Ministerul Educa iei Republicii MoldovațColegiul Financiar-Bancar

PortofoliuLa biologie

Elev: Droganenco DoinaProfesor: Cerguță Ludmila

Sistem nervos

Sistemul nervos uman

Sistemul nervos (latină Systema nervosum ) al unui animal (incluzând omul) coordonează activitateamușchilor, monitorizează organele, primește și prelucrează informațiile primite prin organele de simț și inițiază acțiuni. Cu alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menținerea homeostaziei (echilibrul intern al corpului). Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii și celulele gliale (cu rol de susținere și de protecție). Cu cât urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepționa, interpreta și reacționa corespunzător informațiilor din mediul înconjurător sunt tot mai perfecționate.

DescriereElementul principal al sistemului nervos este țesutul nervos, format din neuroni interconectați prin axoni și dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu, omul) se întâlnesc și celule gliale, care susțin activitatea neuronilor fără a participa direct în prelucrarea de informații. Sistemul nervos este format din:

Sistemul nervos central (SNC)

Aceasta este partea principală a sistemului nervos (numit și nevrax) care se ocupă cu prelucrarea informației venită de la receptori (de exemplu, receptori vizuali, tactili, de durere etc.) și generarea de răspunsuri. SNC este format din encefal(care cuprinde:creierul mare,creierul mic si trunchiul cerebral) și măduva spinării. Aceste două componente sunt protejate de cutia craniana și, respectiv, de coloana vertebrală.

Sistemul nervos periferic (SNP)

SNP este partea sistemului nervos formată din neuronii și nervii din afara SNC. Aceștia se găsesc în membre (de exemplu, în mână și picioare) și organe (de exemplu stomac, inimă etc.). SNP nu este protejat de oase sau de o barieră pentru sânge (fața de creier care este protejat de bariera hematoencefalică), și poate fi ușor lezat mecanic sau chimic.

SNP se împarte la rândul său în două componente:

1. Sistemul nervos somatic , care este asociat cu controlul voluntar al mișcărilor prin acțiunea mușchilor scheletici, cât și recepția stimulilor externi (în cazul stimulilor termici, stimulilor mecanici etc.). Sistemul nervos somatic este format din fibre aferente, care duc informațiile de la surse externe spre SNC, și fibre eferente, care duc impulsurile nervoase de la SNC la mușchi.

2. Sistemul nervos vegetativ sau autonom  gestionează acțiunile care nu se află sub control conștient. El controlează de exemplu funcțiile vitale ca respirația și bătăile inimii, dilatarea și constricția pupilelor, digestia etc. Se împarte în sistemul nervos simpatic și cel parasimpatic.

Funcția reflexActivitatea sistemului nervos se realizează prin actul reflex (procesul fiziologic de răspuns la un stimul care acționează asupra unui anumit câmp receptor). Așadar, la stimulii sosiți din mediul extern sau intern, sistemul nervos dă un raspuns rapid și adecvat. Acest răspuns se numește act reflex. Substratul său anatomic este arcul reflex, constituit din receptor, calea aferentă, centrul reflex, calea eferentă și efectorul.

Dezvoltarea sistemului nervos

Sistemul vezicular neural

Dezvoltarea sistemului nervos presupune procesul complex de generare, formare, dezvoltare și individualizare (specializare) a sistemului nervos.

Dezvoltarea sistemului nervos este afectată pe întreaga durată a vieții umane, de la primele stagii ale embriogenezei, până la senescența neurală și afecțiunile care însoțesc senescența generală. Studiul dezvoltării sistemului nervos are ca obiect cunoașterea și descrierea completă și corectă a bazei microscopice de formare și dezvoltare a creierului uman și organelor nervoase accesorii creierului, cât și facilitarea înțelegerii depline a mecanismelor de funcționare ale acestui sistem.

De o importanță deosebită, în raport cu funcția de relație, sistemul nervos impune cunoașterea atât a bazelor anatomice funcționale indispensabile vieții, cum ar fi reglarea neuroendocrină, cât și procesele de memorie, stocare și prelucrarea a informației, constituirea imaginației și crearea limbajelor de asociație. Defectele care apar în dezvoltarea normală și completă a sistemului nervos pot duce la incapacitare cognitivă, motorie, intelectuală cât și afecțiuni complexe ca autismul, sindroamele neurologice specifice, retardul mental.

Țesut nervosȚesutul nervos este alcătuit din neuroni și celule gliale.

NeuronulNeuronul - unitatea de structură a sistemului nervos - este formată din corpul celular și prelungiri: dendrite și axoni. Dendritele și axonii constituie căile de conducere în nevrax a sensibilității și motilității, precum și nervi spinali (micști) și cranieni (senzitivi, motori și micști).

Structura neuronuluiCorpul celular

Formează substanța cenușie a nevraxului si este delimitat de neurilemă. În neuroplasmă se află:

mitocondrii reticulul endoplasmatic aparatul Golgi lizozomi neurofibrile  (cu rol de sustinere si transport) corpi Nissl  (cu rol in sintezele neuronale) nucleul  (unic, situat central).

Axonul

Axonul este o prelungire unică, obligatorie, delimitată de axolemă. axoplasma  conține mitocondrii, lizozomi, neurofibrile. Axonul conduce influxul nervos eferent (centrifug). Axonul este protejat de trei teci:

de mielină (în interior) teaca Schwann teaca Henle  (în exterior)

Teaca Henle

Este formată din substanță fundamentală amorfă și fibre conjunctive așezate în rețea. Este situată la exterior și are rol trofic și protectiv.

Teaca Schwann

Este formată din celule gliale. Este dispusă concentric în jurul tecii de mielină. Între două celule Schwann se află o strangulație Ranvier. Secretă teaca de mielină și conduce saltatoriu influxul nervos.

Teaca de mielină

Este secretată de celulele gliale Schwann sau de oligodendrologie; are rol nutritiv, de protecție și izolator.

Depusă sub formă de lamele lipoproteice concentrice, albe, în jurul fibrei axonice (axoni mielinizați).

Fibrele postganglionare vegetative și fibrele sistemului somatic, cu diametru de sub 1 micron si viteză lentă de conducere, sunt amielinice și înconjurate numai de celulele Schwann, care au elaborat o cantitate mică de mielină, vizibilă doar la microscopul electronic.

Strangulația Ranvier

Între două celule Schwann se află o regiune nodală numită strangulație Ranvier.

Ramificații axonale butonate

Butonii terminali conțin neurofibrile, mitocondrii și vezicule cu mediatori chimici cu rol în transmiterea influxului nervos prin intermediul sinapselor.

Măduva spinăriiMăduva spinării (Medulla spinalis) face parte din sistemul nervos central al vertebratelor, fiind protejată de canalul vertebral, legat de gât, trunchi și extremitățile corpului prin intermediul nervilor spinali, fiind învelit la fel ca și creierul într-o membrană conjunctivă denumită meninge.

AmplasareaMăduva spinării ,la cei nenăscuți, ajunge până în sacrum, la sugari ajunge până în regiunea lombară, iar la adulți măduva spinării se întinde de la cap numai până la a doua vertebră lombară.Acest fenomen se explică prin faptul că coloana vertebrală se dezvoltă (crește) mai repede decât măduva spinării (ascensiunea măduvei = Ascensus medullae spinalis).Prin acest fenomen de ascensiune a măduvei, nervii spinali se prelungesc pentru a ajunge mai departe orificiul de ieșire intravertebral formându-se așa numitacoada de cal Cauda

equina, acest fenomen este important în medicină, între vertebra 3/4 lombară putându-se cu o seringă luare de probă din lichidul rahidian, sau injecta anumite medicamente fără a leza cu acul măduva spinării.Nu la toate vertebratele se întâlnește acest fenomen de ascensiune a măduvei spinării. Altfel spus, măduva spinării este localizată în canalul vertebral și ține de la vertebra cervicală C1 până la vertebra lombară L2. De acolo, are o formațiune terminală numită fillum terminale. Fillum terminale împreună cu rădăcinile nervilor spinali sacrali și lombari formează coada de cal. Măduva spinării este localizată în canalul vertebral și ține de la gaura occipitala până la vertebra lombară L2. Are o formatiune terminală numită fillum terminale, aceasta împreuna cu rădăcinile nervilor spinali sacrali și lombari formează "coada de cal".

Funcțiile măduvei spinării:

Măduva spinării are doua funcții principale.În primul rând,ea acționează ca un sistem de conducere in ambele sensuri între creier și sistemul nervos periferic.Aceasta funcție este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi și motori;fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi,ce pleacă din diferite parți ale creierului.Ele coboară pe distanțe variate prin măduva spinării și la capătul lor la mare distantă de creier,vin în contact dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motorii aparținând sistemului nervos periferic.Mesajele pot fi transmise prin intermediul sinapselor,între neuronii periferici și cei spinali. A doua funcție a măduvei spinării este de a controla activitățile reflexe simple.Aceasta se obține prin neuroni,ale căror prelungiri se extind pe distanțe mici în sus și în jos prin măduva spinării și prin interneuroni care transmit mesajele direct între neuronii senzitivi și cei motori.Dacă puneți mâna pe o sobă fierbinte,receptorii pentru durere din piele transmit mesaje la măduva spinării.Unele dintre acestea sunt transmise imediat prin interneuroni la neuronii motorii ce controlează mișcările mușchilor brațului și a mâinii și mâna este retrasă rapid și automat.Mesajele urcă prin măduva spinării și sunt conectate prin interneuroni cu nervii motori care controlează mișcările gâtului.

InvelișuriMenigele măduvei spinării (Meninges medullae spinalis) are în principiu același rol ca meningele cerebral, și aici se poate distinge stratul exterior dura mater, stratul mijlociu arahnoida și stratul alipit de măduvă pia mater.

In comparație cu meningele cerebral sunt anumite diferențe ca: dura mater nu este strâns lipit de țesutul osos al vertebrelor ci între ele se află un spațiu (important pentru injecții epidurale) epidural sau peridural căptușit cu un strat conjunctiv și adipos.Altă diferență este existența ligamentelor din pia și dura mater Ligamentum denticulatum aceste spații fiind umplute cu lichid cerebrospinal (Liquor cerebrospinalis).

Forma măduvei spinăriiForma măduvei este forma unui cilindru turtit usor antero-posterior Intumescentia cervicalis și Intumescentia lumbosacralis de aici pornesc nervii spinali ce inervează membrele inferioare și superioare.In partea inferioară (caudală) măduva se termină cu o porțiune ascuțită Conus medullaris. Ventral (desubt la animale) și în față la om măduva prezintă un șanț Fissura mediana anterioara (la om) și (la animale: Fissura mediana ventralis) pe partea opusă Sulcus medianus posterior. Aceste adâncituri (șanțuri) împart măduva în cordoane (Funiculus anterior), (Funiculus posterior) și între ele (Funiculus lateralis). Rădăcinile (originea) nervilor spinali sunt între cordonul lateral și cel dorsal sau ventral.

Segmentele nervilor spinaliMăduva spinării este împărțită în 5 zone, după originea nervilor spinali: - primul orificiu intravertebral fiind între vertebrele atlas și axis.

măduva cervicală (sau a gâtului) (7 segmente, vertebre la mamifere) măduva toracică (12 vertebre) măduva lombară (5 vertebre) măduva sacrală (5 vertebre) măduva codală (coccigiană, la om rudimentar).

Structura măduveiMăduva spinării este formata din substanță cenușie unde predomină celulele nervoase și substanță albă aici predomină prelungirile nervoase (axonii) celulelor nervoase.Intr-o secțiune transversală măduva apare ca un fluture, cu doua coarne anterioare si doua coarne posterioare, unite prin comisura cenusie, strabatuta de canalul ependimar. Intre coarnele anterioare si posterioare se afla coarnele laterale, mai pronuntate in regiunea toracica si lombara. In sectiune longitudinala, substanta cenusie medulara apare sub forma de coloane. Inconjurand substanta cenusie, la exterior se afla substanta alba, organizata, de fiecare parte, in trei cordoane: anterior, lateral si posterior.

