AN3 Managementul Crizelor Si Conflictelor Regionale[1]-Manual

DOREL BUŞE

MANAGEMENTUL CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR REGIONALE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BUŞE, DOREL

Managementul crizelor şi conflictelor regionale / Dorel Buşe – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

368 p. 23,5 cm. Bibliogr.

ISBN (10) 973-725-629-8; (13) 978-973-725-629-4

65.012.4;330.131.7

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Florentina STEMATE Coperta: Cornelia PRODAN

Bun de tipar: 25.09.2006; Coli tipar: 23 Format: 16/61×86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 16 Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE

ŞI STUDII EUROPENE

DOREL BUŞE

MANAGEMENTUL CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR REGIONALE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

5

CUPRINS

Introducere .……………………………………………………………. 9 I. Tensiuni, crize, conflicte, războaie şi alte tipuri de diferende internaţionale: definiţie; delimitări conceptuale ……....…………

13

I.1. Noţiuni ……………………………………….…….…………… 13 I.1.1. Tensiuni ...............................................................………... 13 I.1.2. Crize ……………………………….………….…………. 14 I.1.3. Conflicte .………………………………………………… 31 I.1.4. Războaie …………………………………………………. 34 I.1.5. Terorismul ………………………………………………... 38

I.2. Delimitări conceptuale …………………………………………. 44 II. Anatomia crizelor şi conflictelor; tipologii ………………………. 48

II.1. Criterii de clasificare a crizelor ………………………………... 48 II.2. Clasificarea conflictelor ……………………………………….. 62 II.3. Tipuri de război ………………………………………………... 66

III. Factori care determină apariţia crizelor şi a conflictelor ……... 69 III.1. Niveluri de analiză a crizelor şi conflictelor ………………….. 72 III.2. Elementele conflictului ……………………………………….. 81

IV. Desfăşurarea crizelor …………………………………………….. 83 IV.1. Declanşarea crizei ………………………………………….. 85 IV.2. Fazele crizei ………………………………………………... 88 IV.3. Modalităţi de luare a deciziilor …………………………….. 93 IV.4. Comportamentul actorilor …………………………………. 94 IV.5. Sfârşitul crizei şi rezultatele sale imediate ………………… 95 IV.6. Consecinţele crizelor asupra echilibrului internaţional ……. 97 IV.7. Sfârşitul conflictului ……………………………………….. 99

V. Modele teoretice şi practice de gestionare a crizelor şi conflictelor 101

V.1. Evoluţia analizei conflictelor …………………………………. 104 V.2. Tipuri de abordări……………………………………………... 107

V.2.1. Dinamica situaţiilor conflictuale ……………………….. 107 V.2.2. Abordarea funcţională a situaţiilor conflictuale ………… 116

6

VI. Organizaţiile internaţionale sau regionale cu atribuţii specifice în managementul crizelor şi conflictelor: O.N.U.; O.S.C.E.; C.E.; U.E.; U.E.O.; N.A.T.O …………………………………………...

119 VI.1. Organizaţiile internaţionale şi/sau regionale ……………….…. 124

VI.1.1. O.N.U. – principala organizaţie internaţională de soluţionare a diferendelor internaţionale ……………..

124

VI.1.2. O.S.C.E. – principala organizaţie regională de gestionare a conflictelor şi diplomaţie preventivă …

159

VI.1.3. Consiliul Europei – organizaţie regională cu rol în gestionarea crizelor şi protecţia minorităţilor …….

179

VI.1.4. U.E. şi Politica Externă şi de Securitate Comună …... 185 VI.1.5. U.E.O. şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare 204 VI.1.6. N.A.T.O. – principala organizaţie politico-militară

cu vocaţie universală în managementul crizelor şi conflictelor ………………………………………..

220 VI.2. Interferenţa N.A.T.O. cu alte organizaţii internaţionale…… 250

VI.2.1. O.N.U. şi N.A.T.O – o relaţie de cooperare pentru securitatea internaţională ……………………………..

250

VI.2.2. Complementaritatea N.A.T.O. – O.S.C.E ………….. 254 VI.2.3. N.A.T.O. şi U.E. – parteneri în procesul de edificare

a noii arhitecturi de securitate regională ……………...

257 VII. Managementul angajării în operaţii militare de prevenire a conflictelor şi operaţii de menţinere a păcii ………………….

275

VII.1. Prevederi normative privind folosirea forţei militare în operaţiunile multinaţionale …………………………………........

275

VII.2. Considerente privind pacea şi războiul în gândirea politică română şi străină …………….……………………………………

291

VII.3. Compatibilitatea juridică a acţiunilor militare cu dreptul operaţional al conflictelor armate ………………………..

303

VIII. Abordarea regională a soluţionării crizelor şi conflictelor internaţionale …………………………………………………...

327

VIII.1. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a crizelor în România ……………………………

327

VIII.2. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a crizelor în unele state europene ……………………………

338

VIII.3. Analiză critică privind abordarea regională a soluţionării crizelor şi conflictelor internaţionale ………………………...

344

7

VIII.3.1. Reglementări …………………………………........…… 344 VIII.3.2. Tipuri de acorduri şi organisme regionale…………….… 345 VIII.3.3. Consecinţele pe plan doctrinar şi practic ale dezangajării/renunţării la agenda globală de gestionare a crizelor regionale ………………………………………

349 VIII.3.4. Critica mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor ……………………………………….……

352

VIII.3.5. Dezbaterile actuale din cadrul ONU privind cooperarea cu mecanismele regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor ……………………………………………

352 Anexe:

1. Principalele crize şi conflicte politico-militare de la începutul secolului al XIX-lea până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial – cronologie ……………………………………………

354 2. Principalele crize şi conflicte politico-militare din timpul „războiului rece” – cronologie ………………………………….

355

3. Principalele crize şi conflicte politico-militare din perioada post „război rece” – cronologie ………………………………….

358

4. Statele membre ale O.N.U. şi data admiterii ……………………... 359 5. Organizaţii europene cu atribuţii în managementul crizelor şi conflictelor …………………………………………………….

364

Bibliografie ………………………………………………………………. 365

9

INTRODUCERE La sfârşitul „războiului rece”, lumea contemporană a constatat,

surprinsă şi neliniştită, că se află departe de momentul instaurării păcii. Apariţia unor noi riscuri, crize şi conflicte a făcut ca instabilitatea să câştige teren, iar posibilitatea de a recurge la mijloace militare să se accentueze. Lumea de azi oferă o imagine contra-dictorie, alături de zonele prospere din punct de vedere economic, caracterizate prin stabilitate şi tendinţe de integrare, există vaste regiuni sărace, instabile, unele aflate în pragul dezintegrării.

În mod obiectiv, în demersul ei spre progres şi civilizaţie, omenirea este confruntată cu multiple probleme, din ce în ce mai complexe, a căror soluţionare reclamă participarea tuturor statelor; aderarea, abordările şi punctele lor de vedere la aceste probleme sunt diferite, uneori diametral opuse. În general, intensificarea interacţiunilor dintre state conduce în mod inevitabil la sporirea diferendelor internaţionale. Acolo unde relaţiile sunt mai intense şi mai complexe, posibilitatea ivirii diferendelor este mare.

Acest fenomen apare deosebit de des, cu frecvenţă aproape regulată, în realităţile naţiunii, în viaţa internaţională şi îşi are nu de puţine ori originile în istorie, dar poate apărea şi ca urmare a evoluţiei sinuoase a societăţii şi vieţii internaţionale la un moment dat. Contradicţiile sunt caracteristice progresului, dezvoltării sistemelor în general; apariţia lor nu constituie un fenomen negativ în sine. Nesoluţionarea la timp şi în condiţiile concrete cerute de sistemul macrosocial sau microsocial, precum şi încercările de nerezolvare sau rezolvarea pe alte căi, care generează alte diferende, mai mari, determină în majoritatea cazurilor recurgerea la forţă.

Comunitatea umană, instituţiile internaţionale, organismele şi organizaţiile, statele şi guvernele au înţeles necesitatea coordonării şi unirii eforturilor în scopul găsirii, în funcţie de situaţia concretă, a modalităţilor, împrejurărilor, căilor, prevederilor şi metodelor, precum şi a instituţiilor, forţelor, mijloacelor şi resurselor cele mai eficiente pentru gestionarea crizelor şi conflictelor naţionale şi internaţionale.

10

În ultimii ani, în viaţa politică şi economică, socială şi militară europeană au avut loc profunde transformări care, prin amploarea şi complexitatea lor, au schimbat radical configuraţia politică, militară, economică şi socială a Europei, precum şi natura unor relaţii interstatale, inclusiv între unele ţări din centrul şi estul continentului.

Toate aceste schimbări, cu implicaţii asupra strategiilor de securitate ale ţărilor europene, au antrenat, în mod firesc, şi o serie de reconsiderări teoretice şi practice în strategiile militare ale acestora, cu precădere în domeniul scopurilor, obiectivelor, forţelor, conceptelor şi în domeniul previziunilor referitoare la fizionomia acţiunilor militare.

Trăsăturile care definesc fenomenul politic şi militar actual relevă, pe baza concluziilor din desfăşurarea ultimelor crize şi conflicte militare şi a experienţelor sau a studiilor, că o susţinere economico-financiară discontinuă a acestuia, ca şi opţiunea de a se evita războaiele de lungă durată şi pe spaţii geografice mari, cu toate implicaţiile şi consecinţele ce decurg din această alternativă, sunt probleme care îşi caută răspunsul.

Problematica abordată în gestionarea crizelor şi conflictelor regionale este deosebit de vastă şi complexă din punct de vedere politic, militar, economic şi social, ea necesitând o analiză profundă, sistematică, pentru definirea conceptelor şi concepţiilor principale ale specialiştilor civili şi militari, care direcţionează întreaga arie de preocupări teoretico-metodologice şi practic-aplicative militare în ve-derea elaborării unei noi strategii de securitate şi apărare a ordinii interne şi internaţionale.

Definirea, într-o manieră edificatoare, a noţiunilor (tensiunea, criza, criza politico-diplomatică şi militară, criza economico-socială, criza diplomatică, criza religioasă, gestionarea crizelor, prevederea acestora, conflicte regionale şi internaţionale, gestionarea conflictelor etc.) permite să se distingă, în acelaşi timp, conţinutul acestora, care include problematica la nivel gnoseologic, cât şi conducerea politico-militară, economico-socială la nivel pragmatic, măsurile ce pot fi întreprinse preventiv pentru a contracara din timp elementele care favorizează apariţia crizelor şi conflictelor (gestionarea acestora).

De asemenea, pe lângă definirea şi delimitările conceptuale ale diverselor tipuri de diferende internaţionale, un rol important în studiul managementului crizelor şi conflictelor îl ocupă cunoaşterea principalelor organisme sau organizaţii regionale şi internaţionale cu atribuţii specifice în acest sens.

11

În prezent, securitatea internaţională este condiţionată, în mod determinant, de securitatea din spaţiul euroatlantic, fie şi numai pentru că în acest spaţiu sunt actualmente majoritatea efectivelor şi tehnicii militare, inclusiv arsenalul nuclear. Din acest motiv, edificarea arhitecturii de securitate în acest spaţiu a devenit o aglomerare de instituţii care participă la edificarea securităţii euroatlantice şi internaţionale, cum sunt: O.N.U., N.A.T.O., O.S.C.E., U.E., U.E.O. şi Consiliul Europei. Este o adevărată arhitectură al cărei proiect presupune două componente: crearea unui cerc de securitate în interiorul căruia naţiunile europene să se simtă sigure şi stabile; diviziunea numai între diferitele organisme de securitate în vederea creării unui cadru instituţional mai larg.

Prima componentă are în vedere restructurarea N.A.T.O., după primirea de noi membri în alianţă. Direcţiile de restructurare au cunoscut în ultimul timp o dezvoltare în planul acordurilor concrete, devenind coordonate de bază ale noii arhitecturi de securitate în Europa. Iar a doua componentă are în vedere: Uniunea Europeană, care, prin lărgire, este chemată să exporte securitate şi stabilitate; noul N.A.T.O., care va rămâne principalul nucleu politico-militar; O.S.C.E., care se va ocupa de diplomaţia preventivă şi construcţia societăţii civile; U.E. şi U.E.O., care reprezintă într-o bună măsură identitatea de apărare europeană; Consiliul Europei, care are ca obiective respectarea drepturilor omului şi a diversităţii culturale.

În contextul nou creat în Europa şi în lume, ca urmare a încetării „războiului rece”, dezintegrării Tratatului de la Varşovia, prăbuşirii sistemului comunist şi edificării noilor democraţii în Europa Centrală şi de Est, şi mai ales a radicalizării terorismului şi declanşării războiului antiterorist, problematica teoretică, dar şi practică a gestionării crizelor a devenit o preocupare majoră în studierea crizelor şi la români.

Lucrarea de faţă îşi propune să ofere o perspectivă politică, instituţională şi juridică asupra mecanismelor de gestionare a crizelor şi conflictelor regionale, precum şi să contribuie la însuşirea sistematică şi consolidarea cunoştinţelor despre noţiunile de crize şi conflicte regionale şi principalele instituţii internaţionale de gestionare a acestora.

13

I. TENSIUNI, CRIZE, CONFLICTE, RĂZBOAIE ŞI ALTE TIPURI DE DIFERENDE INTERNAŢIONALE: DEFINIŢIE; DELIMITĂRI CONCEPTUALE În întreaga sa istorie şi evoluţie, societatea umană a fost marcată,

la o scară temporală sau spaţială mai mare (războaie) sau mai mică (conflicte locale), de anumite tensiuni, contradicţii, acumulări de divergenţe dereglatoare, care au implicat o parte sau chiar toate domeniile vieţii sociale.

Convenţional, aceste acumulări sau antagonisme pe diferite domenii de activitate la nivel macro sau micro social au fost denumite „crize” sau „situaţii de criză”.

Studiul crizelor internaţionale sub forma unei anumite metodo-logii care să aplice principii ştiinţifice este un fenomen recent. Primele sinteze pe această temă datează de la mijlocul anilor ’70 ai secolului XX. Cercetările realizate în S.U.A., stimulate de criza rachetelor din Cuba, au deschis calea unei noi discipline a relaţiilor internaţionale, managementul crizelor.

În timpul „războiului rece”, analiza conflictelor a fost dezvoltată mai ales pentru a instrumenta înţelegerea conflictului dintre Est şi Vest şi a folosit metode precum analiza sistemică şi teoria jocurilor.

Tranziţia tensiune – criză – conflict nu poate fi analizată fără a defini şi operaţionaliza fiecare dintre aceste concepte.

I.1. Noţiuni I.1.1. Tensiuni I.1.1.1. Definiţie Tensiunile se concretizează în sentimente de ostilitate ce nu sunt

manifeste, cauzate de existenţa unei balanţe neechilibrate între elemente sau tendinţe opuse. În tranziţia de la tensiuni la conflicte, primele semnalează potenţialitatea conflictului. Dacă ne raportăm la interese ca vectori de putere, atunci acest spaţiu al intereselor este unul al potenţialelor conflicte sau, aşa cum îl numeşte R.J. Rummel, un

14

spaţiu de conflict. Deşi, la prima vedere, sintagma spaţiu de conflict pare a reprezenta un spaţiu în care se desfăşoară un conflict, definiţia lui Rummel este diferită: „un spaţiu în care conflictul poate izbucni, chiar dacă nu va exista niciodată unul în desfăşurare”. Din teoria lui Rummel asupra conflictului rezultă că realitatea în care trăim este un spaţiu de conflict şi, mai mult, orice spaţiu, chiar şi unidimensional, este caracterizat de posibilitatea existenţei unor vectori opuşi ce creează tensiuni1.

I.1.2. Crize I.1.2.1. Definiţie Managementul crizelor ca o nouă disciplină pentru studierea

relaţiilor internaţionale îşi are originea în studiile efectuate, atât la nivel guvernamental, cât şi în mediul academic, în S.U.A., după criza rachetelor din Cuba.

În urma acestor prime eforturi de analiză, se concretizează două aspecte remarcabile: criza în relaţiile internaţionale este un fenomen singular de o importanţă excepţională; lipseşte un consens cu privire la ceea ce este ea în mod exact.

Un astfel de paradox poate fi elucidat în două moduri: mai întâi, trebuie subliniată extraordinara complexitate a fenomenului, iar apoi trebuie analizat numărul considerabil de crize produse în secolul al XX-lea şi până în prezent; în raport cu autorii şi definiţiile adoptate, de la cele mai restrictive la cele mai lărgite, acest număr variind de la câteva sute la mai multe mii2.

În plan internaţional, există o largă varietate de definiţii ale crizei: de la cele formulate de factorii de luare a deciziilor, militari sau civili, sau elaborate de cercetători ai domeniului relaţii internaţionale şi specialişti în studii de securitate, la cele enunţate în documentele oficiale ale instituţiilor de securitate.

Într-o accepţiune foarte largă, prin criză se înţelege o situaţie naţională sau internaţională în contextul căreia se creează o amenin-ţare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părţilor implicate, prin urmare o stare de anormalitate.

1 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea 2005. Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 86.

2 Jean-Louis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 13-14.

15

Originea cuvântului criză se află în greaca veche. Verbul krinein însemna a judeca, a separa, a discrimina, a decide. Termenul grec krisis – judecată sau decizie – s-a transformat odată cu trecerea timpului. În latina medievală a devenit crisin, crisis în secolul XVI şi, mai târziu, criză. Esenţialul din etimologia cuvântului este legat, probabil, de noţiunea de decizie.

În centrul oricărei definiţii, al oricărei înţelegeri utile şi rigu-roase a fenomenului crizei se află necesitatea de a lua decizii. Criza nu există în lipsa unei decizii care trebuie luată şi, în unele cazuri, în lipsa unui raţionament anterior3.

Acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcţionarea normală a unui sistem şi declanşează puternice presiuni spre schimbare. Este momentul în care apare criza ca manifestare a unor dificultăţi temporare sau cronice ale modului de organizare a sistemului, exprimând incapacitatea sa de a funcţiona în modalitatea existentă. Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului existent, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale.

Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă şi consecinţe importante care ameninţă o organizaţie în scopurile ei cele mai profunde. Din cauza probabilităţii lor reduse, aceste evenimente sfidează orice interpretare şi cer un efort susţinut de înţelegere. Conform lui K.E. Weick, pentru rezolvarea unei crize în curs de desfăşurare este nevoie de acţiune ce, în mod simultan, generează materialul brut din care rezultă cunoaşterea şi care afectează însăşi desfăşurarea crizei. Există un echilibru firav între acţiune şi inacţiune: acţiunea poate avea consecinţe periculoase, însă produce cunoaştere, în timp ce inacţiunea este o cale sigură, dar generează confuzie. Crizele diferă prin cauzele şi durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, raţiunea umană poate juca numai un rol limitat în desfăşurarea lor. Cu toate acestea, ele antrenează acţiunea umană ceea ce poate transforma micile deviaţii în crize majore. Acelaşi K.E. Weick susţine că acţiunile desfăşurate în sensul înţelegerii joacă un rol central în geneza crizelor şi, în consecinţă, dacă se doresc prevenirea şi gestionarea lor, atunci trebuie înţelese4.

3 Ibidem, p. 13. 4 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 86-87.

16

Alastair Buchan, director al Institutului Britanic de Studii Strategice, aprecia criza drept „perioada conflictuală dintre două sau mai multe state care intervine atunci când una din părţi o încolţeşte pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit, ca şi atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului care trebuie dat acestei sfidări”5. Despre crizele „războiului rece”, ca „substitut convenabil” al războiului, Raymond Aron scria: „În timp ce războiul nu este o soluţie [ ... ], criza este acea formă de violenţă reţinută, de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”6.

Charles Hermann oferă următoarea definiţie: „O criză este o situaţie care:

a) ameninţă obiective net prioritare ale unităţii de decizie; b) reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să

poată fi transformată în acţiune; c) surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa”7. În 1974, generalul francez Beaufre considera că o criză reprezintă

„o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă, deci, miza crizei pentru apărător, riscul minim”8. Iar generalul Poirier aprecia criza drept „deteriorarea bruscă sau graduală a factorilor de echilibru ce asigură în mod obişnuit raporturile de coexistenţă dintre state”9.

La rândul său, Philippe Moreau-Defarges definea criza drept „un moment de tensiune ce pune în cauză în mod frontal interesele fundamentale ale două sau mai multe state, la iniţiativa unuia sau altuia dintre ele, iar apoi, după o demonstraţie de forţă, lasă loc unei forme de acord, aparent sau real, între parteneri-adversari”. Criza constă deci, în concepţia lui Philippe Moreau-Defarges, în „ruptura unui echilibru

5 Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 15. 6 Ibidem, p. 15. 7 Charles F.Hermann, Crisis in foreign policy, Indianapolis, Bobs

Merril Co., 1969, p. 5. 8 Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 14. 9 Ibidem, p. 14.

17

dinamic, echilibru care rezultă dintr-un raport de forţe şi dintr-o confruntare de acţiune de diverse naturi, care acţionează potrivit tendinţelor generale ale politicii statelor”10.

Generalul Quesnot, şeful statului major particular al preşe-dintelui Franţei în perioada 1992-1995, formula următoarea definiţie a crizei: „Există criză atunci când la Quai d'Orsay se reuneşte celula cu acelaşi nume”11.

În D.E.X. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, noţiunea de criză este definită ca „manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate; lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forţă de muncă)”12.

Conform Dicţionarului Diplomatic, criza este definită ca „un moment critic care intervine în evoluţia vieţii internaţionale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viaţa internă a unui stat sau de cea internaţională, se caracterizează prin ascuţirea contradicţiilor, apariţia unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forţe”13.

Generalul Mircea Chelaru, fost Şef de Stat Major al Armatei României, definea noţiunea de „criză” ca fiind o „apariţie bruscă şi neprevăzută a unui eveniment important” determinată de iniţiativa uneia dintre cele două părţi care obligă cealaltă parte la repunerea în discuţie a propriei strategii, dacă ea vrea să-şi apere interesele14.

În Proiectul de lege privind Sistemul Naţional al României de Management Integrat al Crizelor, la articolul 2 (paragraful 1), criza este definită ca „o situaţie de anormalitate, la nivel naţional sau internaţional, în care sunt ameninţate sau perturbate condiţiile de viaţă, sănătate şi mediu, proprietatea, stabilitatea politică, economică sau socială, ordinea şi valorile constituţionale sau îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale statului, iar pentru revenirea la starea de normalitate este necesară adoptarea de măsuri specifice, prin acţiunea unitară a sistemelor naţionale cu competenţe în domeniu”.

10 Ibidem, p. 14-15. 11 Ibidem, p. 14. 12 D.E.X. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a,

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 241. 13 *** Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 315-316. 14 Mircea Chelaru, Paradigmele crizelor, Editura Academiei de Înalte

Studii Militare, Bucureşti, 1995, p. 6.

18

În Dicţionarul de relaţii internaţionale, criza este considerată un moment de cotitură în relaţiile dintre actori sau dintre actori şi mediul lor înconjurător. Astfel, criza rachetelor din Cuba a fost un potenţial moment de cotitură în relaţiile strategice dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Plasarea rachetelor „insultătoare” în Cuba ameninţa să schimbe echilibrul strategic global şi echilibrul strategic local împotriva intereselor Statelor Unite. Una dintre consecinţele neanticipate ale crizei a fost că relaţiile dintre superputeri au cunoscut o scurtă perioadă de destindere după aceea. Criza datoriilor a fost considerată un moment de cotitură în relaţiile dintre America Latină şi creditorii lor din „Lumea Întâi”. Şi din nou, consecinţele neprevăzute ale încercărilor de a se câştiga timp pentru debitori pot să ducă la alte momente de cotitură în relaţii. Problemele care decurg din deteriorarea sistemului ecologic pot fi considerate drept crize în sensul sugerat mai sus. Distrugerea continuă a stratului de ozon al pământului este în mod clar un moment de cotitură în relaţia omului cu mediul înconjurător.

Literatura contemporană de specialitate referitoare la crize în relaţiile internaţionale şi în politica externă a cunoscut o dezvoltare foarte mare în ultima vreme. Se pot distinge două orientări majore. Prima abordează subiectul din perspectiva factorului de decizie. Este clar că există motive intuitive foarte serioase de concentrare asupra acestui domeniu. Într-o criză internaţională acută, dacă factorii de decizie greşesc, evenimentele pot escalada rapid, scăpând de sub control şi ducând la violenţă, sau pot provoca exacerbarea violenţei dacă aceasta a început deja. A doua orientare abordează crizele din perspectiva situaţional-structurală, examinându-le ca secvenţe de interacţiune între actori internaţionali. O mare parte din modelarea formală – derivată din teoria jocului – a fost aplicată în mod productiv. Această abordare sensibilizează studierea crizelor la constrângerile de mediu şi la oportunităţile pe care le pot avea diferitele structuri ale sistemului pentru incidenţa şi durata fenomenului.

Abordările din perspectiva factorilor de decizie pornesc de la presupunerea că aceştia percep consecinţele acţiunilor lor – chiar dacă nu fac nimic – care îi vor implica în asumarea unor riscuri importante. Luarea deciziei în momente de criză este astfel separată din punct de vedere conceptual de luarea deciziei în condiţii „normale”, când asumarea unui grad înalt de risc nu face parte din definirea situaţiei. Din cauza factorului înalt de risc, luarea deciziei în momente de criză este considerată drept extrem de stresantă. Întrucât factorul de stres

19

creşte în momente de criză, pot fi afectaţi şi alţi factori. Factorii de decizie pot fi supuşi la presiunea de a acţiona rapid, pot avea sentimentul că alternativele lor sunt limitate. Din punct de vedere psihologic, stresul poate produce epuizare, atitudine emotivă şi o performanţă slabă. Dacă un anumit nivel de stres poate duce la creşterea eficienţei în sistemul de luare a deciziilor, prea mult stres va conduce la deteriorarea performanţei şi la alte efecte psihologice remarcate deja.

În timpul unei situaţii de criză, dimensiunea grupului de luare a deciziei va fi, de regulă, restrânsă. Solidaritatea şi coeziunea de grup pot să crească şi chiar dacă acest lucru poate duce la performanţe mai bune, uneori poate duce şi la gândirea de grup. Grupul va trebui să facă faţă unei creşteri substanţiale a cantităţii de informaţie care intră în sistem din mediul înconjurător. Procesarea informaţiei prin aceste canale de comunicare se va intensifica şi, pentru a se uşura această suprasarcină şi pentru a se economisi timp, se vor putea folosi canale ad hoc. În timpul crizei rachetelor din Cuba, fluxurile de mesaje între S.U.A. şi conducerea sovietică au crescut substanţial în zilele de după anunţarea carantinei.

Hermann (1969), care a contribuit probabil mai mult decât oricare alt analist la studierea crizei din perspectiva factorilor de decizie, susţinea existenţa celor trei caracteristici definitorii ale acesteia, menţionate anterior. Din teoria sa, elementul surpriză reprezintă o trăsătură ceva mai controversată. Surpriza diplomatică şi strategică seamănă foarte mult cu criza, dar includerea elementului surpriză în definiţia crizei exclude posibilitatea ca, totuşi, cel puţin una dintre părţile implicate în criză să iniţieze în mod conştient situaţia pentru a forţa cealaltă parte să facă concesii. Întrucât perceperea riscului a fost deja stipulată ca o caracteristică definitorie a crizei, nu este decât un pas mic pentru una din părţi să manipuleze riscul pentru a-şi atinge scopurile. Aceasta este considerată de regulă o politică pe marginea prăpastiei. Aşa cum a afirmat Lebow (1981), ca urmare a examinării empirice a douăzeci şi şase de crize, „peste jumătate din ele pot fi descrise ca politică pe marginea prăpastiei”. Această politică are drept scop obţinerea unor concesii din partea celuilalt sau, în cel mai rău caz, a unui schimb echivalent între adversari. Se pare că este cât se poate de clar că prima criză a Berlinului a fost, în percepţia sovieticilor, o politică pe marginea prăpastiei, schimbul care se aştepta fiind retragerea semnificativă a Occidentului şi renunţarea la iniţiativa sa de a crea un stat german separat.

20

Spre deosebire de orientarea care abordează procesul de luare a deciziei, perspectiva situaţional-structurală îşi bazează analiza pe presupunerea fundamentală că un conflict este un proces sistemic; drept urmare, crizele se produc aproape în mod firesc. Una din lucrările cele mai importante în acest domeniu defineşte criza ca un fenomen care ia naştere în cazul unui „conflict grav, fără război, dar implică percepţia unei probabilităţi periculos de mari a războiului” (Snyder şi Deising, 1977). Alţi autori, urmând raţionamentul lui Schelling (1966) după care cele mai multe războaie sunt o formă de comportament negociativ, consideră că „lipsa războiului” este o expresie prea restrictivă. Se consideră că există o legătură generică între crize şi negocierea coercitivă dintre posibilii adversari. Literatura de specialitate referitoare la managementul crizei vorbeşte despre legătura dintre procesul de luare a deciziei şi această percepere a crizelor ca nişte negocieri.

Abordările situaţional-structurale ale crizei includ şi tipul holistic de analiză a sistemului în cadrul unor configuraţii bipolare şi multipolare. Waltz (1964), principalul adept modern al bipolarităţii, susţine că toate crizele sunt un simptom al faptului că sistemul funcţionează. Conflictul este endemic, aşadar, la fe1 este şi schim-barea, ceea ce înseamnă că, în general, crizele nu pot fi evitate. Dat fiind acest mod de raţionament, Waltz conchide că „absenţa crizei este mai îngrijorătoare decât recurenţa ei”. În sistemul bipolar se porneşte de la presupunerea că statele-hegemon, conducătoare, vor manifesta tendinţe intervenţioniste în toate situaţiile de criză. Această intervenţie nu trebuie să fie întotdeauna competitivă, dar atunci când este, poate avea drept rezultat o criză. Astfel, în 1973, în timpul războiului de Yom Kippur din cadrul conflictului arabo-israelian, intervenţia competitivă a superputerilor a dat naştere crizei de „alertă”.

Susţinătorii structurii multipolare consideră, de asemenea, conflictul şi, aşadar, şi crizele, drept endemice. Existenţa mai multor actori statali de frunte în cadrul sistemului înseamnă că, chiar dacă doi dintre ei intră în conflict, mai sunt disponibile câteva roluri de terţe părţi pentru celelalte puteri. În cazul unei situaţii de criză într-un sistem multipolar dintre două din statele conducătoare, comportamentul celorlalţi actori importanţi poate fi crucial. Dacă ei se angajează de partea unuia sau altuia dintre actori, atunci medierea de către terţe părţi poate deveni imposibilă şi dacă se întâmplă acest lucru, aşa cum s-a petrecut în iulie 1914, sistemul se prăbuşeşte într-o confruntare bipolară.

21

Apariţia armelor nucleare ca o variabilă a sistemului a afectat incidenţa şi deznodământul crizelor la acest nivel al analizei. Întrucât era clar de la bun început că gradul înalt de risc este o caracteristică situaţională a crizei, armele nucleare au servit la exacerbarea percepţiei riscului. Acest lucru este deosebit de pertinent pentru acele state care posedă aceste arme. Proliferarea, cel puţin pe direcţie orizontală, va face să crească şi mai mult riscurile din timpul crizei. În teoria jocului, analiza crizei nucleare este analoagă cu jocul găinii, în care costurile erau foarte mari pentru ambele părţi care refuză cooperarea15.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra următoarei definiţii: criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate. Specialiştii Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” consideră că spectrul crizelor, cu care se confruntă organizaţiile de securitate, include atât crizele internaţionale, cât şi pe cele cu o dimensiune pur naţională. De exemplu, primele pot include: forme de autoapărare individuală sau colectivă (a căror importanţă a fost subliniată de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001); crize ce necesită un răspuns sau operaţii de menţi-nere a păcii, aşa cum s-a întâmplat în Balcani şi în Orientul Mijlociu; dezastre naturale, tehnologice şi umanitare ce afectează mai multe state. Crizele naţionale pot fi de natură politică, economică, militară, socială, de mediu, tehnologică sau chiar umanitară. De remarcat este faptul că atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, crizele reprezintă adesea o combinaţie complexă între aceste tipuri diferite.

În acest context, şi Uniunea Europeană doreşte clarificarea conceptuală a termenului de criză. În raportul EU Crisis Response Capability, se consideră că la o primă analiză este evidentă limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de situaţii preconflict, în care mediul este volatil, pacea este foarte fragilă, iar decidenţii politici se află în situaţia de a răspunde la criză, nu de a o preveni. Problema pare a fi mult mai complicată: se vorbeşte despre prevenirea conflictelor nu numai în contextul prevenirii răbufnirii violenţei, ci şi al escaladării. De asemenea, realitatea se complică şi în sensul că atât la nivelul cunoaşterii comune, cât şi în uzul formal, conceptul de criză

15 Evans Graham, Jeffrey Newnham, Dicţionar de relaţii internaţionale, Editura Universală Dolti, 2001, p. 112-114.

22

– în special în sintagma „gestionarea crizelor” – tinde să se refere la situaţiile preconflictuale, la cele conflictuale, dar şi la cele postconflictuale16.

Prin urmare, pentru a aprofunda şi a ajunge la o definiţie utilizabilă a noţiunii de „criză” trebuie să se aibă în vedere mai întâi o bună înţelegere a contextului în care se poate produce o criză.

O criză în contextul relaţiilor internaţionale este un fenomen care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend şi/sau a unui conflict între două sau mai multe părţi, care vor fi cel mai adesea state, dar care pot, în mod evident, să fie grupări, popoare sau chiar organisme internaţionale17.

Din aceste definiţii se pot desprinde anumite caracteristici ale crizei: • criza marchează ruptura cu un status quo şi amânarea unei

stări de echilibru; • perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ame-

ninţări, pericole, riscuri; • existenţa unor frecvente posibilităţi de escaladare şi de

confruntări militare; • aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; • existenţa unor decizii importante de luat, în timp ce nimeni nu

are acces la ansamblul informaţiilor, altminteri indispensabile în luarea oricărei decizii corecte, şi operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare, timpul fiind întotdeauna foarte limitat, iar tensiunea mai mult sau mai puţin ridicată.

Criza constituie deci un fenomen acut, şi nu cronic; drept consecinţă, dinamica luării unei hotărâri este anormală şi extraordinară. În prezent, prin forţa lucrurilor, o criză nu mai poate fi doar interstatală. În lumea de după „războiul rece”, statele nu mai au monopolul violenţei armate, nici al puterii economice şi chiar militare; nu mai sunt singurii actori privilegiaţi ai jocului internaţional; într-o anumită măsură, statele ajung să se dezintereseze, preferând adeseori să încredinţeze grija reglării problemelor lor unor organizaţii internaţionale sau regionale, devenite treptat actori ai crizelor şi factorii reglării lor18.

16 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 89. 17 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Managementul instabi-

lităţii, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003, p. 32. 18 Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 15-16.

23

Ca o definiţie de sinteză, putem considera criza drept un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru.

Aplicată sistemului internaţional, criza poate fi, într-o manieră mai mult sau mai puţin previzibilă, rezultatul unei situaţii de tensiune asemenea celei care decurge din intenţia deliberat ofensivă a unuia dintre actori.

În toate cazurile, criza, fiind purtătoare de riscuri pentru securitatea naţională sau internaţională, necesită luarea imediată a unor decizii corespunzătoare şi punerea în aplicare a unor mijloace adecvate pentru rezolvarea sa19.

I.1.2.2. Criza rachetelor din Cuba Criza rachetelor din Cuba, din octombrie 1962, este în general

considerată cel mai periculos moment al „războiului rece”, o criză în care lumea s-a găsit în mod perceptibil în pragul conflictului nuclear dintre superputeri.

În perioada de după succesul revoluţiei lui Fidel Castro în Cuba (1959), americanii au luat în considerare diverse planuri de restaurare a unui guvern anticomunist. În aprilie 1961, aceste planuri au culminat cu invazia nereuşită de la Plaja Porcilor, autorizată şi sprijinită de guvernul american. Aceasta a fost urmată de o acumulare de forţe militare sovietice în Cuba. În cursul anului 1962, chestiunea litigioasă a Cubei a cauzat relaţii dificile între superputeri, relaţii deja tensionate ca urmare a crizei Zidului Berlinului, din anul precedent. Americanii au declarat în mod public că nu vor tolera instalarea de rachete nucleare ofensive în Cuba, care se află la numai circa o sută de mile de coasta Floridei. Nikita Hruşciov, conducătorul sovietic, părea să fi înţeles şi să se fi conformat acestei cereri. Preşedintele Kennedy a afirmat în ziua de 13 septembrie că, dacă Cuba devine o bază militară ofensivă, el este gata să ia orice măsură necesară spre a proteja securitatea Americii. În luna septembrie 1962 au sosit în Cuba primele rachete şi echipamentul de lansare.

În ziua de 14 octombrie, fotografii făcute de un avion U2 au dovedit că rachete cu rază medie de acţiune erau în curs de instalare, iar în

19 Ibidem, p. 16.

24

ziua de 16 octombrie, Comitetul Executiv al Securităţii Naţionale (ExCom) a ţinut prima sa reuniune destinată rezolvării a ceea ce guvernul american considera a fi o ameninţare directă la securitatea sa. Preşedintele Kennedy a anunţat la televiziune detectarea rachetelor, cerând înlăturarea lor, iar ExCom a intrat în sesiune semipermanentă spre a pune la punct paşii viitori. O diversitate de strategii a fost luată în considerare, inclusiv aceea de a nu face nimic (care a fost imediat scoasă din discuţie), diferite forme de acţiune diplomatică (ce prezentau riscul de a conduce la negocieri şi deci la contraconcesii din partea americanilor) care să urmărească înlăturarea rachetelor, invazia, o lovitură aeriană contra rachetelor şi blocada. Kennedy a fost iniţial în favoarea unei acţiuni militare de un fel oarecare, cu posibilitatea invaziei, ţinând în rezervă lovitura aeriană. Blocada, însă, spre a preveni sosirea de alte rachete în Cuba, a apărut ca soluţia cea mai bună. Blocada, însoţită de cerinţa

înlăturării rachetelor existente, a oferit mai multe avantaje. Ea a demonstrat fermitatea americană şi intenţia de a face uz de forţa militară, a capitalizat superioritatea navală a SUA în zonă şi i-a dat timp lui Hruşciov să facă pasul înapoi, aruncând asupra lui dificultatea pasului următor al escaladării crizei în cazul că nu s-ar fi conformat. Ultimatumul, pe scurt, oferea „ultima şansă clară” de a se evita o confruntare incontrolabilă, cu un foarte probabil final în războiul nuclear.

La început, Hruşciov a părut prea puţin dispus să se conformeze. El a perorat atât pe tema ameninţării americane la adresa integrităţii Cubei, cât şi pe tema desfăşurării de către SUA a rachetelor cu rază medie de acţiune în Turcia. Kennedy nu era dispus la vreo tranzacţie care să negocieze rachetele turceşti în schimbul celor cubaneze, deşi personal ordonase, cu mai multe luni în urmă, îndepărtarea rachetelor din Turcia, pe motiv că nu erau necesare securităţii americane şi erau provocatoare la adresa Uniunii Sovietice. Blocada americană a continuat, iar riscurile unor incidente între cele două forţe navale au devenit vizibile.

După 16 octombrie, tensiunea a crescut, iar cele două state păreau să se îndrepte spre război, deoarece sovieticii nu arătau nici o intenţie de a da înapoi. În ziua de 26 octombrie, americanii au primit în secret ceea ce ei au interpretat a fi o scrisoare personală de la Hruşciov, care propunea posibilitatea unei soluţii. Scrisoarea, într-adevăr, propunea îndepărtarea rachetelor, în schimbul ridicării blocadei de către americani şi al renunţării la invadarea Cubei. În ziua următoare, Hruşciov a trimis o scrisoare publică, mai belicoasă în ton, care cerea retragerea

25

rachetelor din Turcia în schimbul retragerii rachetelor din Cuba. Americanii erau neclintiţi în ideea că un astfel de târg era inacceptabil, mai ales că tonul scrisorii le arăta că Hruşciov a pierdut controlul în forul de conducere sovietic asupra elementelor mai radicale. În aceeaşi zi, rachetele sovietice sol-aer din Cuba au doborât un avion american. Acţiunea militară americană părea iminentă. În acel moment, Robert Kennedy, fratele preşedintelui, a sugerat ca americanii să accepte prima scrisoare(secretă) a lui Hruşciov, să publice „acordul”, şi în acest fel să-l determine pe acesta să îl accepte, făcând totodată clar faptul că responsabilitatea declanşării războiului ar fi revenit lui Hruşciov în caz că nu-şi dădea acceptul.

În ziua următoare, criza a luat sfârşit în aceşti termeni. Ameri-canii au repurtat o mare victorie diplomatică, deşi asumându-şi riscuri enorme, iar prestigiul lui Kennedy a atins o nouă culme. Sovieticii au ieşit mult mai puţin bine din criză, deşi au fost capabili să câştige o parte din creditul public pentru soluţionarea crizei. Ei au obţinut însă promisiunea americană de a nu invada Cuba şi, ceva mai târziu, i-au văzut pe americani retrăgându-şi rachetele cu rază medie de acţiune nu doar din Turcia, ci şi din întreaga Europă. Retragerea sovietică pare să fi subminat în mod fatal prestigiul lui Hruşciov şi să fi condus la răsturnarea lui, doi ani mai târziu. Americanii şi-au consolidat poziţia de lider în N.A.T.O., care fusese ameninţată de incapacitatea lor de a preveni câştigurile sovietice în Berlin, în 1961.

Motivele care l-au condus pe Hruşciov să instaleze rachete în Cuba, după ce a fost clar avertizat de americani să n-o facă, au fost mult dezbătute. Unii autori au arătat că avertismentul american nu a fost de fapt clar, că Hruşciov îl putea lua în derâdere şi că putea face capital politic din aceasta. Cuba, din această perspectivă, era parte a unei strategii mai largi de purtare a „războiului rece”. O victorie în Cuba ar fi subminat prestigiul american pretutindeni în lume, dăunându-i mai ales în Europa Occidentală şi America Latină. Există şi alte explicaţii. Hruşciov s-ar fi putut să caute negocierea retragerii rachetelor sovietice în schimbul retragerii rachetelor americane din Turcia şi Europa. Se poate ca Hruşciov să fi fost motivat în primul rând de situaţia Cubei ca atare, rachetele urmând să apere Cuba împotriva invaziei. Din această perspectivă, pe care sovieticii înşişi au pus accentul după octombrie 1962, criza s-ar fi rezolvat în favoarea lor. În sfârşit, lucrul poate cel mai plauzibil, sovieticii erau conştienţi în 1962 că americanii erau mult mai avansaţi în cursa înarmărilor

26

strategice şi în special în dezvoltarea de rachete şi bombardiere cu rază lungă de acţiune. Desfăşurarea de rachete cu rază medie de acţiune în Cuba oferea mijloace ieftine din punct de vedere tehnologic de a suplini cel puţin în parte deficitul, până când producţia sovietică de arme cu rază lungă de acţiune ar fi curs în valuri.

Soluţionarea cu succes a crizei a condus la o imediată îmbunătăţire a relaţiilor dintre superputeri. A fost instalat un „fir roşu" pentru a înlesni comunicarea directă dintre conducerile de la Washington şi Moscova, iar în 1963 cele două puteri au încheiat Partial Test Ban Treaty, care a scos în afara legii experimentarea în atmosferă a armelor nucleare. Mai presus de toate, înţelegerea de către ambele părţi a modului în care lumea ajunsese atât de aproape de război a făcut ca cele două superputeri să acorde o atenţie sporită doctrinelor lor privind descurajarea nucleară. În Occident, criza rachetelor a fost luată drept caz paradigmatic pentru o nouă ştiinţă sau artă a „administrării crizei”, iar procesele de luare a deciziei în ExCom au fost analizate spre a se învăţa „regulile” sau convenţiile noii ştiinţe. În particular, importanţa manipulării riscului sau politica pe marginea prăpastiei a apărut a fi un element-cheie în diplomaţia coercitivă, utili-zând riscul de război spre a-l împinge pe adversar să dea înapoi, alături de faptul de o egală importanţă de a-i permite adversarului o ultimă şansă clară de evitare a escaladei incontrolabile. Kennedy însuşi punea mare accent pe găsirea termenilor care să nu fie atât de umilitori pentru Hruşciov încât acesta să nu-i poată accepta20.

Criza rachetelor din Cuba a dat naştere unui mare număr de analize triumfaliste ale managementului crizei care se străduiau să demonstreze că ea ar fi antiteza gândirii de grup. Încheierea „războiului rece” şi accesul la documentele sovietice arată că – aşa cum s-a spus mai înainte – criza a fost tripolară, şi nu strict bipolară. Există dovezi ale unei percepţii greşite de ambele părţi şi avem şi imaginea unei atitudini mult mai împăciuitoare din partea lui Kennedy. În perioada imediat următoare crizei, relaţiile dintre cei doi protagonişti s-au îmbunătăţit simţitor şi a urmat o perioadă de destindere. Asasinarea lui Kennedy şi răsturnarea lui Hruşciov de la putere i-au îndepărtat pe cei doi lideri care aveau cel mai mult de învăţat din această confruntare21.

20 Iain McLean (coordonator), Oxford. Dicţionar de politică, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 116-118.

21 Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 121.

27

I.1.2.3. Managementul crizelor Managementul reprezintă, în sensul cel mai larg, acel domeniu

ştiinţific care studiază, fundamentează şi formulează principiile, regulile şi normele, relaţiile, structurile, metodele şi procedeele de conducere, în vederea perfecţionării şi creşterii eficienţei activităţilor desfăşurate.

Ca activitate umană proprie, ca disciplină şi ştiinţă, s-a amintit de management; în esenţă, acesta înseamnă practica, dar nu numai, în adoptarea deciziilor. De fapt, managementul ca activitate umană complexă este o specie a practicii, care include şi o intensă activitate intelectuală22.

De asemenea, această activitate semnifică utilizarea concordantă a funcţiilor şi persoanelor încât să se atingă un scop dat; unii autori confundă însă activitatea cu gruparea cadrelor din unitatea respectivă. De fapt, aici interesează două concepte: cel de profesiune şi cel de profesionist, managementul fiind o profesiune (de la latinescul professio) şi deci poate fi însuşit, dezvoltat şi ameliorat. Se poate afirma că, deşi poate fi considerat în planul acţiunii ca una din cele mai vechi preocupări umane, managementul reprezintă, în acelaşi timp, unul din domeniile ştiinţifice cele mai tinere, reprezentând rezultatul activităţii de cristalizare şi generalizare a experienţei practice, concretizate prin formularea unui ansamblu de cunoştinţe, în continuă dezvoltare, referitoare la activitatea de conducere23.

În noul context internaţional, în special după sfârşitul „războiului rece”, managementul situaţiilor de criză a devenit o activitate de maximă actualitate, foarte importantă şi deosebit de complexă. Unii specialişti în relaţii internaţionale sau politici de securitate consideră că „managementul crizelor” se poate face prin organizare, aranjamente, demersuri şi măsuri ce îşi propun: să aducă criza sub controlul „managementului crizei”; să permită, în urma acţiunilor întreprinse, modelarea evoluţiei acesteia şi să o conducă spre o soluţionare acceptabilă.

În ultimul timp, au apărut tot mai mult, în literatura de specialitate, sintagme precum „managementul situaţiilor de criză”,

22 Emil Mihuleac, Managerul profesionist, Editura Tempus, Bucureşti,

1996, p. 7. 23 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 81.

28

„gestionarea crizelor”, care sugerează o preocupare constantă de unire a eforturilor în scopul lichidării conflictelor sau conflictului indiferent de tipul sau categoria acestuia, abordarea complexă şi documentată a cauzelor care le generează. Accentul deosebit se pune pe modalităţile concrete de soluţionare a crizei.

Specialiştii apreciază că ambele concepte pot fi întrebuinţate cu acelaşi efect, dar cel de „management al situaţiilor de criză” este mai adecvat având în vedere complexitatea măsurilor ce se întreprind, îndeosebi în domeniul conducerii macro şi microsociale, naţionale, regionale, continentale şi internaţionale.

Managementul situaţiilor de criză sau, mai simplu, manage-mentul crizelor este o acţiune specializată de mare complexitate, dirijată şi susţinută pe multiple planuri: politic, diplomatic, economic, militar, social, religios, ecologic etc., pentru diminuarea şi menţinerea sub control a efectelor negative.

Luându-se în seamă cele de mai sus, se poate spune că, în plan naţional, managementul situaţiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri şi acţiuni stabilite de guvern, ministere, prefecturi, primării şi alte instituţii ale statului în vederea garantării securităţii naţionale şi a stării de normalitate socială, politică, militară, economică, religioasă, ecologică etc.

Managementul crizelor devine dificil în condiţiile în care modul de tratare a crizei este lapidar, iar modul de tratare a acesteia de la început determină, atât durata, cât şi amploarea fenomenului.

Prin urmare, gestionarea unei crize poate fi înţeleasă ca un proces deosebit de complex, care implică organizare, planificare şi măsuri concrete cu scop precis de a aduce sub control criza, a opri evoluţia acesteia şi a proiecta o soluţie acceptabilă.

Ca proces complex, specific sfârşitului de secol XX, gestionarea crizelor este unul dintre domeniile de activitate prioritare, la nivelul Alianţei Nord-Atlantice, care funcţionează în cadrul programului anual de lucru al organismelor specializate ale acestuia şi în programele individuale de parteneriat, ca o problematică distinctă de planificare a apărării.

Orice demers analitic în contextul tematicii managementului crizelor trebuie să ia în considerare sistemul, mecanismele şi procedurile N.A.T.O. de management al crizelor, fără de care compararea cu diferite structuri naţionale similare nu ar putea conduce la concluzii şi evaluări benefice oricărui proces de „construcţie” sau „re-construcţie” a organizaţiei naţionale proprii pentru gestionarea crizelor.

29

Responsabilitatea şi implicaţiile ce decurg în modul de gestionare a unei crize sunt la nivelul politic cel mai înalt, implicând persoane şi instituţii politice, fie că este vorba de Alianţa Nord-Atlantică sau de oricare stat gestionar sau cogestionar al unei crize24.

În Dicţionarul de relaţii internaţionale, managementul crizei este definit ca o încercare de controlare a evenimentelor din timpul unei crize pentru a se preveni o violenţă sistematică şi semnificativă. Problema decizională cu care se confruntă eventualul „manager al crizei” este să găsească un echilibru între duritate şi blândeţe, între recurgerea la coerciţie şi oferirea de concesii, între agresiune şi adaptare. Prea multă coerciţie poate duce la violenţă care poate scăpa de sub control şi poate dobândi o dinamică a ei proprie. Prea multă adaptare poate conduce la capitulare şi „pace cu orice preţ”. Pentru diplomat, esenţa managementului crizei este să ştie când să cedeze şi când să fie ferm.

Balanţa dintre coerciţie şi adaptare diferă în funcţie de timp. Un model tipic de criză este acela în care coerciţia marchează stadiul timpuriu, astfel că se produce o escaladare vizibilă şi rapidă. Adaptarea devine mai evidentă atunci când pericolul de violenţă necontrolată creşte. Concesiile pot fi făcute pe o bază mai mult sau mai puţin de reciprocitate sau, mai frecvent, una din cele două părţi va face fără ambiguităţi primul gest clar spre conciliere. Adaptarea poate avea consecinţe asupra fazei postcriză, astfel că foştii adversari, recunoscând tensiunile din relaţia lor, să se îndrepte spre o atitudine mai cooperantă după aceea.

În timpul fazei de coerciţie, scopul utilizării acestei strategii este de a se manipula riscul de război – care, din perspectiva unui actor raţional, nu este dorit de nici una din părţi – pentru a obţine concesii şi a-l face pe oponent să cedeze teren. Snyder a afirmat că riscul cel mai important care trebuie evitat este calculul greşit. Acesta poate avea loc din mai multe motive: comunicare slabă, percepere greşită, supraestimarea propriilor capacităţi sau subestimarea capacităţilor adversarului. Indiferent care ar fi motivele, violenţa pe care nimeni n-o doreşte sau la care nimeni nu se aşteaptă se poate produce dacă fac-torii de decizie fac calcule greşite în faza de coerciţie. Conceptul gândirii de grup este probabil cea mai relevantă expunere a acestei situaţii în care un grup, de factori de decizie par să suspende

24 Ibidem, p. 82-83.

30

raţionalitatea şi sunt luaţi de valul dinamicii de grup care are de regulă consecinţe dezastruoase.

Şi din nou, manipularea riscului poate fi greşită, pentru că subordonaţii din cadrul lanţului de comandă acţionează în mod independent şi neautorizat. Este inevitabil ca în timpul unei situaţii de criză să fie nevoie să se emită reguli de angajare pentru liderii militari. La fel, diplomaţii şi trimişii pot să fie nevoiţi să opereze la marginea instrucţiunilor lor, sau chiar dincolo de acestea. În astfel de situaţii, luarea deciziei în mod individual, „pe loc”, poate fi crucială pentru un anumit deznodământ. Tocmai pe baza acestui scenariu potenţial, eforturile de a îmbunătăţi facilităţile celulelor de criză au dobândit atât de mare importanţă.

După cum se arată în lucrările publicate de Schelling în anii ’60, coerciţia eficace din partea unui oponent implică strategia angajamentului. Angajamentul înseamnă să-l convingi pe oponent că vorbeşti serios; pe scurt, că intenţia ta este credibilă. O metodă preferată este aceea a luării unui angajament ferm, lăsând următoarea mişcare la latitudinea adversarului. Mişcarea executată de sovietici prin instituirea blocadei împotriva Berlinului în timpul crizei din 1948-1949 sau carantina instituită de S.U.A. împotriva Cubei în 1962 sunt exemple ale strategiei angajării. Un angajament poate fi şi verbal. De exemplu, el poate lua forma unui tratat de garantare sau a unei legitime apărări colective sau poate fi o declaraţie vagă şi generalizată în sensul că „nu vom sta cu mâinile în sân...” sau „nu vom ezita să luăm decizii dificile...” Adesea, cea mai eficace formă de angajament coercitiv este să se îmbine cea fizică cu cea verbală.

Dilema în cazul angajamentului este inerentă. „A-ţi arde podurile în urma ta” reduce flexibilitatea. Ca urmare a unei dorinţe prea entuziaste de a obţine victoria cu orice preţ, se pierd şansele de a se ajunge la un compromis. Întrucât caracteristica definitorie a managementului crizei este echilibrul dintre coerciţie şi adaptare, victoria cu orice preţ nu este de dorit cu adevărat. Din acest motiv, s-a afirmat că o angajare care lasă o anumită flexibilitate este de preferat. Poate că ar fi mai bine să se elaboreze avertismente decât să se formuleze ameninţări specifice, dar aici putem fi confruntaţi cu riscul ca cineva să blufeze. Escaladarea este rezultatul probabil al strategiei angajării. Termenul escaladare implică adesea începutul unor angajări destul de modeste şi creşterea riscului după aceea pentru a-l obliga încet pe adversar să ajungă la un compromis, de teamă ca alternativa

31

să nu ducă părţile mai sus pe scara escaladării. Astfel, în escaladare, strategia angajării are două tăişuri. Există o angajare explicită faţă de o anumită opţiune şi o angajare implicită faţă de alta, mai riscantă dacă opţiunea iniţială nu dă rezultate. Astfel, în cazul crizei rachetelor din Cuba se poate spune că instituirea carantinei presupunea că mişcarea următoare va fi un atac aerian sau o invazie, în cazul în care carantina n-ar fi dat rezultatele scontate.

Adaptarea este antiteza procesului de escaladare. Adaptarea este o modalitate de rezolvare a crizei – căci managementul implică rezolvarea – fără a se capitula total în faţa dorinţelor şi scopurilor celeilalte părţi. Dificultatea imediată în legătură cu oferirea de concesii este că acestea ar putea fi privite ca un semn de slăbiciune care îl va încuraja pe oponent să ceară mai mult. Dinamica adaptării este, aşadar, opusul procesului de escaladare. În cazul în care concesiile devin reciproce, s-ar putea ca adversarul să facă şi el anumite concesii. În felul acesta, poate apărea o ameliorare semni-ficativă a relaţiilor ca urmare a managementului crizei.

Cele mai multe crize se rezolvă prin faptul că una din părţi face concesii mult mai mari decât cealaltă. Uneori, precum în cazul crizei rachetelor din Cuba, câştigătorul va face un gest ca să-şi salveze onoarea sau pentru ca adversarului să-i vină mai uşor să accepte deznodământul sau să-l prezinte altora ca atare.

Managementul crizei implică, aşadar, găsirea unui echilibru între coerciţie şi adaptare. În acest sens, managementul crizei este văzut pe bună dreptate ca o formă de diplomaţie. Fără îndoială, nu este vorba de o diplomaţie de rutină a diplomaţilor de carieră, ci mai curând de o politică înaltă a deţinătorilor funcţiilor oficiale care le permite să ia decizii25.

I.1.3. Conflicte I.1.3.1. Definiţie Înţelesul conceptului de conflict este, adesea, redus la conflictul

armat, chiar dacă sfera sa de cuprindere este mult mai largă. Din punct de vedere al ştiinţelor socio-umane, conflictul este o manifestare a unor antagonisme deschise între două entităţi, individuale sau colective, cu interese incompatibile pe moment, în privinţa deţinerii

25 Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 114-116.

32

sau gestionării unor bunuri materiale sau avantaje. Interesele divergente pot provoca în cadrul aceleiaşi colectivităţi confruntări ale unor categorii de indivizi cu statusuri şi roluri diferite, iar la nivel naţional şi internaţional, înfruntarea dintre grupări religioase, naţionale sau etnice, clase sociale, instituţii sociale şi state.

Întrucât prin soluţionarea conflictelor este menţinut echilibrul sistemelor sociale, unii specialişti consideră conflictul ca fiind procesul fundamental al mişcării sociale. Atât în cadrul grupurilor, cât şi în cadrul întregului sistem social, conflictul produce o schimbare ale cărei consecinţe pot fi: crearea sau revitalizarea cadrului normativ în care are loc „competiţia” sau a sistemului în întregul său; formarea de structuri pentru consolidarea noului cadru; stimularea căutării de aliaţi şi de noi asocieri ale grupului; stimularea, în cadrul grupurilor aflate în conflict a schimbărilor orientate spre realizarea concomitentă a unei coeziuni şi integrări mai mari şi crearea premiselor pentru noi conflicte interne şi lupta pentru putere26.

În tranziţia de la criză la conflict, în relaţiile internaţionale, conflictul reprezintă situaţia la care se ajunge în urma gestionării necorespunzătoare a unei crize care escaladează.

În Dicţionarul Diplomatic, conflictul internaţional este definit ca o neînţelegere, ca o ciocnire de interese între state în chestiuni internaţionale, a căror rezolvare o doresc într-un anumit sens sau într-o măsură deosebită. Când conflictul internaţional se agravează, el poate duce, printr-o ascuţire deosebită, la ameninţarea cu forţa, la demonstraţii militare sau la folosirea forţei şi, în final, la război27.

În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale, conflictul este definit ca o stare socială care ia naştere atunci când doi sau mai mulţi actori urmăresc scopuri care se exclud reciproc sau care sunt incompatibile unul cu altul. În relaţiile internaţionale, comportamentul conflictual poate fi considerat război – atât sub aspectul ameninţării reprezentate de rezultat, cât şi al stării de fapt – şi ca o încercare de negociere fără limbaj violent. Atitudinile ostile sunt manifestate de elite, de publicul atent şi de mase prin dispoziţii psihologice cum ar fi agresiunea şi suspiciunea. Conflictul poate avea şi funcţii pozitive. În particular, el poate consolida coeziunea de grup şi poate sublinia poziţia conducerii. Ar fi fără îndoială o iluzie să ne gândim că, în general, conflictele ar

26 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 90. 27 *** Dicţionar Diplomatic, p. 265.

33

putea fi eliminate. Strategiile descurajării şi ale echilibrului puterii sunt forme tradiţionale de management al conflictului, în timp ce iniţiativele vizând rezolvarea conflictelor pot fi asociative sau disociative. Dacă trebuie să fie rezolvat un conflict, adesea poate fi necesară intervenţia unei terţe părţi pentru a înlesni procesul. Profilul paradigmei terţei părţi este controversat şi se constată o dihotomie clară între cei care consideră aceste terţe părţi nişte intermediari ai puterii şi cei care le consideră elemente de convingere. După anumite păreri, potenţiala terţă parte are nevoie de anumite „pârghii de acţiune” pentru ca prezenţa sa să se facă simţită între părţi. După alte păreri, conferinţele care se ocupă de rezolvarea problemelor caută soluţia prin facilitarea negocierilor şi metode necoercitive. Medierea cu succes este adesea o chestiune de timp şi lucrarea lui Zartman din 1985 este convingătoare în acest sens28.

I.1.3.2. Managementul conflictelor

În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale, termenul de managementul conflictului este utilizat pentru a descrie o situaţie în care conflictul continuă, dar excesele lui cele mai reprobabile sunt evitate sau atenuate. Managementul conflictului va încerca, în special, să evite sau să pună capăt violenţei dintre părţi. Managementul conflictului se realizează în mod normal prin strategii de descurajare generală reciprocă. În concepţia tradiţională, echilibrul puterii a fost un sistem de management al conflictului bazat pe aceste idei. O situaţie nici de război, nici de pace într-un regim de descurajare reciprocă generală poate dura o perioadă relativ lungă de timp. În mod normal, relaţiile dintre posibilii adversari vor da semne de ameliorare sau de deteriorare, de la caz la caz. Dacă deteriorarea degenerează în violenţă, atunci managementul poate fi reinstaurat prin paliative cum ar fi acordul de încetare a focului sau de suspendare a ostilităţilor, iar instaurarea păcii ar trebui privită ca o modalitate de închidere a conflictului sau de rezolvare a conflictului, şi nu de management29.

Teoreticienii relaţiilor internaţionale şi autorii studiilor de specialitate în domeniul apărării şi securităţii naţionale şi internaţionale, pe lângă termenul de managementul conflictului, îl folosesc şi pe cel de

28 Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 103-104. 29 Ibidem, p. 104.

34

cercetarea conflictului. Este vorba de o cercetare de tip universitar în cadrul relaţiilor internaţionale. Premisa de la care se porneşte este aceea că orice conflict este un proces sistemic, comun tuturor sistemelor de comportament. De aceea se pot împrumuta opinii, idei şi metode de cercetare din alte discipline pentru a le aplica la acest domeniu de studiu. Teoriile, conceptele şi abordările lui au fost aplicate la toate nivelele de analiză şi în acest sens cercetarea conflictelor este în mod endemic eclectică. Spre deosebire de studiile strategice şi de studiile referitoare la pace, cercetarea conflictelor încearcă să evite luarea unei atitudini filosofice fundamentale în favoarea sau împotriva războiului sau a altor forme de violenţă. Din punct de vedere structural, ea are tendinţa de a adopta un punct de vedere pluralist, mixt, evitând atitudinile centrist-statale în studiile de strategie. În acest sens, cel puţin, afinităţile sale sunt mai aproape de cercetarea păcii. Uneori, este greu de văzut în mod empiric unde se încheie studiul păcii şi unde începe studiul conflictului. Astfel, lucrarea lui Burton (1990) este citată de regulă pentru domeniul cercetării conflictului (Mitchell, 1994). Alţi cercetători pot vedea în acest gen de lucrări o tendinţă de a se introduce prin import anumite valori în studiu, aducându-l astfel mai aproape de cercetarea păcii30.

I.1.4. Războaie I.1.4.1. Definiţie Războiul reprezintă forma supremă de manifestare a unui conflict,

în special armat (deoarece putem vorbi şi despre război economic, mediatic, informaţional, electronic etc.); el este ultima etapă a ampli-ficării unui diferend în tranziţia tensiune – criză – conflict – război.

În Dicţionarul Diplomatic, războiul este definit ca lupta armată între două sau mai multe state, între grupuri politice sau clase sociale, pentru a-şi realiza prin forţa armelor scopurile politice, economice sau de altă natură31.

Conform Dicţionarului de Relaţii Internaţionale, războiul reprezintă o violenţă directă între actorii statali. Războiul se produce atunci când statele aflate în situaţia unui conflict şi în opoziţie consideră că atingerea scopurilor incompatibile sau exclusive nu se

30 Ibidem, p. 104-105. 31 *** Dicţionar Diplomatic, p. 723.

35

poate realiza numai prin mijloace neviolente. Ca formă de violenţă directă, războaiele se prezintă sub diverse aspecte în cadrul sistemelor sociale. Există astfel diverse tipologii: războiul bandelor, războiul de clasă, războiul intern sau civil. Deşi sunt niveluri analitice separate, ele pot interacţiona şi pot produce bucle complexe de feedback. Războiul civil se poate internaţionaliza prin intervenţia străină şi se poate transforma într-un război interstatal. Diversele nivele la care se produce violenţa pot influenţa şi declanşa violenţa la alte nivele.

Ideea nivelurilor se reflectă în studiile referitoare la război şi într-un alt mod. În cadrul disciplinelor academice se poate face deosebire între modurile în care este explicată şi discutată violenţa Acest lucru se vede foarte clar într-o lucrare precum aceea a lui Waltz (1959). Waltz examinează fenomenul de la nivelul teoriilor indi-viduale, al teoriilor societăţii şi al teoriilor structurale. Aşadar, din punct de vedere academic, un psiholog ar putea fi interesat de război ca o funcţie a percepţiei, un antropolog de modul în care anumite culturi par să încurajeze agresiunea. Sociologia a atras atenţia asupra funcţiilor pe care le poate îndeplini violenţa în cadrul sistemelor şi între acestea. Economiştii au aplicat, de pildă, conceptele din teoria jocurilor la analiza conflictului, în timp ce politologii au încercat ca prin analiza politicii şi prin analiza sistemelor să examineze atât as-pectele micro, cât şi pe cele macro ale războiului.

Din punct de vedere sociologic, războiul nu este considerat în mod obligatoriu disfuncţional. Războiul din sistemul internaţional nu este sinonim cu ceea ce este o boală în sistemul biologic. Conflictul şi teama de război au fost folosite adesea pentru integrarea statelor. În astfel de împrejurări, prezenţa duşmanilor poate ajuta la menţinerea sau creşterea solidarităţii de grup. Ameninţarea cu războiul poate fi folosită de grupuri din cadrul statelor pentru a-şi extinde controlul asupra vieţii politice şi economice a statului. Violenţa poate fi utilizată şi pentru a crea state. În secolul al XIX-lea, unificarea Germaniei s-a realizat prin înfrângerea unor state vecine, cum ar fi Danemarca, Austria şi Franţa. Teoriile marxiste din secolul al XX-lea consideră că războaiele de eliberare naţională servesc unor scopuri funcţionale specifice.

Ideea după care violenţa şi războiul sunt părţi intrinseci ale sistemului internaţional este trăsătura distinctivă a realismului. Formele de violenţă se pot schimba – de exemplu, sub influenţa tehnologiei. Sfera de acţiune a violenţei poate diferi pe măsură ce actorii din sistem

36

se schimbă. Dincolo însă de aceşti parametri, violenţa şi războiul rămân fundamentale. Doctrina realistă a arătat că războiul a fost o variabilă sistemică persistentă, ceea ce a dus la căutarea unei posibilităţi de ameliorare. De regulă, realismul a identificat aceste căutări în mecanismul echilibrului puterii. Aşa cum a arătat Claude (1962), echilibrul puterii nu este un mijloc fundamental de prevenire a războiului, ci mai degrabă un mijloc de stabilitate structurală care, în anumite împrejurări, ar putea implica şi folosirea forţei. Caracterul plauzibil al acestei funcţii a războiului în epoca armelor nucleare i-a obligat pe realişti să-şi modifice modelele structurale în conformitate cu ideile referitoare la polarizare şi la configuraţiile bipolare/multipolare. Bipolaritatea sau multipolaritatea sunt preferate acum, deoarece violenţa este redusă în cazul uneia sau al alteia.

Violenţa şi războiul au fost recunoscute de multă vreme drept circumstanţe frecvente ale sistemului mondial, dar este drept că în ultima vreme intensitatea lor a crescut. Astfel, cele două războaie mondiale (1914-1918 şi 1939-1945) au ucis peste şaizeci de milioane de oameni din principalele ţări participante. Peste opt milioane de soldaţi şi un milion de civili au fost ucişi în primul război şi aproape şaptesprezece milioane de soldaţi şi treizeci şi cinci de milioane de civili în cel de-al doilea. Lăsând la o parte progresele semnificative înregistrate în tehnologia militară, se pare că intensitatea violenţei este considerabilă.

În timp ce intensitatea războaielor a crescut, frecvenţa lor între state a scăzut – cel puţin în Europa, unde a luat fiinţă sistemul statal. Experienţa europeană pare să arate că războaiele sunt mai concentrate şi mai distructive, dar mai puţin frecvente. În studiul său din 1964 despre război, Wright nota că s-a constatat un declin al frecvenţei războaielor în Europa începând din secolele XVI-XVII şi până în secolele XIX-XX. În timp ce în perioada anterioară, statele europene au fost mai mult timp în stare de război, decât în stare de pace, în secolul al XX-lea, ele nu şi-au petrecut decât o zecime din timp în război.

Caracteristicile violenţei sistemice din interiorul sistemului statal au afectat şi alte procese. Violenţa între state a dat naştere legilor internaţionale ale războiului. Dreptul internaţional tradiţional nu a scos războiul în afara legii, ci a încercat să-i reducă excesele cele mai supărătoare şi, pe cât posibil, să limiteze daunele şi prejudiciile aduse unor terţe părţi. Deşi sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite a introdus şi alte restricţii în legătură cu folosirea forţei, războiul este încă permis în cadrul doctrinei autoapărării. În conformitate cu Articolul 51 al

37

Cartei O.N.U., statele pot lua măsuri de autoapărare în cazul în care Consiliul de Securitate al O.N.U. nu se pune de acord asupra unei reacţii colective la orice încălcare a păcii, iar în cazul în care ajunge la o decizie, până în momentul acesteia.

Formarea de alianţe între state pare să fie legată, în general, de recunoaşterea naturii intrinsec violente a naturii sistemului. Primul război mondial a fost precedat de formarea celor două alianţe rivale, Tripla Alianţă în 1882 şi Antanta în 1907. Izbucnirea ostilităţilor a făcut ca alianţele să se extindă, incluzând şi Turcia şi Bulgaria, pe de o parte, apoi Italia de partea cealaltă. Ca urmare a înfiinţării Ligii Naţiunilor, alianţele s-au dezintegrat, dar în anii ’30 a luat fiinţă Axa între Germania, Italia şi Japonia. După cel de-al doilea război mondial, formarea de alianţe a fost reluată, exemplele cele mai grăitoare fiind N.A.T.O. şi Pactul de la Varşovia. Pe parcursul secolului al XIX-lea, statele au format alianţe aproape din doi în doi ani. În secolul al XX-lea, frecvenţa a crescut de peste patru ori, ajungându-se la două noi alianţe în fiecare an.

Cursele înarmărilor au avut aceeaşi soartă ca şi alianţele, deoarece dinamica cursei înarmărilor este cel puţin iniţial percepută ca o ameninţare externă şi un pericol la adresa stabilităţii sistemului. Statele se înarmează pentru a-şi asigura o marjă de capacitate echivalentă sau superioară adversarului, în conformitate cu gândirea bazată pe analiza cazului celui mai rău. Deşi nu ar fi corect să afirmăm că violenţa este cauzată de cursa înarmărilor, există o corelaţie foarte strânsă între activitatea reprezentată de cursa înarmărilor şi cea a căutării de alianţe interstatale şi creşterea tensiunii şi a ostilităţii internaţionale.

Războiul, violenţa, încheierea de alianţe şi cursa înarmărilor duc la creşterea nivelului de cheltuieli militare ale statelor. În cadrul societăţilor, armata mobilizează resurse enorme şi organizează activităţi complexe, cum ar fi cercetarea, dezvoltarea, producerea şi mentenanţa capacităţilor militare ale statului. Existenţa aşa-numitelor complexe militar-industriale presupune existenţa unui interes vădit în continuarea unui anumit nivel de ostilitate şi tensiune între state. Mai mult chiar, există o tendinţă a societăţilor ameninţate frecvent de conflicte violente să devină militarizate. Armata poate chiar să preia în ultimă instanţă rolurile conducătoare din mâinile civililor, dacă militarizarea persistă.

Orice încercare de atenuare a violenţei, de gestionare a conflictului şi/sau de soluţionare trebuie mai întâi să identifice care

38

sunt părţile şi care sunt problemele care le dezbină. Această cercetare preliminară va preceda orice tip de intervenţie din partea unei terţe părţi în conflict. Există adesea o tendinţă în cadrul diplomaţiei de a căuta paliative pe termen scurt prin tehnici şi instrumente de management. Astfel, acţiunile de menţinere a păcii întreprinse de O.N.U. sunt considerate adesea drept un exemplu al acestui gen de concentrare asupra unei necesităţi pe termen scurt pentru a se pune capăt violenţei directe, fără a se rezolva întotdeauna problema care se află la baza conflictului între părţi. Trebuie reamintit faptul că războiul reprezintă manifestarea fundamentală a conflictului ca proces sistemic în relaţiile internaţionale32.

I.1.5. Terorismul Aproape zilnic, lumea se confruntă cu acţiuni extremist-teroriste

care generează insecuritate, spaimă şi groază şi tulbură profund viaţa normală a societăţii, sfidând ordinea de drept internă şi internaţională. Prin amploarea şi diversiunea formelor sale, terorismul a dobândit, în ultimele decenii, un caracter global, constituind o ameninţare gravă pentru securitatea şi pacea mondială.

Cuvântul „terorism” vine din latinescul terrar, care înseamnă groază, frică, spaimă provocată premeditat şi exprimă, în esenţa sa, totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau o organizaţie pentru a crea un climat de insecuritate sau a schimba ordinea de drept sau forma de guvernământ a unui stat. De asemenea, reprezintă infracţiunile ce se săvârşesc în scopul de a tulbura ordinea de drept şi liniştea publică prin intimidări sau crearea stării de panică şi insecuritate a unei colectivităţi.

Terorismul este o formă specială de violenţă, o tactică utilizată atât pe timp de pace, cât şi pe timp de conflict şi de război. Ameninţarea terorismului este tot timpul prezentă, iar un atac terorist poate fi evenimentul care marchează trecerea de la pace la conflict sau război33.

Preşedintele S.U.A. John F. Kennedy, la 6 iunie 1962, spunea că terorismul „este un alt tip de război – nou ca intensitate, vechi ca origine – un război al gherilelor, al rebelilor, al asasinilor; un război dus

32 Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 576-578. 33 Cecilia Sfetcu, Meseria de terorist internaţional, în „Observatorul

militar”, din 2-8 octombrie 2001, nr. 39 (614), anul XIII, p. 22.

39

prin ambuscade, nu prin luptă, prin infiltraţie, nu prin agresiune, în care victoria se obţine prin erodarea inamicului şi nu prin angajarea lui”34.

Instituţii principale din S.U.A. (F.B.I., Departamentul de Stat, Departamentul Apărării) definesc terorismul ca „utilizarea în mod calculat, a violenţei sau a ameninţării cu violenţa pentru a induce starea de teamă, în scopul de a constrânge sau intimida guvernele sau societăţile pentru a atinge unele ţeluri politice, religioase sau ideologice”35.

Principalele scopuri ale acţiunilor teroriste sunt: − să genereze comentarii la scară mare în mass-media; − să deterioreze sau chiar să distrugă un edificiu cu valoare

pentru adversar; − să ajungă, în anumite cazuri, la negocieri politice sau să-şi

atingă ţelul pentru care luptă prin constrângeri; − să contribuie la sporirea reputaţiei şi credibilităţii grupului

terorist. Terorismul este, aşadar, o acţiune psihologică menită să gene-

reze un impact deosebit asupra populaţiei, să provoace teamă, panică, neîncredere, nesiguranţă, lipsă de credibilitate şi autoritate a instituţiilor statale şi internaţionale. Terorismul este o activitate calculată, programată, deliberat gândită şi consistent desfăşurată. La baza actelor teroriste stau motive de ordin politic, religios sau ideologic.

Terorismul vizează în principal două obiective: • unul imediat, care constă în a produce teama şi angoasa; • unul mai îndepărtat, urmărind obţinerea unui tip de control –

politic, economic sau de altă natură. Ca procedee de manifestare a terorismului se pot enumera:

pirateria navală, aeriană sau terestră, luarea de ostatici, răpirea unor personalităţii ale vieţii politice, militare, economice, sociale, culturale, atentate cu bombe sau atentate sinucigaşe.

De asemenea, terorismul este o ameninţare asimetrică, ce acţionează din umbră, uzând de mijloacele, metodele şi procedeele activităţii de informaţii în complementaritate cu acţiunea directă violentă. Evoluţia lui, de la o seamă sau o sumă de acte teroriste

34 Idem, A.B.C.-ul terorismului, în „Observatorul militar”, din 9-15 octombrie 2001, nr. 40 (615), anul XIII, p. 22.

35 Ibidem, p. 22.

40

disparate la un summum al fanatismului, cruzimii şi violenţei, adică la un război terorist, ascuns şi abscons, este de natură să genereze reacţia corespunzătoare a omenirii, adică război antiterorist36.

Din punct de vedere al managementului crizelor şi conflictelor regionale, terorismul este un alt fel de fenomen de violenţă armată, specific lumii contemporane. Instrumentele de teroare sunt alarmante şi motivaţia teroriştilor foarte diversă. Experţii însă sunt de acord că terorismul constă în utilizarea violenţei sau a ameninţării cu folosirea acesteia pentru a induce victimei, cum am arătat, o stare de teamă ori de teroare, în scopul satisfacerii unor obiective de natură politică. Terorismul nu respectă normele dreptului intern şi internaţional şi nici ale dreptului conflictelor armate (internaţional umanitar). Pentru activitatea teroristă, publicitatea este un factor esenţial, strategic, contribuind la realizarea efectului scontat de inoculare a stării de teamă în rândul opiniei publice, clasei politice, în general, şi guvernelor vizate, în special.

Unele activităţi teroriste încep şi se termină într-o singură ţară, ca, de exemplu, atentatul cu bombă care a distrus clădirea federală din Oklahoma City din S.U.A., în 1995. Multe altele au implicaţii internaţionale, ca de exemplu atentatul executat în România împotriva ambasadorului Indiei, în 1991, de către o organizaţie teroristă sikh ce lupta împotriva guvernului acestei ţări, sau atentatele din 11 septembrie 2001 de la New York şi Washington. În 1990, teroriştii au vizat cetăţenii şi proprietatea a şaptezeci şi trei de state, iar în 1995, cincizeci şi unu de state au fost vizate în 440 de atacuri teroriste separate (conform unei statistici a Departamentului de Stat al S.U.A.).

Deşi terorismul nu este o activitate nouă, el s-a afirmat ca o problemă internaţională semnificativă în anii ’60 ai secolului XX, atingând proporţii alarmante apoi în deceniile opt şi nouă şi a explodat după sfârşitul „războiului rece”.

În sens generic, terorismul este o tactică a celor lipsiţi de putere împotriva celor puternici. De aceea, nu este surprinzător că mişcări etnice şi ale minorităţilor de tot felul încurajează într-o măsură mai mică ori mai mare actele de terorism. Grupurile ce caută să obţină independenţa şi suveranitatea statală, ca, de exemplu, bascii în Spania, ori kurzii în Turcia sau Irak, personifică aspiraţiile care animă activitatea teroristă. Religia, de asemenea, impulsionează activitatea

36 Stan Petrescu, Mediul de securitate global şi euroatlantic, Editura

Militară, Bucureşti, 2005, p. 87.

41

teroristă a mişcărilor extremiste; de exemplu, eforturile grupului sikh, ce doreşte să creeze un stat independent (numit Khalistan – ţara celor puri) pe teritoriul statului indian, sau grupul extremist Hamas, care încearcă să saboteze negocierile privind stabilirea unor relaţii paşnice între statul israelian şi populaţia palestiniană.

În lumea industrializată, terorismul se manifestă cel mai adesea acolo unde discrepanţele între veniturile populaţiei sunt foarte mari şi unde grupurile minoritare se simt lipsite de libertatea politică şi drepturile de care se bucură majoritatea. În zonele urbane ale lumii industrializate, războiul de gherilă – în mod normal asociat cu răscoalele din zonele rurale (ca, de exemplu, în multe state ale Americii Latine) – nu constituie o cale validă spre autoafirmare, ci o formă a activităţii teroriste.

Deşi multe grupuri şi mişcări teroriste de astăzi activează pentru independenţă (a se vedea situaţia din Kosovo, Irlanda de Nord, Cecenia), definiţia generală a terorismului ne pune în cunoştinţă de cauză asupra faptului că multe state sprijină activitatea mişcărilor teroriste împotriva altor state suverane, pe care ele le consideră drept competitori, ori chiar inamici. Există state ce finanţează, antrenează şi echipează diverse mişcări teroriste a căror activitate serveşte obiectivelor lor de politică externă. Acest tip de activitate a fost denumit terorism de stat. În timpul „războiului rece”, S.U.A. şi Uniunea Sovietică s-au acuzat reciproc, pe bună dreptate, de subvenţionarea unor asemenea practici. Tendinţa spre slăbirea autorităţii guvernelor multor ţări, exacerbarea sentimentelor naţionale şi chiar a ultranaţionalismului şi amplificarea diferenţelor de interese între diverse grupuri şi subgrupuri de state în procesul politic global arată că terorismul internaţional se doreşte a fi o formă de protest şi o cale alternativă de convingere. Diplomaţia clasică, a echilibrului de putere, nu este de prea mare ajutor în combaterea terorismului, deoarece activitatea violentă a unor grupuri mici de persoane (ori chiar grupuscule) sau chiar persoane izolate este dificil de controlat.

Utilizarea terorismului este mult mai răspândită şi mai eficace decât s-ar putea crede, iar ameninţarea acestuia la adresa stabilităţii sistemului internaţional este foarte probabil să crească dacă teroriştii vor utiliza arme nucleare, biologice sau chimice pentru şantaj politic (a se vedea activitatea sectei Aum din Japonia ce a utilizat substanţe toxice în metroul din Tokio)37.

37 Teodor Frunzeti, Securitatea naţională şi războiul modern, Editura Militară, Bucureşti, 1999, p. 83-85.

42

Conform Dicţionarului Diplomatic, terorismul reprezintă folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea în vederea atingerii unor scopuri criminale. Una dintre caracteristicile terorismului este intimidarea prin acte de violenţă, iar mijloacele folosite de terorişti sunt îndeobşte răpirea, asasinatul, execuţiile sumare, tortura sau formele violenţei oarbe (exploziile, incendiul, distrugerea edificiilor publice, sabotajul căilor de comunicaţii etc.)38.

