

- integrarea în procesul dezvoltării a protecţiei mediului înconjurător; - cimentarea valorilor societăţii civile libere şi democratice; - promovarea integrării în structurile europene şi mondiale ş.a.

Dublată de reformă, tranziţia are menirea să asigure dezvoltarea durabilă a

României, viabilitatea sistemelor de care depinde economia naţională (tehnic, ecologic, uman, politic, spiritual ş.a.).

În acest scop, reforma operaţionalizează politici adecvate pentru demarajul

economic, în condiţiile gestionării corecte a resurselor şi ale integrării mediului în toate activităţile umane.

În legătură cu exigenţele realizării dezvoltării durabile în România se impun a fi analizate trei aspecte esenţiale: situaţia de ansamblu a economiei româneşti în tranziţie, corelată cu cerinţele dezvoltării durabile; necesitatea realizării schimbărilor structurale din economia românească, în consonanţă cu exigenţele societăţii postmoderne; corelaţia dintre dezvoltare şi mediul ambiant sau reorientarea spre organizarea ecosocială.

Pentru România, ţară în curs de dezvoltare, singura şansă de a reduce decalajele şi sărăcia o constituie creşterea economică reală, pe o perioadă îndelungată, deoarece istoria celor mai bogate ţări ale lumii reflectă o lege de fier a dezvoltării economice, potrivit căreia fără un secol de performanţă economică bună

Teoria dezvoltării

şi fără o creştere foarte lentă a populaţiei, nici o ţară nu poate deveni bogată22. Necesitatea creşterii economice reale a devenit o problemă acută, deoarece România riscă să-şi mărească rămânerea în urmă nu numai faţă de ţările dezvoltate, ci şi faţă de unele ţări ale Europei Centrale sau din Asia de Sud-Est.

Creşterea economică reală, de lungă durată, reprezintă pentru România un obiectiv strategic major, dar şi o sfidare, întrucât atingerea acestui obiectiv implică găsirea unor mijloace şi căi adecvate în timp util.

Condiţia fundamentală şi motorul principal al creşterii durabile a

economiei este proprietatea privată, preponderenţa sectorului privat în economie. Aceasta se realizează prin transformarea sistematică a societăţii şi are ca rezultat concurenţa într-un sistem de piaţă bazat pe libertatea de acţiune a tuturor agenţilor economici, pe responsabilitatea socială a acţiunilor întreprinse.

Sintetizând relevanţa experienţelor din diferitele ţări pentru realizarea creşterii durabile în România, trebuie reţinut, cel puţin, următoarele componente majore:

a) componenta sistematică, care se va realiza pe deplin atunci când transformarea reală din România va atinge acel punct în care va deveni efectivă concurenţa într-un sistem de economie de piaţă bazat pe propietatea privată, iar întreprinzătorii particulari vor reprezenta principala forţă motrice a dezvoltării;

b) componenta strategică, bazată pe integrarea organică a restructurării şi creşterii în cerinţele dezvoltării din perspectiva raţionalităţii şi speranţei;

c) componenta adaptivă, în sensul că performanţa economică este rezultatul unui mix de reguli formale şi informale, de adaptare la şocuri şi modificări; un proces de durată, în cadrul căruia sistemele politice şi economice dezvoltă structuri instituţionale flexibile, eficienţa adaptivă fiind la fel de importantă ca cea alocativă;

d) componenta responsabilităţii individuale şi sociale, pentru impactul consecinţelor libertăţii de acţiune practică asupra sănătăţii umane şi mediului din perspective, egalităţii şanselor generaţiilor;

e) componenta competitivităţii în timp şi spaţiu, demonstrată puternic prin capacitatea sistemului economic de a integra cuceririle ştiinţifice, tehnologice şi instituţionale în valoare adăugată de piaţă, de a se adapta proactiv şi de a ţine sub control şocurile diferitelor crize pe care le produce mediul concurenţial tot mai

22 Lester Thutrow, Koph und Koph – Wer seight im Wirtschafts – krieg zwischen Europa, Japan und

der USA, ECON Verlag, 1993, p. 229.


globalizat. Structurile economice existente în România sunt cele mai implicate de industrializarea clasică; ele sunt structuri cantitative, al căror specific a constat în creşterea industriilor în ritmuri înalte.