RădăciniRamurile cu nucleii nervilor senzitivi periferici se află în arpile dorsale, aceste informații vor fi mai departe transmise creierului.Ramurile cu nucleii nervilor motori se află în aripile ventrale, acești nervi prin axoni transmit impulsul nervos mușchilor determinând mișcarea.In aripile laterale se află neuronii nervilor vegeatativi simpatic și parasimpatic.Substanța nervoasă poate fi împărțită în 10 straturi (lat. laminae).Pe lângă rolul de a transmite informațiilor creierului, sau preluarea comenzilor acestuia, măduva spinării mai poate prelua în centrii din măduvă independent de creier controlul, luînd în acest caz reflexele nervoase.

Impulsurile (senzitive) ascendente sunt dirijate prin Fasciculus cuneatus și Fasciculus gracilis, situate în Medulla oblongata impulsurile vor fi conduse prin Tractus spinothalamicus în Thalamus (Centrul seimțului de presiune, pipăire, temperatură, durere).Tractus spinocerebellaris este traiectul lateral spre creierul mic (cerebel) care furnizează informații în legătură cu poziția corpului.

Impulsurile (căile) descendente (sistemul piramidal) prin (Tractus corticospinalis) vin impusurile motoare din centrul motor din cortex (scoarța cervicală). Ca căi motoare extrapiramidale sunt numite căile motoare ce nu folosesc această cale ca de exemplu: Tractus rubrospinalis, Tractus vestibulospinalis șiTractus reticulospinalis toate se termină în cornul anterior.

Irigarea cu sângeSe relizează prin Arteria spinalis anterior, posterior Arteriae spinales posteriores, în regiunea cervicală din Arteria vertebralis Arteriae cervicales, în cea toracică Arteriae intercostales dorsales iar în zona lombară Arteriae lumbales.

Boli ale măduveiPrin compresiuni (tumori) (inflamații: mielitis), secționare prin accident, multiplăscleroză, ischemie, procese degenerative.

Analizatorul Vizual

Fiziologia analizatorului vizual

Cea mai mare parte a informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz.Vederea are un rol esential in adaptarea la mediu,orientarea spatiala,in mentinerea echilibrului si in activitatile specific umane.

Anatomiea)Segmentul receptor este inclus in globul ocular. Globul ocular este constituit

din : invelisuri,aparatul optic si receptorulinvelisurile globului ocular:· tunica fibroasa,sclerotica,este o formatiune conjunctiva,alba la exterior ,cu rol protector.pe ea se insera musculatura extrinseca a globului ocular(drept-superior,inferior si intern,oblic inferior,drept lateral,oblic superior).· tunica vasculara,coroida,este pigmentata si vascularizata.Are functii trofice si confera interiorului globului ocular calitatea de camera obscura.Din ea se constituie in partea anterioara a globului ocular irisul si corpul ciliar (musculatura intrinseca a globului ocular)cu fibre circulare si radiare.· tunica nervoasa,retina,cuprinde celulele fotoreceptoare.

b)Aparatul optic cuprinde mediile transparente:· corneea transparenta este nevascularizata,bogat inervata prin terminatii nervoase libere.· umoarea apoasa din camera anterioara este un lichid transparent,secretat permanent de procesele ciliare si drenat prin sistemul venos.· cristalinul este o lentila biconvexa,transparenta,invelita intr-o capsula-cristaloida.Este situat in spatele irisului si legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor.Nu este vascularizat si nici inervat· corpul vitros este un gel transparent.El umple cavitatea posterioara a globului ocular intre cristalin si retina.

c)Receptorul sau retina,constituita din zece straturicelulare.Stratul profund,format din celule pigmentare,are functii de protectie si metabolice,asigurand sinteza pigmentilor fotosensibili.Al doilea strat cuprinde celulele fotosensibile cu conuri si bastonase.

Celulele cu conuri , aproximativ 7 mil/retina,predomina in pata galbena (macula lutea) si constituie in exclusuvitate fovea centralis,zona cu acuitate vizuala maxima.Pigmentul fotosensibil este iodopsina.Celulele cu conuri au rol important in vederea diurna,in perceperea culorilor si a formelor.Celulele cu bastonase , aproximativ 130 mil/retina,sunt mai numeroase la periferie,mai putine in pata galbena si

lipsesc din foveea centralis.Pigmentul fotosensibil este rodopsina.Celulele cu bastonas asigura vederea la lumina slaba,vederea nocturna.La nivelul stratului de neuroni bipolari si al stratului neuronilor multipolari din retina se manifesta procesul de convergenta.La nivelul foveei centralis nu se manifesta convergenta.Un neuron multipolar impreuna cu neuronii bipolari care converg la acesta si cu celulele fotoreceptoare care converg la neuronul bipolar formeaza o unitate functionala.Acuitatea vizuala depinde de structura unitatilor functionale asupra carora actioneaza lumina

d)Segmentul de conducere Primul neuron al caii optice este reprazentat de celulele bipolare din retina.dendrriteleacestora sunt conectate cu celulele fotoreceptoare.Al doilea neuron al caii il constituie celulele multipolare retiniene.axonii lor formeaza nervii optici.Fibrele acestora se incruciseaza partial in chiasma optica,apoi continua sub numele de tracturi optice pana la corpii geniculati laterali metatalamici unde fac sinapsa cu al treilea neuron.Axonii neuronilor metatalamici de releu au proiectie corticala.Din corpii geniculati se desprind colaterale spre nucleii nervilor cranieni III,IV,VI spre maduva cervico-dorsala,spre coliculii cvadrigemeni superiori si spre SAA.Acestea constituie caile reflexelor optice de orientare,adaptare si acomodare.

e)Segmentul central este localizat in lobii occipitali ai emisferelor cerebrale,de o parte si de alta a scizurii calcarine,unde se afla aria optica primara.In jurul acesteia exista zona de asociatia vizuala care determina realizarea notiunii de spatiu necesara in orientare si recunoastere si asigura memoria vizuala.

Analizatorul auditiv

A. Segmentul periferic

Segmentul periferic este urechea, care conţine aparatele receptoare a 2 simţuri: simţul auzului (analizatorul acustic) şi simţul poziţiei spaţiale şi a echilibrului

corpului (analizatorul vestibular).

Urechea este formata din 3 zone :1. urechea externă

Este formată din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.Are rolul de a capta şi conduce undele sonore spre urechea medie.

2. urechea medieEste o camera cu aer, formată din casa timpanului (cavitatea timpanului (cu osişoarele urechii)), cavităţile mastoide şi tuba auditivă. 

Între urechea externă şi cea medie se afla timpanul. Timpanul este o membrană circulară fibroasă, elastică, subţire şi rezistentă, bombată spre casa timpanului. Între casa timpanului şi urechea internă se afla 2 orificii numite ferestre:fereastra ovală şi fereastra rotundă. Fereastra ovală sau vestibulară este închisă de o membrana şi reprezintă locul de comunicare a casei timpanului cu rampa vestibulară. Fereastra rotundă sau cohleară este acoperită de o membrană şi reprezintă locul de comunicare al casei timpanului cu rampa timpanica.

Între timpan şi fereastra ovală se inşira un lanţ de 3 osişoare articulate între ele, denumite: ciocan, nicovala şiscariţa. Ciocanul se sprijină pe membrana timpanică, nicovala pe ciocan iar scăriţa pe nicovală. Mişcarea unuia dintre osişoare determină miscarea celorlalte două.Există muschi aferenţi lanţului de osişoare, care prin contracţie şi relaxare au roluri importante în reglarea intensităţii undei sonore. Contracţia muschiului ciocanului amplifică intensitatea undei sonore iar contracţia muschiului scăriţei diminuă intensitatea ei, având rol protector în cazul sunetelor puternice (mai mari de 140 dB). Osişoarele au rolul de a transmite lichidului din urechea internă vibraţiile timpanului, imprimate de undele sonore culese de urechea externă.

Cavităţile mastoide sunt situate în porţiunea mastoidiană a temporalului.Tubul auditiv sau trompa lui Eustachio face legătura între casa timpanului şi nasofaringe, fiind acoperită de mucoasa faringiană. Are rolul de a evacua secreţiile din casa timpanului în faringe şi de a menţine echilibrul de presiune între aerul din conductul auditiv extern şi cel din urechea medie, fapt deosebit de important în obţinerea unei vibraţii perfecte a timpanului.

3. urechea internăEste formată din niste încăperi ce alcătuiesc labirintul osos. În interiorul acestuia se află labirintul membranos. Între labirintul osos şi membranos se află perilimfa (conţine mult Na), iar în interiorul celui membranos, endolimfa(conţine mult K). Labirintul osos este format din vestibul osos, canale semicirculare osoase şi melc osos (cohlee osoasa).

Melcul osos are o forma conică, cu un ax osos central, numit columela, in jurul caruia melcul osos realizează două ture şi jumătate. Pe columelă se prind lama spirală osoasă, (mai largă la bază şi mai îngustă la vârf), ce se întinde lateral pînă la jumătatea cohleei. De aici pleacă membrana bazilară a labirintului membranos, care se sprijină pe peretele extern al melcului.Lumenul melcului osos este împărţit în: rampa (scala) vestibulara (situată deasupra membranei vestibulare Reissner), rampa (scala) cohleară sau timpanică (sub membrana bazilară) şi canalul cohlear (scala medie) saumelcul membranos (între membrana bazilară, vestibulară şi peretele extern al melcului osos). Rampele vestibulară şi cohleară conţin perilimfa şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotrema (aici lama osoasă lipseşte).Labirintul membranos are o conformaţie asemănătoare cu cea a labirintului osos: vestibul, canale semicirculare şi melc.

Melcul membranos (canalul cohlear) are formă de triunghi pe secţiune. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti care se întinde pe toată lungimea canalului cohlear. Organul lui Corti se află pe membrana bazilara, fiind „acoperit” de membrana tectoria(Corti).Membrana tectoria printr-o extremitate aderă de lama spirala osoasă, iar cu cealaltă

pluteşte liberă in endolimfă. În centrul organului Corti se află un spaţiu triunghiular numit tunel Corti. Tunelul are baza pe membrana bazilară iar laturile reprezentate de celule de susţinere. Deasupra lor se află celulele auditive. Acestea sunt aranjate într-un strat intern şi unul extern, primul conţinând un singur rând de celule, al doilea, 3-4 rânduri.La baza celulelor auditive se afla terminaţiile dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti care este situat într-un canal spiral în columela. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi (stereocili), care pătrund înmembrana reticulată secretată de celulele de susţinere. Peste cilii auditivi se afla membrana tectoria.

B. Segmentele intermediar şi central

Calea acustică are protoneuronul situat in ganglionul spiral Corti. Axonii acestuia formeaza nervul cohlear, care se alatură nervului vestibular, formând nervul vestibulo-cohlear VIII. Ramura cohleară a nervului VIII se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte. La acest nivel se află al doilea neuron al căii acustice.

În nucleul cohlear ventral fac sinapsă aferenţele pentru sunetele grave provenite de la celulele senzoriale auditive interne. În nucleul cohlear dorsal fac sinapsă aferenţele pentru sunetele acute provenite de la celulele senzoriale auditive externe. Din nucleii cohleari pontini pleacă fibre la nucleii olivari superiori şi la nucleii fastigiali din vermisul cerebelos. Fibrele care pleacă din oliva superioară, formează lemniscul lateral în mezencefal şi fac sinapsă cu al treilea neuron în coliculii inferiori (de unde pleacă fibre spre nucleii nervilor 3, 4, 6 pentru muschii extrinseci ai globului oculari - reflex oculogir, precum şi fasciculul tectospinal ce determină întoarcerea capului în direcţia excitantului auditiv). Al patrulea neuron se afla în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. De aici pornesc fibre spre scoarţa cerebrală la ariile auditive primare din girusul temporal superior sau la ariile de asociaţie din cortex parietal.