În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale, apărut în anul 2001, chiar înaintea atentatelor teroriste din S.U.A., de la 11 septembrie, terorismul era definit ca folosirea sau ameninţarea cu folosirea violenţei pe bază sistematică pentru a se atinge obiective politice. Deşi nu există o definiţie comprehensivă convenită asupra caracterului ei, a motivelor şi a modului de operare (de exemplu, Schmid, 1984, enumără peste o sută de definiţii diferite ale termenului), cei mai mulţi analişti sunt de acord că elementul de inducere a fricii atât pe orizontală, cât şi pe verticală, este crucial. Pe lângă cruzime, alte trăsături caracteristice sunt nesoco-tirea valorilor umanitare recunoscute şi dorinţa exacerbată de publicitate. Fără a fi în nici un caz un fenomen recent (poate fi datat încă din secolul VII î.e.n.), în era postbelică a dezvoltării rapide a tehnologiei şi a dezvoltării mass-media, terorismul a dobândit cel mai mare impact global. Metodele comune utilizate sunt răpirea, luarea de ostatici, bombardamentul, împuşcarea fără discriminare a persoanelor, asasinatele, crimele în masă şi atentatele sinucigaşe.

De regulă, se face distincţie între terorismul „statal” şi cel „politic” sau al „facţiunilor”. Cel dintâi este mai periculos şi are o forţă de distrugere mai mare, datorită naturii monopoliste a agenţiilor de coerciţie aflate la dispoziţia statului combinate cu ideologiile care se bazează pe raţionalizarea scopurilor/mijloacelor. Cel de-al doilea este practicat de actori nestatali şi este axat, de regulă, pe chestiuni interne. Însă, dacă este vorba de o campanie susţinută de teroare, ea necesită sprijin financiar, o aprovizionare permanentă cu arme şi un loc de refugiu, iar cele mai multe grupări de acest fel au o dimensiune internaţională. Mulţi comentatori au identificat evoluţii recente importante nu numai în domeniul terorismului sponsorizat de stat (facţiuni sau grupări interne care nu sunt sprijinite de guvern), dar şi în cazul infrastructurilor teroriste transnaţionale sau chiar interguverna-

38 *** Dicţionar Diplomatic, p. 846.

43

mentale, precum şi al grupurilor de sprijin mutual. Terorismul nu este o specie a războiului de gherilă, deşi este adesea confundat cu acesta. Şi nici nu este o ideologie sau o mişcare politică. Este o strategie sau o metodă comună unor grupuri cu convingeri politice, filosofice şi religioase foarte diferite. El este folosit adesea de naţionalişti, de extremişti religioşi, de marxişti revoluţionari, de rasişti şi fascişti, numitorul lor comun fiind crearea şi răspândirea fricii, a neliniştii şi instabilităţii în zonele-ţintă.

Până în momentul 11 septembrie 2001, comunitatea internaţio-nală nu a reacţionat în mod concertat împotriva creşterii terorismului modern. Au existat unele iniţiative regionale – de exemplu, în cadrul Uniunii Europene şi al N.A.T.O., dar, în general, fenomenul a fost abordat de la stat la stat. În afara câtorva evenimente foarte mediatizate – de exemplu, raidul de bombardamente al S.U.A. împotriva Libiei în 1986 sau raidul Israelului împotriva aeroportului Entebbe cu zece ani mai înainte –, cele mai multe state au reacţionat la terorism fiecare în parte, considerându-l uneori un factor iritant minor şi au rezolvat problema printr-o diplomaţie „calmă” şi prin diverse forme de „liniştire”. Aceasta nu serveşte însă decât la încurajarea strategiei terorismului. W. Laqueur şi P. Wilkinson, printre alţii, au avertizat că, pe lângă posibilitatea folosirii de către grupările teroriste a unor arme de distrugere în masă, fără o cooperare internaţională la cel mai înalt nivel, terorismul va deveni în mod inevitabil o amenin-ţare la adresa păcii şi a stabilităţii internaţionale39.

Un alt aspect de luat în consideraţie este faptul că terorismul internaţional este strâns legat de crima organizată. Cu toate că unele grupuri naţionale (cum ar fi I.R.A. sau E.T.A.,) s-au ferit să aibă relaţii prea strânsă cu lumea afacerilor ilegale, mai ales de droguri, aceasta constituie o excepţie. Majoritatea grupărilor teroriste se bazează pe activităţi infracţionale pentru a-şi finanţa operaţiunile. Reţelele criminale sunt folosite pentru spălarea banilor şi pentru transportul de arme şi personal. În unele cazuri (de exemplu, Columbia), este greu de stabilit distincţia dintre terorism şi crima organizată. Ca şi organizaţiile criminale, teroriştii „perfecţionaţi” au adoptat structuri reţelare care îi fac mai greu de găsit.

În 2000, C.I.A. a prevăzut că până în 2015 tacticile teroriştilor vor deveni tot mai sofisticate şi proiectate pentru a produce victime în


44

masă. Predicţia a fost confirmată tragic pe 11 septembrie 2001. Cu toate că operaţiunea mondială împotriva terorismului internaţional ar putea provoca pagube însemnate reţelei Al Qaeda, este greu de crezut că ea va aduce o linişte de durată. Reţeaua se va reconstrui, sau vor apărea altele noi. Pe măsură ce cresc ritmul şi impactul globalizării, este de aşteptat să ia naştere grupuri şi mai ideologizate (pe baze politice sau religioase), folosind teroarea la scară mondială.

Noua tehnologie deschide noi oportunităţi pentru teroriştii globali. După cum afirmă C.I.A., infrastructura naţională americană este vulnerabilă la atacurile fizice şi electronice, datorită interdepen-denţei elementelor sale, şi la atacurile cibernetice, datorită dependenţei ei de computere. Atacurile de la World Trade Center şi de la Pentagon s-ar putea să pară depăşite în curând. Civilii ucişi pot fi priviţi ca public relations proaste pentru o grupare sofisticată. Atacurile de la 11 septembrie au distrus o treime din Pentagon, dar au avut un impact minor, dacă nu inexistent, asupra capacităţii de control şi comandă americane. Pentru a distruge sistemele de comandă şi control sau pe cele financiare, atacul cibernetic este o armă potenţială mai potrivită40.

I.2. Delimitări conceptuale Pe un continuum de la armonie la război, gradaţiile reprezintă un

fel de barometru al păcii şi conflictului: pace stabilă, tensiune, pace instabilă, criză, conflict nearmat, conflict armat, război, reconstrucţie, criză post-conflict, reconciliere. Delimitarea dintre aceste stadii este doar din motive operaţionale, demarcaţiile dintre ele fiind vagi. Astfel, criza este definită ca un nivel al conflictului caracterizat de confruntări tensionate între forţele armate mobilizate, cum ar fi cazul relaţiilor dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică din anii ’50 sau relaţiile dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Trecerea de la un nivel la altul poate fi determinată de următorii factori: intensitatea şi numărul nemulţumirilor; percepţii şi atitudini diferite ale părţilor, unele faţă de altele; intensitatea emoţională în poziţiile părţilor; nivelul mobilizării şi organizării politice; densitatea comportamentelor ostile; gradul de ameninţare sau de folosire a armelor; numărul susţinătorilor fiecărei părţi etc. Pe continuumul prezentat de Centrul pentru Prevenirea Conflictului, putem identifica, în concordanţă cu tema acestei lucrări, următoarele stări:

– pacea instabilă cu starea tensionată sau cu criza;

40 Shaun Riordan, Noua diplomaţie, Editura Antet, 2004, p. 53.

45

– războiul cu starea de conflict41. Vorbind despre criză, înţelegem această situaţie ca pe o stare

acută, de tranzit fie către o reaşezare a ordinii, fie către un conflict. De aici, necesitatea de a stabili care este pragul ce separă o criză de un război sau de un alt fel de diferend.

Potrivit Dicţionarului Diplomatic, în sens generic, diferendul reprezintă o neînţelegere sau un dezacord între statele-actori cu privire la o pretenţie sau un interes. Însă, în conformitate cu principiile dreptului internaţional public, statele au obligaţia de a soluţiona diferendele care se pot ivi între ele prin mijloace paşnice, fără a recurge la forţă sau la ameninţarea cu folosirea forţei42.

Diferende, crize şi războaie punctează în mod obişnuit relaţiile internaţionale. Absenţa unui contencios între state este un fapt excepţional. Istoria oferă foarte puţine exemple de oameni, de societăţi sau de state care, trăind o anumită vreme unii alături de alţii, să reziste fără a manifesta, mai devreme sau mai târziu, divergenţe de vederi şi de interese. Aceste divergenţe, odată adâncite, apar la originea crizelor; accentuându-se, ele riscă să se transforme în război.

Criza şi războiul reprezintă două subcategorii ale unui fenomen mai larg, diferendul internaţional. În cadrul diferendului, relaţiile dintre state îmbracă forme diverse:

a) Diferendele internaţionale fără criză sau război sunt situaţii de tensiune permanentă sau de lungă durată, instabile prin natura lor, susceptibile de a exploda. Statele se ameninţă unele pe altele, într-un mod mai mult sau mai puţin latent sau deschis. Ele îşi exprimă voinţa de a utiliza diverse mijloace pentru a-şi atinge obiectivele. Or, dacă ameninţarea sau recursul la forţa armată rămân o eventualitate, relaţiile dintre statele despărţite printr-un diferend se înscriu într-o normalitate relativă.

b) Crizele care nu conduc spre un război pot avea drept cauză directă evenimente diverse (decizii, circumstanţe, accidente). Ele pot apărea între state care se confruntă brusc cu o situaţie în aparenţă dificil acceptabilă, ce comportă riscuri şi pericole. Deciziile trebuie luate fără întârziere şi sunt susceptibile să antreneze, la rândul lor, reacţii brutale şi violente ale celeilalte părţi.

41 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 89. 42 *** Dicţionar Diplomatic, p. 355.

46

c) Crizele ca preludiu al unui război sunt crizele care se prelungesc printr-un război.

d) Războaiele (sau conflictele armate) sunt relativ puţin numeroase. În secolul XX, cele mai multe crize au fost controlate, fie într-un mod neviolent, fie prin folosirea limitată a forţei43.

Conform unui studiu efectuat asupra celor 217 crize înregistrate între 1929 şi 1985, se semnalează următoarele categorii de criză:

1) crize care nu conduc către un război – 65% din totalul cazurilor;

2) crize urmate de un război – 12% din totalul cazurilor; 3) crize care survin în timpul războiului – 23% din totalul

cazurilor. O criză „cu final fericit” poate, deci, regla probleme şi poate

face să dispară tensiunile şi diferendele care se aflau la originea sa. Dar este totodată posibil să ne întoarcem la situaţia de tensiune prealabilă crizei şi chiar la o tensiune mai ridicată.

Evenimentele, în sfârşit, pot urma un curs mai dramatic, criza declanşându-se efectiv în condiţii de război. În secolul al XX-lea, un caz din 10 se înscrie în această categorie.

Criză şi război Criza nu înseamnă implicit declanşarea războiului. Războiul sau

conflictul armat este, adesea, rezultatul unei crize gestionate defectuos. Anumiţi cercetători americani consideră că pe parcursul derulării războaielor pot fi distinse crize distincte. Potrivit acestora, evenimente precum bătălia de la Stalingrad sau debarcarea în Normandia constituie crize pentru Germania nazistă, în timp ce ofensiva iniţial reuşită a generalului german von Rundstedt în Ardeni, din decembrie 1944, ar pune în evidenţă o criză a Aliaţilor.

Există, totuşi, şi o altă abordare, care distinge între „criză” şi „situaţii de criză”, între o criză internaţională clară şi dificultăţi pasagere, chiar dramatice, survenite în timpul războiului.

În oricare dintre aceste perspective, războiul poate constitui adesea o criză pentru un stat terţ, care nu este implicat în mod direct sau imediat, dar care s-ar putea implica ulterior din diverse raţiuni.

În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, războaiele civile din Liban, Cambodgia, Somalia, cele din fosta Iugoslavie au

43 Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 17.

47

constituit crize pentru actorii internaţionali cu interese din cele mai diverse în zona afectată44.

Prin „situaţie de criză” înţelegem şi „înrăutăţirea unei situaţii politice (naţionale/internaţionale), care nu mai poate fi reglementată din punctul de vedere al sistemului intern şi de aceea necesită un spectru larg de intervenţii de tot felul”45.

De asemenea, există o limită a „riscului”, „riscul calculat”, ce presupune că mai există procedee, tehnici, pârghii şi metode de intervenţie şi de exercitare a controlului.

Depăşirea segmentului de „risc calculat”, prin intervenţia unor factori aleatori, alertează sistemul şi criza intră în „starea critică”.

Văzută prin prisma preocupărilor şi intereselor N.A.T.O. privind securitatea, această încercare de definire a crizei ar putea fi „o activitate care afectează sau poate afecta direct sau indirect securitatea sau/şi stabilitatea Alianţei”.

Pornind de la definirea „situaţiei de criză” (risc) ca fiind, în termenii cei mai uzuali, ceea ce se întâmplă înainte ca situaţia să devină o criză majoră, „criza” poate fi acceptată ca fiind:

a) o situaţie naţională sau internaţională caracterizată prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor sau intereselor şi a valorilor prioritare ale părţilor implicate;

b) o serie de evenimente derulate rapid care sporesc în mod substanţial impactul forţelor destabilizatoare asupra sistemului internaţional general sau a oricăruia din segmentele sale şi măresc posibilitatea izbucnirii violenţelor în sistem.

Din perspectivă politico-militară, noţiunea de criză reprezintă un fenomen de încordare, de schimbări în raportul de forţe, un moment critic care intervine în evoluţia vieţii internaţionale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viaţa internă a unui stat sau de cea internaţională, se caracterizează prin ascuţirea contradicţiilor, apariţia unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forţe.

Există, desigur, un grad mare de subiectivism în aprecierea unei situaţii de criză de către factorii implicaţi; astfel, o situaţie de criză pentru una din părţi poate să nu fie percepută ca atare de către cealaltă parte46.

44 Ibidem, p. 18. 45 Mircea Mandru, Managementul crizelor politico-militare, Editura

A.I.S.M., Bucureşti, 1999, p. 9. 46 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p.33-34.

48

II. ANATOMIA CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR; TIPOLOGII II.1. Criterii de clasificare a crizelor În presă, radio şi televiziune se anunţă crize de diferite genuri,

crize mai mult sau mai puţin reale: criza grâului, zahărului, produselor petroliere, criza guvernului, criza de partid, criza financiară, criza bursei, criza gazelor, criza serviciilor de spionaj şi altele.

În literatura de specialitate, modul de structurare a crizelor este divers. Încercând o clasificare a acestora, într-o enumerare neexhaus-tivă, deosebim următoarele criterii:

A – după domeniul în care se manifestă; B – după originile şi cauzele declanşatoare; C – după spaţiul în care se manifestă şi numărul de părţi

implicate; D – după criteriul geografic, combinat cu criteriul cronologic din

perioada „războiului rece”; E – după resursele pe care le implică; F – după modul de manifestare în intensitate; G – după gradul de complexitate; H – după rolul sau influenţa asupra evoluţiilor geopolitice

regionale şi internaţionale; I – după alte criterii. A. După domeniul în care se manifestă şi cauzele care le

determină, crizele pot fi de natură: politică, diplomatică, economică, socială, financiară, militară, informaţională, comunicaţională, tehnolo-gică, psihologică, ecologică şi de altă natură.

• Criza politică. Este o situaţie nou creată naţională şi internaţională (mai rar), caracterizată prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor sau intereselor politice şi a valorilor prioritare ale partidelor politice implicate.

49

Criza de natură politică este pusă în evidenţă de apariţia unor elemente, indicii sau factori cum ar fi: implicarea partidelor politice în dispute prelungite între ele; apariţia şi manifestarea unor reacţii externe faţă de politica internă a statului, prin impunerea unor restricţii în organismele internaţionale cu implicaţii asupra dezvoltării democratice, cu efecte în alte domenii cum ar fi diplomatic, economic etc.; manifestarea tendinţelor de izolare politică a ţării în organismele internaţionale; creşterea în amploare a manifestărilor revizioniste şi a presiunilor politice din exteriorul ţării; sprijin pe toate planurile din exterior al manifestărilor destabilizatoare desfăşurate de unele grupări etnice; manifestarea publică a lipsei de înţelegere şi consens politic în rezolvarea problemelor fundamentale ale statului şi naţiunii; creşterea în amploare şi virulenţă a manifestărilor şi acţiunilor unor forţe politice aflate în opoziţie în vederea obţinerii puterii în stat; apariţia reacţiilor adverse faţă de organele politice alese, din partea unor grupuri sociale, a unor segmente ale populaţiei sau a unor grupuri religioase, confesionale etc.; implicarea partidelor politice în proble-mele sindicatelor în vederea obţinerii de avantaje sau de capital politic; reacţia unor categorii sociale, grupuri de mari cetăţeni, segmente ale populaţiei faţă de unele măsuri luate de guvern, măsuri considerate dure, antipopulare; creşterea nemulţumirii maselor populare ca urmare a presiunii politice pe care o pot exercita unele partide în vederea obţinerii de avantaje electorale; lipsa de claritate în definirea interesului naţional şi altele.

• Criza diplomatică. Este acea situaţie care poate apărea în relaţiile internaţionale ca urmare a unei conjuncturi create la nivel naţional şi internaţional prin declaraţii, măsuri sau activităţi de natură diplomatică ce afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare sau de altă natură, iar valorile prioritare ale diplomaţiei unui stat sunt grav puse în pericol de către una din părţile sistemului diplomatic naţional sau internaţional. Altfel spus, o criză diplomatică apare atunci când o serie de evenimente derulate rapid sau lent măresc posibilitatea recurgerii la mijloace violente şi renunţarea la calea tratativelor.

Criza diplomatică este caracterizată, de regulă, de întreruperea comunicării, dialogului, medierii şi monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive.

Astfel, o criză diplomatică poate începe ca urmare a negăsirii formulelor optime de soluţionare a altor tipuri de crize sau ca urmare

50

pur şi simplu a luării unor măsuri de către una din părţi care încalcă flagrant obiectivele şi interesele uneia sau mai multor părţi aflate în conflict.

• Criza economică. Este o situaţie negativă, nou creată în viaţa economică a unei societăţi sau naţiuni ca urmare a unor manifestări, măsuri sau reforme economice ale unui grup sau ale poporului, care afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice.

Criza economică este o stare complexă, de cele mai multe ori rezultat al unor combinaţii de crize de naturi diferite (politice, diplomatice, militare, ecologice etc.).

Dicţionarul Oxford defineşte criza ca fiind „un moment de pericol sau suspans în politică sau comerţ etc.”. Crizele sunt inevitabile. Întrebarea nu este dacă o organizaţie va fi implicată într-o criză economică, ci cât de mult?

Elementele principale (indicii) unei crize economice sunt date de o serie de factori. Dintre aceştia amintim: declinul economiei naţionale şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale majorităţii populaţiei; devalorizarea monedei naţionale şi creşterea necontrolată a inflaţiei; pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; erodarea bazei economice a securităţii naţionale prin declinul producţiei, dezechilibrul balanţei comerciale, deficitul bugetar; accentuarea disparităţilor structurale din economia naţională; eşecul reformelor economice; evoluţii economice, financiar-monetare sau comerciale pe plan regional sau global; aprecierea exagerată a nivelului de risc economic de către agenţiile internaţionale de rating; anularea unor vizite în scop comercial; întreruperea creditelor de export şi a garanţiilor guvernamentale; aplicarea unor controale stricte sau a unor restricţii activităţilor economice, blocade, embargouri etc.

• Criza socială. Este o situaţie creată ca urmare a apariţiei unor manifestări şi ameninţări la adresa obiectivelor sau intereselor sociale ale unei naţiuni care afectează valorile fundamentale sau unele valori prioritare de natură socială.

În principal, o criză socială nu se manifestă numai în domeniul social. Ea este, de regulă, combinată cu alte crize, de natură politică, diplomatică, militară, sindicală, ecologică etc. O criză socială „pură”, având în conţinut numai elemente, cauze, ameninţări sau manifestări de domeniul socialului, este mai rar întâlnită şi se manifestă numai la nivelul unor grupuri mici; deci, la nivel macrosocial, apare combinată cu alte crize latente sau violente.

51

Principalii indici ai unei crize sociale sunt următorii: creşterea nemulţumirilor populaţiei ca urmare a costurilor sociale ridicate ale dezvoltării economico-sociale, ale tranziţiei la noi structuri şi mecanisme, ale insecurităţii cauzate de scăderea nivelului de trai, diminuarea gradului de ocupare a forţei de muncă; creşterea rapidă a şomajului; o protecţie socială insuficientă; apariţia unor conflicte acute între patronat şi sindicatele de ramură sau naţionale; apariţia unor mani-festări sociale de mare amploare (marşuri, mitinguri, adunări publice autorizate sau neautorizate, spontane sau organizate de sindicate sau alţi lideri informali); creşterea rapidă ca număr şi ca amploare a unor furturi, jafuri, în general a infracţionalităţii; apariţia şi dezvoltarea manifes-tărilor de tip mafiot; tendinţe de impunere prin forţă a intereselor comune sau specifice ale unor categorii sau grupuri sociale, profesionale (de exemplu: conducători auto, agricultori, mineri, angajaţi din domeniile energetic, nuclear, chimic, siderurgic, naval etc.); concentrarea masivă a imigranţilor, a membrilor unor organizaţii ilegale (legale) şi apariţia manifestărilor ostile ale populaţiei autohtone sau ale acestora prin sfidarea legilor (de exemplu: emigranţii străini de pe teritoriul unei ţări; membrii unor organizaţii teroriste; unele etnii şi chiar naţionalităţi); sprijinirea făţişă sau indirectă din exterior şi nu de puţine ori din interior (prin forţele agresive interne) a tensiunilor sociale ce se manifestă pe plan intern într-un domeniu social sau în ansamblul societăţii.

• Criza financiară. Este o situaţie care apare, de regulă, într-o instituţie (cele mai acute situaţii sunt în cadrul instituţiilor financiar-bancare) economică, administrativă, de stat şi particulară sau la nivel statal, ca urmare a unor măsuri de management neeficiente, a unor situaţii neprevăzute în domeniul financiar-bancar şi care ameninţă obiectivele şi/sau interesele economico-financiare ale unui grup social şi uneori ale societăţii în ansamblu.

Criza financiară, de regulă, este o criză combinată; cel mai adesea, ea se prezintă sub forma crizei de natură economico-socială.

Elementele principale ale crizei de natură economico-financiară sunt date de: scăderea dramatică a Produsului Naţional Brut prin orientarea neadecvată a strategiilor financiare, bancare, economice: scăderea producţiei în principalele ramuri economice; deprecierea succesivă, graduală sau prăbuşirea monedei naţionale în raport cu poziţia altor monede şi creşterea necontrolată a ratei inflaţiei; tendinţa de acaparare a principalelor ramuri economice de către investitorii

52

străini şi de subordonare a intereselor economiei naţionale, prin infuzia necontrolată de capital străin; pierderea pieţelor de desfacere a produselor economiei naţionale pe plan intern şi extern ca urmare a scăderii calităţii produselor şi concurenţei neloiale etc.

• Criza militară. Este o situaţie creată prin trecerea de la starea de pace, care implică şi anumite stări tensionale (de regulă, o stare de criză în care violenţa nu există sau este foarte slabă), la starea conflictuală, în cadrul căreia una sau toate părţile implicate au folosit sau folosesc violenţa pentru impunerea prin forţă a obiectivelor sau intereselor proprii, cu scopul de a-şi apăra valorile fundamentale.

Criza de natură militară este dată de următorii indici: con-centrarea de forţe în apropierea frontierelor naţionale prin notificarea (ori nenotificarea) activităţilor de acest gen, realizarea de alianţe militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizări ale sistemului militar din unele state vecine; redislocări de comandamente ale marilor unităţi şi unităţi în apropierea frontierelor; pregătiri intense ale marilor unităţi de aviaţie, concentrări în baze militare, exerciţii, simulări, antrenamente sub diferite forme ascunse; reorientări doctrinare ca urmare a mutaţiilor produse în politica militară a unora din statele vecine; nerespectarea culoarelor de zbor internaţionale de către aparatele de zbor militare şi civile; dotarea masivă a forţelor armate ale unor state vecine cu tehnică militară performantă şi armament modern; folosirea pe timpul aplicaţiilor statelor majore a scenariilor tactice ce vizează părţi din teritoriul naţional; penetrarea reţelelor de comunicaţii militare în scopul procurării de informaţii şi date despre starea unităţilor militare dintr-o anumită zonă; intensificarea acţiunilor de sustragere de armament, muniţie, echipament şi tehnică militară din depozitele armatei; sustrageri repetate de materiale explozive de la exploatările miniere şi geologice; apariţia şi proliferarea grupurilor organizate ilegal care desfăşoară acţiuni de tip terorist.

• Criza informaţională. În principiu, se referă la lipsa de informaţii, a datelor necesare luării deciziei într-un domeniu de activitate şi poate fi totală sau parţială. Criza totală se produce atunci când sistemul de comunicaţii civile şi militare nu este operant sau poate fi operabil cu întreruperi care depăşesc 60% din emisii sau/şi recepţii.

De regulă, principalele caracteristici ale unei asemenea crize sunt: bruierea sistemului militar de transmisiuni; distrugerea unor centre, noduri, staţii şi alte mijloace de transmitere, recepţionare a

53

datelor; dezinformarea prin comunicări de date false; interceptări de mesaje şi documente; spargerea sistemelor de codificare şi cifrare a datelor; simularea defecţiunilor în sistemele de transmitere a datelor şi de comunicaţii civile ş.a.

• Criza tehnologică. Este mai rar întâlnită, ea apare în momente decisive şi se manifestă ca o lipsă de tehnologie necesară rezolvării stării tensionate apărute ca urmare a folosirii pe timpul acesteia a unor tehnologii uzate moral.

• Criza psihologică. Este acea stare a unei persoane sau instituţii care într-o perioadă de timp nu reacţionează sau este neutralizată, acţionează şi ia măsuri sub capacitatea normală cu privire la îndeplinirea scopurilor, obiectivelor sau intereselor pentru atingerea valorilor fundamentale proprii sau colective.

• Criza ecologică sau catastrofa ecologică. Este starea în care se găsesc aerul, apa, solul, subsolul sau construcţiile şi fauna, flora, vieţuitoarele sau oamenii, într-un spaţiu, ca urmare a modificărilor survenite în starea de normalitate ecologică provocate de factori obiectivi sau subiectivi. Factori obiectivi în această situaţie, de regulă, sunt fenomenele naturale, iar factorii subiectivi sunt determinaţi de acţiunile umane.

Criza de natură ecologică este pusă în evidenţă de prezenţa, în principal, a următoarelor fenomene sau activităţi: poluarea mediului cu materiale radioactive provenite de la obiectivele aflate pe teritoriul naţional şi al ţărilor vecine; producerea de inundaţii care au ca urmări pierderi de vieţi omeneşti şi mari distrugeri materiale; fisurarea sau distrugerea (naturală sau provocată) a unor baraje de la marile acumulări hidroenergetice, precum şi depăşirea cotelor de atenţie ale apei din acestea; poluarea şi contaminarea mediului ca urmare a deversării accidentale în apă şi atmosferă a unor produse şi reziduuri toxice sau radioactive; scurgeri accidentale (sau provocate) de produse petroliere din depozite, bazine şi poluarea pânzei freatice pe mari suprafeţe; producerea repetată a unor mişcări seismice intense urmate de pierderi de vieţi omeneşti şi mari pagube materiale; importul de produse cu grad ridicat de toxicitate, depozitarea sau abandonarea acestora în locuri neprotejate şi neamenajate corespunzător.

Caracteristic pentru ţările care traversează o perioadă de tranziţie, de la un regim la altul este faptul că, datorită fragilităţii sistemelor politice, economico-financiare şi sociale, unele situaţii pot

54

apărea brusc şi pot evolua rapid, degenerând dintr-o criză locală într-una zonală, naţională sau chiar internaţională47.

B. După originile şi cauzele declanşatoare, crizele sunt

progresive şi subite, voluntare şi fortuite. • Crizele progresive. O perioadă, criza se derulează în stare

latentă, evoluând gradual. Ea se declanşează în punctul culminant al unui proces lent de acumulare şi de escaladare a tensiunii între doi adversari, prin exercitarea unei presiuni graduale asupra unui sistem intern sau internaţional; de exemplu, creşterea tensiunii dintre statele arabe din Orientul Mijlociu şi Israel, timp de şase luni, perioadă care a precedat „Războiul de Şase Zile” (1967).

Durata de incubaţie este lungă; exploatarea progresivă a resurselor naturale, punerea în aplicare în mod progresiv a unor noi tehnologii, creşterea demografică explozivă sau migraţia populaţiilor reprezintă tot atâtea manifestări sau fenomene susceptibile de a exercita treptat o presiune asupra unui sistem internaţional sau a unui stat anume, până la a deveni intolerabile.

Între crizele progresive posibile pentru timpul prezent putem menţiona consolidarea puterii nucleare a Iranului sau Coreei de Nord. De asemenea, imigraţia evreilor în Palestina în prima jumătate a secolului XX se află mai mult sau mai puţin la originea diverselor crize din Orientul Mijlociu de după 1947 (criza Canalului de Suez – 1956; intervenţia americană în Liban – 1958; Războiul de Şase Zile – 1967; Războiul de la Yom Kippur – 1973; pătrunderea forţelor siriene în Liban – 1976; intervenţia israeliană în sudul Libanului – 1978; gravele incidente din sudul Libanului din 1986; condamnarea Israelului şi Intifada – 1993 etc.). Tot astfel, unele dezastre naturale precum anii succesivi de secetă extremă din Africa, care au constituit cauza unei crize cu evoluţie graduală ce a generat foametea şi războiul civil în Somalia.

• Crizele subite. Mai obişnuite şi de aceea mai frecvente sunt crizele neaşteptate, declanşate de evenimente dificil de prevăzut, punctuale şi de foarte scurtă durată. Astfel de evenimente, atunci când apar, rup echilibrul şi stabilitatea existentă în raporturile bilaterale. Prin natura situaţiei, ele sunt dificil de prevenit şi de gestionat de către guvernanţi.

47 Ibidem, p.37-43.

55

Revolta „Boxerilor” din 1900, războiul dintre Somalia şi Etiopia din 1977, luarea de ostatici americani la Teheran în 1979, atentatul de la Berlin din 1986, masacrele interetnice din Ruanda din 1990 reprezintă tot atâtea exemple de evenimente survenite brusc care au generat crize.

• Crizele voluntare şi crizele fortuite. Deosebirea între crizele voluntare şi cele fortuite este întrucâtva în funcţie de locul în care se află observatorul.

Criza voluntară poate apărea ca rezultat al unei politici deliberate: un stat speră ca în acest mod să obţină de la un alt stat un anumit avantaj, pentru a-şi ameliora propria poziţie sau stare de securitate. Pentru statul provocator, criza este voluntară, pentru celă-lalt, criza este fortuită.

Remilitarizarea Renaniei de către Hitler în 1936 sau solicitarea dezmembrării Cehoslovaciei în 1938 sunt crize provocate de cancelarul Germaniei care ştia că îşi va constrânge astfel adversarii să reacţioneze, că va crea o tensiune care va provoca implicit o criză internaţională, în scopul modificării configuraţiei de putere, pentru consolidarea statutului internaţional al acestei ţări. Situaţia este relativ asemănătoare în 1956 prin naţionalizarea Canalului Suez de către Egipt, sau, în iulie 1995, invadarea de către sârbii din Bosnia a Srebeniţei.

Bineînţeles, consecinţele unei crize voluntare nu sunt în mod necesar cele aşteptate, iar rezultatele scontate nu sunt niciodată garantate. Condiţiile în care se desfăşoară criza (ambianţa rupturii, perioada de tensiune, riscuri de confruntări militare, hotărâri luate atunci când nu se dispune de toate informaţiile necesare) fac din acest procedeu un instrument de o calitate prea inegală pentru a schimba o lume complexă şi mereu în mişcare.

Şi totuşi, omenirea a străbătut secolul XX din criză în criză, fiind puţine schimbări care să nu se datoreze crizelor48.

C. După spaţiul în care se manifestă şi numărul de părţi

implicate, crizele pot fi: locale, naţionale, bilaterale, regionale, continentale şi internaţionale.

• Criza locală. Apare pe un spaţiu limitat, de regulă, o zonă, localitate şi are ca formă de manifestare un anumit domeniu (economic,

48 Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 37-38.

56

politic, social, cultural, ecologic etc.) sau mai multe domenii ale vieţii sociale.

• Criza naţională. Are ca spaţiu suprafaţa unei ţări şi cuprinde unul sau mai multe domenii din viaţa socială, economică, politică sau militară a ţării respective.

• Criza bilaterală. Este o criză care cuprinde un spaţiu relativ restrâns şi se desfăşoară numai între două părţi, de regulă, state.

• Criza regională. Cuprinde unul sau mai multe domenii şi se manifestă pe o suprafaţă mai întinsă ca spaţiu.

• Criza continentală. Este criza care angrenează mai multe, sau chiar toate statele, de pe un întreg continent.

• Criza internaţională. Se manifestă cel puţin pe teritoriul a două sau mai multe state, dar în cele din urmă se amplifică şi antrenează direct sau indirect întregul sistem internaţional, cuprinzând unul sau mai multe domenii de activitate ale părţilor implicate49.

D. După criteriul geografic combinat cu criteriul cronologic,

ca punct de referinţă, din perioada „războiului rece”, crizele se clasifică în: crize de centru, crize periferice şi crize ulterioare „războiului rece”.

• Crizele de centru ale „războiului rece”. Sunt crize succesive, care se derulează în centrul sistemului internaţional, mai precis în Berlin. În acest loc se desfăşoară crizele cele mai grave, chiar dacă uneori fascicolul crizei se propagă spre periferie, în nord sau în sud, la Budapesta, la Praga, în Mediterana etc.

• Crizele periferice. Afectează interesele periferice ale marilor puteri, care însă nu consideră că în esenţa crizei există o motivaţie pentru a se ajunge la extreme, adică la înfruntarea armată, deoarece nu privesc interesele fundamentale ale marilor puteri implicate.

• Crizele ulterioare „războiului rece”. Crizele de după 1990 nu mai sunt crize de centru, în condiţiile dispariţiei confruntării celor două blocuri ideologice. Crizele din Somalia, Cambodgia, Ruanda sunt crize periferice, în timp ce crizele din fosta Iugoslavie sau cele potenţiale din Coreea de Nord pun în discuţie chiar fundamentul organizării noului raport de putere (crize de sistem). Diferenţa esenţială faţă de perioada „războiului rece” constă în tendinţa de a

49 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 43.

57

rezolva aceste crize nu prin înfruntarea blocurilor antagonice, ci prin cooperarea dintre succesorii acestora50.

E. După resursele pe care le implică, o criză poate fi: criză de

resurse umane, demografică, de materii prime, financiară, bancară etc. F. După modul de manifestare în intensitate, crizele pot fi

violente sau latente. • Crizele violente. Sunt acele manifestări care implică folosirea

forţei. Ele pot apărea spontan sau se pot dezvolta gradual. • Crizele latente. Au, de regulă, un grad redus de severitate, o

urgenţă limitată şi ameninţările lor se referă la o perioadă viitoare. Rezultă deci că o criză latentă nu prezintă o ameninţare extrem de gravă şi imediată, acordând părţilor o perioadă de timp suficientă pentru luarea măsurilor de prevenire. O criză latentă poate oricând să se transforme într-o criză violentă.

G. După gradul de complexitate, crizele pot fi: simple, com-

plexe şi combinate. • Criza simplă. Este acea situaţie tensionată care se manifestă

într-un singur domeniu de activitate şi are implicate numai două părţi. Ea este mai rar întâlnită, întrucât situaţiile vieţii politico-militare, economico-sociale sunt mult mai complexe şi o criză simplă ar trebui, deci, să îndeplinească cumulativ cele două condiţii (un singur domeniu, de exemplu: economic, politic, militar, psihologic, ecologic etc. şi angajarea în manifestările ei a numai două părţi).

• Criza complexă. Este acea situaţie tensionată care se manifestă în două sau mai multe domenii de activitate şi are implicate două sau mai multe părţi. În această categorie de crize, de regulă, intră majoritatea crizelor economice, sociale, politice, militare etc.

Caracteristica fundamentală a unei crize complexe o constituie multitudinea factorilor care o influenţează, domeniul extins şi o arie mare de manifestare. Severitatea acestor crize este deosebită şi modul lor de manifestare este imediat şi nu de puţine ori foarte violent.

• Criza combinată. Este acea situaţie în care sunt cuprinse un domeniu de activitate şi/sau mai mult de două părţi sau mai multe domenii de activitate şi/sau două părţi51.


58

H. După rolul sau influenţa asupra evoluţiilor geopolitice regionale şi internaţionale, crizele sunt induse, angrenaj, calculate şi accidentale.

• Criza indusă Este criza declanşată voluntar de către un stat care urmăreşte

provocarea unui conflict armat. Statul agresor caută un pretext, îşi pregăteşte un casus belli pentru a declanşa războiul. El urmăreşte să acţioneze în aşa fel încât cealaltă parte să pară responsabilă de declanşarea crizei şi, deci, a războiului. El acţionează cu toate mijloacele, cu toate procedurile diplomatice şi politice imaginabile pentru a-şi izola adversarul, asigurându-şi adeziunea opiniei publice şi sprijinul posibil al comunităţii internaţionale.

În crizele obişnuite, decizia de a recurge la forţă este luată în timpul crizei. În cazul crizelor induse, ea este luată înaintea declanşării acestora.

Criza din iulie 1914, în urma atentatului de la Sarajevo, care a dus la declanşarea primului război mondial, constituie un exemplu perfect al unei crize induse. Ultimatumul austriac adresat Serbiei în 23 iulie a fost conceput tocmai pentru a fi respins. În această respingere, Austro-Ungaria aştepta pretextul prin care să justifice intrarea sa în război împotriva Serbiei.

De asemenea, mai multe crize induse au survenit atunci când Hitler a încercat să extindă spaţiul german folosind forţa, plasând responsabilitatea declanşării conflictului asupra ţărilor vecine. Statele europene, prin politica de appeasement, nu au permis ca aceste crize să atingă punctul culminant – declanşarea conflictului. Numai ultima criză de acest fel, cea iniţiată în 1939 împotriva Poloniei, s-a soldat, după cum era prevăzut, printr-un război, despre care se spera că va fi limitat.

Criza indusă este, deci, individualizată. Statul care o declanşează nu este în căutarea nici unui acord, nici unui compromis, ci numai a unei victorii absolute; el se expune deliberat riscului unui război, asumându-şi numai grija de a găsi sau de a crea un pretext pentru a-l justifica. În crizele obişnuite, hotărârea de a recurge eventual la forţă intervine în timpul crizei; în cazul unei crize induse, această decizie este luată încă înainte de declanşarea ei. Astfel s-a întâmplat la 1 august 1990, prin invadarea Kuweitului de către Sadam Hussein, care şi-a asumat riscul declanşării unui conflict.

51 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 43-44.

59

• Criza angrenaj Are ca origine voinţa unui stat de a schimba status quo-ul

internaţional. Circumstanţele şi obiectivele sale sunt, însă, diferite. Este vorba de un conflict între două state care se extinde la alte state, fără ca acestea din urmă să fi dorit aceasta, ci pentru că au perceput în mod progresiv o ameninţare la adresa lor sau s-au considerat implicate.

Criza angrenaj este declanşată şi de apariţia unor crize secundare, derivate din confruntări în derulare, care pot conduce, la rândul lor, la diferende acute; statele antrenate în acest mod ajung să se simtă ameninţate în însăşi fiinţa lor. Fără îndoială, statele implicate într-o criză angrenaj încearcă, cu disperare, să obţină un acord diplomatic care le-ar permite să evite ostilităţile. Dar adesea se dovedeşte că interesele naţionale ale unora şi altora nu sunt conciliabile.

Fără a se putea rezolva din pricina structurii diferendelor, impuse de circumstanţe, aceste crize duc cu uşurinţă la un război. Evenimentele care au condus la primul război mondial oferă mai multe astfel de exemple: implicarea Belgiei neutre în conflagraţie datorită vecinătăţii geografice cu Franţa şi Germania; implicarea S.U.A. datorită torpilării de către submarinele germane a vaselor britanice, purtătoare de interese şi cetăţeni americani.

Alte exemple de crize angrenaj sunt: implicarea Finlandei în cel de-al doilea război mondial, datorită vecinătăţii sale cu U.R.S.S.; implicarea progresivă a Franţei, Marii Britanii, S.U.A. în crizele sârbo-bosniace, prin presiunea opiniei publice; implicarea Franţei în conflictul dintre Senegal şi Mauritania, în crizele din Cambodgia, Somalia, Ruanda.

• Criza calculată Criza calculată este una dintre crizele cele mai frecvente. Ea

este, evident, o criză voluntară, declanşată din dorinţa de a modifica raporturile de forţe şi echilibrul internaţional, pentru a transforma un status quo nesatisfacător. Ea poate servi la introducerea unor date noi în negocierile în curs sau pentru a debloca negocierile aflate în impas. Utilizată uneori pentru a depăşi, în interior, slăbiciunile propriului sistem politic (precum revoluţia culturală declanşată în China de către Mao Ze-dong), criza calculată este utilă şi pentru a profita de vulnerabilitatea presupusă a conducătorilor în poziţie de adversari sau de rivali. Ea permite agresorului să transforme brusc sistemul internaţional. Se urmăreşte obţinerea de la un alt stat a unor diverse avantaje importante, cum ar fi teritoriu, resurse strategice, avantaje

60

economice, influenţă politică sau recunoaştere internaţională. De asemenea, se urmăreşte convingerea statului adversar să renunţe la atitudinea sa într-o anumită chestiune fără a fi nevoie de declanşarea unui război. Acest aspect este fundamental.

Succesul crizei calculate depinde de măsura în care obiectivul urmărit poate fi atins fără a declanşa războiul (credibilitatea ameninţărilor proferate, receptivitatea adversarului la argumentele prezentate).

Acest tip de comportament politic este numit „pe marginea prăpastiei” sau brinkmanship, după expresia lui John Foster Dulles, secretarul de stat al preşedintelui Eisenhower.

Istoria ne oferă multiple exemple de crize calculate, cea mai spectaculoasă rămânând criza rachetelor din Cuba din 1962. Războiul din insulele Falkland (Malvine) din 1982, izbucnit dintr-o criză calculată, decisă de un mic grup de ofiţeri argentinieni, este un exemplu clasic al unei utilizări greşite a acestui procedeu. Alte crize greşit calculate sunt: criza balcanică din 1914; criza Berlinului, declanşată de U.R.S.S., căreia i-au ripostat Aliaţii în 1948; criza din Orientul Mijlociu din 1967, iniţiată de colonelul Nasser, care a declanşat „Războiul de Şase Zile”, şi înfrângerea umilitoare a Egiptului şi a cauzei arabe.

Dar nu toate crizele calculate au eşuat într-un mod asemănător. Criza franco-germană din 1905, privitoare la Maroc, i-a asigurat, în parte, împăratului Wilhelm al II-lea, succesul scontat. De asemenea, criza bosniacă din 1908, remilitarizarea Renaniei în 1936, criza de la München din 1938, asaltul Canalului de Suez la 6 octombrie 1973 de către trupele egiptene sunt alte exemple de reuşite ale crizei calculate.

• Criza accidentală Este o criză integral neprevăzută, accidentală, întotdeauna

inopinată, niciodată dorită, care izbucneşte aproape spontan, în lipsa unei provocări. Deşi destul de rară, ea nu este mai puţin de temut. Poate fi declanşată de acte, decizii sau incidente de rutină, aparent inofensive, complicate de circumstanţe.

În condiţii nefericite, de neînţelegeri sau de erori de evaluare, unul sau mai multe state se văd aruncate în mijlocul unei crize, cu toate inconvenientele sale, cu riscurile şi primejdiile sale. Întâmplarea pare să fie cauza acesteia. Criza întâmplătoare nu cunoaşte nici stat-agresor, nici stat-victimă.

61

Crizele accidentale pot fi declanşate şi de erori de execuţie, de intenţiile subversive ale unor grupuri mici de rebeli, de indivizi care acţionează în nume personal. Amorsată în acest mod, criza este accidentală, chiar dacă a fost premeditată de persoane particulare. Criza nu a fost dorită, nici creată, nici susţinută de responsabilii politici.

Spre exemplu, atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 este realizat de un naţionalist sârb, fără ca guvernul de la Belgrad să fi cunoscut, dirijat sau încurajat atentatul. În ciuda consecinţelor sale covârşitoare, acţiunea teroristă a lui Gavrilo Princip apărea iniţial ca un eveniment semifortuit.

De asemenea, numeroase revolte sau manifestări care au degenerat s-au aflat la baza unor crize bine cunoscute. Când studenţii din Budapesta au luat decizia, la 23 octombrie 1956, de a susţine mişcările reformiste poloneze, nimeni nu avea să-şi imagineze că această manifestaţie studenţească, aproape banală, se va transforma într-o insurecţie naţională cu ample implicaţii în plan internaţional.

Criza accidentală nu cunoaşte nici învingători şi nici învinşi. Aceste crize sunt, toate, purtătoare de schimbări potenţiale, faţă de care factorii decizionali trebuie să-şi definească poziţia, fie în favoarea acestor transformări, fie împotriva lor. Omul de stat, confruntat cu o criză accidentală, are interes să folosească acest prilej pentru a-şi atrage unele avantaje. Episodul avionului american U2 în 1960 şi utilizarea acestei crize de către Nikita Hruşciov constituie un exemplu în acest sens. Criza a fost scurtă, spectaculoasă, neaşteptată, dacă nu total imprevizibilă, dar şi accidentală. Aparatele de recunoaştere americane fotografiau teritoriul sovietic de trei ani, rămânând în afara razei de acţiune a apărării antiaeriene sovietice. La 1 mai 1960, pilotul avionului U2 este constrâns de o pană de motor să reducă altitudinea, expunându-se tirului rachetelor SAM 2. Acest incident fortuit nu a fost prevăzut de sovietici. El este exploatat totuşi de Hruşciov. Folosind ameninţări şi pretenţii multiple, acesta şi-a plasat omologul american, preşedintele Eisenhower, într-o situaţie dificilă. Statele Unite ale Americii au suferit o înfrângere politică şi diplomatică relativ gravă.

Criza accidentală oferă astfel aceleaşi ocazii, propune aceleaşi avantaje şi prezintă aceleaşi riscuri ca şi celelalte tipuri de criză. Dar ea nu lasă timp de a prevedea, de a planifica exploatarea unor eventuale momente critice. În cazul unui accident, a decide rapid şi a acţiona fără întârziere este indispensabil pentru o gestionare cât de cât corespunzătoare a crizei52.


62

I. Alte genuri de criză: criza de autoritate, a învăţământului, a industriei, sanitară, a petrolului, a gazelor, a unor produse (zahărului, grâului) etc.

Criza de autoritate este o criză deosebit de periculoasă. Criza de autoritate poate fi: criza de autoritate a unei persoane, în general, şi a persoanelor care reprezintă poziţii sociale, în special; criza de autoritate a instituţiilor statului. Aceasta este foarte gravă când se manifestă la nivelul instituţiilor fundamentale ale statului de drept. Deci, fiind dreptul neexercitat de a întreprinde o acţiune, de a da ordine, respectiv de a lua hotărâri, lipsa de autoritate este puterea neexercitată de către instituţie, conducător (persoană, demnitar) şi se induce în nerealizarea obiectivelor atribuţiilor şi acţiunilor legale. Cea mai gravă situaţie a crizei de autoritate este atunci când puterea învestită democratic nu reuşeşte să-şi exercite atribuţiile consfinţite prin Constituţie şi sarcinile primite prin învestirea sa ca putere legitimă.

Se apreciază că într-o situaţie de acest gen se ajunge în majoritatea cazurilor la disoluţia, dizolvarea, dezagregarea, blocarea sau nefuncţionarea instituţiilor respective. Cazurile sunt rare, dar istoria contemporană ne-a furnizat astfel de situaţii. Unul dintre ele este cel din Albania, când o criză complexă, „criza albaneză” din 1997 a determinat sub influenţa mai multor factori şi a presiunii populare disoluţia armatei, poliţiei, instituţii care într-o perioadă de timp nu şi-au putut exercita atributele şi a fost nevoie de intervenţia altor autorităţi (internaţionale) pentru a aduce situaţia la starea de norma-litate economică, socială, politică şi miliară.

Atribuţiuni şi competenţe specifice în gestionarea acestor tipuri de criză revin agenţiilor naţionale de criză, cu precizarea că Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale şi serviciile de informaţii specializate ale statului respectiv sunt implicate în mod substanţial, îndeosebi în ceea ce priveşte obţinerea de informaţii pertinente şi elaborarea de variante de răspuns adecvate53.

II.2. Clasificarea conflictelor De-a lungul istoriei, în relaţiile internaţionale, forţa a fost şi încă

mai este utilizată pentru a rezolva disputele. Din 1945, nu a trecut nici o zi fără ca undeva pe mapamond să nu se desfăşoare un conflict

53 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit, p. 45-46.

63

armat, iar sfârşitul „războiului rece” nu a redus frecvenţa acestor conflicte, ci, dimpotrivă. De exemplu, în 1994, mai mult de 30 de conflicte armate importante erau în curs de desfăşurare în locuri ca Afganistan, Algeria, Bosnia, Cecenia, Liberia, Ruanda şi Somalia. Având în vedere răspândirea atât de mare a violenţei, nu este de mirare că mulţi oameni pun semnul egalităţii între aceasta şi politica mondială. În lucrarea sa Despre Război, Carl von Clausewitz arăta că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace, o formă de comunicare între state, chiar dacă o formă extremă. Această analiză întăreşte convingerea că războiul este un instrument pe care statele îl folosesc pentru a-şi rezolva conflictele54.

La fel ca şi în cazul crizelor, există o multitudine de clasificări ale conflictelor, în funcţie de diverse criterii. Cel mai important dintre aceastea este criteriul referitor la statul-naţiune. Din acest punct de vedere, conflictele sunt interne (sau intranaţionale) şi internaţionale.

• Conflictele interne Întâlnite în literatura de specialitate sub diferire forme – războaie

civile, războaie intrastatale, conflicte intranaţionale ş.a. –, conflictele interne sunt conflictele care au loc pentru schimbarea structurii organizaţionale a statului. Conflictele interne au izbucnit mult mai frecvent decât au izbucnit conflictele internaţionale (interstatale). După sfârşitul „războiului rece”, acestora nu li s-a acordat întotdeauna o atenţie deosebită, dar conflictele interne de natură religioasă sau naţionalistă au creat precedente periculoase sau au afectat statele vecine, care împreună cu celelalte state au fost determinate să urmărească ce se întâmplă şi să intervină.

Conflictele interne îşi au izvorul într-o gamă largă de condiţii ideologice, demografice, religioase, etnice, economice, social-culturale şi politice. Războaiele civile şi revoluţiile au fost în acelaşi timp apărate ca instrumente ale justiţiei, dar şi condamnate ca o acceptare imorală a unei schimbări violente. Ele de fapt conţin ingrediente din ambele.

Printre sursele conflictelor interne, violenţa internă este o reacţie la sentimentul de frustrare pe care populaţia sau o parte a acesteia îl încearcă atunci când simte că li se interzice accesul la sursele de bogăţie ori li se neagă statutul la care ele consideră că ar avea dreptul. Atunci când aşteptările populaţiei la ceea ce ea crede (mai mult ori mai puţin obiectiv) că este îndreptăţită să aibă depăşesc, ca ritm,

54 Teodor Frunzeti, Op. cit., p. 71.

64

posibilităţile reale de satisfacere a acestor aşteptări, probabilitatea izbucnirii conflictelor creşte.

O altă sursă a conflictelor interne este naţionalismul. Mai mult de 95% din statele lumii cuprind în afară de naţiunea dominantă şi alte grupuri etnice, naţionalităţi ori minorităţi naţionale.

Un alt motiv al conflictelor interne este conflictul etno-naţional. Multe dintre revoltele interne şi războaiele etnice ce au loc în lume sunt mai puţin generate de motive politice sau economice, cât mai ales de animozităţi etnice în general, cu rădăcini adânci în istoria regiunilor respective. Aceste conflicte etno-naţionale diferă fundamental de mişcările secesioniste sau separatiste specifice perioadei destrămării imperiilor coloniale.

O cauză a conflictelor interne este de natură economică. Destabi-lizarea poate fi cauzată de o creştere economică prea rapidă şi de diferenţe mari în ce priveşte nivelul creşterii economice între diferite regiuni ale aceleiaşi ţări. Atunci când modernizarea generează creşterea pretenţiilor populaţiei mai mult decât posibilitatea guvernelor de a le satisface, dezordinile interne au condiţii create de a izbucni.

Dimensiunea internaţională a conflictelor interne Ar fi o greşeală să se creadă că războiul civil poate fi provocat

numai de condiţii interne. Factorii externi influenţează de cele mai multe ori rebeliunea internă, de multe ori în concurenţă cu cei interni. Se pot distinge câteva faze care au influenţat legătura dintre schimbările în sistemul internaţional şi incidenţa războiului civil. În primul rând, efectele imperialismului, industrializarea, naţionalismul şi ideologia au provocat niveluri ridicate de incidenţă a războiului civil între 1848 şi 1870.

În al doilea rând, colapsul imperiilor coloniale ale puterilor europene a contribuit la creşterea frecvenţei conflictelor interne între sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi anii şaizeci ai secolului XX.

În al treilea rând, perioada pe care o străbatem, începută o dată cu sfârşitul „războiului rece” şi cu dispariţia rigorii impuse de bipolaritatea sistemului internaţional, face ca multe state, naţiuni ori numai minorităţi naţionale şi grupuri etnice să aibă un „spaţiu de manevră” mai larg, fără teama unei intervenţii externe din partea marilor puteri în situaţia utilizării forţei pentru satisfacerea intereselor lor.

Deoarece marile puteri au interese globale, ele au fost întotdeauna gata să intervină în războaiele civile pentru a sprijini

65

guvernele prietene şi a le răsturna pe cele considerate ostile. Când acest lucru s-a întâmplat, conflictele interne s-au internaţionalizat. Astăzi este însă adesea dificil de determinat unde se termină un război intern şi unde începe unul internaţional. Într-o lume interdependentă, cu graniţe din ce în ce mai volatile între state, diferenţa dintre implicare şi intervenţie este dificil de făcut55.

Charta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) prevede intervenţia armată din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite în caz de catastrofă umanitară în urma unui conflict intern.

• Conflictele internaţionale Conflictele internaţionale, întâlnite în literatura de specialitate şi

sub denumiri precum conflicte armate internaţionale, conflicte inter-statale şi mai ales războaie, în sens generic, sunt conflictele care implică mai mulţi actori internaţionali, depăşind graniţa unui singur stat. Ele pot fi: bilaterale (între două state), regionale, continentale sau mondiale.

În relaţiile internaţionale, conflictele survin, de obicei, atunci când actorii interacţionează şi ajung la dispute asupra unor interese divergente, incompatibile. Prin ele însele, conflictele nu sunt în mod necesar o ameninţare, arată unii autori, deoarece războiul şi conflictul sunt diferite. Conflictele au loc atunci când două părţi implicate percep divergenţele dintre ele şi caută să rezolve aceste divergenţe spre propria satisfacţie. Unele conflicte sunt inevitabile atunci când oamenii şi diverse comunităţi interacţionează. În concluzie, conflictul nu ar trebui privit ca fenomen anormal. De asemenea, conflictul nu ar trebui văzut ca fiind în mod necesar distructiv, deoarece acesta poate promova solidaritatea socială, gândirea creativă, învăţarea şi comu-nicarea – toate acestea fiind factori vitali ai rezolvării disputelor. Cu toate acestea, costul conflictelor devine ameninţător atunci când actorii implicaţi recurg la puterea armată pentru a rezolva ceea ce ei percep a fi conflicte de interese ireconciliabile.

De-a lungul istoriei, fizionomia conflictelor armate s-a modificat ca urmare a inovaţiilor în tehnologia militară. În secolul al XX-lea, acest impact a fost deosebit de rapid şi a exercitat multiple influenţe.

Distructivitatea crescândă a armamentului modern a afectat războiul din zilele noastre în trei direcţii importante.

În primul rând, deşi durata războaielor interstate s-a mărit în mod constant între 1816 şi cel de-al doilea război mondial, conflictele

55 Ibidem, p. 82-83.

66

armate au fost mult mai scurte după 1945. Se pare că existenţa permanentă a ameninţării cu utilizarea armelor de nimicire în masă a făcut ca multor conflicte dintre state să li se găsească o soluţie mai repede decât dacă această ameninţare nu ar fi existat (viziunea realistă).

În al doilea rând, numărul statelor implicate în războaie majore a scăzut drastic după cel de-al doilea război mondial.

În al treilea rând, conflictele armate s-au restrâns la anumite zone geografice. Conflictele majore, la nivelul unui teatru de acţiuni militare, implicând mai mulţi participanţi, au devenit mult mai puţin frecvente spre deosebire de perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial, când războiul se desfăşura, de regulă, între marile puteri56.

II.3. Tipuri de război Analizând războiul în istoria omenirii, cel mai mare teoretician

al său, Carl von Clausewitz, a propus categorisirea acestuia în cinci tipuri principale: absolut, real, total, limitat, nelimitat.

• Războiul absolut. Este o fantezie logică, imposibil de realizat în realitate, nerestrâns de forţe inteligente. În acest caz, violenţa este extremă, deoarece scopul este învingerea completă a inamicului. Exemplul în acest caz poate fi războiul dus de Germania în faza finală a celui de-al doilea război mondial.

• Războiul real. Este constrâns de anumite limite (sociale, politice, de timp şi de spaţiu). Războaiele reale se întind pe scară largă de la simple ameninţări la conflicte nelimitate. În acest caz, putem exemplifica: primul război mondial (1914-1918); războiul Crimeii (1853-1856); războiul din Vietnam (1963/64-1974/75); războiul din Afganistan (1979-1989); războiul de 30 de ani (1618-1648); războaiele greco-persane (490-480 î.e.n.).

• Războiul total. Cere o subordonare totală a tuturor politicilor şi presupune că victoria sau înfrângerea totală sunt singurele opţiuni posibile. Pentru acest tip de război putem exemplifica: războiul Imperiului Roman împotriva Egiptului (31-30 î.e.n.); războiul civil spaniol (1936-1939); războiul împotriva hitlerismului (1939-1945); războiul civil din China (1945-1949).

56 Ibidem, p. 82-83.

67

• Războiul limitat. Este războiul restrâns ca spaţiu şi/sau timp. Enumerăm ca exemple: războaiele balcanice (1912-1913); războiul din Insulele Falkland (1982); războiul ruso-japonez (1904-1905); războiul S.U.A. – Mexic (1846-1848); războiul Germania – Franţa (1940); războiul Germania – Polonia (1939).

• Războiul nelimitat. Este conflictul care vizează îndeplinirea unei decizii politice reale şi presupune distrugerea inamicului prin distrugerea completă a forţelor sale psihice, fizice şi de orice alt tip. În acest sens menţionăm ca exemple: războaiele punice (264-146 î.e.n.); războiul de 100 de ani (1337-1453); „războiul rece” (1946-1991); războiul împotriva terorismului.

Pe lângă aceste tipuri de război, descrise de Clausewitz, teoria relaţiilor internaţionale se opreşte şi asupra războiului hegemonic, asimilat cu cel total. Acest război implică: puterile dominante; statele challenger (cele ce vor să schimbe situaţia existentă), alte state majore şi majoritatea statelor minore. Miza acestui război este fie schimbarea distribuţiei puterii în sistem, fie schimbarea structurii de autoritate în sistem. Intensitatea războiului hegemonic tinde către absolut. Gradele de violenţă şi de distrugere sunt foarte ridicate, ceea ce îl transformă într-un război fără limite.

Desigur că o tipologie exhaustivă a războiului trece dincolo de clasificarea făcută de teoreticianul Clausewitz şi, în funcţie de diferite criterii, poate structura războaiele în multe alte categorii. În acest sens, istoria omenirii ne oferă un material bogat în exemple, putând astfel deosebi şi alte tipuri de război după caracterul acestuia, modul cum se desfăşoară, teatrul de operaţii ş.a., precum războaie drepte şi nedrepte, războaie de apărare şi de cucerire, războaie simetrice şi asimetrice, războaie convenţionale şi neconvenţionale, războaie maritime, terestre, aeriene şi combinate.

Războiul drept: războaiele greco-persane (490-480 î.e.n.) pentru greci; revoluţia Ţărilor de Jos (1576-1609); războiul de unificare a Italiei (1859-1871); războiul dus de Serbia sau Belgia în 1914.

Războiul nedrept: războiul ruso-finlandez (1939-1940), pentru ruşi; primul război mondial, pentru marile puteri, al doilea război mondial, pentru Germania şi Italia; războiul din Afganistan (1979-1989); războiul ruso-cecen.

Războiul de apărare: războaiele daco-romane (101-102; 105-106); războaiele Principatelor Române cu Imperiul Otoman; războiul de independenţă al S.U.A. (1776-1783).

68

Războiul de cucerire: Cruciadele; războiul Imperiului Mongol; războaiele coloniale; războaiele austro-ruso-turce (1683-1878); războaiele napoleoniene (1796-1815).

Războiul simetric: primul război mondial (1914-1918), al doilea război mondial (1939-1945); războiul de 7 ani (1756-1763); războiul din Coreea (1950-1953); războiul Iran-Irak (1980-1988).

Războiul asimetric: războiul ruso-finlandez (1939-1940); războiul ruso-cecen; războiul N.A.T.O. (S.U.A.) – Iugoslavia (1998); războiul N.A.T.O. (S.U.A.) – Afganistan (2001); războiul N.A.T.O. (S.U.A.) – Irak (2003).

Războiul convenţional: războaiele austro-ruso-turce (1683-1878); războiul Prusia-Austria (1866); războiul peloponesiac (431-404 î.e.n.).

Războiul neconvenţional: războaiele arabo-israeliene; războiul ruso-cecen; războiul submarin total al Germaniei (1917); războiul S.U.A. – Japonia (1945).

Războiul maritim: războiul de la Salamina (480 î.e.n.); bătălia de la Actium (30 î.e.n.); războaiele navale Anglia-Olanda; războaiele navale Anglia – Spania; războiul S.U.A. – Japonia (1941-1945).

Războiul terestru: războaiele macedonene (336-328 î.e.n.); războiul din Africa (1939-1943).

Războiul aerian: bătălia Angliei (1939-1940).

69

III. FACTORI CARE DETERMINĂ APARIŢIA CRIZELOR ŞI A CONFLICTELOR Filosofii, sociologii, oamenii politici, specialiştii militari ş.a

acceptă astăzi, tot mai mult, că politicul (politica) defineşte statutul omului ca fiinţă socială. Încă din Antichitate au existat societăţi politice prestatale, în care puterea politică s-a manifestat divers, fie ca biserică, religie, fie după modelul capul familiei, capul comunităţii. Deci, puterea şi politicul nu se reduc la stat, ci sunt anterioare statului şi definesc omul ca fiinţă socială. Apariţia statului a determinat ca puterea politică să se manifeste ca o relaţie necesară între guvernanţi şi guvernaţi.

Puterea politică este acea structură esenţială prin care societatea, în calitate de domeniu specific al realităţii, se opune entropiei – tendinţa naturală spre dezordine şi disoluţie. Istoriografia contem-porană a sintetizat definiţiile puterii politice de la origini şi până astăzi în câteva grupe mari astfel: psihologiste, behavioriste, structural-funcţionaliste, socio-politice şi formaliste etc.

În perioada postbelică, gânditori ca Bertrand Russel şi H. Lasswell apreciau că „puterea este realizarea în practică a efectelor dorite, în relaţia de la conducători la conduşi”. Adorno Marcuse, From definesc puterea prin apel la psihoanaliză.

Proiecţiile psihologiste şi psihoanalitice sunt irelevante şi false în temeiul lor, chiar dacă aruncă lumină asupra multor aspecte ale puterii.

Definiţiile behavioriste prezintă puterea ca tip deosebit de comportament, care constă în posibilitatea modificării comportamen-tului altora. Dezvoltată în S.U.A., teoria behavioristă nu satisface, deoarece reduce puterea la comportament, dar are anumite virtuţi prin experimentul ştiinţific pe care îl practică şi duce la măsurarea, cuantificarea, fie şi parţială, a comportamentului politic.

Definiţiile structural-funcţionaliste reprezintă tipul teologic de definire a puterii. Thomas Parson, un clasic al acestei teorii, dezvoltată în S.U.A., afirmă că scopurile puterii sunt scopurile comunităţii sau societăţii. Puterea este capacitatea generalizată de a obţine efectuarea

70

îndatoririlor obligatorii în sistemul de organizare colectivă, care are „scopuri comunitare”. Se confundă astfel categoria puterii cu alte structuri şi activităţi ale societăţii. Puterea politică este structural altceva decât puterea economică, deşi una fără alta nu pot să existe.

Definiţiile socio-politice prezintă, prin categoriile sociologiei generale, puterea din perspectiva sistemului social-global – ea este o relaţie socială fundamentală între guvernanţi şi guvernaţi; puterea este relaţia care îi structurează obiectiv, până la un punct, mai mult sau mai puţin, indiferent de voinţa şi conştiinţa lor. B. de Jouvenel, politolog francez contemporan, consideră puterea „în sine” ca „un dar” cu tendinţa de „a se umfla”, care se autoîntemeiează indiferent de contex-tul social. Deranjant este faptul că fiecare ciclu de „umflare” are consecinţă ultimă, totalitarismul.

Definiţiile formaliste caracterizează şcoala politologică din S.U.A., cu dezvoltări originale în Occident, şi sunt apreciate ca principala direcţie de gândire politică în perioada postbelică. Succint, teoria puterii politice, definită formalist, ar reprezenta o ecuaţie între guvernanţi şi guvernaţi, bazată pe interesele acestora, care, dacă este epuizată şi contractul este rupt, duce la criză, deoarece puterea este şi rămâne neschimbată, în esenţa sa, în timp şi spaţiu. Această esenţă, care rămâne neschimbată, în funcţie de loc şi timp, de raporturile de forţă, de cultură şi civilizaţie, se poate manifesta prin cele trei ipostaze: forţa, autoritatea, conducerea. Puterea, în esenţa sa, este relaţia de dominaţie. Această judecată abstractă asupra puterii devine relevantă dacă vom introduce categoria de interes, categorie corelativă puterii.

Categoria de interes, relativ la putere, ne ajută să înţelegem categoriile derivate: legitimitatea; autoritatea; obligaţia politică; puterea licită (legitimă şi legală); puterea alienată.

Gândirea şi regândirea puterii prin intermediul categoriei de interes au produs în teoria modernă şi contemporană mai multe variante de definire a puterii politice legitime: varianta de tradiţie franceză, care afirmă că poporul este suveranul: varianta de tradiţie engleză, sceptică şi relativistă, care afirmă compromisul şi consensul; varianta dezvoltată în S.U.A., ca o dezvoltare consecventă a „realis-mului politic”, care afirmă poliarhia. Toate acestea s-au contopit în sinteza numită „Democraţia guvernamentală”, pe care G. Dartori, R. Dahl o definesc în termenii următori: „într-o democraţie, poporul este suficient de puternic pentru a controla puterea, dar nu şi suficient de capabil pentru a o exercita el însuşi”.

71

Reţinând că, în afara categoriei de interes, orice altă tratare a puterii devine irelevantă, politologul Edward Lehman arată că puterea, ca proprietate a politicului, a politicii, are următoarele trăsături universale: puterea este relaţională; puterea este internaţională; puterea este impoziţională (deţinătorul puterii întâmpină prin mijloace, conduită şi acţiune, rezistenţa celeilalte părţi); puterea este potenţială (resurse infinite); puterea are capacităţi intermembri: puterea are capacităţi sistemice.

De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, mondializarea a permis ameliorarea nivelului de trai al populaţiei de pe glob. Tot datorită ei, oamenii săraci au acces – chiar şi în ţările bogate – la bunuri şi servicii care ar fi mult mai scumpe dacă ei ar locui în ţări aflate în autarhie. Datorită mondializării, economiile pot fi orientate spre ţările sărace, pentru crearea de locuri de muncă.

Echilibrul sau dezechilibrul de putere sunt cele care determină, în ultimă instanţă, starea sistemului relaţiilor internaţionale, la un moment dat. Echilibrul a însemnat întotdeauna pace şi securitate. Dezechilibrul – conflict şi insecuritate.

Intensitatea şi gradul de dezechilibru ce intervin la un moment dat, în ecuaţia de putere, conduc întotdeauna la stări de criză – cu manifestări incipiente în mediul diplomatic, economic, ideologic, social etc. –, care degenerează, printr-o ineficientă gestionare, în conflicte de diferite intensităţi până la război – ca ultimă modalitate (din nefericire, cea mai violentă) de gestionare a crizei.

Lumea bipolară existentă pe timpul „războiului rece” a dispărut, dar nu prin forma clasică a războiului sau a revoluţiei, ci „prin uzura şi implozia unui sistem hipercentralizat şi de factură colectivistă”, care înseamnă, de fapt, exersarea unui mecanism de „provocare” a crizei într-unul din polii ecuaţiei de putere, diminuează şansa de a înfiripa o nouă arhitectură de securitate, unanim acceptată, şi sporeşte gradul de insecuritate tocmai prin multiplicarea „agenţilor” care pot provoca mari crize în plan economic, politic, militar sau socio-spiritual.

Asistăm, în prezent, de fapt, „nu numai la multiplicarea centrelor de putere, ci şi la o manifestare asimetrică a subiecţilor în ecuaţia de putere”, după opinia lui E. Lehman, ecuaţie în care forţa militară pare să fie la îndemâna mai multor actori, decât forţa economică sau tehnico-ştiinţifică. Din punct de vedere acţional, „intervenţiile militare” şi „conflictele locale”, în interesul lor clasic, sunt cele mai „vizibile” modalităţi de „promovare” sau „gestionare a crizelor”.

72

În general, există două dimensiuni ale crizelor politico-militare – una cu determinare internă (locală) şi cealaltă cu determinare externă (globală), ambele evocând teza provocării şi/sau a controlului crizei. În primul caz, statele mici „secundare”, percepute de marile puteri ca „obiect” de dispută, intră în „criză” atât ca urmare a situaţiilor social-patologice, generate de discontinuităţi, sau ca urmare a provocărilor „din afară”, cu posibilitatea degenerării în conflicte interne sau a debutării într-un război deschis. În al doilea caz, marile puteri (superputerile), „actorii” de prim rang, care dispun de capacitatea de a limita şi modela violenţa conflictelor dintre statele mici şi chiar în interiorul acestora, sunt capabile să provoace o „criză” sau să o controleze atât preventiv, cât şi activ, la nivel politic şi strategic.

Ţărilor mici şi mijlocii subdezvoltate sau în curs de dezvoltare le sunt „rezervate” o gamă variată de conflicte militare permise şi încurajate de marile puteri, „iar motivaţiile scopurilor politico-militare, caracterul, fizionomia, durata şi chiar mijloacele de luptă utilizate în aceste conflicte vor fi induse, permise, sugerate sau impuse de către acestea”. Noul tip de conflict ce va fi purtat (rezolvat) cu armele „relativ paşnice” ale cunoaşterii prefigurează crearea unor ade-vărate „coridoare” între supraputeri şi zonele de interes ale acestora. Acest tip de conflict nu va încălca pacea, ci va coexista cu ea. Cu alte cuvinte, conflictele secolului XXI vor fi, în principal, nonviolente (în sens clasic), fără ca armamentele clasice şi nici mizele (sursele de energie, sfere regionale de influenţă etc.) să dispară; tentaţia de a fi folosite continuă să existe, „schimbându-se numai ponderea lor”57.

III.1. Niveluri de analiză a crizelor şi conflictelor De-a lungul istoriei au fost făcute multe eforturi pentru a explica de

ce statele utilizează forţa în relaţiile dintre ele. Autorii de specialitate au considerat că originile războiului şi, implicit, ale crizelor şi conflictelor internaţionale sunt foarte diverse. Conform lui Keneth Waltz, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, cauzele războaielor sunt de trei tipuri (trei niveluri de analiză): natura umană (individual), statul (statal) şi sistemul internaţional (sistemic).

• Primul nivel de analiză: natura umană şi agresiunea Într-un fel, toate războaiele dintre state îşi au originea în

deciziile conducătorilor politici, ale căror opţiuni determină în ultimă instanţă dacă conflictul armat va avea loc sau nu. De aceea, trebuie să

57 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p.62-67.

73

luăm în considerare relaţia dintre război ca fenomen social şi indivizi şi, pornind de aici, ajungem la problema centrală a naturii umane.

Analizând fizionomia războaielor şi mecanismul ce determină începerea războaielor, Sigmund Freud trăgea concluzia că agresiunea ar deriva din programarea genetică a fiinţei umane şi din caracteristicile psihologiei sale. Identificând homo sapiens ca fiind printre cele mai agresive specii, Konrad Lorenz arăta că fiinţa umană este una dintre puţinele specii ce practică agresiunea intraspecifică (adică ucide de obicei indivizi aparţinând propriei specii). Cele mai multe specii practică agresiunea interspecifică (ucigând numai indivizi aparţinând altor specii, o excepţie fiind canibalismul practicat de unele specii de peşti tropicali şi de unele maimuţe, în anumite circumstanţe).

Teoriile de mai sus ridică multe semne de întrebare. Dacă agresivitatea este un impuls inevitabil derivând din natura umană, atunci de ce nu toţi oamenii manifestă acest comportament? De asemenea, genetica nu explică de ce indivizii devin agresivi numai în anumite momente.

O altă categorie de specialişti arată că războiul este o trăsătură dobândită, parte a moştenirii culturale, şi nu o consecinţă a naturii biologice a omului. Capacitatea, dar nu nevoia de violenţă, pare să fie biologic motivată la fiinţa umană, arată Robert Gurr. Agresivitatea este un rezultat al socializării, fiind dobândită devreme, în cursul vieţii omeneşti, fiind deci o trăsătură dobândită, şi nu un comportament determinat biologic, arată el.

Alţi specialişti, folosind metode de studiere a comportamentului pentru a analiza relaţiile internaţionale, îşi pun problema dacă există situaţii când naţiuni întregi sunt predispuse la a declanşa un război, adică dacă trăsăturile caracteristice naţionale determină agresiunea. Caracterul naţional sau identitatea naţională sunt reprezentate de atributele şi valorile comune pe care membrii unei naţiuni le împărtăşesc.

Caracterul naţional se poate însă manifesta în moduri diferite, în funcţie de circumstanţe. Suedia şi Elveţia au gestionat situaţiile conflictuale în care s-au aflat, evitând conflictele armate din 1809 şi, respectiv, 1815. Diferenţele mari existente de la o ţară la alta de-a lungul ultimelor cinci secole arată că războiul nu este de neevitat.

În concluzie, se poate spune că decizia de a declanşa un conflict armat este explicată mai bine nu de agresivitatea liderilor politici ca indivizi ori de agresivitatea caracterului naţional, ci de agresivitatea guvernelor statelor şi, respectiv, a liderilor acestora. De aceea, este

74

relevant să ne întrebăm ce factori interni încurajează politicienii să aleagă soluţia conflictului armat.

• Al doilea nivel de analiză: caracteristicile interne ale statelor şi implicarea în război

Diferenţele în ce priveşte sistemul politic, mărimea, ideologia, localizarea geografică, dinamica populaţiei, omogenitatea etnică, bogăţia naţională, performanţele economice, capacitatea militară şi nivelul de educaţie influenţează angajarea, sau nu, a unui stat în război.

Deoarece războiul a contribuit la apariţia şi consolidarea statului, vom examina câteva teorii ce se referă la caracteristicile interne ale statelor care influenţează deciziile liderilor politici privind utilizarea forţei.

Durata independenţei. Statele noi sunt mai predispuse să se angajeze în conflicte armate decât statele mature. De obicei, noile state independente trec prin perioade de frământări interne şi sunt adevăraţi catalizatori pentru conflicte externe. Între 1945 şi 1992, şaizeci de războaie civile s-au desfăşurat în statele ce tocmai îşi cuceriseră independenţa. Problemele politice ale acestor state sunt multiple, relaţiile lor cu comunitatea internaţională sunt abia în curs de clarificare, frontierele lor au fost stabilite de multe ori arbitrar, unele dintre ele de către fostele puteri coloniale, iar nu în ultimul rând clasa politică nu este suficient de matură.

Determinanţi culturali şi perimarea constrângerilor morale. Comportamentul statelor moderne în afacerile externe este puternic influenţat de tradiţiile culturale şi etice ale populaţiei.

Conform teoreticienilor care sunt adepţii teoriei culturale, pornirea spre război ar fi generată de modul în care societatea modelează credinţele şi normele impuse populaţiei. Prin programele educaţionale din şcoli şi alte instituţii, guvernele ar aplica un plan de îndoctrinare bazat pe valori ce propagă cultul violenţei şi al războiului. Într-o lume caracterizată de culturi naţionale diferite, există un mesaj comun de obedienţă, al datoriei de a face sacrificii pentru stat. Statele, se afirmă, răspândesc credinţa că ele au dreptul de a purta război şi că acest drept nu poate fi pus în discuţie, în ciuda principiilor etice, religioase şi filosofice ce condamnă violenţa.

Sărăcia naţională. Nivelul de dezvoltare economică a unui stat afectează posibilitatea ca acesta să se implice într-un război. Istoric, cele mai agresive state nu au fost state bogate, această tendinţă menţinându-se şi astăzi. Cele mai bogate şi cele mai sărace state nu sunt

75

predispuse spre război. Ultimele, deoarece nu pot susţine un război din lipsă de resurse militare şi economice, în timp ce prima categorie deţine sisteme de armament prea distructive pentru a le utiliza.

Militarizarea. Întrebarea dacă sporirea puterii militare duce spre război ori spre prezervarea păcii nu este nouă. Cursa spre cele mai perfecţionate tehnologii militare a început în ţările cele mai industrializate şi în timpul „războiului rece” nu s-a răspândit mai departe. Acum însă asistăm la o proliferare rapidă în diverse regiuni, spre diverşi competitori, cu o largă asistenţă din partea ţărilor dezvoltate. Din acest punct de vedere, statele în curs de dezvoltare de astăzi se găsesc în situaţia în care s-a aflat Europa înainte de 1945. În Europa de Vest, pe măsură ce statele s-au dezvoltat economic, ele au eliminat războiul din relaţiile reciproce.

Sistemul economic. Întrebarea dacă natura sistemului economic influenţează frecvent angajări în conflicte armate a provocat controverse de-a lungul timpului. În mod deosebit, după ce marxismul a fost instaurat în Rusia în urma loviturii de stat bolşevice din 1917, teoreticienii comunişti au susţinut că de fapt capitalismul ar fi constituit cauza primordială a războiului, deoarece capitalismul a generat imperialismul şi colonialismul. În conformitate cu această teorie, capitalismul generează supraproducţie ce trebuie exportată. Această necesitate, la rândul ei, stimulează războaiele pentru cucerirea şi protecţia pieţelor străine. De aici concluzia că sistemul capitalist, bazat pe libera iniţiativă şi economia de piaţă, cu o intervenţie redusă a statului pentru reglarea pieţii, stimulează imperialismul şi militarismul în scopul unor câştiguri economice. Teoreticienii marxişti cred că singura cale de a pune capăt războaielor interstate ar fi sfârşitul capitalismului.

Teoria marxistă nu explică însă de ce statele comuniste au utilizat frecvent forţa nu numai împotriva statelor capitaliste, dar chiar şi între ele. În acelaşi timp, este de remarcat că între 1945 şi 1967 statele comuniste au fost implicate în 25% din conflictele armate, în timp ce ele reprezentau doar 15% din numărul total al statelor de pe glob. Concluzia că statele sistemului comunist sunt în mod inerent neagresive s-a dovedit falsă. Imposibilitatea comunismului de a produce prosperitate economică a provocat respingerea sa violentă în Europa Centrală şi de Est. Astăzi, numai Cuba şi Coreea de Nord aplică întru totul principiile economiei comuniste.

76

Contrar teoriei marxiste, teoreticienii liberali afirmă că sistemul pieţei libere stimulează pacea, nu războiul. Apărătorii capitalismului gândesc de mult timp că statele cu un sistem economic bazat pe piaţa liberă sunt mult mai paşnice. Motivele sunt multiple, dar ei se concentrează pe premisa că întreprinderile sunt susţinători naturali ai păcii, profiturile acestora depinzând de pace. Războiul se interferează cu schimburile economice, blochează profitul, distruge proprietăţile, provoacă inflaţie, consumă resurse naturale epuizabile, încurajează birocraţia guvernamentală şi luarea unor măsuri contraproductive privind controlul activităţilor economice de către guverne. Prin extensie, pe măsură ce acţiunile guvernamentale de îngrădire şi control al pieţei interne se reduc, prosperitatea va creşte şi tot mai puţine războaie se vor produce.

Tipul de regim politic. Ţările democratice aflate în conflict au utilizat de regulă alte căi decât războiul pentru a soluţiona problemele în divergenţă, în primul rând deoarece cultura politică a statelor democratice stabileşte norme împotriva agresiunii, ca o metodă de soluţionare a conflictelor, iar procedurile instituţionalizate întăresc limitările impuse opţiunilor liderilor politici.

Participarea cetăţenilor la viaţa politică şi libertăţile civile, ca de exemplu libertatea cuvântului şi o presă liberă, încurajează opoziţia şi critica, iar teama liderilor de a fi „pedepsiţi” la alegeri îi descurajează să ia măsuri nepopulare, cum ar putea fi angajarea într-un război. Valul de democratizare de după 1970 a provocat speculaţii că sistemul democraţiei occidentale va deveni universal, „forma finală de guvernare”. Ar fi însă prematur ori excesiv de optimist să se presupună că în mod automat răspândirea democraţiei va genera o lume mai paşnică.

Un alt motiv de îngrijorare este şi frecvenţa cu care statele democratice au intervenit militar nu numai în state cu regim autoritar, dar chiar şi în alte state democratice, pentru a le forţa să accelereze reformele democratice. Pacea bazată pe democraţie poate fi pusă în pericol tocmai datorită faptului că statele nu pot deveni democraţii mature peste noapte, ele trecând printr-o perioadă de tranziţie, în care politica maselor specifică democraţiei se mixează cu politica dusă de elite, specific sistemelor autocratice.

Naţionalismul. Dragostea şi loialitatea faţă de o naţiune sunt sentimente nobile, dar exprimate excesiv ele sunt de departe unele dintre cele mai importante cauze ale izbucnirii războaielor (naţionalismul constituie nu cauza războiului, ci scânteia care îl poate declanşa).

77

Atunci când cetăţenii devin angajaţi pentru a asigura puterea şi prosperitatea propriei ţări şi această hotărâre este întărită de mituri exacerbând tăria morală, fizică şi politică a statului şi de simţămintele individuale ale populaţiei, iar la aceasta se adaugă tendinţa indivizilor de a-şi căuta propria identitate şi afirmare personală prin intermediul statului şi al instituţiilor sale, atunci naţionalismul este o contribuţie şi totodată o provocare la război.