Dezvoltarea umană-durabilă este incompatibilă cu subdezvoltarea economică, ea presupunând, ca o condiţie esenţială, asigurarea trebuinţelor de viaţă ale tuturor oamenilor la un standard înalt. Realităţile la nivel planetar sunt încă îngrijorătoare: cea mai mare parte a populaţiei trăieşte în subdezvoltare economică.

În lumea de azi, producţia industrială evoluează în funcţie de stadiul de industrializare şi de ritmurile progresului tehnico-ştiinţific23.

În România trebuie să se asigure un adevărat salt în evoluţia industrială. Va trebuie să se treacă de la structurile cantitative ale economiei la cele calitative, exprimate prin preponderenţa serviciilor faţă de industrie şi agricultură, la structuri care se adaptează rapid la schimbările tehnice şi ale cererii atât la nivel naţional, cât şi mondial.

Vectorii reformei care asigură formarea şi consolidarea economiei cu piaţa concurenţială sunt:

a) crearea relaţiilor de proprietate privată şi a noilor structuri de exploatare (reforma întreprinderii) în industrie, agricultură, servicii şi celelalte ramuri, încheierea transferului de proprietate de stat către sectorul particular;

b) crearea şi extinderea mecanismelor pieţei concurenţiale instituţionale, a mecanismelor specifice pieţelor moderne de mărfuri, monetară, a muncii, a capitalului, cunoaşterii ştiinţifice şi informaţiei;

c) restructurarea sistemului producţiei naţionale, prin trecerea de la structurile implicate de industrializare clasică la cele postmoderne, în care predomină serviciile, ramurile cu tehnică de vârf, automatizate, cu consumuri energetice reduse şi grad ridicat de prelucrare şi adaptare la schimbările tehnice şi ale cererii; trecerea la o economie superioară în toate cele patru sectoare: primar, secundar, terţiar şi quaternar, caracterizată prin valoarea adăugată competitivă la unitate de intrare, prin reducerea economiei „mici” de slabă productivitate; 23 Modelul teoretic simplificat al industrializării reflectă trei stadii interdependete ale acesteia:

a) industrializarea bazată pe utilizarea intensivă a resurselor naturale şi/sau a forţei de muncă, specializată în prelucrarea produselor agricole şi industria uşoară; b) industrializarea pe baza utilizării intensive a capitalului fizic, în cadrul căreia se dezvoltă o mare varietate de ramuri; c) industrializarea pe baza utilizării capitalului tehnologic şi uman, înfăptuită cu forţa de muncă specializată şi încorporând un bogat conţinut; progresul tehnic se accelerează şi devine factorul decisiv al creşterii productivităţii muncii şi competitivităţii produselor pe pieţele externe: industria se adaptează cu uşurinţă la constrângerile impuse de caracterul limitat al resurselor naturale şi/sau financiare.

Teoria dezvoltării

d) consolidarea relaţiei dintre dezvoltarea economică durabilă, democraţia stabilă şi asigurarea condiţiilor pentru trecerea la economia cu piaţă concurenţială postmodernă instituţională; prin manifestarea comportamentelor agenţilor economici privaţi şi publici în cadrul regulilor jocului deschis valorilor naţionalităţii şi speranţei;

e) integrarea avantajoasă a economiei româneşti în economia mondială, în special în structurile economice europene, aderarea la Uniunea Europeană.

Reforma economică se derulează concomitent cu reforma tuturor domeniilor vieţii sociale şi în corelaţie cu acesta. Corespunzător, strategia de dezvoltare nu poate să fie pur economică, ci cuprinde în structurile sale cel puţin trei elemente complementare: sfera socialului, cea tehnologică şi cea ecologică.

Efectele sociale ale reformei economice se manifestă în nivelul de trai, ocuparea forţei de muncă, sănătatea şi educaţia populaţiei. Obiectivul strategic al reformei, în acest domeniu, considerăm că trebuie să îl constituie apropierea puterii de cumpărare a populaţiei din ţara noastră de puterea de cumpărare a ţărilor cu care urmărim să realizăm integrarea economică, ceea ce implică, înainte de toate, compatibilizarea nivelurilor productivităţii muncii, a parametrilor de competitivitate economică.