C. Fiziologia auzului

Urechea percepe undele sonore repetate regulat (sunete) sau neregulat (zgomote). 

Undele sonore au 3 proprietăţi fundamentale: intensitate, inaltime şi frecventa.

Frecvenţa sunetelor care pot fi percepute este de 16-20000 cicli/secundă (Hz). Intensitatea sunetelor percepute variază intre 0 şi 140 dB. Sunetele ce depăşesc 140 dB alterează organul lui Corti. Celulele senzoriale auditive transformă energia mecanică a sunetelor in influx nervos. Undele se transmit prin oasele capului şi pe cale auditivă.

Calea auditivă este cea mai importantă şi are următorul traseu: pavilion ureche, conductul auditiv extern, timpan, lanţul de osicioare, fereastra ovală, perilimfa, endolimfa, membrana bazilară şi organul lui Corti.

Trecerea undelor prin urechea medie este urmată de amplificarea şi reglarea intensităţii acestora.Mişcările perilimfei determină mişcari ale membranei bazilare care la rândul ei realizează în final mişcarea cililor celulelor auditive la contactul cu membrana tectoria.Rigiditatea membranei bazilare scade de la baza catre helicotremă, membrana fiind şi mai lată spre vârful melcului membranos.Mişcarea cililor antrenează apariţia unui potenţial receptor sau microfonic la nivelul celulelor receptoare. Acest potenţial determină descărcarea mediatorului chimic la nivelul sinapsei dintre polul bazal al celulei auditive şi dendritele primului neuron al căii acustice, care va realiza potenţiale de acţiune ce se vor transmite separat prin fibrele nervului acustic, în funcţie de celulele receptoare activate. 

Membrana bazilară are amplitudini diferite ale vibraţiei în funcţie de distanţa faţa de scariţă şi frecvenţa undei sonore. Sunetele înalte, de frecvenţă crescută, determină mişcări ale membranei bazilare cu amplitudine maximă la baza melcului. Sunetele joase, de frecvenţă scazută, determină mişcări ale membranei bazilare de amplitudine maximă la vârful melcului. Celulele senzoriale vor fi excitate în zona de maxim ondulatoriu a membranei bazilare, ceea ce determină ca fiecare frecvenţă să excite alte celule senzoriale.

Fiecare neuron spiral Corti transmite informaţii numai de la o anumită zonă a membranei bazilare.

Analizatorul olfactiv

Analizatorul olfactiv receptioneaza si prelucreaza informatiile referitoaare la proprietatile chimece ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta fata de organism.

Segmentul receptor   Este format din epiteliul olfactiv constituit din celule receptoare (chemorecep tori de distanta)si din celule de sustinere incluse in mucoasa olfactiva.

Mucoasa olfactiva are o suprafata de 2—3 cm2 si este dispusa in regiunea superioara a foselor nazale . Celulele receptoare sunt neuroni bipolari senzitivi. Dendritele acestora prezinta butoni olfactivi de la care pleaca 6—8 cili olfactivi receptori, care depasesc celulele de sustinere si patrund in mucusul secretat de celulele glandulare ale  mucoasei  olfactive.Calea olfactiva este formata numai din doi neuroni, protoneuronul fiind celula receptoare.

Inflamarea mucoasei nazale in afectiuni respiratorii scade sensibilitatea olfactiva.

 Segmentul de conducere. Axonii  neuronilor olfactivi, care constituie protoneuronul caii, strabat inmanunchiuri lama ciuruita a etmoidului si patrund in cutia craniana, formand nervii olfactivi cu traseu pana la bulbiiolfactivi. Aici fac sinapsa cu celulele mitrale, care reprezinta deutoneuronii  caii  olfactive. Axonii acestora se despart: o parte trec in bulbul contralat,  iar cealalta parte formeaza tracturile olfactive, care se  proiecteaza in cortex.

Segmentul centralEste reprezentat de paleocortexul olfactiv, aria de proiectie primara a aferentelor olfactive.

Analizatorul Gustativ

A. Anatomia analizatorului gustative

Analizatorul gustativ este chimic de contact deoarece receptorii sunt chemoreceptori. Poate fi

împărţit în 3 segmente: periferic, intermediar şi central.

1 Segmentul periferic

Segmentul periferic este reprezentat de receptorii gustativi (mugurii gustativi) de la nivelul papilelor gustative situate pe mucoasa linguală, pereţii obrajilor, valul palatin, peretele

faringian posterior. Majoritatea papilelor aparţin mucoasei linguale. Limba este un organ musculo-membranos mobil, aşezat pe podeaua cavităţii bucale, fiind acoperit de o mucoasă groasă. Mucoasa limbii este sediul receptorilor gustativi şi declanşatorul

reflexului secretor al glandelor salivare anexe ale cavităţii bucale. Are trei părţi: vârful, corpul (orizontal) şi rădăcina (verticală). La unirea celor două treimi anterioare cu treimea

posterioară se găseşte un şanţ, numit V-ul lingual (sanţul terminal), deschis anterior, al cărui vârf conţine o mică depresiune-foramen caecum. Pe mucoasa limbii se află mici proeminenţe numite papile: filiforme, foliate, fungiforme şi circumvalate (caliciforme).

Papilele circumvalate, în număr de 9-11, formează V-ul lingual, cele foliate sunt situate pe marginile limbii şi în zona posterioară iar cele filiforme şi fungiforme sunt plasate difuz pe

faţa dorsală a limbii. Cu excepţia papilelor filiforme care au rol mecanic, restul au rol gustativ. La baza papilelor circumvalate şi foliate se află glande, a căror secreţie va dilua şi

dizolva substanţa excitantă.

Mugurele gustativ are forma ovală şi este aşezat cu vârful în şanţul circular din jurul papilelor. Este format din celule epiteliale senzoriale, bazale şi din celule de susţinere.

Celulele senzoriale sunt în număr de 4-20 şi au la polul apical cili gustativi care intră în porul gustativ al mugurelui. În jurul polului bazal al celulelor senzoriale se află terminaţii nervoase (dendrite) ale nervilor VII, IX şi X.

Celulele de susţinere sunt mai late, au formă semilunară.Celulele bazale prin diviziune formează celulele senzoriale.

2 Segmentul intermediar (de conducere)

Nervul VII preia informaţiile gustative de la corpul limbii (două treimi anterioare ale limbii), nervul IX de la rădăcina limbii (treimea posterioară a limbii) iar nervul X de la zona situată

între rădăcina limbii şi epiglotă, şi de la restul mugurilor gustativi. Protoneuronii nervilor gustativi se află în ganglionii nervoşi de pe traseul nervilor facial, glosofaringian şi vag. Dendritele lor fac sinapsă cu baza celulelor senzoriale, iar axonii fac sinapsă cu deutoneuronul căii. Deutoneuronul căii gustative se află în nucleul tractului solitar din bulbul rahidian. Axonii deutoneuronilor ajung în talamus, unde fac sinapsă cu al treilea neuron al căii.

3 Segmentul central

Se află în aria gustativă 43 din partea inferioară a girului postcentral, în zona de proiecţie a feţei.Din nucleul tractului solitar, multe impulsuri ajung direct la nucleii salivatori superiori (puntea lui Varolio) şi inferiori(bulb). Din bulb, pe calea nervului glosofaringian pleacă impulsuri care stimulează secreţia glandei parotide. Din puntea lui Varolio, pe calea nervului facial pleacă impulsuri care stimulează secreţia glandelor submaxilară şi submandibulară.

B. Fiziologia analizatorului gustativ

Orice substanţă dizolvată în apă sau salivă, care excită receptorii gustativi se numeşte substanţă sapidă. Substanţele care nu excită receptorii gustativi se numesc insipide.

Aplicarea unui stimul gustativ pe microvilul celulelor senzoriale este urmată de modificarea permeabilităţii membranare pentru ioni. Aceasta determină formarea unui potenţial de receptor, a cărui valoare este direct proporţională cu logaritmul concentraţiei substanţei gustative excitatoare.

Senzaţia gustativă depinde de diferiţi factori:     1) concentraţia substanţei solvite - receptorul are un prag minim de excitaţie (mai ridicat pentru substanţele dulci şi mai scăzut pentru cele amare. Apare astfel un mecanism de protecţie faţă de alcaloizii (substanţe amare) care au un potenţial toxic pentru om.     2) zona limbii - sensibilitatea scade de la vârf spre baza limbii     3) lumina - sensibilitatea şi frecvenţa de apariţie a impulsurilor la nivelul limbii scad la întuneric, fiind probabil o adaptare la condiţiile de mediu (consumul de alimente se face cel mai frecvent în timpul zilei şi necesită o sensibilitate mare pentru a diferenţia alimentele propice consumului de cele impropii).     4) senzaţia de foame - scade pragul pentru dulce şi sărat şi-l creşte pentru amar     5) temperatura substanţei gustative - optimă la 30 - 40 grade Celsius     6) numărul de muguri gustativi excitaţi - intensitatea senzaţiei creşte direct proporţional

cu numărul mugurilor stimulaţi.     7) starea mucoasei linguale - o mucoasă uscată sau acoperită de depozite, scade intensitatea senzaţiei gustative.

Omul percepe 4 gusturi fundamentale: acru, amar dulce şi sărat. Gustul dulce se percepe în special în zona anterioară a limbii, acrul şi sărat în zonele laterale ale limbii, iar gustul amar la nivelul papilelor circumvalate de pe zona posterioară a limbii. Gustul alimentelor rezultă din combinarea gusturilor fundamentale cu informaţii tactile, termice, dureroase şi olfactive.

Adaptarea gustativă apare atunci când stimulul gustativ acţionează progresiv un timp îndelungat asupra receptorului. Adaptarea este invers proporţională cu intensitatea şi viteza cu care excitantul se răspândeşte pe suprafaţa limbii. Gustul se adaptează repede, senzaţia dispărând chiar dacă stimulul persistă (în special pentru substanţele dulci şi sărate). În cazul adaptării, sensibilitatea gustativă scade numai în raport cu stimulii aplicaţi progresiv şi îndelungat, persistând sau amplificându-se pentru ceilalţi stimuli gustativi. Pentru perceperea în continuare a senzaţiei trebuie ca alimentul să fie mişcat în gură pentru a stimula alţi receptori.

 

Analizatorul cutanat

Analizatorul cutanat are rol in integrarea organismului in mediu si in apararea activa, prin reactiile adaptative generate pe baza excitatiilor prelucrate de SNC si transformate in senzatii tactile, termice si dureroase.

Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acopera integral suprafata organismului si se continua cu mucoase la nivelul orificiilor. Pielea este constituita din trei straturi: epiderm, derm si hipoderm.—   Epidermul  este un tesut epitelial pluristratificat cheratinizat. In stratul bazal se afla melanocite, care secreta melanina, cu rol în pigmentarea pielii. Acesta nu este vascularizat, hranirea lui făcându-se prin osmoză.—   Dermul  este un tesut conjunctiv dens. La contactul cu membrana bazala prezinta papile dermice. Stratul profund este cel mai rezistent datorita fibrelor de colagen, reticulina si elastice prezente aici.Papilele dermice sunt niste ridicături tronconice, fiind evidente la nivelul degerelor. Acestea dau amprentele digitale, utilizate in criminalistica, reprezinta imaginea dispunerii papilelor dermice digitale, caracteristice fiecarui individ.—   Hipodermul  este un tesut conjunctiv lax, cu grupuri de adipocite. Depoziteaza trigliceride, rezerva de grasime subcutana a organismului.Vascularizatia este mai densa in stratul papilar al dermului si in portiunea subdermica.