Legătura dintre naţionalism – mai bine spus ultranaţionalism – şi război are o lungă istorie, dar cea mai evidentă a fost în secolul al XX-lea, naţionalismul fiind pe drept numit „religia secolului XX”. Astăzi, naţionalismul este deosebit de virulent şi intens, iar combinat cu rasismul devine una dintre cele mai puternice mişcări ale lumii contemporane, trecând barierele diverselor sisteme sociale.

Multe conflicte armate de astăzi sunt generate de sentimente exacerbate de naţionalism care favorizează „febra” războiului, acompaniată de ostilitatea deschisă şi tendinţa de formare a unei imagini caricaturale a inamicului, faţă de care violenţa sadică şi genocidul ar fi justificate.

• Al treilea nivel de analiză: ciclurile de război şi pace în sistemul internaţional

Aserţiunea „violenţa naşte violenţă” reflectă faptul că seminţele viitoarelor războaie se află în războaiele trecute. Din această perspectivă, al doilea război mondial este o continuare, la un alt nivel, a primului război mondial, iar războaiele succesive în Orientul Mijlociu au fost fiecare stimulate de predecesorul său. Din această perspectivă, războiul apare ca fiind „contagios”, iar declanşarea sa drept inevitabilă. Dacă ar fi aşa, ceva din dinamica politicii mondiale – natura sa anarhică, sistemul legal slab, inegala distribuţie a puterii, schimbările destabilizatoare în relaţia de putere a principalilor actori ori o anume combinaţie a atributelor structurale – ar face sistemul internaţional bazat pe state (actorii principali) un sistem al războiului.

Teoria tranziţiei puterii. Conform acestei teorii, inegalitatea în ce priveşte capacitatea politică, economică şi militară a statelor ori grupurilor de state aflate în competiţie măreşte posibilitatea declanşării unui război. Pacea este cel mai bine prezervată atunci când există un echilibru al capacităţii statelor avantajate şi dezavantajate. Agresorul va face parte, de regulă, dintr-un mic grup de ţări puternice, dar nemulţumite de situaţia existentă. De asemenea, cel mai frecvent agresor va fi unul dintre statele mai slabe din acest grup.

78

O observaţie importantă este că avantajul s-a schimbat, în timp, de la atacator la cel atacat. Şansele ca atacatorul să sfârşească războiul victorios s-au redus doar la 18% în anii ’80 ai secolului XX.

Teoria ciclurilor. Cea mai recentă teorie explicând ciclicitatea războaielor este denumită teoria ciclului lung. Conform acesteia, în ultimii cinci sute de ani, perioadele de război global au alternat ciclic cu un „război general”, izbucnind aproximativ o dată în fiecare secol, deşi la intervale neregulate de timp. Atributele sistemului internaţional (în domeniile economic, politic şi militar) ar fi responsabile de frecvenţa cu care războaiele majore au izbucnit periodic, de-a lungul istoriei moderne.

Perspectiva ciclului lung este bazată pe faptul că o mare putere s-a ridicat la o poziţie hegemonică la un interval de aproximativ o sută de ani. Utilizând ca măsură a gradului de dominaţie a puterii proporţia deţinerii puterii maritime, se observă apariţia unor intervale de hegemonie. Astfel, Portugalia, Spania şi Olanda s-au afirmat la începutul secolului al XVI-lea şi, respectiv, al XVII-lea, apoi Anglia s-a afirmat la începutul secolului al XVIII-lea, iar S.U.A. la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În timpul perioadei lor de hegemonie, aceste state au monopolizat puterea militară şi comerţul internaţional şi au determinat în cea mai mare parte regulile sistemului. În timpul fiecărui ciclu, asumarea unor responsabilităţi mai mari decât posibilităţile reale ale respectivilor actori, costul enorm al menţinerii hegemoniei şi, în ultimă instanţă, apariţia unor duşmani puternici au dus la scăderea legitimităţii puterii efective a hegemonilor. Atunci când ameninţarea la adresa regulilor sistemului, stabilite de puterea hegemon, a crescut suficient de mult, un război global a izbucnit după o lungă perioadă de timp, în fiecare secol. La finalizarea fiecărui nou război, un nou lider mondial a obţinut hegemonia, iar un nou proces ciclic începe din nou.

Evidenţele istoriei asigură o bază pentru a afirma că sistemul internaţional în care războiul să fie posibil va putea fi înlocuit cu un sistem bazat pe pace. Tendinţele recente arată că războiul clasic dintre state a încetat deja să domine relaţiile internaţionale. Dacă, pe termen lung, dispariţia războiului este posibilă, conflictul armat şi violenţa vor putea să persiste însă în interiorul statelor58.

58 Teodor Frunzeti, Op. cit., p. 74-81.

79

Cursul unui conflict depinde de comportamentul şi răspunsul actorilor implicaţi. Conform teoriei lui P.S. Douma referitoare la originile conflictului contemporan, există trei categorii importante de astfel de comportamente/răspunsuri:

− comportamentul/răspunsul faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează;

− comportamentul/răspunsul actorilor substatali/internaţionali faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează;

− comportamentul/răspunsul altor state (vecine) faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează.

Acelaşi analist prezintă şi principalii factori cauzatori ai tranziţiei la starea de conflict:

1. Factorii politico-militari: procesele implicate în formarea statelor şi a naţiunilor; rolul bunei guvernări, democraţiei, drepturilor omului, drepturilor minorităţilor; rolul factorilor etno-culturali; centrali-zarea/monopolul puterii de stat; mecanismul de tranziţie a puterii; rolul forţelor armate; proliferarea armelor în interiorul statelor etc.

Importanţa factorilor politico-militari în izbucnirea unui conflict violent a fost adesea subliniată în literatura contemporană, însă analiza lor nu este consistentă, această dimensiune fiind tratată ca un fel de „cutie neagră”. În cele mai multe cazuri, a fost folosită o tipologie ce încerca să clasifice diversele sisteme politice pe o scală de la regimurile represive şi coercitive la cele democratice. În alte cazuri, au fost folosite categorii nominale, precum cele din tipologia lui Michael Brown referitoare la liderii slabi şi vecinii slabi. Cu toate acestea, faptul că anumite categorii sunt utile, pentru a caracteriza regimurile politice, pentru o analiză profundă a factorilor politici pare mult mai potrivită examinarea proprietăţilor sistemice ale statului şi a modalităţilor în care elita politică dominantă menţine relaţiile cu grupurile subordonate.

Presupunând că statele sunt capabile să susţină un nivel suficient al capacităţii instituţionale pentru a preveni colapsul, analiza trebuie să testeze un număr de criterii, precum cele sintetizate de Holsti, pentru a putea evalua măsura în care puterea statului poate fi clasificată calitativ. Astfel, se poate afirma că dacă regimul politic este înclinat să aplice mecanismele difuziunii puterii, posibilitatea declanşării unui conflict este mult diminuată, în timp ce tranziţia rapidă a puterii între grupuri socio-economice, religioase sau etnice diferite are efect contrar, stabili-tatea fiind asigurată de existenţa unei ierarhii necontestate şi legitime59.

59 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 90-91.

80

În cadrul factorilor politico-militari care afectează climatul de securitate un loc aparte îl ocupă structurile paramilitare regionale, care, prin forţă şi susţinerea locală sau regională de care beneficiază, scapă de sub controlul guvernelor locale. Exemplul cel mai cunoscut este Armata Republicană Irlandeză (I.R.A.), deşi în aceeaşi categorie se înscriu Mişcarea Separatistă Bască (E.T.A.), Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Hamas), Congresul pentru Libertate şi Demo-craţie al Kurdistanului (K.A.D.E.F., fost P.K.K.), Tigrii Tamili (Sri Lanka) sau separatiştii din provincia Québec60.

2. Factorii socio-economici: sărăcia sau inegalităţile socio-econo-mice; distribuţia teritorială/etnică a creşterii economice; angajarea forţei de muncă şi remunerarea acesteia; performanţa indicatorilor umani; natura (non) discriminatorie a politicilor socio-economice guvernamentale etc.

În multe studii contemporane, a fost subliniat rolul sărăciei şi al inegalităţilor socio-economice, aceştia fiind principalii factori declanşa-tori ai conflictelor violente, în special la nivel naţional. În prezent se vorbeşte din ce în ce mai mult de „bătălia pentru resurse”, ca un concept ce înglobează toţi aceşti factori. Mai mult, dinamica creşterii economice, stagnarea sau declinul economiei naţionale sunt alţi importanţi factori cauzatori ai conflictului. Astfel, creşterea nivelului de sărăcie şi a inegalităţilor socio-economice determină creşterea probabilităţii de izbucnire a unui conflict, iar creşterea economică o diminuează.

3. Factorii externi: aranjamentele regionale de securitate; asistenţa militară externă (inclusiv comerţul cu armament); ajutorul financiar pentru părţile implicate; intervenţiile economice externe; programele de ajustare structurală; condiţiile impuse de către donatori sau FMI părţilor conflictuale etc.

Analiza factorilor externi trebuie să ia în considerare o arie largă de probleme, precurm cele enumerate mai sus, însă ea se va axa şi pe activităţile politico-militare ale celorlalţi actori neimplicaţi direct în conflict. De exemplu, dacă asistenţa militară externă (furnizarea de armament) creşte, probabilitatea de escaladare a conflictului creşte şi ea sau, dacă sporeşte intervenţia economică, conflictul poate izbucni mai uşor, iar în ansamblu, pe măsură ce aranjamentele de securitate regională devin instabile, posibilitatea de declanşare a unui conflict se măreşte.

Modelul de analiză a conflictului propus de Douma relevă câteva faze ale ciclului conflictual. Prima fază este reprezentată de tensionarea conflictului, în care părţile ameninţă cu folosirea forţei,

60 Stan Petrescu, Op. cit., p. 75.

81

iar conflictul nu este violent. Urmează faza de escaladare, în care este introdusă violenţa, părţile se organizează şi încep folosirea sistematică a forţei. În ultima fază, faza de dezescaladare, lupta este terminată, iar conflictul poate fi încheiat cu un acord de pace de a cărui formulare depinde succesul acţiunii. În cadrul fiecărei faze, interacţionează factori specifici, influenţând astfel cursul conflictului.

Specialiştii afirmă că, întrucât există diferenţe calitative între diverşii factori, este necesară clasificarea lor:

− factorii declanşatori – evenimente unice care pot declanşa un conflict, dar nu sunt nici necesare, nici suficiente pentru a-l explica, iar în altă fază a ciclului de viaţă a conflictului pot lua o formă complet diferită;

− factorii pivotali – factori unici sau configuraţii de factori ce apar în majoritatea fazelor ciclului de viaţă a conflictului. Pentru a rezolva conflictul, decidenţii politici trebuie să ia în considerare, în primul rând, acest tip de factori;

− factorii mobilizatori – probleme sau procese în jurul cărora sunt grupaţi actorii conflictului. În fiecare fază a conflictului, mobilizarea grupurilor implicate poate lua forme diferite. Este importantă analiza modalităţii în care sunt corelaţi factorii mobilizatori şi cei pivotali şi cum diferă aceştia de factorii agravanţi;

− factorii agravanţi – factori ce pot interveni alături de cei mobilizatori şi/sau pivotali, sporindu-le sau reducându-le intensitatea, şi pot lua altă formă în fiecare stadiu al conflictului. De exemplu, proliferarea necontrolată a armamentului de calibru mic într-un sistem politic instabil poate înclina balanţa spre soluţiile violente în detrimentul dezbaterii politice. Factorii agravanţi pot fi identificaţi şi în domeniul economic, politic sau cultural şi sunt strâns legaţi de politicile guvernamentale sau cele ale actorilor externi implicaţi61.

III.2. Elementele conflictului La fel de importante, precum factorii implicaţi în declanşarea şi

desfăşurarea unui conflict, sunt elementele conflictului. Conform lui R.J. Rummel, elementele conflictului sunt: – spaţiul; – structura; – situaţia; – comportamentul.


82

Spaţiul. În stadiul de potenţialitate, elementele spaţiului conflic-tului sunt componente comune ale spaţiului sociocultural. Acesta este definit de religie, filosofie, etică, legi, ştiinţă, limbaj, artă, delimitând spaţiul înţelegerii noastre, al valorilor şi normelor. Potenţialitatea conflictului rezidă în sfera subiectivă a realităţii, în matricea de sensuri, valori, norme, percepţii ale statutului social. Interesele divergente ale oamenilor nu sunt rezultatul unor factori, condiţii sau evenimente obiective, ci la origine sunt subiective. La nivelul societăţii, unele nevoi sunt mai proeminente în raport cu altele: de exemplu, foametea este o cauză evidentă a protestelor de masă, însă majoritatea conflictelor sunt provocate de nevoile de securitate (instabilitate politică, ameninţări externe).

Structura. Structura conflictului include diferenţele socio-culturale dintre indivizi. Cu cât aceste diferenţe sunt mai mari, cu atât este mai crescută posibilitatea ca atitudinile indivizilor să fie în contradicţie. În mare parte, diferenţele culturale, de statut sau de clasă sunt elemente ce definesc dispoziţiile noastre divergente. Pentru ca acestea să fie într-adevăr opuse, oamenii trebuie să fie conştienţi de propria existenţă şi de a celorlalţi. Aşadar, concluzionează Rummel, conştientizarea mutuală a existenţei reprezintă un element esenţial al structurii conflictului.

Situaţia. Situaţia de conflict este creată de „atitudinile stimulatoare” în afirmarea intereselor. Interesele sunt vectori de putere şi reprezintă condiţii necesare pentru crearea unei situaţii conflictuale. Conflictul de interese este un element dominant al acestui tip de situaţie, însă nu suficient – mai sunt necesare trei elemente: structura aşteptărilor în cadrul cărora există sau sunt activate interesele, capacităţile părţilor conflictuale şi voinţa lor de a-şi realiza propriile interese. În concluzie, pentru a se realiza tranziţia de la vectori de putere opuşi, de la interese divergente, de la o structură conflictuală la conflictul manifest, sunt importante existenţa dorinţei de a realiza un interes şi existenţa unui eveniment declanşator (o schimbare subită în structura relaţiilor sociale).

Comportamentul. Confruntarea dintre două sau mai multe forţe se finalizează în „acomodare” şi „echilibrarea puterilor”. Actele sau acţiunile manifeste implicate în acest proces de echilibrare reprezintă comporta-mentul conflictual. Un asemenea comportament nu este neapărat violent, coercitiv sau antagonist, ci poate fi chiar cooperativ sau contractual62.

62 Ibidem, p. 93.

83

IV. DESFĂŞURAREA CRIZELOR Situaţia de criză se caracterizează prin tensiuni interne, stări

excepţionale, revoluţii, insurecţii, determinate de acumularea accen-tuată a dificultăţilor în modul de organizare a unui sistem şi incapacitatea acestuia de a funcţiona.

În interiorul unui stat, situaţiile de criză se caracterizează prin manifestări ale elementelor turbulente care pun în pericol grav ordinea de drept şi ameninţă integritatea statală prin acţiuni cum sunt: conflicte zonale interetnice cu scopul de a revendica anumite părţi din teritoriu; conflicte armate între diferite grupuri de persoane, organizate, care sub conducerea unui grup de persoane urmăresc diverse scopuri; tensiunile interne grave care au la bază diferite cauze şi pot genera ciocniri, manifestări spontane de violenţă între grupuri sau între grupuri şi auto-rităţi; organizarea şi desfăşurarea unor activităţi de instruire şi folosire a armelor, exerciţii cu caracter militar fără asistenţă legală, portul uniformelor de tip militar pe timpul marşurilor, paradelor, mitingurilor etc.; demonstraţii sau orice procesiuni organizate ilegal sau legal care au degenerat în acţiuni violente; acţiuni de defăimare a ţării, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, la separatism teritorial; declanşarea unor agresiuni din interior de către grupuri pregătite din timp, în clandestinitate, îndreptate împotriva ordinii şi stabilităţii unui stat.

Criza are la bază cauze economice, politice, sociale, religioase, etnice etc., care nu au fost înlăturate în timp util şi în mod paşnic. Ea cuprinde două stări: starea de urgenţă şi starea de asediu.

Starea de urgenţă este măsura luată la acumularea lentă şi dispersată, locală a nemulţumirilor, dificultăţilor disfuncţionalităţilor, care reprezintă germenii declanşării crizei şi se manifestă prin creşterea infracţionalităţii, cu acţiuni violente şi cu grad sporit de pericol, desfăşurată de grupuri mari de persoane, izbucnire de tulburări, manifestaţii de masă, tendinţa unor grupuri sociale de a-şi procura armament, intensificarea trecerilor legale sau ilegale ale frontierei în ambele sensuri, manifestări spontane de violenţă între grupuri mai mult sau mai puţin organizate.

84

Starea de asediu reprezintă măsură luată la izbucnirea conflictuală a tensiunilor, iar manifestările devin violente şi degene-rează în acte de încălcare a ordinii de drept, punând în pericol ordinea constituţională.

Indiferent de natura cauzelor, specialiştii civili şi militari sunt de părere că zona de cuprindere a situaţiilor de criză se manifestă într-o anumită succesiune, pe etape, cu caracteristici distincte, care le definesc în funcţie de gradul de acutizare a contradicţiilor ce apar în diverse domenii ale socialului:

• diferendul, fenomen ce îşi are originea în trecutul istoric, dar poate apărea şi ca urmare a evoluţiei unei situaţii la un moment dat. Suntem de părere că apariţia acestuia nu reprezintă un fenomen negativ în sine, negativă este nesoluţionarea sa sau încercarea de a-l rezolva pe căi care accelerează dezvoltarea acestuia;

• starea de tensiune, reprezentând stadiul atins în relaţiile dintre state, grupări sociale, care se manifestă atât violent, dar şi nonviolent, preponderenţă având acţiunile nonmilitare (fără utilizarea armamentului). De modul cum sunt implicate forţele stabilizatoare depinde evoluţia finală a conflictului;

• conflictul armat sau lupta armată reprezintă cel mai înalt stadiu atins în evoluţia situaţiei de criză, ca urmare a nesoluţionării diferendelor sau tensiunilor. Degradarea în conflict armat a crizelor externe constituie, în faza iniţială, o situaţie fără întoarcere în relaţiile internaţionale determinată de factori precum: soluţia la masa tratati-velor a fost respinsă, reacţia opiniei publice ignorată, intervenţia organismelor acreditate inoportună ca urmare a etapelor procedurale, sau a interesului mascat al unor terţe părţi în desfăşurarea crizei;

• starea postconflictuală, iniţiată prin acceptarea de către părţile aflate în conflict a încetării ostilităţilor militare, conţine activităţi politice, diplomatice, juridice şi de altă natură pe care le presupune încheierea păcii între aceste părţi. Durata acestei etape este determinată de un complex de factori generali şi locali, forţa militară terţă fiind utilizată pentru restabilirea păcii. Măsurile specifice pe care le îndeplineşte armata în timpul acestei stări sunt: observarea încetării focului, supravegherea retragerii trupelor, sprijinul respectării legii şi ordinii, acordarea asistenţei umanitare şi medicale, ajutorarea refugiaţilor63.


85

IV.1. Declanşarea crizei În deceniile VI-IX ale secolului al XX-lea, criza era apreciată ca

fiind spaţiul foarte îngust dintre pace şi război. Astăzi, se porneşte de la faptul că, datorită multitudinii cauzelor crizelor şi a formelor de apariţie a celor mai recente crize, forurile politice, organismele internaţionale şi naţionale au mai mult timp la dispoziţie pentru a recunoaşte şi combate crizele şi a le gestiona eficient.

În condiţiile actuale, multe ţări se confruntă cu posibile probleme privind securitatea proprie, probleme cu mai multe faţete şi dimensiuni. Există nesiguranţă în privinţa locului şi a modului în care pot apărea crize şi pericole militare mai mult ca urmare a instabilităţii decât a unor agresiuni planificate.

Astfel, mai întâi, apar tensiuni sociale, atunci când interesele sociale, etnice, economice, politice, religioase diplomatice ale unor state diferă şi, în interiorul lor, se lovesc de structuri ce nu sunt indicate pentru a conduce la o aplanare generală acceptată de părţi.

În cazul unor tensiuni care se ascut mereu, apar tot mai multe dereglări în desfăşurarea procesului în câmpul de interacţiune social al intersectării coliziunii de interese.

Când prin aceasta se produc în mod repetat evenimente care depăşesc capacitatea de reglare sistemică internă, îşi face apariţia situaţia de „criză”64.

Criza este declanşată de o serie de circumstanţe de diverse tipuri şi poate izbucni în diferite moduri. Ea porneşte de la declaraţii publice şi merge până la acţiuni directe de forţă, trecând prin simple agitaţii militare, prin operaţiuni subversive sau teroriste ordonate secret, prin iniţiative diplomatice, răsturnări de situaţii externe sau mai curând interne în statele în cauză, prin evenimente de natură economică sau socială.

La originea unei crize se pot afla: – o acţiune de folosire a forţei de către un stat faţă de un alt

stat (atac armat, bombardamente, confruntare navală, violarea spaţiu-lui terestru sau aerian).

Exemplu: 1 august 1990, invadarea Kuweitului de către Irak a declanşat o criză gravă. Criza astfel provocată a depăşit rapid cadrul restrâns al raporturilor între Irak şi Kuweit, s-a întins la alte state din

64 Ibidem, p. 32-33.

86

Orientul Mijlociu, apoi la un număr mai mare de state occidentale, preocupate de interesele lor economice, politice şi strategice;

− declaraţii politice (ameninţări, acuzaţii, formulare de pre-tenţii, proteste), deosebit de clare în împrejurările declanşării primului război mondial. Este de menţionat că, în perioada contemporană, caracterizată prin preocuparea de a respecta principiul nerecurgerii la forţă, este greu de imaginat o situaţie de declanşare a unei crize susceptibile de a produce o ameninţare cu folosirea forţei, pe baza unor declaraţii demonstrative;

− demonstraţii militare (mişcări de trupe fără folosirea forţei sau acte direct ostile, operaţiuni fără război – out of war operations), cum ar fi intrarea, la 7 martie 1936, a batalioanelor germane în zona renană, demilitarizată prin Tratatul de la Versailles din 1919. În configuraţia relaţiilor dintre state în epoca posterioară „războiului rece”, demonstraţiile militare au un rol mai pronunţat de disuasiune, de împiedicare ca o situaţie de criză preexistentă să escaladeze într-un conflict;

− acţiuni violente indirecte (rebeliunile dintr-o ţară terţă, actele de violenţă împotriva unui aliat, unui stat prieten sau unui vecin), foarte caracteristice circumstanţelor declanşării celui de-al doilea război mondial, precum ultimatumurile lui Hitler însoţite de numeroase provocări ce pretindeau alipirea Ţinutului Sudeţilor, ceea ce a antrenat Franţa şi Marea Britanie în criza Münchenului în virtutea acordurilor încheiate cu Cehoslovacia. Astfel de acte, însă, în ordinea normativă a Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, dau naştere unor reacţii de alt tip, care se înscriu în logica de abordare a sistemului securităţii colective;

− actele de natură politică (sancţiuni diplomatice, încheierea de alianţe, încălcarea unor tratate sau angajamente internaţionale). De exemplu: publicarea Pactului de neagresiune germano-sovietic din 23 august 1939 sabotând strategia Franţei şi Marii Britanii; decizia luată de occidentali, la 7 iunie 1948, de a unifica zonele lor de ocupaţie din Germania, ceea ce a primit replica Moscovei prin blocada Berlinului instituită la 23 iunie; luarea de ostatici a diplomaţilor americani la Teheran în 1979, revendicată iniţial de studenţii iranieni şi asumată apoi de guvern, cu încălcarea prevederilor Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice şi consulare, a stat la originea unei crize care a durat mai mulţi ani şi în care s-a recurs, pentru soluţionare, la jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie;

87

− modificări ale mediului politico-strategic al statelor (intro-ducerea unor noi tehnologii militare, acumularea de capacităţi ofensive, dezvăluirea unor informaţii militare importante, rezoluţii ale unor organizaţii internaţionale). De exemplu, rezoluţia O.N.U. din noiembrie 1947, prin care Palestina este divizată între arabi şi evrei, marchează, în mod formal, declanşarea unei crize deosebit de complexe; sau introducerea în Europa de către U.R.S.S. a rachetelor S.S.-20, la sfârşitul anilor ’70;

− tulburări interne care pun în discuţie stabilitatea sau existenţa unui regim şi care constrâng alte state să intervină (lovituri de stat, insurecţii, atentate, acţiuni teroriste, sabotaje, răzvrătiri, manifestaţii, greve etc.). De exemplu: lovitura de stat din Gabon, din februarie 1964, sau răscoalele izbucnite în mai 1990 la Libreville, ambele provocând intervenţia militară a Franţei; Pronunciamento-ul militar din Spania, în 1936, iniţial o problemă strict spaniolă, care a declanşat războiul civil şi s-a transformat într-o gravă criză internaţională;

− măsuri de ordin economic (embargouri, „război economic”, manevre financiare). De exemplu, decretul preşedintelui egiptean Nasser din 26 iulie 1956, de naţionalizare a Companiei Canalului Suez, provoacă o criză intensă la Paris şi la Londra, în care sunt antrenate foarte curând, din diverse motive, Washingtonul şi Moscova, câteva state scandinave şi O.N.U. De asemenea, ajutorul umanitar, alimentar şi financiar destinat populaţiei din Somalia prin misiunea O.N.U. a devenit cauza unor confruntări violente, în 1993, urmate de intervenţia în forţă a comunităţii internaţionale65.

Teoretic, din perspectiva teoriei Centrului pentru Prevenirea Conflictului, mediul înconjurător, în cazul unei crize, poate fi caracterizat astfel:

− acumularea tensiunilor şi a neîncrederii; − polarizarea diferenţelor sociale şi politice; − uzul armelor; desfăşurarea unor acţiuni provocatoare, a unor

acţiuni sporadice, neorganizate, cu un nivel scăzut de violenţă; − ostilitate intergrupală; − represiune, insurgenţă, violarea sistematică a drepturilor

omului; declinul percepţiei asupra legitimităţii guvernului naţional; − mobilizare naţională ş.a.m.d.


88

Timpul de acţiune într-un astfel de caz este scurt, iar obiectivele primare vizează: reducerea şi controlul mijloacelor specifice de coerciţie ce pot fi folosite în conflicte violente; blocarea acţiunilor violente; reducerea tensiunilor; îngheţarea ostilităţilor; rezolvarea disputelor politice; menţinerea nivelului primar de securitate; crearea unor mijloace nonviolente pentru rezolvarea crizei. Aceste obiective pot fi atinse cu ajutorul instrumentelor de natură diplomatică, militară, economică, socială şi politică adaptate fiecărui caz, însă eşecul duce la conflict66.

R.J. Rummel afirmă că există cinci faze ale unui conflict, ce descriu o spirală şi evidenţiază natura multidimensională a conceptului propus:

− transformarea spaţiului socio-cultural în interese opuse; − manifestarea intereselor divergente şi apariţia stării de insecuritate; − echilibrarea puterilor, ce se poate manifesta ca un compor-

tament conflictual; − echilibrarea puterilor, prin structurarea aşteptărilor; − apariţia evenimentului declanşator, ce reînnoieşte ciclul:

reapariţia stării de insecuritate induce din nou nevoia de echilibru şi de creare a unei noi structuri de aşteptări67.

IV.2. Fazele crizei Criza este o stare de ruptură în relaţiile dintre state, în esenţă

momentană şi tranzitorie. Cu toate acestea, o astfel de situaţie poate dura săptămâni sau chiar luni.

Criza evoluează deci în funcţie de hotărârile luate şi de împre-jurări. O criză tipică se desfăşoară, de regulă, în patru faze bine definite:

• precriza; • escaladarea; • destinderea; • impactul, adică rezultatul crizei, care ia în considerare

diversele aspecte ale noului echilibru la care reglementarea crizei a permis să se ajungă68.

• Precriza Precriza este caracterizată de o sporire a primejdiilor şi

tensiunilor, un fel de boală a sistemului care se manifestă prin diferite

66 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 88. 67 Ibidem, p. 94. 68 Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 20.

89

simptome şi lasă loc ideii că o criză majoră este posibilă. Raporturile internaţionale se înăspresc şi se deteriorează, deciziile neplăcute se înmulţesc, incidente politice, diplomatice şi uneori militare sunt semnalate pe alocuri. Forţele armate ies în prim plan şi organizează diverse manevre. Unele state cunosc divergenţe (diverse antagonisme de ordin ideologic, religios, etnic, teritorial sau economic le situează pe poziţii adverse). Pot fi luate măsuri de boicot şi de embargo.

Această situaţie, chiar dacă nu este de invidiat, nu constituie încă o stare de criză. Dialogul ostil, partida de şah sau cea a braţului de fier nu sunt încă angajate, o eventuală ripostă nu este luată în considerare. Raporturile dintre actori nu sunt marcate de urgenţă. Este încă posibil de a lăsa timpul să se scurgă.

În această fază iniţială, factorii decizionali sunt disponibili pentru reflecţie şi consultări. Ei pot să se informeze, să se documenteze şi, într-un climat de pace relativă, să îşi pună întrebări despre cum este mai bine să procedeze. În această perioadă, care precede ruptura, oricare ar fi divergenţele şi tensiunile, războiul nu este o soluţie dorită. Statele şi persoanele care le reprezintă, cel puţin cele care nu au intenţii hotărât ostile sau agresive, speră să ajungă la o reglementare a diferendelor pe căi diplomatice normale şi preferă, în acest scop, folosirea de mijloace paşnice.

Precriza presupune interacţiunea conflictuală a doi sau mai mulţi actori, la un nivel scăzut. Este o perioadă de tensiune anormală, dar limitată. Este însă şi o fază ce prezintă un potenţial pericol; dacă nu este prevenită, controlată şi gestionată corespunzător, ea poate degenera brusc cu prilejul unui eveniment de natură a „încălzi spiritele”. Atunci are loc ruptura, de temut, deoarece aceasta este susceptibilă de a spulbera totul, începând cu bunele intenţii.

Ruptura poate interveni sub trei aspecte: − acţiune ostilă, ca, de exemplu, preluarea unui teritoriu drept

gaj de către un stat în detrimentul altui stat vecin; − un eveniment destabilizator, de exemplu, asasinarea unui şef de stat; − o modificare a mediului internaţional ca urmare a unei

declaraţii unilaterale de anexarea unui teritoriu. Incidentul catalizator este, pentru ţara respectivă, intern sau extern. • Escaladarea Echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional

până atunci păstrat pare grav compromis. Riscul unui război creşte

90

sensibil. Evenimentele care se succed se îndreaptă toate în sensul unei agravări a situaţiei: declaraţii belicoase ale oamenilor de stat, descătuşări mediatice, manifestări naţionaliste, demonstraţii militare sau, şi mai simplu, un ultimatum faţă de un act considerat inadmisibil. Aceste comportamente observabile la un stat, „A”, induc adversarului său, „B”, atitudini similare, chiar mai violente şi mai hotărâte. Acest moment, în care tensiunea devine maximă, este extrem de periculos. Factorii pasionali, psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor. Spaima, nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia în condiţii calme. Îşi face apariţia surescitarea. Opinia publică, manipulată sau reacţionând în mod spontan la evenimente, joacă un rol singular, şi anume, se manifestă, pe rând, favorabilă sau ostilă atenuării crizei.

• De la criză la război De aici înainte, criza se apropie de război, trecerea de la o

situaţie la alta fiind, deopotrivă, uşoară şi de temut. Factorii mai mult sau puţin susceptibili de a provoca transformarea crizei în război trebuie căutaţi printre caracteristicile sistemului internaţional în cauză, la statele-actori, precum şi în natura însăşi a crizei.

Un sistem internaţional în care există diferende foarte vechi şi foarte profunde între state, un sistem în care subzistă amintiri ale unor conflicte trecute este un mediu cu deosebire favorabil trecerii de la criză la război. Indiferent de cauzele specifice şi imediate ale crizei care se declanşează, aceasta este inevitabil legată de dispute vechi şi totuşi foarte prezente în memoria colectivă. Mizele unei crize bruşte, chiar dacă sunt minime sau secundare, se regăsesc şi se combină cu cele ale unui conflict vechi mai important, fiind, de aceea, mai mari.

Odată ce, în alte ocazii trecute, a fost utilizată violenţa, prece-dentul creat este de temut. Posibilitatea unor confruntări întăreşte şi favorizează utilizarea forţei armate, concepută ca o ieşire normală şi obişnuită din criză. Confruntările survenite în cadrul unui diferend vechi, care n-a încetat să se manifeste şi în care utilizarea violenţei a constituit adesea regula, au o mare probabilitate de a degenera în război.

Trecerea de la stadiul de criză la cel de război între statele-actor este uşurată în patru situaţii:

1. Când există un mare dezechilibru al raporturilor de forţe, de natură a reduce costul unui război şi incertitudinea deznodământului său. În această situaţie, statul cel mai puternic este, firesc, incitat să nu se teamă nici de escaladarea crizei, nici chiar de război.

91

2. Când instabilitatea internă într-unul sau mai multe state este de natură a împinge la război. Preocupaţi de depăşirea problemelor interne şi de reducerea tensiunilor, conducătorii statelor instabile pot găsi avantajos să orienteze atenţia populaţiei spre un pericol exterior de la care ar veni tot răul. Este o tendinţă obişnuită pentru un guvern autocratic aflat în situaţia neplăcută de a recurge la violenţă pentru a nu-şi asuma un risc de natură militară. Dar, pe de altă parte, această slăbiciune interioară a statelor instabile le face şi mai vulnerabile; alte state pot profita de slăbiciunea lor şi nu se vor teme de escaladarea conflictului. Două state instabile, în situaţie de criză unul faţă de celălalt, sunt tentate firesc să recurgă la război.

3. Când un stat se vede atacat sau ameninţat în ceea ce el consideră esenţial pentru existenţa sau supravieţuirea sa. Cu cât un stat apreciază drept fundamentale interesele sau valorile puse în cauză de criză (integritatea teritorială, securitatea naţională, existenţa însăşi a ţării etc.), cu atât acest stat este tentat să îşi asume riscuri susceptibile de a conduce spre război.

4. Când geografia joacă propriul rol în această dinamică. Proximitatea teritorială poate accentua îngrijorarea factorilor decizio-nali în faţa caracterului iminent al ameninţării, în momentul când timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la maxim şi se accentuează riscul angajării de ostilităţi. Cu cât actorii crizei sunt fizic mai apropiaţi unii de alţii, cu cât forţele lor armate sunt aflate la distanţe mici şi gata să se înfrunte, cu atât criza este mai instabilă şi deznodământul ei mai periculos.

În sfârşit, tipul de criză în cauză nu este fără consecinţe asupra riscului izbucnirii unui război. Dacă un stat provoacă o criză uzând de violenţă, este de presupus că victima acestei agresiuni va fi tentată de a replica în acelaşi mod, chiar dovedindu-se mai violentă. În aceasta şi constă natura escaladării. Fiecare etapă este mai gravă şi mai grea în consecinţe decât precedenta. În acest caz, ne aflăm într-un angrenaj în care războiul nu este departe.

Cunoaşterea acestor factori agravanţi poate contribui la sensibi-lizarea oamenilor de stat faţă de riscurile degenerării unei crize, pentru ca o escaladare necontrolată să nu conducă la un conflict armat. Gestionarea corespunzătoare a acestui diferend constă în împiedicarea escaladării, acţionându-se în aşa fel încât să se păstreze controlul situaţiei şi, în final, să se treacă de la criză la destindere fără a se fi recurs la război.

92

• De la criză la pace – destinderea Destinderea este o a treia fază, cu atât mai frecventă, cu cât

majoritatea crizelor nu se încheie printr-un război. Intensitatea raporturilor conflictuale dintre state descreşte

sensibil. Prin concesii, un acord cel puţin temporar este finalmente obţinut. În mod normal, statele în criză se străduiesc să ajungă la un aranjament, graţie căruia, progresiv, apare un nou echilibru. În această perioadă, de durată variabilă, riscurile unor confruntări armate se reduc simţitor. Locul lor este luat de normalizare şi de destindere. Interesele fundamentale ale statului par să nu mai fie critic ameninţate. Timpul presează mai puţin ca înainte, războiul redevine doar potenţial. Calmul se instalează încet, încet, fără însă a se putea cunoaşte dinainte, în mod sigur, cât va dura această fază de destindere, care poate fi foarte scurtă, sau mai lungă.

Cauzele favorabile destinderii sunt aproape opuse celor ce exacerbează criza în timpul escaladării sale: diferendul este recent şi puţine sunt statele implicate; aceste state, cu forţe comparabile şi ale căror regimuri sunt mai curând de esenţă democratică, au obiceiul de a înclina spre utilizarea de mijloace nonviolente în gestionarea crizelor.

• Impactul Impactul unei crize îl constituie urmarea avută de aceasta,

repercusiunile şi consecinţele sale în perioada de după încheierea propriu-zisă a crizei. Raporturile dintre protagonişti se reiau, deşi modificate, şi conducătorii constată întoarcerea la o situaţie de necriză. Riscul unui război descreşte până la atingerea unui nivel rezonabil.

Fiecare criză, totuşi, transformă raporturile dintre state şi conduce la instalarea unui nou echilibru în interiorul sistemului internaţional respectiv. Cu cât acest gen de probleme se termină într-un mod armonios, printr-un acord formal, însoţit de un sentiment împărtăşit de reuşită şi siguranţă, cu atât el asigură pentru viitor relaţii bilaterale stabile şi normale.

În schimb, o criză care se încheie prin succesul unuia şi eşecul altuia se află într-un compromis ambiguu sau ajunge la un impas. Ea riscă, într-o astfel de situaţie, să inducă un surplus de tensiune şi de instabilitate. Numai o satisfacţie mutuală în gestionarea crizei anunţă, pentru perioada postcriză, relaţii mai stabile, de mai mare încredere şi mai durabile între state.

93

Dezamorsarea crizei nu este singura în măsură să influenţeze impactul său. Înţelegerea mai mult sau mai puţin pozitivă dintre adversari după o criză se bazează, de asemenea, pe caracteristicile crizei însăşi şi pe atitudinile şi comportamentele participanţilor. Crizele cu un efect destabilizator sunt cele la care au participat mai mulţi protagonişti, de regulă puternici, uneori destul de diferiţi unii de alţii, în care s-au încrucişat numeroase revendicări şi dispute, în care s-au aplicat mijloace violente şi acţiuni de forţă ce au durat mult timp şi s-au produs în zone geografice vaste şi deosebit de sensibile69.

IV.3. Modalităţi de luare a deciziilor O criză se caracterizează prin modul în care este declanşată de către

un stat, precum şi prin modul în care un alt stat reacţionează şi ia decizii. Mecanisme instituţionale de luare a deciziilor Numărul factorilor decizionali este un reper foarte important. În

cazul unei crize grave, care poate declanşa un război, în mod normal un grup redus de persoane, de nivel ierarhic ridicat, are sarcina de a monitoriza situaţia şi de a propune măsurile care trebuie luate pentru depăşirea crizei.

Membrii riguros selecţionaţi ai unui astfel de grup comunică uşor între ei. O alegere rapidă şi prin consens a acţiunilor ce se vor întreprinde este atunci, în principiu, posibilă. Problema pusă de termenele întotdeauna extrem de strânse este astfel mai bine depăşită decât adoptându-se o structură mai complexă.

Numărul redus de persoane implicate în instrumentarea crizei facilitează comunicarea în cadrul grupului decizional. Se evită astfel complicaţiile birocratice, ale unei structuri complexe, consumatoare de timp, iar reacţiile se produc în timp real. În cazul unei crize prelungite, de mai mică intensitate, care lasă mai mult timp de reacţie, procesul de luare a deciziilor de reacţie şi punere a lor în aplicare are un caracter administrativ mai pronunţat. Cu cât sunt implicate mai multe persoane şi sunt prelucrate mai multe informaţii, cu atât consensul este obţinut mai dificil.

Evaluarea crizelor în mod unitar de către state este un fenomen recent. Desigur, înainte de 1945, în absenţa unor mijloace moderne de informaţie, de comunicare şi prelucrare rapidă a datelor, nu existau structuri specializate capabile de a ajuta şefii de stat în gestionarea crizelor.

69 Ibidem, p. 28-33.

94

În anul 1962 s-au înfiinţat pentru prima oară, în statele occiden-tale, anumite mecanisme de instituţionalizare a procesului de luare a deciziilor – „celule de criză”, cu scopul de a minimiza efectele adverse ale necesităţii luării unor decizii în intervale scurte de timp, uzura fizică şi intelectuală70.

IV.4. Comportamentul actorilor Acest element introduce factorul psihologic în evoluţia unei

crize internaţionale: comportamentul protagoniştilor rezultă din percepţia lor asupra situaţiei de risc implicând consecinţe întâmplă-toare, dar grave.

Desfăşurarea crizei, modul de gestionare a acesteia, rezultatul său final depind de alegerea efectuată de persoanele care optează între diferitele tactici şi alternative.

• Identificarea cauzei crizei Este un proces care implică un anumit timp de reflecţie:

verificarea informaţiilor, consultarea experţilor, analizarea rezultatelor investigaţiei.

• Stabilirea obiectivului de urmărit Declanşarea unei crize presupune modificarea unui status quo.

Statul care a jucat un rol pasiv în declanşarea crizei trebuie să hotărască dacă acceptă modificarea stării de fapt ce se prefigurează.

În general, iniţial, decizia luată este aceea de a nu accepta faptul împlinit. Prin definiţie, evenimentul care declanşeză criza afectează interesele sau valorile statului agresat; acestea, în principiu, nu sunt negociabile. Cu toate acestea, acceptarea modificării status quo-ului îndepărtează pericolul confruntării şi dezamorsează criza.

În afara cazului în care modificările de echilibru sunt acceptate imediat, statul afectat are, prin urmare, trei opţiuni: acceptarea ca atare a modificărilor de echilibru, întoarcerea la status quo ante sau încercarea de a profita de schimbarea inerentă crizei.

• Alegerea modalităţii de reacţie Factorii decizionali ai statului agresat trebuie, deci, să dea un

răspuns clar la chestiunea ridicată de incidentul aflat la originea crizei. Dar, oricât de urgent trebuie dat răspunsul, acesta nu poate fi instantaneu. O fază mai mult sau mai puţin lungă de reflecţie poate

70 Ibidem, p. 49.

95

interveni. Înainte de a alege decizia de luat, trebuie verificate informaţiile, consultaţi experţii, analizate rezultatele etc.

În general, statul-victimă se opune atât cât este necesar statului care declanşează criza, violent sau nu, militar sau diplomatic. După stabilirea opţiunii, trebuie alese mijloacele de reacţie: militare, politico-diplomatice sau economice.

Printre procedee sunt demersuri diplomatice, proteste, embar-gouri, boicoturi, îngheţarea conturilor, demonstraţii militare, folosirea forţei etc. Cu toate acestea, modul în care a fost declanşată criza este cel mai adesea factorul determinant pentru o replică violentă. Replica este adesea proporţională cu ceea ce a declanşat-o71.

IV.5. Sfârşitul crizei şi rezultatele sale imediate Există diverse tipuri de rezultate care pot fi obţinute în urma

unei crize, aflate în relaţie directă cu maniera de abordare a crizei folosită de state. O criză se termină prin succesul unei părţi şi eşecul celeilalte; ea poate duce, totodată, la un compromis sau, într-un mod mai neplăcut, la un impas. În orice situaţie, rezultatul imediat al crizei determină un nou echilibru.

Succesul, deşi greu de dobândit, este relativ frecvent. O treime dintre actorii statali care au participat la una din crizele secolului XX se declară a fi ieşit învingători. Succesul presupune că un stat şi-a atins obiectivele principale pe care şi le-a fixat iniţial. Pericolele iminente pentru securitatea ţării respective, ameninţările la adresa intereselor şi valorilor sale fundamentale au fost îndepărtate. Strategia definită în prealabil şi tacticile folosite în a o aplica au fost adecvate. Statul adversar este înfrânt, este constrâns să renunţe, obiectivele sale nu au putut fi atinse.

Eşecul, dimpotrivă, presupune supunerea unui stat; acesta acceptă condiţiile puse de adversarul său pentru a ieşi din criză. Statul învins a ajuns până în situaţia de a sacrifica anumite valori şi interese fundamentale.

Victoria nu se împarte. Terminologia succes – eşec reflectă o abordare de tipul joc de sumă nulă.

De exemplu, ieşirea din prima criză a Berlinului (1948-1949) ilustrează această separare între învingători şi învinşi. Succesul

71 Ibidem, p. 49-51.

96

podului aerian, decizia americană de a desfăşura bombardiere purtătoare de bombe atomice, izolarea Moscovei la O.N.U., toate acestea au impus adversarului o atitudine de retractare. Uniunea Sovietică a cedat; ea a suferit deci o grea înfrângere politică şi diplomatică. Imprudent pornit de Argentina, conflictul din insulele Falkland s-a terminat printr-o victorie categorică a Marii Britanii. Pakistanul a recunoscut că secesiunea Bangladeshului, în 1971, a constituit o mare înfrângere. Eşecul suferit de Irak în Kuweit (1990-1991) oferă un alt exemplu de indivizibilitate a victoriei.

Cu toate acestea, rezultatele imediate ale unei crize şi percepţiile protagoniştilor, învingători sau învinşi, sunt relative. Chiar dacă o tabără a câştigat, prin aceasta se poate produce, în locul unei stabilităţi consolidate, o mai mare tensiune chiar din cauza crizei care tocmai s-a încheiat.

Compromisul este un mod mai nuanţat de soluţionare a unor crize. Numeroase crize din secolul al XX-lea s-au rezolvat printr-un compromis. Protagoniştii, în acest caz, nu au reuşit să atingă toate obiectivele pe care şi le-au fixat. Constrânşi fiind de diferite motive, actorii consimt la diverse schimbări ale sistemului internaţional, pe care ar fi preferat să le evite.

În orice criză, indiferent de ce parte te situezi, există diverşi factori care favorizează compromisul: interesul naţional, epuizarea actorilor, teama de escaladarea crizei, lipsa resurselor, absenţa sau pierderea sprijinului politic manifestat de opinia publică naţională sau internaţio-nală, presiunile exercitate de state terţe, sau organizaţii internaţionale etc.; de exemplu, criza din Bizerta (1961) s-a încheiat prin acordul franco-tunisian din 29 septembrie 1961, care nu este altceva decât un compromis, un război între Tunisia şi Franţa fiind exclus.

Impasul presupune că scopurile fixate de părţile în conflict nu sunt atinse. Nu există nicio concluzie clară sau netă. Tensiunile şi sursele de conflict nu sunt eliminate. În secolul al XX-lea, o criză internaţională din cinci a intrat într-un impas. De exemplu: criza iugoslavă, izbucnită în iunie 1991, care şi-a urmat logica sa de desfăşurare timp de mai mulţi ani.

Modul în care actorii percep rezultatele unei crize poate avea o influenţă determinantă asupra evoluţiei acesteia. Rezultatul poate fi evaluat în funcţie de caracterul său: ambiguu, definitiv, adoptat prin consens sau încă supus discuţiei (criticat).

97

Rezultatul ambiguu este rezultatul unei crize dacă cel puţin unul dintre actori apreciază că aceasta se îndreaptă spre un impas sau compromis. Este cazul crizei bosniace din 1908, al celei din Bizerta din 1961, sau chiar al crizei ostaticilor americani din Teheran din 1979. În toate aceste trei cazuri, diversele obiective urmărite de actori nu au fost atinse şi situaţia de tensiune, proprie acestor crize, n-a dispărut total.

Rezultatul definitiv este rezultatul apreciat atunci când actorii se consideră definitiv unii învingători, alţii învinşi. Criza sovieto-ungară din 1956, ca şi crizele legate de „Războiul de Şase Zile” (1967), secesiunea Bangladeshului din 1971, sau criza insulelor Falkland din 1982, toate acestea au un rezultat definitiv. Rezultatele cu caracter definitiv întăresc stabilitatea şi echilibrul sistemului internaţional.

Cu toate acestea, la rândul lor, aceste rezultate pot fi interpretate în chip divers de către protagonişti, ceea ce nu le împiedică să influenţeze şi caracterul noului sistem internaţional apărut în urma crizei.

Bilanţul nu este acelaşi dacă se stabileşte un consens asupra rezultatului sau dacă acesta continuă să fie contestat. Relativ frecvent, rezultatele unei crize suscită o apreciere moderată, dacă nu intervin elemente subiective.

Rezultatul prin consens poate fi dat ca exemplu în cazul operaţiunii „Barracuda” (1979), prin răsturnarea împăratului Bokassa. Sfârşitul Imperiului centrafrican a convenit tuturor părţilor şi procedeul (totuşi, eminamente criticabil, deoarece constă în utilizarea unei intervenţii militare într-o ţară suverană pentru a pune capăt regimului aflat la putere) este contestat în mică măsură.

Rezultatul criticat poate fi dat ca exemplu în cazul ocupaţiei temporare a Ruhrului în 1923 de către trupele franco-belgiene, care s-a finalizat cu un rezultat de critică „discutată”72.

IV.6. Consecinţele crizelor asupra echilibrului internaţional Ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de criză pune accentul

pe două idei: pericolul şi oportunitatea, prima pentru a îl evita, a doua, pentru a o folosi. Ambivalenţa acestui demers, reflectare a unei abordări proprii civilizaţiilor orientale, nu se regăseşte în cuvântul criză. În Occident, acest concept este strict negativ, oferind imagini de ruptură, de pericole, de panică etc.

72 Ibidem, p. 51-55.

98

Dar criza, alături de negociere, integrare economică şi politică, creare de organizaţii internaţionale, dar şi de război, poate reprezenta un mecanism util pentru evoluţia sistemului internaţional. Caracterul său tumultuos şi paroxistic o face, însă, un instrument greu de mânuit, greu adaptabil la o evoluţie paşnică a relaţiilor interstatale. Şi aceasta pentru că momentul exact când survine criza este de regulă imprevizibil, astfel că oamenilor de stat le repugnă utilizarea ei. Ea se poate dovedi, totuşi, un catalizator al definirii, stabilirii sau transformării raporturilor de forţe dintre state. Din acest motiv.

Astfel, blocada Berlinului, în 1948, a dezvăluit americanilor şi europenilor cât de agresive erau intenţiile Uniunii Sovietice. Din acea trezire a conştiinţei a luat naştere Republica Federală Germania, Berlinul de Vest a fost integrat în economia R.F.G. şi a fost creată Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). Aceste trans-formări atât de profunde ale sistemului internaţional au adus Europei Occidentale patruzeci de ani de securitate, de prosperitate şi de stabilitate. Într-un mod asemănător, criza cubaneză, dezvăluind riscurile unui război nuclear, a contribuit, în mare măsură, la stabilizarea şi la disciplinarea raporturilor Est-Vest. Din acel moment, coexistenţa paşnică şi destinderea vor constitui regulile jocului dintre cele două superputeri, în timp ce posibilitatea permanentă de comunicare şi de dialog va pune capăt unor incertitudini. Un alt astfel de exemplu este şi criza de la Fachoda, din 1898. Ea a constituit un moment crucial al rivalităţilor coloniale dintre Franţa şi Anglia. Datorită acestei crize, guvernul francez şi-a identificat mai bine adevăratele interese naţionale, pregătind calea către Antanta Cordială din 1904.

Criza posedă şi virtuţi pedagogice evidente, pentru că îngăduie să se afle multe despre statul în cauză şi despre alte state, pentru că sugerează modalităţi adecvate de ajustare a raporturilor internaţionale şi totodată indică, la momentul potrivit, mijloacele de a evita confruntările armate.

Criza poate astfel întări oamenii de stat în refuzul salutar al războiului, îi poate determina să acorde o atenţie sporită consecinţelor actelor şi deciziilor lor, îi poate incita să guverneze cu mai multă prudenţă şi circumspecţie. Ea poate contribui, deopotrivă, nu fără paradoxuri, la creşterea încrederii între adversari şi deci la stabilizarea relaţiilor lor. Experienţa ce decurge dintr-un diferend internaţional şi

99

manifestarea plină de înţelepciune a protagoniştilor în timpul crizei favorizează, după deznodământul său, o înţelegere şi un respect reciproc îmbunătăţite. De la criza Fachoda la disputele Est-Vest din anii ’60 şi ’70, fără a omite războaiele arabo-israeliene, lista e lungă şi exemplele unor crize care au condus la întărirea stabilităţii şi încrederii între diverşi adversari sunt numeroase.

În afara efectelor sale psihologice, criza ajută şi la repunerea în discuţie a situaţiilor sau relaţiilor existente. Insurecţia ungară din 1956, Primăvara de la Praga din 1968, proclamarea în decembrie 1981 a „stării de război” în Polonia au servit, totodată, la precizarea raporturilor de forţe din interiorul sistemului sovietic şi au repus în discuţie relaţiile de autoritate dintre centru şi periferia sa. Toate aceste evenimente au influenţat relaţiile existente între Est şi Vest, după cum a dovedit-o şi intervenţia sovietică în Afganistan, în 1979; ele au contribuit la o repunere aprofundată în discuţie a bazelor Imperiului sovietic. Implozia URSS, în 1991, şi dezagregarea imperiului său exterior sunt o consecinţă cvasidirectă a unui anumit număr de crize gestionate mai bine sau mai rău, certe însă, stăpânite nici bine, nici rău, fără îndoială, dar, absolut sigur, instructive.

Criza nu este niciodată neutră; omul de stat raţional o găseşte mai curând primejdioasă decât oportună; stăpânirea ei este dificilă, consecinţele sale sunt rar cele scontate; ea este, deci, întotdeauna departe de a constitui un instrument privilegiat al relaţiilor interna-ţionale perfecţionate73.

Dar, deşi imprevizibilă şi, prin urmare, greu de gestionat, criza rămâne, în unele condiţii, un mecanism destul de eficient de transformare voluntară a sistemului internaţional.

Rezultatele crizelor, precum şi opinia şi percepţia actorilor asupra acestora au o influenţă inevitabilă asupra configuraţiei sistemului internaţional care rezultă în urma crizei74.

IV.7. Sfârşitul conflictului Atunci când criza nu poate fi evitată sau gestionată eficient,

apare inevitabil conflictul. În relaţiile internaţionale, pe lângă noţiunea de sfârşitul crizei s-a consacrat şi cea de sfârşitul conflictului –

73 Ibidem, p. 33-35. 74 Ibidem, p. 55.

100

noţiune ce reprezintă un termen-umbrelă pentru încheierea sau terminarea unor situaţii de conflict. Un conflict se poate încheia prin câştigul unei părţi faţă de cealaltă. Câştigul ca formă de încheiere a conflictului presupune cucerirea, înfrângerea şi supunerea adversa-rului. Din punct de vedere istoric, aceasta a fost o formă importantă de încheiere a conflictelor. O altă formă este schimbarea conducerii politice într-una sau mai multe părţi-cheie ale conflictului. O conducere nouă va dori să accepte o rezolvare pe care cei care părăsesc funcţia de conducere o considerau inacceptabilă. Încheierea conflictului în acest mod presupune dorinţa părţilor de a ajunge la un compromis. Într-un număr redus de cazuri, se pot folosi, pentru rezolvarea divergenţelor, adjudecarea şi arbitrajul75 .

75 Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 105.

101

V. MODELE TEORETICE ŞI PRACTICE DE GESTIONARE A CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR Noile realităţi ale vieţii internaţionale şi interne, derivate din

mutaţiile structurale ale mediului politic, militar, economic, religios, cultural şi social, situaţiile create în plan strategic la nivel mondial, continental, regional şi naţional, impun cu necesitate măsuri de prevenire şi gestionare a situaţiilor de criză politico-militară regională.

Pornind de la proliferarea factorilor de risc şi a ameninţărilor din mediul intern şi internaţional, tema acestui capitol subliniază, din formulare, trei aspecte esenţiale ale problematicii: prevederea, o acţiune, un demers de cunoaştere aprofundată a fenomenelor politice, militare, economice şi sociale interne cu scop de a preveni fenomenul social-politic militar sau economic de criză din formele sale incipiente; soluţionarea situaţiilor de criză politico-militară şi economico-socială internă; prevederile legislative, teorii şi forţe existente, pentru prevenirea şi gestionarea crizelor, în timp de pace şi război.

După cum bine se ştie, în ştiinţa politică şi teoria relaţiilor internaţionale se arată că o oarecare modificare a puterii este normală în orice moment. Cu toate acestea, rareori se întâmplă ca un întreg sistem global de putere să se dezintegreze într-un interval de timp scurt şi total. Dimpotrivă, reprezintă o şi mai mare raritate a istoriei momentul când toate regulile jocului puterii se preschimbă în acelaşi timp şi însăşi natura puterii se revoluţionează. Şi totuşi, exact acest lucru se întâmplă azi. Puterea, care în mare măsură ne defineşte ca indivizi şi ca naţiune, se redefineşte ea însăşi. Acestea sunt aprecierile făcute de Alvin Toffler în lucrarea Puterea în mişcare, ultimul volum al unei trilogii cu care a atins apogeul şi recunoaşterea pe plan mondial.

Din cele mai vechi timpuri, comunitatea umană a înţeles necesitatea unirii eforturilor şi preocupărilor în scopul canalizării puterii spre scopuri paşnice, pacifiste, astfel încât societatea, individul să beneficieze deplin de pace, de creşterea nivelului de trai, de natură şi să folosească resursele naţionale, umane, ştiinţifice pentru progres şi

102

libertate. Cu toate acestea, la începutul mileniului al treilea, omenirea se găseşte în faţa unor noi incertitudini, riscuri, crize şi conflicte.

Concomitent, s-au elaborat şi concepte privind securitatea indivizilor şi statelor, care oferă soluţii realiste, fiabile în dezamorsarea situaţiilor de criză şi de conflict în situaţia în care acestea ar putea să apară, căci situaţiile de criză sau de conflict sunt stări de abatere de la normalitatea desfăşurării diferitelor puteri în stat până la cea militară, în cazul apariţiei unei crize militare. Ca efect al situaţiei politice, etnice etc., puterea militară, ca urmare a schimbărilor geopolitice şi geostra-tegice contemporane, s-a adaptat şi continuă să-şi adapteze structurile, misiunile şi scopurile în stat sau în cadrul coaliţiilor de state.

La sfârşitul „războiului rece”, de pildă, societatea internaţională a constatat, surprinsă şi neliniştită, că se află departe de momentul instaurării păcii. Apariţia unor noi riscuri, crize şi conflicte a făcut ca instabilitatea să câştige teren, iar posibilitatea de a recurge la mijloace militare să se accentueze.

Ameninţările globale nu s-au micşorat, ci s-au transformat, s-au modificat succesiv. Pericolul unui război de amploare în Europa se pare că a fost înlocuit cu o multitudine de factori de risc, a căror importanţă variază de la o regiune la alta, locul acestui pericol fiind luat de posibile conflicte locale, zonale, continentale, de intensitate gravă sau medie.

Totodată, conflictele au devenit explozive, fiind declanşate o gamă întreagă de crize interne cu caracter social, etnic, religios, economic, ecologic, diplomatic, politic, militar şi chiar rivalităţi, sau războaie locale interstatale.

Numai în anii 1997, 1998, la nivel internaţional s-au desfăşurat 25 de conflicte armate majore. Cele mai multe au fost în Africa, unde statistic au fost înregistrate 8 conflicte, din care 4 sunt dispute noi care au loc în state cu sisteme politice slabe: Burundi, Congo, Zair şi Senegal. În Orientul Mijlociu s-au inventariat 4 conflicte, iar în Asia 9. În spaţiul fostei Iugoslavii, Serbia-Kosovo şi în Caucaz, războiul este o realitate, iar în Orientul Apropiat şi cel Mijlociu rămân zone deosebit de fierbinţi. Statistica este bună, însă ea nu evidenţiază aspectele legate de intensitatea, durata crizelor sau conflictelor şi nu prezintă întregul tragism al acestora76.

Întreaga comunitate umană, înţelegând necesitatea unirii eforturilor şi a preocupărilor în scopul stingerii stărilor conflictuale,


103

încearcă să găsească, în funcţie de împrejurări şi posibilităţi, modalităţi şi instituţii care să fie în măsură să le descurajeze sau să ducă la stingerea acestora. Societatea internaţională a sesizat că doar acţiunea concertată de încetare a războaielor nu mai este suficientă, fiind necesară, în primul rând, o activitate de prevenire a lor.

Situaţiile de criză, având cauze obiective sau subiective, nu pot fi lăsate să se rezolve de la sine. Diminuarea în intensitate sau evitarea situaţiilor de criză nu se poate face decât prin acţiunea dirijată a factorilor responsabili, acţiune care se realizează fie prin instituţiile politice, juridice, economice, militare existente anterior în fiecare ţară sau pe plan internaţional, fie prin relaţii, organizaţii sau instituţii special create pentru rezolvarea situaţiilor de criză. Literatura de specialitate, avansează, în ultimul timp, tot mai mult concepte ca „gestionarea crizelor” sau „managementul crizelor”, concepte care sugerează o abordare mai complexă a situaţiilor ce pot genera conflicte şi a modalităţilor de soluţionare a lor. Altfel spus, gestionarea (managementul) crizelor este o acţiune de mare complexitate, concre-tizată, dirijată şi susţinută pe multiple planuri pentru diminuarea tensiunilor generatoare de criză într-o ţară sau un grup de ţări, pentru limitarea şi menţinerea sub control a efectelor negative. În această viziune, acţiunea presupune, în primul rând, cunoaşterea aprofundată a cauzelor care pot genera sau generează contradicţii şi tensiuni, a factorilor favorizanţi ori defavorizanţi ai acestora.

Cunoaşterea cauzelor şi situaţiilor de criză trebuie să cuprindă toate formele de manifestare a acestora, analizându-se imparţial şi apreciindu-se cât mai exact, fără prejudecăţi ori sentimente, ponderea fiecărui tip de contradicţii în cadrul situaţiei respective. Analiza nu poate fi completă dacă nu se distinge clar interferenţa forţelor direct implicate, a statelor situate în zona geografică a situaţiei de criză, cât şi a celor care se manifestă în această zonă şi aparţin altor puteri, state sau grupuri de state, comunităţi, organizaţii, instituţii naţionale sau internaţionale etc. Adesea, interesele exterioare pot fi precumpănitoare faţă de cele ale ţărilor aflate în conflict şi pot acutiza criza chiar în condiţiile în care forţele implicate nu ar dori aceasta. În acelaşi timp, ţesătura complexă de interese din zona de criză trebuie privită în dinamismul ei, întrucât orice eveniment poate modifica amplitudinea ori sensul intereselor, ceea ce poate duce la schimbări dramatice care, la rândul lor, pot determina activizarea altor focare de tensiune, deci crearea altor situaţii de criză.

104

Prin urmare, se poate aprecia că noul context geostrategic european

şi mondial impune perfecţionarea modalităţilor de gestionare a stărilor de criză.

Odată cu apariţia unui diferend, se va trece la aplicarea planului cadru stabilit prin substructurarea specializată (mediere, conciliere) sau, după caz, se poate apela la soluţia extremă: utilizarea forţei (armate) pentru stingerea în timp scurt a acestuia.

Activitatea „preventivă” a statelor s-a impus dintotdeauna, deoarece spiritul de conservare şi istoria au demonstrat că e mult mai uşor să previi decât să restabileşti pacea după declanşarea conflictului.

Analiza cauzelor ce generează fenomenele de criză trebuie realizată prin prisma celor două categorii de factori, interni şi externi, pentru a avea o imagine reală a acestor fenomene şi a găsi soluţii adecvate pentru depăşirea lor77.

V.1. Evoluţia analizei conflictelor În timpul „războiului rece”, analiza conflictelor a fost dezvoltată

în special pentru crearea unui instrument teoretic de înţelegere a conflictului Est- Vest.

Analiza situaţiilor de criză din diversele zone ale lumii eviden-ţiază, de asemenea, unele concluzii pentru evaluarea tipurilor şi modalităţilor probabile de manifestare a factorilor de risc şi insecuritate în contextul politic de la sfârşitul „războiului rece”.

Într-o accepţiune generală, actele, acţiunile şi manifestările ostile reprezintă forme de luptă mascată, adoptate de către elementele antisociale, rău intenţionate, constând în folosirea unor metode, procedee şi tehnici de luptă diverse, până la cele terorist-diversioniste, pentru atingerea scopului propus, de regulă destabilizarea, intimidarea, distrugerea, asasinatul etc., desfăşurate în timp şi spaţiu, cu personal specializat sau nespecializat, înzestrat şi instruit, cu mijloace adecvate şi deosebit de eficiente din punct de vedere tehnic78.

O abordare oarecum diferită, dar foarte dificilă a analizei cauzelor şi soluţiilor situaţiilor conflictuale o reprezintă rezolvarea conflictului din perspectivă universitar-academică. Pentru a se ajunge la rezolvare, se

77 Ibidem, p. 99-101. 78 Ibidem, p. 27.

105

consideră necesar ca părţile să-şi redefinească relaţiile în aşa fel încât să înţeleagă fie că îşi pot realiza scopurile fără conflict, fie că îşi pot redefini relaţia în aşa fel încât scopurile lor să nu mai fie în conflict. Spre deosebire de tehnicile de încheiere a conflictelor, rezolvarea se bazează în mai mare măsură pe tehnici academice decât diplomatice. Tehnicile de rezolvare au folosit în special studii experimentale pe grupe mici („seminarii de rezolvare a problemelor”), preluate din psihologia socială. Burton a numit aceste seminarii exerciţii de „comunicare controlată”. Studiile experimentale s-au concentrat în mod deosebit asupra situaţiilor de conflict local în care inhibiţia puternică împiedică o comunicare faţă în faţă şi în care se presupune că aceste tehnici pot fi deosebit de eficiente. Deşi este o chestiune care cere multă ambiţie şi imaginaţie, rezolvarea conflictelor este probabil destinată să rămână un tip ideal în vocabularul lichidării conflictelor prin comparaţie cu care pot fi apreciate rezultatele diplomatice reale79.

Cauzele obiective sau subiective care generează situaţiile de criză, dacă nu sunt cunoscute, proliferează şi agravează conflictul, care nu se poate rezolva de la sine.

În contextul strategic actual, naţiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de amploare, ci mai degrabă de tensiunile şi antagonismele generate de conflicte şi dispute etnice, de terorism şi crimă organizată, de proliferarea armamentelor, migrarea neautorizată şi de disputele economice.

„În aceste noi circumstanţe, posibilităţile de a rezolva rapid crizele sunt mai mari decât înainte. Succesul politicii Alianţei (N.A.T.O. – n.a.) are nevoie de un demers coerent şi hotărât al autorităţilor publice ale Alianţei, acestea decizând asupra alegerii şi coordonării măsurilor adecvate de gestionare a crizelor, selecţionându-le dintr-un vast evantai de prevederi politice şi de altă natură, inclusiv din domeniul militar”80.

Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică organizare, planuri şi măsuri menite să aducă sub control situaţia, să oprească evoluţia negativă a acesteia şi să proiecteze o soluţie

79 Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 105. 80 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Manualul N.A.T.O.,

parteneriat şi cooperare, Oficiul de informaţii şi presă al N.A.T.O. Bruxelles, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 241.

106

acceptabilă, deoarece principalul scop al ştiinţelor politice îl reprezintă găsirea căilor de menţinere a societăţii într-o stare de normalitate81.

Dintre metodele teoretice folosite pentru managementul crizelor şi conflictelor menţionăm analiza sistemică, teoria jocurilor ş.a. Teoria jocurilor a ilustrat pericolele inerente într-un joc al dilemei prizonierului, dar a putut fi utilizată şi pentru a fundamenta concepţii strategice.

Astfel de instrumente conceptuale au fost utilizate pentru a răspunde la întrebări preocupante, pertinente în acelaşi timp, precum factorii care au făcut posibil ca trei mari puteri (S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie), aliaţi în cel de-al doilea război mondial, să devină inamici cu divergenţe ireductibile numai câţiva ani mai târziu.

Experienţa simultană şi surprinzătoare a integrării a doi foşti inamici, Germania şi Franţa, a ilustrat potenţialul dinamicii inversate. Acest aspect a arătat că era posibilă deplasarea de la raporturi de adversitate la cele de alianţă într-o relaţie mai strânsă decât cea dintre alianţele de circumstanţă tradiţionale. Acest fenomen s-a petrecut, din nou, într-un interval de timp foarte scurt, ceea ce a subliniat necesita-tea de a dezvolta analiza conflictelor, dar şi studiile de integrare. În anii ’50 şi ’60 ai secolului XX au fost întreprinse studii semnificative în acest sens.

Ameninţarea confruntării nucleare şi întinderea globală a „războiului rece” au făcut ca înţelegerea dinamicii conflictelor să devină o necesitate stringentă. Preocupările prioritare erau legate de fenomenele de escaladare şi polarizare, precum şi de metodele de gestionare şi restrângere a violenţei.

O altă etapă, survenită curând, adâncea perspectiva asupra cauzelor şi instrumentelor de soluţionare a conflictelor. Conflictele din Sud nu reflectau numai dinamica polarizării şi integrării, ci demonstrau şi existenţa unor forţe distincte care luau parte la jocul de putere specific „războiului rece”. În anii ’60 şi ’70 au apărut diverse conflicte interne, chiar şi armate, manifestate prin revolte şi partide militante. Acest aspect a suscitat şi a orientat analiza teoretică spre studiul tipurilor de nemulţumiri interne care au potenţialul de a genera conflicte.

Către sfârşitul anilor ’80 şi în anii ’90, experienţa soluţionării conflictelor locale, precum şi sfârşitul „războiului rece” au resuscitat interesul pentru soluţionarea conflictelor. Originile diverse ale conflic-telor au fost evidenţiate în abordări diferite, care necesită a fi înţelese.

81 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 31.

107

V.2. Tipuri de abordări V.2.1. Dinamica situaţiilor conflictuale În teoria clasică, situaţia conflictuală este privită ca un fenomen

dinamic: un actor reacţionează la stimulul transmis de un alt actor, ceea ce atrage reacţii în lanţ. Mizele aflate în joc duc repede la escaladarea conflictului. Evenimentele se succed rapid, fiind dificil de stabilit care dintre părţile implicate este responsabilă.

Există, de asemenea, dinamici care separă părţile într-un conflict în tabere opuse (polarizare), sau care creează un pol de lideri care preiau comanda (centralizare), ori care generează instituţii cu responsabilităţi distincte şi netransparente (confidenţialitate şi protecţie).

Conflictul capătă o dinamică proprie, izolând actorii şi angrenându-i, aparent inevitabil, către amplificarea conflictului. Ideea conflictului ca fenomen social cu propria dinamică a fost deosebit de des utilizată în perioada „războiului rece”.

Exemplu: situaţii în care actorii afirmă că nu au alternative ilus-trează un fenomen de tipul celui prin care dinamica ce caracterizează conflictul ca atare a eliminat toate alternativele, nelăsănd părţilor posibilitatea de a alege un alt tip de conduită.

Pentru analiza unor astfel de dinamici au fost dezvoltate anumite instrumente.

V.2.1.1. Imaginea în oglindă Ca instrument de abordare a studiului conflictelor în timpul

„războiului rece”, imaginea în oglindă era folosită pentru explicarea fenomenului de „dezescaladare” a conflictelor, respectiv a procesului de soluţionare a unui conflict, care implică tranziţia de la escaladare la dezescaladare şi punerea în aplicare a unor politici de soluţionare a conflictelor.

În literatura soluţionării crizelor şi conflictelor din anii ’60, ’70 şi ’80, interacţiunile care duceau la dezescaladarea crizelor şi conflic-telor erau evaluate a fi reversul modelului de comportament care dusese la escaladarea crizei. Această perspectivă reducţionistă s-ar fi putut datora metodei de investigaţie teoretică, bazată în principal pe date faptice, legate de evenimente ca indicatori principali ai existenţei şi cursului unei crize.

Modelul de comportament caracteristic unei crize în faza de escaladare consta într-o intensificare generală a interacţiunilor dintre

108

statele angajate într-o criză (cum ar fi Israel şi Egipt), însoţită de o schimbare în balanţa acţiunilor de natură conflictuală şi, respectiv, cooperativă, ca şi în frecvenţa comportamentelor.

Reversul acestui model (interacţiune mai puţin frecventă şi îndepărtarea de activităţi conflictuale) semnifica dezescaladare, o mutaţie către acomodare, o întoarcere la un tip de „nou echilibru”. În acest cadru, dezescaladarea a fost abordată drept un model de conduită simetric opus escaladării.

Exemple: o analiză a datelor evenimenţiale, concentrată pe fazele ascendente şi descendente ale unei crize, a identificat un model de conduită foarte diferit în faza a doua. Prin compararea mai multor cazuri de astfel de crize (blocada Berlinului 1948-1949, războiul pentru insulele Quemoy, China – 1958), cercetătorii au constatat că în timpul fazei descendente (dezescalatorii) a fiecăreia dintre crizele considerate, acţiunile de natură conflictuală au scăzut într-un ritm mai rapid decât cel în care crescuseră în timpul fazei de escaladare şi au atins un nivel mai scăzut decât cel din perioada premergătoare crizei. Prin urmare, faza de dezescaladare conţinea mai puţine acte coercitive decât perioada de relaţii „normale” între adversari. Cu toate acestea, aceeaşi perioadă de dezescaladare se caracteriza printr-un nivel mai ridicat decât media de proteste verbale, acuzaţii, ameninţări, avertizări. Acest aspect a inspirat ipoteza că părţile care intraseră, de fapt, într-o fază de dezescaladare ar fi intenţionat să mascheze acest lucru – posibil pentru impactul asupra opiniei publice interne. Punctul culminant al crizelor se caracteriza prin „tentative de soluţionare”, care conţineau propuneri concrete, oferte de consultare, cereri de întâlniri sau întâlniri efective.

V.2.1.2. Teoria jocurilor Teoria jocurilor este o modalitate de ilustrare a modului în care

părţile acţionează în interiorul limitelor stabilite de joc. Dacă părţile respectă regulile, rezultatul este previzibil. Există, însă, şi posibilitatea ca actorii să schimbe dinamica, făcând alte mişcări sau chiar încălcând anumite „reguli” generate de conflict.

Modelele teoriei jocurilor oferă o metodă riguroasă prin care se prevăd comportamentul în procesul de luare a deciziilor, precum şi rezultatele conflictului în situaţii foarte specifice. Matrici în care reacţia la stimul este de acelaşi tip cu stimulul, care sunt predeter-minate printr-un set de reguli inviolabile, influenţează selectarea

109

strategiilor. Aşteptările actorilor faţă de rezultatul final al conflictului sunt asociate cu anumite alegeri. Jucătorii nu se îndepărtează radical de cursul previzibil al evenimentelor, deoarece nu sunt în măsură să schimbe matricea de reacţie la stimul de acelaşi tip cu stimulul. Modelul de comportament al actorilor, precum şi strategiile sunt astfel explicate prin alegerile pe care trebuie aceştia să le facă.

Teoria jocului este o metodă matematică formală de studiere a procesului de luare a deciziilor în situaţii de conflict. Fiind formală, îşi exprimă ideile în formule de tipul „cum ar trebui să fie lucrurile, dacă se porneşte de la o anumită presupunere”. Important este ca factorii de decizie să acţioneze în mod raţional. Fiind o teorie de tip matematic, ideile sale sunt exprimate în forme cantitative, numerice. De aceea, se întâmplă adesea în acest gen de analiză ca decizia să fie reprezentată sub forma unei matrice cu valori numerice care reprezintă rezultatele, aşa cum se vede în figura a). Fiecare jucător are două posibilităţi de alegere, ceea ce duce la patru rezultate posibile. Această alegere de tip binar este, evident, o simplificare a realităţii, însă are un caracter plauzibil.

-50 +50

+100 -100

100 100

50 50

Fig. a) Suma zero În matrice se pot include mai mult de două strategii şi, evident,

se vor obţine mai mult de patru rezultate. Valorile numerice ataşate rezultatelor se plasează de regulă în stânga jos (sau sud-vest) şi în dreapta sus (sau nord-est). De notat că fiecare jucător trebuie să adopte o anumită strategie, fără a şti dinainte ce a făcut celălalt jucător.

I II

1 2

110

Din aceste reguli de bază decurg mai multe consecinţe.

Întorcându-ne la punctul referitor la caracterul raţional, se poate vedea că este necesar să se cadă de acord asupra unei anumite definiţii în legătură cu ceea ce constituie caracter raţional (raţionalitate) cel puţin la început, pentru a putea face această analiză. În teoria jocului se presupune că jucătorii vor încerca să-şi mărească la maximum câştigurile şi să-şi reducă la minimum pierderile. Cu alte cuvinte, în această ramură a analizei, raţionalitatea este definită în termeni derivaţi de la microeconomie şi pornindu-se de la ideea utilităţii maximalizării şi a inutilităţii minimalizării. În limbajul teoriei jocului, această regulă a comportamentului raţional se numeşte principiul minimax. Aplicarea principiului minimax poate fi foarte simplă dacă situaţia de joc este de sumă zero. O situaţie de sumă zero se poate identifica atunci când rezultatele din matrice adunate la un loc dau zero, aşa cum se vede în primul exemplu. Jocul de sumă zero este un joc de conflict pur, nu există nici un fel de cooperare şi toate motivele utilizate sunt absolut antagonice. Un câştig realizat de una din părţi este considerat o pierdere pentru cealaltă. În aceste situaţii, este foarte folositor să aplicăm principiul minimax şi se va ajunge astfel la o soluţie stabilă sau punctul de cumpănă. Situaţia este stabilă pentru că nici unul din jucători nu are nici un stimulent pentru a prefera altă strategie.

Există şi o doua categorie de jocuri, cunoscute sub mai multe denumiri, care se deosebesc de jocul de sumă zero. Folosind criterii matematice, această a doua categorie poate fi numită jocuri de sumă non zero sau variabilă. Folosindu-se criterii psihologice, în teoria relaţiilor internaţionale ele au fost numite jocuri cu motivaţie mixtă. Esenţa diferenţei constă în faptul că se renunţă la presupunerea existenţei unui conflict pur, iar jucătorii se află în faţa unui dezno-dământ în care pot să şi piardă, dar să şi câştige, în care coordonarea şi cooperarea apar ca alternative ale conflictului pur. Această schimbare are meritul, aşa cum susţin adepţii ei, că este mai apropiată de realitate. Dar schimbarea prezintă neajunsul că noţiunea de raţionalitate minimax nu mai poate fi aplicată în jocurile cu motivaţie mixtă. Mai mult chiar, caracteristica situaţională după care mişcările din cadrul jocului se fac fără a se cunoaşte dinainte ceea ce a făcut cealaltă parte, devine un adevărat handicap atunci când se doreşte o strategie mai coordonată şi mai cooperantă.

111

+50

+50

100

100 100

100

50

50

Fig. b) Dilema prizonierului Un exemplu clasic de joc cu motiv mixt este dilema prizo-

nierului, figura b), care ridică în mod direct aceste probleme esenţiale. Spre deosebire de jocul de sumă zero, acest gen nu dă un răspuns clar la întrebarea „Care este strategia raţională?” Aşa cum a afirmat Rapoport (1974), dilema prizonierului avansează ideea existenţei a două tipuri de raţionalitate, raţionalitatea individuală şi cea colectivă. În plus, dilema prizonierului este interesantă pentru că ridică problema psihologică a încrederii şi a credibilităţii.

În jocul dilemei prizonierului, actorii au tendinţa de a adopta o strategie de tipul legii talionului. Conform regulii reciprocităţii, mişcarea unuia dintre jucători de a-şi maximiza avantajul în detrimentul celuilalt va determina pe celălalt jucător să opteze pentru retragere, de vreme ce cooperarea deplină în această situaţie generează cel mai neconvenabil rezultat.

O altă variantă în cadrul categoriei de jocuri cu motiv mixt este aceea cunoscută sub numele de Găina. Chiar şi la un studiu superficial al figurii c), care este matricea acestui tip de joc, se vede că deznodământul 2:II este un rezultat pe care ambii jucători vor dori să îl evite.

Şi invers, deznodământul 1:I, care presupune o anumită formă de cooperare, pare mai atrăgător. Oricum, în acest model există posibilitatea exploatării dorinţei comune de a se evita 2:II pentru a se ajunge la 2:I sau I:II. Rezultatele din acest joc par să spună că un comportament deliberat riscant poate fi răsplătit dacă partea cealaltă reacţionează aşa cum este de aşteptat. Tentaţia de a aborda un astfel de comportament există în însăşi

I II

1 2

112

situaţia de joc. Aşa după cum Dilema Prizonierului a fost folosită pentru a se face paralele cu controlul armelor şi cu negocierile referitoare la dezarmare, tot aşa Găina este folosită pentru a se face paralele cu tacticile folosite uneori în situaţii de criză.

+50

+50

100

100 100

100

50

50

Fig. c) Găina În jocul motivelor diverse, situaţii în care obţinerea de avantaje

unilaterale este strategia dominantă pentru fiecare jucător, retragerea reciprocă produce un rezultat mai puţin favorabil decât cooperarea. Condiţiile pentru o cooperare stabilă ar fi create dacă interacţiunile viitoare între aceiaşi actori ar fi considerate suficient de semnificative pentru ca retragerea să apară ca o mişcare lipsită de beneficii.

Soluţionarea conflictelor poate fi obţinută dacă procesul de negociere conduce la un acord care produce o împărţire reciprocă de beneficii şi pierderi. Cu toate acestea, rezultatul în analiza teoriei jocurilor nu rezultă din redefinirea scopurilor sau din reducerea animozităţilor. De vreme ce controlul asupra unei situaţii este deţinut de mai mult de un jucător, poziţiile strategice în caracteristicile structurale ale jocului însuşi sunt preocupări-cheie în procesul de luare a deciziilor.

Având în vedere că regulile unui joc predetermină mutările şi alternativele pe care jucătorii le au la dispoziţie în funcţie de opţiunile fiecăruia, caracteristicile psihologice ale actorilor nu sunt semnificative în determinarea rezultatului: un actor raţional face alegeri calculate astfel încât să minimizeze pierderile şi să maximizeze profitul, în funcţie de constrângerile unei situaţii date.

I II

1 2

113

O astfel de analiză a fost dezvoltată în anii '60 pentru studiul conflictului polarizat dintre Est şi Vest. Au fost sugeraţi, într-o manieră credibilă, paşi către dezescaladare, care ar fi putut atrage răspunsuri/reacţii pozitive. Se pornea de la premisa că, dacă un actor începe să acţioneze potrivit unei logici proprii, există posibilitatea ca ceilalţi actori să urmeze această logică, ceea ce ar fi atras o schimbare de direcţie în dinamica conflictului. Unele dintre aceste idei au fost puse în aplicare în relaţiile americano-sovietice la începutul perioadei de destindere.