Sfera tehnologică a reformei ia în consideraţie calitatea şi competitivitatea produselor româneşti, pornind de la structurile tehnologice existente şi propunându-se, prin strategia de reformă, nivelurile tehnice la care trebuie să ajungem, pentru a pregăti societatea informatizată şi a intra în competiţie benefică cu ţările dezvoltate. Nivelurile tehnice către care tindem nu se pot atinge pe termen scurt, fiind necesare obiective structurate şi diferenţiate pe ramuri şi subramuri, precum şi pe orizonturi ştiinţifice proprii şi transferul internaţional de tehnologie.

Consecinţele ecologice ale transformării şi dezvoltării economiei se resimt, pozitiv sau negativ, în calitatea vieţii oamenilor şi în cheltuielile pentru protecţia mediului. Reforma economică, în mod inerent, trebuie să internalizeze externalităţile negative şi să le repartizeze echitabil, să dezvolte un cadru instituţional adecvat ţinerii sub control a sărăciei şi poluării mediului.

Reforma economică este sinonimă cu transferarea sistematică a economiei româneşti, iar factorii care o determină sunt: condiţiile iniţiale, recomandările organismelor internaţionale, cadrul (ţările) de referinţă şi modelul economiei cu piaţă concurenţială.


Cadrul de referinţă nu trebuie să fie o ţară anume, ci trăsăturile esenţiale ale economiei care au condus în ţările occidentale la realizarea societăţii postindustriale şi la apariţia în Asia de Sud-Est a două gerenaţii de ţări recent industrializate: prima generaţie, care include Republica Coreea, Hong Kong, Singapore şi provincia chineză Taiwan, şi a doua generaţie, care include Indonezia, Malaysia şi Thailanda. Printre aceste trăsături figurează dezvoltarea cu prioritate a sectorului terţiar; dezvoltarea bazată pe creşterea extrem de rapidă a schimburilor externe, pe apanajul comparativ şi competitiv dinamic; ponderea cu mult peste media mondială a economisirii şi investiţiilor în PIB; sprijinirea pe toate căile a dezvoltării capitalului uman ş.a.

Posibilitatea înfăptuirii reformei în economia României rezidă în forţele sociale care doresc schimbarea, ca şi în existenţa condiţiilor obiective necesare, care să favorizeze procesul din punctul de vedere al factorilor de producţie internă ce pot fi atraşi în activitatea economică.

În sfera posibilităţilor de înfăptuire a reformei în economie am putea include: potenţialul uman de care dispune economia naţională; potenţialul tehnico-ştiinţific şi de cercetare; potenţialul productiv, cu caracter tehnic, economic şi organizaţional; credinţa şi dorinţa oamenilor de mai bine; experienţa managerială românească, la nivel de microstructuri economice, mezostructuri economice şi macrostructuri economice; grija managementului geopolitic european şi internaţional de a nu se destabiliza această zonă a Europei etc.

Între necesitatea şi posibilitatea reformei economiei româneşti intervin în mod firesc factorii frenatori, atât de ordin obiectiv, cât şi de ordin subiectiv.

În cadrul factorilor frenatori includem, de exemplu: un numit tip de comportament care se manifestă la nivel de individ, dar şi de sociogrupuri şi conducători de sociogrupuri, în funcţie de modul în care se corelează interesele curente cu aşteptările viitoare privind aceste interese; schimbarea şi cooperarea pe care nu toţi sunt în măsură să le realizeze; starea economiei mondiale şi situaţia geopolitică a lumii, a vecinilor în special, care influenţează, atunci când nu sunt favorabile, eficienţa managementului noii viziuni de dezvoltare etc.

În concluzie, putem aprecia că întotdeauna marile transformări care urmează să se producă în viaţa economico-socială a unei colectivităţi umane sunt sub influenţa conjugată a unor factori de mare complexitate, cu acţiune pozitivă şi negativă, interni şi externi, din balansarea cărora rezultă tendinţa dominantă.

Teoria dezvoltării

Viaţa demonstrează că, pe termen lung, acţiunea factorilor favorabili se impune, dar cu costuri sociale mai mari sau mai mici, mai greu sau mai uşor de suportat. Esenţialul în cadrul acestui proces normal este să fie dominante în manifestarea comportamentelor: înţelegerea, adaptarea, cooperarea, acţiunile convergente, credinţa şi speranţa spre mai bine.