In piele se afla productiile acesteia: parul cu muschii erectori, glandele sebacee si sudoripare, precum si receptorii sensibilitatilor cutanate specifice.

Functiile pielii   sunt: functia de protectie impotriva agentilor externi, de excretie (prin glandele sudoripare), de termoreglare (prin vasodilatatie, vasoconstrictie periferica si secretie sudorala), de depozitare a lipidelor si functia de organ de simt, prin receptorii pe care ii contine.Sensibilitatea tactila   fina ,   epicritica   sau de atingere , este determinata de excitanti care produc deformari usoare ale tegumentului. Sensibilitate tactila mai pronuntata prezinta zonele paroase, pulpa degetelor si buzele.Sensibilitatea tactila   presionala  este determinata de apasare, iar receptorii specifici sunt situati in profunzimea tegumentului.Doua sau mai multe excitatii tactile aplicate simultan sunt receptionate numai daca distanta dintre punctele excitate este suficient de mare. Fenomenul poarta numele de discriminare tactila.

Sensibilitatea termica este neuniforma pe suprafata tegumentului. Receptorii pentru rece sunt mai numerosi decat cei pentru cald. Intensitatea senzatiei depinde de marimea suprafetei excitate si de diferenta de temperatura dintre tegument si excitant.Sensibilitatea dureroasa, determinata de excitanti care produc leziuni celulare, se manifesta mai intens la nivelul degetelor, buzelor si varfului limbii. La durerea tegumentara se manifesta o mare capacitate de discriminare, deoarece aceeasi zona a pielii poate fi inervata de mai multi neuroni. Durerea viscerala poate fi determinata si de distensia unui organ. Algoreceptorii sunt mai rari in viscere, motiv pentru care durerea viscerala nu se poate localiza precis.Datorita conducerii pe aceleasi cai medulare a sensibilitatilor dureroase somatice si viscerale, durerea somatica este insotita de reactii vegetative (accelerare a ritmului cardiac, secretie sudorala), iar durerea viscerala este insotita de reflexe somatice (contractia musculaturii abdominale).

Segmentul de conducere. Caile aferente au fost descrise la functia de conducere a maduvei si la nervii cranieni. In cazul fasciculelor spinobulbare, axonilor deutoneuronilor din bulb li se alatura si fibrele senzitive ale trigemenului (V).

  Segmentul central  Al analizatorului cutanat este localizat in girusul postcentral din lobul parietal (ariile somestezice). Proiectiile tactila, termica si dureroasa dintr-o anumita regiune a corpului se amesteca in aceeasi zona a scoartei de pe emisfera opusa.

Pe baza informatiilor din mediul extern, se creeaza senzatii care permit recunoasterea dimensiunilor, formei, greutatii si consistentei unui corp, a vibratiilor, a diferentelor de temperatura si a unor agenti nocivi. Pe aceasta baza se pot elabora comenzi adecvate, care au ca rezultat reactia de adaptare a organismului. Analizatorul cutanat, impreuna cu analizatorul kinestezic, asigura determinarea pozitiei si deplasarii unor segmente corporale in raport cu altele.

Sistemul endocrin

Glandele endocrine sau glandele cu secretie interna sunt organe specializate in secretia unor substante cu actiune specifica, denumite hormoni; acestia se varsa direct in sange. Cresterea si dezvoltarea organismului, precum si adaptarea lui la modificarile permanente ale mediului intern si extern se realizeaza nu numai prin functiile reglatoare ale sistemului nervos, ci si prin functiile sistemului endocrin.

Glandele interne sunt: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul, pancreasul endocrin, glanda suprarenala, glandele sexuale endocrine; temporar activeaza ca glanda endocrina siplacenta.

Activitatea armonioasa a tuturor partilor organismului si a relatilor sale cu mediul inconjurator este asigurata de sistemul nervos. Sistemul de comunicare de tip hormonal imbunatateste activitatea de comunicare de tip nervos in interiorul organismului, sistemul endocrin fiind un elegant mecanism de "verificari si balante" care actioneaza prin anse de feed-back ce faciliteaza functionarea normala a organismului. Hormonii sunt substante chimice (peptide, proteine, steroizi) produse si secretate de celule specializate ce actioneaza pe diferitele celule "tinta" aflate local sau la distanta. Specificitatea actiunii hormonale este determinata de prezenta receptorilor specifici de pe celulele "tinta" iar raspunsul celular este determinat de programarea genetica particulara a celulei respective astfel incat acelasi hormon are actiuni diferite pe tesuturi diferite.

Glandele endocrine sunt unitati functionale formate din mai multe celule care pot secreta hormoni, localizate in diferite regiuni ale corpului alcatuind sistemul endocrin. Fiecare glanda are o functie specifica care contribuie la mentinerea echilibrului mediului intern si a supravietuirii organismului uman.

Desi exista si tesut endocrin difuz (ex. : epiteliul gastrointestinal) sunt cateva glande endocrine majore sau centri de control ai sistemului endocrin : hipofiza, hipotalamusul, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, pancreasul endocrin, testiculele, ovarele si epifiza.

Glanda hipofiza este denumita si "glanda sefa" datorita rolului important pe care il au unii din hormonii secretati de ea in controlul secretiei celorlalte glande ca si a legaturii directe pe care o are cu centrul de control al sistemului nervos - hipotalamusul (prin sistemul sanguin port hipotalamo - hipofozar). Hipofiza este situata intr-o depresiune a osului sfenoid (os component al craniului) numita şa turceasca si este alcatuita din 3 parti : o parte anterioara care secreta sase hormoni peptidici (hormonul de crestere - STH cu rol important in dezvoltarea oaselor si a cartilagiilor, patru hormoni cu rol in controlul activitatii glandelor suprarenale - ACTH, tiroida - TRH, ovare si testicule - FSH si LH si prolactina cu rol in dezvoltarea sanilor si lactatie), o parte intermediara care secreta hormonul melanostimulant (melatonina este un pigment aflat in celulele pielii si care determina aspectul bronzat al acesteia) si o parte posterioara care este responsabila de eliberarea in circulatie a hormonilor : vasopresina sau hormonul diuretic deoarece are rol in absorbtia apei de la nivelul rinichilor, absenta lui duce aparitia diabetului insipid, boala in care pacientul are o urina foarte diluata si in cantitate mare si oxitocina - hormon

care stimuleaza celulele musculare ale uterului gravid si contribuie la expulzia fatului si care de asemenea determina prin actiunile lui si ejectia laptelui.

Hipotalamusul, componenta a sistemului nervos central este considerat si glanda endocrina deoarece secreta hormoni care asigura controlul nervos al hormonilor secretati de hipofiza si implicit si al celor al altor glande endocrine.

Tiroida, glanda situata in regiunea gatului intre trahee si laringe produce si secreta trei hormoni tiroxina (T4) si triiodotironina (T3) - importanti pentru cresterea si dezvoltarea normala si armonioasa a organismului, cu efecte pe metabolismul glucidelor, proteinelor si lipidelor cu producere de energie, calcitonina fiind cel de-al teilea hormon tiroidian, rolul principal fiind prevenirea cresterilor de calciu seric peste limita normala.

Paratiroidele in numar de patru, situate la polii lobilor tiroidieni secreta parathormonul - hormonul metabolismului fosfo-calcic (rol in dezvoltarea osului, dar mai ales in contractia tuturor muschilor - extirparea paratiroidelor este incompatibila cu supravietuirea).

Glandele suprarenale, aflate la polul superior al rinichilor produc si elibereaza in circulatia sanguina numitii hormoni mineralocorticoizi - aldosteronul care retine sodiul in organism, glucocorticoizi - cortizolul, important pentru metabolizarea glucidelor, proteinelor si grasimilor, in crestere si dezvoltare, in apararea impotriva infectiilor, mici cantitati de hormoni sexuali androgeni.

Pancreasul endocrin are rol in reglarea valorilor glucozei sanguine prin hormonii sai insulina (anomaliile in secretie sau in raspunsul celulelor tinta la actiunile ei duc la diabet zaharat) si glucagonul.

Testiculele secreta hormoni androgeni - testosteronul care determina dezvoltarea si mentinerea caracterelor secundare masculine (pilozitate, aspect fizic, voce etc.), promoveaza cresterea, participa la formarea spermei, determina caracterul agresiv si cresterea libidoului.

Ovarele produc hormoni steroizi - importanti in dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine, in dezvoltarea si mentinerea functiei reproductive a femeii, estrogenii care actioneaza pe musculatura uterina, cresc libidoul, scad nivelul colesterolului ceea ce duce la protectie impotriva ateromatozei vasculare si progesteronii cu rol in dezvoltarea tesutului mamar, a modificarilor endometrului in timpul ciclului menstrual.

Epifiza secreta melatonina importanta in mecanismul somn - veghe.

Dupa cum se poate observa subiectul este exterm de vast, dereglarile chiar minime ale oricareia dintre aceste glande influentand intregul organism datorita numeroaselor interrelatii existente astfel incat duc la o simptomatologie extrem de diversa. Un diagnostic cert in cazul unei eventuale afectiuni endocrine se poate face numai prin colaborarea medic de familie - medic endocrinolog.

Sistemul Osos

Totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200 la numar), legate intre ele prin articulatii, formeaza scheletul corpului. El reprezinta partea pasiva a aparatului locomotor;

Forma, structura si modul de legatura a oaselor pentru a forma scheletul corpului uman reprezinta expresia adaptarii la statiunea bipeda

si locomotie;

La corpul uman, raportate la principalele regiuni ale corpului, distingem: scheletul capului, scheletul trunchiului si scheletul membrelor;

Scheletul capului este alcatuit din neurocraniu, care adaposteste encefalul, si viscerocraniu, care formeaza oasele fetei si contine segmentele periferice ale unor analizatori si segmentele initiale ale aparatelor respirator si digestiv. La alcatuirea neurocraniului iau parte 8 oase: patru neperechi- frontal si etmoid, sfenoid si occipital, si doua perechi- temporale si parietale;

Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrala, coaste, stern, la care- din cauza legaturilor functionale- se adauga si bazinul (pelvisul);

Scheletul membrelor-Membrele superioare se leaga de scheletul toracic prin doua oase, omoplatul si clavicula, care formeaza centura scapulara, iar membrele inferioare se leaga de coloana vertebrala prin centura pelviana.Sistemul osos alcatuieste scheletul care este format din oase si inceieturi si este structura de baza ce sustine corpul uman. Oasele ofera un suport rigid testuturilor moi ale corpului si formeaza parghii ce se misca cu ajutorul contractiilor musculare. In tot corpul scheletul este alcatuot din:

Sistemul osos include peste 200 de oase, dintre care 85 sunt perechi. Fiecare os este alcatuit din diferite tipuri de tesut conjunctiv; contine maduva oaselor ce alimentata cu vase de sange si nervi. Majoritatea oaselor unui schelet omenesc constau intr-un cadru cartilaginos si unul osos de unde deducem o parte osoasa si o parte cartilaginoasa. Partea osoasa alcatuieste o mare parte din os. Articulatiile cartilaginoase, epifizele cartilaginoase si cartilagiul costal formeaza partea cartilaginoasa a sistemului scheletic.

In exterior osul este acoperit de o membrana conjunctiva fina, numita periost in care se pot deosebi un strat fibros si unul osteogenic. Stratul fibros, situat superficial este legat de os de

catre fibre ce penetreaza osul si contin vase sanguine, vase limfatice si nervi. De la acest nivel vasele si nervii intra in os prin foramina nutritiva si apoi canalul nutritiv. Stratul osteogenic din interior contine celule osteogenice care iau parte la procesul de dezvoltare si reorganizare a tesutului osos in conditii normale si dupa accidentari sau fracturi. La intersectia cu cartilagiul articular ce acopera capetele oaselor periostul se continua cu perichondriumul. Ca rezultat, osul ca organ este acoperit cu o membrana continua de tesut conjunctiv. Aceasta membrana acopera suprafata osului atat cat si toate structurile situate pe el. Osul este captusit pe dinauntru de o membrana mai fina numita endosteum.