Teoria jocului a fost supusă şi ea criticii, aşa cum se poate constata din examinarea lucrărilor lui Schellin (1960) şi Rapoport (1964). Rămânând un set de precepte pur formale şi cantitative, teoria jocului îşi păstrează puritatea ca atare, dar situaţia este de mică relevanţă ca ideologie sau metaforă a unor anumite situaţii din lumea reală. Pe de altă parte, imediat ce încercăm să aplicăm teoria jocului la situaţiile din lumea reală, limitele ei devin evidente. Rapoport a afirmat că în domeniul jocurilor cu motive mixte nu se poate da o definiţie univocă a raţionalităţii şi, de aceea, dacă pornim de la jocul cu motive mixte trebuie să luăm în considerare factori cum ar fi „încrederea”, care nu se întâlnesc în jocul de sumă zero. Marea sa valoare pentru ştiinţa socială trebuie să fie aceea de dispozitiv euristic, şi nu de mijloc de testare sau de verificare82.

În conflictul bazat pe interese, teoria jocurilor poate fi utilizată pentru a analiza structura negocierilor. Cu toate acestea, având în vedere unele premise simpliste şi nerealiste legate de comportamentul uman, teoria jocurilor poate fi aplicată cu dificultate problemelor din viaţa reală, deoarece preferinţele actorilor nu sunt întotdeauna clare pe parcursul conflictului.

Au fost exprimate, de asemenea, îndoieli şi în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestei teorii la cadre conflictuale complexe, multicul-turale. Motivaţiile care stau la baza conturării alegerilor sunt mai complexe decât maximizarea conflictelor, în special în conflictele etnice şi rasiale, caracterizate adesea prin norme culturale diferite sau ideologii ori structuri antagonice.

În special, având în vedere caracteristica de a avea la bază temeri adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, teoria conflictelor poate fi cu greu aplicată analizei comportamentelor grupurilor etno-


114

politice. În plus, în interpretarea intenţiilor umane, teoria jocurilor ignoră intersubiectivitatea modurilor de înţelegere a diferitelor sisteme de valori, precum şi rolul nevoilor primare nesatisfăcute.

V.2.1.3. Triunghiul conflictelor Triunghiul conflictelor, ca modalitate de analiză a conflictelor, a

fost introdus în anii ’60 de către Johan Galtung. Acest instrument analitic sugerează că un conflict se deplasează între cele trei unghiuri ale unui triunghi: unghiul A: atitudinile conflictuale; unghiul B: comportamentul conflictual; unghiul C: conflictul sau contradicţia însăşi (incompatibilitatea). O secvenţă conflictuală poate începe în oricare dintre aceste unghiuri.

Dinamicile constituie aspectul cel mai important, chiar şi în ceea ce priveşte conflictele care au cicluri de viaţă diferite. Conflictul este astfel văzut ca un proces continuu. Prin urmare, o soluţie vizând „o stare stabilă, durabilă” este cel mult un scop temporar. Conflictul se transformă, spre exemplu, prin transcendere (când scopurile părţilor în conflict sunt complet îndeplinite), prin compromis (scopurile părţilor sunt parţial îndeplinite), sau prin retragere (scopurile sunt abandonate).

Deşi această abordare are în vedere caracteristicile structurale, precum frustrarea sau violenţa structurală, dinamicile au un rol central. Ele pot fi afectate şi monitorizate într-un mod creativ, de către părţi sau cu asistenţa unor terţi. În această versiune a dinamicii conflictelor, obţinerea acordului prin mijloace diplomatice este mai puţin importantă, deşi alternativa nu este exclusă. Accentul este plasat pe importanţa procedurilor de schimbare a dinamicii conflictelor.

Istoria consemnează aranjamente ingenioase în cadrul unor conferinţe internaţionale, precum Conferinţa de la Caracas privind dreptul mării din 1974 sau procesul Helsinki pentru destinderea relaţiilor dintre Est şi Vest, iniţiat în 1972. În aceste exemple nu este furnizată o soluţie pe substanţa conflictelor, ci doar un proces rezonabil în cadrul căruia puteau fi abordate aspecte substanţiale. Este subliniată ideea conform căreia negocierile sunt modalităţi prin care conflictele pot fi transformate, iar găsirea unui proces de soluţionare a diferendelor reciproc acceptabil poate constitui un precursor necesar pentru obţinerea unei soluţii.

Exemplificare: Galtung admite că acordurile asupra temei în discuţie sunt, de asemenea, necesare. Ele pot fi informale, ca în

115

exemplul a doi copii care împart o portocală, sau formale, ca în cazul finalului unei conferinţe multilaterale (Conferinţa privind dreptul mării sau Actul Final de la Helsinki).

Transcenderea conflictului înseamnă obţinerea unui acord asupra a cine împarte portocala şi ce parte revine fiecăruia. Acordurile încheiate în astfel de dispute nu necesită să fie înscrise într-un document, deoarece există încredere şi înţelegere între părţi. Însă soluţionarea conflictelor în urma unui război nu poate fi concepută în acelaşi mod ca soluţionarea conflictelor între părţi între care există un nivel ridicat de încredere reciprocă. Prin urmare, războaiele au tendinţa de a se încheia prin semnarea unor documente, ceremonii, ca modalitate pentru părţi de a se asigura că cealaltă parte s-a angajat în proces. Un acord poate ajuta la transformarea conflictului dintr-o experienţă distructivă, care separă, într-un demers constructiv, împăr-tăşit reciproc.

Această teorie este un exemplu de perspectivă dinamică în analiza conflictelor. Ea este semnificativă prin accentul pus pe dinamica schimbătoare şi semnificativă a conflictelor.

Înţelegerea dificultăţii întreruperii acestei dinamici proprii a conflictului are un rol central în analiza şi gestionarea crizei. Soluţionarea conflictelor are drept sarcină realizarea tocmai a acestui obiectiv, schimbarea direcţiei de curgere a evenimentelor, astfel încât escaladarea să fie transformată în dezescaladare, iar polarizarea în interacţiune pozitivă.

Galtung descrie, de asemenea, incompatibilitatea ca un aspect central în dinamica situaţiilor conflictuale.

Exemplu: Doi actori, A şi B, au scopuri contradictorii. Fondul disputei nu este semnificativ (un teritoriu, o sumă de bani, un post în administraţie sau alte bunuri). Dacă A obţine 100% din resursele disponibile, B nu mai obţine nimic, şi viceversa. Dacă oricare dintre ei câştigă, situaţia se află în acelaşi punct, ce reprezintă victorie completă pentru un actor şi înfrângere completă pentru celălalt. Acest rezultat generează situaţia ca un actor (cel înfrânt) să nu fie dispus să se conformeze voluntar şi să accepte cu uşurinţă un rezultat de acest tip. Cu toate acestea, un rezultat în alte coordonate ar putea fi mai acceptabil şi mai susceptibil de a fi obţinut. Pe scara raporturilor dintre ele există poziţii în care actorii se pot întâlni, în care pot găsi puncte comune. Soluţiile sunt diverse: fie actorii împart resursele în mod egal, fie nici unul dintre ei nu obţine nici o resursă, aceste resurse fiind

116

date în integralitate unui alt actor, C, ori resursele sunt distruse în timpul confruntării. Diverse modalităţi de compromis pot fi identificate.

Ideea de transcendere a conflictului constă, însă, în a identifica o soluţie prin care fiecare dintre părţi poate obţine o satisfacere deplină a obiectivului său în acelaşi timp. O formulă matematică se poate dovedi adesea incapabilă de a furniza o soluţie. Este nevoie de creativitate pentru a transcende un conflict.

Abordarea dinamică a situaţiilor conflictuale subliniază importanţa de a stabili un dialog între părţi. În acest punct, identificarea unui format de conferinţă se poate dovedi importantă. Acest format necesită ca părţile să participe, împreună cu alţi actori care pot aduce o diminuare a stării conflictuale, ca modalitate de deblocare a acesteia.

Abordarea dinamică a situaţiilor conflictuale subliniază, de asemenea, importanţa măsurilor de construire a încrederii, nu numai în domeniul militar, ci şi în sferele sociale, culturale sau economice. Aceste măsuri se pot dovedi cruciale pentru modificarea dinamicii conflictelor. Conferinţele şi măsurile de creştere a încrederii sunt în cea mai mare parte multilaterale şi acordă un loc important mediatorilor şi facilitatorilor.

V.2.3. Abordarea funcţională a situaţiilor conflictuale Acest model teoretic foloseşte elementul sociologic în abordarea

situaţiilor conflictuale. Una dintre premisele sale este aceea că diversele conflicte pot aduce o contribuţie pozitivă la funcţionarea societăţii.

Un autor clasic al teoriei conflictului social este Lewis A. Coser (The Functions of Social Conflict, 1956). Analiza sa vizează societatea internă, dar concluziile sale sunt valabile şi pentru scena internaţională.

Potrivit tezei sale, conflictele ar putea contribui pozitiv la funcţio-narea societăţii.

Conflictele apar din frustrarea cauzată de anumite nevoi neîndeplinite, ele sunt instrumente, nu doar o formă de eliberare a tensiunii sau „furiei”.

Conflictele pot fi motivate de neacceptarea în societate; ele sunt o chestiune de demnitate şi se explică şi prin dorinţa oamenilor de a accede la politic şi la putere. Ele nu sunt întâmplătoare şi iraţionale.

117

Mijloacele violente au fost alese pentru că toate celelalte s-au dovedit ineficiente. Acest tip de conflict raţional este previzibil şi poate fi remediat: acordarea accesului la sistemul politic. „Numai când există canale deschise de comunicare politică prin care toate grupurile îşi pot exprima cerinţele – arată autorul menţionat –, sunt şanse reale ca exerciţiul politic al violenţei să fie minimizat”.

Prin urmare, asocierea la procesul de luare a deciziilor poate reduce rezistenţa la implementare. Tot astfel, în cazul în care conflictul se reduce la o problemă de acces, soluţia poate consta în construirea unor noi instituţii, formale sau informale. În concluzie, dacă baza conflictelor se află în negarea anumitor nevoi, procesul de soluţionare trebuie să identifice acele nevoi şi să imagineze modalităţi de răspuns. Negocierile au tendinţa să dea câştig de cauză elitelor.

Douăzeci de ani mai târziu, Edward Azar prezenta posibile modalităţi de explicare a duratei conflictelor şi a eşecului repetat al mecanismelor de soluţionare.

Războiul civil din Liban, de exemplu, dura de mai mult de 10 ani la momentul analizei. Acesta, precum şi alte conflicte prelungite, se refereau la nevoi precum securitate, identitate, recunoaştere şi participare, cauze similare celor identificate de L.A. Coser. Concluzia este, însă, diferită, şi anume că soluţionarea conflictelor necesită descentralizarea structurilor şi modurilor în care pot fi satisfăcute nevoile psihologice, economice şi relaţionale.

În urma prezentării acestor teorii despre conflictele interne, se poate naşte întrebarea: Cum poate frustrarea socială să dea naştere unui conflict internaţional?

Un aspect al acestei problematici este explicat prin teoria diversiunii, dezvoltată de John W. Burton (Conflict Resolution; Its Language and Processes, Lanham, Scarecrow Press, 1996). Potrivit acestui autor, conflictele sunt căi prin care liderii distrag atenţia de la problemele reale imediate. Astfel, conflictul intern poate să apară ca reacţie la o formă de discriminare, iar disfuncţionalităţile astfel create sunt deviate de conducători într-un conflict internaţional. Metoda romană „pâine şi circ”, prin care erau satisfăcute nevoile economice de bază, atenţia populaţiei fiind distrasă prin spectacol de la aspectele politice incomode, şi-ar găsi corespondent în perioada contemporană în subvenţiile pentru preţurile la alimente, jocurile olimpice etc.

Riscurile unei tehnici a diversiunii sunt legate de faptul că adăugarea unei probleme internaţionale la o problemă internă deja

118

existentă poate face poziţia liderului şi mai precară. Astfel, este nevoie de analiza măsurii în care un anumit tip de frustrare poate duce la reorientarea atacului asupra altui grup sau asupra altui stat.

Tehnici de soluţionare a conflictelor bazate pe această teorie, indiferent de originea conflictului:

− grupurile de soluţionare a diferendului: folosite, de pildă, pentru gestionarea crizei confruntării blocurilor în anii ’60 (reprezentanţi din Indonezia, Malaysia, Singapore s-au întâlnit la Londra la Centrul pentru Analiza Conflictelor. Întâlnirea a durat 10 zile şi a fost mediată de un grup de persoane din mediul academic);

− metoda acceptării diferenţelor culturale pentru soluţionarea situaţiilor conflictuale: analiza depăşeşte poziţia exprimată de părţi şi studiază nevoile care stau la baza acestora. Fiecare parte ar trebui să înţeleagă nevoile celeilalte părţi.

Grupurile de soluţionare a diferendului pot, mai degrabă, să fixeze o agendă şi să comunice părţilor nevoile fiecăreia, astfel încât ele să poată acţiona în deplină cunoştinţă a nevoilor şi preferinţelor celeilalte părţi.

119

VI. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE SAU REGIONALE CU ATRIBUŢII SPECIFICE ÎN MANAGEMENTUL CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR: O.N.U.; O.S.C.E.; C.E.; U.E.; U.E.O.; N.A.T.O. Tranziţia de la tensiuni la conflicte este un proces ce include şi

starea de criză. În abordarea contemporană a acestei problematici, accentul este pus pe gestionarea crizelor ca soluţie pentru prevenirea conflictelor şi ca activitate orientată spre problemele în curs de escaladare. În cadrul ştiinţelor militare, gestionarea crizei poate fi înţeleasă în sens larg ca un sistem de implicare a organizaţiilor, a aranjamentelor şi a măsurilor ce urmăresc: aducerea crizei sub control; asigurarea condiţiilor necesare gestionării crizei, care, prin acţiunile lor, pot modela cursul viitor al acestei crizei şi pot adopta, în consecinţă, soluţiile acceptabile.

În dezvoltările teoretice actuale, în cazul confruntării cu violenţă armată, trebuie urmărite două obiective principale: în primul rând, stabilirea unui acord politico-militar, în timp ce sunt analizate cauzele crizei, şi, în al doilea rând, scăderea efectelor crizei şi ajutorarea victimelor. Gestionarea crizei include mai mult decât ajutorul umanitar. Dacă acesta din urmă este secondat de acţiunea politică, el are tendinţa de a se transforma cel mult într-o modalitate de a stăpâni superficial conflictul sau situaţiile instabile. Pacea nu înseamnă doar absenţa războiului. Pacea durabilă presupune restabilirea justiţiei şi a respectului pentru drepturile fundamentale ale individului – de aceea, gestionarea crizei ar trebui direcţionată spre găsirea şi aplicarea unor soluţii durabile, abordând o viziune holistică asupra factorilor implicaţi. Un răspuns eficient la criză necesită o atitudine comprehensivă a actorilor politici, militari şi a celor cu scopuri umanitare, acordând importanţa cuvenită responsabilităţilor, mandatelor şi sferelor de competenţă specifice fiecărei părţi. Relaţiile de dialog şi complementaritate dintre aceşti actori ar trebui să urmărească stabilirea şi menţinerea sprijinului comun pentru

120

rezolvarea crizei. În acest sens, comunitatea interna-ţională dispune de instrumentele legale – precum Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, ce oferă cadrul politic pentru o asemenea acţiune –, dar şi de mijloacele diplomatice, politice şi militare pentru a lua decizii importante atunci când este nevoie. Scopul principal al acţiunilor politico-militare ar trebui să fie întotdeauna restabilirea legii şi ordinii, ceea ce ar avea un impact pozitiv şi asupra activităţii organizaţiilor umanitare. Încă este valabilă afirmaţia lui Clausewitz că războiul reprezintă continuarea politicii prin alte mijloace, iar în cazul de faţă se poate spune că desfăşurarea forţelor militare trebuie să fie întotdeauna un instrument pentru realizarea unor scopuri politice precise.

La nivel internaţional, un rol major în gestionarea crizelor revine instituţiilor internaţionale de securitate. La baza tuturor acţiunilor de acest tip se află Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, ce are ca principal scop menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Însă, în prezent, deşi O.N.U. a instituţionalizat o serie de proceduri preventive şi de asistenţă a statelor implicate în conflicte (prevenirea crizelor, operaţiile de menţinere a păcii şi operaţiile de consolidare a păcii), N.A.T.O. dispune de cea mai coerentă strategie a gestionării crizelor.

N.A.T.O. consideră conceptul de gestionare a crizelor ca reprezentând acele acţiuni coordonate sau iniţiate cu scopul de a evita o criză, a preveni escaladarea sa într-un conflict armat şi de a stopa ostilităţile, dacă acestea apar. Aceste acţiuni includ, printre altele: strângerea şi evaluarea informaţiilor, analiza situaţiei, stabilirea scopu-rilor, opţiunilor de acţiune şi compararea lor, implementarea opţiunii selectate (inclusiv a acţiunii militare) şi analiza reacţiei (feedback). Astfel, în procesul de gestionare a crizelor, N.A.T.O. a identificat cinci faze: observarea indicatorilor şi avertizarea asupra unei crize a potenţiale sau actuale; evaluarea situaţiei de criză în dezvoltarea şi potenţialul său şi stabilirea implicaţiilor pentru securitatea Alianţei; dezvoltarea opţiunilor de răspuns recomandate pentru a ghida procesul decizional de către Consiliul Nord-Atlantic (N.A.C.) şi Comitetul pentru Planificarea Apărării (D.P.C.); planificarea şi execuţia deciziilor şi directivelor N.A.C./D.P.C.; revenirea la stabilitate. De asemenea, Alianţa a stabilit următoarele obiective ale crizelor:

− contribuţia la reducerea tensiunilor şi prevenirea transformării lor în crize:

121

− gestionarea crizei ce se manifestă pentru a preveni escaladarea ei într-un conflict;

− asigurarea, din timp, a pregătirii civile şi militare pentru crize de diferite grade;

− în cazul izbucnirii ostilităţilor, controlul răspunsului, preve-nirea escaladării şi determinarea oricărui agresor să înceteze atacul şi să se retragă de pe teritoriul ţărilor membre ale Alianţei. Evident, acest obiectiv nu este aplicabil crizelor tehnologice, umanitare şi naturale;

− dezescaladarea, cu scopul restabilirii normalităţii, după ce escaladarea sau ostilităţile au fost stopate sau sunt sub control;

− aplicarea „lecţiilor învăţate” din alte experienţe similare. Mai mult, există şi o serie de principii pentru gestionarea

crizelor, ce sunt aplicate şi în procesul decizional din alte domenii de activitate ale Alianţei Nord-Atlantice:

1. Consiliul Nord-Atlantic (N.A.C.) şi, în unele cazuri, Comite-tul pentru Planificarea Apărării (D.P.C.), în care Franţa nu este prezentă, la orice nivel la care se reunesc (şefi de stat şi de guvern, miniştri, ambasadori şi reprezentanţii acestora), sunt cele mai înalte autorităţi ale Alianţei şi pot lua decizii pentru acţiuni comune.

2. Toate deciziile luate în cadrul N.A.C. sau D.P.C., precum şi al altor organe ale N.A.T.O., reprezintă expresia suveranităţii naţionale şi sunt luate prin consens.

3. Naţiunile deleagă reprezentanţilor lor din N.A.C. sau din D.P.C., după caz, responsabilitatea reprezentării tuturor elementelor componente ale guvernării, inclusiv economice, politice, de apărare, planificarea urgenţelor civile etc.

4. La fiecare pas al procesului se manifestă controlul eficient al sferei politice asupra celei militare: nici o decizie referitoare la planificarea formală, desfăşurarea sau folosirea forţelor nu va putea fi luată fără autorizarea politică necesară a membrilor N.A.C. sau D.P.C.

În ceea ce priveşte U.E., se încearcă delimitarea a două strategii ce compun răspunsul la criză, adică gestionarea crizelor şi rezolvarea conflictelor. Referitor la gestionarea crizelor, Uniunea Europeană defineşte acest concept astfel: acţiuni iniţiate pentru a preveni escaladarea pe verticală (intensificarea violenţelor) şi pe orizontală (extinderea teritorială) a conflictelor violente existente. Rezolvarea conflictelor are în vedere acţiunile întreprinse, pe termen scurt, pentru a stopa un conflict violent. Modelul european de răspuns la criză include patru faze ce formează un ciclu continuu:

122

1. Construcţia păcii preconflict şi postconflict. Aceasta accen-tuează prevenirea conflictelor prin măsuri structurale pe termen lung (regim internaţional de construcţie a păcii, construcţia păcii în interiorul ţării).

2. Impunerea păcii, în sensul gestionării conflictului prin măsuri coercitive, de tipul răspunsului la agresiunile din afara graniţelor, menţinerea păcii sau intervenţia de protecţie.

3. Menţinerea păcii – prevenirea conflictului prin scurtarea perioa-dei măsurilor opţionale: diplomaţie preventivă, desfăşurare preventivă.

4. Restabilirea păcii – gestionarea conflictului prin măsuri non-coercitive, cum ar fi: restabilirea păcii pe căi diplomatice, menţinerea tradiţională a păcii.

O altă abordare a problematicii gestionării crizelor şi în special a prevenirii conflictelor este aceea a O.S.C.E. Atunci când este confrun-tată cu un conflict sau o situaţie cu potenţial de conflict, Organizaţia foloseşte o serie de instrumente al căror scop este rezolvarea problemei:

− misiuni pentru strângerea datelor şi misiuni ale raportorilor – vizite pe termen scurt în „teatru” ale experţilor şi personalităţilor din ţările O.S.C.E., al căror scop constă în colectarea datelor, raportarea acestora şi, în unele cazuri, transmiterea unor recomandări către organele decizionale ale Organizaţiei;

− misiuni şi alte tipuri de activităţi de teren – principalele instrumente pentru prevenirea conflictelor pe termen lung, gestionarea crizelor, rezolvarea conflictelor şi reabilitarea postconflict a regiunii. Mandatele, dimensiunea şi activităţile misiunii sunt diverse şi reflectă flexibilitatea acestui instrument;

− reprezentanţi personali ai Preşedinţiei O.S.C.E., care au un mandat precis şi clar referitor la sarcinile ce le sunt desemnate, în special, în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor;

− comitete ad-hoc, formate dintr-un număr restrâns de membri ai O.S.C.E., ce au drept principală misiune consilierea Preşedinţiei pe probleme de prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor şi rezolvare a disputelor;

− mecanisme pentru rezolvarea paşnică a conflictelor – proceduri care facilitează contactul prompt şi direct între părţile conflictuale. Avantajul acestora constă în faptul că nu necesită realizarea consensului, putând fi astfel activate de către un număr mic de membri ai O.S.C.E. şi permiţând reacţia rapidă;

123

− operaţii de menţinere a păcii – important element operaţional al

capacităţii generale a O.S.C.E. de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor. Este important de subliniat faptul că acest instrument poate fi folosit şi în cazul în care părţile conflictuale sunt membri ai O.S.C.E., însă nu a fost aplicat niciodată într-o astfel de situaţie.

Se apreciază, îndeobşte, că războaiele viitorului imediat ar putea fi provocate de: competiţia pentru controlul asupra resurselor; afirmarea identităţilor religioase, etnice şi statale; disproporţia dintre creşterea demografică şi distribuţia bogăţiilor; ciocnirile între proiectele de globalizare; ciocnirile între fundamentalismele ideologice şi religioase (colectivităţile concurente sau antagonice). Specialistul elveţian L. Monnerat sublinia că „viitorul nu va cunoaşte noţiunile de izolare sau de neutralitate. Vom fi atacaţi pentru ceea ce suntem şi nu se va ţine cont de convingerile şi îndoielile noastre ... Vom fi judecaţi şi condamnaţi pe baza unor reguli care ne scapă, asimilaţi şi asociaţi unor lupte care ne depăşesc… Dincolo de toate, vom fi constrânşi să ne raliem unei părţi (Occidentului – n.n.), să ne protejăm interesele şi să ne mobilizăm cetăţenii în faţa unei ameninţări multiforme care se alimentează din forţa şi din slăbiciunile noastre, din rigoarea şi din toleranţa noastră, din ceea ce reprezintă caracteristicile unitare ale societăţii noastre şi din ceea ce ne diferenţiază unii de alţii”.

Ultimele evenimente desfăşurate în plan internaţional şi dezvoltările privind problematica de securitate ulterioare „războiului rece” au determinat O.N.U., N.A.T.O., U.E., O.S.C.E. şi C.E. să îşi axeze acţiunile de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor pe următoarele aspecte: tensiunile şi antagonismele de natură etnică, naţionalismul extremist, lupta politică internă, schimbarea politică inadecvată, problemele economice interne etc. După momentul 11 septembrie 2001 , interesul s-a orientat spre terorism şi armele de distrugere în masă, ca surse ale crizelor, dar şi spre cooperarea interinstituţională83.

Pentru realizarea securităţii europene şi prevenirea conflictelor, pot fi adoptate două abordări diferite:


124

• una bazată pe confruntare, având la bază mijloacele de apărare individuală sau colectivă (acţiuni armate de apărare sau descurajare);

• una bazată pe cooperare, care renunţă la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul acestui ultim mod de abordare îl constituie în esenţă promovarea cooperării în sfera politică în vederea prevenirii conflictelor şi reducerea pericolului confruntării armate.

În acest capitol vom aborda problematica prevenirii conflictelor prin prisma activităţii desfăşurate de organismele europene şi/sau internaţionale competente în acest domeniu: O.N.U., N.A.T.O., O.S.C.E., U.E., U.E.O. şi Consiliul Europei84.

VI.1. Organizaţiile internaţionale şi/sau regionale VI.1.1. O.N.U. – principala organizaţie internaţională de soluţionare a diferendelor internaţionale Încă de la înfiinţarea sa, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost

descrisă drept o conferinţă diplomatică permanentă; O.N.U. este o organizaţie formată din 191 de state din întreaga lume care, prin semnarea Cartei Naţiunilor Unite, adoptă obiectivele ei şi sunt de acord să acţioneze în concordanţă cu principiile acesteia.

VI.1.1.1. Obiectivele O.N.U.: I. Să menţină pacea şi securitatea internaţionale şi în acest scop:

să ia măsuri colective eficiente pentru a preveni şi îndepărta ameninţările la adresa păcii şi pentru a suprima actele de agresiune şi încălcare a păcii, să determine prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi ale legilor internaţionale reglementarea disputelor internaţionale sau a situaţiilor care ar putea determina o încălcare a păcii;

II. Să promoveze relaţii amicale între naţiuni pe baza respectării principiului drepturilor egale şi autodeterminării popoarelor şi să ia măsurile necesare întăririi păcii universale;

III. Să promoveze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar şi în încurajarea respectului pentru drepturile omului şi


125

pentru libertăţile fundamentale ale tuturor oamenilor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

IV. Să fie un centru pentru armonizarea tuturor acţiunilor întreprinse de naţiuni în vederea atingerii acestor scopuri comune.

VI.1.1.2. Principiile O.N.U.: I. O.N.U. se bazează pe principiul egalităţii suverane a tuturor

membrilor ei. II. Toţi membrii trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă

obligaţiile asumate prin semnarea Cartei O.N.U. pentru a le asigura tuturor drepturile şi avantajele care decurg din apartenenţa la această organizaţie.

III. Toţi membrii au obligaţia de a-şi soluţiona disputele interna-ţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât să nu fie puse în primejdie pacea, securitatea şi justiţia.

IV. Toţi membrii au obligaţia de a se abţine în relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu folosirea sau de la folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a unui stat şi de la orice acţiune incompatibilă cu obiectivele O.N.U.

V. Toţi membrii trebuie să acorde asistenţă O.N.U. în acţiunea pe care organizaţia o întreprinde în acord cu Carta O.N.U. şi se vor abţine să acorde asistenţă oricărei ţări împotriva căreia O.N.U. întreprinde o acţiune de prevenţie sau constrângere.

VI. O.N.U. trebuie să se asigure că statele care nu sunt membre ale Organizaţiei acţionează conform principiilor necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

VII. Nici un articol din Cartă nu trebuie să autorizeze O.N.U. să intervină în chestiuni esenţiale din domeniul jurisdicţiei interne a unui stat şi nu trebuie să solicite membrilor să reglementeze aceste chestiuni prin Cartă85.

85 R.G. Feltham, Ghid de diplomaţie, Institutul European, Iaşi, 2005,

p. 95-96.

126

VI.1.1.3. Structura (sistemul) O.N.U. 86:

Organele Naţiunilor Unite Instituţii specializate

86 Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane,

Institutul European, Iaşi, 1998, p.15.

UNRWA (Oficiul pentru Ajutoare şiMuncă al Naţiunilor Unite pentru

Refugiaţii din Palestina în OrientulMijlociu)

Forţele de observaţie şide menţinere a păcii

Marile comisii

Comitetele permanente şicomitete de procedură

CNUCED (Conferinţa NaţiunilorUnite pentru Comerţ şi Dezvoltare)

FNUD (Programul NaţiunilorUnite pentru Dezvoltare)

UNITAR (Institutul NaţiunilorUnite pentru Formare şi Cercetare)

UNICEF/FISE (FondulNaţiunilor Unite pentru copii)

HCR (Înaltul Comisariat alNaţiunilor Unite pentru Refugiaţi)

PAM (Programul AlimentarMondial ONU-FAO)

PNUE (Programul NaţiunilorUnite pentru Mediu)

UNU (UniversitateaNaţiunilor Unite)

CMA (Consiliul Mondialpentru Alimentaţie)

HABITAT (Centrul NaţiunilorUnite pentru Aşezările Umane)

FNUAP (Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie)

AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică)

OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii)

FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură)

UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură)

OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii)

FMI (Fondul Monetar Internaţional)

AID (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare)

BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare )

SFI (Societatea Financiară Internaţională)

OACI (Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale)

UPU (Uniunea Poştală Universală)

UIT (Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor)

OMM (Organizaţia Meteorologică Mondială)

OMI (Organizaţia Maritimă Internaţională)

OMPI (Organizaţia Mondială a Proprietăţii Mondiale)

FIDA (Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agricolă)

Consiliul de

Securitate

Curtea internaţională

de justiţie

Adunarea Generală

Secretariat Consiliul economic şi social

Consiliul tutelar

Comisii regionale

Comisii tehnice

Comitete de sesiune, comitete permanente şi comitete speciale

Comitetul de Stat-Major

Alte organe subsidiareAdunării Generale

GATT/OMC (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ sau Organizaţia Mondială a Comerţului)

127

Adunarea Generală Adunarea Generală este alcătuită din toţi membrii O.N.U.

Potrivit Cartei, O.N.U. nu poate interveni în chestiuni care sunt esenţiale în jurisdicţia unui stat, cu excepţia aplicării unor măsuri de constrângere, în conformitate cu punctul VII (ameninţarea păcii, încălcarea păcii şi acte de agresiune). În conformitate cu această clauză, funcţiile Adunării Generale sunt:

Să audieze şi să discute: I) orice chestiune din domeniul Cartei sau legată de atribuţiile şi

funcţiile oricărui organ menţionat în Cartă; II) principiile generale de cooperare în vederea menţinerii păcii

şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile care reglementează dezarmarea;

III) orice chestiune legată de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care pot periclita pacea şi securitatea internaţională.

Să facă recomandări Consiliului de Securitate sau statelor-membre (sau ambelor) sau unui stat non-membru implicat în probleme legate de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, referitor la punctele (II) şi (III) menţionate mai sus, în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul politic şi al încurajării dezvoltării progresive a dreptului internaţional, şi în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniile economic, social, cultural, educativ şi al sănătăţii, precum şi în domeniul sprijinului pentru respectarea drepturilor umane şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Să facă recomandări – cu condiţia ca, dacă Consiliul de Securitate îşi exercită deja funcţiile stabilite referitor la aceste chestiuni, recomandările să se facă numai la cerere, cu referire la:

a) orice chestiune din cadrul Cartei sau care se referă la atribuţiile şi funcţiile oricărui organ prevăzut în Cartă;

b) soluţionarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, care poate deteriora bunăstarea generală sau relaţiile amicale dintre naţiuni, inclusiv a situaţiilor generate de violarea prevederilor Cartei care periclitează obiectivele şi principiile O.N.U.

Să primească şi să analizeze rapoartele anuale şi speciale trimise de Consiliul de Securitate (inclusiv un raport asupra măsurilor

128

luate pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale), precum şi de alte organisme ale O.N.U.

Să îndeplinească toate funcţiile legate de sistemul din Cartă de tutelă internaţională care-i sunt atribuite prin punctele XII şi XIII, inclusiv aprobarea acordurilor tutelare pentru zonele care nu sunt considerate strategice.

În cazul unui stat non-membru implicat într-o chestiune legată de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Adunarea Generală poate face unele recomandări acestui stat; în cazul în care se pune problema unei acţiuni, Adunarea Generală se va adresa Consiliului de Securitate87.

Consiliul de Securitate Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri: China,

Franţa, Rusia, Marea Britanie şi S.U.A., care sunt membri permanenţi, şi 10 membri nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă de doi ani (în situaţia în care un membru nu este ales pentru două perioade consecutive). Pentru a se asigura funcţionarea permanentă a Consiliului, un reprezentant al fiecărui stat-membru trebuie să fie prezent tot timpul la sediul O.N.U. Consiliul de Securitate răspunde în primul rând de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi în acest scop acţionează în numele membrilor O.N.U. şi în conformitate cu obiectivele şi principiile organizaţiei. Membrii O.N.U. sunt de acord să înfăptuiască deciziile Consiliului de Securitate, în conformitate cu Carta.

Atribuţiile Consiliului de Securitate sunt specificate în capitolele VI şi VII din Cartă. Potrivit articolului VI, Consiliul de Securitate poate investiga orice dispută sau situaţie care poate duce la o divergenţă internaţională, iar dacă ajunge la concluzia că perpetuarea acestei divergenţe periclitează menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul va încerca să o soluţioneze pe cale paşnică. Dacă se constată existenţa vreunei ameninţări la adresa păcii, o încălcare a păcii sau vreun act de agresiune, Consiliul de Securitate este împuternicit, potrivit capitolului VII, să decidă ce măsuri trebuie luate pentru a menţine sau restabili pacea şi securitatea internaţionale; aceste măsuri sunt în general non-violente; dacă ele dau greş, se poate folosi forţa la sol, pe apă sau în aer. Prevederea folosirii forţelor

87 R.G. Feltham, Op. cit., p. 99-101.

129

armate de către statele-membre este stipulată de articolul 43 din Cartă, şi sunt prevăzute acorduri speciale care necesită o ratificare de către statele respective şi de către Consiliul de Securitate.

Consiliul de Securitate are obligaţia să prezinte Adunării Generale rapoarte anuale şi, unde este necesar, rapoarte speciale, care să includă propuneri de înfiinţare a unor organizaţii auxiliare în scopul înfăptuirii atribuţiilor sale (de exemplu, Organizaţia O.N.U. de Supraveghere a Armistiţiului în Palestina).

Adunarea Generală sau orice stat-membru (sau, în anumite condiţii, un stat non-membru) poate aduce la cunoştinţa Consiliului de Securitate orice dispută sau situaţie care ameninţă să pună în pericol pacea şi securitatea internaţionale.

Orice stat – fie că este membru al O.N.U. sau nu – care este implicat într-o dispută analizată de Consiliul de Securitate şi care nu este membru al Consiliului are dreptul de a participa (dar nu şi de a vota) la deliberări. Prevederi similare se aplică şi oricărui stat-membru care, nefiind implicat într-o dispută şi nefiind membru al Consiliului de Securitate, este totuşi considerat de către Consiliul de Securitate ca fiind afectat de această dispută. Potrivit articolelor 27 şi l09(1) din Cartă, deciziile luate de Consiliul de Securitate necesită votul afirmativ a nouă membri, inclusiv voturile membrilor permanenţi, excepţie făcând a) chestiunile procedurale şi b) decizia de a fixa o dată şi un loc pentru o Conferinţă care să revizuiască Carta, când voturile afirmative a nouă membri – oricare ar fi aceştia – sunt suficiente. Abţinerile de la vot n-au fost întotdeauna interpretate potrivit Cartei. Amendamentele aduse Cartei trebuie să fie ratificate de către toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. În hotărârile specificate în capitolul al VI-lea (reglementarea paşnică a conflictelor) şi în articolul 52, paragraful 3 (reglementarea paşnică a conflictelor locale prin acorduri regionale), orice membru al Consiliului de Securitate care este implicat într-un conflict este solicitat să se abţină de la vot88.

Secretarul General şi Secretariatul Din punctul de vedere al Cartei O.N.U., Secretarul

General este funcţionarul administrativ suprem al Organizaţiei. El acţionează ca atare la toate întrunirile Adunării Generale, Consiliului

88 Ibidem, p. 103-105.

130

de Securitate şi Consiliului de tutelă şi îndeplineşte toate sarcinile care îi sunt atribuite de aceste organisme. El prezintă Adunării Generale un raport anual asupra activităţii Organizaţiei şi poate aduce la cunoştinţa Consiliului de Securitate orice chestiune care, în opinia sa, poate periclita menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Secretarul General este numit în funcţie de către Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru o perioadă de cinci ani, şi răspunde de numirea personalului Organizaţiei în conformitate cu reglementările trasate de Adunarea Generală. Selecţia personalului se face în primul rând pe bază de merit, dar un alt criteriu relevant este şi reprezentarea pe o bază geografică echilibrată. Secretarul General şi personalul său sunt obligaţi să acţioneze ca funcţionari internaţionali şi nu pot primi instrucţiuni din partea nici unui guvern sau din partea unei autorităţi din afara Organizaţiei; statele-membre nu vor întreprinde nimic pentru a-i influenţa în vreun mod89.

VI.1.1.4. Carta O.N.U. şi instrumentele juridice de soluţionare a diferendelor internaţionale. Rolul Consiliului de Securitate al O.N.U. Principalul scop declarat al existenţei Organizaţiei Naţiunilor

Unite constă în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Încă de la crearea sa în 1945, O.N.U. a fost chemată să prevină escaladarea conflictelor şi să restabilească pacea atunci când era nevoie. De-a lungul timpului, O.N.U. a ajutat la stingerea a numeroase conflicte, adesea prin intermediul acţiunilor Consiliului de Securitate, principalul organism cu atribuţii în domeniul păcii şi securităţii internaţionale90.

O.N.U. a declarat că obiectivele sale, stipulate, de altfel, în Carta O.N.U., stau la baza „diplomaţiei multilaterale” şi reprezintă un instrument fundamental în comunicarea politică, economică, militară, juridică, socială şi culturală dintre state. Pe lângă acest instrument de lucru, O.N.U. utilizează şi „diplomaţia bilaterală”, care o completează pe prima. Întrepătrunderea acestor două tehnici de lucru exprimă dinamica şi natura activităţii O.N.U., al cărei rol este de a crea consensul prin negocieri multilaterale sau bilaterale91. Carta O.N.U.

89 Ibidem, p. 109. 90 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 22. 91 Stan Petrescu, Op. cit., p. 151.

131

permite totodată comunităţilor umane din diferite zone să-şi organi-zeze propriile sisteme colective de securitate cu caracter regional, cu condiţia ca scopurile lor să fie compatibile cu cele ale forumului mondial92.

Carta O.N.U., schiţată de S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S. la Dumbarton Oaks, în 1944, şi completată la Conferinţa internaţională a tuturor puterilor aliate, la San Francisco, în aprilie 1945, a instituit o organizaţie mai puternică şi autoritară pentru securitatea mondială decât fusese Liga Naţiunilor în perioada interbelică93.

Carta O.N.U. este împărţită în 111 articole grupate în 19 capitole. Instrumentele juridice folosite în procesul prevenirii conflictelor sunt incluse în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu precădere în articolele 1, 11 (2), 24 cap. VI şi VII, articolele 40, 41 şi 99.

În articolul 1 se arată că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată „să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop, să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea şi eradicarea ameninţărilor la adresa păcii şi să faciliteze prin mijloace paşnice, în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, negocie-rile sau reglementarea paşnică a disputelor internaţionale sau a situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii”94. Această formulă de redactare reflectă dinamica escaladării crizei într-un conflict. Astfel, situaţia este o stare de fapt difuză, care implică, de regulă, mai multe state, cu interese complexe, generatoare de tensiune susceptibilă să dea naştere la un diferend. Diferendul este o neînţelegere sau un dezacord declarat între două sau mai multe părţi. Mecanismele de soluţionare pe cale paşnică a acestor stări se referă la toate stadiile transformării unei situaţii de criză în conflict. Ele cuprind şi măsuri preventive, nu doar reactive.

Articolul 2(3) din Carta O.N.U. prevede: „Toţi membrii organi-zaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie”.

În temeiul articolului 11(3) al Cartei O.N.U., Adunarea Generală poate aduce în atenţia Consiliului de Securitate situaţii de natură să pună în pericol pacea şi securitatea internaţională. În astfel de cazuri,

92 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 51. 93 Martin Wight, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998, p. 225. 94 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 51.

132

atât Secretarul General, cât şi Consiliul de Securitate pot acţiona pentru: a lua măsuri, a media o stare de criză, a emite un aviz. În încercarea de a gestiona cât mai bine conflictul, sistemul gestionării conflictelor urmează să fie încă dezvoltat şi consolidat.

Articolul 24 specifică funcţiile şi atribuţiile Consiliului de Securitate, căruia statele membre i-au conferit responsabilitatea de prim ordin a menţinerii păcii şi securităţii, implicarea sub autoritatea sa a tuturor structurilor O.N.U., ele însele limitându-se să accepte şi să execute deciziile lui (articolul 25 şi articolul 48); asumându-şi răspunderea să-l înzestreze cu forţe armate şi asistenţă (articolul 43) şi să-i pună la dispoziţie forţe aeriene imediat disponibile pentru sancţiuni (articolul 45). Majoritatea prin care decide Consiliul de Securitate trebuie să includă cei cinci membri permanenţi, adică marile puteri (articolul 27(3)). Astfel, fiecare mare putere poate opune veto-ul său oricărei decizii95.

Capitolele VI şi VII ale Cartei privesc reglementarea paşnică a diferendelor şi acţiunilor care pun în pericol ori încalcă pacea sau reprezintă acte de agresiune, acestea constituind elementele definitorii ale acţiunilor O.N.U. în domeniul prevenirii conflictelor. În ceea ce priveşte reglementarea paşnică a conflictelor, în baza articolului 33, Consiliul de Securitate va solicita părţilor în conflict reglementarea acestora prin mijloace ca, negocierea-concilierea; ancheta-arbitrajul; medierea – reglementarea pe cale juridică; asistenţa organismelor regionale sau alte mijloace paşnice, la alegerea părţilor.

În conformitate cu articolul 33, statele membre sunt de acord cu investigarea de către Consiliul de Securitate a oricărei situaţii care ar putea da naştere unui conflict, pentru a determina în ce măsură pacea şi securitatea internaţională sunt ameninţate.

În articolul 40 din capitolul VI se arată că, pentru a preveni agravarea situaţiei, Consiliul de Securitate poate solicita părţilor implicate să respecte anumite măsuri temporare pe care acestea le consideră necesare sau de dorit în circumstanţe excepţionale. Consiliul de Securitate poate acţiona în conformitate cu articolul 41 şi poate hotărî luarea măsurilor cum ar fi: embargoul asupra armamentului sau acţiuni de natură militară.

Articolul 52 din Carta O.N.U. menţionează „existenţa unor acorduri sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu

95 Martin Wight, Op. cit., p. 225.

133

problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter regional”.

Dincolo de prevederile explicite ale Cartei asupra modului de acţiune al organismelor O.N.U. abilitate pentru intervenţia directă în prevenirea, limitarea sau restrângerea ariei conflictuale, au existat iniţiative sau acţiuni având aceeaşi finalitate: rezoluţiile Consiliului de Securitate; rapoartele Comisiei speciale privind Carta O.N.U.; rapoartele Secretarului general; diplomaţia preventivă.

Deşi procedurile declarative, explicite, de prevenire (Declarator Prevention) pot avea un impact redus, în sensul că descriu şi prezintă incomplet anumite tipuri de comportament, ele constituie totuşi cadrul unui mandat, de tipul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din 1948.

Alte documente mai recente pot să contribuie la pregătirea terenului pentru noi abordări. Printre acestea pot fi amintite: Manualul reglementării paşnice a conflictelor între state, Declaraţia privind misiunile informative ale Naţiunilor Unite în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

Ambele conferă organelor O.N.U. o mai puternică bază de acţiune şi le acordă sprijin în eforturile de prevenire a conflictelor. Există, fără îndoială, proceduri clare de luare a deciziilor. Conform articolelor 34 şi 35 ale Cartei, Consiliul de Securitate, şi oricare stat membru, poate aduce în atenţia Consiliului orice conflict care ameninţă pacea şi securitatea internaţională.

În cazul în care iniţiativa aparţine Consiliului de Securitate, diversele state membre se consultă pentru a cădea a acord în legătură cu oportunitatea includerii unui anume conflict pe ordinea de zi.

Dacă unul din statele membre doreşte includerea pe ordinea de zi, el se adresează preşedintelui Consiliului, solicitând convocarea unei reuniuni, sau, în situaţii urgente, organizarea imediată a unei întruniri.

Proiectul de hotărâre elaborat, asupra căruia şi-au exprimat punctele de vedere statele care-l iniţiază, poate fi adoptat ca Rezoluţie în Consiliul de Securitate96.

Potrivit articolului 35 din Carta O.N.U., atunci când se consideră că prin comportarea sa un stat pune în pericol pacea sau securitatea internaţională sau scopurile organizaţiei, orice alt stat poate cere declanşarea unei proceduri de reglementare a conflictului, fiind vorba


134

de un interes comun al întregii comunităţi internaţionale. Această reglementare este legată de principiul intereselor comune ale membrilor O.N.U., care stă la baza constituirii acestei organizaţii. Acest interes colectiv poate genera metode de soluţionare a conflictelor mai puţin obişnuite în relaţiile interstatale şi are meritul de a plasa dezbaterile pe un teren mai obiectiv, de imparţialitate. Oferă sisteme de soluţionare a conflictelor, adaptabile caracteristicilor fiecărei situaţii.

Diferendele în soluţionarea cărora intervine O.N.U. pot fi reglementate pe două căi:

− prin mijloace paşnice (capitolul VI – Rezolvarea pe cale paş-nică a diferendelor);

− prin constrângere (capitolul VII – Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune – măsurile de securitate colectivă).

Consiliul de Securitate poate acţiona în baza capitolului VI atunci când este sesizat sau se autosesizează (statele în litigiu sau numai unul dintre ele, un alt stat membru O.N.U., un stat nemembru, un organ O.N.U.). Problema care face obiectul sesizării este înscrisă pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate, cu majoritate de 9 membri, fără ca unii dintre ei (membrii permanenţi) să poată exercita dreptul de veto.

Consiliul de Securitate poate iniţia o anchetă, pentru a verifica dacă situaţia sau diferendul sunt susceptibile să ameninţe pacea sau securitatea internaţională. Ancheta este condusă de un organ subsidiar al O.N.U., o comisie alcătuită din reprezentanţi ai statelor sau persona-lităţi independente.

Consiliul de Securitate recomandă statelor-părţi să reglementeze diferendul pe cale paşnică. În urma concluziilor obţinute din analizarea situaţiei, el poate face sugestii precise, precum recurgerea la C.I.J. (Albania şi Marea Britanie, în cazul incidentului din strâmtoarea Corfu, 1946), poate desemna un mediator, recomanda bune oficii sau trimiterea diferendului spre soluţionare unei organizaţii regionale. Rezoluţiile adoptate în baza capitolului VI au valoare de recomandări, ele nefiind obligatorii pentru state.

Rezoluţiile O.N.U., întemeiate în baza prevederilor capitolului VII al Cartei, sunt adoptate sub autoritatea politică a Consiliului de Securitate, compus din reprezentanţii celor 5 membri permanenţi şi 10 membri nepermanenţi. Deciziile se adoptă cu majoritate de voturi, căreia îi poate fi opus veto-ul unuia dintre membrii permanenţi. În

135

timpul „războiului rece”, procedura de adoptare a deciziilor era slabă, iar dreptul de veto era folosit ca instrument al confruntării ideologice.

Atunci când acţionează în baza capitolului VII, Consiliul de Securitate ia decizii cu forţă obligatorie. Astfel, în cazul în care Consiliul de Securitate stabileşte, în urma anchetei, că situaţia sau diferendul constituie „o ameninţare a păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune”, el poate decide luarea de măsuri care nu implică folosirea forţei armate (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale etc., ruperea relaţiilor diplomatice) sau care implică folosirea forţei armate (demonstraţii, măsuri de blocadă, alte operaţiuni executate cu forţe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor O.N.U.). Aceste măsuri s-au diversificat la sfârşitul „războiului rece”.

O altă modalitate de adoptare a unei Rezoluţii este Intervenţia Secretarului General. Acesta poate fi solicitat să joace rolul de mediator şi consultant a numeroase guverne în domeniul prevenirii conflictelor. În exercitarea atribuţiei de prim-ajutor al Organizaţiei Naţiunilor Unite, el adoptă hotărâri ce pot fi considerate decizii politice. Articolul 99 îi conferă puteri care depăşesc cu mult pe cele acordate oricăruia dintre liderii unei organizaţii internaţionale. El poate „supune atenţiei Consi-liului de Securitate orice problemă care, în opinia sa, ar ameninţa menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”97.

Primele acţiuni efective întreprinse de O.N.U. la sfârşitul anilor ’50, în absenţa unor dezbateri prealabile, au fost trimiterea „reprezentanţilor personali” ai Secretarului General în zonele potenţial periculoase, aceştia fiind totodată „pionierii diplomaţiei preventive”, însuşită şi dezvoltată ulterior de O.N.U., utilizată ca metodă şi practică permanentă în toate zonele de conflict.

Până spre sfârşitul anilor ’80, O.N.U. dispunea de posibilităţi limitate privind procedurile de prevenire şi gestionare a crizelor şi conflictelor regionale. Au existat însă şi unele situaţii în care secretarii generali au invocat articolul 99 din Carta O.N.U. şi au acţionat în acest sens, precum în: Coreea (în 1950), Congo (în 1960), Laos (în 1961), Pakistan (în 1971), Vietnam (în 1972), Liban (în 1976 şi 1978), Iran/Irak (în 1980) şi altele.

În 1987 a fost creat un „dispozitiv de alertă rapidă”, organ cu structură civilă, O.R.C.I. (Office for Research and Collection offiter

97 Ibidem, p. 53.

136

Information) şi D.I.E.S.A. (Departament offiter International Economic and Social Affairs), care au pus la punct baze de date pentru prognoza de raportare a datelor economice, pentru identificarea indi-catorilor sociali şi de mediu, stabilind drept o practică a activităţii lor publicarea de prognoze, în ideea identificării posibilelor zone sensibile care ar putea genera stări conflictuale.

În materie de alertare rapidă, problema nu este de a prevedea, ci de a anticipa potenţialele dificultăţi cu suficient timp înainte, pentru a se putea lua oportun măsurile corective. Majoritatea sistemelor de alertare nu se ridică însă la înălţimea aşteptărilor. Ele se află încă într-un stadiu embrionar şi se bazează în special pe informaţiile furnizate de serviciile secrete naţionale.

Explicaţia acestei stări de lucruri rezidă în ezitarea statelor de a cumula informaţiile pe care le deţin serviciile lor secrete şi, de asemenea, în abordările pe termen scurt, ca şi în forma mentală reactivă, mai curând decât proactivă, a celor care iau decizii şi modelează opinia publică la nivel naţional şi internaţional.

Sfera preocupărilor organismelor specializate în monitorizarea crizelor economice şi sociale s-a extins şi asupra domeniului fluxurilor de refugiaţi pentru a pune la dispoziţia Consiliului de Securitate moda-lităţile cele mai eficiente de alertare rapidă în domeniul refugiaţilor.

Structura funcţională a sistemului de alertare rapidă acoperea cinci faze distincte, corelate funcţional:

• corelarea, schimbul şi difuzarea de date; • analiza datelor; • coordonarea şi sinteza diverselor analize primite; • formularea şi transmiterea alertării rapide; • acţiunea ulterioară alertării. Trebuie subliniat şi faptul că transmiterea de informaţii privind

situaţiile de criză potenţială se efectuează cu ajutorul unei tehnologii avansate (radio, satelit, E-mail) între sediul din New York şi celelalte sedii de firme din întreaga lume98.

VI.1.1.5. Modalităţi de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale Capitolul VI al Cartei O.N.U. enumără principalele modalităţi de

realizare a acestui principiu, dintre care statele sunt libere să aleagă (mijloace politice sau diplomatice, mijloace de natură jurisdicţională):

98 Ibidem, p. 53-54.

137

− Negocierile şi consultările – implică numai statele părţi la un diferend, care pot iniţia şi monitoriza fiecare fază a negocierilor. Implică orice tip de dispute: tehnice, politice sau juridice. Consultările sunt o varietate de negocieri, care implică discuţii iniţiale şi schimb de vederi între părţi.

− Bunele oficii – acţiunea amicală a unui terţ (una sau mai multe persoane/state) care intervine pentru a apropia părţile într-un diferend şi a le determina să negocieze sau să reia negocierile întrerupte. Are ca scop doar să înlesnească contactele dintre părţi. Persoana sau statul care acordă bune oficii nu se implică în soluţionarea pe fond a diferendului, nu propune soluţii, ci doar înlesneşte comunicarea, asigură mijloacele de desfăşurare a negocierilor directe. Printre exemple, amintim bunele oficii oferite de Franţa, S.U.A., Vietnamului de Nord şi Vietnamului de Sud pentru a pune capăt ostilităţilor militare; bunele oficii oferite de Elveţia, Franţei şi Algeriei în anii 1960-1961 pentru realizarea acordurilor dintre Franţa şi Guvernul provizoriu al Republicii Algeria privind independenţa fostei colonii franceze.

− Ancheta – tehnică tradiţională folosită atunci când există divergenţe între părţi la un diferend referitoare la situaţia de fapt care l-a generat. Pentru efectuarea unei anchete se poate constitui o echipă formată din persoane care nu sunt implicate în litigiu. Părţile sunt reprezentate de agenţi, care expun versiunea proprie a faptelor ce formează obiectul anchetei. Se prezintă documente (înscrisuri, hărţi etc.), se audiază martori şi experţi. Comisia se poate deplasa pe teren pentru constatări directe. Comisa alcătuieşte un raport, care nu este obligatoriu pentru părţi. Raportul prezintă doar situaţia de fapt obiectivă şi nu face propuneri. Procedeul a fost rar utilizat.

− Medierea este asemănătoare cu bunele oficii, dar presupune o implicare mai mare a terţului în rezolvarea conflictului. Acesta se străduieşte să facă fiecare parte să înţeleagă poziţia celeilalte părţi şi propune chiar soluţii concrete, susceptibile de a fi acceptate de părţi.

− Concilierea – sarcina unei comisii de conciliere este de a clarifica chestiunile contencioase, de a aduna informaţiile necesare şi de a căuta să aducă părţile la un acord. După examinarea cazului, comisia informează părţile asupra termenilor acordului pe care îi consideră că sunt cei mai potriviţi pentru soluţionarea conflictului şi acordă părţilor un interval de timp pentru a decide.

− Recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale sau la alte mijloace paşnice; în cazul în care o dispută ameninţă securitatea

138

regională, organizaţii regionale interguvernamentale se pot implica pentru a soluţiona diferendele şi a stabili acorduri regionale.

− Funcţia de bune oficii a Secretarului general al O.N.U. – caută soluţii unei dispute prin consultări personale, numirea unui reprezentant personal şi negocieri directe.

− Arbitrajul sau apelul la Curtea Internaţională de Justiţie – presupune adoptarea unor decizii obligatorii pentru părţi.

VI.1.1.6. Agenda pentru pace elaborată de Boutros Boutros Ghali • Context Sfârşitul „războiului rece” a dat naştere speranţei că sistemul

securităţii colective instituit prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite ar putea să funcţioneze într-un mediu internaţional care nu mai era marcat de rivalitatea între Est şi Vest.

În 1991, Consiliul de Securitate al O.N.U. şi-a exercitat prero-gativele derivate din deţinerea responsabilităţii principale pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Prin rezoluţia 688 (1991), el a autorizat folosirea forţei împotriva Irakului, după invadarea Kuweitului, „pentru a acorda protecţie populaţiei kurde din nord şi şiite din sudul Irakului”, care punea în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Poate pentru prima oară, după multă vreme, mecanismul prevăzut de capitolul VII al Cartei O.N.U. a funcţionat pentru sancţionarea şi descurajarea unui conflict interstatal (folosirea forţei pentru descurajarea agresorului – premieră după războiul din Coreea). Soluţia conflictului a fost, însă, parţială şi provizorie.

Mediul de securitate internaţional după căderea „cortinei de fier” s-a confruntat cu un alt gen de provocări decât crizele interstatale: au apărut tensiuni etnice, religioase, sociale, culturale între graniţele aceluiaşi stat, care şi-au dovedit potenţialul de ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Mecanismul instituit de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite nu oferea mijloacele potrivite de a gestiona acest gen de crize cu un pronunţat caracter intrastatal.

Noile tipuri de crize au scos, astfel, în evidentă un alt gen de slăbiciune a sistemului O.N.U.: dificultatea de a gestiona în mod eficace conflictele interne şi războaiele civile. Practicile diplomatice tradiţionale fuseseră exersate în gestionarea relaţiilor dintre state diferite. Prevenirea, gestionarea şi soluţionarea conflictelor interne sau a „afacerilor interne” ale unui stat nu făcuseră obiectul preocupărilor sau responsabilităţii unui alt stat.

139

Capitolul VII din Carta O.N.U. prevede măsuri cu un caracter nemilitar şi militar pentru soluţionarea situaţiilor sau divergenţelor eminamente interstatale.

• Conţinut Agenda pentru pace a apărut în acest context de după sfârşitul

„războiului rece”. Boutros Boutros Ghali, fostul Secretar General al O.N.U., a intenţionat lansarea unei noi viziuni privind viitorul O.N.U. El pleda pentru reorientarea principalelor scopuri ale O.N.U. prin practicarea diplomaţiei preventive. Astfel, la 31 ianuarie 1992, Consiliul de Securitate i-a cerut Secretarului General să evalueze posibilitatea întăririi capacităţii O.N.U. de diplomaţie preventivă.

Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite de atunci, Boutros Boutros Ghali, a surprins atât optimismul, cât şi confuzia spiritului public după încheierea „războiului rece” în Agenda pentru pace, documentul lansat după întâlnirea la nivel înalt a membrilor Consiliului de Securitate din ianuarie 1992. Discutând noul context mondial, el a făcut trei afirmaţii care păreau să sugereze un proces de reformare constituţională a societăţii internaţionale.

• În primul rând, insista că statul trebuie să rămână piatra de temelie, însă autoritatea sa nu este absolută. „Respectul pentru suveranitatea şi integritatea fundamentale ale statului este esenţial pentru orice progres la nivel internaţional. Cu toate acestea, a trecut vremea suveranităţii absolute şi exclusive; teoria ei nu s-a potrivit niciodată cu realitatea”.

• În al doilea rând, susţinea că Naţiunile Unite nu şi-au închis porţile în faţa potenţialilor noi membri, dar, „dacă fiecare grup etnic, religios sau lingvistic ar pretinde dreptul la statalitate, nu ar exista nici o limită a fragmentării, iar pacea, securitatea şi bunăstarea economică pentru întreaga lume ar deveni chiar mai greu de realizat”.

• În al treilea rând, sugera că modalitatea de a rezolva pretenţiile rivale de suveranitate şi autodeterminare trebuie să ţină seamă de drepturile omului, mai ales de drepturile minorităţilor, pe de o parte, şi de democratizare, pe de altă parte: „Respectul pentru principiile democratice la toate nivelurile existenţei sociale este esen-ţial: în comunităţi, în interiorul statelor şi în comunitatea de state”99.

99 James Mayall, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Editura

Antet, f.a., p. 30.

140

Carta O.N.U. se bazează pe principiul suveranităţii statului şi adoptă măsuri pentru menţinerea păcii şi securităţii între state: ea nu stipulează totuşi măsuri speciale privind operaţiuni de menţinere a păcii. Cu toate acestea, astfel de operaţii sunt autorizate tot mai mult de către Secretarul General şi Consiliul de Securitate printr-un mandat concret. Statul interesat trebuie să-şi dea consimţământul, totodată specifică prevederile legate de imparţialitate şi de folosirea forţei de către forţele de menţinere a păcii. Condiţiile de bază sunt ca forţele de menţinere a păcii să nu caute să influenţeze rezultatul unei dispute sau să dea impresia că procedează astfel şi ca ele să folosească forţa numai dacă sunt atacate direct sau, într-o mai mică măsură, dacă proprietatea lor este ameninţată direct. Secretarul General al O.N.U. defineşte menţinerea păcii, în document, Agenda pentru pace, drept „o tehnică ce oferă posibilităţi atât pentru prevenirea conflictului, cât şi pentru încheierea păcii”. Sunt apoi definite cele patru forme auxiliare de activităţi înrudite.

Agenda pentru pace prevedea noi tipuri de măsuri, bazate pe arhitectura generală de securitate prevăzută în principiile Cartei O.N.U.:

• măsuri prin care se împiedică escaladarea disputelor existente în conflicte deschise şi răspândirea conflictelor când acestea survin;

• măsuri prin care se creează încredere, extrem de deficitară în perioada „războiului rece”;

• măsuri care se bazează pe avertizare timpurie, prin adunarea de informaţii, anchete formale şi informale.

Astfel de măsuri de diplomaţie preventivă puteau implica şi demonstraţii militare preventive, de descurajare, sau crearea de zone demilitarizate.

Procedurile O.N.U. pentru garantarea păcii internaţionale, aşa cum ele sunt descrise şi denumite în Agenda pentru pace, sunt:

1) diplomaţia preventivă (măsurile descrise în capitolul VI, într-un cadru instituţionalizat, care au ca scop evitarea diferendelor) este o acţiune de prevenire a disputelor care pot apărea între părţi, de prevenire a transformării disputelor în conflicte şi de aplanare a acestor conflicte atunci când apar;

2) restabilirea păcii (peace making) (măsurile descrise în art. 33 şi care includ tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizaţii sau acorduri regionale) este o acţiune de determinare a părţilor ostile să încheie un acord prin mijloace paşnice. Metodele de conciliere pot fi negocierea, investiga-

141

ţiile, metodele de reconciliere, arbitrajul sau metodele de judecată, precum şi asistarea organizaţiilor şi acordurilor teritoriale. Părţile interesate implică forţele militare O.N.U. şi/sau poliţişti precum şi civili;

3) menţinerea păcii (peace keeping) (măsurile presupun inclusiv acţiuni militare coercitive şi obligatorii, de tipul celor menţionate în capitolul VII) este o acţiune care permite O.N.U. să-şi desfăşoare trupele în mod rapid pentru a impune o încetare a focului, acţionând coercitiv împotriva uneia dintre părţi sau chiar a ambelor părţi, dacă ele violează această hotărâre. Acest tip de operaţiune trebuie autorizat de către Consiliul de Securitate;

4) consolidarea păcii (peace building) (se referă la mijloace clasice, dar şi la măsuri cu un mai pronunţat caracter intervenţionist) este o acţiune de identificare şi susţinere a structurilor care tind să întărească pacea în scopul evitării unei reveniri a conflictului100.

Există două moduri posibile de acţiune, corespunzând în mare măsurilor prevăzute în capitolele VI şi VII ale Cartei O.N.U., referitor la rezolvarea paşnică a conflictelor. În cel dintâi caz, atunci când li se cere, organizaţiile internaţionale pot furniza asistenţă tehnică pentru a facilita tranziţia de la un guvern militar sau autoritarist la un sistem deschis. Acest tip de asistenţă nu e oferit doar de Organizaţia Naţiunile Unite, ci şi de organizaţiile regionale şi de Commonwealth. În cel de-al doilea caz, atunci când tranziţia se dovedeşte o sursă de noi conflicte, în loc să le soluţioneze pe cele deja existente, comunitatea internaţională ar putea interveni militar pentru a proteja victimele101.

Hotarul dintre acţiunile de diplomaţie preventivă de evitare a diferendelor (capitolul VI) şi acţiunile coercitive de impunere a păcii (capitolul VII) a rămas, şi în cadrul conceptual al Agendei pentru pace, greu de stabilit. S-a constatat tendinţa multiplicării cazurilor de folosire a măsurilor coercitive prevăzute de capitolul VII (precum blocada economică sau folosirea forţei armate). FORPRONU în Bosnia, ONUSOM I şi ONUSOM II în Somalia au fost concepute drept o „categorie nouă” de măsuri de menţinere a păcii, descrise în Suplimentul la Agenda pentru pace (1995).

100 R.G. Feltham, Op. cit., p. 109-110. 101 James Mayall, Op. cit., p. 79.

142

• Obiectivele noii agende de securitate colectivă: − identificarea timpurie a situaţiilor care pot duce la conflict şi

îndepărtarea, prin mijloace diplomatice, a surselor de pericol înainte de declanşarea violenţei;

− în cadrul unui conflict deschis, declanşarea unui mecanism de peace making pentru soluţionarea problemelor care au dus la declanşarea conflictului, abordare inexistentă ca atare în prevederile Cartei O.N.U., deşi instrumentele folosite sunt cele prevăzute de Cartă;

− peace building presupune recrearea instituţiilor şi a infrastructurii distruse prin conflictul civil; acest obiectiv conferă o nouă responsabilitate O.N.U., neprevăzută în sistemul Cartei, aceea a reconstrucţiei postconflict.

• Limitări practice pentru punerea în aplicare a Agendei pentru pace

În primul rând, este de notat lipsa resurselor financiare, izvorâtă din lipsa de solidaritate între membrii O.N.U. în punerea în aplicare a Agendei pentru pace.

Agenda pentru pace promova teza creşterii rolului O.N.U. în gestionarea conflictelor internaţionale, ceea ce presupunea o mai mare contribuţie financiară şi umană a statelor occidentale. Acest proiect a întâmpinat opoziţia notabilă a S.U.A., care promova, în acel moment, o politică externă de minimă intervenţie, o politică orientată spre interior, spre soluţionarea propriilor probleme economice cu care se confruntă ca o consecinţă a efortului financiar făcut în timpul „războiului rece”. În acest context, Bill Clinton, preşedintele S.U.A. la acea dată, afirmase că O.N.U. trebuie să înveţe să refuze.

Nu în ultimul rând, o altă limitare în punerea în aplicare a Agendei pentru pace a venit din lipsa de planifcare strategică, o consecinţă a lipsei de coordonare în interiorul organizaţiei sau a structurilor sale exterioare neadecvate.

• Limitări conceptuale pentru punerea în aplicare a Agendei pentru pace

Una dintre dificultăţile conceptuale este legată de relaţia de antinomie dintre preocuparea pentru tensiunile interne, potenţial generatoare de instabilitate în mediul internaţional, şi principiul neintervenţiei în afacerile interne ale unui stat – principiu fundamental al construcţiei sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe care Agenda pentru pace nu a abordat-o în mod întru totul corespunzător.

143

Un răspuns la această dilemă a fost furnizat în doctrina de drept

internaţional prin modificarea pe cale de interpretare a Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Astfel, s-a considerat că în cazul în care Consiliul de Securitate stabileşte că situaţia internă dintr-un stat constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, acesta poate autoriza luarea de măsuri de către comunitatea interna-ţională pentru remedierea situaţiei, raţionament bazat pe principiile securităţii colective.

În planul relaţiilor internaţionale şi al disciplinei interinstitu-ţionale, Boutros Boutros Ghali şi-a fundamentat demersul pe necesita-tea respectării drepturilor omului, principiu pe care 1-a plasat pe o poziţie ierarhică superioară principiului suveranităţii statelor. De remarcat că argumentul păstrării păcii şi securităţii internaţionale, în interesul comunităţii statelor, nu a fost invocat cu la fel de multă convingere pentru a justifica violarea suveranităţii statelor. Sfârşitul „războiului rece” a marcat, într-adevăr, o mutaţie în planul relaţiei dintre state şi indivizi, reflectată pe planul relaţiilor internaţionale prin modificarea percepţiei asupra calităţii actorilor scenei internaţionale şi ilustrată pe plan instituţional prin aceea că interesul comun al statelor nu a mai fost privit ca generator de credibilitate suficientă.

O altă problemă conceptuală insuficient explorată este generată de momentul intervenţiei. Astfel, procedura prevăzută de capitolul VII al Cartei O.N.U. este folosită când tensiunea a devenit deja o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale sau chiar o încălcare a păcii, având un caracter reactiv. Prin contrast, Agenda pentru pace avansa teza necesităţii imprimării unui mai pronunţat caracter anticipativ şi preventiv acţiunii Organizaţiei Naţiunilor Unite. Plasarea acţiunii în plan anticipativ nu soluţionează dilema legată de necesitatea respectării principiului neintervenţiei în afacerile interne ale unui stat, dimpotrivă, îi sporeşte fragilitatea. În cadrul interguver-namental, această limitare este deosebit de semnificativă, mai mult decât în relaţiile clasice dintre state, bazate pe echilibrul de putere.

• Adaptarea instrumentarului Folosirea instrumentarului existent pentru a pune în aplicare o

viziune nouă asupra rolului O.N.U. s-a dovedit curând o tentativă neadecvată. Prevederile Cartei O.N.U. au fost concepute ca meca-nisme de soluţionare a diferendelor între state. Canalele de comu-nicare, caracterul instituţionalizat al procesului luării deciziilor nu se

144

regăsesc în cazul conflictelor de tip intern, caracteristice noii arhitecturi de securitate posterioare „războiului rece”. Grupările de gherilă, mişcările de eliberare naţională răspund unor stimuli diferiţi în interacţiunile cu actori externi.

Astfel, curând, au apărut dificultăţi de identificare şi de acces la actorii nonstatali pentru stabilirea de contacte indispensabile realizării misiunii Agendei pentru pace. În acelaşi timp, în cadrul O.N.U. s-a resimţit dificultatea de a lucra cu O.N.G.-urile, care deţin tehnici de comunicare mai potrivite pentru acest gen de provocări, generate de actorii nonstatali.

• Eşecul principiilor din Agenda pentru pace Datorită lipsei preocupării pentru explorarea opţiunilor nemilitare,

pentru adaptarea mecanismelor de mediere la situaţiile conflictuale interne, acţiunea preventivă a devenit sinonimă cu acţiunea militară şi cu impunerea păcii. Nu s-a făcut distincţia între prevenire, gestionare sau soluţionare a unui conflict. Trupe internaţionale de menţinere a păcii, fără un mandat clar definit, au fost trimise în zone de conflict. Misiunile din Somalia, Bosnia şi Ruanda au subminat încrederea în proactivismul Agendei.

Spre exemplificare, dezvoltăm cazul misiunii din Somalia. După îndepărtarea regimului lui Siad Barre, situaţia politică haotică (lupta pentru putere între clanuri rivale, politica italiană intervenţionistă, război civil) s-a transformat în catastrofă umanitară. A apărut necesitatea formulării unei reacţii a comunităţii internaţionale la fenomenul failed states. În 1992, clanurile rivale nu au permis transportul ajutorului alimentar O.N.U. Astfel, s-a decis folosirea forţei, prin rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 794 din 3 decembrie 1992. Operation Restore Hope (ONUSOM I), sub autorizarea C.S., a repurtat un succes iniţial în protejarea transporturilor umanitare pentru a evita foametea. Dar ea nu a asigurat stabilitatea şi soluţionarea situaţiei politice (clanurile rivale nu au putut fi reconciliate), al doilea scop al misiunii. În acelaşi timp, strategia de implicare s-a transformat în dezangajare în Africa. Soldaţii americani s-au retras din Somalia, lăsând un contingent internaţional de 28 000 (4 200 americani) pentru a restabili ordinea şi a reconstrui ţara. Desfăşurarea evenimentelor a dovedit că forţa internaţională nu rezistă în condiţiile retragerii americane. În această

145

perioadă, strategia americană, cu o zonă de interes strategic care nu cunoaşte limite geografice, a fost abandonată, din lipsă de resurse, ceea ce se va reflecta şi asupra disponibilităţii S.U.A. de a contribui la efortul bugetar sporit al O.N.U. pentru punerea în aplicare a Agendei pentru pace. Misiunea ONUSOM II s-a confruntat cu situaţia că tutela internaţională nu este acceptată nici de populaţie, nici de clanurile politice rivale, ceea ce a dus la confruntări cu forţele internaţionale. Experienţa subliniază nevoia de legitimitate din partea forţelor interne pentru succesul unei operaţiuni internaţio-nale de reconstrucţie postconflict.

Suplimentul la Agenda pentru pace, elaborat în 1995, a admis limitele O.N.U. în gestionarea necesităţii recurgerii la forţă, în socie-tatea internaţională de după „războiul rece”, în conflictele interne. Limitările recunoscute sunt de ordin financiar şi conceptual.

VI.1.1.7. Operaţiuni O.N.U. de menţinere a păcii

La sfârşitul anilor '40, O.N.U. a organizat misiuni de observaţie, care să supravegheze zonele de conflict (de exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost însărcinată să ţină sub control armistiţiul din Palestina – ONUST, începând cu 1948; grupul de observatori militari ai Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru India şi Pakistan – UNMOGIP, din 1949 ş.a.). Operaţiunile de menţinere a păcii au fost foarte ambiţioase: angajând mii sau chiar zeci de mii de oameni în aceste operaţiuni, scopul lor a fost de a interveni între beligeranţi, odată cu un acord de încetare a focului. Aceste operaţiuni nu erau prevăzute în Carta O.N.U.

Prima dintre ele a fost inventată de Adunarea Generală servin-du-se de „rezoluţia Acheson”: este vorba despre Forţa de Urgenţă a Naţiunilor Unite (FUNU 1) având misiunea de a supraveghea încetarea ostilităţilor în urma afacerii Suez (în 1956, când Franţa şi Marea Britanie au încercat în zadar să recâştige, de la Egiptul lui Nasser, controlul asupra Canalului).

Aproape toate celelalte operaţiuni au fost decise de Consiliul de Securitate102.

102 Philippe Moreau Defarges, Op.cit., p. 24-25.

146

Operaţiunile O.N.U. (până la 1 iulie 1995) a. Operaţiuni terminate

Numele operaţiunii Locul de desfăşurare Perioada

COSNUB Balcani 1947-1951 FUNU I Canalul de Suez nov. 1956 – iun. 1967 ONUL Liban iun.- dec. 1958 ONUC Fostul Congo Belgian iul. 1960 – iun. 1964 FUNS Indonezia oct. 1962 – apr. 1963 MONUY Yemen iun. 1963 – sept. 1964 DOMREP Republica Dominicană mai 1965 – oct. 1966 MONUIP India – Pakistan 1965 – 1966 FUNU II Sinai oct. 1973 – iul. 1979 UNGOMAP Afganistan 1988 – 1990 GOMNU II Iran – Irak aug. 1988 – feb. 1991 ONUVEN Nicaragua 1989 – 1991 GANUPT Namibia apr. 1989 – mart.1990 ONUCA Honduras nov. 1989 – ian. 1992 APRONUC Cambodgia mart. 1992 – sept. 1993 MONUAS Africa de Sud aug. 1992 – iun. 1995 ONUMOZ Mozambic dec. 1992 – ian. 1995 ONUSOM Somalia mai 1993 – mart. 1995103

b. Operaţiuni în curs (după 1 iulie 1995)

Numele operaţiunii

Locul de desfăşurare Perioada

ONUST Jerusalim iunie 1948 UNMOGIP Frontiera India-Pakistan ian.1949 UNFICYP Cipru martie 1964 FNUOD Golan iunie 1974 FINUL Sudul Libanului martie 1978 MONUIK Frontiera Irak-Kuweit apr.1991 UNAVEM Angola iunie 1991 ONUSAL Salvador iulie 1991 MINURSO Sahara Occidentală sept 1991

103 Ibidem, p. 25.

147

Numele operaţiunii

Locul de desfăşurare Perioada

FORPRONU Ex-Iugoslavia martie 1992 MONUOR Frontiera Uganda-Ruanda iunie 1993 MO.N.UG Georgia august 1993 MINUMA Haiti sept. 1993 MONUL Liberia sept. 1993 MINUAR Ruanda oct.1993 MINUGUA Guatemala oct.1994 MONUT Tadjikistan dec.1994

Din martie 1995, FORPRONU s-a împărţit între ONURC

(Croaţia), FORPRONU (Bosnia-Herţegovina) şi FORDEPRONU (Macedonia). În decembrie 1995, FORPRONU a fost înlocuită de IFOR.

Din octombrie 1993, MONUOR face parte din MINUAR 104. După încheierea „războiului rece”, acest tip de relaţii

internaţionale standardizate şi coordonate coerent a cunoscut o nouă etapă. Succese ale O.N.U. pot fi considerate operaţiunea militară din Golful Persic, Misiunea Avansată O.N.U. în Cambodgia (UNAMIK), Misiunea O.N.U. în Haiti (UNMIH), Misiunea O.N.U. de Observare în Uganda-Rwanda (UNOMUR), Operaţiunea O.N.U. în Somalia I şi Somalia II (UNSOM I şi UNSOM II), Misiunea O.N.U. în Bosnia-Herţegovina, decembrie 1995 şi până în prezent (UNMIBH), Forţa O.N.U. de Desfăşurare Preventivă (UNPREDEP). Sublinierea virtuţilor diplomaţiei multilaterale în cadrul O.N.U., prin succesele repurtate, a susţinut rolul şi autoritatea Organizaţiei în sistemul internaţional, care a încurajat negocierea şi în cadrul unor conferinţe ad-hoc sau globale. Misiunile iniţiate de O.N.U. din timpul „războiului rece” şi până în prezent formează un total de 30105.

VI.1.1.8. Reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite: Summitul Mileniului şi Summitul Mondial al O.N.U. Personalităţile care au ocupat de-a lungul timpului funcţia de

Secretar General au efectuat schimbări substanţiale în Secretariat, aproximativ din opt în opt ani: 1953-1956, 1964-1966, 1974-1977, 1985-1986, 1992-prezent. Multe dintre aceste reforme au avut o

104 Ibidem, p. 26. 105 ONU-http://www.un.org.

148

agendă „ascunsă”, scopurile politice fiind mascate de jargonul tehnocratic sau de principiile universal-valabile.

Prima nouă rundă de reforme moderne a fost lansată de Boutros Boutros Ghali, Secretarul General al O.N.U., la începutul mandatului său, în februarie 1992. Principalele aspecte au vizat: schimbarea administratorilor, desfiinţarea Centrului pentru Corporaţii Transna-ţionale, transformarea „ajutorului pentru dezvoltare” în „asistenţă tehnică” etc. Procesul început de Boutros Boutros Ghali nu a fost finalizat, oprindu-se la reorganizarea Secretariatului O.N.U.

După aceste modificări promovate de Boutros Boutros Ghali, s-a încercat focalizarea pe problemele economice şi sociale, considerate de către specialişti a constitui cauzele instabilităţii, violenţei şi insecurităţii în lume. Încheierea „războiului rece” i-a determinat pe liderii mondiali, şi nu numai, să spere că O.N.U. va „renaşte”; aceste aşteptări nu s-au concretizat fiind descătuşate de fapt tensiuni etnice, economice şi politice latente. Punctele de interes ale agendei O.N.U., precum politicile pentru: eradicarea sărăciei extreme, securitatea alimentaţiei, conservarea mediului etc. erau practic inexistente. Frontierele statale recunoscute de O.N.U. au început să se schimbe ca rezultat al conflictelor etnice. Traficul de armament, stupefiante şi fiinţe umane a luat amploare. Circulaţia fluctuantă a capitalului în lume a produs instabilitate financiară la nivel naţional. În acest context, O.N.U. s-a văzut confruntată cu o importantă dilemă: principiul respectării suveranităţii statelor versus datoria de a servi drept instrument al cooperării transnaţionale. Activitatea în mediul internaţional ulterior „războiului rece” a apărut astfel ca fiind uneori mult mai periculoasă şi mai pretenţioasă decât cea iniţială pentru care a fost creată Organizaţia106.

Aceste observaţii ne fac să credem că, atunci când, în Agenda pentru pace, Secretarul General al O.N.U., Boutros Boutros Ghali, cerea respectarea principiilor democratice „în comunităţi, în cadrul statelor şi în comunitatea de state”, el vorbea despre un fenomen diferit, deşi suprapus. „Democraţia în comunităţi” se referea probabil la instaurarea drepturilor fundamentale ale omului şi la asigurarea participării la activităţile locale pe o bază nediscriminatorie. „Democraţia în cadrul statelor” se referea în mod clar la aranjamentele constituţionale prin care oamenii îşi aleg liber propriul guvern şi au posibilitatea regulată de a-l înlocui. Pe de altă parte, „democraţia în 106 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 23-24.

149

comunitatea de state” este o sintagmă mai ambiguă. În mod tradiţional, însemna respectarea egalităţii suverane a statelor, indiferent de puterea lor relativă, cu excepţia cazurilor în care, prin acorduri, li se confereau anumitor state drepturi şi responsabilităţi speciale, după cum se întâmpla în Consiliul de Securitate, unde membrii permanenţi îşi puteau folosi mereu dreptul de veto. Dar, în contextul discuţiei despre autodeterminare din Agenda pentru pace, rezultă că democraţia trebuie să fie tratată ca una dintre valorile funda-mentale şi, prin aceasta, definitorii ale societăţii internaţionale107.

În 1992 Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat Declaraţia asupra Drepturilor Persoanelor Aparţinând Minorităţilor Naţionale sau Etnice, Religioase şi Lingvistice, aplicabilă, în principiu, tuturor statelor. Întrucât adăuga drepturilor stipulate în Articolul 27 al Acordului Internaţional în privinţa Drepturilor Civile şi Politice dreptul minorităţilor de „a participa la luarea deciziilor naţionale şi regionale relevante, de a constitui şi menţine asociaţii şi de a intra în contact atât în interiorul frontierelor internaţionale, cât şi dincolo de acestea”, Organizaţia Naţiunile Unite constituia şi „un forum de dezbatere internaţională a problemelor minorităţilor... Alte organizaţii regionale – din Europa sau din alte părţi – ar putea ajunge la un cod mai bun decât acesta de bază... dar nu ar putea coborî sub nivelul impus de el”108.

În perioada 1994-1996, complexitatea organizaţională a sistemului s-a situat la un nivel inferior sistemelor administrative naţionale. Exemplele date de specialişti sunt concludente: personalul civil O.N.U. din lumea întreagă număra, în acea perioadă, aproximativ 51 000 – 52000 de persoane – mult mai puţini funcţionari decât cei din statul american Wyoming; de asemenea, cheltuielile la nivel mondial ale Organizaţiei pentru misiuni de menţinere a păcii şi ajutor umanitar erau cu mult sub cheltuielile anuale ale Poliţiei şi Administraţiei Publice din Marea Britanie. Toate aceste date au dus la reconsiderarea reformelor de până atunci şi la nevoia de a propune noi soluţii pentru eficientizarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite. S-a ajuns la concluzia că este necesară o abordare mult mai realistă şi mai critică a problemelor în sine109.