PACHET PEDAGOGIC CUVINTE-CHEIE

● Creştere economică ● Creştere economică intensivă ● Dezvoltare economică ● Creştere economică zero ● Progres economic ● Creştere economică negativă ● Evoluţie economică ● Creştere economică organică ● Reproducţie economică lărgită ● Modelarea creşterii economice ● Dezvoltare competitivă ● Model de creştere economică ● Strategie de dezvoltare economică ● Rata de creştere economică ● Condiţie a creşterii economice ● Criza natural-umană a dezvoltării ● Factor de creştere economică ● Dezvoltarea umană-durabilă ● Tip de creştere economică ● Reformă economică ● Creştere economică extensivă

ÎNTREBĂRI

Ce reprezintă creşterea economică? În ce constă deosebirea dintre dezvoltarea economică şi creşterea economică? Ce este progresul economic? Arătaţi avantajele şi limitele tipurilor de creştere economică. Care sunt premisele esenţiale pentru construirea unui model de creştere economică

la scara unei economii naţionale? Care sunt elementele fundamentale ce ne îndreptăţesc să afirmăm că modelul

actual de dezvoltare economică este în criză? Analizaţi comparativ punctele de vedere cu privire la viitorul dezvoltării

economico-sociale. Care sunt elementele definitorii ale conceptului de dezvoltare umană durabilă? Formulaţi exigenţele economice, sociale şi ecologice care trebuie să se afle la baza

modelului reformei reconstrucţiei şi dezvoltării României, din perspectiva dezvoltării umane durabile.


APLICAŢII

1. Prin conţinutul său, creşterea economică: a) este dependentă de dinamica macroeconomică şi de dinamica demografică; b) se derulează într-un anumit cadru spaţial şi temporal; c) reală exclude oscilaţiile conjuncturale; d) are în vedere rezultatele macroeconomice reale; e) se referă la evoluţia demografică pe termen scurt.

2. Când rezultatele economice absolute şi populaţia totală cresc în acelaşi ritm avem

de-a face cu o: a) creştere economică negativă; b) expansiune conjuncturală neinflaţionistă; c) creştere economică zero; d) menţinere a nivelului rezultatelor macroeconomice pe locuitor; e) menţinere a ritmului sporului venitului naţional.

3. Spre deosebire de creşterea economică, dezvoltarea economică:

a) are o conotaţie istorică mai restrânsă; b) reflectă şi noile raporturi tehnico-economice şi economico-sociale ce apar în

evoluţia economiei; c) asigură îmbunătăţirea condiţiei umane, a calităţii vieţii; d) se referă exclusiv la evoluţia structurilor psihosociale şi administrative ale

economiei; e) reflectă şi o serie de transformări calitativ-structurale ce au loc în economie, în

modul de trai şi calitatea vieţii.

4. Teoria creşterii economice: a) se caracterizează, între altele, prin operaţionalitate; b) se bazează pe un sistem de indicatori sintetici şi modele specifice; c) îmbină achiziţii teoretice şi aplicative specifice mai multor discipline; d) constituie o componentă importantă a economiei politice; e) se suprapune cu teoria reproducţiei sociale.

5. Factorii creşterii economice:

a) exercită o influenţă complexă, conjugată şi contradictorie asupra evoluţiei rezultatelor macroeconomice;

b) influenţează totdeauna direct şi decisiv dinamica rezultatelor macroeconomice; c) pot să influenţeze evoluţia rezultatelor macroeconomice fie în mod direct,

decisiv, fie imediat, indirect; d) trebuie explicaţi într-o viziune globală, delimitarea netă a efectelor lor fiind

greu de realizat; e) îşi exercită acţiunea lor sub aspect cantitative, structural şi calitativ.

Teoria dezvoltării

6. Factorul uman intervine în procesul creşterii economice prin: a) sporirea volumului muncii prestate la scară macroeconomică; b) evoluţia calităţii acestui factor, exprimată în special prin productivitatea muncii; c) dimensiunile sale de ordin cantitativ, structural şi calitativ; d) interacţiunea compensatoare dintre volumul şi calitatea capitalului real; e) substituirea forţei de muncă.