Conform formei se observa oase lungi, scurte si late. Anumite oase contin cavitati umplute cu aer si se numesc oase pneumatice.Oasele lungi (humerus, femur, clavicula, falangele etc…) au o parte interioara numita diafiza si doua capete numite epifize. Epifiza situata mai aproape de scheletul axial se numeste epifiza proximala iar epifiza aceluias os dar situata mai departe de scheletul axial se numeste epifiza distala. Regiunile mai late dintre diafize si epifize se numesc metafize. Marginile lor sunt visibile doar la oasele copiilor si adolescentilor, atunci cand un strat cartilaginos, epifiza cartilaginoasa, inca ramane intre diafiza si epifize. Osul creste mult in lungime pe baza acestui cartilagiu, care este apoi inlocuit de catre un tesut osos formand un inel epifizal ( de crestere ), care aproape mai poate fi detectat odata cu varsta. Intr-o sectiune transversala printr-un os lung se poate distinge o substanta compacta ce formeaza stratul exterior al osului si o substanta spongioasa gasita mai in interior decat substanta compacta, in cea mai mare parte in epifize sau metafize. In diafizele oaselor lungi si tubulare substanta compacta inconjoara canalul medular care prezinta o forma tubulara.

In sectiunea transversala a unui os scurt (vertebre, carpienele, tarsienele) este dezvaluita la suprafata un strat mai subtire de substanta compacta ce inconjoara trabeculul substantei spongioase care formeaza majoritatea osului. Traberculele substantei spongioase formeaza o tesatura complexa dar sunt aranjate in fiecare os al sistemului scheletic in armonie perfecta cu functiile pe care le indeplinesc.

In oasele late (oasele cutiei craniene, omoplatul, oasele pelviene, etc…) substanta spongioasa, in contrast, formeaza de obicei un strat mai subtire ce este apoi acoperit in ambele parti de placi de substanta compacta. Dar in oasele cutiei craniene substanta este indeajuns de bine dezvoltata. Este cunoscuta sub numele de diploă si este storcita intre placa interioatra si exterioara a substantei compacte. Canalele diploetice ce aprovizioneaza pasajul vaselor venoase extinse prin substanta spongioasa a oaseleor cutiei craniene.

Sita de substanta spongioasa si canalul medular contin maduva osului. Se observa maduva rosie si maduva galbena. Maduva rosie poseda o activitate functionala la nivel inalt si este capabila sa creeze celulele rosii (hematiile) ale seriei myeloide. Odata cu cresterea si dezvoltarea organismului, maduva rosie este treptat inlocuita de maduva galbena. Maduva galbena este mai putin activa si joaca un rol de reserva, dar in anumite conditii ea poate fi activata.

Mușchi (anatomie)

Muşchi striaţi; Muşchi netezi; Muşchi cardiaci

Mușchiul reprezintă un țesut contractil de culoare roz-roșiatică format din celule musculare ce alcătuiesc corpul mușchiului la capătul căruia se află tendoane. Mușchiul are rol în generarea forței animale și a întreținerii locomoției. Mușchii pot fi voluntari (acționați la comanda creierului) sau involuntari (care lucrează singuri).

Mușchii se așează unul lângă altul sau se suprapun pe planuri. În interstițiile dintre ei se găsesc fasciile care duc vasele sangvine și nervii. Mușchii profunzi acoperă articulațiile; cei superficiali vin în raport cu pielea prin intermediul fasciei de înveliș a segmentului respectiv. Unii mușchi însoțesc în mod constant anumite vase sangvine, contractând cu ele raporturi precise: sunt mușchi-sateliți ai vaselor respective. Ei au o mare importanță practică, constituind repere prețioase în descoperirea acestora (de exemplu, croitorul este satelitul arterei femurale). Mușchii au un rol plastic însemnat. Corpul lor muscular determină prin volum, așezare și starea de contracție sau de relaxare forma exterioară caracteristică a regiunilor.

Numărul mușchilor este dat diferit în surse, fiind greu de stabilit dacă un fascicul poate fi considerat un mușchi aparte sau aparține altui mușchi. Ar fi aproximativ 400 de mușchi în corpul uman.

Clasificare

Mușchii pot fi clasificați după mai multe criterii.

După structură

1. Mușchi striați, mușchii scheletici;2. Mușchi netezi, care intră în

alcătuirea organelor interne.

După tendoane

1. Cu un capăt de prindere;2. Cu două capete de prindere (Biceps);3. Cu trei capete de prindere (Triceps);4. Cu patru capete de prindere

(Cvadriceps).

După oasele lângă care se situează

1. Lungi;2. Lați;3. Scurți.

După formă

1. Fusiformi;2. Orbiculari;3. Pătrați;4. Triunghiulari;5. Dințați;6. Romboizi.

Proprietăți

Proprietățile mușchilor sunt:

1. Contractibilitatea;2. Elasticitatea;3. Extensibilitatea;4. Excitabilitatea.

Compoziție

Compoziția chimică a mușchilor este de: 75–80% apă, 20–25% substanță uscată. Substanța uscată este de natură organică și anorganică. Materia organică este formată din proteine, contractile (actină, miozină) și necontractile; lipide (fosfolipde), glucide (glicogen), mioglobină și miogen. Materia anorganică, este alcătuită din diferite săruri de potasiu, magneziu(Mg) și calciu (Ca).

Rol

Mușchii au un rol în mișcare, dau formă corpului, dau stabilitate articulațiilor, produc căldură, mențin poziția corpului printr-o permanentă stare de contracție ușoară numita tonus muscular. După modul de mișcare în raportul dintre membre și corp, mușchii execută mișcări de abducție sau de aducție.

Structura mușchilor

Mușchii sunt formați din corpul muscular (venter), adică mușchiul propriu-zis, porțiunea principală, contractilă, și din tendoane, prin care forța musculară se transmite oaselor. Anexele mușchilor sunt formațiuni auxiliare ce ajută activitatea musculară.

Modul de fixare al mușchilor

Un mușchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremități cu ajutorul a câte un tendon: inserție. În cea mai mare parte, inserția se face pe oase determinând creste, proeminențe sau depresiuni pe suprafața lor. Dar ei se pot fixa și pe alte formațiuni: pe piele (mușchi pieloși), pe membrane fibroase (membrane interosoase la antebraț și la gambă), pe porțiuni îngroșate aponevrotic ale fasciilor de înveliș regionale, pe septe intermusculare, chiar și pe tendoane (lombricalii).

Inserția se face întotdeauna prin intermediul unui tendon. Această porțiune tendinoasă, în unele cazuri, poate fi atât de redusă, încât macroscopic nu se recunoaște; în acest caz se vorbește de o inserție "cărnoasă". În majoritatea cazurilor tendonul este bine dezvoltat; el este necontractil și inextensibil, de culoare albă, foarte rezistent, și de structură conjunctivă fibroasă. Cu toate că are altă structură histologică, totuși trebuie considerat împreună cu corpul muscular formând împreună mușchiul. Forma tendonului este variabilă după cea a corpului muscular: cordon cilindric sau cordon turtit pentru mușchii lungi; când mușchiul este lat, tendonul are formă de lamă lărgită și poartă numele de aponevroză (la mușchii lați ai abdomenului). Arcadele tendinoase sunt formațiuni fibroase, dispuse ca niște arcuri între două inserții. Ele determină un orificiu care de obicei servește pentru trecerea vaselor. Dintre cele două capete de fixare ale

mușchiului, unul este considerat, convențional, ca origine (origo), iar celălalt ce inserție terminală (insertio). Originea este așezată proximal, iar inserția terminală - distal.

Alcătuire[modificare | modificare sursă]

Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea mușchilor corpului uman și reprezintă partea activă a sistemului locomotor.

Mușchii nefolosiți se atrofiază cu timpul (își reduc din volum). În corpul uman se găsesc aproximativ 500 de mușchi scheletici.

Mușchii corpului uman sunt:

1. Ai feței (mimicii și masticatori)2. Ai gâtului (sternocleidomastoidian și pieliosul gatului)3. Ai umărului(deltoid)4. Ai spatelui (trapez și marele dorsal)5. Ai toracelui -anterior- (pectoral)6. Ai abdomenului -anterior- (drept abdominal, oblic extern)7. Ai brațului (triceps și biceps)8. Ai antebrațului9. Ai mâinii10.Ai bazinului (fesieri)11.Ai coapsei (croitor, aductor, cvadriceps femural)12.Ai gambei (gemeni ce se prind de călcâi prin tendonul lui Ahile)

Din punct de vedere histologic o celulă musculară este formată din:

Celula musculară Alte celule

Sarcoplasmă Citoplasmă

Reticulul sarcoplasmatic Reticul endoplasmatic

Sarcozom Mitocondrie

Sarcolemă Membrană celulară

Aparatul respirator umanAnatomia

Aerul inspirat se deplasează trecând pe rând prin:

Cavitate nazală  - sunt căptușite cu mucoasa nazala. Aceasta are o foarte bogata rețea de vase cu rol în încălzirea aerului. Ea produce mucus sare umezește aerul și retine particule străine.

Faringe  - este organul comun sistemului digestiv și sistemului respirator. Laringe  - are în peretele sau numeroși mușchi și piese cartilaginoase protectoare. Un cartilaj

în forma de frunza (epiglota) acoperă intrarea substanțelor nutritive, înghițite. În interior, peretele laringelui are niște pliuri musculoase, coardele vocale, care prin vibrare creează sunete.

Trahee  - conține în peretele sau inele cartilaginoase suprapuse care țin mereu deschis. Bronhii  - au țesut cartilaginos. Mucoasa traheei și bronhiilor produce mucus care retine

particulele străine, iar cilii prezenți împing corpurile străine spre ieșire, prin mișcarea lor permanenta.

Saci alveolari  - sunt extremitățile bronhiolelor( care nu au cartilaj, dar au țesut muscular neted).

Alveole pulmonare  (în plămâni)de unde oxigenul trece în sânge, apoi în celule.

Controlul

De reglarea și controlul funcției respiratorii sunt responsabile două zone ale trunchiului cerebral, și anume medulla oblongata(bulbul rahidian) și puntea lui Varolio.

Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers a dioxidului de carbon produs de metabolismul celular.

Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele,traheea, bronhiile) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura între mediul extern și cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavității nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se pot afla în aerul inspirat.

Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminență, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este și organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele.Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menținut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, țesutul cartilaginos este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează trecerea alimentelor prin esofag. Peretele intern al traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mișcă de jos în sus, antrenănd astfel impuritățile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.

Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm

în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.

Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor este acoperită de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura viscerală), cealaltă de peretele intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele se află o cavitate foarte subțire (spațiul pleural), în care se găsește o peliculă de lichid (lichidul pleural). Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel, sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.

Fiziologia sistemului respirator

Funcționarea sistemului respirator, prin care se asigură respirația, cuprinde, în principal, respirația pulmonară și respirația celulară.

Respirația pulmonară

Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspirația); eliminarea aerului din plămâni (expirația), care durează mai mult decât inspirația. Un om adult aflat în repaus execută 16 mișcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el crește în timpul activității musculare, al exercițiilor fizice etc. Respirațiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv mișcările cutiei toracice. În timpul inspirației, volumul cutiei toracice crește datorită contracției mușchilor respiratori: diafragma se contractă și coboară, mușchii intercostali trag coastele și le ridică. Mișcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii își micșorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspirația este, deci, faza activă a respirației, iar expirația este faza pasivă. Intrările și ieșirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilația pulmonară, care depinde de frecvența și profunzimea mișcărilor respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporție: 21% oxigen, 78% azot, 0,03% dioxid de carbon și alte gaze în cantități foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.

Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori de apă. Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereții capilarelor și pereții alveolelor, de unde va fi eliminat prin expirație. Oxigenul din aerul ajuns în anveole în urma inspirației traversează pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge, care îl transportă la organe. Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită diferențelor de presiune a acestor gaze în plămâni șisânge.

Volumele și capacitățile pulmonare

Volumele și capacitățile pulmonare sunt metoda simplă pentru studiul ventilației pulmonare, reprezintă înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul și respectiv exteriorul plămânilor – procedeu numit spirometrie, datorită numelui aparatului utilizat – spirometru. Există patru volume pulmonare diferite care adunate reprezintă volumul maxim pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară.

Volumele

1. Volumul curent (VC) este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației normale – 1500 ml.2. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este un volum suplimentar care poate fi inspirat în urma unei inspirații

forțate, după inspirația unui volum curent, valoarea lui medie la adulți este de 3000 ml, ceea ce reprezintă 60% din capacitatea vitală.

3. Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce poate fi expirată în urma unei expirații forțate după expirarea unui volum curent, valoare lui medie la adulți este de 1200 ml, aproximativ 25% din capacitatea vitală.

4. Volumul rezidual (VR) este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o expirație forțată, valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml, adică aproximativ 25% din capacitatea vitală.

Capacitățile

1. Capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins în plămâni la sfârșitul unei inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare menționate.

2. Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămâni printr-o expirație forțată efectuată după o inspirație maximă.

3. Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni la sfârșitul unei expirații de repauz

4. Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni printr-o inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de repaus.

Sistemul Circulator În cadrul sistemelor şi aparatelor care alcătuiesc fiinţa biologică umană, sistemul circulator ocupă un rol de primă importanţă, fiind distribuitorul "sevei vieţii".

Corpul uman este alcătuit dintr-o vastă reţea de canale, mai mici sau mai mari, prin care circulă permanent lichide cu diverse încărcături. Sistemul circulator reprezintă o imensă reţea de distribuţie, redistribuţie, evacuare şi recaptare a fluidelor din corp, având o importanţă covârşitoare pentru organism (vezi imaginea 1).

Schema circulaţiei sângelui

Multitudinea de vase tubulare ale sistemului circulator, prin intermediul cărora circulă sângele, reuşeşte să irige permanent întreg organismul, fără să fie omis nici un ungher, nici măcar o celulă, din zecile de miliarde care alcătuiesc corpul uman (vezi imaginea 2).

Principalele vase de sânge

Vasele de sânge, circulaţia mare şi circulaţia mică

Vasele de sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau intermediare (arteriole, venule), străbat întreg corpul, transportând prin ele substanţe esenţiale pentru viaţă. După conţinutul sângelui în gaze precum şi în alte substanţe, circulaţia are două componente majore, una arterială şi cealaltă venoasă

• Circulaţia arterială

Arterele sunt canale mari prin care circulă sângele de la inimă spre ţesuturi. Principalele trunchiuri arteriale descriu marea circulaţie (circulaţia mare) mare şi mica circulaţie (circulaţia mică).

Aorta este vasul principal ce pleacă din ventriculul stâng al inimii (vezi imaginea 3), ramificându-se apoi în derivaţii cu calibrul din ce în ce mai mic (arteriole, capilare). Arterele şi arteriolele pornite din aortă descriu circulaţia arterială mare. Artera pulmonară, pleacă din ventriculul drept şi transportă sânge venos spre plămâni, fiind componenta arterială principală a circulaţiei mici

Vasele de sange conectate la inimă

Arterele şi mai ales arteriolele, sub influenţa impulsurilor nervoase primite prin nervii simpatici, se dilată sau se contractă schimbând debitul sanguin. Modificările de calibru, influenţează debitul irigaţiei tisulare, după nevoile organismului. Din acest motiv, aceste canalele, au fost numite „ecluze de irigaţie" (Arcadie Percek 1987).

• Capilarele

După ce sângele a străbătut arterele mari şi mici ajunge în reţeaua vaselor capilare. Capilarele sunt vase scurte (0,5cm) şi cu diametre microscopice (mai mici de 20μ). Ele sunt foarte numeroase realizând o lungime totală de 2500 km. şi o suprafaţă de 6200 mp. Capilarul are două terminaţii, prin care se leagă, la un capăt, de arteriole iar de celălalt capăt de venule (vene cu calibru mic). De asemenea, vasele capilare prezintă ramificaţii laterale prin care se unesc între ele.

Aceste minuscule canale, permit trecerea prin pereţii lor subţiri, în spaţiul interstiţial, şi de aici în celule şi retur (din celule înapoi în circuitul sanguin), a apei, a proteinelor plasmatice cu masă moleculară mică, a unor elemente figurate, a mineralelor ionice, a gazelor, a substanţelor plastice ori energetice, a unor compuşi de asimilaţie sau dezasimilaţie. Prin intermediul lichidelor interstiţiale are loc schimbul nutritiv (nutriţia celulară), respirator şi excretor, dintre celule şi sânge. Lichidele, celulele şi substanţele care ies din vasele capilare sanguine, constituie mediul local al ţesuturilor şi al organelor. Deşi provin din acelaşi sânge, aceste medii locale sunt diferite de la un ţesut la altul, deoarece celulele tind să le adapteze propriilor necesităţi (faţă de "zonele" ecologice, în care factorii biotici se adaptează la mediu, ţesuturile organismului, prezintă şi capacitatea de a adapta mediul la cerinţele lor). Din interacţiunea dintre celulele unui ţesut şi mediul local depinde starea de sănătate sau aceea de boală a unui organ sau a întregului organism.

Diametrul foarte mic al capilarelor, nu permite trecerea unor elemente mai mari, fără ca acestea să nu se deformeze. De exemplu, eritrocitele nu pot străbate capilarele păstrându-şi aspectul, deoarece sunt prea voluminoase. Din cauza taliei mari, ele sunt nevoite să se înghesuie, modificându-şi reversibil forma, în timpul trecerii prin vasele capilare sau prin pereţii acestora. (vezi imaginea 4). În urma acestui frecuş permanent, globulele roşi se uzează şi îmbătrânesc repede, trebuind înlocuite în mod continuu.

Schimburile dintre celulă şi sânge prin intermediul pereţilor vasului capilar

Capilarele au proprietatea de a-şi modifica calibrul, permeabilitatea, filtrabilitatea şi aderenţa pereţilor interni. În mod obişnuit, prin vasele capilare, trece doar 5% din totalul sângelui circulant. Acest volum, prin modificarea formei capilarelor, poate creşte de 6 ori. Sporul cantitativ de sânge capilar se realizează pe baza micşorării volumului de sânge din vasele mai mari. Dacă are loc o vasodilataţie capilară la nivelul întregii suprafeţe cutanate, se scoate din circulaţie o cantitate însemnată de sânge de la nivelul organelor, mai ales a ficatului, splinei şi plămânilor producându-se decongestionarea lor. Vasoconstricţia dermică, acţionează în sens contrar, aducând un flux sporit sanguin spre viscere prin scăderea volemiei sanguine periferice.

Există numeroşi factori tisulari, fizici şi chimici care pot modifica calibrul capilarelor. Căldura şi acidoza provoacă dilatarea acestor vase minuscule, în timp ce frigul are o acţiune contractilă. Dintre cataboliţi, dioxidul de carbon, acidul lactic, acidul uric au efect dilatator, iar amoniacul acţionează ca vasoconstrictor. Lipsa vitaminei P, hipokaliemia, hipocalcemia, carenţa proteică, histamina, insuficienţa sau excesul unor hormoni, precum şi alte substanţe, pot produce o creştere exagerată a permeabilităţii capilare. În aceste condiţii, capilarele îşi pierd rezistenţa, devin fragile, se sparg uşor şi permit trecerea, uneori masivă, a lichidelor în spaţiul interstiţial, producându-se uneori, microhemoragii sau mai des,edem.

• Circulaţia venoasă

În cadrul sistemului circulator, sângele este adus înapoi, la inimă, prin componenta venoasă. De la ţesuturi prin capilare, sângele revine la cord prin venule, care unindu-se se captează în vene. Vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, sunt canalele care colectând tot sângele venos al circulaţiei mari, se deschid în atriul drept

Vasele de sange conectate la inimă

Circulaţia venoasă reprezintă un transport sanguin de întoarcere, care se realizează mai greoi, în primul rând din cauza că, cu excepţia părţii superioare a corpului, se desfăşoară împotriva

gravitaţiei. Factorii cei mai importanţi care asigură desfăşurarea optimă a circulaţiei venoase sunt: respiraţia, contracţiile ventriculare, contracţiile musculaturii scheletice ale membrelor inferioare şi pulsaţiile arterelor. Inspiraţia pulmonară realizează o aspiraţie a sângelui venos spre cord, mai ales în venele mari, deoarece se creează o presiune intratoracică negativă. Totodată, inspiraţia profundă, exercită o presiune asupra organelor abdominale, prin intermediul diafragmei, presiune care se transmite venelor. Se poate conchide deci, că respiraţia corectă şi efortul fizic moderat au efecte dintre cele mai favorabile asupra circulaţiei venoase.

Sângele

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă -55%) şi una solidă (elemente figurate -45%), care circulă într-un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele "plutesc" într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului.

Rolul sângelui este acela de a asigura:

- transportul diferitelor substanţe spre locul lor de destinaţie; ţesuturi şi celule (substanţe nutritive, produşi intermediari, enzime, hormoni, etc.),

- respiraţia tisulară (transportul oxigenului dinspre plămâni spre celule şi a dioxidul de carbon dinspre celule spre plămâni),

- epurarea organismul (descărcarea din mediul intern, prin organele de eliminare, mai ales prin rinichi, a produşilor de dezasimilaţie şi a toxinelor),

- transformarea unor substanţe (prin enzimele pe care le conţine şi mai ales prin transportul compuşilor spre ficat),

- imunitatea organismului (prin anticorpii pe care îi conţine),

- repartizarea şi reglarea căldurii în organism,

- menţinerea constantă a echilibrului acido-bazic şi a balanţei hidrice,

- reconstrucţii organice, acolo unde este necesar.

Deşi sângele se reconstituie în permanenţă, compoziţia sa rămâne aproape invariabil constantă. Acest echilibru funcţional, poartă denumirea de homeostază. Homeostaza este controlată şi dirijată de către sistemul neuro-endocrin cu participarea organelor hematoformatoare - pe de-o parte şi a unor aparate (respirator, excretor) - pe de altă parte. Astfel, prin analize de laborator, se pot determina valorile multor elemente circulante, care în mod normal trebuie să rămână relativ constante, ca:

- glicemia (nivelul glucozei din sânge),

- nivelul lipidelor (lipide totale, trigliceride, colesterol) din sânge,

- nivelul proteinelor din sânge şi raportul dintre albumine şi globuline

- valoarea unor minerale (fier, calciu, magneziu, sodiu, etc.).

Sângele arterial conţine hemoglobină saturată în oxigen (oxihemoglobină). El circulă prin artere, de la plămâni spre ţesuturi, unde donează oxigenul celulelor.

Sângele venos conţine carbohemoglobină (hemoglobină care a legat dioxidul de carbon), circulând prin vene, de la ţesuturi la plămâni.

De la aceste reguli, face excepţie sângele care circulă prin artera, respectiv vena pulmonară. Prin artera pulmonară circulă sângele de la inimă la plămâni (sânge încărcat cu dioxid de carbon, sânge venos), iar prin vena pulmonară trece sânge oxigenat, de la plămâni la inimă.