Odată cu discursul său de numire în post în 1996, Kofi Annan – la acea vreme abia confirmat Secretar General –, s-a deschis o nouă

107 James Mayall, Op. cit., p. 78-79. 108 Ibidem, p. 82. 109 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 24.

150

cale către transformarea O.N.U. într-o organizaţie mult mai eficientă, cu o capacitate mai mare de a răspunde la dorinţele şi nevoile membrilor săi şi mai realistă în formularea propriilor scopuri şi angajamente. În următorul an este realizat primul pas important al acestui proces – structurarea departamentelor, fondurilor şi progra-melor pe patru domenii:

• pace şi securitate; • probleme economice şi sociale; • aspecte umanitare; • dezvoltare110. După cum afirma Secretarul General al O.N.U., Kofi Annan, în

raportul prezentat Adunării Generale în 1996, „atât democratizarea, cât şi democraţia suscită întrebări dificile în privinţa priorităţilor şi a temporizării. De aceea, nu e surprinzător că accelerarea democratizării şi renaşterea ideii de democraţie au întâmpinat o oarecare rezistenţă”. Putem detecta aici o pledoarie plină de sensibilitate pentru prudenţă în promovarea diplomatică a democraţiei, atât bilateral, cât şi prin intermediul organizaţiilor internaţionale.

În ceea ce le priveşte pe acestea din urmă, expansiunea operaţiu-nilor de menţinere a păcii şi de obţinere a acesteia sub egida O.N.U. a mers mână în mână cu eforturile diplomatice de promovare a drepturi-lor omului, domniei legii şi democratizării. Un raport al Secretarului General, Kofi Annan, pe această temă, menţionează: „Evoluţiile recente din numeroase ţări demonstrează că un sistem eficace de protejare a drepturilor omului, inclusiv a domniei legii, este o condiţie indispensabilă pentru stoparea cercului vicios al violenţelor şi conflictelor şi, prin aceasta, pentru asigurarea dezvoltării democra-tice”. Nu e clar dacă acest raţionament este adevărat sau nu, însă, în mod cert, reprezintă un argument suficient de puternic pentru a fi convins toate statele, în afară de unele puternice şi nedemocratice, sau izolate ca Myanmar, sau care s-au prăbuşit efectiv, de felul Somaliei, să înceapă procesul complicat de creare a unei societăţi mai deschise.

Fără îndoială, motivele care împing diferitele guverne să caute să-şi stabilească o democraţie credibilă sunt variate. Pentru unele, ca, Mozambicul sau, posibil, Cambodgia, motivul ar putea fi necesitatea rezolvării unui conflict structural adânc înrădăcinat; pentru altele, pre-cum Kenya, ar putea fi realizarea minimului necesar pentru a mulţumi

110 Ibidem, p. 24.

151

creditorii internaţionali; în timp ce în alte state, în Fiji, Nigeria sau Africa de Sud din ultimele zile ale regimului de apartheid, clasa politică ar putea fi determinată de dorinţa de a ieşi din izolarea diplomatică. Dar, oricât de lipsite de eroism ar fi motivele, faptul că Organizaţia Naţiunile Unite sprijină aceste eforturi – din 1989 organizaţia a primit peste 140 de cereri de asistenţă electorală şi este implicată intens în furnizarea de asistenţă tehnică pentru toate aspectele democratizării – oferă „o ştampilă de legitimitate”.

Înfăptuirea reformelor e mai uşoară atunci când e susţinută de o organizaţie internaţională din care face parte ţara respectivă decât dacă este susţinută cu forţa de marile puteri în schimbul unor concesii economice sau politice. Dacă marile puteri occidentale ar întoarce spatele Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul securităţii – şi ele au demonstrat deja o preocupare disproporţionată pentru plângerile kosovarilor în comparaţie cu indiferenţa manifestată faţă de situaţia din Rwanda, Myanmar sau Sierra Leone –, şi-ar pune în pericol interesul mai general, legat de liberalizarea treptată a condiţiilor politice de pretutindeni.

Mai mult, în lipsa sprijinului Organizaţiei Naţiunilor Unite, eforturile bilaterale de „exportare” a democraţiei prin mijloace diplomatice – în general, prin condiţionarea ajutoarelor sau sancţiuni – au toate şansele nu doar de a fi primite cu resentimente de destinatari, dar şi de a fi ineficace. Uneori, cauza va fi lipsa de informaţii în privinţa reformelor ce pot fi pretinse în mod realist, alteori – lipsa capacităţii de înfăptuire a reformelor, chiar atunci când guvernul statului-ţintă este dornic să le realizeze111.

Anul 2000 a marcat un pas important în procesul de reformă a O.N.U. prin adoptarea Declaraţiei Mileniului, în cadrul Summitului Mileniului din 6-8 septembrie. Acest document stabileşte direcţiile clare de acţiune necesare adaptării Organizaţiei la noile provocări ale secolului XXI. Cele opt Scopuri de Dezvoltare ale Mileniului (Millenium Development Goals) vizează:

• eradicarea sărăciei extreme şi a foametei; • asigurarea educaţiei primare universale; • promovarea egalităţii de sex; • reducerea mortalităţii infantile; • îmbunătăţirea sănătăţii maternale;

111 James Mayall, Op. cit., p. 72-73.

152

• combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli contagioase; • asigurarea sustenabilităţii mediului; • promovarea unui parteneriat global pentru dezvoltare. În anul următor (2001) este realizat Planul de Acţiune pentru

Implementarea Declaraţiei Mileniului („Road Map Towards the Implementation of the UN Millenium Declaration”), iar la 31 iulie 2002 este publicat primul raport anual de configurare a tendinţelor ce rezultă din implementarea Scopurilor de Dezvoltare ale Mileniului112.

Operaţiile de pace în noul mediu internaţional de securitate Un alt aspect al procesului de reformă a Organizaţiei Naţiunilor

Unite ce a captat atenţia comunităţii internaţionale este reprezentat de sistemul operaţiilor de menţinere a păcii. Crizele din fosta Iugoslavie au demonstrat parţial incapacitatea O.N.U. de a gestiona conflictele locale cu o miză sporită. În august 2000, Raportul Brahimi (denumit astfel după numele liderului grupului de experţi care 1-a elaborat, ministrul algerian de Externe, Lakhdar Brahimi) propunea noi modalităţi eficiente şi coerente de organizare a misiunilor de pace, astfel încât O.N.U. să poată face faţă provocărilor specifice secolului XXI, de genul restaurării şi reconstrucţiei păcii. La peste trei ani de la elaborarea studiului de bază, O.N.U. se află într-un punct de răscruce: dezbaterile acute referitoare la rolul global al Organizaţiei, iniţiate după momentul 11 septembrie 2001 şi criza din Irak (2002-2003), au adus pe ordinea de zi şi problema operaţiilor de menţinere a păcii. Este adevărat că, în 2004, O.N.U. continua 13 operaţii de menţinere a păcii, 12 operaţii de consolidare şi misiuni politice în societăţile postconflictuale, având noi astfel de operaţii şi în perspectivă. Doar în cele de menţinere a păcii, în toamna anului 2003, peste 90 de ţări participau cu peste 40 000 de militari şi poliţişti. Întrucât recomandările Raportului Brahimi se transpun în practică, O.N.U. se află astăzi într-o postură mult mai bună vizavi de necesităţile implicate de orice tip de operaţie de pace în orice moment şi în orice loc.

Acest Raport are în vedere instituţionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv şi de asistenţă ce vizează statele implicate în conflicte, pentru a trece de la starea conflictuală la pace, şi cuprinde: prevenirea crizelor, operaţiile de menţinere a păcii şi operaţiile de consolidare a păcii. În general, O.N.U. a reuşit să


153

realizeze un progres notabil în implementarea majorităţii reformelor recomandate de Raport, recomandările concrete, operaţionale fiind mult mai bine primite decât cele ce se adresează nivelului strategic.

În ceea ce priveşte doctrina, Raportul vizează următoarele aspecte: acţiunea preventivă şi strategia de consolidare a păcii; mandatele clare, credibile şi realizabile; cerinţele pentru menţinerea şi consolidarea eficientă a păcii în operaţiile complexe şi provocările administraţiei civile de tranziţie. Pe lângă aceste recomandări, există unele elemente neimplementate încă, ce ar trebui să completeze reforma doctrinară proiectată: reanalizarea Codului Penal şi a celui de proceduri pentru administraţia de tranziţie sau crearea unei rezerve capabile să preia operaţiile administrative de tranziţie etc. De asemenea, o altă categorie de aspecte propusă pentru reformă este capacitatea de a finaliza diverse tipuri de operaţii, ce include: analiza strategică şi managementul informaţional, ca rezultante ale nevoii de informaţii strategice, demonstrată de momentul 11 septembrie, de atacurile asupra ofiţerilor O.N.U. din Irak şi de alte evenimente dramatice din teatrele de luptă; forţele integrate specializate; restructurarea Secretariatului O.N.U., astfel încât acesta să poată folosi eficient şi creativ noile tehnologii informaţionale. Se mai poate vorbi şi despre restructurarea capacităţii de desfăşurare rapidă şi eficientă a forţelor, ceea ce presupune: stabilirea cadrului de definire a desfăşurării; recrutarea personalului juridic şi poliţienesc necesar operaţiilor de menţinere şi consolidare a păcii; îmbunătăţirea suportului logistic necesar desfăşurării rapide; diseminarea rapidă şi eficientă a informaţiilor nesecrete în teatrul de acţiuni; eficientizarea sistemului de Acorduri stand-by, prin creşterea nivelului de participare a statelor membre etc.

Toate aceste obiective nu ar putea fi implementate fără acordul politic al statelor membre ale O.N.U. şi fără disponibilitatea lor de a aloca resursele umane şi financiare necesare transformării sistemului. Reforma sistemului operaţiilor de pace ale O.N.U. este un proces sprijinit atât de către statele puternic dezvoltate, cu tradiţii în conservarea păcii, cât şi de către ceilalţi membri ai O.N.U. care doresc evitarea eşecurilor de tipul celui din Rwanda (1994) sau Srebeniţa (1995).

Un „Comitet al Înţelepţilor” examinează în continuare, în plan mai larg, reforma O.N.U. Raportul său din 2 decembrie 2004 avansează 101 propuneri şi identifică o serie de ameninţări economice şi sociale (sărăcia, bolile, degradarea mediului), conflictele interstate, conflictele interne (războaiele civile, genocidul), armele nucleare,

154

radiologice, chimice, bacteriologice, terorismul şi criminalitatea transnaţionale. În conformitate cu Strategia Mileniului din 2000, sărăcia extremă şi foametea ar trebui să fie reduse cu 50% până în 2015. Combaterea sărăciei se detaşează drept obiectiv principal, inclusiv în contextul combaterii terorismului internaţional. Statele trebuie să-şi onoreze angajamentul de a aloca 0,7% din PIB pentru ajutorul public de dezvoltare. Statele industrializate au o răspundere suplimentară în această direcţie113.

Reforma Consiliului de Securitate În mod mult mai concret, reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite

a vizat şi Consiliul de Securitate. În ultimii ani ai secolului XX, un grup de lucru subordonat Adunării Generale a analizat acest proces, însă fără un progres vizibil din cauza divergenţelor asupra anumitor probleme, precum: posibila creştere a numărului de membri, conferi-rea statutului de „membru permanent”, precum şi a dreptului de veto altor state. Lideri din Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite ale Americii au reafirmat în 2000 nevoia de a aduce modificări substanţiale Consiliului de Securitate al O.N.U., astfel încât acesta să poată face faţă provocărilor secolului XXI.

În prezent, Consiliul de Securitate este structurat pe baza Cartei şi a amendamentelor aduse articolelor ce vizau numărul de membri şi de voturi. Iniţial s-a dorit acordarea unui statut superior celor cinci mari puteri victorioase în cel de-al doilea război mondial, în cadrul procesului decizional referitor la pacea şi securitatea lumii. Încă din 1993, s-a dorit elaborarea unei strategii care să includă schimbarea compunerii Consiliului, a metodelor şi mecanismului decizional. Succesul a fost modest, întrucât cei cinci membri permanenţi (China, Franţa, Federaţia Rusă, Marea Britanie şi S.U.A.) nu au acceptat schimbarea statutului special; evenimentele i-au determinat să recunoască, totuşi, faptul că actuala structură elitistă reprezintă moştenirea celui de-al doilea război mondial şi a „războiului rece”, situaţie asupra căreia trebuie să se revină.

Mai mult, Germania, Brazilia, Africa de Sud, Japonia, India şi Indonezia au încercat să obţină câte un loc permanent în cadrul Consiliului, în timp ce S.U.A. şi-a făcut publică dorinţa de a „primeni”

113 Ibidem, p. 25-27.

155

această structură. Însuşi Secretarul General, Kofi Annan, s-a pronunţat pentru îmbunătăţirea eficienţei şi reprezentativităţii Consiliului de Securitate.

Deşi problema extinderii Consiliului de Securitate se află pe agenda O.N.U. de peste un deceniu, au existat şi există în continuare multe dezacorduri, nu în privinţa numărului de membri, ci, cum am arătat, a conferirii statutului de membru permanent şi a dreptului de veto. Brazilia, India şi Japonia doresc să fie recunoscute ca parte importantă a Consiliului reorganizat, ultima solicitând chiar statutul de membru permanent pe baza faptului că reprezintă, ca volum, al doilea contributor financiar la O.N.U.

Sfârşitul anului 2003 a adus pe scena Consiliului de Securitate un discurs virulent al Secretarului General. În Raportul Anual, Kofi Annan a acuzat membrii Adunării Generale că se complac în dezbateri redundante şi sterile asupra unor probleme irelevante pentru majoritatea populaţiei lumii. Toate deciziile importante se iau în cadrul Consiliului, dar şi aici cu destule dificultăţi. Lipsa de reprezentativitate a acestuia, în special pentru ţările în curs de dezvoltare, este cauzată de numărul mic de membri şi de structura învechită, ce reflectă încă balanţa geopolitică specifică perioadei în care a fost creată Organizaţia. Doar cinci ţări deţin statutul de membru permanent. în timp ce 186 de membri ai O.N.U. ocupă pe rând celelalte 10 locuri, neavând drept de veto. Unii analişti consideră că legitimitatea O.N.U. este subminată de faptul că şi regimurile dictatoriale au avut acces la locurile din Consiliul de Securitate şi în alte structuri ale Organizaţiei. Aceasta a condus la situaţii paradoxale, de genul aceleia în care Libia a condus Comisia pentru Drepturile Omului. Opinia generală este că ar fi nevoie de o regulă care să permită participarea la Consiliul de Securitate numai a ţărilor cu democraţie autentică. Recent, s-a propus crearea unui Consiliu special pentru drepturile omului, în locul Comisiei respective.

Un semn de întrebare planează şi asupra capacităţii O.N.U. de a preveni războaiele şi genocidele. În 1994, membrii Organizaţiei au fost acuzaţi că au eşuat în tentativa de a pune capăt genocidului populaţiei tutsi din Ruanda, iar în 1995 că nu au putut evita masacrul bosniacilor musulmani din Srebeniţa.

Divergenţele în cadrul Consiliului au apărut din nou odată cu proiectul american de rezoluţie care să autorizeze intervenţia militară în Irak. Consiliul a răspuns provocării lansate de Administraţia americană, votând în unanimitate Rezoluţia nr. 1441 ce instituia un

156

nou regim de inspecţii şi avertiza asupra serioaselor consecinţe pe care le va suporta Irakul dacă refuza să se dezarmeze. Totuşi, rezoluţia nu autoriza explicit folosirea forţei, iar Washingtonul a declarat că va reveni în faţa Consiliului de Securitate înainte de a apela la arme.

Întrucât au apărut îndoieli referitoare la eficienţa inspecţiilor şi la cooperarea Irakului, la 5 februarie 2003 secretarul de stat american, Colin Powell, a prezentat noi argumente în favoarea ideii că Irakul încă mai ascunde arme de distrugere în masă. 18 ţări europene au semnat o scrisoare în sprijinul poziţiei americane adâncind astfel tensiunile deja existente între aliaţi.

Raportul inspectorilor O.N.U. din 14 februarie 2003 arăta că, după 11 săptămâni de inspecţii, nu au descoperit nici o dovadă a existenţei armelor de distrugere în masă în Irak. Câteva zile mai târziu, S.U.A., Marea Britanie şi Spania au propus o rezoluţie în care se cerea Consiliului de Securitate, conform Capitolului VII al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, să declare pur şi simplu că Irakul a eşuat în îndeplinirea condiţiilor stipulate de Rezoluţia nr. 1441.

Franţa, Germania şi Italia au propus din nou ca Irakului să i se acorde mai mult timp, dar Casa Albă a declarat că scopul nu mai consta în dezarmarea Irakului, ci în schimbarea regimului (28 februarie 2003). În cadrul Consiliului, a urmat o perioadă de intens lobby ce s-a soldat cu un eşec: Franţa, Rusia şi China au anunţat că vor bloca orice rezoluţie ce va autoriza folosirea forţei împotriva lui Saddam Hussein.

Experienţele O.N.U. în Timorul de Est, Cambodgia, El Salvador şi Afganistan au indicat faptul că această Organizaţie este cea mai calificată pentru a organiza şi supraveghea alegerile din Irak, deşi au existat şi în aceste situaţii importante limite. De-a lungul perioadei de tranziţie a Timorului de Est către statul de drept, O.N.U. a depăşit cu succes toate aspectele negative, reuşind să gestioneze referendumul pentru independenţă din 1999 şi alegerile pentru Adunarea Constitutivă din 2001. De asemenea, după decenii de război civil, în Cambodgia au putut fi desfăşurate alegeri libere şi democratice (1993), iar în EI Salvador, O.N.U. a supravegheat alegerile din 1994 şi a desfăşurat aproximativ 900 de observatori în acest scop. În Afganistan, S.U.A. şi O.N.U. au colaborat în crearea unei constituţii democratice şi în organizarea unei adunări a reprezentanţilor partidelor politice, grupărilor etnice şi tribale şi a grupurilor profesionale.

Se pare că singura modalitate de a revigora efectiv statutul şi rolul Consiliului de Securitate al O.N.U. constă în abordarea reformei

157

într-o manieră nouă, specifică mediului de securitate al secolului XXI. Un exemplu ar fi, după cum propune Jeffery Laurenti, definirea unui nou concept de „permanenţă”. Un singur amendament adus la Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite ar putea institui un aranjament interimar, adăugând câteva locuri cu statut specific. Formula de reformă ar putea furniza o recalibrare periodică a contribuţiilor cuantificabile ale celor cinci membri permanenţi, care deţin cea mai mare capacitate de a sprijini Consiliul în menţinerea păcii şi securităţii în lume. Principalii indicatori ai capacităţii de sprijinire ar putea fi: resursele financiare oferite în sprijinul operaţiilor de pace şi securitate ale O.N.U.; personalul oferit în sprijinul operaţiilor de pace şi securitate autorizate de Consiliul de Securitate; capacităţile logistice şi de forţe pe care statele membre le au şi le pot pune la dispoziţie în operaţiile autorizate ale O.N.U. Trebuie relevat faptul că această strategie a înregistrat deja un eşec din cauza limitărilor politice inerente, însă valabilitatea şi eficienţa sa ar putea fi demonstrate pe termen lung. Un avantaj, deşi redus, ar fi obţinut dacă unele state membre ar putea să-şi îndeplinească obiectivele stabilite în perioada interimară, înainte ca noua formulă să fie implementată, dar la nivel internaţional, problema nu ar fi rezolvată.

O altă strategie interesantă de reformă este cea a Marii Britanii. Totuşi, de la propunerea lui Jack Straw de a reforma Consiliul de Securitate, astfel încât să se depăşească problemele ce au decurs din dezbaterile asupra intervenţiei în Irak, şi până în prezent, componenţa acestui organ nu s-a modificat, deşi extinderea de la 15 la 24 de membri a fost solid argumentată. Politicienii britanici au arătat că sporirea numărului de membri permanenţi, de la 5 la 10 (noii membri fiind: Germania, Japonia, India şi câte o ţară din America Latină, respectiv Africa), ar putea furniza o capacitate mult mai mare de ilustrare a opiniei mondiale. Spre deosebire de membrii permanenţi existenţi, noii veniţi nu primesc dreptul de veto, întrucât, altfel, Consiliul nu ar mai fi funcţional. Planul britanic a creat dezbateri aprinse, prin aplicarea lui fiind posibilă reaprinderea disputelor istorice dintre statele membre a1e O.N.U. (de exemplu: Japonia versus Coreea de Sud, Brazilia versus Mexic, Africa de Sud versus Nigeria, Italia versus Germania etc.).

Reforma Consiliului de Securitate al O.N.U. îmbracă şi alte forme, cum ar fi propunerea ca organizaţiile internaţionale, nu ţările în mod individual, să ocupe anumite locuri: Uniunea Europeană, Liga

158

Statelor Arabe, Uniunea Africană sau chiar A.S.E.A.N. O astfel de reformă ar putea însă accentua polarizarea pe probleme regionale114.

Summitul mondial al O.N.U. şi transformarea Organizaţiei În zilele de 13 şi 14 septembrie 2005, la sediul organizaţiei din

New York s-a deschis Summitul mondial al O.N.U., cea mai amplă reuniune ca nivel de participare din istoria de 60 de ani a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pe agenda întâlnirii s-au aflat două puncte fierbinţi de discuţie.

După dezbateri aprinse, Summitul jubiliar O.N.U. s-a dovedit a fi un exerciţiu de imagine doar pentru marii actori de putere ai lumii şi, în afara unor declaraţii pline de gentileţe sau de bune intenţii, bilanţul său concret a fost foarte modest: reforma de mult discutată a organizaţiei, inclusiv extinderea Consiliului de Securitate, a bătut pasul pe loc, nu s-a reuşit să se ajungă măcar la o definiţie comună a terorismului. Nu s-au făcut progrese în ceea ce priveşte eradicarea sărăciei, eliminarea conflictelor, apărarea mediului (combaterea modificărilor climei) şi promovarea unor sisteme mai eficace de guvernare.

Principala problemă a Summitului a fost reforma organizaţiei, miza fiind lărgirea componenţei permanente a Consiliului de Securitate. Unul dintre proiectele importante dezbătute prevedea ca fiecare continent să propună câte un stat care să fie cooptat la masa celor puternici. Înaintea Summitului s-a vorbit şi despre un proiect care să ducă la înfiinţarea unui organism nou al O.N.U. – Comisia pentru Construcţia Păcii. În cadrul Summitului, au mai fost luate în discuţie şi anumite articole ale Cartei O.N.U., considerate a fi „învechite”. Diplomaţi din 33 de state, considerate reprezentative, au purtat discuţii asupra unui proiect de reformă care să fie adoptat de toate statele prezente la Summit, sub forma unui document final, citit la sfârşitul reuniunii.

Reforma organizaţiei este însă pusă sub semnul întrebării din cauza dezacordurilor dintre statele membre, exact în punctele esenţiale. În ceea ce priveşte Consiliul de Securitate, reforma pare, practic, imposibilă, din cauza opoziţiei declarate a S.U.A. şi a Chinei. Rusia a declarat că este pentru lărgirea Consiliului de Securitate, însă nu este de acord cu acordarea dreptului de veto noilor membri permanenţi.

114 Ibidem, p. 27-32.

159

În ceea ce priveşte reformele legate de Secretariatul O.N.U., la acest nivel există dezacorduri între statele care doresc extinderea prerogativelor executive ale Organizaţiei. Diferendele sunt mai evidente între statele membre ale Consiliului de Securitate şi restul statelor membre ale Organizaţiei. Membrii permanenţi ai Consiliului nu sunt de acord cu sporirea rolului Adunării Generale.

O altă problemă rămasă nerezolvată este posibilitatea comunităţii internaţionale de a interveni în cazul în care guvernele unor state nu pot asigura securitatea propriilor cetăţeni, aşa cum s-a întâmplat în Rwanda. S.U.A. doreşte o reformă în acest domeniu, care să consolideze Capitolul VII al Cartei O.N.U., însă, guvernul american se loveşte de opoziţia statelor din „lumea a treia”. Totodată, statele puternice doresc transformarea Comisiei pentru Drepturile Omului într-un organism eficient şi reprezentativ, cu puteri mai largi. Astfel că membrii O.N.U. ar trebui să se conformeze unor criterii mai stricte în privinţa respectării drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti. În acest sens, propunerea americană s-a lovit, pe lângă opoziţia statelor din „lumea a treia”, şi de aceea a Rusiei şi a Chinei, state criticate în dese rânduri pentru nerespectarea drepturilor omului. În ideea susţinerii unor state care au trecut printr-un război, s-a vorbit şi despre apariţia unei Comisii pentru Consolidarea Păcii, însă nu este foarte clar ce ţări ar trebui să facă parte din această comisie şi nici dacă ea să aparţină Consiliului de Securitate sau Adunării Generale. Pe lângă reforma Organizaţiei, în ansamblul ei, participanţii ar fi trebuit să adopte o definiţie a terorismului.

Nu s-a reuşit, însă, la nivelul O.N.U., nici măcar adoptarea unei definiţii minimale a terorismului. Principalul motiv a fost problema palestiniană, dar şi faptul că există ţări care au inventat noţiunea de „terorism de stat”.

Cu ocazia Summitului au fost totuşi semnate Convenţia interna-ţională pentru suprimarea actelor de terorism nuclear şi Convenţia privind imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi proprietăţii acestora115.

VI.1.2. O.S.C.E. – principala organizaţie regională de gestionare a conflictelor şi diplomaţie preventivă În ceea ce priveşte securitatea regională, Organizaţia pentru

Securitate şi Cooperare în Europa reprezintă unul dintre principalele instrumente de avertizare timpurie, prevenire a conflictelor, gestionare

115 Stan Petrescu, Op. cit., p. 154-156.

160

a crizelor şi reabilitare postconflict. Aşadar, se poate afirma că O.S.C.E. se implică preponderent în ultima etapă a tranziţiei tensiuni-crize-conflicte şi este activă în toate fazele ciclului conflictual116.

VI.1.2.1. Contextul istoric al apariţiei C.S.C.E. C.S.C.E. a apărut ca o tentativă de instituţionalizare a

mecanismelor de gestionare a conflictelor şi de diplomaţie preventivă. Iniţial, a fost o structură cu relevanţă politică, ca expresie a deciziei politice a statelor reprezentând cele două blocuri ideologice de a conferi o dimensiune cooperativă demersurilor lor de reducere a stărilor conflictuale în mediul internaţional bipolar.

În viziunea diplomaţiei răsăritene şi, în mod deosebit, a fostei U.R.S.S., C.S.C.E. avea ca principal obiectiv consolidarea statu-quo-ului frontierelor postbelice, confirmând sfera de influenţă sovietică, şi de a preveni o „schimbare de verdict”, în ceea ce priveşte frontierele, de către Germania de Vest.

În viziunea Occidentului, C.S.C.E. trebuia să aibă, ca principal obiectiv, crearea condiţiilor pentru o subtilă infiltrare ideologică paşnică în zona de est a continentului prin intermediul schimburilor de persoane şi al cooperării culturale117.

Ideea convocării unei conferinţe paneuropene de securitate a fost lansată, în anii ’50, de U.R.S.S. În 1954, U.R.S.S. a propus semnarea unui tratat, pe o perioadă de 50 ani, care să înfiinţeze şi instituţii permanente. Această ofertă urmărea recunoaşterea R.D.G. şi împiedi-carea acesteia să adere la N.A.T.O.

În anii ’60, în contextul destinderii relaţiilor dintre Est şi Vest, sub acoperirea Tratatului de la Varşovia, U.R.S.S. a propus organiza-rea unei Conferinţe Europene de Securitate, care să adopte un text (cu forţă juridică) în măsură să confirme graniţele existente în Europa şi să pună bazele cooperării economice între Est şi Vest.

În 1969, N.A.T.O. s-a declarat dispusă la convocarea unei astfel de conferinţe, cu condiţia să fie întrunite anumite cerinţe, printre care: participarea cu statut egal a S.U.A. şi Canadei, membri N.A.T.O.; reconfirmarea statutului Berlinului; abordarea chestiunii reducerii armamentelor; includerea pe agendă a aspectelor legate de drepturile omului.

116 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 89. 117 Stan Petrescu, Op. cit., p. 231.

161

La începutul anilor 70, U.R.S.S. a acceptat participarea S.U.A. şi a Canadei la conferinţă. S-a obţinut acordul cvadripartit privind reconfirmarea statutului Berlinului (U.R.S.S., Polonia, R.D.G., R.F.G.), paralel cu acordul de reducere reciprocă a forţelor (Mutual and Balanced Force Reduction, MBFR). A avut loc şi deschiderea discuţiilor asupra acordului SALT I – Strategic Arms Limitation Treaty.

În cadrul Summitului Nixon – Brejnev din 1972, Finlanda s-a oferit să găzduiască discuţiile preparatorii. În noiembrie 1972, la Dipoli (lângă Helsinki), 35 de state au început discuţii şi consultări multilaterale legate de pregătirea unui forum de dialog şi negocieri între cele două blocuri politico-militare, care s-au prelungit aproape un an de zile. Astfel, la 3 iulie 1973 a avut loc deschiderea oficială a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), prima conferinţă de pace între Est şi Vest care s-a încheiat cu proiectul unei „Cărţi Albastre”, schiţând recomandările finale privind scopurile şi regulile de procedură ale conferinţei.

La 1 august 1975 s-a semnat Actul Final de la Helsinki. De asemenea, s-a stabilit un mecanism de consultări periodice pentru monitorizarea angajamentelor asumate prin Actul Final, fără să existe o structură instituţională permanentă. Asemenea consultări au avut loc la Belgrad (4 octombrie 1977 – 8 martie 1978), Madrid (11 noiembrie 1980 – 9 septembrie 1983), Stockholm (1983 – 1986), Viena (4 noiembrie 1986 – 19 ianuarie 1989), Helsinki (1992), Budapesta (10 octombrie – 2 decembrie 1994), Lisabona (1996), Istanbul (1999) ş.a.

În prezent, schimbarea radicală a circumstanţelor politice şi sociale din Europa determină un transfer de accent şi în privinţa funcţiilor, locului şi rolului OSCE. Rolul principal al Organizaţiei este acum de a preveni şi a soluţiona crizele şi conflictele din Europa, iar în ceea ce priveşte locul, această organizaţie ocupă un loc important în ierarhia organizaţiilor europene.

Astfel, O.S.C.E. urmăreşte să creeze un sistem de securitate europeană, având ca punct de referinţă organizaţia însăşi118.

VI.1.2.2. Principiile Actului Final de la Helsinki: 1) suveranitate, egalitate; 2) abţinerea de la ameninţarea cu folosirea forţei sau de la folo-

sirea forţei;

118 Ibidem, p. 231.

162

3) inviolabilitatea frontierelor; 4) integritatea teritorială; 5) soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor; 6) neintervenţia în treburile interne; 7) respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale,

inclusiv libertatea de conştiinţă, religie sau credinţă; 8) egalitatea popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare; 9) cooperarea între state; 10) îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale. VI.1.2.3. Avantajele C.S.C.E. Într-o epocă dominată de confruntarea blocurilor, C.S.C.E.

reunea toate statele participante, cu statut egal. De asemenea, a fost promovată o abordare cuprinzătoare a

securităţii (drepturile omului, dimensiunea ecologică), într-un context în care securitatea era abordată într-o manieră foarte fragmentară. C.S.C.E. a introdus în discuţii dimensiunea umană, în condiţiile în care drepturile omului erau încă un tabu pentru relaţiile Est-Vest, deşi existau cazuri umanitare, precum reunificarea familiilor, căsătorii binaţionale etc.

Deciziile Conferinţei erau politice, nu juridice, ceea ce le conferea o mai mare flexibilitate. În acelaşi timp, reuniunile C.S.C.E. reprezentau momente de detensionare, de exercitare a diplomaţiei preventive, oferind statelor participante un canal permanent de comunicare. Totodată, ele au redus tensiunea militară prin punerea în aplicare a măsurilor de creştere a încrederii, care au intensificat transparenţa militară şi au introdus inspecţiile asupra armamentelor şi activităţilor militare în Europa într-o epocă în care multe dintre ameninţările la adresa securităţii erau generate de neîncredere.

VI.1.2.4. Evoluţia C.S.C.E. şi instituţionalizarea O.S.C.E. Modificările ordinii internaţionale produse prin căderea „cortinei

de fier” au generat anumite provocări pentru C.S.C.E., datorate tranziţiei către un sistem multipolar. Aceste provocări erau legate de necesitatea instituţionalizării, întăririi capacităţilor operaţionale, dezvoltării activităţilor pe teren, precum şi de necesitatea elaborării de noi angajamente şi principii, în special în ce priveşte dimensiunea umană, care să reflecte noile preocupări.

163

Unul dintre jaloanele cele mai importante în evoluţia C.S.C.E.

este Documentul Stockholm, pe baza unui mandat specific, într-un nou forum de negocieri denumit Conferinţa pentru măsuri de încredere şi securitate şi pentru dezarmare în Europa (C.S.B.M.), care a fost dezvoltat şi îmbunătăţit prin documentele de la Viena din 1990 şi 1992.

Punctul de cotitură în evoluţia C.S.C.E. îl reprezintă Conferinţa la nivel înalt de la Paris, desfăşurată în perioada 19-21 noiembrie 1990. Şefii de stat şi de guvern ai celor 34 de ţări reprezentate la întâlnirea la nivel înalt din capitala Franţei au recunoscut în acest cadru oficial că perioada de confruntare şi divizare a Europei se încheiase şi că în faţa popoarelor continentului se deschidea o nouă eră, de democraţie, pace şi unitate. Documentele adoptate cu acest prilej – Tratatul asupra Forţelor Armate Convenţionale în Europa, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, Declaraţia comună a celor 22 de state (membri ai N.A.T.O. şi ai fostului Tratat de la Varşovia), Documentul suplimentar pentru punerea în aplicare a anumitor prevederi ale Cartei şi Documentului de la Viena 1990 (privind noi măsuri de întărire a încrederii şi securităţii colective) – au avut rolul să consolideze schimbările petrecute în Europa la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 şi să orienteze noile perspective conferite de aceste evoluţii.

Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (21 noiembrie 1990) este primul instrument multilateral care a recunoscut oficial sfârşitul „războiului rece”. Totodată, el a admis necesitatea instituţionalizării C.S.C.E. printr-un mecanism de consultări politice şi instituţii permanente şi a stabilit şi un mecanism în acest sens, constând în consultări politice periodice o dată la doi ani la nivel de şef de stat sau de guvern; consultări politice periodice, o dată pe an, la nivel de miniştri de externe; crearea unui Comitet al Înalţilor Funcţionari din ministerele de externe, cu întâlniri ocazionale.

De asemenea, a fost semnat Tratatul cu privire la forţele armate convenţionale în Europa (C.F.E..) de către 22 de state membre ale C.S.C.E. şi s-a stabilit înfiinţarea Biroului pentru Alegeri Libere cu sediul la Varşovia, mai târziu denumit Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului.

La 19 iunie 1991, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, la prima reuniune ţinută la Berlin, iniţia un mecanism de consultare şi cooperare destinat să facă situaţiilor de criză în zona C.S.C.E. Acest

164

mecanism a fost declanşat în cazul situaţiei din fosta Iugoslavie şi în cea din Nagorno-Karabah119.

În acelaşi timp, a fost creată o structură administrativă permanentă pentru a sprijini aceste întâlniri, cu un Secretariat propriu. De asemenea, a fost creat Centrul de Prevenire a Conflictelor, responsabil cu sprijinirea preşedintelui în exerciţiu al C.S.C.E. pentru punerea în aplicare a sarcinilor C.S.C.E. în domeniul alertei timpurii, prevenirii conflictelor, gestionării crizelor, reabilitării postconflict. Rolul său este de a identifica zonele de criză şi a planifica viitoarele operaţiuni pe teren, de a supraveghea activitatea misiunilor C.S.C.E. pe teren şi de a menţine o reţea informatică de legătură între capitalele statelor membre.

Dimensiunea umană a C.S.C.E. a fost concepută pe câteva domenii: alegeri libere, libertatea presei şi protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale (instituţionalizată în 1992).

Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (transformat din Oficiul pentru Alegeri libere) are rolul de a promova alegerile democratice, mai ales prin monitorizarea procesului electo-ral; el contribuie la avertizarea timpurie şi prevenirea conflictelor, în special prin punerea în aplicare a angajamentelor în ce priveşte dimensiunea umană; în acelaşi timp, este punctul de contact al O.S.C.E. pentru probleme legate de rroma şi sinti.

În Europa, unde s-a ivit pentru prima dată problema reconcilierii autodeterminării naţionale cu protecţia minorităţilor, s-au realizat pro-grese remarcabile la nivel politic în cadrul Uniunii Europene, Consiliu-lui Europei şi mai ales al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.). Între 1990 şi 1995 a fost negociată în acest sens o serie impresionantă de declaraţii, documente şi convenţii120.

La finalul reuniunii de analiză, ce a avut loc pe 9 iulie 1992, la Helsinki, şefii de stat şi de guvern din ţările participante la C.S.C.E. au adoptat Declaraţia de la Helsinki, intitulată „Provocările schimbării”•.

119 Ibidem, p. 233. 120 James Mayall, Op. cit., p. 82-83. • Declaraţia de la Helsinki conţine prevederi vizând întărirea

contribuţiei şi rolului C.S.C.E. în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al C.S.C.E. în alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. Noul instrument – Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale – este

165

Acest document reflecta acordul la care ajunseseră asupra întăririi instituţiilor CSCE, asupra creării unui post de Înalt Comisar pentru minorităţi naţionale, precum şi asupra elaborării unei structuri de alarmare rapidă, de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor121.

Astfel, în 1992 a fost creat postul de Înalt Comisar pentru Minorităţile Naţionale (Max Van der Stoel, fostul ministru de externe al Olandei, a fost primul înalt comisar). Misiunea acestei instituţii este aceea de avertizare timpurie asupra conflictelor interetnice, de a răspunde cât mai devreme posibil multiplelor tensiuni etnice, apărute în special după destrămarea fostei Iugoslavii şi a fostei U.R.R.S., care au potenţialul de a se transforma într-un conflict. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale funcţionează ca un instrument al diplomaţiei preventive; el identifică şi ia măsurile necesare detensionării unor situaţii conflictuale generate de tensiuni interetnice care pot pune în pericol pacea, stabilitatea unor subregiuni şi a unor state membre ale organizaţiei. Sediul Înaltului Comisar este la Haga, în Olanda. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale reprezintă cel mai elaborat instrument O.S.C.E. de prevenire a conflictelor, îndeplinind funcţii de diplomaţie preventivă, prin aceea că urmăreşte identificarea şi promovarea soluţionării timpurii a tensiunilor etnice care ar putea pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele O.S.C.E. Sarcinile sale concrete constau în promovarea dialogului şi încrederii reciproce a părţilor aflate în conflict, aducerea părţilor la masa tratativelor, formularea de recomandări guvernelor implicate. Aceste metode sunt deosebit de flexibile, diferind în mod esenţial de cele aflate la dispoziţia O.N.U.

O.S.C.E. a creat postul de Înalt Comisar pentru a monitoriza comportamentul statelor membre în cadrul diplomaţiei preventive. Este semnificativ, totuşi, că, deşi e împuternicit să investigheze orice însărcinat să se ocupe, într-o fază cât mai timpurie, de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la Helsinki, 1992, a fost creat un nou organ – Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, care se întruneşte, la Viena, pentru a se consulta şi negocia măsuri concrete vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în regiunea euroatlantică. Înfiinţarea Forumului pentru Cooperare în domeniul Securităţii prin Documentul Final al summitului de la Helsinki, din 1992, a lărgit competenţa O.S.C.E. în domeniul controlului armamentelor şi al dezarmării pe baza unui program cuprinzător pentru acţiune imediată.


166

situaţie pe care o consideră drept o potenţială sursă de conflict, să facă recomandări guvernelor pe baza concluziilor sale, odată ce conflictul devine violent, Înaltul Comisar nu mai poate interveni. Motivul îl constituie probabil faptul că medierea unui conflict civil ar putea fi privită ca recunoaşterea în egală măsură a drepturilor minorităţii răsculate şi a drepturilor guvernului122.

Tot în această perioadă, a avut loc creşterea capacităţilor operaţionale ale C.S.C.E. În toamna anului 1992, se desfăşoară prima misiune C.S.C.E. de lungă durată în Kosovo.

Cu ocazia reuniunii de la Stockholm a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, la 14 decembrie 1992, a fost adoptată o Convenţie asupra concilierii şi arbitrajului în cadrul C.S.C.E. Cu acelaşi prilej, s-a decis crearea postului de Secretar General al C.S.C.E.

Miniştrii Afacerilor Externe, reuniţi în Consiliu, la Roma, la 1 decembrie 1993, au aprobat noi schimbări structurale şi, în primul rând, stabilirea la Viena a Comitetului permanent de consultare politică şi de decizie al C.S.C.E., precum şi crearea unui Secretariat General unic, situat şi el la Viena. Miniştrii s-au mai declarat preocupaţi de numărul şi amploarea conflictelor regionale şi şi-au reafirmat ataşamentul pentru rezolvarea acestor conflicte, mai ales a celui care izbucnise în fosta Iugoslavie. Ei au luat măsuri pentru a ameliora capacităţile C.S.C.E. de gestionare a crizelor şi de prevenire a conflictelor şi au căzut de acord asupra necesităţii dezvoltării relaţiilor dintre C.S.C.E. şi alte organizaţii europene şi transatlantice.

La summitul de la Budapesta (5-6 decembrie 1994), a fost adoptat documentul intitulat „Spre un parteneriat adevărat într-o nouă eră”. La Budapesta au fost luate câteva decizii de ordin instituţional pentru întărirea Organizaţiei. Ele cuprind: schimbarea de nume a C.S.C.E., devenită, de la 1 ianuarie 1995, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.); fixarea datei pentru următoarea întâlnire a şefilor de stat şi de guvern din O.S.C.E. (Lisabona, 1996); înlocuirea Comitetului Înalţilor Funcţionari cu Consiliul Superior, care se reuneşte de cel puţin două ori pe an, precum şi înainte de întâlnirea Consiliului ministerial şi care are reuniuni şi în calitate de Forum economic; crearea Consiliului permanent (fostul Comitet permanent), care se reuneşte la Viena, ca organism ordinar de consultare şi decizie politică; organizarea analizei aplicării tuturor angajamentelor O.S.C.E.

122 James Mayall, Op. cit., p. 83.

167

cu ocazia unei întâlniri care să aibă loc la Viena, înaintea fiecărui summit.

Cea de-a cincea Conferinţă de analiză a C.S.C.E., care a avut loc la Budapesta între 10 octombrie şi 2 decembrie 1994, s-a încheiat cu o reuniune la vârf în zilele de 5 şi 6 decembrie.

La summitul de la Budapesta, statele O.S.C.E. şi-au exprimat voinţa politică de a constitui o forţă multinaţională O.S.C.E., de menţinere a păcii după încheierea unui acord între părţi pentru încetarea conflictului armat din Nagorno-Karabah123. Cu aceeaşi ocazie, au mai fost date publicităţii declaraţii politice privind Georgia şi Moldova.

Summitul de la Budapesta al C.S.C.E. marchează transformarea acesteia din forum de cooperare în organizaţie – O.S.C.E..

În afară de continuarea dezvoltării mijloacelor O.S.C.E. în materie de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor, un capitol important al Documentului Budapesta 1994 conţinea un cod de conduită asupra aspectelor politico-militare ale securităţii, text având un caracter politic obligatoriu. Acest document se bazează pe Documentul final de la Helsinki, Carta de la Paris şi Documentul Helsinki 1992 şi adaugă activităţii O.S.C.E. o nouă dimensiune importantă.

Reuniunea la vârf de la Budapesta a luat măsuri suplimentare pentru a întări activitatea O.S.C.E. în ce priveşte cooperarea în domeniul securităţii, luând ca bază Documentul Viena 1994 şi alte documente şi măsuri adoptate începând cu 1992 de către Comitetul special al Forumului. Deciziile luate la Budapesta se referă şi la principiile care stau la baza neproliferării, la dezbaterile din cadrul O.S.C.E. asupra unui model de securitate comun şi complet pentru Europa secolului al XXI-lea, la dimensiunea umană şi cea economică şi la Marea Mediterană.

O altă reuniune la nivel înalt a O.S.C.E. a avut loc în decembrie 1996 la Lisabona. Experţii au elaborat un document final, numit „Securitatea noastră comună”, care evaluează situaţia securităţii continentale şi propune un model de securitate pentru Europa în secolul XXI.

Ultima reuniune la nivel înalt a O.S.C.E. s-a desfăşurat în zilele de 18 şi 19 noiembrie 1999 la Istanbul. Cu acest prilej, s-a adoptat Carta securităţii europene, prin care şefii de stat şi de guvern ai ţărilor


168

membre ale O.S.C.E. şi-au declarat angajamentul ferm faţă de o zonă liberă, democrată şi mai integrată a O.S.C.E. în care statele participante să aibă relaţii paşnice între ele, iar indivizii şi comunităţile să trăiască în libertate, prosperitate şi securitate. În vederea implementării acestui angajament, s-a decis să se facă o serie de paşi noi şi s-a convenit:

• să se adopte Platforma securităţii comune, cu scopul de a întări cooperarea dintre O.S.C.E. şi alte organizaţii şi instituţii, valorificând astfel mai bine modul cuprinzător de abordare a securităţii de către Organizaţie;

• să se creeze echipa de asistenţă de specialitate şi cooperare rapidă (R.E.A.C.T.), dând posibilitatea astfel O.S.C.E. să răspundă imediat solicitărilor de sprijin şi privind operaţiile ample de campanie cu civili;

• să se extindă capacitatea de a desfăşura activităţi înrudite cu acelea ale poliţiei, cu scopul de a ajuta la menţinerea primatului legii;

• să se înfiinţeze un centru de operaţii cu scopul de a planifica şi conduce operaţii de campanie ale O.S.C.E.;

• să se consolideze procesul de consultări în cadrul O.S.C.E. prin înfiinţarea unui comitet (comisii) de pregătire subordonat Consiliului permanent al acestui organism.

Carta de la Istanbul va contribui la formarea unui spaţiu de securitate comun şi indivizibil şi va grăbi crearea unei zone a O.S.C.E. libere de linii de demarcaţie şi de zone cu niveluri de securitate diferite.

Carta pentru securitate europeană adoptată la Summitul de la Istanbul defineşte astfel rolul O.S.C.E. în arhitectura europeană, priorităţile, obiectivele şi instrumentele de care dispune Organizaţia, pentru a face faţă sfidărilor noului mileniu.

VI.1.2.5. O.S.C.E. – prezentare generală O.S.C.E. este o organizaţie paneuropeană de securitate, alcătuită

din 55 de state care sunt aşezate într-o zonă geografică întinsă, între Vancouver şi Vladivostok.

Membrii O.S.C.E. sunt: Albania, Andora, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belarus, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Canada, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia,

169

Kazahstan, Kirghizstan, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Macedonia, Malta, Moldova, Monaco, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Rusia, San-Marino, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, S.U.A., Uzbekistan, Ungaria şi Vatican, Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru sunt suspendate). Partenerii de cooperare sunt Japonia şi Republica Coreea; partenerii mediteraneeni sunt: Algeria, Egipt, Israel, Maroc şi Tunisia; Secretariatul se află la Viena124.

O.S.C.E. se încadrează, din punct de vedere funcţional, în prevederile Capitolului VIII din Carta O.N.U. şi rămâne, în mod tradiţional, un forum pentru consultare şi negociere între statele membre; are câteva instituţii care negociază deciziile şi obligaţiile, care sunt apoi impuse statelor prin decizie politică. Totodată, O.S.C.E. este concepută ca un instrument fundamental pentru avertizarea din timp şi prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict în Europa. În ceea ce priveşte problemele de securitate, acestea sunt abordate sub toate aspectele şi într-un spirit de cooperare125.

O.S.C.E. diferă de alte instituţii de securitate europeană din mai multe puncte de vedere: în primul rând, aşa cum sugera numele său iniţial (C.S.C.E.), ea nu a fost creată ca o organizaţie internaţională supusă dreptului internaţional ci a fost întotdeauna un organism sui generis. Până nu demult, ea reprezenta o serie de conferinţe şi reuniuni care au derivat din C.S.C.E. iniţială (Conferinţa de la Helsinki) şi care numai recent s-au dotat cu instituţii permanente.

Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele membre sau participante conţine elemente adiţionale privind pacea şi securitatea şi care se întrepătrund în cadrul aşa-numitelor „principii ale decalogului”.

O.S.C.E. s-a dezvoltat dintr-un eveniment singular, şi anume C.S.C.E., care a condus la Actul Final de la Helsinki, ce a dus ulterior la o serie de conferinţe şi forumuri126.

O.S.C.E. îşi are rădăcinile în procesul de construire a încrederii din timpul „războiului rece”, bazat pe Actul Final de la Helsinki, din 1975, şi şi-a dezvoltat forma actuală urmând Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, din 1990, Summitul de la Helsinki, din 1992, şi

124 R.G. Feltham, Op. cit., p. 172-173. 125 Stan Petrescu, Op. cit., p. 231-232. 126 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p.56-57.

170

Summitul de la Budapesta, din 1994. Obiectivele actuale ale O.S.C.E. includ anticiparea şi prevenirea conflictelor; controlul armamentului; drepturile omului; stabilirea unui Cod de conduită privind transparenţa militară şi rolul forţelor armate în societăţile democratice şi gestionarea crizei, în legătură cu care a supervizat în 1996 alegerile din Bosnia şi Herţegovina, în concordanţă cu Acordul de la Dayton.

Instituţiile O.S.C.E. sunt; Summitul O.S.C.E. al şefilor de stat sau de guvern, care se întruneşte o dată la doi ani; Consiliul Miniştrilor (Afacerilor Externe), care se întruneşte anual; Consiliul Superior al Directorilor Politici, care se întruneşte la Praga; Consiliul Permanent al Delegaţilor, care se întruneşte săptămânal la Viena. Adunarea Parlamentară a O.S.C.E. se întruneşte anual, iar Secretariatul său se află la Copenhaga. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului, care se află la Varşovia, se preocupă, în special, de drepturile omului şi de procesul alegerilor naţionale; Biroul Înaltului Comisariat pentru Minorităţi Naţionale se află la Haga, iar Tribunalul de Conciliere şi Arbitraj este la Geneva. Forumul pentru Cooperare pe Probleme de Securitate se întruneşte săptămînal la Viena. Organismele O.S.C.E. de luare a deciziilor sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Superior şi Consiliul Permanent.

Factorul care conferă O.S.C.E. o semnificaţie aparte este componenţa sa; întrucât operează pe baza unanimităţii, O.S.C.E. este singura organizaţie regională care oferă un Forum în vederea creării unei noi ordini europene pe întreg continentul, cu participarea S.U.A. Semnificaţia acestei relaţii speciale dintre statele din „Est” şi cele din „Vest” a fost subliniată în Actul Fondator privind Relaţiile Mutuale de Cooperare şi Securitate dintre N.A.T.O. şi Rusia, din 1997, care, în preambul, defineşte O.S.C.E. drept o „organizaţie cuprinzătoare pentru consultanţă, luarea deciziilor şi cooperare în această zonă” şi drept un aranjament regional stipulat prin capitolul VIII al Cartei O.N.U., care prevede „aranjamente regionale sau agenţii, care se ocupă de (...) probleme legate de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale necesare activităţii regionale”. Cele două părţi semnatare au fost de acord să „susţină întărirea O.S.C.E. în Europa”, inclusiv întărirea rolului său ca instrument de bază în diplomaţia preventivă, prevenirea conflictelor, gestionarea crizei, reabilitarea postconflict şi cooperarea în securitatea regională, ca şi în sporirea capacităţilor ei operaţionale de a înfăptui aceste sarcini127.

127 R.G. Feltham, Op. cit., p. 171-172.

171

VI.1.2.6. O.S.C.E. – structuri şi instituţii: Consiliul Ministerial, iniţial denumit Consiliul de Miniştri – în

perioada dintre summituri; puterea de decizie în problemele curente aparţine Consiliului Ministerial, care este compus din miniştrii de externe ai statelor membre. Consiliul Ministerial se reuneşte cel puţin o dată pe an, dar nu în anul în care se desfăşoară summitul, spre a analiza aspectele procesului de securitate relevante pentru O.S.C.E., a analiza şi a evalua activităţile desfăşurate de Organizaţie, asigurând, astfel, îndeplinirea obiectivelor principale stabilite în cadrul summiturilor, a lua deciziile curente necesare.

Consiliul Superior, iniţial Consiliul Funcţionarilor Superiori, se reuneşte la nivel de directori din ministerele afacerilor externe ale statelor membre. El a fost constituit spre a pregăti aplicarea deciziilor luate de Consiliul Ministerial, iar în perioada dintre sesiunile Consiliului Ministerial, pentru a supraveghea, coordona şi exercita managementul problemelor curente ale O.S.C.E.

Consiliul Permanent, iniţial Comitetul Permanent, are sediul la Viena şi este principala structură a Organizaţiei, având ca activitate de bază desfăşurarea consultărilor politice şi derularea procesului de luare a deciziilor în toate problemele de competenţa O.S.C.E.

Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii este format din reprezentanţii ţărilor participante la O.S.C.E., care se reunesc săptămânal la Centrul pentru congrese din Palatul Hofburg din Viena, pentru a negocia şi a se consulta în legătură cu măsurile vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în Europa. Obiectivele principale ale Forumului sunt: desfăşurarea de negocieri asupra controlului arma-mentelor, dezarmării şi măsurilor referitoare la creşterea încrederii şi securităţii; desfăşurarea consultărilor şi a cooperării în probleme legate de securitate; reducerea în continuare a riscului izbucnirii unor conflicte; punerea în aplicare a măsurilor asupra cărora s-a căzut de acord.

Forumul este, în plus, responsabil pentru implementarea măsu-rilor de creştere a încrederii şi securităţii, ţinerea reuniunilor anuale referitoare la evaluarea rezultatelor aplicării deciziilor luate şi discu-tarea şi clarificarea informaţiilor schimbate între statele participante la O.S.C.E., precum şi pentru pregătirea unor seminarii referitoare la doctrina militară.

172

Procesul de luare a deciziilor cuprinde trei niveluri: summiturile, care reprezintă cel mai înalt nivel de luare a deciziilor pentru Organizaţie: Consiliul Ministerial, care ia măsurile necesare pentru ca O.S.C.E. să acţioneze în sensul stabilit prin scopurile şi obiectivele politice stabilite la summituri; Consiliul Permanent, care este forumul pentru consultarea periodică pe o bază permanentă şi pentru luarea deciziilor ce privesc activitatea cotidiană curentă a O.S.C.E.

Procesul de luare a deciziilor este coordonat de către preşe-dintele executiv, responsabil pentru stabilirea programului şi organi-zarea activităţilor structurilor funcţionale ale organizaţiei. El orga-nizează reuniuni neoficiale ale reprezentanţilor statelor membre, în măsură să faciliteze discuţiile şi negocierea deciziilor ce trebuie luate prin consens, declaraţiile şi toate celelalte documente care sunt, apoi, adoptate oficia1 de organismele abilitate.

Preşedintele în exerciţiu. Acesta este învestit cu responsabilitatea generală pentru măsurile executive şi pentru coordonarea activităţilor curente ale O.S.C.E. Aceste responsabilităţi includ: coordonarea activităţii structurilor şi instituţiilor O.S.C.E., reprezentarea Organizaţiei în exterior, supervizarea activităţilor referitoare la prevenirea conflic-telor, managementul crizelor şi măsurile necesare pentru trecerea de la faza de conflict la cea postconflictuală (respectiv, la starea de pace).

În fiecare an, un alt stat membru este desemnat pentru ocuparea acestei funcţii. Preşedintele în exerciţiu, respectiv ministrul de externe al ţării desemnate să asigure conducerea O.S.C.E., este asistat în activitatea sa de precedentul şi următorul demnitar cu această funcţie, formând împreună aşa-numita „Troică”.

Secretarul General şi Secretariatul. Secretarul General acţio-nează în calitate de reprezentant al Preşedintelui executiv şi îl sprijină pe acesta în toate activităţile ce au drept scop îndeplinirea obiectivelor organizaţiei.

Postul de Secretar General a fost înfiinţat la reuniunea Consiliului O.S.C.E. de la Stockholm, în 1992. Secretarul General este numit de către Consiliul Ministerial pe termen de trei ani.

Secretariatul, sub conducerea Secretarului General, asigură sprijinul operaţional pentru Organizaţie şi are sediul la Viena, fiind asistat de un Birou cu sediul la Praga. Atribuţiile Secretariatului se referă la: sprijinul activităţilor practice desfăşurate în teren de către O.S.C.E.; menţinerea contactului cu alte organizaţii internaţionale, atât interguvernamentale, cât şi neguvernamentale; asigurarea, din punct

173

de vedere tehnic, a desfăşurării tuturor reuniunilor, conferinţelor şi şedinţelor O.S.C.E., inclusiv în ceea ce priveşte serviciul de translaţie; asigurarea serviciilor administrative, financiare şi de personal necesare tuturor structurilor O.S.C.E.

Secretariatul O.S.C.E. are în structura sa următoarele entităţi: Biroul Secretarului General îl sprijină pe Secretarul general în

îndeplinirea atribuţiilor sale de manager general şi administrator. Biroul oferă asistenţă în domeniile: sprijin executiv, informaţii publice şi presă, asistenţă juridică şi audit intern.

Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale este un instrument de lucru creat pentru a gestiona tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial generator de conflict, care să pună în pericol pacea lumii. Obiectivul de bază este acela de a încuraja părţile spre a descoperi soluţii paşnice şi oportune pentru soluţionarea problemelor.

Centrul pentru Prevenirea Conflictelor este responsabil pentru sprijinirea preşedintelui executiv în îndeplinirea sarcinilor sale specifice în domeniul avertizării timpurii, al prevenirii conflictelor, managementul crizelor şi revenirea la normalitate în faza postconflictuală, precum şi urmărirea zilnică a îndeplinirii deciziilor luate la toate nivelurile ierarhice ale Organizaţiei.

Departamentul pentru Administraţie şi Operaţii răspunde de politica de personal, de serviciile administrative, de organizarea reuniunilor şi conferinţelor, inclusiv în domeniul translaţiei, de activitatea de documentare şi protocol, incluzând Biroul din Praga şi arhivele organizaţiei.

Coordonatorul Activităţilor O.S.C.E. din domeniile Economic şi al Protecţiei Mediului acţionează împreună cu Secretariatul O.S.C.E. în sprijinul preşedintelui executiv, fiind abilitat în domeniul activităţilor economice, sociale şi de mediu, precum şi în cel al securităţii.

Biroul din Praga al Secretariatului asigură asistenţa în domeniul informaţiilor publice, adăposteşte o parte importantă a arhivelor O.S.C.E. şi acţionează în domeniul diseminării documentelor şi informaţiilor oficiale ale O.S.C.E., găzduieşte o parte din cercetătorii aflaţi temporar la sediul Organizaţiei, asigură asistenţa în organizarea reuniunilor ţinute la Praga, în special a celor ale Forumului Economic.

Toate activităţile şi instituţiile O.S.C.E. sunt finanţate din contribuţiile statelor participante, în concordanţă cu o repartiţie făcută pe baza deciziei statelor membre ale O.S.C.E.

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului are ca atribuţii principale: promovarea alegerilor democratice, în special prin

174

monitorizarea procesului electoral; asigurarea sprijinului practic în consolidarea instituţiilor democratice şi a drepturilor omului şi în întărirea instituţiilor societăţii civile şi a domniei legii; contribuţia la avertizarea timpurie şi la prevenirea conflictelor, în special prin monitorizarea aplicării angajamentelor asumate de state în domeniul drepturilor omului şi a altor obligaţii referitoare la dimensiunea umană a securităţii regionale.

Reprezentantul pentru libertatea mass-media. Misiunea repre-zentantului pentru libertatea mass-media este de a acorda asistenţă guvernelor statelor în domeniul asigurării unor surse de informare libere, independente şi pluraliste pentru opinia publică, ceea ce este esenţial pentru însăşi existenţa unor societăţi libere şi deschise, într-un cuvânt, pentru modelul democratic al oricărei forme de guvernământ.

Adunarea Parlamentară a O.S.C.E. este constituită din parla-mentari aparţinând statelor participante, având scopul de a promova implicarea mai activă şi mai profundă a Organizaţiei în procesul paneuropean, cu obiectivul declarat de a realiza în viitor o structură interparlamentară. Adunarea Parlamentară este găzduită la Copenhaga.

Curtea pentru Conciliere şi Arbitraj. Acest organism a fost înfiinţat prin Convenţia referitoare la Conciliere şi Arbitraj în cadrul O.S.C.E. Ea a fost constituită cu scopul declarat de a găsi o rezolvare disputelor care îi sunt supuse spre analiză de către statele O.S.C.E. Procedura de bază este concilierea, dar, la nevoie, se utilizează şi arbitrajul. Curtea nu este o structură permanentă, ci, mai curând, o listă de nume de arbitri şi persoane cu rol de conciliatori, la care se apelează atunci când o dispută este supusă Curţii, ocazie cu care se constituie o Comisie ad-hoc de Conciliere sau un Tribunal de arbitraj ad-hoc128.

VI.1.2.7. Relaţia dintre O.N.U. şi O.S.C.E.; prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor În 1992, C.S.C.E. s-a autodeclarat drept acord regional, în sensul

capitolului VIII din Carta Naţiunilor Unite. Consolidându-şi statutul de organizaţie regională, O.S.C.E. şi-a

intensificat activităţile în toate fazele conflictuale. În conformitate cu Declaraţia reuniunii la vârf de la Helsinki, din 1992, O.S.C.E. a întreprins mai multe misiuni oficiale şi a trimis reprezentanţi ai preşedintelui O.S.C.E. în misiuni de anchetă, de raport, de monitorizare


175

şi de „bune oficii”, pentru a-şi întări capacităţile de management şi prevenire a conflictelor129.

De asemenea, au fost organizate şi desfăşurate misiuni în colaborare cu O.N.U. în Macedonia, Georgia, Abhazia etc., O.S.C.E. având în prezent peste 20 de misiuni şi alte activităţi pe teren în zona sa geografică de acoperire (Bosnia şi Herţegovina, Albania, Croaţia, Kosovo, Georgia). Rapoartele O.S.C.E. alcătuite în desfăşurarea unor astfel de misiuni sunt transmise Secretariatului O.N.U.

De exemplu, Biroul Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale are mandat pentru a conduce misiuni la faţa locului şi pentru a se angaja în misiuni diplomatice de prevenire, încă din faza incipientă a declanşării misiunilor.

În ultimii ani, astfel de misiuni ale O.S.C.E. au fost întreprinse în Kosovo, Sandjak, Voivodina, Skopje, Georgia, Estonia, Tadjikistan, Moldova, Croaţia, Letonia, Nagorno-Karabah şi Cecenia. Din septembrie 1992, au început să funcţioneze misiuni de ajutor pentru aplicarea sancţiunilor în Albania, Bulgaria, Croaţia, în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în România şi în Ungaria, pentru aplicarea sancţiunilor aprobate de O.N.U. împotriva Republicii Federative a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru).

În 1996, O.S.C.E. a organizat alegeri generale în Bosnia-Herţegovina conform Acordului de pace de la Dayton, iar în septembrie 1997, au urmat alegeri municipale. În 1997, Reprezentantul Preşedintelui O.S.C.E. a participat la găsirea unei soluţii politice pentru criza din Albania. O.S.C.E. a monitorizat alegerile ce au urmat.

Una dintre cele mai mari provocări pentru O.S.C.E. a constituit-o intervenţia internaţională din Kosovo, în scopul încetării conflictului şi restaurării păcii şi stabilităţii. Este şi momentul-cheie, când se dezvoltă, ca urmare a intensităţii acestui conflict, o legătură strânsă între N.A.T.O. şi O.S.C.E.

N.A.T.O. a creat o forţă militară operaţională specială, pentru a ajuta la evacuarea urgentă a Misiunii O.S.C.E. de verificare în Kosovo, în situaţia că aceasta era supusă riscurilor în urma escaladării conflictului.

Misiunea O.S.C.E. a monitorizat actele de violare a drepturilor omului comise de ambele grupuri etnice. Cu toate acestea, violenţele au reizbucnit la începutul anului 1999. O parte dintre incidente au fost

129 Ibidem, p. 241-242.

176

gestionate de către inspectorii O.S.C.E., însă, din cauza ofensivei sârbeşti împotriva albanezilor, situaţia s-a deteriorat, ceea ce a determinat retragerea Misiunii din regiune. Aceasta a revenit, la jumătatea anului, l iulie 1999, în zonă şi, din însărcinarea Consiliului Permanent al O.S.C.E., a preluat rolul conducător în cadrul general al Misiunii O.N.U. în Kosovo (UNMIK).

Raportul O.S.C.E., din 12 iulie 2005, privitor la Croaţia prezintă atât succesele, cât şi necesitatea continuării eforturilor. Repatrierea refugiaţilor, supremaţia legii şi drepturile minorităţilor sunt domeniile în care Croaţia trebuie să continue eforturile pentru a-şi îndeplini angajamentele internaţionale. Croaţia a făcut progrese semnificative în dezvoltarea instituţiilor democratice, sporirea libertăţilor presei şi democratizarea forţei de poliţie. Cu toate acestea, Raportul cere continuarea eforturilor în domeniile repatrierii refugiaţilor, suprema-ţiei legii şi drepturilor minorităţilor. Croaţia nu va accede curând la Uniunea Europeană, dacă nu-şi rezolvă aceste probleme130.

VI.1.2.8. Abordarea comprehensivă a problematicii gestionării conflictelor în cadrul O.S.C.E. Abordarea comprehensivă a problematicii gestionării conflic-

telor porneşte de la premisa indivizibilităţii naturii securităţii: insecuritatea unui stat sau a unei regiuni poate afecta toate statele participante, în timp ce securitatea în zona de competenţă (de la Vancouver la Vladivostok) aduce beneficii tuturor statelor membre.

Relaţiile de securitate reciprocă dintre state trebuie să fie bazate pe o abordare cooperativă, conform căreia nici un stat nu trebuie să îşi consolideze securitatea în detrimentul securităţii unui alt stat. Acest principiu este formulat în Codul de conduită privind aspectele politico-militare ale securităţii, Carta privind Securitatea în Europa.

• Acest mod de abordare a conflictelor regionale care au caracterizat mediul internaţional de după „războiul rece” este reflectat în obiectul de activitate al O.S.C.E., alcătuit dintr-o gamă largă de probleme de securitate, în care dimensiunea umană şi economică este plasată pe acelaşi nivel cu dimensiunea politico-militară a securităţii: controlul armamentelor, măsuri de construire a încrederii şi securităţii, drepturile omului, monitorizarea alegerilor, securitate ecologică şi economică.

130 Ibidem, p. 242-243.

177

• Complementaritatea diverselor aspecte ale securităţii este avută în vedere prin aceea că dimensiunea politico-militară este abordată în contextul aspectelor economico-umane.

• Un aspect important al modului de lucru al O.S.C.E. este acela că Organizaţia se doreşte activă în toate fazele ciclului conflictual. O.S.C.E. reprezintă principalul instrument de avertizare timpurie, prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor, reconstrucţie postconflict.

VI.1.2.9. Semnificaţia diplomaţiei preventive în cadrul O.S.C.E. Ca şi în cazul O.N.U., diplomaţia preventivă practicată de

O.S.C.E. îşi propune gestionarea crizelor înainte de a se agrava şi a se transforma în conflicte deschise (prevenirea evoluţiei de la criză la conflict), eliminarea conflictelor ca mod de soluţionare a diferendelor, limitarea extinderii ariei de conflict pentru un conflict deja existent sau care nu poate fi evitat.

Este bine cunoscut că prevenirea conflictelor reprezintă cea mai bună investiţie. Într-adevăr, eforturile şi costurile umanitare, financiare şi politice, necesare pentru prevenirea conflictelor sunt mult mai mici decât cele impuse de menţinerea păcii sau reconstrucţia unei societăţi, a unei ţări după declanşarea unui conflict violent. Aceasta este şi principala motivaţie a creşterii rolului O.S.C.E. în prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.

O asemenea abordare, acceptată astăzi de toate statele membre ale O.S.C.E., porneşte de la premisa că orice conflict, indiferent de natura sa, nu este inevitabil şi poate fi prevenit, dacă se fac eforturile necesare la momentul potrivit. Şi prima acţiune care trebuie întreprinsă o constituie identificarea surselor potenţiale de conflict şi analiza acestora în vederea înlăturării lor cât mai rapide. După aceasta trebuie luate măsuri concrete pentru evitarea unei confruntări armate. Dacă aceste măsuri de prevenire sunt luate în faza premergătoare creării unei situaţii conflictuale, atunci se poate declanşa din vreme o alarmă timpurie, care să permită împiedicarea izbucnirii conflictelor violente.

Principala problemă care se cere a fi soluţionată, după ce a fost declanşată alarma timpurie, este adoptarea măsurilor care urmează să fie întreprinse, pentru că alarma timpurie şi diplomaţia preventivă nu pot deveni efective decât în măsura în care statele participante la O.S.C.E. manifestă voinţa politică necesară pentru folosirea, în acest scop, a mecanismelor instituţiei paneuropene. Statele respective trebuie să fie pregătite să acorde un sprijin politic şi material concret

178

eforturilor de prevenire a conflictelor, pentru a nu permite evoluţia unui conflict într-o situaţie de criză mult mai complexă şi mai greu de rezolvat.

Acţiunea şi demersurile diplomaţiei preventive vizează, în general, două tipuri de conflicte previzibile: cele imediate, pe termen scurt, şi conflictele pe termen lung. Este greu, însă, de făcut o separare categorică, uneori existând şi riscul ca un conflict pe termen scurt să se transforme în unul pe termen lung. De aceea, diverse aspecte ale acţiunii de prevenire a conflictelor pe termen scurt sau lung sunt considerate ca părţi integrante ale funcţiei sau strategiei de diplomaţie preventivă a O.S.C.E.

Prevenirea conflictelor se realizează prin acţiuni diplomatice care privesc toate componentele conceptului global de securitate, în înţelegerea sa actuală, de la aspecte referitoare la menţinerea şi întărirea păcii şi a securităţii până la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor democratice. O prevenire durabilă a conflictelor în Europa nu ar putea fi concepută decât pe termen lung, întrucât o asemenea acţiune vizează implicit instaurarea unei democraţii viabile şi organizarea instituţiilor care o susţin, crearea unui climat de încredere între populaţie şi cei care o guvernează, instituirea de structuri pentru protejarea şi promovarea drepturilor omului, eliminarea oricărei forme de discriminare rasială şi respectarea minorităţilor.

Diplomaţia preventivă are în vedere, totodată, şi tranziţia paşnică de la un sistem economic statal centralizat la un sistem flexibil, orientat spre economia de piaţă, care să contribuie la creşterea prosperităţii şi să acorde atenţia cuvenită justiţiei sociale. Eforturile pentru crearea bazei necesare unei democraţii veritabile pot fi subminate sau făcute în zadar, dacă tensiuni interne se transformă în război civil sau conflict internaţional. Iată de ce diplomaţia preventivă tinde să devină una din funcţiile şi unul din instrumentele fundamentale ale O.S.C.E. în noua arhitectură europeană.

De la începutul anilor '90, O.S.C.E. a cunoscut transformări fundamentale. Atenţia şi ponderea principală a activităţii sale au trecut de la organizarea unor reuniuni şi conferinţe la acţiuni concrete, la o confruntare mai directă cu lumea reală a timpurilor pe care le trăim, cu stările tensionale şi conflictuale pe care le cunoaşte în prezent Europa. Funcţia O.S.C.E. de diplomaţie preventivă şi gestionare a crizelor devine tot mai mult unul din obiectivele principale ale instituţiei paneuropene, cu toate urmările şi acţiunile pe care o asemenea funcţie

179

le implică. O.S.C.E., fără să dispună de mijloace materiale suficiente, a creat o serie de structuri şi mecanisme care-i permit, teoretic, să se angajeze activ în diplomaţia preventivă, pe de o parte, dar pe de altă parte, influenţa şi capacitatea sa sunt limitate de opţiunile statelor participante pentru o metodă sau alta, de reapariţia sferelor de influenţă, de interesele de grup şi de alţi factori imprevizibili.

Experienţa arată că atunci când o situaţie iese de sub control este inutil să se aştepte convocarea unei reuniuni general-europene de evaluare pentru redresarea situaţiei respective. Mult mai eficientă este, desigur, calea prevenirii destabilizării situaţiei într-o zonă sau alta din spaţiul O.S.C.E. prin întreprinderea unor demersuri şi luarea unor măsuri concrete de diplomaţie preventivă.

Succesul diplomaţiei preventive în cadrul O.S.C.E. depinde de măsura sprijinului politic din partea celor implicaţi – părţile în dispută şi statele care au interese. Acest lucru presupune selecţionarea prudentă a mijloacelor politico-diplomatice care urmează a fi aplicate, echilibrul între diplomaţia publică şi cea discretă, abordarea pe termen lung a procesului de soluţionare a unei crize şi de stabilizare a situaţiei, proces în cadrul căruia O.S.C.E., ca iniţiatoare, colaborează şi cu alte organisme internaţionale ce folosesc instrumente specifice.

O.S.C.E. nu dispune de mijloace de impunere a soluţionării unui conflict (tehnice sau instituţional-statutare), precum O.N.U. Această instituţie poate oferi numai soluţii politico – diplomatice.

Dificultăţile şi limitele O.S.C.E. izvorăsc, în primul rând, din constrângerile sale statutare, care îi conferă o anumită ineficacitate practică. Printre acestea, menţionăm lipsa de capacităţi – instrumentar militar, caracterul complicat şi consensual al procesului de luare a deciziilor şi de adoptare a soluţiilor propuse, sistemul complicat de legături interguvernamentale pentru negocierea misiunilor, mandatului acestora şi componenţei umane.

VI.1.3. Consiliul Europei – organizaţie regională cu rol în gestionarea crizelor şi protecţia minorităţilor VI.1.3.1. Scurt istoric Consiliul Europei a fost prima organizaţie interguvenamentală

înfiinţată în Europa după al doilea război mondial131.

131 R.G. Feltham, Op. cit., p. 150.

180

La 28 ianuarie 1949, miniştrii de externe ai unui grup de ţări occidentale au ajuns la o formulă reciproc acceptabilă, astfel încât, la 5 mai 1949, a avut loc, la Londra, semnarea statutului Consiliului Europei, creat iniţial de zece state (Anglia, Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Suedia), cărora li s-au adăugat, începând cu 8 august, acelaşi an, alte trei (Grecia, Islanda şi Turcia). Prima sesiune a Consiliului Europei a avut loc la Strasbourg, unde, ulterior, s-a fixat sediul permanent al acestei organizaţii. Prima convenţie importantă a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului, care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

După intrarea Ucrainei şi a Macedoniei, în octombrie 1995, a Rusiei şi Croaţiei, în 1966, şi a Georgiei, la 27 aprilie 1999, C.E. numără 41 de state. În urma aderării Armeniei, Azerbaidjanului (2001), Bosniei şi Herţegovinei (2002), Serbiei-Muntenegru (2003), Moldovei (2004), numărul de state membre se ridică la 46. Ca urmare a unei politici autoritare duse de Belarus, această ţară este vremelnic suspendată din clubul acestei organizaţii a ţărilor europene (13 ianuarie 1997).

S.U.A., Canada, Mexic, Vaticanul şi Japonia au statut de observator pe lângă instituţiile guvernamentale ale Consiliului Europei132.

VI.1.3.2. Principii şi obiective Statutul Consiliului Europei precizează, în capitolul I, că scopul

acestei organizaţii îl constituie realizarea unei mai mari unităţi între ţările membre în promovarea intereselor lor comune, pentru a realiza şi a salvgarda idealurile şi principiile ce constituie moştenirea comună europeană, pentru a facilita progresul economic şi social al ţărilor membre. Este prima organizaţie care vizează, în principal, obiective de natură esenţial politică şi culturală. Apărarea şi promovarea acestor valori fundamentale nu mai sunt doar o problemă internă a guvernelor ţărilor, ci au devenit astfel o responsabilitate colectivă a ţărilor interesate.

Consiliul Europei este mai mult decât un club al ţărilor europene, ataşat valorilor spirituale şi morale care sunt patrimoniul comun al popoarelor şi care sunt la originea principiilor, libertăţilor

132 Stan Petrescu, Op. cit., p. 168.

181

individuale, libertăţilor politice şi proeminenţelor dreptului „pe care se fondează orice democraţie veritabilă” Activitatea Consiliului Europei a devenit una normativă şi, în acest sens, au fost elaborate mai mult de 150 de convenţii propuse spre ratificare ţărilor membre.

Consiliul Europei este alcătuit din ţări şi popoare europene care au o concepţie, în general, asemănătoare despre democraţie şi drepturile omului, despre statul de drept, despre supremaţia legii în tot spaţiul său de exprimare şi, mai ales, despre respectarea demnităţii umane, toate acestea, luate la un loc, însemnând condiţii severe pentru cei care doresc să acceadă la C.E. Totodată, există nişte condiţii care trebuie îndeplinite.

Principiile şi obiectivele principale, potrivit statutului Consi-liului Europei, se referă la democraţia pluralistă, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, favorizarea şi valorificarea identităţii culturale a ţărilor europene, lupta împotriva oricăror forme de intoleranţă şi exclusivism, căutarea de soluţii pentru problemele sociale (minorităţi, xenofobie, protecţia mediului, bioetică, SIDA, droguri etc.), sprijinirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în vederea consolidării reformelor politice şi administrative, cu ajutorul programelor de cooperare.

Democraţia pluralistă desemnează principiul libertăţii politice, libertăţii individuale, alegeri democratice, iar statul de drept înseamnă principiul potrivit căruia trebuie să existe supremaţia legii, la adăpostul căreia poate fi îndeplinit următorul principiu fundamental, şi anume, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale.

De-a lungul activităţii sale, Consiliul Europei a fost tulburat de crize politice majore: lovitura de stat militară din Grecia, criza din Cipru, din vara anului 1974, şi lovitura de stat militară din Turcia, din 1981, când Adunarea Parlamentară a C.E. a retras dreptul acestei ţări de a mai participa la lucrările Consiliului.

În 1976, este admisă în C.E. şi Portugalia, la doi ani după revoluţia „garoafelor-roşii”, din aprilie 1974, care a pus capăt unui regim de dictatură ce a durat 48 de ani.

Odată cu admiterea unor ţări ca Lichtenstein (1978), San Marino (1988), toată Europa de Vest a fost inclusă în zona de competenţă a Consiliului, fapt care a creat condiţiile necesare de orientare a acestuia spre spaţiul est-european. Ca urmare a începerii unui proces transparent de democratizare în spaţiul ţărilor est-europene, prin venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în U.R.S.S., a fost lansată

182

ideea identităţii culturale europene, care a devenit subiectul unei rezoluţii a Consiliului, în aprilie 1985. Consiliul accentua, în lumina prevederilor Actului Final al O.S.C.E., avantajul consolidării coope-rării culturale, ca mijloc de promovare a înţelegerii pe termen lung dintre popoare şi guverne.

Prin prezenţa sa activă, în problemele cultural-europene, Consiliul Europei atrage atenţia întregului spaţiu sud-european, devenind, astfel, portavocea şi antecamera pentru negocierile vizând tranziţia de la dictatură la democraţie, aşa cum fusese cazul cu Portugalia şi Spania, cu mai multă vreme în urmă133.

VI.1.3.3. Structura Consiliului Europei Organele principale ale C.E. constituie un ansamblu instituţional

complex, care dispune de diferite instrumente, mijloace şi mecanisme, astfel:

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, mai întâi, Adunare Consultativă, reprezintă prima adunare europeană din istoria continen-tului şi, la ora actuală, cea mai largă instituţie de acest fel. Are un rol deliberativ şi consultativ; face recomandări pe probleme de interes comun Comitetului de Miniştri134 şi se întruneşte de trei ori pe an135.

Din 1989, Adunarea contribuie activ la gestionarea crizelor din Europa. Dezbaterile ei privind chestiunile politice s-au fondat, adesea, pe concluziile misiunilor organizate pe teren şi pe dialogul permanent instaurat cu statele în cauză. Reprezentanţii Adunării realizează vizite periodice în Europa pentru a strânge informaţii de primă mână necesare elaborării rapoartelor Adunării, asigură observarea alegerilor şi se angajează în diplomaţia parlamentară. Textele adoptate de Adunare reprezintă orientări importante pentru Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partidele politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. De asemenea, Adunarea a fost, de multe ori, la originea a numeroase tratate internaţionale, convenţii europene şi alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislaţii europene. Cea mai cunoscută dintre acestea este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deschisă spre semnare în 1950.

Adunarea organizează, periodic, conferinţe, simpozioane şi audieri parlamentare publice privind problemele majore de actualitate,

133 Ibidem, p. 168-170. 134 Ibidem, p. 170-171. 135 R.G. Feltham, Op. cit., p. 151.

183

cum ar fi: violenţa, intoleranţa, mediul, imigrarea, drogurile, bioetica sau media. Aceste audieri iau forma unui dialog între parlamentari şi specialişti. Membrii Adunării şi supleanţii lor sunt aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale dintre parlamentarii din fiecare ţară, numărul lor stabilindu-se în raport cu mărimea populaţiei şi a statului respectiv; totodată, aceştia trebuie să fie reprezentativi pentru curen-tele politice ale parlamentului naţional care i-a desemnat.

Statele membre şi reprezentarea lor sunt: Albania (4), Andora (2), Armenia (4), Austria (6), Azerbaidjan (6), Belgia (7), Bosnia şi Herţegovina (5), Bulgaria (6), Croaţia (5), Cipru (3), Danemarca (5), Estonia (3), Elveţia (6), Finlanda (5), Franţa (18), Federaţia Rusă (18), Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (3), Georgia (5), Germania (18), Grecia (7), Irlanda (4), Italia (18), Islanda (3), Letonia (3), Liechtenstein (2), Lituania (4), Luxemburg (3), Malta (3), Marea Britanie (18), Moldova (5), Norvegia (5), Olanda (7), Polonia (12), Portugalia (7), România (10), Republica Cehă (7), Republica Slovacia (5), San Marino (2), Serbia şi Muntenegru (7), Slovenia (3), Spania (12), Suedia (6), Turcia (12), Ucraina (12), Ungaria (7)136.

Comitetul Miniştrilor reprezintă instanţa de decizie a Consiliului Europei. El este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai celor 46 de state membre sau din reprezentanţii diplomatici permanenţi la Strasbourg şi constituie un organism guvernamental în care, în condiţii de egalitate, pot fi discutate demersurile naţionale privind problemele cu care se confruntă societatea europeană, şi forumul în care se elaborează răspunsurile europene la aceste provocări. În colaborare cu Adunarea Parlamentară, el reprezintă gardianul valorilor fundamentale ale Consiliului Europei şi este învestit cu misiunea de a controla respectarea angajamentelor luate de statele membre137.