7. Tipul extensiv al creşterii economice:

a) corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la evoluţia sportului PIB pe locuitor;

b) rezultă prin agregarea dimensiunilor structural-calitative ale factorilor ce contribuie la formarea sporului PIB pe locuitor;

c) se bazează în special pe acumulări susţinute, pe un amplu efort investiţional; d) este caracteristic ţărilor cu un nivel de dezvoltare relativ mai redus; e) determină, în principiu, costuri economice, sociale şi ecologice ridicate.

8. Tipul intensiv de creştere economică:

a) este propriu economiilor avansate, cu structuri tehnico-economice moderne; b) succede, în principiu, celui extensiv; c) corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor calitative ale factorilor direcţi

la evoluţia sporului PIB pe locuitor; d) determină, în principiu, costuri economice şi ecologice mai reduse; e) se află la graniţa dintre tipul extensiv şi cel structural al creşterii economice.

9. Criza natural-umană a dezvoltării contemporane:

a) constituie un proces ce se desfăşoară la scară globală; b) accentuează incompatibilitatea mediului creat de om cu exigenţele mediului

natural; c) este specifică economiei de comandă; d) reprezintă consecinţa unui anumit tip de progres economic; e) este generată de limitele absolute şi/sau relative ale resurselor economice.

10. Indicatorul dezvoltării economiei umane:

a) se bazează pe coroborarea efectelor de natură umană ale activităţilor economico-sociale;

b) nu se poate determina datorită necuantificării aspectelor psihologice, comportamentale;

c) se determină pe baza corelării unor alţi indicatori ce exprimă efectele de natură umană;

d) nu face abstracţie de PIB pe locuitor; e) reliefează şi aspecte esenţiale ale evoluţiei demografice.


11. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt adevărate?: a) dezvoltarea economică presupune creştere economică; b) dezvoltarea umană-durabilă este incompatibilă cu raţionalitatea; c) creşterea care sărăceşte, risipeşte resursele; d) dezvoltarea umană-durabilă are la bază şi valoarea speranţei; e) componenta instituţională este esenţială pentru succesul reformei economice în

România.

12. În noua configuraţie a accelerării aplicării cuceririlor cunoaşterii umane: a) timpul, dispare ca factor de producţie; b) globalizarea reduce timpul integrării spaţiului planetar; c) capitalul natural-spiritual devine hotărâtor; d) creşte complexitatea interdependenţelor la scară globală; e) se accentuează şi interdependenţele dintre canternalităţile negative.

13. În viziunea dezvoltării umane-durabile:

a) compatibilitatea criteriilor de optim este esenţială în timp şi spaţiu; b) dispare problema limitării resurselor; c) criteriul ecologic este la fel de important ca cel social şi ecologic; d) sporeşte importanţa responsabilităţii individuale şi sociale pentru consecinţele

libertăţii de acţiune; e) se proiectează un nou viitor pentru interacţiunea om-societate-mediu.

14. Nu sunt adevărate:

a) capitalul natural-spiritual include şi zestrea biologică; b) în dezvoltarea umană-durabilă dispare valul dimensiunii cantitative a factorului

uman; c) factorul instituţional-organizaţional dispare în era globalizării; d) tipul intensiv al creşterii economice nu este compatibil cu dezvoltarea umană-

durabilă; e) criza natural-umană a dezvoltării contemporane este valabilă numai pentru

lumea a treia.

15. Pilonii de rezistenţă ai codului natural-uman pe care se bazează dezvoltarea umană-durabilă sunt: a) egoismul oamenilor; b) raţionalitatea; c) dorinţa de dominaţie; d) speranţa generată de egalitatea şanselor; e) incompatibilitatea cu cursa înarmărilor generale.

Teoria dezvoltării

16. În teoria dezvoltării umane-durabile, risipa: a) poate să apară şi printr-o competitivitate scăzută; b) se reflectă în externalităţile negative ale evoluţiei; c) este eliminată; d) poate fi ţinută sub control; e) este legată doar de evitarea poluării.

17. Pentru România, realizarea unei dezvoltări umane-durabile depinde hotărâtor de:

a) integrarea în UE; b) efortul propriu, demonstrat prin componente adecvate; c) integrarea în NATO; d) modul cum funcţionează componenta instituţională a economiei; e) asumarea responsabilităţii individuale şi sociale a libertăţilor de acţiune

practică.

Cap 17

Documents

Transcript of Cap 17