Componentele sângelui

Cele două componente ale sângelui sunt plasma şi elementele figurate.

Plasma

Plasma este componenta lichidă, lipsită de elemente figurate, atât a sângelui, cât şi al altor fluide din corp (lichidul cefalorahidian, limfa, lichidul seminal, lichidul interstiţial).

Plasma sângelui este un lichid gălbui, uşor vâscos. Ea trebuie închipuită ca un lichid "gros" în care se află în suspensie diferite organite (elementele figurate). Plasma conţine: apă (90%), săruri minerale, proteine (albumine, globuline, fibrinogen, enzime), lipide (colesterină, picături microscopice de lipide neutre, acizi graşi), substanţe intermediare, hormoni, anticorpi, glucide. Această componentă reprezintă 55% din volumul total sângelui. Datorită compoziţiei chimice a plasmei, sângele reuşeşte să neutralizeze o serie de acizi care sunt produşi fără încetare de către ţesuturi.

Plasma nu îndeplineşte funcţie respiratorie, deoarece poate dizolva o cantitate foarte mică de oxigen molecular.

Lăsată liberă, plasma coagulează. Cheagul care se formează are o culoare albicioasă şi conţine multă fibrină. În timpul coagulării, fibrinogenul (proteină dizolvată în plasmă) se transformă în fibrină, componentă insolubilă. Fibrinogenul are o consistenţă vâscoasă, şi prezintă proprietatea de a se alipii de pereţii vaselor de sânge rănite, oprind hemoragia.

Dacă din plasmă se exclud proteinele de coagulare, rezultă serul.

Elementele figurate

Elementele figurate reprezintă partea solidă a sângelui (45% din volumul acestuia), fiind reprezentate, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, prin 3 categorii de celule: eritrocite, leucocite şi trombocite. Dintre aceste elemente, doar leucocitele sunt celule adevărate (prezintă nuclei şi metabolism activ).

Elemente figurate

Sângele unui adult conţine aproximativ 30.000 de miliarde de globule roşii şi 50 de miliarde de globule albe (Alexis Carrel).

Hematopoieza

Hematopoieza este un ansamblu de procese succesive prin care se formează şi se dezvoltă elementele figurate (celulele sanguine) (vezi imaginea 7). Deoarece celulele sanguine mature circulante au o viaţă limitată, înlocuirea lor în mod continuu, necesită existenţa unor celule precursoare capabile să se multiplice, să se diferenţieze şi să se maturizeze până la dobândirea funcţiilor caracteristice.

Toate elementele figurate, îşi au originea primordială în hemohistoblast (celula stem multipotentă), celulă capabilă să se multiplice şi apoi să se diferenţieze în celule stem unipotente (celule orientate către una din seriile sanguine), aşa cum sunt celulele stem eritropoietică, granulo-monocitopoietică, trombociopoietică şi limfopoietică.

În primul trimestru de viaţă intrauterină, chiar din a III-a săptămână, începe să se formeze celulele sanguine primitive, iar apoi, din luna a II-a, activitatea hematopoietică este preluată de către ficat şi de splină. Din luna a VI - a, măduva osoasă preia treptat această funcţie generatoare.

La adult, hematopoieza se realizează aproape în totalitate, în măduva vertebrelor, a coastelor, în interiorul oaselor late şi în extremitatea celor lungi. Doar monocitele şi limfocitele au o altă origine; sistemul reticulo-endotelial, respectiv ganglionii limfatici (vezi imaginea 8)

Organe hematoformatoare

Întregul proces hematopoietic se află sub control neuroendocrin.

Principiile capabile să stimuleze hematopoieza, se numesc hematopoietice.

Dintre laturile hematopoiezei, aceea prin care se formează globulele roşii, poartă denumirea de eritropoieză, iar aceea prin care se formează trombocitele, se numeşte trombopoieză.

Coagularea sângelui şi hemostaza (stoparea hemoragiilor)

Procesul de coagulare a sângelui este realizat prin intermediul unei fracţiuni a proteinelor plasmatice; fibrinogenul, care este precursorul solubil al fibrinei. La apariţia unor hemoragii, fibrinogenul trece în fibrină, proteină cu structură filamentoasă, deosebit de ramificată. Eritrocitele şi trombocitele sunt prinse în reţeaua filamentoasă şi sunt supuse dezintegrării. Astfel se formează cheagul, care la început aderă la pereţii vaselor de sânge, şi serul.

Coagularea sângelui, deci transformarea fibrinogenului în fibrină, depinde de o serie de factori, care activându-se acţionează în cascadă (vezi imaginea 9) [mai multe despre coagularea sângelui].

Schema coagulării sângelui

Coagularea reprezintă un proces deosebit de important, prin efectul antihemoragic prompt promovat. Însă stoparea naturală a hemoragiilor, nu se datorează exclusiv coagulării sângelui. Procesul antihemoragic, numit hemostază, implică şi participarea altor factori, care împreună reuşesc nu numai să oprească sângerarea, dar şi să refacă în totalitate vasul de sânge lezat (mai multe despre hemostază).

Epurarea

Celulele organismului au tendinţa permanentă de a elimina resturile (cataboliţi, toxine, diferiţi acizi) provenite din activitatea lor metabolică şi nutriţională. Aceste reziduuri nu pot fi eliminate altundeva decât în sânge. Pe de altă parte, tot celulele au nevoie de o serie de substanţe pentru hrănire, respiraţie, construcţii şi reconstrucţii. Singura cale de acces spre aceşti compuşi rămâne tot sângele. Activitatea celulară fiind deosebit de intensă, ţesuturile au nevoie de un contact permanent cu mediul sanguin prin care să realizeze schimburi de substanţe.

În condiţii de laborator, un fragment de ţesut viu păstrat într-un borcan are nevoie de un volum de lichid nutritiv de 2000 de ori mai mare decât propriul său volum şi de o atmosferă gazoasă de 10 ori mai mare decât mediul lichid, ca să nu fie otrăvit de resturile nutriţiei lui (Alexis Carrel). Celule organismului nostru îşi îndeplinesc cu succes misiunea cu o cantitate de lichid, extrem de mică faţă de necesităţile teoretice simulate în laborator. Cantitatea de sânge la om reprezintă doar 10 % din greutatea unui individ, ceea ce însemnă, fireşte pur teoretic, că este de 20.000 de ori sub necesar. Însă sângele nu stagnează, el circulă îndeplinind desăvârşit cele două roluri esenţiale pentru fiecare celulă; nutritiv-respirator şi epurator.

Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator satisfăcător, ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de către otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o anumită zonă a corpului să încetinească sau să se oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte să purifice sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale; plămânii şi rinichii.

Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi selectează acele substanţe indispensabile (mai ales săruri minerale), pe care le redă sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară, reziduurile.

Epurarea sângelui, devine în anumite circumstanţe deficitară, caz în care se recomandă apelarea la principii depurative.

Boli, dezechilibre şi alte disfuncţii care ating sitemul circulator

În mod direct sau indirect, aproape orice tulburare lasă o amprentă asupra sistemului circulator. În acest context, nu este de mirare frecvenţa cu care se recurge la analizelor de sânge (mai multe).

Grupele sanguine si Rh-ul

Prima transfuzie de sange la om a fost efectuatã cu sange de oaie, în anul 1667, de catre Jean Baptiste Denis, medicul lui Ludovic al XIV-lea, dar efectul ei a fost de-a dreptul catastrofal pentru bolnav.

In anul 1901, medicul austriac Karl Kandsteiner a descoperit 3 din cele 4 grupe sanguine din sistemul AOB, iar dupa un an, Sturb si De Castello o descriu si pe cea de-a patra - grupa AB.

Totusi, din aceasta prima si nereusitã încercare, medicina a avut de profitat, ajungându-se la observatia fundamentala ca omul nu poate primi sange decat de la un seaman al sau. De atunci si pana la inceputul secolului XX s-au efectuat numeroase transfuzii de sange, de la omul sanatos la omul bolnav, dar cele mai multe s-au soldat cu rezultate nefavorabile.

Insuccesele au fost explicate de-abia în anul 1901, când medicul austriac Karl Kandsteiner a descoperit 3 din cele 4 grupe sanguine din sistemul AOB, iar dupa un an, Sturb si De Castello o descriu si pe cea de-a patra - grupa AB. Dupã aceasta data, tinandu-se cont de compatibilitatea grupelor, numarul accidentelor post-transfuzionale s-a redus considerabil, dar nu total. Abia dupa 1939, cand Levine a descoperit factorul Rh, transfuzia de sange a devenit o masura terapeutica fundamentata stiintific si de mare eficacitate.

Se stie ca exista patru grupe sanguine: 0, A, B si AB. Dupa frecventã, repartitia pe grupe sanguine a populatiei Romaniei se prezintã astfel: 33% grupa 0; 43% grupa A, 16% grupa B si 8% grupa AB.Tipuri de grupe sanguine

Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu stricteøe anumite legi. Astfel, indivizii cu grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un risc, de la toate celelalte grupe, motiv pentru care sunt denumiøi "primitori universali". Ei nu pot însã dona sânge decât persoanelor care au grupe AB. Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de grupã, detinãtorii grupei 0 fiind denumiti si "donatori universali". Grupa A doneazã grupelor A si AB si primeste sânge de la grupa A sau de la 0. Grupa B doneazã grupelor B si AB si primeste numai de la grupele B si 0.

Incompatibilitatea dintre sângele donatorului si cel al primitorului duce la apariøia socului transfuzional, manifestat clinic prin: anxietate, vãrsãturi, febrã, frisoane, rãrirea bãtãilor inimii, dureri lombare, oprirea diurezei (a urinãrii) si, deseori, duce la moarte. 

Grupa sanguinã se transmite ereditar, de la o generaøie la alta, dupã anumite legi. Nu este lipsitã de importantã nici constatarea cã între grupa sanguinã si unele boli existã o relaøie directã. S-a stabilit, de exemplu, cã ulcerul duodenal este mai frecvent la persoanele cu grupa sanguinã 0, în timp ce diabetul zaharat si unele boli canceroase, mai ales cancerul de stomac si leucemiile, sunt mai frecvente la indivizii cu grupa sanguinã A.Ce este Rh-ul?

În afara sistemului ABO, pe hematii (globule rosii), a mai fost descoperitã o substanøã, numitã Rh 8 oy din populaøie au aceastã substanøã pe hematii, dacã sunt Rh pozitivi, iar restul de 15% nu o au deci sunt Rh negativi.Organismul unei persoane, care nu are Rh pe hematii si primeste o transfuzie cu sânge care are Rh (de la un donator Rh pozitiv) va reacøiona ca si cum ar lua contact cu un corp strãin ( la fel cum reactioneazã la bacterii, virusuri sau alti corpi strãini cu care organismul intrã în contact). În consecintã, va încerca sã distrugã acest Rh, însã Rh-ul fiind atasat hematiilor, organismul le va distruge si pe ele. Astfel apar accidentele postransfuzionale, care se manifestã asemãnãtor unei anemii (boalã în care scade

numãrul globulele rosii din sânge).

Alt caz de incompabilitate, despre care am fost întrebaøi de multe, apare în cazul mame Rh negativ, tatã Rh pozitiv si fãt Rh pozitiv.

Pentru tinerele mame este de retinut observatia, cã, de regulã, primul copil este sãnãtos, dar urmãtorii copii prezintã (dacã nu se aplicã la timp tratamentul necesar), o formã de boalã datoratã distrugerii Rh-ului si hematiilor si care determinã decesul nou-nãscutului.