Comitetul Miniştrilor decide activităţile Consiliului Europei şi se întruneşte de două ori pe an138.

Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări sau fac obiectul convenţiilor şi acordurilor europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care le-au ratificat.

Fiecare membru este responsabil pentru onorarea acestor angaja-mente, iar Comitetul Miniştrilor asigură caracterul efectiv al acestora.

136 Stan Petrescu, Op. cit., p. 172-173. 137 Ibidem, p. 173. 138 R.G. Feltham, Op. cit., p. 151.

184

Comitetul Miniştrilor veghează, de asemenea, asupra aplicării efective a convenţiilor şi acordurilor încheiate între statele membre. Această responsabilitate este crucială pentru convenţiile referitoare la drepturile omului, dintre care cele mai importante (Convenţia europeană a drepturilor omului, Carta socială europeană, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale) au prevăzut existenţa unor mecanisme de control.

Consiliul Europei a consolidat dialogul instituţional cu reprezentanţii aleşi de cetăţenii europeni la nivel naţional şi local şi a extins dialogul politic şi asupra statelor nemembre şi a statelor care beneficiază de statutul de observator (S.U.A., Vaticanul, Canada, Japonia şi Mexic). El a intensificat cooperarea cu alte organizaţii, în particular cu Uniunea Europeană, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi Organizaţia Naţiunilor Unite139.

Secretariatul General este organul permanent al Consiliului, el asigură continuitatea necesară funcţionării structurilor organizaţiei, având competenţe de ordin administrativ.

În cadrul unei vaste campanii care vizează promovarea viziunii unei Europe mai extinse, fondate pe valorile esenţiale ale democraţiei, supremaţia dreptului şi respectarea drepturilor omului, Secretarul General al C.E. a lansat un Program de acţiune în şapte puncte, pentru 2001-2005, care să reliefeze noile provocări ale construcţiei unei Europe pe deplin democratice, pacifiste şi stabile. Punctele esenţiale ale Programului se referă la: promovarea principiilor democraţiei prin consolidarea impactului politic al Organizaţiei; crearea unui spaţiu comun al drepturilor omului în Europa; dezvoltarea normelor democratice şi garantarea respectării lor de către state; răspunsul oferit aşteptărilor cetăţenilor europeni, prin intermediul acţiunilor de teren; evaluarea rezultatelor proiectelor şi acţiunilor întreprinse în scopul ameliorării eficacităţilor lor reale; strângerea relaţiilor de lucru cu Uniunea Europeană, O.S.C.E. şi Organizaţia Naţiunilor Unite.

Congresul autorităţilor locale şi regionale a fost creat ca organ consultativ, în 1994, fiind reprezentantul colectivităţilor locale şi regionale în efortul de democratizare a acestora140. Congresul puterilor locale şi regionale – un purtător de cuvânt al democraţiei locale141 –, este condus de către un secretar general.

139 Stan Petrescu, Op. cit., p. 174-176. 140 Ibidem, p. 176-177. 141 Gilles Ferréol (coordonatori), Dicţionarul Uniunii Europene,

Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 51.

185

Congresul are un rol deosebit pe planul securităţii europene. Congresul este activ în Kosovo de la începutul prezenţei internaţionale în această zonă. Activităţile lui sunt multiple: participarea la recrutarea administratorilor internaţionali pentru cele 30 de municipalităţi din Kosovo; asistenţa pentru pregătirea textelor legislative (reglementărilor) referitoare la municipalităţi şi alegeri; observarea derulării alegerilor municipale; cooperarea cu Comisia de la Veneţia pentru a studia statutul interimar al Kosovo, pe baza Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite; organizarea vizitei preşedintelui Congresului şi menţinerea dialogului cu responsabilii Organizaţiei Naţiunilor Unite (Minuk), O.S.C.E. şi ai partidelor politice albaneze şi sârbe din Kosovo; susţinerea proiectelor de parteneriat cu municipalităţile din Kosovo142 ş.a.

VI.1.3.4. Realizări Sub egida Consiliului Europei au fost elaborate, pe parcursul

timpului, un număr de peste 180 de documente de mare importanţă, precum decizia din 1993 a Consiliului Europei, de a se constitui o Convenţie privind Minorităţile Naţionale (care este deschisă tuturor statelor europene, fie ele membre ale Consiliului sau nu), deja pusă în aplicare143.

Alte realizări importante ale Consiliului Europei au fost: Convenţia Europeană privind Drepturile Omului şi înfiinţarea Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a cărei jurisdicţie este acceptată acum ca obligatorie de cele 34 de state membre, şi Convenţia Europeană pentru Suprimarea Terorismului, care, printre altele, defineşte acele atacuri ce nu trebuie privite ca politice sau legate de motive politice144.

VI.1.4. U.E. şi Politica Externă şi de Securitate Comună VI.1.4.1. Istoricul construcţiei U.E. Uniunea Europeană îşi are originile în cele trei „comunităţi

europene”: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), constituită pe baza tratatului de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 de şase state din vestul Europei (Belgia, Franţa, Germania, Italia,

142 Stan Petrescu, Op. cit., p. 179-180. 143 James Mayall, Op. cit., p. 83. 144 R.G. Feltham, Op. cit., p. 150-151.

186

Luxemburg şi Olanda) şi intrat în vigoare la 23 iulie 1952; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), ambele constituite pe baza Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 de aceleaşi şase state (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

După lărgiri succesive (în 1973 s-au alăturat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, în 1981 Grecia şi în 1986 Spania şi Portugalia), care nu au însemnat însă sfârşitul extinderii frontierelor Comunităţii europene, denumirea tot mai des folosită pentru această structură a fost aceea de Comunitate Europeană, marcând, astfel, unicitatea centrelor de decizie care exista de facto din 1967 (până atunci, Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri erau diferite pentru cele trei Comunităţi, în timp ce Parlamentul European şi Curtea de Justiţie au fost comune încă de la înfiinţarea C.E.E.A. şi C.E.E.).

La Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991, şefii de stat şi de guvern ai Ţărilor Comunităţii au adoptat un Tratat privind Uniunea Politică şi un Tratat privind Uniunea Economică şi Monetară, care împreună formează Tratatul privind Uniunea Europeană, cunoscut în mod obişnuit ca Tratatul de la Maastricht. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 în urma ratificării sale de toate părţile145.

Uniunea Europeană a reprezentat permanent un pol de atracţie pentru celelalte state europene. La 1 ianuarie 1995, au aderat la U.E. Austria, Finlanda şi Suedia; totalul ţărilor membre fiind de 15. Negocierile de primire au fost încheiate de asemenea cu succes de către Norvegia, dar la referendumul naţional ţinut în noiembrie 1994, 52,8% din votanţii norvegieni s-au opus aderării la U.E.146.

Statele din Europa Centrală şi de Est, Turcia, Malta şi Cipru au avut sau au în vedere obţinerea statutului de membru al Comunităţii Europene. În iunie 1993, Consiliul European a anunţat că ţările Europei Centrale şi de Est care au semnat „Acorduri Europene” cu Uniunea vor fi invitate să devină membre ale U.E. În principiu, 10 ţări ale Europei Centrale şi de Est au devenit astfel eligibile, inclusiv cele trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania.

La Consiliul European de la Corfu, din iunie 1994, s-a convenit ca următoarea fază de extindere să includă, de asemenea, Cipru şi

145 Stan Petrescu, Op. cit., p. 256-257. 146 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 57.

187

Malta. Un alt stadiu în procesul de extindere a fost atins la Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, care a luat hotărâri în privinţa strategiei destinate să pregătească ţările eligibile pentru primirea în Uniunea Europeană147.

Astfel, începând cu data de 1 mai 2004, Uniunea Europeană are 25 de state membre (Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria), care formează, împreună, un spaţiu de peste 4 milioane km pătraţi, cu o populaţie totală de aproximativ 460 de milioane de locuitori148.

VI.1.4.2. „Pilonii” U.E. Prin semnarea, la 7 februarie 1992, la Maastricht, a Tratatului

Uniunii Europene, în ansamblul construcţiei europene s-au produs schimbări esenţiale şi au luat fiinţă noi structuri şi proceduri. Astfel, Uniunea Europeană are la bază un ansamblu de trei piloni (termen consacrat în jargonul comunitar: pillier – în franceză, pillar – în engleză): Comunitatea Europeană (primul şi cel mai consistent „pilon”), Politica externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.) şi Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)149.

Primul, cunoscut ca „pilonul” comunitar, se bazează pe Tratatele de la Paris şi Roma, aşa cum au fost ele notificate prin Actul European Unic din 1986. Ceilalţi doi „piloni” noi creaţi prin Tratatul asupra Uniunii Europene, se ocupă în principal de cooperarea interguver-namentală, astfel: al doilea pilon este cel al politicii externe şi de securitate comună, care se află în curs de dezvoltare, rolul U.E. în relaţiile internaţionale depăşind cu mult poziţiile şi acţiunile adoptate în cadrul P.E.S.C.; al treilea „pilon” se referă la cooperarea din cadrul Uniunii în sfera dreptului civil, penal şi al afacerilor interne. Tratatul privind Uniunea European prevede conferinţe interguvernamentale odată la doi ani pentru a se evalua progresul făcut şi experienţa dobândită în domeniul politicii externe şi de securitate150.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht au fost schimbate şi o serie de denumiri. Astfel, în loc de Comunitatea

147 Ibidem, p. 58. 148 http://www.infoeuropa.ro 149 Stan Petrescu, Op. cit., p. 257. 150 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 57-58.

188

Europeană se foloseşte tot mai frecvent termenul de Uniunea Europeană (U.E.), însă nu trebuie uitat că, în mod concret, Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esenţială a Uniunii Europene, fiind, de altfel, singura complet integrată, deoarece P.E.S.C. şi J.A.I. au încă la bază cooperarea interguvernamentală, cu toate că Tratatul de la Amsterdam (1997) transferă o serie de competenţe, şi în aceste domenii, de la nivel naţional la nivel comunitar. În acelaşi context, printr-o decizie a sa din 8 noiembrie 1993 Consiliul C.E. devine Consiliul U.E. În ceea ce priveşte Comisia C.E., aceasta a devenit „Comisia Europeană”.

În timp, tratatelor iniţiale ale comunităţilor europene le-au fost aduse perfecţionări prin: Actul Unic European (1987); Tratatul de la Maastricht (1992); Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2000).

Intrarea oficială în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht consacră transformarea Comunităţii Europene într-o entitate calitativ superioară – Uniunea Europeană, iar în 1995 intră în vigoare Acordul de la Schengen cu privire la libera circulaţie a persoanelor între statele U.E. Aceasta înseamnă tranziţia de la comunitatea de tip economic la Uniunea politică şi de apărare. De altfel, P.E.S.C. va căpăta o nouă dimensiune prin Tratatul de la Nisa. La reuniunea Consiliului European de la Nisa s-a stabilit că şi statele candidate pot participa la procesul de management al crizelor de natură militară, deţinând structuri militare adecvate în acest scop.

Principala misiune a U.E. o reprezintă organizarea relaţiilor între statele membre şi între popoarele lor într-o manieră coerentă şi pe baza solidarităţii dintre ele.

Printre obiectivele principale ale U.E. vom enumera: promovarea progresului economic şi social; afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională ca un actor global de securitate; introducerea cetăţeniei europene; extinderea zonei libertăţii, securităţii şi justiţiei; păstrarea legislaţiei U.E. existente151.

VI.1.4.3. Politica Externă şi de Securitate Comună De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza unei

securităţi prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfinţind gradual translaţia unor atribute ale suveranităţii naţionale


189

către autorităţile centrale de la Bruxelles. Astfel, în 1957, prin Tratatul de la Roma, se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, în Actul Unic European din 1986 avem prima menţionare a aşa-numitei „Cooperări Politice Europene”, iar ulterior, în 1992, în Tratatul de la Maastricht, se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în „braţul armat al Uniunii Europene”152.

Titlul V al Tratatului de la Maastricht, intitulat „Dispoziţii privind Politica Externă şi de Securitate Comună”, se ocupă de reglementarea P.E.S.C., pe parcursul articolelor J-J. 11. Mecanismele principale avute în vedere se bazează pe informarea reciprocă a statelor membre cu privire la problematicile de politică externă şi de securitate, pe adoptarea unor acţiuni comune şi, foarte important, pe faptul că, în virtutea suveranităţii partajate între statele membre şi instituţiile europene, Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale P.E.S.C. Mai mult, Tratatul de la Amsterdam întăreşte prerogativele Consiliului European asupra unor forţe armate comune ale statelor membre, arătând la articolul J. 3 al Tratatului că respectivul Consiliu „defineşte principiile şi orientările generale ale Politicii Externe şi de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării”153.

Analizând istoria creării unei Politici Externe şi de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii ’50, când, pentru a permite acest lucru, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda au elaborat proiectul Comunităţii de Apărare Europene. Dorinţa de a reîncepe construcţia politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri, în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre urmând să-şi întărească securitatea în comun şi să-şi coordoneze politicile de apărare.

Ultima dintre aceste propuneri prevedea consultări bilaterale periodice şi comitete comune de lucru, care pregăteau reuniunile la nivel înalt, inclusiv un comitet în domeniul apărării. Din nefericire, însă, celelalte ţări membre au respins acest „Tratat asupra Uniunii

152 Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Aprofundare şi Extin-

dere, Editura Trei, Bucureşti, 2000, p.74. 153 B. Buzan, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău,

2000, p.87.

190

Statelor”, motivându-se că nu se doreşte o colaborare excesivă între state şi nici ruperea legăturii cu S.U.A. şi N.A.T.O. Totuşi, în 1969, la Summitul de la Haga, cei şase membri ai C.E.E. au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa154.

În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană (C.P.E.), deşi aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice şi economice ale securităţii au fost incluse între obiectivele C.P.E.: până la momentul Maastricht, diplomaţia occiden-tală şi-a armonizat poziţiile faţă de statele terţe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunităţii Economice Europene.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică şi analiză, s-a înfiinţat funcţia de Înalt Reprezentant al P.E.S.C., s-a adoptat hotărârea privind votarea de către Majoritatea Calificată (Q.M.V.) pentru implementarea măsurilor şi extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între U.E. şi U.E.O. Din acest moment, unele cancelarii occidentale au considerat că responsabili-tatea P.E.S.C. se limitează doar la reacţii faţă de crizele ce pot apărea, în sensul intervenţiilor militare şi/sau diplomatice, deci incluzând aspectele legate de apărare, în timp ce altele au preferat să disocieze politica diplomatică şi de securitate de aspectele legate de apărare155.

În ceea ce priveşte forţele armate comune, ulterioare semnării Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franţa şi Germania, care creau, în mai, 1992, EUROCORPS, marcând prima etapă a unei apărări europene autonome. Iniţiativa continua cooperarea bilaterală franco-germană, care a demarat în 1963, în contextul juridic fixat de Tratatul de la Elysée. Scopurile creării acestui Corp de armată comun franco-german au fost să contribuie la apărarea Europei, în conformitate cu articolul 5 al Tratatului fondator al U.E.O., să menţină pacea şi să asigure asistenţa umanitară în afara zonei de acţiune a

154 Adrian Pop, Strategii de integrare europeană, Editura Sylvi,

Bucureşti, 2003, p.97. 155 Mircea Plângu, Poziţia României la Conferinţa pentru angajarea

capacităţilor militare, Bruxelles, 20-21 noiembrie 2000, în „Monitor Strategic”, an I, nr. 2, 2000., p. 40.

191

N.A.T.O.156. Din punct de vedere politic, decizia adoptată la începutul anilor ’90 a reprezentat soluţia de compromis faţă de răcirea relaţiilor franco-germane în momentul unificării: Franţa dorea să menţină trupe pe teritoriul Germaniei unificate, fiind obligată în acelaşi timp să trateze fostul adversar ca pe un partener egal.

Chiar dacă, la început, această iniţiativă a fost tratată cu nepăsare sau nelinişte din partea Marii Britanii şi, respectiv, a Olandei, după puţin timp aceste două ţări s-au oferit şi ele să colaboreze pentru consolidarea Corpului de armată comun, în urma obţinerii unor asigurări cu privire la preeminenţa N.A.T.O. în domeniul apărării colective a aliaţilor. Două noi unităţi multinaţionale, EUROFOR şi EUROMARFOR, au completat iniţiativa franco-germană. Cele două unităţi au fost create de către Franţa, Spania şi Italia la 15 mai 1995, în urma sesiunii ministeriale a U.E.O. de la Lisabona. Prima este o unitate terestră uşoară, mobilă, concepută pentru intervenţii în cadrul crizelor de joasă intensitate sau pentru acţiuni umanitare şi dotată cu 10.000 de oameni157. Cea de-a doua este o forţă maritimă, dotată cu capacităţi aeronavale; capacităţile navale reunesc statele membre ale U.E., permiţându-le să controleze împreună întregul sector mediteranean, ceea ce nu s-ar fi putut realiza în mod individual.

Marea Britanie a fost atrasă la formarea Grupului Aerian European (GAE), iniţiativă lansată la Summitul de la Chartres din 1994, Grup care va avea ca obiective să realizeze o complementaritate tehnică între cele două forţe aeriene naţionale şi să asocieze Marea Britanie, din punct de vedere politic, procesului multinaţional. G.A.E. a fost extins în 1999, pentru a include Germania, Olanda, Belgia şi Spania158.

Aceste forţe europene sunt puse la dispoziţia U.E.O., fiecare având atribuţii diferite. Misiunile lor sunt fixate în Declaraţia de la Petersberg a U.E.O., semnată la 19 iunie 1992: contribuţia la apărarea comună a Aliaţilor europeni; intervenţii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanţii europeni din zonele de conflict; misiuni de menţinere a păcii; intervenţii ale forţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.

156 Attina Fulvio, The European security partnership, N.A.T.O. and the

European Union, martie, 2002. 157 Mircea Plângu, Op. cit., p. 41. 158 Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Elena Zamfir (coordonatori),

Geopolitica integrării europene, Editura Universităţii Bucureşti, 2003, p.123.

192

Un moment important în istoria P.E.S.C. europene l-a constituit întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima dată, în Declaraţia Comună asupra Apărării Europene, s-a subliniat clar nevoia ca Uniunea Europeană să aibă capacitatea unor acţiuni autonome, susţinută de forţe militare credibile, mijloacele pentru a decide folosirea lor şi pregătirea de a o face. Era o schimbare istorică a poziţiei britanice, care până atunci se situase undeva între indiferenţă şi opoziţie faţă de o Politică de Securitate şi Apărare Comună în Europa. Această schimbare reflecta o poziţie similară a francezilor în raport cu participarea la structurile militare integrate ale N.A.T.O., în momentul în care Alianţa reforma structurile de comandă. Respectându-şi însă partenerii americani tradiţionali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criză, fără a dilua resursele destinate apărării comune; totodată, propuneau ca Uniunea să se ocupe de funcţiile politice ale U.E.O., iar N.A.T.O. de cele militare159.

Totuşi, momentul crucial al edificării unei apărări europene a venit o dată cu decizia Consiliului European de la Köln de a face P.E.S.C. să fuzioneze cu U.E.O. Cauzele principale au fost modesta performanţă europeană în criza din Kosovo şi dorinţa unei autonomii de execuţie faţă de N.A.T.O., respectând însă principiile transatlantice, şi anume pe cele ale dezvoltării unei securităţi europene împreună cu S.U.A..

De asemenea, la Summitul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, s-au adus noi precizări cu privire la cadrul stabilit la Köln, formulându-se pentru prima dată cifre şi termene concrete pentru forţa comună de apărare a U.E. „Statele membre trebuie să fie pregătite ca, până în 2003, să poată desfăşura, într-un interval de 60 de zile şi pentru cel puţin un an, forţe militare numărând 50.000-60.000 de oameni pentru întregul spectru al sarcinilor de la Petersberg”160, se preciza în Concluziile preşedinţiei finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. În acelaşi timp, făcând referire la alte state interesate, Concluziile au deschis şi posibilitatea contribuţiei acestora la managementul militar al crizelor de către U.E.

Datele arată că proiectul avansează rapid şi se automodifică din mers. Astfel, la reuniunea Consiliului Miniştrilor Apărării ai U.E. din 22 septembrie 2000, experţii militari au amendat cifra de 60.000 de

159 Ibidem, p. 125. 160 Javier Solana, A secure Europe in a better world, Thessaloniki

European Council, 20 iunie 2003.

193

persoane, arătând că, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai potrivit să existe o forţă de 80.000 de persoane, susţinută de 350 de avioane de luptă şi 80 de nave militare. Acest lucru ar însemna că Uniunea, în orice moment, trebuie să aibă 240.000 de soldaţi pregătiţi de intervenţie, datorită rotaţiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata intervenţiei161.

Experţii au stabilit şi un catalog al forţelor armate, care precizează toate mijloacele necesare, iar primele contribuţii naţionale (în oameni şi echipamente) au fost înaintate în cadrul reuniunii Miniştrilor Apărării din U.E., la 13 noiembrie 2000 la Bruxelles. Pentru început, britanicii şi-au propus să participe la această forţă europeană cu 14.000 de soldaţi şi aproape două treimi din marina regală, germanii vor aloca aproximativ 12.500 de soldaţi şi tehnică blindată, francezii 12.000 de oameni şi tehnică radar etc. Catalogul ofertelor complete în oameni şi echipamente nu este încă definitivat162.

Prin Tratatul de la Maastricht se instituie o politică externă şi de securitate comună între statele membre în Uniunea Europeană. P.E.S.C. este a doua componentă („pilon”) a U.E.

Metodele P.E.S.C., spre deosebire de metoda comunitară proprie integrării economice, se vor contura prin cooperarea interguverna-mentală.

Consiliul Uniunii Europene, prin decizii luate în unanimitate, pune în aplicare orientările generale. El este asistat de un comitet politic. Instituţiile Uniunii pot avea rol în conceperea şi punerea în aplicare a P.E.S.C. (articolul J. 5). Astfel, Preşedinţia Uniunii are „responsabilitatea punerii în aplicare a acţiunilor comune”, Parlamentul European poate adresa Consiliului întrebări şi recomandări (articolul J. 9), Comisia Europeană este asociată la lucrările P.E.S.C. (articolul J. 9), iar Curtea de Justiţie nu are nici un rol direct (T.U.E.) în P.E.S.C.163.

Tratatul Uniunii Europene stipulează la articolul J. 4 al Titlului V că „Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabi-lirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, în viitor, la o apărare comună”.

161 Mircea Plângu, Op. cit., p. 43. 162 Javier Solana, Op. cit. 163 www.infoeuropa.ro., Uniunea Europeană, Obiective principale şi istoric

194

Conform T.U.E. (articolul J. 1), obiectivele P.E.S.C. sunt următoarele:

• salvagardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii;

• consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre, sub toate formele;

• menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris;

• promovarea cooperării internaţionale; • dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept; • respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prevederile T.U.E. în legătură cu P.E.S.C au fost revizuite în 1997,

prin Tratatul de la Amsterdam. Cu această ocazie, pentru îmbunătăţirea eficacităţii, profilului şi vizibilităţii acestei politici s-a instituit funcţia de Înalt Reprezentant al U.E. pentru P.E.S.C. (articolul J. 8)164. Sarcina Înaltului Reprezentant al U.E. pentru P.E.S.C. este aceea de a contribui la formularea, dezvoltarea şi implementarea deciziilor politice ale ţărilor membre şi de a reprezenta guvernele ţărilor membre ale U.E. în discuţii cu ţări terţe165. Împreună cu funcţiile de şef al Secretariatului General al Consiliului şi Secretar General al U.E.O., noua funcţie a fost asumată, prin decizia Consiliului European de la Köln (iunie 1999), de către fostul secretar general al N.A.T.O., Javier Solana.

Obiectivele politicilor şi acţiunilor comune ale U.E. în plan extern vizează:

• salvgardarea valorilor comune ale Uniunii Europene, a intere-selor sale fundamentale, a securităţii, independenţei şi integrităţii sale;

• consolidarea şi sprijinirea democraţiei, a supremaţiei legii, drepturilor omului şi dreptului internaţional;

• menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite;

164 Liviu Mureşan, Adrian Pop, Florin Bonciu, Politica europeană de

securitate şi apărare – element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare, Institutul European din România, Bucureşti, 2004, p. 84.

165 Gheorghe Bărbulescu, Op. cit., p. 151.

195

• sprijinirea dezvoltării durabile din punct de vedere economic, social şi de mediu în ţările în curs de dezvoltare, în vederea eradicării sărăciei;

• încurajarea integrării tuturor ţărilor în economia globală, inclusiv prin abolirea restricţiilor în comerţul internaţional;

• promovarea unor măsuri pe plan internaţional menite a menţine şi îmbunătăţi calitatea mediului şi managementul resurselor naturale, pentru a asigura o dezvoltare durabilă;

• asistarea populaţiilor, ţărilor şi regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau produse de om;

• promovarea unui sistem internaţional bazat pe o cooperare multilaterală întărită şi bună guvernare la nivel global166.

VI.1.4.4. Însemnele oficiale ale U.E. Uniunea Europeană dispune de o serie de însemne şi simboluri

care-i conferă autoritate şi recunoaştere internaţională, aidoma unui subiect de drept internaţional.

Drapelul U.E. a fost adoptat în anul 1986 de Consiliul European: el reprezintă un cerc cu 12 stele aurii pe un fond albastru-azuriu, prin aceasta scoţându-se în evidenţă uniunea popoarelor Europei. Numărul de stele este fix, cifra 12 fiind un simbol al perfecţiunii. Steagul, cu cele 12 stele, înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia.

Imnul U.E., scris de poetul şi dramaturgul german Friedrich Schiller (1759-1805), este Oda Bucuriei, un poem cu o puternică rezonanţă eroică, reflectând înalte aspiraţii umaniste şi pus pe muzica de la finalul Simfoniei a 9-a de Ludwig van Beethoven. Imnul Europei, adoptat de Consiliul European în 1972, a devenit deja cunoscut în toată lumea.

Statele membre ale U.E. au adoptat acest imn ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale statelor membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Moneda Uniunii Europene. La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de

166 www.infoeuropa.ro., Uniunea Europeană, Obiective principale şi istoric

196

la Roma (1957) declara că piaţa comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene ce va contribui la o „uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992, Maastricht) a introdus Uniunea Economică şi Monetară şi a pus bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid a decis ca moneda unică să poarte numele de euro.

Începând cu 1 ianuarie 2001, moneda unică a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor şi, deşi numai 13 din cele 15 state membre au adoptat-o, ea a devenit un simbol al Uniunii Europene. Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima literă din cuvântul „Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.

Ziua Europei. Este celebrată, din 1964, la 5 mai (ziua aniversară a creării Consiliului Europei) şi are ca scop să-i unească mai strâns pe cetăţeni în jurul ideii de unificare europeană. Ziua Europei se sărbătoreşte şi la 9 mai, dată la care Robert Schuman a propus, în 1950, unificarea celor două ramuri strategice – cărbune şi oţel – ale Franţei şi Germaniei (viitoarea C.E.C.O.) şi plasarea lor sub o autoritate comună167.

Convenţia Europeană din 13 iunie – 10 iulie 2003 a adoptat proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Produsul acestei Convenţii îşi are originea în lucrările Consiliului European întrunit la Laeken, în Belgia, la 14 şi 15 decembrie 2001, când s-a constatat că U.E. a „ajuns într-un punct hotărâtor al existenţei sale” şi „a convocat Convenţia Europeană privind viitorul Europei”. Lucrările Convenţiei au culminat cu elaborarea unui proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, text ce a obţinut un consens larg în cadrul sesiunii plenare din 13 iunie 2003.

În conformitate cu calendarul stabilit, Convenţia a prezentat Con-siliului European de la Salonic textul integral al Proiectului de Tratat constituţional. Un proiect revizuit şi completat al Tratatului a fost publicat la 18 iulie 2003. În baza lucrărilor privind viitorul Europei, în toamna anului 2003 au demarat lucrările Conferinţei interguverna-mentale (C.I.G.). La summitul de la Bruxelles, din 17-18 iunie 2004, Consiliul European a adoptat textul final. Semnarea „Tratatului de

167 Stan Petrescu, Op. cit., p.259-260.

197

instituire a unei Constituţii pentru Europa”, după operarea modificărilor necesare şi realizarea traducerilor în toate limbile oficiale ale Uniunii, a avut loc la 29 octombrie 2004, la Roma168.

VI.1.4.5. Instituţii şi organisme ale U.E.; actorii P.E.S.C. Parlamentul European, potrivit Tratatelor institutive, a fost

denumit, la început, fie Adunarea comună (în Tratatul instituind C.E.C.O.), fie Adunare (în Tratatele instituind C.E.E., EURATOM).

La 20 martie 1958, cele trei instituţii similare au fost reunite în Adunarea Parlamentară Europeană, denumire ce şi-a produs efectele începând cu anul 1960.

Prin rezoluţia Adunării Parlamentare Europene, din 30 martie 1962, s-a stabilit denumirea de Parlamentul European, denumire pe care o poartă şi astăzi.

Parlamentul European reprezintă forumul democratic al U.E., având funcţia de a participa la procesul legislativ şi de a controla activitatea Uniunii. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct, universal, din 5 în 5 ani, şi se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg. Parlamentul European deţine 20 de comitete, care îşi desfăşoară şedinţele de lucru la Bruxelles. În urma Tratatului de la Nisa, numărul membrilor a fost mărit la 732, din care 626 de deputaţi, restul locurilor fiind rezervate în vederea extinderii169.

Puterea Parlamentului European are trei dimensiuni: puterea legislativă, puterea de a stabili bugetul şi puterea de a supraveghea şi a superviza executivul.

Parlamentul European reprezintă Forumul democratic al Uniunii Europene, ai cărui membri sunt aleşi de cei peste 338 de milioane de cetăţeni cu drept de vot din statele membre.

Parlamentul European are trei funcţii esenţiale: 1. Alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii

legislative, adică adoptă legislaţia Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate.

2. Împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene; prin urmare, poate modifica cheltuielile bugetare. În ultimă instanţă, adoptă bugetul în întregime.

168 Ibidem, p.253-254. 169 Ibidem, p.262-263.

198

3. Exercită un control democratic asupra Comisiei Europene. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului instituţiilor.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în noiembrie 1993, Parlamentul European a căpătat noi prerogative, astfel: împreună cu Consiliul de Miniştri, în anumite domenii, poate să respingă unele propuneri; are dreptul de a cere Comisiei să înainteze propuneri pentru anumite domenii ale politicii comunitare; are dreptul de a înfiinţa comisii de anchetă temporară; are dreptul la petiţie.

Consiliul European este o structură care nu a fost prevăzută în tratatele constitutive, el fiind, mai degrabă, rezultatul unui proces îndelungat şi a luat fiinţă în vederea asigurării unei mai bune cooperări politice la nivel înalt între statele membre ale Comunităţii Europene. Această instituţie nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, care este o organizaţie interguvernamentală continentală, ce activează, în principal, cum am arătat, în domeniul drepturilor omului, şi nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reuneşte reprezentanţii celor 25 de state membre la nivel ministerial.

Consiliul European reprezintă reuniunea şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale U.E., la care participă şi preşedintele Comisiei Europene.

Consiliul European ia decizii în sfera iniţiativelor politice majore, cum ar fi adoptarea de orientări politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la nivel ministerial, joacă un rol esenţial în soluţionarea unor probleme curente din viaţa internaţională prin Politica Externă şi de Securitate Comună (meca-nism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale statelor membre şi prezentării unei opţiuni comune).

Consiliul European îndeplineşte, în principal, următoarele funcţii: funcţia de arhitect al evoluţiei instituţionale a construcţiei europene, toate deciziile importante fiind luate sub impulsul său; funcţia de stabilire a orientărilor generale în materia politicii economice şi sociale, precum şi în domeniul politicii externe; funcţia de decizie la cel mai înalt nivel în problemele care apar în domeniul economic, social, financiar şi al politicii externe. Actele Consiliului European nu intră în competenţa Curţii de Justiţie.

Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri este alcătuit din 25 de miniştri, reprezentanţi la nivel ministerial ai statelor

199

membre, condus, prin rotaţie, de fiecare stat. Este principala instituţie cu putere de decizie a Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene reprezintă o instituţie comunitară cu atribuţii legislative. Ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedură de codecizie cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a încheia, în numele acesteia, acorduri internaţionale, de a aproba, împreună cu Parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare în vederea definirii şi punerii în aplicare a P.E.S.C. şi în vederea coordonării acţiunilor statelor membre în domeniile care ţin de ordine publică şi cooperare judiciară în materie penală. Este ajutat, în activitatea sa, de Comitetul Reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre pe lângă U.E. (COREPER).

În baza Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul are următoarele responsabilităţi: adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European; coordonează activităţile statelor membre; adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.

Consiliul U.E., ca reprezentant al statelor membre, adoptă legislaţia Uniunii sub formă de reglementări, directive, decizii, recomandări şi devize. Îndată ce au fost adoptate, reglementările devin obligatorii pentru toate statele membre şi se constituie parte a legislaţiei naţionale, ele stabilind atât obiectivul urmărit, cât şi modalităţi de atingere a acestuia. Deciziile sunt obligatorii în toate planurile lor de exprimare pentru cei cărora le-au fost adresate.

Comisia Europeană – organul executiv al U.E., compus dintr-un colegiu de membri (comisari), inclusiv preşedintele, numiţi de guvernele naţionale, reprezintă exclusiv interesele comunitare, asigurând respectarea tratatelor şi având drept de iniţiativă prin directive, reglementări, decizii, recomandări.

Membrii Comisiei trebuie să ofere toate garanţiile de indepen-denţă. Prevederile articolului 213 (fostul articol l57), paragraful 1, din Tratatul C.E. menţionează independenţa ca pe o condiţie pentru numirea membrilor, „oferind toate garanţiile de independenţă”. Pentru îndepli-nirea atribuţiilor lor, membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau altui organism comunitar ori extracomunitar. Pe timpul mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. Comisia este responsabilă de punerea în aplicare a politicilor comunitare.

200

Adresează Consiliului recomandări de politică economică, suprave-ghează situaţia bugetară şi datoriile publice ale statelor membre, poate sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de P.E.S.C.

Comisia îndeplineşte trei funcţii de bază: 1. Dreptul de iniţiativă: rolul său de iniţiator al politicilor

comunitare este unic. În plus, Comisia funcţionează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind la respectarea Tratatelor. Ea reprezintă interesul comun şi, în mare măsură, semnifică personalitatea Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele cetăţenilor Europei. Cei 25 de membri ai Comisiei sunt aleşi din cele 25 de state ale Uniunii Europene, însă fiecare dintre ei depune un jurământ de independent.

2. O altă funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor Uniunii Europene, astfel încât legislaţia U.E. să fie corect aplicată de către statele membre, iar toţi cetăţenii şi participanţii la Piaţa Unică să poată beneficia de condiţiile unitare asigurate.

3. Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având rolul implementării şi coordonării politicilor. Una dintre atribuţiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii170.

Dintre organismele consultative ale UE, amintim: Comitetul Regiunilor – 317 membri, organism de reprezentare a intereselor locale şi regionale, care contribuie la întărirea legăturilor dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la implicarea acestora în deciziile Uniunii. În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul instituţional comunitar, Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit datorită experienţei politice a membrilor săi la niveluri locale şi cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale171.

VI.1.4.6. Dimensiunea de Securitate şi Apărare a P.E.S.C. Una dintre cele mai sensibile probleme ale integrării europene

este reprezentată de politica de apărare comună. În acest domeniu, statele membre ale Uniunii Europene sunt dispuse cel mai puţin să

170 Ibidem, p.264-267. 171 Ibidem, p.268.

201

transfere din suveranitatea statelor naţionale către U.E. Dezvoltarea acestei dimensiuni este capitală însă pentru evoluţia P.E.S.C., întrucât doar aceasta poate conferi substanţă acţiunilor sale politice; într-o lume a realismului politic, forţa şi proiectarea la distanţă a acesteia rămân principalele atribute de putere ale unui actor major pe scena internaţională. Or, această forţă constă în capacitatea militară a respectivului actor. Astfel, o Politică Europeană de Securitate şi Apărare (P.E.S.A.) este indispensabilă realizării ţelurilor Uniunii. Avansul construcţiei europene în această direcţie presupune realizarea unui transfer de suveranitate, dinspre statele membre către Uniune, mai exact a unui atribut al suveranităţii statelor considerat esenţial pentru existenţa acestora.

Ţările membre ale U.E. se află prinse în dilema alegerii între dotarea Uniunii cu o capacitate militară, absolut indispensabilă, şi păstrarea intactă a tuturor atribuţiilor de suveranitate. Această situaţie a generat împărţirea statelor comunitare în două tabere, în funcţie de înclinarea fiecăreia spre una dintre variante. Rezultatul acestei dispute a constat, până în prezent, într-o serie de compromisuri, care au asigurat doar un avans lent în această direcţie.

Termenul de securitate europeană comună presupune o concertare a statelor Uniunii în orice problemă care priveşte securitatea globală, formularea unei doctrine comune de apărare, definirea şi analizarea pericolelor la adresa intereselor europene, incluzând acele ameninţări care apar din cauza proceselor destabilizatoare de dincolo de graniţele Europei. Politica de Apărare Comună (P.A.C.) a fost definită în 1994, de către un raport al Consiliului U.E.O., ale cărui concluzii au fost încorporate în Declaraţia U.E.O. de la Nordwijk (14 noiembrie 1994). Acesta direcţiona P.A.C. către „reducerea riscurilor şi nesiguran-ţelor care ar putea ameninţa valorile comune, interesele fundamentale şi independenţa Uniunii şi a statelor membre ale acesteia”, ca şi spre sporirea securităţii şi stabilităţii prin asigurarea unei participări europene la „apărarea comună şi printr-un angajament activ în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, în Europa şi în afara acesteia, în raport cu interesele europene”172.

172 Andre Dumoulin, L'UHO et la politique européenne de défense, în

„Problèmes politiques et sociaux”, nr. 754, 8.09.1995, Paris, „La Documentation Française”, p. 68.

202

P.A.C. urma să cuprindă elemente relative la structurile, mecanismele şi capacităţile necesare, ca şi definirea unor principii de folosire a forţelor armate şi a armamentelor ţărilor membre ale Uniunii. Declaraţia schiţează patru nivele de responsabilităţi pentru P.A.C.: apărarea teritoriilor şi a populaţiilor statelor membre, abilitatea de a proiecta securitatea şi stabilitatea în Europa, promovarea stabilităţii pe ţărmul sudic al Mediteranei şi asumarea unei responsabilităţi la nivel global în vederea proiectării securităţii, stabilităţii şi valorilor democratice, prin punerea în practică a unor misiuni de menţinere a păcii şi managementul crizelor, fie independent, fie prin intermediul N.A.T.O. sau U.E.O.173. Aceste precizări vin în întâmpinarea obiectivului declarat al P.E.S.A. de a depăşi asimetria existentă între puterea economică şi capacitatea de acţiune politică la nivel internaţional.

P.E.S.C. a fost proiectată să cuprindă toate aspectele, inclusiv cel referitor la o politică de apărare comună. Includerea în T.U.E. a referirii la apărare a fost considerată de o importanţă capitală pentru funcţionarea P.E.S.C. Crearea acestei dimensiuni a P.E.S.C. transpare de o manieră ambiguă în articolul J 4 al Tratatului de la Maastricht. Acesta afirmă că P.E.S.C. include „definirea în timp a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună”174. Această extindere a P.E.S.C. la aspectele militare ale securităţii a reprezentat concretizarea semnalelor trase în acest sens în întreaga perioadă a funcţionării Cooperării Politice Europene.

Eşecul Comunităţii Europene de Apărare (C.P.E.) a făcut ca orice aducere în discuţie a acestei dimensiuni a construcţiei europene să fie, invariabil, sortită eşecului. Au existat totuşi avertizări asupra acestei carenţe a integrării, fără ca ele să aibă vreun efect practic. Mai mult, evoluţia contextului internaţional a favorizat apariţia referirii din T.U.E., şi nu aceste apeluri ale unor oficiali europeni. Totuşi, este necesară o scurtă trecere în revistă a acestor manifestări. Astfel, o primă iniţiativă în această direcţie apare în 1973 (Raportul Mommersteeg), ea relevând faptul că C.P.E. trebuie, într-un final, să ia în considerare politica de securitate şi cea de apărare. În anul următor, „Documentul asupra Identităţii Europene”, emis la

173 Simon Duke, The elmive qitest for European security: from EDC to CFSP, Londra, MacMillan Press LTD, 2000, p. 122.

174 *** Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997, p. 192.

203

Copenhaga, sublinia importanţa coordonării politicilor de securitate şi apărare în vederea creării unei Europe unite politic. Exact acelaşi gen de referiri au făcut şi ministrul belgian Tindemans, în raportul său din 1975, şi Genscher şi Colombo, prin iniţiativa lor din 1981.

Cu toate acestea, Actul Unic European era precaut în privinţa securităţii şi nu a făcut nici o menţiune asupra apărării comune. Platforma de la Haga („asupra intereselor europene în materie de securitate”), emisă la 27 octombrie 1987, deşi nu a adus contribuţii semnificative în acest sens, a păstrat totuşi interesul pentru construcţia unei Europe integrate care să se extindă la securitate şi apărare, pentru apărarea comună a Vestului. De asemenea, Raportul Galluzi, din 1987, recomanda renunţarea la diviziunea dintre aspectele tehnice şi militare ale securităţii şi toate aspectele cadrului politic simbolizat de C.P.E.

Însă, abia disoluţia blocului comunist şi evidenţierea, în cadrul Războiului din Golf, a inferiorităţii europene faţă de uriaşa capacitate militară a S.U.A. au pus în mişcare o mai mare presiune internă pentru crearea unei dimensiuni de securitate şi apărare a Europei politice. Celebra scrisoare din aprilie 1991, semnată Kohl-Mitterrand, care sublinia încă o dată necesitatea înzestrării Uniunii cu o politică de apărare comună, a însemnat angajarea pe această direcţie a primelor două personalităţi politice din Europa Occidentală. Angajamentul acestora a condus la compromisul reprezentat de articolul J. 4 al T.U.E. În cele din urmă, alianţa franco-germană a înregistrat o victorie în faţa opoziţiei britanice şi, astfel, referirile la o apărare comună au trecut din cadrul unor rapoarte puţin importante în cel al unui tratat de bază.

Articolul J. 4 reprezintă minimul a ceea ce s-a dorit în privinţa unei P.E.S.A. El aşează această dimensiune în cadrul unui proces de lungă durată, neprecizată şi nu oferă o explicaţie clară a paşilor care trebuie urmaţi pentru a atinge obiectivul propus. Este vorba de o simplă enunţare care doar deschide calea către o politică europeană de apărare. Mai mult, limbajul folosit, în afară de faptul că este foarte precaut, lasă loc unei oarecare ambiguităţi. Astfel, nu este clar în ce constă diferenţa dintre o politică de apărare comună şi o apărare comună, unde se termină una şi unde începe cealaltă.

După Maastricht, s-a încercat transpunerea în practică a acestei P.E.S.A. prin intermediul mai multor canale. Cel mai disputat dintre acestea a fost cel reprezentat de U.E.O. În jurul folosirii U.E.O. pentru proiectarea dimensiunii de securitate şi de apărare s-a purtat întreaga

204

dispută europeană delimitată de cele două tratate: cel de la Maastricht şi cel de la Amsterdam. O a doua opţiune a constat în suportul pe care îl puteau furniza P.E.S.A. acele structuri militare europene multinaţionale de genul Eurocorpului, Euroforului şi Euromarforului. În cele din urmă, s-a optat pentru dezvoltarea unei capacităţi militare proprii a U.E., în afara U.E.O., şi care se sprijină pe cea de a doua variantă; în tot acest timp, a trebuit să se ţină cont şi să se menajeze poziţia N.A.T.O. Opoziţia S.U.A. şi a unor state europene faţă de o capacitate europeană autonomă a limitat ambiţiile acesteia, aceasta petrecându-se concomitent cu realizarea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare relative în cadrul Alianţei Nord-Atlantice.

Manevrând între aceste trei coordonate, P.E.S.A. a putut fi adusă la stadiul în care se găseşte la acest moment numai prin concertarea celor trei mari puteri europene: Franţa, Germania şi Marea Britanie. Antanta franco-germană nu ar fi reuşit demararea construcţiei unei Forţe Europene de Reacţie Rapidă dacă nu ar fi intervenit impulsul dat de Marea Britanie. Lipsa din schemă a vreuneia dintre aceste ţări face imposibilă orice mişcare în această direcţie.

Actuala P.E.S.A. este încă departe de ceea ce se intenţionează; în primul rând, acesteia îi lipseşte atributul esenţial: Forţa de Reacţie Rapidă nu are în sarcină realizarea apărării Europei. Deocamdată, acest aspect rămâne în afara Uniunii, reflectând incompleta integrare europeană. Apărarea rămâne în continuare de resortul N.A.T.O. şi U.E.O. Abandonarea momentană a opţiunii reprezentate de U.E.O. a însemnat amânarea rezolvării acestei probleme, pentru o perioadă nedeterminată de timp. La aceasta se adaugă problema tabú a capacităţilor nucleare militare ale Franţei şi Marii Britanii, chestiune care nu este legată de P.E.S.A.

VI.1.5. U.E.O. şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare VI.1.5.1. Descriere generală U.E.O. este o organizaţie creată în 1948 pentru scopuri legate de

cooperare în domeniul apărării şi securităţii. Ea este formată din 28 de ţări cu statut diferit: state membre, membri asociaţi, observatori şi parteneri asociaţi.

Mai exact, U.E.O. este alcătuită din zece membri ai U.E.: Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania şi Marea Britanie. Austria, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Suedia au statut de observatori; Bulgaria, Republica Cehă,

205

Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia sunt parteneri asociaţi, iar Islanda, Norvegia şi Turcia membri asociaţi. Secretariatul U.E.O. se află la Bruxelles175.

Tratatul asupra Uniunii Europene a ridicat U.E.O. la rangul de „parte integrantă în dezvoltarea Uniunii”, respectându-i-se autonomia instituţională, şi având sarcina de a elabora şi a implementa decizii şi acţiuni cu implicaţii pentru apărare176.

Înfiinţarea U.E.O. reflectă perioada de tranziţie privind apărarea şi securitatea prin care au trecut America de Nord şi Europa de Vest, Centrală şi de Est după sfârşitul „războiului rece”. La început, o alianţă militară, care chema statele-membre în ajutorul oricărui alt membru ce constituia obiectul unui atac armat în Europa „cu tot sprijinul militar şi de altă natură” (articolul 5 din Tratatul de la Bruxelles, modificat în 1954), U.E.O. a fost ulterior definită în Tratatul de la Maastricht drept „o parte integrantă a dezvoltării U.E.” (articolul J. 4).

Membrii U.E.O au consimţit „să-şi intensifice coordonarea pe probleme de alianţă, ceea ce reprezintă un interes comun important în scopul afirmării unor poziţii comune agreate în U.E.O. în procesul consultării din Alianţa N.A.T.O., care va rămâne Forumul esenţial pentru consultare între statele-membre şi loc de întâlnire pentru a se conveni asupra problemelor politice şi a implicării în securitatea şi apărarea aliaţilor prin Tratatul N.A.T.O.” (Declaraţia B 4). U.E.O îşi defineşte rolul ca „o parte integrantă a procesului de unificare europeană şi armă de apărare viitoare a U.E., împreună cu N.A.T.O. şi O.S.C.E” şi ca un mijloc de întărire a „pilonului” european din cadrul Alianţei N.A.T.O. În plus, prin Declaraţia de la Petersberg, U.E.O. conduce operaţiile militare europene în domeniile umanitare, de menţinere a păcii şi de gestionare a crizei177.

VI.1.5.2. Originile şi evoluţia U.E.O. Originile organizaţiei se găsesc în Tratatul asupra colaborării

economice, sociale şi culturale şi privind autoapărarea colectivă, semnat la 17 martie 1948, la Bruxelles. Preambulul tratatului formulează drept scop garantarea reciprocă „a securităţii statelor semnatare şi angajamentul ferm al acestora de a lua toate măsurile

175 R.G. Feltham, Op. cit., p. 181-282. 176 Stan Petrescu, Op. cit., p. 248. 177 R.G. Feltham, Op. cit., p. 181.

206

necesare în cazul revenirii Germaniei la o politică de agresiune”. În continuare, la Articolul 5, se stipulează: „Statele semnatare se obligă să acorde tot ajutorul militar şi toată asistenţa ce le stau în putere oricărui stat membru care ar face obiectul unui atac armat în Europa”.

Odată cu semnarea, în 1949, a Tratatului Nord-Atlantic, exercitarea responsabilităţilor militare ale Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles sau ale U.E.O. a fost transferată N.A.T.O.

Prin Acordurile de la Paris, din anul 1954, când au aderat la tratat R.F.G. şi Italia, organizaţia a fost redenumită U.E.O. Cu toate că U.E.O. îi erau acordate competenţe largi, prin Tratatul de la Bruxelles, foarte repede activităţile principale vor fi încredinţate altor organizaţii. Imediat după semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, în plan militar, structurile operaţionale şi Statul Major General al forţelor U.E.O., de la Fontainebleau şi Versailles, au fost transferate Alianţei, în 1951. De fapt, conţinutul modificat al Tratatului de la Bruxelles confirmă opţiunea pentru apropierea decisivă de N.A.T.O.: „În executarea Tratatului, Înaltele părţi contractante şi toate organizaţiile create de ele în cadrul Tratatului vor coopera strâns cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord”. Pentru a se evita „orice dublă întrebuinţare cu statele majore ale N.A.T.O., Consiliul şi Agenţia pentru controlul armamentelor se vor adresa autorităţilor militare corespunzătoare, din cadrul N.A.T.O., pentru orice informaţii şi orice aviz asupra chestiunilor militare”.

Deposedată de dreptul de a-şi dezvolta orice fel de structuri militare, pentru o lungă perioadă, U.E.O. nu s-a manifestat pe scena europeană. Impulsurile reactivării au apărut la începutul anilor ’80, în contextul preocupărilor Comunităţii Europene de a se concentra asupra unei politici de apărare comune şi manifestării tendinţei statelor europene de a crea „pilonul” european în cadrul N.A.T.O. Prima acţiune concretă în acest sens a fost elaborarea, din iniţiativa preşedintelui François Mitterand, a Memorandumului Franţei cu privire la U.E.O. trimis guvernelor membre. Ideea documentului era că „U.E.O. este singura instanţă europeană competentă în materie de apărare”. Rezultatul a fost reactivarea Consiliului de Miniştri al U.E.O., alcătuit din miniştrii de externe şi miniştrii apărării din statele membre.

Declaraţia de la Roma, din octombrie 1984, a Consiliului de Miniştri cuprinde noile obiective politice şi schimbările structurale ale organizaţiei. S-a stabilit, ca misiune principală, definirea identităţii europene de securitate şi apărare, confirmându-se, astfel, dorinţa

207

membrilor de cooperare şi armonizare a punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană.

Reunit la Haga, în octombrie 1987, Consiliul U.E.O. a adoptat o Platformă asupra intereselor europene în materie de securitate, în care îşi afirma în mod solemn hotărârea de a dezvolta „pilonul” european al N.A.T.O., oferind, în acelaşi timp, o dimensiune de securitate şi apărare pentru o Europă integrată. Platforma defineşte şi raporturile dintre U.E.O. şi N.A.T.O., precum şi cu alte instanţe şi precizează modalităţile de lărgire a U.E.O. şi condiţiile necesare întăririi rolului său, ca forum unde vor avea loc dezbateri asupra problemelor de apărare şi securitate.

U.E.O. este o organizaţie militară înfiinţată în Europa Occidentală fără participarea S.U.A., având ca obiectiv promovarea apărării şi cooperării în Europa. Principalul obiectiv al U.E.O. este de a deveni un organism fundamental, o axă a viitorului sistem inde-pendent de securitate şi apărare europeană.

Faptul că nu are restricţii în a iniţia acţiuni militare în afara zonei de apărare a N.A.T.O. îi conferă U.E.O. avantajul de a putea suplimenta N.A.T.O., precum şi justificarea de a se dezvolta şi consolida în continuare.

La reuniunea ţinută la Maastricht, din 9-10 decembrie 1991, Consiliul European a adoptat câteva hotărâri privind mai ales politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene, iar statele membre au decis asupra rolului U.E.O. şi a relaţiilor sale cu Uniunea Europeană şi cu N.A.T.O. Aceste decizii, deosebit de apreciate de Consiliul Atlanticului de Nord, reunit la 19 decembrie 1991 în sesiune ministerială, pot fi rezumate astfel: invitarea membrilor Uniunii Europene să adere la U.E.O. sau să ceară statutul de observator la această organizaţie şi să încurajeze statele nemembre ale N.A.T.O. să devină membri asociaţi ai U.E.O.; întărirea progresivă a acestei organizaţii, ca o componentă a apărării Uniunii Europene şi ca organism însărcinat să concretizeze şi să aplice hotărârile şi măsurile adoptate de Uniune şi care au implicaţii în domeniul apărării; transpunerea în viaţă a obiectivului constând în întărirea „pilonului” european al Alianţei Nord-Atlantice, precum şi a rolului, responsabilităţilor şi contribuţiilor statelor membre ale U.E.O. care aparţin Alianţei; afirmarea de către U.E.O. a intenţiei sale de a acţiona conform poziţiilor adoptate de Alianţă şi întărirea rolului operativ al U.E.O.; transferarea Consiliului şi Secretariatului U.E.O. de la Londra

208

la Bruxelles. Au mai fost examinate şi alte propuneri, mai ales cele asupra rolului pe care l-ar putea avea U.E.O. în cooperarea în domeniul armamentelor178.

La 19 iunie 1992, miniştrii de externe şi ai apărării statelor membre ale U.E.O. s-au reunit lângă Bonn pentru a întări rolul U.E. şi au elaborat „Declaraţia de la Petersberg”. Aceasta a stabilit, pe baza hotărârilor de la Maastricht, liniile directoare pentru viitoarea dezvoltare a Organizaţiei. În Declaraţie, membrii U.E.O. şi-au afirmat sprijinul pentru efortul de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, în cooperare cu C.S.C.E. şi cu Consiliul de Securitate al O.N.U.

Ca parte a eforturilor de a întări rolul operaţional U.E.O., s-a hotărât că trebuie să se înfiinţeze o celulă de planificare U.E.O. Membrii U.E.O. au declarat, de asemenea, că sunt pregătiţi să facă disponibile unităţile militare din întreg spectrul forţelor lor armate convenţionale pentru misiuni militare conduse de către U.E.O. De asemenea, s-a convenit ca unităţi militare ale statelor membre ale U.E.O. să poate fi folosite pentru aceste misiuni, denumite „Misiuni Petersberg”, care pot fi:

• misiuni umanitare şi salvare; • misiuni de menţinere a păcii; • misiuni pentru managementul crizelor; • misiuni pentru impunerea păcii. Ca parte a cooperării sale cu Ţările Europei Centrale şi de Est,

Consiliul de Miniştri al U.E.O. a invitat miniştrii de externe şi ai apărării naţionale din opt state (Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia şi România) să se alăture Foru-mului de Consultare al U.E.O., care s-a reunit pentru prima dată în octombrie 1992.

La reuniunea ministerială de la Roma, din noiembrie 1992, membrii U.E.O. au convenit să lărgească organizaţia şi au invitat Grecia să devină cel de-al zecelea membru, după ratificarea parlamentară (Grecia a devenit membru plin al U.E.O. la 6 martie 1995). Islandei, Norvegiei şi Turciei, ca ţări membre ale N.A.T.O., li s-a acordat statutul de membre asociat, iar Danemarca şi Irlanda, membre ale U.E., au devenit observatori. Prin intrarea lor în U.E. la 1 ianuarie 1995, după încheierea procedurilor parlamentare, Austria,


209

Finlanda şi Suedia au devenit, de asemenea, observatori ai U.E.O., la începutul anului 1995179.

Prin intrarea în vigoare, la 1.11.1993, a Tratatului de la Maastricht, U.E.O. a devenit parte a U.E., fiind definită drept braţ înarmat al U.E. şi cel de-al doilea „pilon” european al N.A.T.O. Tratatul de la Maastricht stipulează, de asemenea, acordul de principiu privind transformarea U.E.O. în acea componentă a construcţiei U.E. care va avea responsabilitatea formulării şi implementării tuturor deciziilor şi acţiunilor din domeniul apărării. Această evoluţie poate beneficia şi de acordul S.U.A., în condiţiile în care nu este afectat statutul actual al N.A.T.O.

La 9 mai 1994, la reuniunea din Luxemburg, Consiliul de Miniştri al U.E.O. a dat publicităţii „Declaraţia de la Kirchberg”, care acordă celor nouă ţări din Europa Centrală şi de Est care au semnat „Acordul european” cu U.E. statutul de „partener asociat” (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia şi Ungaria); spre deosebire de statutul de membru asociat al Islandei, Norvegiei şi Turciei. Slovenia a devenit cel de-al zecelea partener asociat, în 1996.

Astfel, reuniunea de la Kirchberg a creat un sistem cu geometrie variabilă, cuprinzând trei niveluri diferite de participare, plus un statut de observator. Uniunea Europei Occidentale cuprinde, astfel, următoarele categorii de membri:

− membri (toţi membrii U.E.O. sunt şi membri ai N.A.T.O. şi ai U.E.); − membri asociaţi (membri ai N.A.T.O., dar nemembri ai U.E.); − parteneri asociaţi (state, până de curând, nemembre nici ale

N.A.T.O., nici ale U.E.); − observatori (membri ai N.A.T.O. sau/şi ai U.E.). Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999,

consfinţeşte rolul U.E. în implementarea deciziilor de politică externă şi securitate comună (P.E.S.C.) ale U.E.

Pe parcursul deceniului 9, U.E.O. a dezvoltat relaţii intense cu o serie de ţări şi regiuni, a menţinut un dialog permanent cu Rusia, a dezvoltat un dialog cu Ucraina, pe baza unui comunicat comun U.E.O./Ucraina, din septembrie 1996, a extins termenii aceluiaşi dialog activ cu o serie de ţări mediteraneene nemembre ale U.E.O. (Algeria, Egipt, Israel, Mauritania, Maroc şi Tunisia). Aceste dialoguri


210

au constituit o experienţă consistentă în ceea ce priveşte dezvoltarea operaţiunilor de menţinere a păcii. În urma hotărârilor adoptate la Maastricht şi Petersberg, au fost luate măsuri pentru dezvoltarea capacităţilor operaţionale ale U.E.O., în vederea implementării misiunilor de tip Petersberg.

Odată cu creşterea rolului U.E. în domeniul securităţii (Consiliul European de la Helsinki, din 1999), U.E.O. îşi pierde din importanţă, cu atât mai mult, cu cât europenii au hotărât (în anul 2003) să construiască o forţă comună de reacţie rapidă pentru gestionarea crizelor pe continentul european, după intrarea în funcţiune a U.E. În pofida unor divergenţe dintre S.U.A. şi U.E., ca urmare a acestei iniţiative a U.E. de a constitui o forţă militară, sarcinile U.E.O. s-au estompat/dizolvat în responsabilităţile pe linie de securitate şi apărare europeană180.

VI.1.5.3. Instituţiile U.E.O. Instituţiile U.E.O. sunt: Consiliul de Miniştri al U.E.O., care se

întruneşte de cel puţin două ori pe an, Consiliul Permanent al Reprezentanţilor Statelor-Membre, care se întruneşte săptămânal, şi Adunarea Parlamentară, ai cărei 115 membri se întâlnesc de două ori pe an la Paris181.

VI.1.5.4. U.E.O. – parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene Tratatul de la Bruxelles Modificat din 1954 cuprindea printre

prevederile sale ideea că acesta este un instrument folosit pentru a împinge înainte integrarea europeană. Această idee apărea în contextul şi ca răspuns la eşecul C.E.A., dar nu reprezenta decât o simplă declaraţie de intenţii, fără să se dea prea mare importanţă acestei afirmaţii. De altfel, U.E.O. a intrat într-o perioadă de hibernare.

Abia în anii ’80, s-a produs o revitalizare a alianţei europene de apărare colectivă, aceasta petrecându-se în contextul apariţiei conceptului de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare. (I.E.S.A.). Dezvoltarea acestui concept a fost legată de reanimarea U.E.O. Astfel, pentru prima dată, alianţa europeană era alăturată în mod practic ideii de integrare europeană. La 23 decembrie 1983,

180 Stan Petrescu, Op. cit., p. 251-252. 181 R.G. Feltham, Op. cit., p. 181.

211

„Le Monde” publica în paginile sale un articol intitulat „Débloquer la cooperation européenne”, semnat de Leo Tindemans. Acesta constata absenţa unei organizaţii de reflecţie asupra securităţii europene şi sugera că acest neajuns, în lipsa unei capacităţi a C.P.E. în acest sens, poate fi îndreptat prin intermediul implicării U.E.O.182.

Pornind de la această idee, cuplată cu apariţia conceptului I.E.S.A., în 1985, la Roma, a avut loc revitalizarea U.E.O. În mai 1987, un Comitet parlamentar al C.E. a examinat problema U.E.O. şi a politicii de apărare într-o viitoare Uniune. Raportul emis de către acest Comitet pleda pentru o integrare graduală a U.E.O. în C.E., propunând o serie de măsuri în acest sens: transferul alianţei la Bruxelles, schimbul de observatori la nivel de Parlamente, Consilii şi Secre-tariate, schimbarea compoziţiei Adunării U.E.O. pentru ca aceasta să includă membri ai Parlamentului European şi crearea unui set comun de instituţii care să conducă la o preluare completă a funcţiilor U.E.O. de către C.E.183. Această viziune asupra viitorului U.E.O. era de o factură complet nouă. Nimeni, până atunci, nu îndrăznise să meargă aşa de departe în această privinţă.

Acest pas a impulsionat apariţia Platformei de la Haga, în octombrie 1987. Aceasta, faţă de raportul care a precedat-o, este cu mult mai timidă, dar păstrează ideea fundamentală a acestuia: integrarea U.E.O. în viitoarea Uniune. Astfel, Platforma reamintea faptul că Tratatul de la Bruxelles Modificat este un instrument major în vederea extinderii construcţiei europene la aspectele de securitate şi apărare. U.E.O. era calificată drept „parte integrantă a procesului de unificare europeană” şi se prevedea ca Alianţa să primească directive din partea Consiliului European184.

Formula referitoare la U.E.O., asupra căreia s-a convenit pentru Platforma de la Haga, a prefigurat ceea ce urma să fie inclus cu privire la acest aspect în T.U.E. Puţine adăugiri semnificative au apărut la Maastricht. A fost un stadiu peste care nu s-a putut trece din cauza opoziţiei unor state membre ale C.E., care nu vedeau cu ochi buni integrarea U.E.O. în U.E. din cauza periclitării statutului N.A.T.O.

182 André Dumoulin, Op. cit., p. 15. 183 *** The new Germany and the new Europe, Washington, The

Brookings Institutions, 1992, p. 280. 184 Pascal Chaigneau, Europe: la nouvelle donne strategique, Paris,

Berger-Levraut International, 1993, p. 296-297.

212

Platforma de la Haga reprezenta doar o declaraţie de intenţii, pe când un progres semnificativ formalizat în T.U.E. ar fi însemnat asumarea unor obligaţii juridice.

Dezbaterea cu privire la viitorul U.E.O., purtată în cadrul conferinţei interguvernamentale din 1991, a oscilat practic între două poziţii: cea franco-germană şi cea italo-britanică. Prima dintre acestea promova o completă integrare a U.E.O. în U.E., U.E.O. urmând să reprezinte braţul armat al acesteia, şi a fost exprimată în scrisoarea lui Kohl şi Mitterrand din aprilie 1991. La această poziţie au aderat Spania, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Ca răspuns la această idee, Londra şi Roma au emis, în octombrie acelaşi an, o declaraţie comună care propunea limitarea rolului U.E.O. la cel de punte între Alianţa Nord-Atlantică şi Uniune, fără ca alianţa europeană să fie integrată în U.E. În fine, a existat o a treia poziţie, şi anume cea a statelor neutre ale C.E./U.E., care vedeau integrarea U.E.O. în U.E. ca periclitând statutul lor de neutralitate, fapt ce va ridica destule obstacole în calea apariţiei T.U.E. În cele din urmă, câştig de cauză a avut Marea Britanie, Tratatul de la Maastricht reflectând un statut incert pentru U.E.O.

Astfel, T.U.E. prevede că U.E.O. „elaborează şi pune în practică deciziile Uniunii care au implicaţii în domeniul apărării”185, dar Declaraţia cu privire la alianţă, anexată Tratatului de la Amsterdam, instituie un dublu statut pentru aceasta: cel de braţ armat al Uniunii şi cel de pilon european al N.A.T.O. „Parte integrantă a dezvoltării U.E.”, U.E.O. are sarcina de a concepe o P.A.C. şi de a o implementa, dezvoltând, totodată, rolul său operaţional. În vederea realizării acestei relaţii între U.E. şi U.E.O., Declaraţia respectivă stabileşte ca obiectiv pentru viitor „sincronizarea..., datelor şi locurilor de întâlnire, ca şi armonizarea metodelor de lucru; stabilirea unei cooperări mai strânse între Consiliul şi Secretariatul General al U.E.O. şi Consiliul şi Secretariatul General al U.E.; luarea în discuţie a armonizării succesiunii şi duratei preşedinţiilor respective; ..., informarea regulată a Comisiei C.E. şi, dacă este cazul, consultarea ei asupra activităţii U.E.O., în conformitate cu rolul Comisiei în P.E.S.C.; încurajarea unei cooperări mai strânse între Adunarea Parlamentară a U.E.O. şi Parlamentul European”186.

185 *** Tratatul Uniunii Europene…, p. 192. 186 *** Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura

Polirom, Iaşi, 1999, p. 243.

213

De altfel, câteva dintre aceste prevederi au fost curând realizate. Secretariatul General al U.E.O. a fost transferat de la Londra la Bruxelles în 1993 şi s-a încercat o armonizare a Preşedinţiilor celor două organizaţii, lucru dificil, deoarece acestea nu cuprind aceiaşi membri. Problema încăpăţânării Danemarcei de a refuza participarea la realizarea dimensiunii de securitate şi apărare a P.E.S.C. a fost rezolvată prin intermediul unei alte declaraţii anexate la T.U.E. şi care prevedea că această ţară va renunţa la dreptul său de exercitare a Preşedinţiei Uniunii de fiecare dată când în discuţie e o problemă de apărare. In 1995, când Uniunea Europeană s-a extins, încorporând încă trei ţări cu statut recunoscut de neutralitate, o condiţie esenţială pe care aceste state trebuia să şi-o asume se referea tocmai la evitarea unei poziţii similare cu cea pe care a susţinut-o Danemarca în 1991-1993.

Dezvoltarea rolului U.E.O. a condus pe membrii săi la preve-derea a trei tipuri de măsuri: extinderea organizaţiei, lărgirea rolului operaţional al alianţei şi dezvoltarea unei politici comune în materie de armamente. În ceea ce priveşte extinderea U.E.O., s-a hotărât ancorarea alianţei în procesul de integrare europeană prin apariţia posibilităţii de integrare imediată a oricărui membru al U.E. Deci, condiţia esenţială pentru a deveni membru al U.E.O. privea apartenenţa obligatorie la Uniunea Europeană. Pentru acele state comunitare care nu doreau integrarea în alianţă a fost creat un statut special de membru asociat, care presupunea numai realizarea unei colaborări, fără nici un fel de obligaţii reciproce în vederea realizării unei apărări colective. De asemenea, ţările membre N.A.T.O., non-membre ale U.E., au primit statutul de observatori la U.E.O. Aproape imediat după formularea acestui principiu, Grecia şi Portugalia au aderat la U.E.O.

Referitor la lărgirea rolului operaţional al U.E.O., pentru a putea pune în practică o P.E.S.A. a Uniunii Europene, au existat mai multe iniţiative. Una dintre acestea a privit înzestrarea Alianţei cu o capacitate de informare de origine satelitară. Astfel, Consiliul U.E.O., reunit la Vianden, pe 27 iunie 1991, a marcat acordul său asupra punerii în practică a unui Centru de Interpretare a Informaţiilor, la Torejon, care să conducă la realizarea unui sistem european de observaţie prin satelit187. Proiectul franco-german de lansare a 2 sateliţi Helios a fost încadrat în

187 Adam Bernard (coordonatori), Memento défense-désarmement 1992. L’Europe et la securité internationale, Bruxelles, L’Institut Europeenne de Recherche et d’Information sur la Paix et la Securité, 1992, p. 119.

214

această iniţiativă. Un sistem de observare spaţial este indispensabil dacă Europa intenţionează să procedeze la evaluări şi decizii complet independente. Un program spaţial comun va juca, din perspectiva P.E.S.C., un rol de regrupare şi unificare atât în plan politic, cât şi în plan industrial.

La 7 iulie 1995, Franţa, Italia şi Spania au lansat, sub autoritatea U.E.O., primul satelit militar de observaţie european. Actualmente, se prevede crearea unei versiuni ameliorate a acestui tip de satelit. Declaraţia Consiliului U.E.O. de la Petersberg (19 iunie 1992) îşi propunea tocmai realizarea acestei lărgiri a capacităţii operaţionale a alianţei, „conform deciziei de a dezvolta U.E.O. atât ca şi componentă de apărare a U.E., cât şi ca mijloc de întărire a pilonului european al N.A.T.O.”188.

Declaraţia enunţa o serie de măsuri în acest sens: transformarea Institutului U.E.O. în Academia Europeană de Securitate şi Apărare, crearea unei celule de planificare a U.E.O. (aceasta a luat fiinţă la Bruxelles, pe l octombrie 1992, sub conducerea generalului italian Caltabiano, şi este însărcinată cu definirea nevoilor în materie de comandament, de conducere a operaţiilor, realizarea inventarului forţelor ce pot fi afectate U.E.O. pentru misiuni specifice şi cu pregătirea planurilor pentru aceste operaţii189) şi asumarea de către Alianţă a unor misiuni umanitare şi de evacuare a populaţiei, misiuni de menţinere a păcii şi misiuni de restabilire a păcii. Această Declaraţie a introdus în vocabularul militar european un nou termen, şi anume cel de sarcini de tip Petersberg, adică operaţii ce au acelaşi conţinut cu misiunile prezentate mai sus.

Discuţiile purtate în vederea conferinţei interguvernamentale, ce s-a desfăşurat între 1996-1997, s-au aplecat din nou asupra statutului incert al U.E.O. în raport cu Uniunea Europeană. „Lecţia iugoslavă” demonstrase incapacitatea P.E.S.C. în lipsa unei dimensiuni de securitate şi apărare efective, aşa că acest subiect reprezenta unul din punctele majore aflate pe agenda conferinţei interguvernamentale. Disputa asupra acestui subiect a rămas în mare cea de dinainte de Maastricht, cu aceiaşi actori, susţinând aceleaşi poziţii. Agenda de Securitate a U.E.O. pentru 1996, redactată de Willem van Eckelen,

188 André Dumoulin, Op. cit., p. 33. 189 Patrice Buffotot (coordonatori), Le défense en Europe: de la guerre du

Golf au conflit yougoslave, Paris, La Documentation Française, 1995, p. 180.

215

Secretarul General al Alianţei, prevedea trei posibilităţi pentru evoluţia relaţiilor U.E.-U.E.O.190.

O primă variantă, ce exprima poziţia Marii Britanii, avansa ideea unui parteneriat între U.E. şi o U.E.O. autonomă, o a doua, reprezentând punctul de vedere german, propunea realizarea unei convergenţe parţiale între U.E. şi U.E.O. şi, în fine, o ultimă variantă presupunea integrarea completă a alianţei în U.E. şi preluarea de către T.U.E. a prevederilor Tratatului de la Bruxelles Modificat (poziţia Spaniei). În cele din urmă, ceea ce s-a realizat la Amsterdam reprezintă „suspendarea” U.E.O. undeva între poziţia britanică şi cea germană. Opoziţia Marii Britanii a împiedicat orice avans semnificativ în direcţia integrării U.E.O. în U.E.

Totuşi, în comparaţie cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam a marcat o apropiere mai mare a U.E.O. de U.E. Au fost create câteva legături instituţionale care au asigurat o apropiere relativă între cele două organizaţii. O astfel de legătură este reflectată de creşterea competenţelor Consiliului European referitoare la U.E.O. Acesta poate decide integrarea U.E.O. în cadrul Uniunii şi tot acestuia i-a fost atribuită sarcina de a defini principiile şi orientările ce ghidează Alianţa, aşa cum o face în cazul P.E.S.C.191.

O inovaţie majoră a Tratatului de la Amsterdam a constat în introducerea posibilităţii ca U.E. să execute sarcini de tip Petersberg, făcând apel la capacităţile U.E.O. Această idee suedezo-finlandeză era provocatoare, dar nu atingea nici un punct sensibil, neimplicând un transfer de suveranitate cu privire la aspectele apărării. Din această cauză, propunerea nu a putut fi respinsă de nici un stat membru al Uniunii; în fine, o a treia legătură instituţională a fost creată prin înfiinţarea funcţiei de Înalt Reprezentant pentru P.E.S.C. Ulterior, la Köln, în 1999, s-a stabilit ca acela care deţine această responsabilitate să fie însărcinat şi cu funcţia de Secretar General al U.E.O. P.E.S.C. face, astfel, o legătură utilă între Secretariatul Consiliului U.E. şi cel al U.E.O. Colaborarea dintre cele două organizaţii este reflectată şi de faptul că Celula de Planificare şi de Alertă Rapidă a Consiliului U.E., înfiinţată la Amsterdam, îşi recrutează membrii şi din cadrul U.E.O.

190 Comeliu C. Popeţi (coordonatori), Paradigma europeană. Provocările

construcţiei europene, Editura Eurobit, Timişoara, 1994, p.358-359. 191 *** Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999, p. 40.

216

Pasul timid făcut la Amsterdam a însemnat amânarea rezolvării statutului incert al U.E.O. pentru o dată ulterioară. Consiliul European de la Köln, desfăşurat în iunie 1999, a înseninat, însă, trecerea U.E.O. pe o „linie moartă”; în contextul dezvoltării unei capacităţi militare a U.E., U.E.O. nu mai are decât responsabilităţi minore, ea rămânând, în ansamblu, în afara acestui proces. Poate că revenirea Marii Britanii asupra poziţiei sale intransigente şi angajamentul pe care aceasta şi l-a asumat reprezintă doar modalităţi de a evita o integrare completă a U.E.O. în U.E. Forţa de Reacţie Rapidă, proiectată să apară din 2003, nu se adresează unei apărări comune, pe când integrarea U.E.O. în Uniune presupune tocmai acest lucru. Trecând U.E.O. pe o „linie moartă”, se evită încorporarea Tratatului de la Bruxelles modificat în T.U.E.

Legătura dintre U.E.O., U.E. şi N.A.T.O. este articulată pe baza unei duble relaţii de asimetrie: în favoarea U.E. pentru chestiunile de natură politică şi în favoarea Alianţei Nord-Atlantice din punct de vedere operaţional. Faptul că „Declaraţia asupra U.E.O.” a fost adoptată „în mers” de către Consiliul European de la Maastricht, condiţia de apartenenţă la U.E. pentru a deveni membru al U.E.O., economia documentelor, acestea evocând mai întâi relaţia cu U.E. înaintea celei cu N.A.T.O., cooperarea dintre Adunarea U.E.O. şi Parlamentul European, fără o paralelă asemănătoare cu Adunarea Atlanticului de Nord, şi armonizarea Preşedinţiilor celor două organizaţii europene, fără un echivalent în cazul N.A.T.O. sunt elemente care demonstrează preeminenţa politică a Uniunii Europene asupra U.E.O.192. Însă, U.E.O. are încă o foarte limitată capacitate operaţională. U.E.O. nu dispune de comandă militară integrată şi nu are la dispoziţia sa un sistem de comunicaţii de comandă şi de comunicaţii electronic care să-i dirijeze acţiunile. Din această cauză, U.E.O. nu a avut altă alternativă decât să apeleze la N.A.T.O. Astfel, legăturile dezvoltate între U.E.O. şi Alianţa Nord-Atlantică au fost mai largi şi mai înclinate spre eficacitate decât cele dezvoltate între U.E.O. şi U.E.

Cu toate acestea, U.E.O. prezintă mai multe avantaje: deţine o maşinărie de decizie, poate fi folosită de către U.E. pentru a-şi dezvolta propria P.E.S.A. şi poate să asigure legătura dintre aceasta şi N.A.T.O., poate opera, spre deosebire de N.A.T.O., în afara teritoriului statelor membre, iar statele neutre pot rămâne neimplicate.

192 Andre Dumoulin, Op. cit., p. 26.

217

U.E.O. poate reveni la statutul de instrument major al realizării unei P.E.S.A., întrucât deţine cele mai ferme garanţii de securitate în vederea realizării unei apărări comune, fapt ce lipseşte Forţei de Reacţie Rapidă a Uniunii.

VI.1.5.5. Politica Europeană de Securitate şi Apărare Conceptul de Politică Europeană de Securitate şi Apărare

(P.E.S.A.) s-a cristalizat la Consiliul European de la Köln (iunie 1999), în perioada imediat următoare conflictului din Kosovo şi subsecvent înţelegerii franco-britanice de la Saint Malo (decembrie 1998), dobândind noi valenţe prin deciziile ulterioare ale aceluiaşi for european de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), Lisabona (23-24 martie 2000), Santa Maria de Feira (19-20 iunie 2000), Nisa (7-9 decembrie 2000), Göteborg (15-16 iunie 2001), Laeken (14-15 decembrie 2001), Sevilla (21-22 iunie 2002), Bruxelles (24-25 octombrie 2002), Copenhaga (12-13 decembrie 2002), Bruxelles (20-21 martie 2003), Salonic (19-20 iunie 2003) şi Bruxelles (12-13 decembrie 2003)193.

Impulsul principal pentru apariţia P.E.S.A. 1-a constituit dorinţa Europei de a dispune de capacităţile militare şi civile necesare pentru ca vocea sa să se facă auzită şi ascultată pe arena vieţii internaţionale.

În esenţă, P.E.S.A. presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie autonome şi, în cazul în care Alianţa Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea şi coordonarea unor operaţiuni militare sub autoritatea U.E., ca răspuns la situaţii de criză, angajarea resurselor de către statele membre în astfel de operaţiuni bazându-se pe decizii suverane. Din acest ultim punct de vedere, este important de subliniat că P.E.S.A. reprezintă un proces interguvernamental, controlul politic asupra P.E.S.A. fiind exercitat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele naţionale.

Obiectivul principal al P.E.S.A. (Headline Goal), aşa cum a fost el stabilit de către Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, îl reprezintă capacitatea statelor membre de a mobiliza până în anul 2003, a desfăşura în termen de 60 de zile şi a susţine cel puţin un an, forţe militare ce pot atinge nivelul a 15 brigăzi, respectiv 50.000-60.000 de oameni. Aceste forţe trebuie să fie capabile să îndeplinească întreg spectrul misiunilor Petersberg194.

193 Liviu Mureşan, Adrian Pop, Florin Bonciu, Op. cit., p. 88. 194 Mircea Plângu, Op. cit., p. 45.

218

Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a abordat şi problema capacităţilor instituţionale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce priveşte înfiinţarea unor organisme politice şi militare permanente: Comitetul Politic şi de Securitate, Comitetul Militar şi Stafful Militar.

Comitetul Politic şi de Securitate (cunoscut prin acronimul său franţuzesc, C.O.P.S.) reuneşte reprezentanţii naţionali permanenţi cu rang de ambasadori, componenţa sa fiind, aşadar, similară Consiliului Nord-Atlantic al N.A.T.O.

Prezidat de ambasadorul ce reprezintă ţara ce deţine preşedinţia prin rotaţie a U.E., C.O.P.S. exercită, sub autoritatea Consiliului, controlul politic şi coordonarea strategică a operaţiunilor militare ale U.E. şi înaintează Comitetului Militar principii de acţiune. În timpul unei crize, C.O.P.S. este prezidat de Înaltul Reprezentant al U.E. pentru P.E.S.C.

Comitetul Militar al U.E. (E.U. Military Committee, E.U.M.C.), asemănător Comitetului Militar al N.A.T.O., este compus din şefii apărării sau reprezentanţii militari ai acestora din statele membre. Comitetul Militar oferă consiliere militară şi înaintează propuneri C.O.P.S. şi îndrumare militară Statului Major. În timpul unei operaţiuni, E.U.M.C. monitorizează desfăşurarea adecvată a acesteia.

La rândul său, Stafful Militar al U.E. (E.U. Military Staff, E.U.M.S.) se ocupă de avertizarea timpurie, evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică pentru sarcinile Petersberg, inclusiv de identificarea forţelor europene naţionale şi multinaţionale, şi implementează, sub îndrumarea E.U.M.C., politicile şi deciziile P.E.S.A. Pe scurt, E.U.M.S. este sursa expertizei militare în cadrul U.E195.

Ca măsură tranzitorie suplimentară, potrivit deciziilor adoptate la Köln, la reuniunea de la Lisabona s-a decis înfiinţarea a trei organisme interimare, care au funcţionat în mod efectiv cu acest statut începând cu data de 1 martie 2000 – Comitetul Politic şi de Securitate interimar (C.O.P.S.I.), Comitetul Militar interimar (C.M.I.) şi un organism alcătuit din experţi militari ataşaţi Consiliului, care să formeze nucleul viitorului Stat Major196.

P.E.S.A. mai include, în conformitate cu decizia reuniunii Consiliului European de la Santa Maria da Feira, crearea, până în anul

195 Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Elena Zamfir (coordonatori), Op. cit., p. 122.

196 Adrian Pop, Op. cit., p. 98.

219

2003, a unei forţe civile de reacţie rapidă formată din circa 5000 de ofiţeri de poliţie, care să fie capabilă să desfăşoare 1000 dintre ei în termen de 30 de zile, pentru gestionarea crizelor în domenii precum activităţile poliţieneşti, ajutorul umanitar, repunerea în funcţiune a structurilor administrative şi juridice, activităţi de căutare-salvare, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului etc. Instituţionalizarea activităţii în sfera prevenirii conflictelor, consolidării păcii şi a stabilităţii interne a statelor, zonelor sau regiunilor în criză sau ameninţate de crize s-a făcut prin instituirea, înaintea summitului de la Feira, a Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor, ca un al patrulea organism permanent P.E.S.A.197. Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor înaintează informaţii, recomandări şi opinii Comitetului Politic şi de Securitate.

VI.1.5.6. Integrarea ţărilor asociate la U.E. în U.E.O. Acceptarea completă a P.E.S.C., a Titlului V al T.U.E., reprezintă,

totodată, şi posibilitatea accederii ţărilor asociate la U.E. în U.E.O., un aspect mai problematic datorită existenţei drumului regal, ceea ce poate suscita opoziţia Moscovei. Trecerea U.E.O. în planul secund al preocupărilor prezente şi extinderea previzibilă a N.A.T.O. fac ca varianta enunţată să nu mai prezinte acelaşi interes, chiar şi pentru Rusia. Cu toate acestea, folosirea drumului regal rămâne o variantă sigură de acces spre umbrela de securitate proiectată de N.A.T.O.

În iunie 1991, Consiliul U.E. a hotărât organizarea unor reuniuni ad-hoc, la nivel ministerial, cu ţările asociate şi stabilirea de legături între ambasadele acestora şi Secretariatul General al U.E.O. La Bonn, în noiembrie 1991, dialogul asupra securităţii a fost întărit prin invitarea miniştrilor de externe şi de apărare ai Bulgariei, Cehoslovaciei, Ungariei şi Poloniei la o întâlnire specială a Consiliului U.E.O. La începutul lui 1992, Adunarea Parlamentară a U.E.O. a recomandat „asocierea Cehoslovaciei, Poloniei şi Ungariei la U.E.O.”, Ţărilor Baltice, Bulgariei şi României oferindu-le doar oportunitatea de a consulta U.E.O., la nivel ministerial, o dată pe an198, idee

197 Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Elena Zamfir (coordonatori), Op.

cit., p. 136. 198 Marc Marasceau (coordonator), Enlarging the European Union.

Relations between the EU and Central and Eastern Europe, New York, Longman, 1997, p.339.

220

abandonată, deoarece favoriza un tratament preferenţial ce ar fi dus doar la antagonizarea unor poziţii. La reuniunea de la Petersberg (1992), Consiliul U.E.O. – cum am arătat – a adoptat o declaraţie ce invita statele care semnaseră Acorduri Europene cu C.E./U.E. să devină parteneri ai Alianţei. Oferta privea opt ţări: Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria. Raportul anexat acestei declaraţii sublinia că s-a dorit menţinerea liniei directoare trasate la Maastricht, stabilindu-se relaţii cu ţări care, pe termen lung, au probabilitate mai mare de adera la U.E. Acest cadru stabilit la Petesberg a fost considerat insuficient de cele opt ţări nominalizate, acestea tinzând spre realizarea unei cooperări la nivel militar, nu doar la nivel politic. Ca urmare a acestor presiuni, la 9 mai 1994, celor nouă ţări (din 1993 existând Cehia şi Slovacia ca state distincte) li s-a oferit statutul de parteneri asociaţi. Declaraţia de la Kirchberg invita aceste ţări să participe la toate întrunirile Consiliului U.E.O. şi preciza că ele vor fi informate regulat de către acesta asupra activităţilor grupurilor de lucru, atunci când este necesar. Erau propuse chiar o conexiune cu celula de planificare a U.E.O. şi posibilitatea pentru cele nouă ţări de a participa la punerea în aplicare a deciziilor Consiliului, dacă statele membre ale U.E.O. decid în unanimitate în acest sens, totodată, partenerii asociaţi fiind invitaţi să precizeze care unităţi din forţele lor armate pot fi utilizate în operaţiuni conduse de U.E.O.199.

VI.1.6. N.A.T.O. – principala organizaţie politico-militară cu vocaţie universală în managementul crizelor şi conflictelor VI.1.6.1. N.A.T.O. – prezentare generală Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în aprilie 1949, a luat

fiinţă o alianţă de ţări independente, având ca interes comun menţinerea păcii şi apărarea propriei libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem militar adecvat, conceput spre a descuraja şi, la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune împotriva lor. În prezent, Alianţa s-a lărgit prin primirea de noi membri (cuprinzând 27 de state), bazându-se pe valorile comune ale democraţiei, şi activează, încă de la crearea sa, pentru instaurarea unei noi ordini juste, paşnice şi durabile în Europa. Creată în conformitate cu articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul natural la legitimă apărare individuală sau colectivă, N.A.T.O. este o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a-şi

199 André Dumoulin, Op. cit., p.52.

221

menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări. N.A.T.O. asigură structurile care facilitează consultările şi cooperarea reciprocă în domeniile politic, militar, economic şi ştiinţific, precum şi în alte domenii nonmilitare200.

Solidaritatea în interiorul N.A.T.O. garantează faptul că nici o ţară nu este nevoită să se bazeze în rezolvarea problemelor de securitate doar pe forţele proprii. Potrivit articolului 5 din Tratat, dacă o ţară membră este atacată, ceilalţi aliaţi vor sări în ajutor, inclusiv prin folosirea forţei armate201. De asemenea, în vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Organizaţia este pregătită să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operaţiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comună.

N.A.T.O. nu intervine în problemele interne ale vreunui stat membru, deşi consultările din cadrul organizaţiei se pot referi la orice subiect. În cazul unor diferende între statele membre, acestea pot accepta medierea secretarului general al N.A.T.O.

NA.T.O. este structurată în două părţi: civilă şi militară. Cartierul general al Alianţei, care este atât sediu politic, cât şi sediu permanent al Consiliului Nord-Atlantic, îşi are sediul la Bruxelles (Belgia). În Consiliul Atlanticului de Nord, fiecare ţară membră este reprezentată de un ambasador permanent, asistat de o delegaţie naţională.

Organizaţia este prezidată de un secretar general. Acesta este numit de către guvernele ţărilor membre ca preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară, precum şi ca preşedinte de drept al altor comitete şi şef executiv al N.A.T.O. Secretarul general al N.A.T.O. este preşedintele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi al Grupului de Cooperare Mediteraneană, preşedinte asociat al Consiliului N.A.T.O.-Rusia. Este, de asemenea, preşedinte asociat al Comisiei N.A.T.O.-Ucraina. În lipsa secretarului general, organizaţia Nord-Atlantică este condusă de un locţiitor.

În ceea ce priveşte structura militară a N.A.T.O., cea mai înaltă autoritate este Comitetul militar. Acesta se reuneşte cu regularitate, la nivelul şefilor de Stat Major, şi îşi desfăşoară activitatea sub

200 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Op. cit., p. 1. 201 Ibidem, p. 562.

222

autoritatea politică generală a Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului pentru planificarea apărării şi a Grupului pentru planificarea nucleară. Preşedintele Comitetului militar este ales de către şefii de Stat Major şi desemnat pentru un mandat de trei ani. Înalţii comandanţi ai N.A.T.O. sunt Comandantul Suprem al Forţelor aliate din Europa (S.A.C.E.U.R.) şi Comandantul Suprem al Forţelor aliate din zona Atlanticului (S.A.C.L.A.N.T.).

Marele Cartier General al puterilor aliate din Europa (S.H.A.P.E.), aflat la Mons (Belgia), are misiunea de a asigura securitatea zonei ce se întinde de la punctul nordic reprezentat de Norvegia până în sudul Europei. El este format din două comandamente subordonate: Forţele aliate din nordul Europei (A.F.N.O.R.T.H., cu sediul la Brunssum, Olanda) şi Forţele aliate din Europa de Sud (A.F.S.O.U.T.H., cu sediul la Napoli, Italia). Comandamentul Aliat al Atlanticului (A.C.L.A.N.T.)are cartierul general la Norfolk (statul Virginia, S.U.A.). Zona sa de responsabilitate se întinde de la Polul Nord la Tropicul Racului şi de la apele teritoriale ale Americii de Nord la ţărmurile Europei şi Africii, exceptând Canalul Mânecii şi Insulele Britanice.

Forţele armate sunt puse la dispoziţia N.A.T.O. de către ţările membre participante, în conformitate cu condiţiile stabilite. Forţele armate sunt împărţite în trei categorii: forţe de reacţie imediată şi rapidă, forţe principale de apărare şi forţe de întărire. Forţele de reacţie imediată şi rapidă sunt alcătuite din unităţi terestre, aeriene şi navale, menţinute la un înalt nivel de pregătire şi disponibile în termen scurt în cazul unei situaţii de criză. Forţele principale de apărare includ forţe terestre, aeriene şi navale active şi de rezervă, capabile să asigure descurajarea şi apărarea în faţa ameninţărilor de orice tip sau în caz de agresiune. Forţele de întărire sunt acele unităţi care pot fi trimise ca întăriri în orice regiune sau arie maritimă a N.A.T.O. Cea mai mare parte a forţelor N.A.T.O. rămâne sub comanda naţională deplină până în momentul în care se decide, la nivelul politic, efectuarea unor operaţiuni specifice.

În cadrul Organizaţiei, deciziile sunt luate prin consens, în urma dezbaterilor şi a consultărilor dintre statele membre. N.A.T.O. poate întreprinde o anumită acţiune, dacă toţi membrii săi sunt de acord.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord oferă structura care permite implementarea scopurilor Alianţei. Este o organizaţie guvernamentală, în care ţările membre îşi păstrează totală suveranitate şi independenţă. Organizaţia oferă forul în care ele se pot consulta

223

asupra oricărei probleme ce s-ar putea ivi şi în care pot lua decizii în probleme politice şi militare ce le afectează securitatea. Ea oferă structurile necesare pentru a facilita consultarea şi cooperarea dintre ele, în domeniile politic, militar, economic, dar şi ştiinţific şi în alte domenii nonmilitare.

N.A.T.O. întrupează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Este expresia practică a efortului colectiv efectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune.

Afirmarea securităţii egale între membrii Alianţei, indiferent de deosebirile circumstanţelor sau capacităţilor lor militare, contribuie la o stabilitate generală în Europa. Se creează astfel condiţii care favorizează creşterea cooperării între membrii Alianţei, ca şi a cooperării dintre membrii Alianţei şi alte ţări. Pe această bază se dezvoltă noile structuri de cooperare şi dezvoltare pentru a servi intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul divizării şi care este liberă să-şi stabilească destinul politic, economic, social şi cultural.

Pentru a-şi atinge acest scop esenţial, Alianţa desfăşoară următoarele acţiuni fundamentale de securitate:

• Oferă o fundaţie indispensabilă pentru un mediu de securitate stabil în Europa, bazat pe progresul instituţiilor democratice şi pe angajamentul soluţionării, în mod paşnic, a disputelor.

• Încearcă să creeze un mediu în care nici o ţară nu ar avea posibilitatea să intimideze sau să constrângă nici o naţiune europeană sau să-şi impună autoritatea prin ameninţare sau forţă.

• În conformitate cu al 4-lea articol al Tratatului Atlanticului de Nord, ea funcţionează ca forum transatlantic pentru consultările aliaţilor în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a se constitui în riscuri la adresa securităţii lor. Facilitează coordonarea eforturilor lor în ceea ce priveşte problemele comune.

• Oferă protecţie împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrităţii teritoriale a oricărui stat membru al N.A.T.O.

• Promovează securitatea şi stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente şi active cu toţi partenerii, prin Parteneriatul pentru Pace şi prin Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic şi prin consultare, cooperare şi parteneriat cu Rusia şi Ucraina.

• Promovează înţelegerea factorilor care sunt în relaţie cu siguranţa internaţională şi a obiectivelor de cooperare în acest

224

domeniu, prin programul de informare activă în Alianţă şi în ţările partenere, dar şi prin iniţiative precum Dialogul Mediteranean202.

Articolul 5 constituie punctul esenţial al Tratatului: „Părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, petrecut în Europa sau America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în consecinţă, convin asupra faptului că, dacă se petrece un asemenea atac, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscută de articolul 5 din Carta O.N.U., va acorda ajutor părţii sau părţilor astfel atacate, întreprinzând imediat, individual sau în acord cu celelalte părţi, orice acţiune pe care o va crede de cuviinţă, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord”.

După fondarea sa, N.A.T.O. a continuat să existe ca principală alianţă defensivă a puterilor vestice, în opoziţie cu forţele comuniste europene. Printre membrii săi se numără Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania (Germania de Vest, între 1955 şi 1990), Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Turcia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Toţi aceştia sunt semnatarii originali, cu excepţia Greciei şi a Turciei, care s-au alăturat celorlalţi în februarie 1952, a Germaniei de Vest, care a aderat în mai 1955, şi a Spaniei, care a devenit membră în mai 1982. Franţa s-a retras de la comanda militară a N.A.T.O., în 1966, dar a rămas un membru al Organizaţiei.

Articolul 6 defineşte domeniul geografic al Tratatului ca acoperind „un atac armat pe teritoriul fiecărei părţi din Europa sau America de Nord”203.

În zilele de 23 şi 24 aprilie 1999, la Washington, s-a desfăşurat Reuniunea la vârf a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor N.A.T.O., care a aniversat cincizeci de ani de la constituirea N.A.T.O. şi la care, totodată, au fost admişi trei noi membri ai Alianţei: Cehia, Polonia şi Ungaria.

La data de 2 aprilie 2004, la sediul N.A.T.O. din Bruxelles, a avut loc Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic dedicată dobândirii statutului de membru cu drepturi depline de către cele şapte noi state care au aderat la organizaţie: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia204.

202 Stan Petrescu, Op. cit., p. 184-185. 203 Ibidem, p. 187-188. 204 Ibidem, p. 188-189.

225

VI.1.6.2. Scopul şi obiectivele N.A.T.O. Scopul esenţial al N.A.T.O., stabilit prin Tratatul de la

Washington din 4 aprilie 1949, este de a apăra libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare. Realizarea acestui ţel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care să afecteze securitatea spaţiului euroatlantic.

De aceea, Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor săi, dar contribuie şi la pacea şi stabilitatea în regiune. Sarcinile fundamentale de securitate vizează:

• asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituţii democratice;

• soluţionarea paşnică a diferendelor; • servirea ca forum de consultări între aliaţi pe orice problemă

ar afecta interesele lor vitale; • descurajarea şi apărarea împotriva oricărei ameninţări de

agresiune la adresa oricărui stat membru N.A.T.O. În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic,

Alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor, la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operaţii de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune.

Alianţa este angajată pentru o abordare largă a securităţii, care recunoaşte importanţa factorilor politic, economic, social şi de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării. Ţelul colectiv al N.A.T.O. este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuţiile Alianţei la securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic şi internaţional sunt complementare şi se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice, cât şi prin gestionarea crizelor. Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin:

• păstrarea legăturii transatlantice; • menţinerea unor capacităţi militare eficace şi suficiente pentru

descurajare şi apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale N.A.T.O.;

• dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor;

• continuarea procesului de deschidere faţă de noi membri;

226

• urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog cu celelalte ţări, ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor şi dezarmării.

N.A.T.O. şi-a dezvoltat permanent structurile politice şi militare ţinând seama de transformările profunde din mediul de securitate, îndeosebi după încetarea „războiului rece”. Modificările structurilor şi politicilor Alianţei reflectă angajamentul ţărilor membre ale N.A.T.O. de a menţine cooperarea politică şi militară pentru securitatea lor comună. Concomitent, cum am arătat, ele şi-au extins cooperarea spre noi parteneri din Europa Centrală şi de Est, pentru a promova stabilitatea şi securitatea în întreaga Europă.

Păstrarea unui echilibru strategic în Europa de-a lungul „războiului rece” s-a datorat unor evenimente majore care au determinat detensionarea relaţiilor Est-Vest, începând cu anul 1967. Astfel, la scurt timp, au fost concretizate elementele conceptuale ale doctrinei „Ostpolitik” formulată de Willy Brandt în anul 1969, care a urmărit stabilirea unor relaţii mai bune cu ţările din estul Europei şi U.R.S.S. Ulterior, au fost puse în practică prevederile Actului Final de la Helsinki din 1975, prin care au fost deschise noi căi de cooperare între ţările Europei, S.U.A. şi Canada.

Anul 1989 a constituit începutul amplului proces de schimbări în Europa, care avea să ducă la depăşirea divizării ideologice şi militare a continentului şi la renunţarea la Pactul de Varşovia. A urmat, la sfârşitul anului 1991, dizolvarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.). Aceste evenimente au avut un impact profund asupra Alianţei, dându-i posibilitatea de a-şi adapta structurile şi politicile la noile împrejurări ale anilor ’90, concomitent cu menţinerea funcţiei de bază în asigurarea securităţii statelor sale membre.

Transformarea structurilor şi politicilor N.A.T.O. a fost iniţiată de şefii de stat şi de guvern ai Alianţei la reuniunile la nivel înalt de la Londra, în iulie 1990, şi continuată prin hotărârile luate la Roma, în noiembrie 1991, şi la Bruxelles, în ianuarie 1994.

O componentă esenţială a acestei transformări a fost stabilirea unor legături strânse de securitate cu statele Europei Centrale şi de Est şi cele ale fostei Uniuni Sovietice, prin Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (N.A.C.C.) şi, mai târziu, prin Parteneriatul pentru Pace (PfP).

Alte modificări esenţiale întreprinse după anul 1989 sunt adoptarea unui nou concept strategic, dezvoltarea unei coordonări şi

227

cooperări sporite cu alte instituţii internaţionale, precum O.S.C.E., U.E.O. şi U.E., şi acordul ca resursele şi experienţa N.A.T.O. să fie puse la dispoziţie pentru a sprijini operaţiile internaţionale de pace.

În contextul schimbărilor complexe care au avut loc în Europa în ultimul deceniu, la nivelul N.A.T.O., s-a simţit nevoia unei abordări adaptate la noile provocări apărute la adresa securităţii. Astfel, la Summitul de la Washington, din aprilie 1999, aliaţii au aprobat noul Concept Strategic al N.A.T.O., care identifică scopul Alianţei şi sarcinile sale fundamentale de securitate, caracteristicile esenţiale ale noului mediu de securitate, care specifică elementele unei abordări mai largi de către N.A.T.O. a securităţii şi care furnizează orientările necesare pentru continuarea adaptării forţelor sale militare. Cu această ocazie, au fost reafirmate principiile fundamentale ale Alianţei şi au fost stabilite noi direcţii de acţiune, care să permită o mai bună racordare la cerinţele tot mai diversificate şi schimbătoare din mediul de securitate.

Ataşamentul N.A.T.O. faţă de legătura transatlantică este şi a rămas indispensabil. Alianţa este angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord în sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi Americii de Nord este indivizibilă.

Menţinerea unei capacităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. O astfel de capacitate, împreună cu solidaritatea politică, constituie esenţa capacităţii Alianţei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de intimidare şi garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianţei nu ar putea avea sorţi de izbândă.

Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală pentru credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic. Articolul 5, menţionat anterior, reprezintă esenţa apărării colective a Alianţei care prevede asigurarea de garanţii de securitate pentru aliaţi. Capacităţile militare eficiente pentru întregul spectru de circumstanţe previzibile constituie baza capacităţii Alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi la managementul crizelor prin operaţiuni non-articolul 5 de răspuns la crize. Aceste misiuni pot fi extrem de solicitante şi pun mare preţ pe aceleaşi calităţi politice şi militare (coeziunea, instruirea multinaţională, planificarea detaliată în avans), care sunt esenţiale şi pentru situaţii sub incidenţa articolului 5 (apărare colectivă).

228

Potrivit documentelor adoptate anterior, reforma structurii de comandă militară integrată a N.A.T.O. prevedea realizarea, până în 2003, a noii structuri, care va cuprinde două comandamente strategice, unul pentru Europa şi unul pentru Atlantic, cu o structură subordonată simplificată de comandamente regionale şi subregionale. Rezultatul va fi o structură mai flexibilă şi mai bine adaptată la cerinţele prezente ale N.A.T.O. Aceasta va facilita cooperarea cu ţările partenere. În plus, noua structură va încorpora un cadru pentru operaţiile de comandă, implicând dislocare rapidă, participare multinaţională, unităţi de categorii întrunite adaptate la cerinţele noului concept al Alianţei de Forţe Întrunite Multinaţionale Operaţionale (C.J.T.F.).

Aliaţii europeni au luat decizii care să le permită să-şi asigure responsabilităţi mai mari în domeniul securităţii şi apărării, în scopul întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi, implicit, al securităţii tuturor aliaţilor. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Procesul de elaborare şi implementare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită să consolideze capacităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte managementul crizelor, trebuie să vizeze şi întărirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul N.A.T.O., păstrând nealterată legătura transatlantică.

În acest cadru, N.A.T.O. rămâne piatra de temelie a securităţii europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic, iar realizarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate în cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin, din 1996.

Urmărind punerea în operă a politicii sale de prezervare a păcii, prevenire a războiului, de întărire a securităţii şi stabilităţii în conformitate cu sarcinile de securitate fundamentale ale Alianţei, N.A.T.O. îşi propune ca, în cooperare cu celelalte organizaţii, să prevină conflictele, sau, în situaţia apariţiei unei crize, să contribuie la gestionarea ei efectivă, cu aplicarea normelor dreptului internaţional, inclusiv prin posibilitatea executării de operaţiuni non-articolul 5 de răspuns la crize. Pregătirea Alianţei pentru îndeplinirea unor astfel de operaţiuni vine în sprijinul obiectivului mai larg de întărire şi extindere a stabilităţii şi implică adeseori participarea partenerilor Alianţei.

Dând dovadă de flexibilitate şi mobilitate, Alianţa Nord-Atlantică s-a adaptat la schimbările politice survenite în mediul internaţional şi s-a afirmat ca principal factor în realizarea condiţiilor de edificare a noii arhitecturi de stabilitate şi securitate în Europa. În aceste condiţii, ţările din centrul şi sud-estul Europei, foste socialiste, au început să perceapă

229

N.A.T.O. ca pe o sursă reală de stabilitate şi securitate într-o nouă ordine mondială şi ca un exponent credibil al principiilor şi valorilor democratice, condiţie esenţială a dezvoltării economice şi a bunăstării sociale205.

Noua strategie a N.A.T.O., adoptată la summitul de la Washington din aprilie 1999, orientează dezvoltarea politică şi militară viitoare a Alianţei Nord-Atlantice.

În acest sens, au fost luate măsuri organizatorice de adaptare a forţelor militare aliate la noile condiţii şi cerinţe. Astfel, Consiliul Nord-Atlantic a adoptat un nou concept militar (C.J.T.F. – Combined Joined Task Force – Forţa Multinaţională Întrunită), care a devenit conceptul de bază al operaţiilor executate de ţările membre N.A.T.O. şi partenere, sub autoritatea O.N.U. şi O.S.C.E. Acesta permite Alianţei să răspundă într-o manieră flexibilă noilor misiuni, asigurând, totodată, cadrul necesar participării şi integrării efortului militar al ţărilor partenere în operaţiile de sprijin al păcii, conduse de N.A.T.O.

Importanţa şi credibilitatea N.A.T.O. s-au reafirmat prin participarea sa constantă şi eficientă la gestionarea situaţiilor de criză şi stabilizarea diferitelor zone de conflict din lume şi mai ales din zona Balcanilor, precum şi prin dezvoltarea şi materializarea unor iniţiative destinate creşterii încrederii şi cooperării la nivel subregional şi regional206.

VI.1.6.3. Instrumentele de lucru ale N.A.T.O. Consiliul Parteneriatului Euroatlantic (E.A.P.C.) reprezintă

cadrul politico-militar de consultări între Alianţă şi partenerii săi. El reuneşte statele aliate şi statele partenere într-un forum de consultări periodice. E.A.P.C. a realizat un „Plan de acţiune”, conform căruia au loc consultări politice pe următoarele teme: probleme politice şi cele legate de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleară, biologică şi chimică, terorism internaţional, planificarea apărării, strategia şi politica de apărare şi bugetară, impactul dezvoltării economice asupra securităţii.

Au loc consultări şi cooperare şi pe alte probleme, cum ar fi: urgenţe civile şi pregătirea pentru acţiuni la dezastre, cooperarea

205 Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura

Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003, p. 81-87. 206 Ibidem, p. 88.

230

privind armamentele, sub egida Conferinţei Directorilor Naţionali pentru Armamente, securitatea nucleară, probleme de mediu legate de apărare, coordonarea civili-militari în controlul şi managementul traficului aerian, cooperarea ştiinţifică, probleme legate de operaţiuni de sprijin al păcii. Cooperarea practică are loc în cadrul diferitelor comitete de lucru cu partenerii.

Parteneriatul pentru Pace (PfP) este principalul mecanism de realizare în practică a legăturilor pe probleme de securitate între Alianţă şi partenerii săi şi de creştere a interoperabilităţii între parteneri şi N.A.T.O. PfP este o iniţiativă majoră care sporeşte încrederea între toate naţiunile din spaţiul euroatlantic şi asigură un cadru propice de cooperare militară în materie de securitate euroatlantică. Acesta contribuie la adâncirea cooperării politice şi militare, sporirea stabilităţii şi întărirea păcii. Spiritul PfP a mărit încrederea, a eliminat suspiciunile dintre parteneri, promovând cooperarea şi conlucrarea în scopul interoperabilităţii administrative, tehnice şi operaţionale.

Prin programe detaliate care reflectă capacităţile şi interesele individuale ale partenerilor, aliaţii şi partenerii conlucrează în scopul promovării transparenţei planificării şi asigurării bugetului pentru apărare naţională, controlului democratic al forţelor armate, pregătirii pentru dezastre civile şi alte urgenţe şi al dezvoltării capacităţii de a lucra împreună, inclusiv pentru operaţii PfP conduse de N.A.T.O. Documentul-cadru al PfP, alături de Programul Individual de Parteneriat (I.P.P.), Programul de Lucru al Parteneriatului (P.W.P.) şi procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (P.A.R.P.), lansate în urma summitului de la Bruxelles (1994), constituie instrumentele de bază ale Parteneriatului pentru Pace.

Rolul partenerilor a crescut considerabil prin conlucrarea permanentă în cadrul Celulei de Coordonare a Parteneriatului (P.C.C.) şi în special prin înfiinţarea Elementelor Partenere de Stat Major în diverse comandamente ale N.A.T.O. la nivel strategic, regional şi subregional, în care ofiţeri N.A.T.O. şi parteneri sunt încadraţi pe funcţii de personal internaţional cu caracter permanent.

La summitul de la Washington din aprilie 1999 a fost aprobat Parteneriatul pentru Pace operaţional, care are următoarele componente:

• Parteneriatul Intensificat şi mai Operaţional (Enhanced and More Operational Partnership/E.M.O.P.);

231

• Iniţiativa N.A.T.O. pentru Europa de Sud-Est (N.A.T.O. South East Europe Initiative/S.E.E.I.);

• Planul de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan/M.A.P.);

• Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (Defence Capabilities Initiative/D.C.I.).

Parteneriatul Intensificat şi mai Operaţional (E.M.O.P.) este construit pe următoarele elemente:

• Noul cadru politico-militar (Political-Military Framework/P.M.F.) pentru operaţiuni PfP conduse de N.A.T.O.;

• Procesul de Planificare şi Analiză a Parteneriatului (Planning and Review Process/P.A.R.P.) adaptat şi extins;

• Conceptul Capacităţilor Operaţionale (O.C.C.), operaţiuni PfP conduse de N.A.T.O., o iniţiativă lansată la Washington în 1999, în cadrul căreia se pune accentul pe îmbunătăţirea capacităţii Alianţei şi a partenerilor de a participa împreună la operaţiuni non-articolul 5 de răspuns la crize, în cadrul unor forţe multinaţionale conduse de N.A.T.O.;

• Programul Intensificat de Instruire şi Educare (Training and Education Enhanced Programme/T.E.E.P.), menit să optimizeze şi să îmbunătăţească pregătirea şi educarea în cadrul PfP, prin dezvoltarea cooperării şi dialogului pe şase componente: interoperabilitate, răspuns şi evaluare, exerciţii, pregătire distribuită, strategii naţionale de pregătire şi educare, conexiuni şi colaborare.

Iniţiativa N.A.T.O. pentru Europa de Sud-Est (S.E.E.I.) are drept scop creşterea cooperării în sud-estul Europei, coordonarea asistenţei acordate de N.A.T.O. partenerilor, promovarea cooperării regionale şi a dezvoltării economice. Cel mai important rezultat al acestei iniţiative este documentul propus de România şi aprobat în martie 2000 (Budapesta, reuniunea miniştrilor de externe ai N.A.T.O.) de evaluare a riscurilor la adresa securităţii sud-est europene (S.E.E.C.A.P. ).

Planu1 de Acţiune pentru Aderare (M.A.P.), lansat cu ocazia summitului N.A.T.O. la Washington, în aprilie 1999, este destinat aplicării unui program de activităţi care să sprijine ţările aspirante în eforturile de pregătire pentru posibila aderare la N.A.T.O. Participarea la M.A.P., conform principiului autodiferenţierii, nu implică nici un interval de timp precis pentru o decizie de invitare a unui stat aspirant care să înceapă negocierile de aderare cu N.A.T.O., nici o garanţie

232

pentru aderare, întrucât M.A.P. nu poate fi considerat o listă a criteriilor de aderare.

M.A.P. este structurat pe 5 capitole: 1. Probleme politico-economice; 2. Probleme de apărare şi militare; 3. Probleme referitoare la resurse; 4. Probleme privind securitatea informaţiilor; 5. Probleme de legislaţie207. Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (D.C.I.) reprezintă un concept

nou lansat la Washington în aprilie 1999, care a cerut şi permis ţărilor membre N.A.T.O. să-şi reorganizeze forţele. Prin această iniţiativă se urmăreşte mărirea gradului de operabilitate a forţelor N.A.T.O. şi a capacităţii lor de apărare, prin creşterea potenţialului logistic, de desfăşurare şi mobilitate, de susţinere în teatrul de operaţii, de angajare efectivă, de comandă şi control.

Un parteneriat special a fost stabilit între N.A.T.O. şi Rusia, care au convenit să dea substanţă angajamentului comun de a edifica o Europă a păcii, stabilă şi indivizibilă. Aceasta s-a concretizat prin Actul Fondator N.A.T.O. – Rusia privind Relaţiile Reciproce, Cooperarea şi Securitatea, prin care N.A.T.O. şi Rusia s-au angajat să-şi dezvolte relaţiile pe baza intereselor comune, reciprocităţii şi transparenţei, în vederea realizării unei păci durabile şi cuprinzătoare în zona euroatlantică, bazată pe principiile democraţiei şi securităţii prin cooperare.

Ucraina ocupă un loc special în mediul de securitate euroatlantic, fiind un partener important şi de valoare în promovarea stabilităţii şi a valorilor comune ale democraţiei. Alianţa este puternic angajată în întărirea unui parteneriat distinct cu Ucraina, bazat pe Carta N.A.T.O. – Ucraina şi cuprinzând consultări politice pe probleme de interes comun şi o arie largă de activităţi practice de cooperare.

Mediterana este considerată de N.A.T.O. o zonă de interes special. Securitatea în Europa este strâns legată de securitatea şi stabilitatea în Marea Mediterană. Procesul Dialogului Mediteranean al N.A.T.O. este parte integrată a abordării N.A.T.O. a securităţii prin cooperare, care furnizează cadrul pentru întărirea încrederii, promovarea transparenţei şi cooperării în regiune. Alianţa rămâne deschisă pentru primirea a noi membri, conform articolului 10 al Tratatului de la Washington. Aceasta presupune lansarea de noi invitaţii, în anii următori, ţărilor dornice şi capabile să-şi asume

207 Ibidem, p. 88-92.

233

responsabilităţile şi obligaţiile de membru al Alianţei, în măsura în care N.A.T.O. apreciază că includerea de noi membri ar servi intereselor sale politice şi strategice globale, ar întări eficacitatea şi coeziunea sa şi ar întări securitatea şi stabilitatea globală a Europei. În acest scop, N.A.T.O. a stabilit un program de activităţi prin care să se acorde asistenţă ţărilor aspirante în cadrul pregătirii acestora în vederea posibilei aderări la Alianţă, în contextul unor relaţii mai extinse cu aceste ţări.

Politica Alianţei de sprijinire a controlului armamentelor, dezarmării şi neproliferării va continua să joace un rol major în realizarea obiectivelor de securitate ale Alianţei.

Aliaţii caută să întărească securitatea şi stabilitatea la cel mai redus nivel al forţelor în concordanţă cu capacitatea Alianţei de a asigura apărarea colectivă şi de a îndeplini întregul său spectru de misiuni. Alianţa acordă o deosebită importanţă continuării valabilităţii şi deplinei implementări de către toate părţile semnatare a Tratatului privind Forţa Europeană, considerându-l ca un element esenţial în asigurarea stabilităţii spaţiului euroatlantic208.

VI.1.6.4. Cadrul organizatoric şi structurile managementului în N.A.T.O. În acest context se impun câteva consideraţii cu privire la

sistemul N.A.T.O. de gestionare a crizelor. Într-o sinteză foarte succintă vom prezenta cadrul general, organizatoric şi structurile managementului crizelor în cadrul Alianţei.

N.A.T.O.-S.I.T.C.E.N. are următoarea compunere şi următoarele funcţiuni: Departamentul de sprijin al personalului de supraveghere, care menţine facilităţile de gestionare a crizei, asigură întocmirea şi difuzarea materialelor informative; Biroul de supraveghere, care: monitorizează continuu situaţia internaţională şi evenimentele ce interesează N.A.T.O. sau statele membre N.A.T.O., informează personalul din poziţiile-cheie ale comandamentelor, distribuie informaţii de interes politic militar comun, elaborează sinteze de presă şi rapoarte speciale de presă asupra evenimentelor deosebite, când este cazul, Departamentul de comunicaţii, care asigură legăturile permanente ale comandamentului N.A.T.O. şi structurilor militare N.A.T.O. prin: N.I.C.S. (Sistemul Integrat de Comunicaţii al

208 Ibidem, p. 92-94.

234

N.A.T.O.); Legături protejate şi neprotejate; Reţele facsimil protejate; Legături de comunicaţii prin terminale comerciale.

Cât priveşte mecanismele şi procedurile de gestionare a crizelor, se impun câteva aprecieri şi concluzii. Astfel, succesul politicii Alianţei, ce urmăreşte menţinerea păcii şi prevenirea războiului, depinde, mai mult ca în trecut, de eficacitatea diplomaţiei preventive şi de gestionare eficace a crizelor ce pun în pericol ţările membre. Corespunzător doctrinei şi principiilor N.A.T.O. în domeniul managementului crizelor, acest proces presupune: monitorizarea permanentă a situaţiei, identificarea focarelor de criză, elaborarea variantelor de acţiune (răspuns) şi implementarea acestora, dezanga-jarea forţelor şi crearea condiţiilor unei noi situaţii de normalitate, postcriză. Prin acţiunile întreprinse, se urmăresc obţinerea şi evaluarea informaţiilor, analizarea situaţiei, stabilirea obiectivelor de realizat, elaborarea opţiunilor alese şi analiza reacţiei părţilor implicate.

În cadrul N.A.T.O., modalităţile şi procedeele de gestionare a crizelor se concretizează într-un set de documente de lucru, dintre care o importanţă sporită au inventarul cu măsuri preventive, catalogul generic cu opţiuni de răspuns militar, sistemul N.A.T.O. de precauţie, planurile de operaţii (O.P.L.A.N.) şi regulile de angajare a forţelor (R.O.E.). Elaborate din timp şi actualizate/adaptate în funcţie de situaţia concretă, acestea oferă factorilor de decizie un ghid în elaborarea hotărârilor.

Nucleul sistemului de gestionare a crizelor este Centrul de Studii (S.I.T.C.E.N.), care reprezintă punctul de contact însărcinat cu monitorizarea situaţiei internaţionale, exploatarea comunicaţiilor N.A.T.O., asigurarea fluxului şi schimbului de date şi informaţii secrete, actualizarea bazei de date necesare personalului care gestionează criza, informarea periodică a structurilor-cheie din cadrul sistemului de gestionare a crizelor.

Deşi membrii Alianţei nu au ajuns la un punct de vedere comun cu privire la definirea „crizelor” şi nici a procesului de gestionare a acestora, crisis management, aspect reflectat în Manualul N.A.T.O. de gestionare a crizelor, obiectivul important pentru Alianţă îl constituie identificarea principalelor caracteristici ale crizei şi implicaţiile acestora pentru procesul de gestionare a crizelor. Sunt luate în consideraţie, în special, următoarele caracteristici: ameninţarea – ca manifestare; persistenţa – ca urgenţă; surprinderea – prin evoluţie; presiunea timpului – ca durată

235

în evoluţie; nesiguranţa – informaţii nesigure şi insuficiente; inten-sitatea variabilă – creştere sau descreştere.

Implicaţiile acestor caracteristici pentru procesul de gestionare a crizelor sunt gândite din perspectiva formelor de răspuns prudent ce trebuie dezvoltate ca opţiuni, pe patru nivele de prioritate, astfel:

• Nivelul l – N.A.T.O. poate preveni surprinderea – sau cel puţin poate reduce foarte mult timpul de răspuns – prin exploatarea informaţiilor (intelligence);

• Nivelul 2 – pentru a avea un răspuns cât mai adecvat, N.A.T.O. poate dezvolta în avans măsuri şi proceduri pe baza cărora să poată acţiona rapid şi eficient;

• Nivelul 3 – deoarece orice criză este caracterizată de nesiguranţă, ca rezultat al politicii de producere şi difuzare a informaţiilor, N.A.T.O. a dezvoltat un sistem de măsuri flexibil, cu mare putere de adaptabilitate la situaţiile care apar;

• Nivelul 4 – întrucât, în timp, criza variază în intensitate, N.A.T.O. dispune de opţiuni adecvate şi adaptabile pentru toate fazele acesteia.

O analiză succintă a conţinutului, caracteristicilor crizelor, măsurilor şi implicaţiilor pe care acestea le au în procesul de gestionare conduce la concluzia că N.A.T.O. a dezvoltat un întreg mecanism structural şi procedural de gestionare a crizelor, preluat şi dezvoltat, potrivit specificului naţional, de statele membre N.A.T.O., statele partenere şi alte state.

Pentru ca forţele şi instituţiile implicate să reacţioneze rapid şi efectiv în condiţiile multiplelor presiuni din timpul unei crize, s-a considerat esenţial să se dispună măsuri detaliate, cuprinzătoare şi convenabile, în baza cărora să se poată acţiona corespunzător. Acestea pot fi politice, diplomatice, civile, economice, militare sau de altă natură, în măsură să fie aplicate individual sau colectiv, ca reacţie la o situaţie de criză. Ele acoperă întregul spectru al tipologiei crizelor, de la cel de amploare redusă – la nivel naţional, la cel de amploare sporită – tensiuni regionale sau globale.

Important este însă faptul că viabilitatea acestui mecanism structural şi procedural este demonstrată de modul în care au fost şi sunt gestionate unele crize regionale, precum cele din Bosnia, Irak, Kosovo şi, mai recent, Afganistan.

Dintr-o analiză sumară rezultă componentele esenţiale ale managementului unei crize. Acestea sunt următoarele: metodele şi

236

procedeele de culegere, transmitere şi evaluare a informaţiilor, analiza situaţiei create ca urmare a crizei; analiza părţilor adverse implicate în proces; analiza scopurilor şi mijloacelor; definirea opţiunilor de răspuns conform scopurilor politice, militare, economice şi sociale; implementarea soluţiei optime.

Gestionarea efectivă a oricărui tip de criză, depinde, într-o măsură importantă, de eficienţa legăturilor stabilite în interiorul organizaţiei respective, cât şi cu grupurile interesate din exterior.

Dar acest lucru şi procedurile enunţate mai sus nu acoperă întreaga problematică, fiind necesare activităţi şi o gamă foarte largă de măsuri, începând de la obţinerea informaţiilor şi evaluărilor, stabilirea obiectivelor ce urmează a fi atinse, elaborarea opţiunilor acţionale şi compararea acestora, implementarea opţiunilor alese şi apoi analiza posibilelor reacţii ale părţilor implicate.

Desigur, pentru a preveni aceste pericole şi pentru a reduce riscurile pe care le poate produce o criză este necesar să se menţină o capacitate de reacţie efectivă şi constantă, fie individual, fie în cooperare. În evoluţia unei crize se disting etape şi stări, fiecare dintre acestea presupunând acţiuni specifice de gestionare. De asemenea, modul în care criza este tratată de la început determină durata şi amploarea acesteia.

Pentru a reliefa mai bine cuplul „criză-gestionare”, apreciem că acesta trebuie abordat sistemic, într-un cadru firesc, relaţional.

Un sistem funcţionează, de regulă, într-un spaţiu geografic, în condiţii dinamice, determinate şi adaptate în timp. Totodată, în cadrul sistemului pot exista mai multe subsisteme, care se organizează pe criterii diferite, cum ar fi: geografic, istoric, militar, civil, social, economic, diplomatic, etnic, religios, cultural, politic, ecologic etc. Sistemul poate afecta relaţiile internaţionale, naţionale ale unuia sau mai multor categorii socio-profesionale dintr-o naţiune. Pentru început sunt necesare delimitarea sistemului în partea care include conflictul, criza la nivel interstatal, şi definirea „crizei internaţionale” şi a sistemului, care cuprinde tensiunea, conflictul, criza în interiorul unei ţări şi poate include naţiunea în ansamblu sau numai un segment al acesteia.

Se ştie că, în general, un sistem (internaţional) este format din: participanţi (state – unul sau mai multe; organizaţii internaţionale; organisme etc.); influenţe reciproce (outputuri, imputuri; procedee etc.); distribuirea puterii (structura acestuia) şi interdicţii, blocade, restricţii etc.

237

Sunt imperative prezentarea şi precizarea variabilelor, pe care le apreciem a fi: părţile care alcătuiesc sistemul; relaţiile dintre părţi; caracteristicile principale; structurile care au creat sistemul de criză (forţele angajate); funcţiile sistemului şi posibilităţile de evoluţie a acestuia, pe care le putem denumi şi limite ale sistemului209.

Gestionarea crizei presupune crearea condiţiilor favorabile sistemului pentru a funcţiona astfel încât părţile să-şi rezolve problemele tensionate, conflictele de interese. „În noul context politic şi strategic european, succesul politicii Alianţei care urmăreşte să menţină pacea şi să prevină războiul depinde, mai mult ca în trecut, de eficacitatea diplomaţiei preventive şi de gestionarea eficace a crizelor ce pun în cauză securitatea ţărilor membre”210.

Este evident faptul că o consultare între ţările membre N.A.T.O. capătă o importanţă cu totul deosebită în momentele de tensiune şi criză. În asemenea circumstanţe, luarea rapidă a unor hotărâri pe bază de consens în ce priveşte măsurile ce trebuie întreprinse în domeniile politic, militar şi de urgenţă civilă depinde de consultarea continuă şi oportună dintre guvernele ţărilor membre.

Această consultare intensivă se desfăşoară mai ales în cadrul Consiliului şi al Comitetului pentru planificarea apărării, asistate, în funcţie de circumstanţe, de comitetul militar, comitetul politic şi de alte comitete. Metodele şi procedurile care urmează reprezintă aranjamentele Alianţei pentru gestionarea crizelor. Mijloacele materiale pe care le necesită acest proces şi, mai ales, sistemul de telecomunicaţii sunt furnizate de Centrul de criză N.A.T.O., care funcţionează 24 de ore din 24. La intervale regulate sunt organizate exerciţii – la care sunt asociate ţările şi înalţii Comandanţi din N.A.T.O. –, ocazie de a testa şi de a perfecţiona modalităţile de gestio-nare a crizelor. Comitetul de operaţii şi exerciţii al Consiliului este cel care coordonează aranjamentele, modalităţile şi mijloacele folosite pentru gestionarea crizelor, precum şi pregătirea şi desfăşurarea exerciţiilor organizate în acest domeniu.

Gestionarea crizelor este unul din domeniile de activitate convenite a figura ca problemă legată de planificarea apărării şi de chestiuni militare, în programul de lucru al Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (N.A.C.C.) şi este inclusă şi în programele individuale de

209 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 84-88. 210 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Op. cit., p. 241.

238

parteneriat care sunt puse la punct de N.A.T.O. şi ţările partenere în cadrul iniţiativei Parteneriatului pentru Pace211. „Totodată, trebuie dezvoltate plenar posibilităţile de dialog şi cooperare în întreaga Europă, pentru a ajuta la dezamorsarea crizelor şi la evitarea conflictelor, dat fiind că securitatea Aliaţilor este indisolubil legată de cea a tuturor celorlalte state europene. În acest scop, Aliaţii vor sprijini rolul procesului O.S.C.E. şi al instituţiilor sale. Mai mult, pot avea un rol important de jucat şi alte organizaţii cum ar fi: Uniunea Europeană, Uniunea Europei Occidentale şi Organizaţia Naţiunilor Unite”212.

Pentru a înţelege fenomenul, structurile şi modalităţile de funcţionare se impune precizarea unor coordonate ale descrierii acestui mecanism de gestionare a crizelor. Este acceptat faptul că acestea pot avea ca suport cel puţin două considerente:

• Vocaţia demonstrată de N.A.T.O. privind managementul crizelor este reflectată de preambulul şi primele articole din Tratatul de la Washington. Se impune un comentariu succint al acestora, articolul 4 stabilind unul dintre cele mai importante mecanisme ale procesului de gestionare a crizelor – procedura consultării; ca noutate în abordare este indicarea prevederii că „N.A.T.O. se va consulta cu oricare participant activ... dacă acest partener percepe o ameninţare directă asupra integrităţii sale teritoriale, independenţei politice sau securităţii”. Prin această prevedere se indică de fapt cadrul de manifestare sau implicare şi pentru statele partenere în soluţionarea unor crize internaţionale. Articolul 5 asigură manifestarea garanţiilor de securitate pentru membrii Alianţei, constituind esenţa conceptului apărării colective.

• Sintetic, obiectivele procesului N.A.T.O. de gestionare a crizelor au drept conţinut: reducerea tensiunilor şi prevenirea crizei; gestionarea efectivă pentru a nu se ajunge la conflict; sprijinul oportun civil-militar, în diferitele faze ale crizei; dacă totuşi ostilităţite s-au declanşat – controlul soluţiilor de răspuns, prevenirea escaladării, asi-gurarea încetării acţiunilor şi retragerea din teritoriul ocupat; menţinerea sub control, promovarea destinderii şi revenirea la normal.

Priorităţile, în tot acest mecanism, se definesc prin următoarele activităţi: stabilirea autorităţii – Consiliul Nord-Atlantic (N.A.C.) este autoritatea cea mai înaltă; luarea în comun şi prin consens a deciziilor

211 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 88-89. 212 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Op. cit., p. 241.

239

– proceduri, mecanisme, înţelegeri etc.; rolul real al reprezentanţilor permanenţi – ambasadorii statelor; controlul politic permanent asupra militarilor – nici o decizie privind planificarea forţelor militare nu se ia fără autorizarea politicului.

Pentru îndeplinirea acestor activităţi, N.A.C. este ajutat de Grupul de coordonare Politică (P.C.G.), Comitetul Politic (P.C.), Comitetul Militar (C.M.) şi Comitetul pentru Planificarea Situaţiilor de Urgenţă Civilă (S.C.E.P.C.). Îşi mai aduc contribuţia, în cadrul procesului de management al crizelor, şi Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.), Statele Partenere (PfP), Consiliul Întrunit Permanent (P.J.C.), Comisia N.A.T.O.-Ucraina (N.U.C.) şi Dialogul Mediteranean (Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia).

Din perspectiva procesului de management al crizelor este important de reţinut că printre atribuţiile principale ale N.A.C. se găsesc: asigurarea cu prioritate a schimbului de date şi informaţii (intelligence); comportament acţional ca forum decizional consultativ prin acceptarea şi compararea punctelor de vedere şi luarea deciziilor prin consens.

Ca o concluzie poate fi reţinută următoarea constatare exprimată tot mai des în mediile politico-diplomatice-militare: pentru ca acest proces deosebit de complex, „o adevărată maşinărie”, adică managementul crizelor, să poată funcţiona, Alianţa a înţeles să dezvolte trei grupe esenţiale de elemente de suport, şi anume:

a) facilităţi în infrastructură şi personal (staff); b) sistem comun de înţelegeri şi proceduri; c) sistem comun de măsuri de prevenire şi de răspuns. Această constatare conduce clar la concluzia că o astfel de

soluţie trebuie să fie o alternativă, în plan intern, pentru oricare din statele lumii. Cine înţelege pe deplin această necesitate va şti să-şi propună constituirea propriei organizaţii de management al crizelor, viabilă şi coerentă, în acelaşi timp, perfect interoperabilă cu organi-zaţiile euroatlantice similare213.

VI.1.6.5. Managementul crizelor şi conflictelor din perspectiva N.A.T.O. Ca proces complex, gestionarea crizelor este unul dintre

domeniile de activitate prioritare, la nivelul Alianţei, care funcţionează


240

în cadrul programului anual de lucru al N.A.C.C. şi în programele individuale de parteneriat, ca o problematică distinctă de planificare a apărării.

Concepţia Strategică a Alianţei din 1999 consideră mana-gementul crizelor drept misiune de securitate fundamentală şi obligă Alianţa să fie pregătită, după caz şi prin consens, conform articolului 7 al Tratatului de la Washington, să contribuie efectiv la prevenirea conflictelor şi să se angajeze activ în managementul crizelor, inclusiv în Operaţiunile de Răspuns la Criză (C.R.O.). În acest scop, Alianţa şi-a dezvoltat mecanisme de consultare, înţelegeri privind managementul crizelor, capacităţi militare şi planuri de protecţie civilă în caz de urgenţă.

Orice demers analitic în contextul tematicii abordate trebuie să ia în considerare sistemul, mecanismele şi procedurile N.A.T.O. de management al crizelor, faţă de care compararea cu diferite structuri naţionale similare nu ar putea conduce decât la concluzii şi evaluări benefice oricărui proces de construcţie sau reconstrucţie a organizaţiei naţionale proprii pentru gestionarea crizelor214.

Pe parcursul timpului, N.A.T.O. a dobândit o experienţă aparte în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor.

Prevenirea conflictelor include activităţi diferite, care se întind de la iniţiativele diplomatice până la desfăşurarea preventivă a trupelor şi care intenţionează să preîntâmpine escaladarea disputelor în conflicte armate.

Prevenirea conflictelor poate include şi definirea misiunilor, consultările, inspecţiile şi monitorizarea.

Desfăşurările preventive, în mod normal, constau în forţe civile şi/sau militare care sunt trimise pentru a evita o criză.

Desigur, prevenirea conflictului nu poate fi niciodată garantată. Mijloacele militare întrebuinţate în acest scop trebuie să fie concentrate asupra sprijinului pe care ele pot să-l acorde eforturilor diplomatice şi politice pentru a soluţiona disputa.

Misiunile specifice N.A.T.O. în prevenirea conflictelor includ: Înştiinţarea despre un potenţial conflict în cadrul ariei de interes

N.A.T.O., care decurge în mod firesc din monitorizarea de rutină executată de membrii Alianţei. Cu cât mai repede este identificată şi conştientizată o stare de criză, cu atât mai repede Organizaţia poate să

214 Ibidem, p. 83.

241

desfăşoare acţiuni politice şi militare preventive şi creşte timpul avut la dispoziţie pentru elaborarea unor opţiuni de răspuns la criza respectivă.

Urmărirea activităţilor aeriene, terestre şi maritime poate fi monitorizată de mijloacele disponibile ale N.A.T.O. Cunoaşterea acestor activităţi de monitorizare poate avea un efect de prevenire, în mod deosebit când folosirea lor este cunoscută public. Este important să se accentueze imparţialitatea monitorizării. Părţile din aria de con-flict trebuie să ia cunoştinţă despre activităţile de monitorizare, iar informările trebuie distribuite acestora cât mai mult posibil.

Desfăşurarea preventivă. Unul din cele mai puternice semnale pe care Alianţa poate să le trimită pentru a demonstra fermitatea sa este desfăşurarea forţelor multinaţionale. Un mandat explicit de la organizaţia responsabilă internaţională (europeană) şi consensul ţării gazdă sunt esenţiale pentru executarea acestei misiuni. Este important să se menţină o înaltă transparenţă şi credibilitate doar pentru a preveni, şi nu pentru a ameninţa în mod direct potenţialii agresori. Măsuri de stabilizare. Alianţa poate sprijini şi facilita procesul de planificare şi iniţiere a măsurilor de stabilizare. Modul corect de conducere şi operare a acestor măsuri va depinde de cerinţele mediului şi misiunii215.

VI.1.6.6. Sistemul N.A.T.O. de Răspuns la Crize (N.C.R.S.) Scopul N.C.R.S. este de a asigura pregătirea şi sprijinul necesare

în prevenirea crizelor şi conflictelor şi în managementul crizelor pentru întreaga gamă de operaţii prevăzute în articolul 5 şi altele neprevăzute. Sistemul face să sporească abilitatea Alianţei, şi în anumite cazuri a naţiunilor care nu sunt membre N.A.T.O., de a se pregăti şi a răspunde la întreaga gamă de crize cu care Alianţa ar putea fi nevoită să se confrunte. În acest scop, Sistemul cuprinde o întreagă gamă de măsuri care să permită Alianţei, iar în anumite cazuri şi naţiunilor care nu sunt membre N.A.T.O. să reacţioneze într-o manieră sincronizată şi cu discernământ.

Pentru a realiza aceste obiective, N.C.R.S. trebuie să fie în măsură:

a) să fie un sistem de management al crizelor complet integrat, care să susţină Alianţa în răspunsul dat la o serie întreagă de crize;

215 Ibidem, p. 55-56.

242

b) să asigure controlul politic necesar din partea Consiliului asupra Măsurilor de Răspuns la Criză (C.R.M.S.), delegându-şi autoritatea pentru a lua măsurile potrivite de îmbunătăţire a flexibilităţii şi vitezei de reacţie. Delegarea autorităţii necesită de fiecare dată aprobarea expresă a Consiliului;

c) să îmbunătăţească interacţiunea civili-militari şi să aibă în vedere măsurile privind interrelaţiile dintre civili şi militari;

d) să includă o întreagă gamă de măsuri sub autoritatea Consiliului în sprijinul eforturilor de prevenire a crizei şi conflictului;

e) să ţină cont şi să permită Alianţei să reacţioneze la avertizările furnizate de Sistemul de Avertizare şi Culegere de Informaţii al N.A.T.O. (N.I.W.S.) într-o manieră sincronizată;

f) să completeze şi să sprijine Sistemul de Planificare Operativă al N.A.T.O.;

g) să atragă încrederea autorităţilor politice, militare şi civile ale N.A.T.O.;

h) să evite suprapunerea inutilă cu alte procedee sau cu alte înţelegeri ale N.A.T.O.;

i) să fie capabil să sprijine operaţiile în funcţie de caz şi cu aprobarea N.A.C., folosind dotările şi capacităţile N.A.T.O. sub conducerea altor organizaţii internaţionale;

j) să fie capabil să sprijine implicarea naţiunilor care nu sunt membre ale N.A.T.O., în funcţie de caz şi cu aprobarea N.A.C., în răspunsul la criză, atunci când este cazul.

Elementele componente ale Sistemului de Răspuns la Criză

al N.A.T.O. N.C.R.S. are cinci componente, care nu sunt legate de vreo

succesiune prestabilită a evenimentelor: l. Opţiunile preventive – sunt orientări largi sau moduri de

desfăşurare a acţiunii avute în vedere de comitetele superioare ale N.A.T.O. care au ca responsabilitate managementul crizelor şi sunt aprobate de N.A.C. Ca parte componentă, opţiunile preventive se referă la opţiunile în favoarea soluţionării crizei sau conflictului ajutând Consiliul / Comitetul de Planificare a Apărării (D.P.C.) să aprecieze care poate fi replica posibilă la criza pe cale de apariţie sau existentă. În mod corespunzător, folosirea opţiunilor preventive se hotărăşte la un nivel superior şi, de regulă, în stadiul incipient al crizei.

243

2. Măsurile de răspuns la criză (C.R.M.S.) – sunt acţiuni pregătite în detaliu, gata să fie implementate imediat la nivelul corespunzător. Aceste acţiuni sunt pregătite în avans şi prevăd proceduri detaliate de implementare.

3. Prevenirea surprinderii – cuprinde acele acţiuni defensive civile şi militare care trebuie întreprinse rapid pentru a pune în siguranţă forţele, populaţia şi/sau dotările principale militare şi civile în cazul unui atac sau al unui atac iminent avertizat. Scopul acestor acţiuni este de a oferi forţelor, populaţiei şi/sau dotărilor principale militare şi civile posibilitatea să-şi îndeplinească misiunea eficient.

4. Prevenirea agresiunii – cuprinde acţiunile desemnate pentru operaţiile prevăzute de articolul 5 al Tratatului. Aceasta marchează trecerea de la condiţia de pregătire la dezvoltarea pregătirii şi situaţia gata de luptă şi autorizarea angajării forţelor N.A.T.O. împotriva statelor, actorilor nestatali sau forţelor care desfăşoară sau sprijină activ o agresiune împotriva teritoriilor şi/sau forţelor N.A.T.O. Prevenirea agresiunii (contra-agresiunea) urmează a fi declarată la începutul sau imediat după începerea ostilităţilor.

5. Stările de alertă de securitate N.A.T.O. – sunt acele măsuri antiteroriste şi antisabotaj care pot fi adoptate de comandamentele N.A.T.O. şi de către statele membre pentru a contracara aceste ameninţări. Conducerea în cazul acestei componente revine Oficiului de Securitate N.A.T.O. şi este inclusă în N.C.R.S., pentru a avea siguranţă că stările de alertă sunt armonizate în întreaga Alianţă în situaţiile de criză şi pentru asigura o corelare reciprocă între stările de alertă şi celelalte componente ale N.C.R.S. în cazul unei crize.

VI.1.6.7. Adaptarea N.A.T.O. la noile provocări În contextul schimbărilor complexe care au avut loc în Europa,

în ultimul deceniu, la nivelul N.A.T.O. s-a simţit nevoia unei abordări adaptate la noile provocări apărute la adresa securităţii. Astfel, la summitul de la Washington, din aprilie 1999, aliaţii au aprobat, cum am arătat, noul Concept Strategic al N.A.T.O., care identifică scopul Alianţei şi sarcinile sale fundamentale de securitate, caracteristicile esenţiale ale noului mediu de securitate, care specifică elementele unei abordări mai largi, de către N.A.T.O., a securităţii şi care furnizează orientările necesare pentru continuarea adaptării forţelor sale militare.

Scopul esenţial al N.A.T.O., stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949, este de a apăra libertatea şi securitatea tuturor

244

membrilor săi prin mijloace politice şi militare. Realizarea acestui ţel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care să afecteze securitatea spaţiului euroatlantic. De aceea, Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor săi, dar contribuie şi la pacea şi stabilitatea în regiune.

Sarcinile fundamentale de securitate ale Alianţei se referă la asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituţii democratice şi pe soluţionarea paşnică a diferendelor, de natură să servească drept forum de consultări între aliaţi în orice problemă care ar afecta interesele lor vitale, să descurajeze şi să apere membrii Alianţei împotriva oricărei ameninţări de agresiune la adresa oricărui stat membru al N.A.T.O.

În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în manage-mentul crizelor, inclusiv operaţiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic în scopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comune cu Alianţa.

Alianţa este angajată într-o abordare largă a securităţii, care recunoaşte importanţa factorilor politic, economic, social şi de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării.

Ţelul colectiv al N.A.T.O. este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuţiile Alianţei la securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic şi ale celorlalte organizaţii internaţio-nale sunt complementare şi se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice, cât şi prin gestionarea crizelor.

Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin: păstrarea legăturii transatlantice, menţinerea unor capabilităţi militare eficace şi suficiente pentru descurajare şi apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale N.A.T.O., dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor, continuarea procesului de deschidere faţă de noi membri şi urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog cu celelalte ţări, ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor şi dezarmării.

Ataşamentul N.A.T.O. faţă de legătura transatlantică este indispen-sabil. Alianţa este angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între

245

Europa şi America de Nord în sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi a Americii de Nord este indivizibilă. Menţinerea unei capacităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. O astfel de capacitate, împreună cu solidaritatea politică, rămâne esenţa capacităţii Alianţei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de intimidare şi garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianţei nu ar putea avea sorţi de izbândă.

Apărarea colectivă a membrilor N.A.T.O. este fundamentală pentru credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic216.

În februarie 2001, Consiliul Nord-Atlantic a adoptat un număr de recomandări referitoare la dezvoltarea unui sistem integrat al măsurilor de management al crizei. În august 2001, Consiliul a aprobat Directivele Politice pentru dezvoltarea Sistemului N.A.T.O. de Răspuns la Criză (N.C.R.S.), care a intrat în vigoare în 2006.

N.C.R. S. include: • o componentă a opţiunilor preventive pentru a ajuta Consiliul să

aprecieze răspunsurile posibile la o criză actuală sau pe cale de apariţie; • o componentă a măsurilor de răspuns la criză (C.R.M.), care

să asigure intensificarea pregătirii Alianţei pentru a răspunde rapid la întreaga gamă a crizelor potenţiale;

• acordurile privind măsurile de prevenire a surprinderii şi măsurile împotriva agresiunii;

• informaţii introductive şi de procedură care se referă la modul de folosire a sistemului N.A.T.O. de răspuns la crize.

Ca exponent principal al securităţii euroatlantice, N.A.T.O. a căutat să-şi perfecţioneze structurile de decizie şi execuţie şi să-şi întărească în mod substanţial capacitatea combativă. Deciziile politice majore adoptate cu prilejul Consiliului Nord-Atlantic de la Praga, din noiembrie 2002, au avut în vedere tocmai necesitatea contracarării noilor ameninţări şi provocări la adresa securităţii, în secolul XXI, în condiţiile multiplicării şi diversificării lor. Au fost astfel elaborate noi concepţii, care vizează următoarele obiective:

• transformarea Alianţei Nord-Atlantice, prin acceptarea de noi membri, concomitent cu constituirea de noi capacităţi şi realizarea de noi relaţii cu partenerii;


246

• respectarea fermă a angajamentului faţă de legătura transatlantică, prin îndeplinirea sarcinilor fundamentale de securitate, inclusiv apărarea colectivă şi a valorilor democratice împărtăşite de membrii Alianţei;

• prin invitarea la aderare a altor 7 state din Europa Centrală şi de Sud-Est, printre care şi România, începând cu mai 2004, s-a întărit securitatea în întreaga regiune euroatlantică şi s-au asigurat condiţii favorabile îndeplinirii obiectivului de realizare a unei Europe întregi şi libere, unită în pace şi prin valori comune;

• continuarea procesului de extindere, prin invitarea a noi state, în special din ansamblul Balcanilor de Vest şi din Estul continentului;

• aprobarea concepţiei militare privind apărarea împotriva terorismului şi realizarea unui schimb mai bun de informaţii, concomitent cu perfecţionarea acordurilor privind răspunsul în situaţii de criză;

• implementarea Planului de Acţiuni pentru Situaţii Civile de Criză, pentru pregătirea populaţiei civile de a reacţiona la un posibil atac cu agenţi chimici, biologici sau radiologici;

• sporirea rolului Consiliului Nord-Atlantic şi al Parteneriatului pentru Pace în securitatea şi stabilitatea regională şi încurajarea în acest sens a statelor partenere de importanţă strategică din Caucaz şi Asia Centrală;

• Consiliul N.A.T.O. – Rusia are un rol important în menţinerea păcii, în oprirea proliferării armelor de distrugere în masă, în operaţiunile de căutare-salvare, apărarea antirachetă şi lupta împotriva terorismului;

• Parteneriatul între N.A.T.O. şi Ucraina îşi propune determinarea Ucrainei să acţioneze în vederea integrării euroatlantice;

• Dialogul Mediteranean constituie, de asemenea, parte integrantă a abordării securităţii transatlantice de către Alianţă;

• aprobarea pachetului de măsuri, bazat pe Conceptul Strategic al N.A.T.O., privind constituirea de noi capacităţi pentru noi provocări.

Pentru a putea îndeplini şi pune în aplicare aceste obiective, şefii de state şi de guverne reuniţi la Praga au luat decizii importante privind creşterea eficacităţii militare a Alianţei, urmând a se acţiona în următoarele direcţii:

• crearea unei Forţe de Răspuns N.A.T.O. (N.F.R.), care să fie o forţă bazată pe tehnică şi tehnologie militară avansată, flexibilă, uşor de

247

desfăşurat, interoperabilă şi care să poată fi susţinută în teatrul de război, compusă din elemente aparţinând forţelor terestre, navale şi aeriene, gata de a fi deplasată rapid, conform deciziilor Consiliului Militar;

• eficientizarea sistemului militar de comandă al N.A.T.O., vizând îndeplinirea cerinţelor operaţionale pentru întreaga gamă de misiuni ale Alianţei;

• aprobarea angajamentelor privind capacităţile militare ale statelor membre, ca parte a efortului de a perfecţiona şi dezvolta noi capacităţi militare, specifice războiului modern şi unui mediu de securitate ce generează ameninţări serioase;

• aprobarea concepţiei apărării împotriva terorismului – parte componentă a măsurilor destinate întăririi capacităţii N.A.T.O. în acest domeniu, care mai include optimizarea sistemului de cooperare şi acces la informaţii şi aranjamentele de răspuns la crize;

• aprobarea implementării a cinci iniţiative de apărare împotriva armelor de distrugere în masă;

• întărirea capacităţii de apărare împotriva atacurilor împotriva sistemelor informatice;

• examinarea opţiunilor pentru abordarea de o manieră adecvată a ameninţărilor crescânde ale unui atac cu rachete împotriva forţelor armate, teritoriului şi centrelor populate ale ţărilor N.A.T.O.

În esenţă, procesul de îmbunătăţire a capacităţilor are patru componente intercorelate, deosebit de importante în asigurarea securi-tăţii transatlantice:

– o forţă de răspuns a N.A.T.O.; – angajamentul de la Praga privind capacităţile; – reorganizarea structurii de comandă; – crearea unei structuri de comandă strategică. Potrivit planificatorilor militari, Forţa de Răspuns a N.A.T.O. va

fi o forţă care să poată fi dislocată rapid pentru a îndeplini întreaga gamă de misiuni militare, capabilă să susţină acţiuni de luptă timp de 30 de zile, să îndeplinească 200 de misiuni de luptă aeriene zilnic, acţiuni terestre şi navale, utilizând aproximativ 21000 de militari. Forţa de Reacţie Rapidă este operaţionalizată parţial din 2004 şi complet începând cu 2006.

Angajamentul de la Praga privind capacităţile încurajează aliaţii europeni, vechi şi noi, să se concentreze pe criteriile de interopera-bilitate, pe capacităţi de dislocare şi de ducere a acţiunilor de luptă de durată217.

217 Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Op. cit., p.101-104.

248

Astfel, Directiva Ministerială N.A.T.O. pe 2003 prevede a că Alianţa Nord-Atlantică „are nevoie de forţe şi capacităţi moderne, robuste, interoperabile, credibile şi apte să execute operaţiuni de apărare colective, să menţină la distanţă riscurile care pot apărea; să se disloce rapid oriunde şi oricând se cere pentru a trata crizele apărute; să aibă capacitate de autosusţinere în lipsa unui sprijin al ţării gazdă; să aplice o forţă decisivă bazată pe eficienţă şi acurateţe împotriva ameninţărilor; inclusiv a ameninţărilor cu arme nucleare, bacterio-logice şi chimice; să opereze în acelaşi fel cu forţele altor aliaţi”.

În aceste condiţii, principalul scop al planificării militare este dezvoltarea de forţe şi capacităţi optimizate pentru întregul spectru de misiuni ale Alianţei, inclusiv pentru operaţii cu intensitate ridicată şi pentru cele care se desfăşoară la distanţe mari de teritoriul naţional. O cerinţă primordială a acestora o reprezintă calitatea noilor capacităţi de a face faţă unei game şi unui număr mare de operaţiuni la scară redusă. N.A.T.O. planifică să posede capacitatea de a conduce şi desfăşura concomitent trei Operaţii Întrunite Majore pentru perioade mai mari de doi ani. Potrivit acestei noi concepţii, Operaţia Întrunită Majoră este definită ca fiind una pentru care:

• componenta terestră este capabilă să planifice şi să execute operaţiuni de luptă până la nivel de corp de armată, având sprijin de luptă şi logistic;

• componenta maritimă este capabilă să planifice şi să execute operaţiuni până la nivel de detaşament N.A.T.O., având sprijin logistic;

• componenta aeriană este capabilă să execute până la 1000 de ieşiri de luptă şi de sprijin de zi, având sprijin logistic218.

Capacităţile militare eficiente pentru întregul spectru de circumstanţe previzibile constituie baza capacităţii Alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi la managementul crizelor prin operaţiuni non-articolul 5 de răspuns la crize. Aceste misiuni pot fi extrem de solicitante şi pun mare preţ pe aceleaşi calităţi politice şi militare (coeziunea, instruirea multinaţională, planificarea detaliată în avans), esenţiale şi pentru situaţii sub incidenţa articolului 5 (apărare colectivă).

Reforma structurii de comandă militară integrată a N.A.T.O. a determinat, până în 2005, crearea unor noi structuri, care cuprind două

218 Ibidem, p. 105-106.

249

comandamente strategice, unul pentru Europa şi unul pentru Atlantic, cu o structură subordonată simplificată de comandamente regionale şi subregionale. Rezultatul este o structură mai flexibilă şi mai bine adaptată la cerinţele actuale ale N.A.T.O. Aceasta facilitează coope-rarea cu ţările partenere. În plus, noua structură încorporează un cadru pentru operaţiile de comandă, implicând dislocare rapidă, participare multinaţională, unităţi de categorii întrunite adaptate la cerinţele noului concept al Alianţei de Forţe Întrunite Multinaţionale Opera-ţionale (C.J.T.F.).

Aliaţii europeni au luat decizii care să le permită să-şi asigure responsabilităţi mai mari în domeniul securităţii şi apărării în scopul întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi, implicit, al securităţii tuturor aliaţilor. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Procesul de elaborare şi implementare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită să consolideze capacităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte managementul crizelor, trebuie să vizeze şi întărirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul N.A.T.O., păstrând nealterată legătura transatlantică. În acest context, aşa cum s-a subliniat, N.A.T.O. rămâne piatra de temelie a securităţii europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic, iar realizarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate în cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin, din 1996.

Urmărind politica sa de prezervare a păcii, prevenire a războiului, întărire a securităţii şi stabilităţii, în conformitate cu sarcinile sale de securitate fundamentale, N.A.T.O. caută, în cooperare cu celelalte organizaţii, să prevină conflictele sau, în situaţia apariţiei unei crize, să contribuie la gestionarea sa efectivă, cu aplicarea normelor dreptului internaţional, inclusiv prin posibilitatea executării de operaţiuni non-articolul 5, de răspuns la crize. Pregătirea Alianţei pentru îndeplinirea unor astfel de operaţiuni vine în sprijinul obiectivului mai larg de întărire şi extindere a stabilităţii şi implică, deseori, participarea partenerilor Alianţei219.


250

VI.2. Interferenţa N.A.T.O. cu alte organizaţii internaţionale VI.2.1. O.N.U. şi N.A.T.O. – o relaţie de cooperare pentru securitatea internaţională Ambele organizaţii, O.N.U. şi N.A.T.O., se sprijină, în

funcţionarea lor, pe Cartă şi pe Tratatul Nord-Atlantic în alcătuirea unui cadru instituţional mai larg pentru securitate. Este important de ştiut dacă raportul dintre aceste două organizaţii este de actualitate, dacă avem în vedere noile concepte de redefinire a suveranităţii, pe de o parte, şi a fenomenului de globalizare în general şi a celui de globalizare militară în special, pe de altă parte. Astfel, între Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Tratatul Nord-Atlantic şi între instituţiile O.N.U. şi cele ale Alianţei există legături puternice, atât juridice, cât şi practice. Ambele elemente contribuie la lărgirea cadrului instituţional în care acţionează Alianţa. Alte relaţii instituţionale care contribuie la lărgirea acestui cadru rezultă din prevederile celor două acte internaţionale.

Articolul 51 al Cartei O.N.U. stabileşte dreptul natural la apărare individuală sau colectivă al tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Acesta autorizează acţiunile care ar putea fi întreprinse în exercitarea acestui drept înainte de momentul în care Consiliul de Securitate al O.N.U. însuşi să ia măsurile care se impun în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. În plus, stipulează că măsurile luate de către statele membre, în termenii articolului 51, trebuie să fie imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi să nu afecteze nicidecum autoritatea şi responsabilitatea Consiliului de a întreprinde acţiunile necesare menţinerii sau restaurării păcii şi securităţii internaţionale. Astfel, Carta O.N.U. are pentru Alianţa Nord-Atlantică o dublă importanţă. În primul rând, aceasta constituie baza juridică pentru crearea Alianţei, în al doilea rând, stabileşte întreaga responsabilitate a Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru pacea şi securitatea internaţională. Aceste două principii fundamentale sunt prevăzute în Tratatul Nord-Atlantic, semnat la Washington, în aprilie 1949.

Preambulul Tratatului întăreşte ideea conform căreia Carta O.N.U. reprezintă cadrul în care operează Alianţa. În frazele introductive ale acestuia, membrii Alianţei îsi reafirmă loialitatea faţă de obiectivele şi principiile Cartei. În articolul 1, ei îşi exprimă angajamentul pentru soluţionarea conflictelor internaţionale prin mijloace diplomatice, în concordanţă cu obiectivele Cartei, şi pentru abţinerea de la ameninţarea sau utilizarea fortei în orice situaţie

251

neconformă cu principiile O.N.U. Articolul 5 al Tratatului face referire explicită la articolu1 51 al Cartei, afirmând dreptul semnatarilor de a întreprinde, individual sau colectiv, acţiunile pe care le consideră necesare pentru propria apărare, inclusiv utilizarea forţelor armate; totodată, acesta obligă statele membre să întrerupă utilizarea forţei pentru instaurarea şi menţinerea securităţii spaţiului nord-atlantic, atunci când Consiliul de Securitate al O.N.U. a luat măsurile necesare în vederea restaurării păcii şi securităţii internaţionale.

O referire şi mai detaliată la Carta O.N.U. se regăseşte în articolul 7 al Tratatului Nord-Atlantic, unde li se reamintesc semnatarilor drepturile şi obligaţiile ce le revin conform Cartei şi se reafirmă responsabilitatea primordială a Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii.

Din 1949 şi până în prezent, legătura formală dintre O.N.U. şi Alianţa Nord-Atlantică a rămas constantă şi s-a manifestat, în primul rând, în relaţiile juridice dintre documentele fondatoare. Contactele dintre instituţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cele ale Alianţei au fost, de cele mai multe ori, extrem de limitate atât ca formă, cât şi în conţinut220.

Ultimul deceniu al secolului XX a început şi s-a sfârşit cu răz-boaie care s-au încheiat ca urmare a intervenţiilor internaţionale. Operaţiunea „Furtună în Deşert”, prin care Irakul a fost evacuat din Kuweit în ianuarie 1991, a fost o campanie militară predominant occidentală, sub conducerea Statelor Unite ale Americii. Dar ea a fost concepută sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, conform Capitolului VII al Cartei O.N.U., cu sprijinul unanim al Consiliului de Securitate şi susţinerea tuturor statelor din Orientul Mijlociu, cu excepţia aliatului regional cel mai apropiat al Vestului, Iordania. Bombardarea fostei Iugoslavii de către N.A.T.O., din martie 1999, a reuşit să-i forţeze pe sârbi să părăsească provincia Kosovo, după o campanie de şaptezeci şi opt de zile. Din nou, conducerea operaţiunii a aparţinut Statelor Unite ale Americii, însă de data aceasta nu s-a mai recurs la Consiliul de Securitate, iar criticile internaţionale au fost considerabile221.

În perioada dintre Războiul din Golf şi criza din Kosovo, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost implicată într-un număr fără

220 Ibidem, p. 157-158. 221 James Mayall, Op. cit., p. 88.

252

precedent de conflicte – paisprezece doar în Africa. Majoritatea erau conflicte intra, şi nu interstatale, iar intervenţia O.N.U. era motivată de nevoia de a oferi sprijin umanitar, pe lângă funcţiile mai tradiţionale ale Organizaţiei de pacificare şi de menţinere a păcii. Totuşi, cele mai multe dintre aceste operaţiuni se bazau pe mandatele prevăzute în Capitolul VI. Cu alte cuvinte, depindeau de consimţământul părţilor aflate în conflict şi, după cum vom vedea, nu ar trebui categorisite drept intervenţii umanitare propriu-zise. În privinţa celor câteva operaţiuni bazate pe mandatul prevăzut în Capitolul VII – cele din Somalia, Bosnia, Rwanda, Haiti şi Albania, unde statele care inter-veneau erau autorizate să folosească forţa pentru a-şi îndeplini obiecti-vele umanitare –, există opinii diferite, dacă experimentul ar trebui să fie considerat un succes sau nu. În Bosnia, cel mai îndelungat dintre aceste conflicte, războiul a luat sfârşit numai după ce S.U.A. a preluat iniţiativa diplomatică de la O.N.U., iar operaţiunea de menţinere a păcii a fost preluată de N.A.T.O.222.

În iulie 1992, din cauza accentuării conflictului, navele N.A.T.O. care aparţineau Forţelor Mediteraneene permanente ale Alianţei, asistate de Aviaţia de patrulă maritimă a N.A.T.O., au început monitorizarea operaţiunilor din Marea Adriatică, în sprijinul respectării embargoului pe armament instituit de Organizaţia Naţiunilor Unite împotriva tuturor republicilor fostei Iugoslavii. N.A.T.O. şi Uniunea Europei Occidentale au iniţiat, în noiembrie 1992, operaţiuni de forţă pentru respectarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U., destinate prevenirii escaladării conflictului prin sporirea traficului de arme în regiune.

Disponibilitatea Alianţei de a sprijini operaţiunile de menţinere a păcii sub autoritatea Consiliului de Securitate al O.N.U. a fost declarată formal de către miniştrii de externe ai ţărilor membre ale N.A.T.O., în decembrie 1992. Măsurile deja întreprinse de către ţările membre ale N.A.T.O., individual sau în cadrul Alianţei, au fost revizuite şi Alianţa a precizat că era pregătită să răspundă pozitiv şi altor iniţiative pentru care Secretarul General al Naţiunilor Unite ar putea solicita asistenţa Alianţei în domeniu.

O serie de măsuri au fost luate ulterior, cuprinzând operaţiuni maritime comune, sub autoritatea Consiliilor N.A.T.O. şi U.E.O., operaţiuni aeriene N.A.T.O. pentru sprijinirea Forţei de protecţie a

222 Ibidem, p. 89-90.

253

Naţiunilor Unite (UNPROFOR), atacuri aeriene pentru protejarea „Zonelor de siguranţă” ale O.N.U., planificarea contingentelor pentru alte opţiuni pe care O.N.U. le-ar putea adopta.

În decembrie 1995, ca urmare a semnării Acordului de Pace din Bosnia, la Paris, la 14 decembrie, N.A.T.O. a primit mandat din partea O.N.U., în baza Rezoluţiei 1031 a Consiliului de Securitate, de a aplica aspectele militare ale Acordului de Pace. Forţa de implementare a N.A.T.O. (IFOR) a început operaţiile pentru îndeplinirea mandatului la 16 decembrie.

Pe toată durata mandatelor lor, cele două forţe multinaţionale au colaborat strâns, în Bosnia-Herţegovina, cu alte organizaţii interna-ţionale şi agenţii umanitare, inclusiv cele ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum Înaltul Comisariat pentru refugiaţi (U.N.C.H.R.) şi Forţa operativă de poliţie internaţională a O.N.U. (I.P.T.F.).

În februarie 1998, după discuţiile cu participanţii la SFOR, nemembri ai N.A.T.O., Consiliul Nord-Atlantic a anunţat că, în conformitate cu mandatul primit din partea Consiliului de Securitate al O.N.U., N.A.T.O. era pregătită să organizeze şi să coordoneze o forţă multinaţională care să continue activitatea în Bosnia-Herţegovina, ca urmare a încheierii mandatului SFOR, în iunie 1998. Noua forţă îşi menţinea denumirea de SFOR, ceea ce reflecta necesitatea continuă de stabilitate în Bosnia şi de instaurare a fundamentelor unei păci permanente în regiune.

De la declanşarea conflictului din Kosovo, din 1998, precum şi pe toată perioada crizei, au fost menţinute contacte strânse între Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Secretarul General al N.A.T.O.

Dincolo de situaţia din fosta Iugoslavie, confruntate cu alte ameninţări la adresa păcii în lume, statele membre ale N.A.T.O., chiar dacă nu direct, ci prin intermediul Alianţei, şi-au oferit sprijinul pentru susţinerea eforturilor Consiliului de Securitate şi ale Secretarului General al O.N.U., cu scopul de a preveni conflictele şi de a restabili respectarea dreptului internaţional. În prima parte a anului 1998, în contextul implementării rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U. cu privire la situaţia din Irak, şi al regimului de supraveghere internaţională instituit pentru a garanta identificarea şi eliminarea armelor de distrugere în masă şi a capacităţilor de producţie a unor astfel de arme, Alianţa a solicitat încheierea unui acord cu Irakul.

254

La 25 februarie 1998, Secretarul General al N.A.T.O. a făcut o declaraţie salutând încheierea acordului între Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Irak, în vederea soluţionării pe căi diplomatice a crizei din această ţară. Acesta a felicitat eforturile diplomatice susţinute ale comunităţii internaţionale, inclusiv ale Aliaţilor N.A.T.O., şi a accentuat necesitatea îndeplinirii tuturor rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U. La 4 martie 1998, când a readus în discuţie situaţia din Irak, Consiliul Nord-Atlantic a salutat adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei 1154 a Consiliului de Securitate al O.N.U., privind implementarea acordului semnat între Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Irak. Consiliul şi-a declarat sprijinul pentru deciziile relevante ale O.N.U. şi a subliniat importanţa stabilităţii în regiunea Golfului pentru securitatea spaţiului euroatlantic223.

VI.2.2. Complementaritatea N.A.T.O. – O.S.C.E. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa este

singurul forum în care se regăsesc toate ţările continentului european, alături de Canada şi Statele Unite ale Americii, motiv pentru care ea reprezintă cheia de boltă a arhitecturii europene de securitate. O.S.C.E. s-a dovedit a fi un cadru amplu pentru cooperare în domenii referitoare la drepturile omului, libertăţile fundamentale, democratice, preeminenţa dreptului, securitate şi cooperare economică.

Alianţa Nord-Atlantică a sprijinit activ procesul C.S.C.E./O.S.C.E. încă de la crearea sa şi a fost unul din susţinătorii instituţionalizării procesului C.S.C.E. din 1990. La reuniunea la vârf, din noiembrie 1991, de la Roma, N.A.T.O. şi-a reafirmat sprijinul pentru procesul C.S.C.E. şi a definit rolul ce revenea celor două structuri, C.S.C.E. şi Alianţa, în dezvoltarea dialogului şi a cooperării în Europa, ca fiind un rol de complementaritate.

Recunoscând că securitatea Alianţei nu poate fi separată de cea a celorlalte state din Europa, N.A.T.O. consideră dialogul şi cooperarea între diferite instituţii din domeniul securităţii ca un factor important în gestionarea şi eliminarea crizelor, precum şi pentru prevenirea conflictelor.

Importanţa pe care N.A.T.O. o acordă C.S.C.E. a fost subliniată la Oslo, în iunie 1992, când miniştrii Afacerilor Externe ai Alianţei


255

şi-au declarat disponibilitatea de a sprijini activităţile de menţinere a păcii întreprinse sub reponsabilitatea O.S.C.E., inclusiv prin punerea la dispoziţie a infrastructurii şi expertizei Alianţei. Această decizie a deschis calea pentru cea mai amplă interacţiune între N.A.T.O. şi O.S.C.E., mai ales în contextul noilor sarcini ale Alianţei, precum şi al operaţiunilor de implementare şi menţinere a păcii.