Riscul ca sângele mamei sã-l atace pe cel al copilului este de obicei exclus, la prima sarcinã, dar el creste proporøional cu numãrul de nasteri si sarcini. În cazul sarcinilor avortate, trebuie luat în considerare momentul la care s-a produs avortul (riscul repercusiunilor este mai mare în a doua parte a sarcinii).  Mijloace de scãdere a riscului incompatibilitãtii de RH

Medicina dispune astãzi de metode eficiente de prevenire a incompatibilitãøii Rh dintre mamã si fiu. Desensibilizarea precoce a mamei cu ajutorul unui vaccin sau cezariana precoce reprezintã mijloacele cele mai frecvent utilizate pentru a combate aceste accidente.Pierderea prin sângerare a unei cantitãøi de 200-500 ml de sânge este bine

toleratã de organism. Când aceastã cantitate a crescut la 500-1000 ml, devine riscantã si este foarte greu suportatã de organism. Dacã pierderea de sânge depãseste 1500 ml, starea bolnavului este deosebit de gravã, de cele mai multe ori mortalã.

Volumul de sânge pierdut prin transfuzie sau prin perfuzii cu înlocuitori de sânge trebuie refãcut rapid.

Desi în numeroase cazuri transfuzia de sânge este o solutie salvatoare, ea nu este lipsitã de riscuri si accidente, rezultate, de regulã, din necunoasterea indicatiilor si limitelor acestei metode de tratament. Tedintele moderne sunt orientate spre combaterea abuzului de transfuzii. Decizia de a se efectua o transfuzie trebuie luatã doar în cazul în care avantajele sunt, în mod sigur, mai mari decât riscurile.

Sistemul digestiv la om

Ce se întâmplă cu hrana odată introdusă în cavitatea bucală? Care este structura sistemului digestiv şi care este rolul acestuia? În ce fel intervin ficatul şi pancreasul în digestie? Care este rolul intestinelor? Cât din ceea ce mâncăm este eliminat de către organism?

Rolul sistemului gastrointestinal, SGI, este acela de a digera mâncarea şi de a absorbi nutrienţii, sărurile şi apa în scopul hrănirii organismului.

Digestia este procesul de descompunere a alimentelor ingerate în componente simple ce pot fi absorbite de către organism pentru construirea şi hrănirea celulelor, precum şi pentru obţinerea energiei necesare activităţilor zilnice. Se realizează cu ajutorul secreţiilor diferitelor organe implicate în digestie şi al motilităţii (activitatea muşchilor SGI de amestecare şi împingere a hranei către capătul tractului digestiv).

Absorbţia reprezintă trecerea nutrienţilor, sărurilor şi a apei din intestin în sânge ori limfă prin intermediul epiteliului sistemului gastro-intestinal.

Compunerea sistemului digestiv:

Tractul gastrointestinal (canalul alimentar):

gura esofagul stomacul intestinul subţire: duoden, jejun şi ileon intestinul gros

Organe auxiliare:

dinţii limba vezica biliară glandele salivare ficatul pancreasul

Intestinul subtire este un tub de muschi şi membrane intestinale, ce sta strâns rasucit in cavitatea abdominala, care poate ajunge la o lungime de 6m. Este compus din trei părți: duodenul, jejunul şi ileonul. Intestinul gros are o lungime de 1,5 m si o latime de 6,5 cm. Este împărțit în 4 secțiuni: cecum, colon, rect şi canalul anal.

Motilitatea

Motilitatea– este mişcarea muşchilor tractului gastrointestinal ce amestecă şi împinge hrana de la gură către capătul tractului. Laringele – parte a căilor respiratorii aflată între trahee şi faringe. Are rolul de a produce sunetele prin intermediul glandelor vocale şi de a preveni intrarea hranei, prin intermediul epiglotei, în căile respiratorii. Faringele – parte a gâtului aflată în spatele gurii şi a cavităţii nazale.

În esofag au loc două mişcări de motilitate, primară şi secundară. În cazul în care prin mişcarea peristaltică bolul este blocat în esofag, sistemul nervos central declanşează motilitatea secundară şi împinge bolul în stomac. Hrana, o dată ajunsă în intestine, este

împinsă cu viteze diferite în interiorul intestinelor, prin mişcări asemănătoare unor unde cu o frecvenţă de 12 mişcări/minut în duoden şi 9 mişcări/minut în ileon.

Cum se desfăşoară digestia?

Digestia implică mestecare hranei, transmiterea acesteia de-a lungul tractului digestiv şi descompunerea moleculelor de hrană în molecule mai mici ce pot fi asimilate de organism. În gura se formează bolul alimentar care este împins prin faringe în esofag, iar de aici în stomac. O dată ajuns în stomac, bolul este amestecat cu sucul gastric, formând chimul. Chimul este împins, prin contracţii ale muşchilor stomacului, prin duoden, în intestinul subţire. Aici sucurile intestinale continuă descompunerea macromoleculelor, iar prin epiteliul intestinal (membrana ce acoperă intestinul) substanţele nutritive rezultate din digestie sunt absorbite în sânge.

Digestia se face la nivelul monozaharidelor. Enzimele din tractul intestinal descompun hrana în particule: grăsimi, proteine şi carbohidrați. Carbohidrații sunt: amidonul (polizaharidă) ce este descompus în glucoză, dizaharidele (sucroza-descompusă în glucoză şi fructoză, lactoza-descompusă în glucoză şi galactoză şi maltoza-descompusă în glucoză). Proteinele sunt digerate ca aminoacizi şi mici lanțuri de peptide de 2 ori 3 aminoacizi. Grăsimile sunt constituite din trigliceride şi sunt digerate ca monogliceride şi acizi graşi.

Este recomandat de către doctorii nutriționişti ca aproximativ 60% din totalul caloriilor zilnice să fie luate din carbohidrați. Alimente care conțin carbohidrați sunt: pâinea, cartofii, legumele, orezul, fructele. Aceste produse conțin atât amidon, cât şi fibre.

Grăsimile reprezintă o sursă de energie a organismului. Primul pas în digestia grăsimilor este dizolvarea acestora la nivelul cavității intestinale. După descompunere grăsimile sunt transferate în sânge, prin intermediul căruia ajung în diferite părți ale corpului unde sunt stocate pentru un eventual uz ulterior.

Sucurilor digestive

Glandele salivare produc o enzimă ce începe transformarea amidonului din hrană în particule mai mici. Apoi, în stomac, mucoasa stomacală produce sucul gastric şi enzime ce digeră proteinele. După ce stomacul împinge amestecul rezultat de primele faze ale digestiei în intestinul subțire, hrana este amestecată cu substanțele produse de alte două organe: pancreasul şi ficatul. Pancreasul produce un suc ce conține o serie de enzime care descompun carbohidrații, grăsimile şi proteinele. Ficatul eliberează bila. Bila este stocată în perioada dintre mese în vezica biliară. La ora mesei, vezica biliară transferă bila în intestine unde grăsimile sunt descompuse. După ce grăsimile sunt astfel descompuse, enzime produse de pancreas ori de glande ale pereților intestinelor digeră particule rezultate.

„Supapele sistemului digestiv”

Organele sistemului digestiv sunt separate de sfinctere, muşchi circulari asemănători unor valve:

sfincterul esofagului superior – previne intrarea aerului în esofag sfincterul esofagului interior – previne reintrarea conţinutului gastric în esofag, cu excepţia

situaţiei când este declanşat actul vomitiv sfincterul piloric – controlează viteza golirii conţinutului stomacului sfincterul ileonului – ce separă intestinul subţire de cel gros sfincterul anal

Rolul glandelor auxiliareGlandele auxiliare sunt cele salivare, ficatul, prin funcţia sa de producere a bilei prin intermediul celulelor hepatice (bila, stocată în vezica biliară, este necesară în digestia şi absorbţia grăsimilor) şi pancreasul, care produce un suc digestiv ce conţine enzime necesare digestiei şi bicarbonat pentru neutralizarea acidului chimului.

Pancreasul secretă sucul pancreatic (un lichid incolor) care este transmis prin doua canale în duoden. Pancreasul începe să producă sucul imediat după ce hrana a fost introdusă în gură. De asemenea, pancreasului produce insulina şi glucagonul.

Ficatul, cea mai mare glanda (1,5 - 2kg), este situat in partea dreapta superioara a abdomenului, sub diafragma. Acesta are un rol esenţial în asimilarea produselor ingerate. După ce are loc absorbţia prin epiteliul intestinal, sângele purtător al substanţelor absorbite ajunge la ficat unde sunt filtrate. În urma filtrării unele substanţe sunt considerate periculoase ori inutile; o parte din acestea sunt folosite pentru producerea bilei. Ficatul decide cum substanţele nutritive vor ajunge în restul organismului şi care dintre acestea vor rămâne pe post de rezervă de energie. De asemenea, ficatul stochează unele vitamine şi zahărul folosit de către organism pentru producerea energiei.

Controlul procesului digestiv

Sistemul nervos autonom, hormonii şi alţi mesageri chimici controlează motilitatea şi secreţia sistemului gastrointestinal pentru maximiza digestia şi absorbţia.

Hormoni: molecule ce acţionează ca mesageri chimici pentru a regla anumite funcţii ale corpului.

Neurotransmiţători: o substanţă chimică ce transmite impulsuri nervoase de-a lungul unei sinapse.

Sistemul nervos somatic: parte a sistemului nervos periferic ce primeşte informaţia de la piele, muşchi, încheieturi etc.

Sistemul nervos autonom: parte a sistemului nervos ce inervează muşchii cardiaci, muşchii involuntari (stomac, intestine) şi glandele.

Controlul proceselor digestive este de trei tipuri: cefalic, gastric şi intestinal. Controlul cefalic gestionează receptorii pentru vedere, miros, gust, iniţiază reflexele ce produc salivaţia, producerea sucului gastric şi contracţiile gastrice. Toate acestea sunt mediate de nervul vag. Controlul gastric se referă la iniţierea acelor reflexe ce produc secreţii gastrice şi măresc motilitatea gastrică. Controlul intestinal face ca o dată cu intrarea în intestine a chimului să fie iniţiate reflexe ce duc la secreţia de bicarbonat, enzime digestive, bilă şi să se declanşeze contracţii intestinale. Reflexe inhibitorii reglează golirea gastrică pentru a favoriza digestia şi absorbţia ce au loc în intestinul subţire.

Hormonii gastrointestinali sunt lanţuri de aminoacizi din clasa peptidelor şi reglează activitatea sistemului digestiv. Aceştia sunt:

Gastrina: este secretată de celulele G din stomac. Stimulează secreţia acidului clorhidric ce sterilizează chimul şi ajută la digestia proteinelor din stomac.

CCK: este secretat de celulele I din duoden şi jejun. Obligă vezica biliară să se contracte şi să elibereze bilă în intestinul subţire şi inhibă mutarea chimului în duoden şi intestine.

Secretina: este produsă în duoden de celulele S. Stimulează ficatul şi pancreasul să elibereze bicarbonat în intestinul subţire şi inhibă secreţia acidului gastric.

GIP: este secretat de duoden şi jejun. În prezenţa glucozei, stimulează eliberarea insulinei (hormon ce reglează nivelul glucozei din sânge) de către pancreas.

Motilina: este produs de duoden şi jejun şi stimulează migrarea conţinutului intestinului subţire către cel gros.

Ce intră şi ce iese din organismSă zicem că ingerați într-o zi 100g de hrană şi 2 litri de apă. Aproximativ 1,5 litri de salivă sunt secretați pentru aceasta. Stomacul, la rândul lui, produce 2 litri de suc gastric. Pancreasul secretă 1,5 litri de fluid pancreatic. Ficatul secretă 0,5 litri de bilă. Intestinul subțire secretă 1,5 litri de diverse fluide.

În intestinul subțire se absoarbe 750 grame din cele 100 g de hrană ingerată şi aproximativ 8,5 litri din lichidele secretate. O parte mică se absoarbe şi prin intestinul gros. Ce se elimină? Aproximativ 50 g din hrană şi 0,15 din fluide.