Din decembrie 1991, dialogul şi cooperarea N.A.T.O. cu ţările partenere din Centrul şi Estul Europei şi din fosta U.R.S.S. s-au desfăşurat în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (N.A.C.C.). N.A.C.C. a obţinut rezultate vizibile într-un număr important de domenii, precum promovarea relaţiilor de bună vecinătate, dezarmarea şi cooperarea pentru menţinerea păcii. Acest proces şi-a adus o contribuţie substanţială la întărirea cooperării dintre Aliaţii N.A.T.O. şi ţările Partenere, sprijinind, astfel, rolul C.S.C.E./O.S.C.E. în aceste domenii.

Un parteneriat mai puternic şi mai operaţional a început între N.A.T.O. şi partenerii săi, în 1997, când locul N.A.C.C. a fost luat de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (E.A.P.C.). E.A.P.C. a devenit cadrul complet pentru cooperare între N.A.T.O. şi ţările partenere, incluzând Parteneriatul pentru Pace (PfP), pe care a condus-o spre un nivel calitativ nou.

O nouă structură, denumită Comitetul de cooperare politico-mili-tară, Grupul ad-hoc pentru cooperare în menţinerea păcii, funcţionând în cadrul E.A.P.C., s-a dovedit a fi o legătură importantă cu O.S.C.E. Un reprezentant al Preşedinţiei O.S.C.E. participă regulat la reuniunile acestui Comitet, făcând o prezentare, în linii mari, a preocupărilor curente ale O.S.C.E., care prezintă relevanţă pentru grup. Aceste întâlniri formale prezintă o importanţă deosebită în domeniul menţinerii păcii. Ele sunt dovada evidentă a complementarităţii şi transparenţei ce caracterizează dezvoltarea cooperării în domeniul menţinerii păcii care se regăseşte în cadrul preocupărilor E.A.P.C. şi PfP.

De la summitul de la Budapesta, din decembrie 1994, O.S.C.E. a fost implicată într-o dezbatere amplă şi completă asupra tuturor aspectelor securităţii, cu scopul de a elabora un concept de securitate pentru secolul XXI.

În decembrie 1996, în Declaraţia făcută după summitul de la Lisabona asupra unui model complet şi comun de securitate pentru Europa secolului XXI, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor O.S.C.E. au reafirmat – cum s-a arătat – că securitatea europeană solicită cooperarea

256

şi o coordonare mai strânsă între statele participante şi între organizaţiile europene şi transatlantice. Ei şi-au exprimat, de asemenea, intenţia de a întări cooperarea cu alte organizaţii de securitate. În acest sens, Alianţa a contribuit la dezbaterile din cadrul O.S.C.E. asupra modelului de securitate.

În Declaraţia de la Madrid, din 1997, asupra securităţii şi cooperării euroatlantice, şefii de stat şi guvern ai ţărilor N.A.T.O. au calificat O.S.C.E. drept organizaţia completă europeană de securitate. Ei au subliniat rolul esenţial pe care O.S.C.E. îl are în crearea unui mediu de securitate, pace şi stabilitate în Europa şi au evidenţiat importanţa principiilor şi angajamentelor adoptate de către O.S.C.E. ca fondator al dezvoltării structurilor de securitate cooperativă şi cuprinzătoare din Europa.

La Madrid, N.A.T.O. şi-a exprimat, de asemenea, sprijinul susţinut faţă de activitatea O.S.C.E. în elaborarea unui model comun de securitate pentru Europa secolului XXI şi pentru ideea dezvoltării unei Carte europene de securitate în conformitate cu deciziile luate cu ocazia summitului O.S.C.E. de la Lisabona, din 1996.

Conceptul comun de dezvoltare a cooperării între instituţiile de sprijin reciproc, aşa cum a fost acceptat la reuniunea ministerială de la Copenhaga a Consiliului European din decembrie 1997, a trasat o listă de principii şi angajamente pentru dezvoltarea cooperării între organizaţiile şi instituţiile de susţinere reciprocă în cadrul Platformei pentru securitate cooperativă. În cadrul organizaţiilor şi instituţiilor din care fac parte, statele participante s-au angajat să acţioneze pentru asigurarea adeziunii organizaţiilor şi instituţiilor respective la Platformă.

Ca o primă categorie de măsuri în vederea dezvoltării cooperării dintre O.S.C.E. şi organizaţiile şi instituţiile respective, conceptul comun sugerează păstrarea unor contacte periodice, inclusiv întâlniri, în vederea creării unui cadru de dialog permanent, a unei transparenţe mai mari şi a unei cooperări mai practice. Aceasta implică apariţia unor funcţionari de legătură sau a unor puncte de contact, reuniuni adecvate şi alte contacte destinate unei mai bune familiarizări instrumentale de prevenire a conflictelor specifice fiecărei organizaţii. N.A.T.O. şi O.S.C.E. şi-au dezvoltat relaţiile de cooperare pe baza conceptului comun menţionat.

În cadrul Forumului OSCE pentru Securitate şi Cooperare (F.S.C.), ţările membre ale N.A.T.O., împreună cu alte state participante, au prezentat mai multe propuneri fundamentale privind

257

probleme cum ar fi schimbul de informaţii asupra planificării apărării, neproliferarea şi transferul de arme, cooperarea şi relaţiile militare, schimbul global de informaţii militare şi măsurile de stabilizare ce trebuie luate în situaţii de criză locală. Între 1993 şi 1995, toate aceste propuneri au contribuit la dezvoltarea unui număr important de documente ale O.S.C.E. Alianţa a mai făcut propuneri pentru revizuirea măsurilor privind crearea încrederii şi securităţii (C.S.M.B.) conţinute în Documentul de la Viena al O.S.C.E., ceea ce a contribuit la elaborarea unei versiuni revăzute şi îmbunătăţite a acestui document, adoptat în decembrie 1994 (Documentul Viena, 1994)224.

O dovadă concludentă a angajamentului Alianţei în promovarea securităţii, prosperităţii şi democraţiei în regiunea euroatlantică o constituie sublinierea făcută în Conceptul Strategic revizuit, ca şi în alte documente emise de oficialii N.A.T.O. la summitul de la Washington, în aprilie 1999. Se subliniază, în aceste documente, faptul că ţările membre ale N.A.T.O. sprijină pe deplin atât principiile fundamentale ale O.S.C.E., cât şi abordarea globală şi comună a problemei securităţii. Acest sprijin s-a concretizat – aşa cum am arătat – prin contribuţia directă a Alianţei la eforturile O.S.C.E. de consolidare a securităţii şi stabilităţii europene şi, mai ales, la operaţiunile de menţinere a păcii care cad în sarcina O.S.C.E.225.

VI.2.3. N.A.T.O. şi U.E. – parteneri în procesul de edificare a noii arhitecturi de securitate regională N.A.T.O. s-a adaptat, încă de la începutul anilor ’90, la

schimbările politice survenite în mediul internaţional şi s-a afirmat ca principal factor de stabilitate şi securitate în Europa. Pentru ţările din centrul şi sud-estul Europei, Alianţa a devenit o sursă de stabilitate şi un exponent credibil al principiilor şi valorilor democratice. Lansarea Parteneriatului pentru Pace a permis fostelor ţări comuniste să participe la activităţi de pregătire comună cu armatele ţărilor membre N.A.T.O. În paralel cu dezvoltarea PfP, mijloc eficient de armonizare conceptuală şi acţională a capacităţilor de apărare puse la dispoziţie pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii într-un cadru extins şi integrat, începând cu 1993, S.U.A. au contribuit în mod constant la dezvoltarea unui puternic „pilon” european în cadrul Alianţei Nord-

224 Ibidem, p. 244-246. 225 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Op. cit., p. 365-366.

258

Atlantice. Acesta era strâns legat de constituirea unor capacităţi militare care să fie „separabile, dar nu separate” de Alianţă. Partea militară a U.E. ar putea folosi capacităţile N.A.T.O., fiind capabilă să preia rezolvarea misiunilor de tip Petersberg, în cazul în care N.A.T.O. (S.U.A.) nu doresc să se implice226.

Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare (I.E.S.A.) priveşte, în primul rând, cum am arătat, revizuirea rolului europenilor în cadrul Alianţei Atlantice în sensul sporirii acestuia spre a se ajunge la un statut egal între aceştia şi americani. I.E.S.A. este legată, însă, şi de dimensiunea de securitate şi apărare a construcţiei politice europene. O P.E.S.A. autonomă nu poate trece peste poziţia N.A.T.O., deoarece Alianţa Nord-Atlantică reprezintă principala garanţie a securităţii europene, reprezintă garanţia legăturilor transatlantice şi poziţia Statelor Unite ale Americii în Europa. De o astfel de realitate este inevitabil ancorată orice iniţiativă europeană în materie de securitate şi apărare.

O Politică de Apărare Comună şi o Apărare Comună a europenilor pun în discuţie statutul N.A.T.O., principala organizaţie care se ocupă cu apărarea colectivă; în primul rând, Washingtonul nu doreşte dezvoltarea unei I.E.S.A. în afara N.A.T.O., a unei structuri autonome europene care să se ocupe de apărarea europeană. Din această cauză, americanii sprijină o I.E.S.A. doar în cadrul N.A.T.O., în sensul realizării unei distribuţii a responsabilităţilor în interiorul Alianţei Nord-Atlantice, dar care să nu afecteze preeminenţa Washingtonului.

Această situaţie a dat naştere şi unei dispute europene privind realizarea unei dimensiuni de securitate şi apărare în cadrul P.E.S.C. Astfel, un grup de state ale Uniunii Europene, în frunte cu Marea Britanie şi Olanda, nu agreează ideea unei capacităţi europene de apărare în afara N.A.T.O., care să pericliteze statutul acesteia din urmă şi care ar putea pune sub semnul întrebări poziţia americanilor în Europa. Aceste state au fost calificate drept atlantiste.

Un al doilea grup de state europene, condus de Franţa, leagă I.E.S.A. de obţinerea unui statut egal cu cel al Statelor Unite ale Americii în cadrul Alianţei Nord-Atlantice şi doresc o Uniune Europeană care să îşi poată asigura singură propria apărare. Aceste ţări reprezintă curentul europenist din interiorul U.E.. Evoluţia nesatisfăcătoare a P.E.S.C., asumarea cu succes de către N.A.T.O. a unui nou rol strategic în contextul unor relaţii internaţionale cu aspect

226 Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Op. cit., p. 107-108.

259

complet diferit faţă de cele ale fostei lumi bipolare au făcut ca toate statele membre ale Uniunii Europene să înţeleagă importanţa Alianţei Nord-Atlantice pentru securitatea europeană. Niciun membru al Uniunii nu doreşte subminarea rolului N.A.T.O. în Europa, ci, din contră, chiar şi Franţa a reintrat, în 1995, în structura militară integrată a N.A.T.O. Statele comunitare, pe parcursul anilor ’90, au încercat să depăşească această dilemă între o P.E.S.C. cu o dimensiune de apărare şi un N.A.T.O. puternic. Evoluţia a favorizat cea de-a doua opţiune în dauna celei dintâi. Neîndoielnic, această poziţie a S.U.A. şi a ţărilor nord-atlantice a limitat construcţia politică europeană în acest domeniu.

În 1991, disputa referitoare la statutul U.E.O. a fost natural legată de cea relativă la N.A.T.O. O U.E.O. complet integrată în U.E. ar fi periclitat statutul Alianţei Nord-Atlantice din moment ce, conform Tratatului de la Bruxelles Modificat, aceasta asigură şi apărarea alianţei europene. Dizolvarea U.E.O. în U.E. ar fi dus la extinderea umbrelei de protecţie a N.A.T.O. asupra unei Uniuni care dorea să rivalizeze cu N.A.T.O. Rezultatul Consiliului European de la Maastricht a fost o victorie a atlantiştilor: U.E.O. urma să fie atât parte integrantă a dezvoltării U.E., cât şi mijloc de consolidare a pilonului european al Alianţei Atlantice.

Totodată, Titlul V al T.U.E. se ferea să confere un rol prea mare unei P.E.S.A. Aceasta „respectă obligaţiile decurgând pentru anumite State Membre din Tratatul Atlanticului de Nord şi este compatibilă cu politica comună de securitate şi apărare adoptată în acest cadru”227. Aşa cum U.E.O. stabilea relaţii instituţionale cu U.E., prin intermediul „Declaraţiei privind U.E.O.”, anexată T.U.E., E.O. urma să reprezinte puntea dintre Uniunea Europeană şi N.A.T.O., stabilind cu acesta din urmă o cooperare la nivel de Secretariate şi armonizându-şi metodele de lucru228. Pentru prima dată, Alianţa Nord-Atlantică era menţionată într-un document fundamental al C.E./U.E., reflectând astfel necesitatea stabilirii unei relaţii între cele două organizaţii.

Aşa cum afirmă T.U.E., europenii, în special francezii, au văzut o legătură directă între dezvoltarea unei dimensiuni de securitate şi apărare în cadrul U.E. şi eforturile de a stabili un „pilon” european în cadrul N.A.T.O. În schimb, Statele Unite ale Americii au considerat

227 *** Tratatul Uniunii Europene…, p. 192. 228 *** Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene,

p. 243-244.

260

reîntărirea „pilonului” european al Alianţei Nord-Atlantice concomitent cu dezvoltarea unei identităţi europene separate în materie de apărare ca obiective contradictorii229. De asemenea, S.U.A. a susţinut că nu există legătură automată între relaţiile U.E.O. cu U.E. şi interacţiunea celei dintâi cu N.A.T.O.230.

Totuşi, S.U.A. a preferat să se implice în procesul de integrare europeană decât să rămână pe dinafară, încercând astfel să supravegheze şi să îngrădească orice „evoluţie neliniştitoare” a P.E.S.C. asupra căreia europenii ar cădea de acord şi care ar afecta poziţia N.A.T.O. Astfel, noul concept strategic al N.A.T.O., din 1991, conţinea o concesie faţă de europeni, şi anume specifica acordul faţă de dezvoltarea unei structuri europene multinaţionale şi integrate care să-i ajute pe aliaţii europeni să pună la punct o apărare comună; treptat, americanii au adoptat o atitudine mai constructivă faţă de I.E.S.A. Summitul Alianţei Alantice, desfăşurat pe 10-11 ianuarie 1994, hotăra să pună la dispoziţia U.E.O. capacităţi ale N.A.T.O., pentru operaţii menite să pună în aplicare P.E.S.C. a Uniunii. Astfel, era manifestată intenţia de a crea legături cu U.E.O. şi dinspre N.A.T.O., nu numai dinspre U.E. Concretizarea acestei intenţii s-a produs la 3 iunie 1994, atunci când, la Berlin, Consiliul Atlanticului de Nord a hotărât lansarea conceptului de Grup de Forţe Interarme Multinaţionale (G.F.I.M.), care ilustrează tocmai capacitatea U.E.O. de a întreprinde operaţii folosindu-se de tehnica N.A.T.O.

Imediat, această iniţiativă a fost organic legată de I.E.S.A. La prima vedere, conceptul de G.F.I.M. oferea un drum convenabil între controversele dintre Franţa şi Marea Britanie privind preeminenţa U.E.O. sau N.A.T.O., realiza o cooperare mai strânsă între Alianţa Nord-Atlantică şi U.E.O. şi, în acelaşi timp, reflecta dorinţa Franţei de a constitui o I.E.S.A. în N.A.T.O.231. Într-adevăr, G.F.I.M. constituie o variantă convenabilă atât pentru americani, cât şi pentru europeni, însă acest concept conţine câteva capcane care limitează autonomia europeană de acţiune.

Prin G.F.I.M., americanii au urmărit şi să facă inutilă orice creare a unor mijloace operaţionale ale U.E.O. (atât timp cât se poate apela la

229 *** The new Germany and the new Europe, p. 262. 230 John Peterson (coordonatori), A Common Foreign Policy for

Europe? Competing visions of the C.F.S.P., Londra, Routledge, 1998, p. 104. 231 Simon Duke, Op. cit., p. 146.

261

mijloacele N.A.T.O.), eliminând astfel posibilitatea ca U.E.O. să concureze Alianţa Atlantică în domeniul apărării. Chiar dacă nu s-a urmărit expres acest ţel, practic acest lucru s-a întâmplat. Mai mult, G.F.I.M. oferă S.U.A. un droit de regard asupra oricărei operaţiuni europene purtate cu mijloace N.A.T.O., întrucât acest fapt presupune o consultare permanentă cu Alianţa Nord-Atlantică pe toată durata misiunii.

Astfel, deşi coordonarea politică şi strategică a operaţiilor revine U.E.O., N.A.T.O. şi-a rezervat posibilitatea de a supraveghea acest proces; în fine, aplicarea conceptului G.F.I.M., separabile de N.A.T.O., dar nu separate, depinde de aprobarea Consiliului Nord-Atlantic şi deci de cea a Washingtonului. În acest fel, Statele Unite ale Americii pot să blocheze orice iniţiativă europeană, refuzând să furnizeze echipament pentru operaţiile U.E.O. Acest aspect al G.F.I.M. a fost subliniat de Chilton, care considera că „atât timp cât nu există un angajament din partea N.A.T.O. de a nu bloca deciziile U.E.O. prin refuzul accesului la mijloacele sale, conceptul G.F.I.M. va asigura controlul şi conducerea Statelor Unite peste tot, permiţându-le, în acelaşi timp, să poarte o povară mai mică” şi că aceasta reprezintă „o manevră pentru a menţine dependenţa U.E. de mijloacele N.A.T.O. şi ale S.U.A.”232. Cu toate acestea, conceptul G.F.I.M. a fost primit bine de către europeni, Franţa, în special, identificând în acesta o oportunitate pentru europeni de a avea acces la sistemul de comunicaţii, infrastructura, informaţiile şi sistemele de alertă ale N.A.T.O.233.

G.F.I.M. a realizat o complementaritate între Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană, oferind un mijloc care evită suprapunerea unor atribuţii ale celor două organizaţii. Declaraţia N.A.T.O. de la Madrid, din 8 iulie 1997, a reiterat importanţa acordată G.F.I.M., în sensul dezvoltării unei I.E.S.A. în cadrul Alianţei Nord-Atlantice.

În 1998, la Saint Malo, preşedintele francez Jacques Chirac şi primul-ministru britanic Tony Blair au completat prevederile Tratatului de la Amsterdam, declarând că Politica Europeană de Securitate şi Apărare ar trebui întărită, având în acelaşi timp autonomie de mişcare. Astfel, iniţiativa propusă de cele 15 state U.E., la Helsinki (1999), de a crea, până în 2003, o forţă de reacţie rapidă, care să fie în măsură să desfăşoare 50.000-60.000 de oameni, capabilă să îndeplinească acţiuni de ajutor umanitar, misiuni de salvare, de menţinere a păcii, de

232 John Peterson (coordonator), Op. cit., p. 104. 233 Ibidem, p. 102.

262

prevenire a conflictelor (misiuni de tip Petersberg), a fost bine primită de către Alianţa Nord-Atlantică. Motivul este acela că ea nu concurează N.A.T.O., care rămâne în continuare fundamentul apărării aliate, după cum afirma prim-ministrul britanic Tony Blair, ci completează Alianţa.

Summitul Consiliului European de la Helsinki a răspuns, în mod prioritar, mandatului transmis de Consiliul European, de la Köln privind realizarea Politicii Europene Comune de Securitate şi Apărare, amplificând acţiunile în ceea ce priveşte aspectele militare şi nemilitare ale gestionării crizelor. Eforturile conjugate ale N.A.T.O. şi U.E. în Balcani au demonstrat faptul că o cooperare strânsă între cele două organizaţii oferă avantaje considerabile234.

Deşi Tratatul de la Amsterdam a inclus sarcini de tip Petersberg ca posibilitate de manifestare a P.E.S.A., niciun progres semnificativ nu s-a făcut în direcţia evoluţiei relaţiilor dintre U.E. şi N.A.T.O., acestea rămânând la acelaşi nivel. Cele două tratate ale Uniunii Europene au păstrat ambele opţiuni deschise şi au amânat o decizie în acest sens pentru o dată nedeterminată. Însă, noua dezvoltare a dimensiunii de securitate şi apărare a P.E.S.C., apărută în urma Consiliului European desfăşurat la Köln în iunie 1999, a necesitat constituirea unei relaţii directe între U.E. şi N.A.T.O., fără intermedierea Uniunii Europei Occidentale. Franţa, în special, nu a dorit niciodată realizarea unui dialog direct între U.E. şi N.A.T.O., temându-se că o astfel de cooperare ar putea conduce la interferenţa S.U.A. în politicile Uniunii235.

Forţa de Reacţie Rapidă a Uniunii Europene va putea desfăşura operaţiuni pe acelaşi principiu al G.F.I.M. Un raport al Preşedinţiei U.E., prezentat la Köln, prevedea realizarea unui acces garantat la mijloacele de planificare ale N.A.T.O., susceptibile de a contribui la planificarea militară a operaţiilor conduse de U.E.236. Dar, Forţa de Reacţie Rapidă poate purta operaţii şi fără a face apel la G.F.I.M., ceea ce creează o problemă referitoare la faptul că I.E.S.A. nu se poate manifesta decât în cadrul N.A.T.O. Oricum, menajarea complementarităţii dintre N.A.T.O. şi U.E. a prevalat în decizia Consiliului European de la Helsinki (decembrie 1999).

Limitarea Forţei de Reacţie Rapidă la a întreprinde operaţiuni de tip Petersberg, ceea ce înseamnă a lăsa apărarea europeană complet în

234 Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Op. cit., p. 108. 235 John Peterson (coordonatori), Op. cit., p. 103. 236 Nicole Gnesotto, Introduction: l'OTAN et l' Europe à la lumière du

Kosovo, Anexă, în „Politique Étrangère”, nr. 2/1999, Paris, L' Institut de Relations Internationales, p. 218.

263

sarcina N.A.T.O., reprezintă o victorie a S.U.A. Un punct esenţial al Declaraţiei Consiliului European de la Helsinki a privit tocmai dezvoltarea acestei complementarităţi faţă de N.A.T.O. Astfel, Forţa de Reacţie Rapidă a U.E. va acţiona acolo şi atunci când Alianţa Nord-Atlantică şi-a exprimat intenţia de a nu întreprinde nimic. Acest aspect ar putea însemna un alt drept de veto al americanilor; în momentul în care vor considera oportun ca U.E. să nu fie angajată într-o anumită operaţiune, într-un anumit loc, ei vor impune, simplu, o implicare a N.A.T.O. În afară de faptul că încă nu deţine nicio atribuţie în materie de apărare colectivă şi în ceea ce priveşte sarcinile de tip Petersberg, U.E. are un rol secundar în comparaţie cu Alianţa Nord-Atlantică. O altă prevedere a Declaraţiei de la Helsinki se referă la faptul că ţări membre N.A.T.O., non-membre U.E., vor putea să participe la misiunile coordonate de U.E. în cazul în care se aplică conceptul G.F.I.M.

Totodată, aceste ţări au fost invitate să participe şi la celălalt gen de operaţiuni ale U.E., care nu implică folosirea de capacităţi N.A.T.O., şi aceasta ar putea da naştere la complicaţii nedorite. Consiliul European de la Feira (iunie 2000) a hotărât, în ciuda reţinerilor Franţei, stabilirea unui dialog instituţional între U.E. şi N.A.T.O., fără a se mai apela la puntea reprezentată de U.E.O. Astfel, au fost create câteva grupuri de lucru comune U.E.-N.A.T.O., cu scopul de a analiza problemele de securitate, modalităţile de acces al U.E. la N.A.T.O. şi de a defini acorduri permanente între cele două organizaţii237. Tot în această direcţie au avut loc întâlniri între Comitetul Politic şi de Securitate al U.E. şi Consiliul Permanent al N.A.T.O. şi între înaltul Reprezentant pentru P.E.S.C. şi Secretarul General al Alianţei Nord-Atlantice.

Aspectul dezvoltării unei dimensiuni europene de securitate şi apărare rămâne încă o problemă sensibilă. Definirea relaţiilor între U.E. şi N.A.T.O. nu este nici pe departe un fapt consumat şi, din această cauză, contradicţii vor mai apărea cu siguranţă. Noul concept strategic al N.A.T.O., aprobat la Washington, în 1999, vine în întâmpinarea a ceea ce europenii au iniţiat la Köln şi reafirmă angajamentul Alianţei Nord-Atlantice de a dezvolta o I.E.S.A. Această relaţie cu N.A.T.O., absolut necesară, este totuşi principala cauză a

237 Javier Solana, Where does the European Union stand on CFSP, Berlin, 14.11.2000, http://europa.eu.int./comm/extemal_relations/news/solana/speech, p. 3.

264

limitării P.E.S.A. Atât timp cât Uniunea Europeană nu dispune de o capacitate cu rol principal în apărarea Europei, chiar dacă aceasta ar însemna punerea în discuţie a prezenţei americane pe continent, ea nu va putea să devină cu adevărat un actor major al relaţiilor internaţionale.

În noiembrie 2000, la Bruxelles, în cadrul Reuniunii Angajării Capacităţilor (Capabilities Commitment Conference), miniştrii Apărării ai celor 15 ţări membre U.E. prezentau deja oferta de forţe şi mijloace militare pentru strategia militară comună europeană şi luau în considerare, în documentul privind „angajarea capacităţilor”, trei capitole importante:

– obiectivul global (ce se poate face în 2003 şi ce se putea face mai devreme, în 2001);

– necesităţile ce vor apărea şi a căror rezolvare va viza în mod prioritar conceptul C 3 (comandă, control, comunicaţii), transportul strategic şi informaţiile;

– constituirea unui mecanism care să permită evaluarea şi analiza progreselor făcute pentru realizarea acestor obiective.

De asemenea, cum am arătat, a fost reafirmată hotărârea ca Forţa de Reacţie Rapidă a U.E. să cuprindă:

– până la 80.000 de militari, din care 60.000 pentru Forţele terestre;

– 300-350 de aeronave de diferite tipuri pentru F.A.M.; – 80 de nave de diferite categorii şi tipuri pentru F.M.M. O lună mai târziu, la summitul de la Nisa, s-a încercat clarifi-

carea unor probleme majore referitoare la gradul de independenţă faţă de N.A.T.O. a forţei armate europene şi la modalităţile de cooperare între N.A.T.O. şi U.E. în domeniul politicii de apărare. Crearea Corpului de Armată European ar putea fi considerată, din punct de vedere al integrării, la fel de importantă ca şi apariţia monedei comune europene.

Summitul de la Praga din noiembrie 2002, extinderea lărgită, cea mai mare din istoria Alianţei, au marcat o nouă etapă în dezvoltarea şi adaptarea N.A.T.O. la noul context internaţional, contribuind la întărirea apărării Europei. Hotărârea luată la Praga a însemnat creşterea populaţiei N.A.T.O. cu un număr de 46 milioane de oameni şi a teritoriului cu 593.000 km², consolidarea Alianţei, întărirea securităţii fiecărei ţări invitate şi, totodată, construirea unei Europe unite şi democrate, libere şi pacificate. Un alt moment important pentru relaţia

265

de cooperare între N.A.T.O. şi U.E. a fost reprezentat de Reuniunea Consiliului European de la Copenhaga, din decembrie 2002.

Deschiderea U.E. spre Est, care are loc aproape paralel cu demersul similar al N.A.T.O., asigură pentru prima dată în istorie cele mai favorabile condiţii pentru crearea unei Europe unite. Extinderea U.E. măreşte familia europeană cu 370 milioane oameni şi creşte puterea sa economică cu 9,2 miliarde de dolari, rivalizând astfel cu cea a S.U.A. Totodată, decizia privind extinderea U.E. şi includerea în rândurile sale până în 2004 a încă 10 state, la care se vor adăuga alte două state (România şi Bulgaria) până în 2007 reprezintă garanţii substanţiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate europene.

La Copenhaga, cele două organizaţii au pus la punct mecanismul de funcţionare a dispoziţiilor „Berlin plus” în vederea unei cooperări practice în domeniul apărării. Astfel, legătura dintre N.A.T.O. şi U.E. se dezvoltă în direcţia unei noi relaţii strategice transatlantice, spre beneficiul reciproc al celor două organisme de securitate. Chiar dacă N.A.T.O. rămâne pilonul de bază al apărării şi securităţii în Europa, se simte nevoia împărţirii responsabilităţitor (burden sharing), dându-se statelor europene posibilitatea să se implice mai mult în rezolvarea problemelor pe propriul continent. Astfel, agenda de lucru a Greciei pe perioada în care deţinea preşedinţia U.E. a fost încărcată cu proiecte ambiţioase, cum ar fi: operaţionalizarea F.E.R.R. şi preluarea de către aceasta a misiunii de pace din Macedonia, până în mai 2003, data la care se preconiza, de asemenea, şi organizarea unei reuniuni la nivel de miniştri ai Apărării din ţările membre U.E., în vederea înlăturării unor deficienţe care afectează capacitatea militară a F.E.R.R.

Problema care se pune, însă, este aceea a materializării acestor proiecte, pentru că altfel apare riscul pierderii credibilităţii politicii comune de securitate şi, după cum afirma lordul Robertson, „armatele de hârtie nu câştigă războaie şi nici nu menţin pacea”.

Chiar dacă contextul general este pozitiv în ceea ce priveşte cooperarea, chiar dacă s-au făcut progrese considerabile, relaţia dintre N.A.T.O. şi U.E. trebuie întărită şi ar fi necesar, să afirmă, ca liderii Alianţei şi U.E. să se concentreze asupra unor domenii de cooperare prioritare, cum ar fi: planificarea operaţională, planificarea pentru situaţii neprevăzute, planificarea capacităţilor şi a apărării, planificarea achiziţiilor şi a unui set de reguli cu privire la cooperare şi apărare, la managementul crizelor. În Europa actuală, este oricând posibil ca şi

266

conflicte locale minore să se transforme în probleme internaţionale majore. Conflictele regionale nu afectează doar părţile implicate, ci ameninţă stabilitatea unor zone mult îndepărtate de punctul de origine a crizei. Acestea implică şi alte state, determină valuri masive, destabilizatoare de refugiaţi şi se caracterizează prin violări ale drepturilor omului, care nu pot fi ignorate. Astfel, atunci când se sesizează necesitatea implicării într-o criză regională în devenire, organizaţiile de securitate trebuie să acţioneze în mod coordonat.

Relaţia dintre N.A.T.O. şi U.E. trebuie, de asemenea, văzută şi în perspectiva altor probleme cu care se confruntă Alianţa şi cu care se confruntă, desigur, şi continentul european. După evenimentele din septembrie 2001, N.A.T.O. a trebuit să-şi readapteze capacităţile militare pentru a putea face faţă terorismului şi armelor de distrugere în masă. Este nevoie de forţe mai uşoare, dislocabile rapid, care să aibă sisteme moderne şi sigure de comandă şi control, astfel încât să poată coopera în mod eficient. Este, de asemenea, nevoie de capacităţi de înaltă tehnologie, cum ar fi muniţiile de mare precizie, pentru a învinge rapid şi cu minimum de pierderi, de avioane de transport strategic, pentru a disloca forţele la locul conflictului, şi de sprijinul logistic necesar susţinerii acestora. Trebuie, de asemenea, găsite soluţii pentru diminuarea decalajului în materie de capacităţi între S.U.A. şi Europa şi promovate iniţiative în domeniul luptei împotriva armelor de distrugere în masă (apărarea împotriva armelor biologice şi bioterorismului, apărarea antirachetă).

Multe dintre barierele care existau între N.A.T.O. şi U.E. au fost depăşite. S-au depus eforturi constante pentru crearea unei legături transatlantice strânse şi menţinerea unui echilibru între Europa şi S.U.A. În acest context, trebuie subliniată noua relaţie a N.A.T.O. cu Rusia. Obiectivul comun este acela de a construi un climat de securitate împreună cu Rusia. Aceasta, s-a arătat, trebuie să fie implicată în operaţii de menţinere a păcii şi gestionare a crizelor în Europa. Acţionând alături de Rusia, atât la nivel conceptual, cât şi în operaţii comune, Alianţa va fi capabilă să aducă resurse enorme în sprijinul reglementării situaţiilor de criză şi să reducă riscul divergenţelor legate de reacţia internaţională la o asemenea situaţie. Aceasta repre-zintă o provocare ce nu trebuie ignorată, deoarece angajamentul constructiv al Rusiei va contribui la o abordare coerentă, la nivel european extins, a operaţiilor de menţinere a păcii şi de

267

gestionare a crizelor şi, deci, la o mai mare stabilitate şi securitate în zona euroatlantică.

Cu toate acestea, procesul de adaptare la orice situaţie în care ar fi implicate cele două organizaţii – U.E. şi N.A.T.O.– este dificil pentru toţi membrii acestora, în special pentru cei europeni, pentru că se vorbeşte, în ultima vreme, tot mai mult, despre o „Europă veche”, reprezentată de Franţa şi Germania, şi de una „nouă”, din care ar face parte ţările est-europene, membre sau candidate U.E. şi N.A.T.O.

Războiul din Irak a declanşat o criză de proporţii în sânul familiei europene datorită diferenţelor de opinie cu privire la acesta. Europa a fost divizată pentru moment; pe de o parte, Anglia şi Spania au fost alături de S.U.A. în ceea ce priveşte desfăşurarea operaţiilor militare împotriva regimului Saddam, iar pe de altă parte, Franţa şi Germania nu au agreat deloc ideea unui nou conflict în Golf. În mijlocul acestei dispute se află statele sud-est europene care s-au manifestat în favoarea S.U.A., atrăgându-şi astfel mânia sau, în orice caz, reproşul „vechii Europe”238.

Stabilirea unui echilibru, pe termen lung, între cele două organisme prezintă o importanţă deosebită pentru viitorul Alianţei şi pentru dezvoltarea de către U.E. a Politicii Externe de Securitate şi Apărare (P.E.S.A).

Uniunea Europeană tinde să-şi creeze, cum am spus, propria politică externă şi capătă, din ce în ce mai mult, coerenţă în domeniul economic şi politic. Această tendinţă va creşte, dar un rol sporit al U.E. nu trebuie să afecteze interesele N.A.T.O., şi viceversa. N.A.T.O. a constituit deja unităţi cu înalt nivel de operativitate (High Level Readiness Forces), care vor putea fi preluate de U.E. şi utilizate ca elemente ale propriei F.R.R. Forţa Europeană de Reacţie Rapidă (F.E.R.R.) nu va dispune de elemente combative subordonate permanent, acestea fiind oferite temporar de către statele membre U.E. din cadrul forţelor naţionale sau de către N.A.T.O., din forţele aflate la dispoziţie. F.E.R.R. ar urma să acopere spectrul misiunilor de mică intensitate (low intensity conflicts), în timp ce responsabilitatea pentru soluţionarea conflictelor de mare intensitate (high intensity conflicts) ar reveni Forţei de Reacţie Rapidă N.A.T.O.

Completarea reciprocă dintre cele două forţe este cu atât mai evidentă cu cât infrastructura N.A.T.O. şi tehnologia oferită de S.U.A.

238 Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Op. cit., p. 109-113.

268

reprezintă o alternativă de preferat, datorită, mai ales, diminuării continue a forţelor armate ale statelor europene şi a bugetelor de apărare ale acestora.

Pentru ca europenii să-şi dezvolte mai uşor obiectivele de politică externă şi de securitate, N.A.T.O. le-a pus la dispoziţie conceptul de Comandament al Forţei Întrunite (C.J.T.F.), care ar putea fi o soluţie practică şi eficientă. Având în vedere acest aspect, este posibil ca, la un moment dat, în viitor, componentele apărării europene să se suprapună. De aceea, trebuie să se urmărească îndeaproape aspectul împărţirii responsabilităţilor, în scopul evitării oricăror tensiuni sau diviziuni în Europa şi pentru păstrarea unei strânse legături transatlantice.

Evoluţia evenimentelor în materie de securitate europeană din ultimii ani a reafirmat dorinţa statelor de pe vechiul continent de dezvoltare a unei identităţi de apărare şi securitate proprii, bazată pe principiul „separabil, dar nu separat” de N.A.T.O. (în ceea ce priveşte utilizarea forţelor şi mijloacelor). Cu toate că statele membre ale U.E. vor avea, probabil, dificultăţi în a pune la dispoziţie efectivele, echipamentele şi mijloacele strategice pentru viitoarea forţă, oricare ar fi ea, realizarea acestui proiect va constitui nu numai o provocare pentru capacitatea europenilor de a realiza în comun o forţă armată, dar va reprezenta şi un aport benefic şi util la procesul de stabilitate şi securitate. Trebuie să se aibă în vedere faptul că ţările care contribuie sunt obligate să-şi ia angajamente realiste, care să se înscrie în bugetele lor militare şi să nu reprezinte doar nişte „promisiuni pe hârtie", după cum avertiza Javier Solana.

Punerea în funcţiune a Forţei Europene de Reacţie Rapidă va obliga statele membre ale U.E. să-şi armonizeze cooperarea în domeniul industriei de apărare. Forţa europeană va permite ţărilor membre ale U.E. să intervină militar în acele situaţii de criză în care S.U.A. nu doresc să se implice cu propriile trupe. Această forţă nu va fi o armată permanentă, ci una care se va constitui ori de ori este nevoie şi se va implica numai în acţiuni de tip Petersberg.

Dezvoltarea unei reale politici europene de securitate şi apărare (P.E.S.A.) va consolida N.A.T.O., fiind în acelaşi timp cea mai vizibilă şi mai promiţătoare încercare a europenilor de a transforma în realitate aspiraţiile vechi de o jumătate de secol în domeniul securităţii.

După atentatele din 11 septembrie 2001, securitatea internă a Uniunii Europene a devenit un obiectiv major. Dacă, la început,

269

campania declanşată împotriva terorismului a fost considerată ca fiind necesară şi legitimă şi că orice mijloc este valabil şi adecvat pentru combaterea acestuia, în ultima vreme, părerile au început să fie diferite. Criza irakiană şi necesitatea soluţionării acesteia prin adoptarea unor măsuri unanim acceptate au dus la diferenţierea opiniilor politice ale S.U.A. şi statelor europene. Astfel, Europa şi S.U.A. au puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte securitatea în condiţiile unei ameninţări cum ar fi terorismul global.

Crearea unei capacităţi de apărare sub auspiciile Uniunii Europene s-a impus ca necesitate, mai ales în urma crizei Kosovo, din 1999. Până în prezent, realizarea forţei europene de apărare nu a fost posibilă, datorită viziunilor diferite pe care le au în această privinţă preşedintele francez şi premierul britanic. Dacă Jacques Chirac a promovat întotdeauna ideea unei apărări independente, Tony Blair a subliniat, de fiecare dată, necesitatea unei forţe de intervenţie integrată cu structurile N.A.T.O.

Reuniunea de la Bruxelles, din 2002, în care liderii grupului celor patru – Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg – au făcut propuneri concrete pentru înfiinţarea unor noi forţe militare, în afara N.A.T.O., care să pună bazele apărării europene comune, a adâncit şi mai mult divergenţele dintre europeni şi americani şi a dat naştere la opinii diferite printre ţările membre ale U.E.

În declaraţia comună pe care au semnat-o, preşedintele francez Jacques Chirac, cancelarul german Gerhard Schröder, primul ministru belgian Guy Verhofstadt şi omologul său luxemburghez Jean-Claude Juncker au ţinut totuşi să arate că „pentru Europa parteneriatul transatlantic rămâne o prioritate strategică” şi că doresc să întărească legăturile între membrii U.E. În plus, Jacques Chirac sublinia: „Ţările noastre consideră complementare îndatoririle faţă de Uniunea Europeană şi faţă de N.A.T.O ... prin crearea unei Europe puternice, contribuim şi la întărirea Alianţei Nord-Atlantice”.

Deşi au omis să menţioneze intenţia de a înfiinţa propria Forţă de Reacţie Rapidă şi un Stat Major european, cei patru au prevăzut diferite structuri militare (comandament european de transport strategic; nucleu colectiv pentru planificarea şi conducerea operaţiilor; Cartier General Multinaţional cu capacitate de desfăşurare), care, în ansamblu, ar putea concura Cartierul General al N.A.T.O. din Europa. Ei şi-au arătat intenţia de a constitui un „grup pionier” al ţărilor membre ale U.E., care să lanseze o aşa-numită Uniune de Apărare şi

270

Securitate Europeană, ca parte a oricărei viitoare constituţii a U.E., toate celelalte state membre ale U.E. fiind încurajate să adere la această Uniune.

Cei patru au accentuat faptul că iniţiativa lor nu este nici antiamericană, nici anti-N.A.T.O. Cancelarul german Gerhard Schröder declara că U.E. trebuie să aibă propriile capacităţi militare şi aprecia că, prin propunerile făcute, cele patru ţări nu vor altceva decât să schimbe proporţia dintre americani şi europeni din cadrul Alianţei: „În N.A.T.O. avem prea mult America şi prea puţin Europa”.

Dacă iniţiativa grupului celor patru a fost salutată de către fostul preşedinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, alte ţări europene care nu au fost invitate la summitul din Bruxelles – Italia, Marea Britanie şi Olanda – s-au arătat sceptice.

Referindu-se la aceste propuneri, primul-ministru englez, Tony Blair, aprecia: „Nu vom accepta, nici noi şi nici restul ţărilor europene, ceva ce ar putea submina autoritatea N.A.T.O. sau ar fi în dezacord cu principiile de bază stabile pentru apărarea europeană”. Fostul ministru italian al Afacerilor Externe, Franco Frattini, a atacat şi el minisummitul: „Dacă se vor pune bazele unei cooperări militare în Bruxelles, nu o voi vedea cu ochi buni ... Este de neimaginat o alianţă militară europeană, fără Marea Britanie”. Iar omologul său englez, Jack Straw, declara: „Este o tendinţă greşită de a forţa Anglia să aleagă între Statele Unite şi Europa”.

Purtătorul de cuvânt al N.A.T.O., Yves Brodeur, a apreciat poziţia faţă de Alianţă a statelor participante la această întâlnire, dar a lăsat să se înţeleagă că sunt şi unele nelămuriri: „Ne întrebăm cum se va ajunge la capacităţi suplimentare fără resurse suplimentare şi ne îngrijorează riscul inutil al dublării misiunii noastre”. La dublarea misiunii N.A.T.O. s-a referit şi secretarul general al Alianţei, lordul George Robertson: „Mijloacele necesare Alianţei Nord-Atlantice pentru a rămâne eficientă sunt aceleaşi cu cele de care ar avea nevoie Uniunea Europeană dacă doreşte să-şi asume un rol mai important în materie de apărare”.

Crearea noilor structuri militare europene nu a fost considerată oportună nici de fostul secretar american de stat Colin Powell: „Patru dintre statele membre ale U.E. s-au reunit pentru a elabora un fel de plan de dezvoltare pentru un fel de stat major… Nu de stat major avem nevoie, ci de mai multe capacităţi”. Deşi unii diplomaţi europeni, simpatizanţi ai N.A.T.O., consideră că iniţiativa celor patru

271

ţări trebuie stopată imediat pentru a nu pune în pericol integritatea Alianţei, alţi diplomaţi de pe continent consideră că trebuie luate în considerare şi analizate cu realism şi mult discernământ cele şapte propuneri concrete ale Reuniunii de la Bruxelles, care ar urma să fie puse în practică în perioada următoare:

– crearea unei capacităţi, pentru început în jurul brigăzii franco-germane, în care vor fi integrate elemente de comando belgiene şi elemente de cercetare luxemburgheze;

– crearea, în iunie 2004, a Comandamentului European de Transport Strategic, iar pe termen lung, înfiinţarea unei unităţi comune de transport aerian strategic, din care să facă parte ţările incluse în programul militar care vizează avionul de transport Airbus A-400;

– înfiinţarea unei unităţi europene de protecţie, N.B.C.; – înfiinţarea unui sistem european pentru sprijin umanitar de

urgenţă, în situaţii de dezastre naturale; – crearea de centre europene de pregătire militară, mai ales

pentru piloţi; – crearea unui nucleu pentru planificarea şi conducerea

operaţiilor, pus la dispoziţia U.E., destinat conducerii operaţiilor susţinute de U.E., fără a recurge la mijloacele şi capacităţile N.A.T.O.;

– stabilirea unui Cartier General Multinaţional, desfăşurabil, destinat operaţiilor comune.

Materializarea acestor proiecte poate influenţa decisiv realizarea capacităţilor de apărare propuse de Uniunea Europeană, contribuind astfel la creşterea posibilităţilor de gestionare a crizelor atât interiorul Uniunii, cât şi în imediata sa apropiere, îndeplinindu-se astfel cerinţele materializării politicii europene de securitate şi apărare239.

VI.2.3.1. N.A.T.O. şi U.E.O. – un parteneriat transatlantic Cooperarea între N.A.T.O. şi U.E.O. a stat la baza procesului de

reactivare a U.E.O. şi a devenit din ce în ce mai strânsă şi mai frecventă.

Aliaţii N.A.T.O. au salutat perspectiva unei întăriri treptate a rolului U.E.O. atât ca o componentă de apărare a procesului de unificare europeană, cât şi ca un mijloc de întărire a pilonului european al Alianţei. Statele membre ale U.E.O. au afirmat – aşa cum am arătat – că Alianţa va rămâne forumul esenţial de consultare între membrii săi şi locul unde să se convină asupra politicilor privind

239 Ibidem, p. 113-119.

272

aranjamentele în domeniul securităţii şi apărării ale Aliaţilor, conform Tratatului de la Washington. La reuniunea Consiliului de Miniştri al U.E.O. de la Noordwijk, Olanda, din noiembrie 1994, au fost aprobate concluziile preliminare privind formularea unei politici de apărare europene comune. Această dezvoltare, care ţine seama de rezultatele întâlnirii N.A.T.O. la vârf, de la Bruxelles, din ianuarie 1994, a fost salutată de către miniştrii de externe ai N.A.T.O., când s-au întâlnit la Bruxelles la sfârşitul aceluiaşi an.

Miniştrii de externe ai N.A.T.O., reuniţi la Noordwijk, în mai 1995, au salutat deciziile Consiliului de Miniştri al U.E.O. luate anterior, în aceeaşi lună, la Lisabona, de a îmbunătăţi capacităţile operaţionale ale U.E.O., prin crearea de noi mecanisme şi structuri de luare a hotărârilor de planificare, inclusiv progresul realizat în definirea condiţiilor în care o misiune a U.E.O. va putea întreprinde operaţiuni umanitare. Miniştrii N.A.T.O. au arătat că aliaţii sprijină iniţiativele de dezvoltare a aranjamentelor şi forţelor operaţionale multinaţionale şi a structurilor acestora care vor întări „pilonul” euro-pean al Alianţei, permiţând în acelaşi timp aliaţilor europeni să-şi asume o responsabilitate mai mare pentru securitatea şi apărarea comună şi, în consecinţă, au luat notă de iniţiativa luată de Franţa, Italia şi Spania de a organiza o forţă terestră (EUROFOR) şi o forţă maritimă (EUROMAFOR).

Aceste forţe vor fi decise de statele membre ale U.E.O., vor fi declarate „forţe dependente de U.E.O.” şi pot fi folosite de asemenea în cadrul N.A.T.O240.

La reuniunea de vârf de la Bruxelles din 1994, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor N.A.T.O. au salutat cooperarea strânsă şi crescândă între N.A.T.O. şi U.E.O. realizată pe baza principiilor convenite de complementarietate şi transparenţă. Ei au anunţat că sunt gata să facă disponibil patrimoniul colectiv al Alianţei, pe baza consultărilor din Consiliul Nord-Atlantic, pentru operaţiunile U.E.O. întreprinse de aliaţii europeni pentru realizarea politicilor externe şi de securitate comune.

În acest context, ca parte a procesului de extindere, în continuare, a cooperării cu U.E.O., precum şi de dezvoltare şi adaptare a procedurilor N.A.T.O. la noile sarcini, şefii de stat şi guvern ai ţărilor N.A.T.O. au aprobat conceptul de Forţe Operative Interarme Multinaţionale (F.O.I.M.).


273

Acest concept se implementează într-o manieră conformă cu principiul dezvoltării capacităţilor militare separabile, dar nu separate, pentru folosirea de către N.A.T.O. sau U.E.O.

La 21 mai 1992, Consiliul Uniunii Europene Occidentale şi-a ţinut prima sa reuniune oficială cu Consiliul Nord-Atlantic la Cartierul General al N.A.T.O. În conformitate cu deciziile luate de ambele organizaţii, reuniunea s-a ţinut pentru a discuta relaţia dintre cele două organizaţii şi căile de întărire a cooperării practice, precum şi pentru a stabili legături de lucru mai strânse între ele. Ulterior, Secretarul General al U.E.O. a asistat la reuniunile ministeriale ale Consiliului Nord-Atlantic pe o bază regulată, iar Secretarul General al N.A.T.O., la reuniunile ministeriale ale U.E.O.

În iulie 1992, ţările membre ale U.E.O. au hotărât să disponi-bilizeze forţe navale pentru monitorizarea embargoului din Marea Adriatică, conform rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U., referitoare la Republica Federală a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru). Măsuri similare au fost luate, de asemenea, de către Consiliul Nord-Atlantic în Sesiunea Ministerială de la Helsinki din 10 iulie 1992 pentru coordonare şi cooperare cu operaţia hotărâtă de U.E.O.

La o sesiune comună, din 8 iunie 1993, Consiliul Nord-Atlantic şi Consiliul U.E.O. au aprobat conceptul de operaţii combinate N.A.T.O./U.E.O., de întărire a embargoului sub autoritatea celor două organizaţii. A fost numit un comandant unic în fruntea misiunii combinate N.A.T.O./U.E.O. din Adriatica şi a fost stabilit un comitet militar mixt – Comitetul Militar Adriatica.

În conformitate cu principiile transparenţei şi complemen-tarităţii, personalul N.A.T.O. şi cel al U.E.O. au început să participe la reuniunile diverselor comitete, ce au loc în organizarea fiecăruia dintre ele. Alte reuniuni comune ale Consiliului U.E.O. şi ale Consiliului Nord-Atlantic s-au ţinut, de asemenea, pentru a trece în revistă cooperarea N.A.T.O.-U.EO. în diferite domenii241.

Un exerciţiu comun de gestionare a crizelor U.E.O./N.A.T.O. s-a desfăşurat în februarie 2000, în scopul testării conceptelor şi aranjamentelor legate de Identitatea de Securitate şi Apărare Euro-peană (E.S.D.I.), specifice operaţiunilor sub comanda U.E.O., care sunt efectuate cu activele şi capacităţile N.A.T.O.

241 Ibidem, p. 60-62.

274

U.E.O. a contribuit activ, cum se ştie, la eforturile întreprinse de comunitatea internaţională în soluţionarea conflictului din Bosnia-Herţegovina, din 1992, şi a crizei din Albania, din 1997, prin derularea unor operaţiuni U.E.O., dar şi prin coordonarea unei operaţiuni comune cu N.A.T.O. în sprijinul O.N.U., pentru a pune capăt conflictului din fosta Iugoslavie242.

Numeroase organizaţii internaţionale depun eforturi de îmbunătăţire a capacităţilor de prevenire a conflictelor. În mediile teoretice-academice se reanalizează datele evaluărilor şi se pun la punct proiecte noi de cercetare în domeniul prevenirii şi gestionării conflictelor, al diplomaţiei preventive sau al studiului escaladării nedorite a conflictelor.

Urgenţa modalităţilor de prevenire a conflictelor este susţinută de majoritatea specialiştilor; rezerve sunt exprimate însă asupra scopurilor, căilor şi modalităţilor de punere în practică; printre critici se numără şi cei care au „tendinţa de a asocia prevenirea conflictelor cu crearea unui sistem de securitate colectivă. Ei se arată preocupaţi nu numai de măsura în care este realizabil un atare sistem, dar şi de măsura în care el este dorit”.

Conceptul de prevenire a conflictelor este criticat şi de cei care asociază prevenirea cu amestecul şi ingerinţa în treburile interne, inclusiv intervenţia militară în scopuri umanitare sau de securitate.

Alţi critici asociază conceptul prevenirii conflictelor cu posibila folosire a forţelor militare pentru a menţine sau restabili pacea. Ei se tem de o interpretare militaristă a ideii de prevenire a conflictelor.

Termenul de prevenire a conflictelor se referă, în realitate, la un anumit tip de gestionare a conflictului, distinct de cele de evitare a conflictului şi de rezolvare a conflictului243.

242 Stan Petrescu, Op. cit., p. 252. 243 Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 62.

275

VII. MANAGEMENTUL ANGAJĂRII ÎN OPERAŢII MILITARE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ŞI OPERAŢII DE MENŢINERE A PĂCII VII.1. Prevederi normative privind folosirea forţei militare în

operaţiunile multinaţionale După căderea „Zidului Berlinului” şi încetarea „războiului rece”,

omenirea se confruntă cu o nouă sfidare mondială – instabilitatea politică şi militară internaţională.

În această perioadă de mari frământări sociale şi politice, naţionale şi internaţionale, ca de altfel pe tot parcursul istoriei, conflictele armate continuă să provoace oroare şi teroare, impunând cu necesitate o modalitate de a interveni pentru a le preveni şi a le pune capăt.

Conştientă de faptul că războiul poate duce la dispariţia sa, ome-nirea caută noi mecanisme şi soluţii pentru reglementarea conflictelor, pentru menţinerea păcii.

Menţinerea stabilităţii şi echilibrului internaţional prin pro-movarea păcii este o aspiraţie legitimă a umanităţii. Responsabilităţile reconstrucţiei păcii revin în principiu subiecţilor dreptului internaţional public, statelor şi organizaţiilor internaţionale, dar orice cetăţean al planetei este interesat de problematica păcii şi a războiului, fiindcă, până la urmă, viaţa sa este miza acestui joc.

Participarea statelor la operaţiile multinaţionale şi interaliate nu este o metodă de rezolvare doar actuală a situaţiilor şi conflictelor, ci va rămâne cu siguranţă şi în viitor o modalitate eficientă de gestionare a crizelor.

Pentru foarte multă vreme de acum înainte, operaţiile multina-ţionale de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii vor fi o formă de activitate politică, diplomatică, umanitară şi militară, o misiune de prim rang a organizaţiilor internaţionale, guvernelor şi forţelor armate din toate statele244.

Consideraţii teoretice Menţinerea păcii este o operaţie decisă de Organizaţia Naţiunilor

Unite sau alt grup de state în scopul restaurării păcii într-o zonă de

244 Ibidem, p. 130-131.

276

conflict, operaţie desfăşurată de unităţi militare care însă nu pot utiliza forţa armată în îndeplinirea sarcinilor lor.

Operaţiile multinaţionale şi interaliate sunt desfăşurate de forţele militare a două sau mai multe state (alianţe sau coaliţii) pentru îndeplinirea unor misiuni. Din acest motiv, operaţiile multinaţionale şi interaliate pot fi clasificate în operaţii combatante şi operaţii necombatante. Operaţiile în sprijinul păcii sunt operaţii necombatante şi fac parte din „operaţiile militare altele decât războiul”.

Relaţiile între pace, conflict (altul decât războiul) şi război propriu-zis sunt schematizate în figura 1.

Figura 1

Operaţiile de menţinere a păcii sunt activităţile desfăşurate prin

intervenţia paşnică a unui terţ în scopul prevenirii, limitării, moderării sau încetării ostilităţilor interne sau între state; deci, în mod concret, intervenţia organizată şi dirijată a unor subiecte de drept internaţional care folosesc, pentru stabilirea şi menţinerea păcii, forţe militare, poliţieneşti şi civile multinaţionale. Aceste operaţii reprezintă o tehnică ce se extinde atât la posibilităţile de prevenire a conflictelor,

277

cât şi la cele de restabilire a păcii, cuprinzând diplomaţia preventivă, realizarea păcii, menţinerea păcii, impunerea păcii şi construcţia păcii.

Limita între conflicte, altele decât războiul, şi pace nu este însă bine marcată, anumite situaţii care iniţial pot fi considerate ca proprii unui conflict pot trece direct într-o situaţie de război. Datorită acestei poziţii „intermediare” a conflictului, situaţia de pace vulnerabilă sau de pace fragilă va fi un element dominant al scenariului în care forţele militare vor acţiona. Dar, vulnerabilitatea sau fragilitatea păcii înseamnă şi probleme diferite faţă de războiul clasic.

Problemele care trebuie rezolvate modifică activităţi, procedee, organizări, dispozitive, pregătiri şi doctrine ale forţelor militare participante la rezolvarea unor conflicte, altele decât război.

Operaţiile de sprijinire a păcii cuprind prevenirea conflictelor, realizarea, menţinerea, impunerea şi consolidarea păcii, precum şi operaţiuni umanitare.

Prevenirea conflictelor include activităţi diferite, în special, potrivit Capitolului VI din Carta O.N.U., variind de la iniţiative diplomatice la desfăşurarea preventivă de trupe, în intenţia de a preveni escaladarea disputelor în conflicte armate sau extinderea acestora şi în alte zone.

Prevenirea conflictelor poate să includă misiuni de documentare, consultări, avertizări, inspecţii şi monitorizări. Desfăşurarea preventivă constă, în mod normal, din forţe militare şi/sau civili care sunt desfăşurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta timpurie; supravegherea; desfăşurarea preventivă; măsuri stabilizatoare.

Menţinerea păcii include împiedicarea, moderarea şi/sau termina-rea ostilităţilor între state sau în interiorul acestora, prin intermediul intervenţiei imparţiale a unei terţe părţi, organizată şi condusă interna-ţional, folosind forţa militară şi civili pentru a complementa procesul politic de rezolvare a conflictului şi de restaurare şi menţinere a păcii.

Misiunile specifice operaţiunilor de menţinere a păcii sunt: observarea; interpunerea; asistenţa de tranziţie.

Organizarea Forţei în operaţiile multinaţionale şi interaliate De regulă, Forţa în operaţiile multinaţionale cuprinde o

componentă civilă şi una militară. Componenta militară se formează, din efectivele aparţinând unor

state membre ale alianţei (coaliţiei) care şi-au manifestat disponibili-tatea de a participa la o misiune concretă.

278

Componenta civilă se formează, de obicei, din funcţionari permanenţi ai O.N.U., la care se adaugă personalul angajat pe plan civil. Ea are atribuţii pe linie logistică şi pentru buna administrare a operaţiei.

O forţă în sprijinul păcii este organizată în funcţie de nevoi, ţinându-se cont de modalităţile militare de organizare a unei unităţi operative: batalioane de infanterie, unităţi şi subunităţi de geniu, transmisiuni, logistică, aviaţie, marină etc.

Forţele în sprijinul păcii sunt organe auxiliare ale O.N.U. (ale Adunării Generale, conform articolului 29 din Cartă), bucurându-se de statutul, privilegiile şi imunităţile corespunzătoare. Acestea se compun din contingente şi materiale furnizate benevol de către membrii O.N.U., fără ca statele membre să aibă dreptul de a revendica participarea la o anumită operaţie.

Forţele de menţinere a păcii nu conţin unităţi provenind din statele membre ale Consiliului de Securitate al O.N.U. şi din ţările care pot fi suspectate a avea un interes special în conflictul care a impus operaţia. Competenţa Forţei trebuie să se realizeze pe baza unei diviziuni geografice echitabile care să asigure un caracter multina-ţional.

Prima generaţie de forţe multinaţionale sunt „misiuni de observatori”, care acţionează nu ca unităţi militare, ci prin indivizi neînarmaţi.

A doua generaţie de forţe multinaţionale sunt „forţele de urgenţă”, compuse din subunităţi, unităţi şi mari unităţi dotate cu armament individual uşor pe care îl pot folosi doar în caz de legitimă apărare. Aceste forţe sunt compuse din unităţi militare combatante şi din formaţiuni de logistică, aflate sub comandamentul unui stat major al organizaţiei internaţionale.

A treia generaţie de forţe multinaţionale este determinată atât de complexitatea operaţiilor desfăşurate în ultimii ani, cât şi de nevoia de a asigura securitatea personalului însărcinat cu realizarea şi men-ţinerea păcii. Acestea sunt dotate cu mijloace militare complexe, mergând până la tancuri, artilerie grea, aviaţie de bombardament.

Natura ofensivă a acestor armamente nu infirmă însă caracterul defensiv al Forţei, deoarece acestea nu vor fi folosite decât în scopul îndeplinirii mandatului încredinţat pentru protecţia personalului propriu ori a populaţiei civile.

279

Coordonarea conducerii este asigurată de către Cartierul General, care, pe lângă secţiile tradiţionale ale unui stat major: personal, cercetare, operaţii, logistică şi transmisiuni, va include şi diferite compartimente pentru operaţiuni medicale, probleme uma-nitare şi informaţii publice.

Atunci când Forţa de pace acţionează într-un teatru de operaţii vast, ea îşi poate repartiza componentele în regiuni militare, fiecare cuprinzând câte un batalion de infanterie, precum şi elemente de sprijin din celelalte unităţi şi formaţiuni ale Forţei şi fiind condusă de către un cartier general propriu – cartier general regional.

Elementele de bază ale unei Forţe de menţinere a păcii sunt batalioanele de infanterie puse la dispoziţia O.N.U. de diferite state. Pregătirea unui batalion de infanterie din organica unei brigăzi mecanizate pentru executarea unor misiuni de pace presupune unele schimbări în organizare şi înzestrare. Aceste elemente suplimentare vor da unităţii posibilitatea de a-şi îndeplini toate misiunile încredin-ţate, având asigurată logistica necesară, ceea ce este esenţial în capacitatea operaţională a unităţii.

Conducerea politică a operaţiilor multinaţionale Caracterul complex al misiunilor de pace, ca şi compunerea

multinaţională a forţelor determină anumite trăsături specifice ale conducerii acestora faţă de conducerea acţiunilor militare în interiorul unui stat. Împletirea mai strânsă între aspectele politice şi militare ale actului decizional, pluralitatea subiecţilor cu atribuţii decizionale, complexitatea hotărârilor, necesitatea unei cooperări permanente între toţi factorii implicaţi, unitatea de comandă la nivel superior îmbinată cu unele competenţe naţionale sunt câteva din caracteristicile proce-sului decizional în cazul operaţiunilor multinaţionale.

Forţele în sprijinul păcii se află sub autoritatea generală a Consiliului de Securitate, care şi-o exercită concret prin intermediul comandamentului O.N.U. stabilit de Secretarul General.

Consiliul de Securitate este autoritatea politică superioară care poate decide declanşarea şi încheierea unei operaţii, mandatul şi obiectivele de îndeplinit pe timpul acesteia, atribuţii pe care le are şi Adunarea Generală.

Secretariatul General al O.N.U. îşi îndeplineşte atribuţiile de conducere a operaţiilor prin intermediul elementelor structurale ale Secretariatului, între care cele mai importante din punct de vedere al conducerii sunt:

280

• Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii (D.P.K.O.), care are competenţe în domeniul planificării, organizării, funcţionării şi urmăririi desfăşurării misiunilor de menţinere a păcii;

• Departamentul de Administraţie şi Management (D.A.M.) cu sectoarele (oficiile) sale subordonate: Oficiul Programe, Planificare, Buget şi Finanţe; Oficiul Serviciilor Generale; Servicii Comerciale de Achiziţii şi Transport; Sector de Menţinere a Păcii.

După cum se observă, organul de specialitate în domeniul menţinerii păcii este Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii (D.P.K.O.), condus de un Secretar General.

Sarcinile şi răspunderile D.P.K.O. sunt de ordin exclusiv internaţional, iar personalul acestuia îndeplineşte funcţiuni specifice în planul de concepere, planificare, pregătire şi desfăşurare a operaţiilor, având responsabilităţi pentru:

• organizarea Statului Major Administrativ Civil pentru operaţiile de menţinere a păcii şi conducerea sa în teren;

• transportarea pe calea aerului a contingentelor naţionale în zona de operaţii;

• procurarea de bunuri şi aprovizionarea cu materiale a Forţei internaţionale.

În situaţii complexe, Secretarul General poate desemna un Reprezentant Special (S.R.S.E.) însărcinat în teren cu soluţionarea problemelor politice. El poate acţiona fie în mod independent, fie inclus în structura Forţei.

În Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, conducerea politică a operaţiilor multinaţionale este încredinţată Consiliului O.S.C.E., sau, între reuniunile acestuia, Comitetului Înalţilor Funcţionari. Aceste organisme vor încredinţa conducerea operaţională a misiunii Preşedintelui în exerciţiu asistat de un grup ad-hoc stabilit de Centrul de Prevenire a Conflictelor. Preşedintele în exerciţiu va prezida grupul ad-hoc şi, în această calitate, va fi responsabil în faţa grupului şi va primi, în numele acestuia, rapoartele Şefului misiunii (operaţiei).

Conducerea militară a forţelor multinaţionale Conducerea militară a Forţei de menţinere a păcii se realizează

pe trei paliere distincte: • la nivelul Comandamentului central al O.N.U.; • la nivelul întregii Forţe, unde problemele militare sunt în

interdependenţă directă cu aspectele politice ale operaţiei;

281

• la nivelul comenzii directe a fiecărui contingent naţional, unde predomină net aspectele pur militare.

La nivelul Comandamentului central al O.N.U., are atribuţii de comandă Secretarul General, care este comandantul suprem al tuturor forţelor instituite de Organizaţia Naţiunilor Unite. El este ajutat de consilierii săi pe probleme militare din Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii, în cadrul căruia, în anul 1993, s-a constituit o Celulă de planificare militară.

Se are în vedere şi crearea unui centru de operaţii integrate, care să asigure operaţiile în sprijinul păcii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sub toate aspectele.

La nivelul întregii Forţe constituite pentru o misiune de pace au atribuţii de conducere militară: comandantul Forţei, personalul din comandamentul Forţei subordonat nemijlocit acestuia, statul major militar şi statul major civil.

• Statul major militar este compartimentul de bază prin care comandantul realizează conducerea forţelor subordonate, constituind centrul unde se elaborează, în mod unitar, măsurile militare privind pregătirea şi desfăşurarea operaţiei.

• Statul major civil reprezintă componenta civilă a misiunii şi este compus din serviciul administraţiei civile şi şeful acestuia (C.A.O.), desemnat de Biroul Subsecretarului General pentru Aministraţie şi Management.

La nivelul contingentelor naţionale au atribuţii de conducere comandanţii unităţilor.

În operaţiile desfăşurate de O.S.C.E., conducerea unitară a Forţei se realizează prin intermediul Şefului misiunii, care este desemnat după consultări cu Preşedintele în exerciţiu şi confirmat de Comitetul Înalţilor Funcţionari. Acest mod de asigurare a conducerii misiunilor este compatibil cu principiul comenzii naţionale a fiecărui contingent statal.

În concepţia N.A.T.O., unitatea de comandă a forţelor militare este considerată ca esenţială. De aceea, structura de comandă a operaţiei trebuie să ia în considerare specificitatea fiecărei misiuni şi modalităţile de care se dispune pentru a fi dusă la îndeplinire de către O.N.U., ori de către statele participante.

282

Proceduri legale în vigoare referitoare la angajarea marilor unităţi şi unităţilor române în operaţii militare de prevenire a conflictului şi operaţii militare de menţinere a păcii

În concordanţă cu obiectivele de politică externă şi angaja-mentele internaţionale asumate, armata României trebuie să fie în măsură să pregătească, să desfăşoare şi să susţină participarea unor forţe la operaţii de pace, în scopul soluţionării situaţiilor de criză care afectează interesele naţionale şi ale comunităţii internaţionale.

În baza opţiunilor politice, participarea României la operaţii multinaţionale vizează:

• sprijinul comunităţii internaţionale în asigurarea păcii şi securităţii în lume;

• afirmarea rolului României de generator de securitate în lume; • dezvoltarea şi diversificarea cooperării cu toate statele; • instruirea şi pregătirea unităţilor şi efectivelor participante,

corespunzător particularităţilor mediului internaţional şi modului de acţiune în zonele reale de conflict şi război;

• realizarea criteriilor de standardizare şi interoperabilitate cu armatele celorlalte ţări membre N.A.T.O.

Corespunzător intereselor naţionale şi obiectivelor specifice procesului de reformă şi integrare în N.A.T.O., armata României va urmări:

• îndeplinirea programelor stabilite; • realizarea interoperabilităţii operaţionale cu structurile multi-

naţionale din armatele moderne; • participarea la acţiunile de cooperare militară internaţională; • operaţionalizarea şi optimizarea unor structuri destinate asigu-

rării iniţiativelor militare de parteneriat şi cooperare cu statele din arealul regional şi subregional;

• pregătirea şi operaţionalizarea unor structuri specializate pentru participarea la controlul armamentelor convenţionale, la com-baterea proliferării armelor de nimicire în masă, a terorismului şi crimei organizate.

Armata României va asigura disponibilizarea capacităţilor mili-tare pentru:

• prevenirea şi gestionarea unor situaţii de criză politico-militară care pun în pericol stabilitatea şi securitatea regională şi subregională;

283

• participarea la acţiuni pentru prevenirea extinderii ori lichidarea efectelor situaţiilor de criză;

• participarea la prevenirea şi înlăturarea urmărilor unor catastrofe şi dezastre.

Participarea României la operaţiile multinaţionale este depen-dentă de opţiunea sa politică, are la bază interesele naţionale şi angajamentele asumate pe plan internaţional şi va avea în vedere:

• existenţa unei ameninţări la adresa păcii şi securităţii recunos-cută internaţional de către O.N.U. sau altă organizaţie de securitate;

• existenţa unui proces legitim de reglementare politică prin care să se încerce rezolvarea conflictului;

• existenţa unui mandat elaborat de organismele internaţionale de securitate, O.N.U., O.S.C.E. etc.;

• acceptul părţilor aflate în conflict şi cererea naţiunii – gazdă privind sprijinul organismelor de securitate;

• participarea voluntară a naţiunilor la constituirea forţei multinaţionale de pace;

• analiza temeinică şi evaluarea corectă a efectelor participării româneşti asupra relaţiilor cu ţările implicate, inclusiv pe termen lung.

Armata României va avea în vedere participarea la următoarele tipuri de operaţii:

• operaţii multinaţionale pentru apărarea colectivă, conform articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord;

• operaţii de pace sub egida O.N.U./O.S.C.E. şi conduse nemijlocit de către acestea;

• operaţii non-articolul 5, de răspuns la crize, conduse de N.A.T.O., sub mandat O.N.U./O.S.C.E.

Operaţiile multinaţionale pentru apărarea colectivă se vor desfăşura în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, conform articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord.

Operaţiile de pace sub egida O.N.U./O.S.C.E. şi conduse nemijlocit de către acestea sunt acţiuni tradiţionale, iniţiate şi conduse de O.N.U./O.S.C.E. Ele au o reglementare juridică internaţională – Capitolele VI, VII şi VIII din Carta O.N.U. Forţa armată nu se foloseşte decât pentru autoapărare şi ca mijloc de ultimă instanţă.

Principalele forme ale acestui tip de operaţii sunt: de prevenire a conflictului; de realizare a păcii; de menţinere a păcii; de impunere a păcii; de constituire a păcii; ajutor umanitar.

284

Forţele destinate de partea română vor participa la aceste tipuri de operaţii cu aprobarea Parlamentului, în baza unei solicitări oficiale adresate României de O.N.U./O.S.C.E.

Operaţiile de pace au obiective politice bine determinate; în cadrul lor, instrumentul militar este folosit ca factor moderator, pentru a acorda timpul necesar pentru reglementări politice.

Operaţiile non-articolul 5, de răspuns la crize, conduse de N.A.T.O. sub mandat O.N.U./O.S.C.E.

La solicitarea Consiliului Nord–Atlantic sau Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, Armata României poate participa la acest tip de operaţii, având în vedere următoarele considerente:

• încadrarea în noul concept strategic al N.A.T.O. privind realizarea securităţii colective;

• modalităţile de intervenţie în situaţii de criză se bazează pe concepte operaţionale, care presupun interoperabilitatea cu structurile Alianţei Nord-Atlantice;

• scopurile şi obiectivele operaţiilor se circumscriu intereselor naţionale cu privire la edificarea arhitecturii de securitate şi urmăresc obţinerea unei reglementări politice pe termen lung, în condiţiile specificate în mandat.

Pe lângă realizarea unor obiective majore, legate de integrarea în structurile Alianţei Nord-Atlantice, participarea la acest tip de operaţii oferă oportunitatea afirmării României ca factor activ de stabilitate pe continent, inclusiv în cadrul procesului de afirmare a Identităţii Europene de Securitate şi Apărare.

Tipologia operaţiilor multinaţionale la care armata României poate participa, potrivit deciziei politice, promovează în mod corespunzător atât interesele naţionale, cât şi obligaţiile internaţionale asumate.

Participarea contingentelor româneşti la operaţii multinaţionale este o problemă care ţine de promovarea intereselor naţionale pentru afirmarea statului român ca factor de stabilitate pe plan regional şi continental, creşterea contribuţiei sale la edificarea unui climat de stabilitate şi pace pe plan mondial.

Baza juridică pentru participarea armatei României la acţiuni de menţinere a păcii, de observare şi ajutorare, la acţiuni umanitare şi la cele care urmăresc înlăturarea catastrofelor sau calamităţilor, sub egida O.N.U. sau sub egida O.S.C.E., este asigurată de Legea nr. 45/1994 a apărării naţionale a României, care prevede: „În interesul securităţii

285

colective şi potrivit obligaţiilor asumate de România prin tratatele internaţionale, la solicitarea Preşedintelui României, se supune Parlamentului spre aprobare participarea la forţele internaţionale destinate menţinerii păcii sau în scopuri umanitare”.

Procedura trimiterii unor efective în misiuni internaţionale de pace se declanşează pe baza cererii oficiale a O.N.U., adresată prin Misiunea Permanentă a României la această organizaţie. Pe baza acestei cereri, M.Ap.N. şi M.A.E. întocmesc şi înaintează Preşe-dintelui României un punct de vedere (de regulă, sub forma unui Memorandum), care poartă totodată şi viza Primului-ministru, deci agreerea de către Guvern a acţiunii şi existenţa posibilităţii de sprijinire a acesteia.

Preşedintele consultă Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi decide personal dacă va solicita sau nu Parlamentului să hotărască asupra actului juridic prin care Parlamentul, în plenul său ori în şedinţe separate ale Camerelor, aprobă participarea cu efective şi tehnică militară la operaţiuni internaţionale de pace.

Pe baza Hotărârii Parlamentului, guvernul decide asupra cheltuielilor aferente, precum şi a altor aspecte organizatorice.

Constituirea contingentului militar românesc este în sarcina Ministerului Apărării Naţionale, care iniţiază consultări cu organismul militar/statul major al forţei ce se constituie, soluţionând probleme ca: organizarea, compunerea şi dotarea contingentului, deplasarea în aria de operaţii şi transferul de autoritate.

În operaţiile N.A.T.O. în sprijinul păcii, comanda operaţională va fi dată Comandantului Statului Major N.A.T.O., iar controlul operaţional va fi dat Comandantului Forţei Internaţionale.

Acordurile internaţionale trebuie să stabilească, înainte de începerea operaţiei, gradul de autoritate pentru comandanţii forţelor multinaţionale şi procedurile. De regulă, coaliţia/alianţa va destina un singur comandant militar pentru a conduce eforturile multinaţionale ale forţelor participante.

Menţinerea păcii nu constituie decât o etapă în procesul de regle-mentare a conflictelor, ea depinde de un acord de încetare a focului, deci de un moment de pace, moment ce se impune apoi a fi menţinut şi exploatat. Oprirea ostilităţilor nu înseamnă însă reglementarea conflic-tului, ea nu este decât un armistiţiu, un răgaz temporar pentru ca soluţia să se negocieze apoi la nivel politic245.

245 Ibidem, p. 132-143.

286

Realizarea graduală a operaţiilor militare pentru menţi-nerea păcii

Acţiunile pentru menţinerea păcii sunt rezultatul confruntării a două părţi beligerante care urmăresc scopuri opuse şi întreprind acţiuni diferite, forţele agresive folosind de regulă forme şi procedee violente pentru realizarea scopurilor propuse, în timp ce forţele de menţinere a păcii trebuie să acţioneze în cadrul unor măsuri graduale, neîncadrate în tipare cu contur precis, dar care să nu producă vătămări sau pierderi decât persoanelor implicate direct în evenimente. Carac-terul extrem de complex al acţiunilor forţei de menţinere a păcii exprimă un ansamblu de acţiuni cu caracter militar nonviolente sau, dimpotrivă, violente şi foarte ferme.

Operaţiile conduse de O.N.U. cuprind, în general, şase etape: Etapa de aşteptare. Este iniţiată atunci când Secretarul General

al O.N.U. decide că o situaţie specifică necesită implicarea O.N.U., înaintea unei notificări oficiale a acestei situaţii către Adunarea Generală a O.N.U. O echipă tehnică de supraveghere este deplasată de la sediul O.N.U. în zonă, pentru a evalua şi raporta datele esenţiale în legătură cu situaţia politică, diplomatică, militară şi economică. Rezul-tatele acestor recunoaşteri vor constitui baza pentru estimarea iniţială a bugetului necesar sprijinirii recomandării făcute de către Secretarul General al O.N.U. în faţa Adunării Generale a O.N.U.

Etapa de atenţionare. Începe atunci când Consiliul de Securitate al O.N.U. aprobă rezoluţia de constituire a misiunii de pace şi de începere a operaţiei respective. Concomitent, sunt aprobate bugetul preliminar şi estimate necesităţile de personal, bazate pe rezultatele recunoaşterilor făcute în teren de echipa tehnică de supraveghere.

Etapa de creştere. Începe odată cu aprobarea bugetului de către Adunarea Generală a O.N.U. Pe timpul acestei etape se finalizează planificarea logistică. Ţările participante la operaţie sunt invitate să exercite propriile recunoaşteri la faţa locului, să-şi formuleze o concepţie a logisticii operaţiei. În cadrul acestei etape se desfăşoară următoarele activităţi:

• determinarea programului după care se vor desfăşura forţele şi mijloacele;

• determinarea perioadei în care ţările participante îşi vor asigura din resurse proprii toate necesităţile de ordin logistic;

287

• organizarea transporturilor către zona de conflict; • încheierea unor contracte pe plan local sau internaţional în

vederea asigurării tuturor materiaielor necesare desfăşurării operaţiei; • deplasarea şi desfăşurarea unui element înaintat al punctului

de comandă al misiunii, care să asigure comanda şi controlul tuturor activităţilor şi acţiunilor în zona de operaţii stabilită.

Pe timpul etapei de creştere, se iau măsuri de pregătire a unităţilor militare participante la operaţie atât din punct de vedere al capacităţii de luptă, cât şi al echipării şi asigurării tehnico-materiale, conform specificului viitoarei zone de operaţii şi al condiţiilor geoclimatice.

Etapa de desfăşurare. Are ca punct de începere deplasarea contingentelor naţionale şi a personalului O.N.U. După ce ajunge în zona de operaţii, Divizia operaţii O.N.U. execută o inspecţie a tuturor mijloacelor deplasate.

Etapa de susţinere. Iniţial, operaţiile de amploare şi care necesită deplasarea unor contingente se bazează, în cea mai mare parte, pe logistica militară proprie, apoi trec gradual la logistica asigurată din surse civile, pe bază de contracte.

Etapa de redesfăşurare. Această etapă cuprinde derularea următoarelor activităţi:

• redesfăşurarea şi retragerea forţelor; • inspecţia executată de către Divizia operaţii O.N.U. înainte ca

fiecare contingent să părăsească zona de operaţii; • planificarea şi executarea transporturilor în vederea defluirii

forţelor246. Preluarea problemelor administraţiei publice locale până la

crearea condiţiilor favorabile de transfer al acestora către societatea civilă

Preluarea problemelor administraţiei publice locale de către forţele multinaţionale de menţinere a păcii în zona de criză reprezintă practic trecerea la o administraţie militară, care presupune conducerea de către autorităţile militare a întregii activităţi desfăşurate într-un spaţiu determinat de o anumită situaţie.

246 Ibidem, p. 154-155.

288

Rezolvarea practică a problemelor administraţiei publice locale implică o gamă variată de acţiuni ce nu pot fi realizate decât prin cooperarea cu personalul specializat care şi-a desfăşurat activitatea în acest sector şi înainte de începerea conflictului.

În acest sens, se poate vorbi doar de monitorizarea activităţilor din primării, unităţile de menţinere a păcii nedispunând de specialiştii necesari preluării în totalitate a activităţilor administraţiei publice locale.

Pentru rezolvarea problemelor impuse de situaţia de criză şi în scopul aducerii la normalitate a întregii vieţi comunitare, la toate eşaloanele funcţionează cooperarea civili-militari (C.I.M.I.C.); aceasta presupune:

• la baza relaţiilor dintre comandanţi şi autorităţile naţionale, civile şi militare, precum şi cu populaţia civilă din zona în care se află forţele militare sau cea în care se intenţionează să fie utilizate, stau reglementările şi acordurile. Acestea vizează cooperarea dintre agenţii guvernamentale şi neguvernamentale, autohtone şi internaţionale, precum şi cu alte organizaţii şi autorităţi;

• legătura dintre militari şi agenţiile civile trebuie privită ca o formă de colaborare extinsă. Aceasta permite identificarea unor interese comune, previne dublarea eforturilor şi rezolvă problemele existente;

• cooperarea civili-militari necesită existenţa unor legături strânse între structura politicii de apărare şi cea juridică. În teatrul de operaţii, cooperarea civili-militari are un rol important datorită necesităţii obţinerii resurselor locale, acţionării într-un cadru internaţional legal şi facilitării trecerii în final la o conducere civilă;

• cooperarea civili-militari are un rol vital în relaţiile cu comba-tanţii pe timpul operaţiilor multinaţionale, pentru prevenirea sau gestionarea conflictului.

Mărimea şi structura compartimentului cooperare civili-militari depind de nivelul pe care îl deserveşte: strategic, operativ sau tactic. Aceasta diferă de la comandament la comandament, în funcţie de misiunea Forţei multinaţionale, ca şi de proporţia dintre personalul de bază şi cel suplimentar unităţii.

Personalul C.I.M.I.C. cuprinde atât specialişti C.I.M.I.C., cât şi personal cu mare experienţă militară, care poate explica exigenţele autorităţilor militare organizaţiilor civile şi invers. Acesta are acces imediat la consilieri, specialişti în diferite domenii care să acorde consultanţă, iar în unele cazuri, să îndeplinească sarcini care depăşesc

289

cunoştinţele şi experienţa personalului militar. În afară de asistenţa primită de la specialişti, personalul C.I.M.I.C. poate solicita sprijin suplimentar atât de la specialiştii militari, cât şi de la cei civili care dispun de cunoştinţe militare generale, precum şi de experienţa necesară.

La nivel operativ, directiva cuprinzând misiunea către comandantul Forţei multinaţionale sau comandantul contingentului naţional, va include o anexă privind C.I.M.I.C. În acest caz, în cadrul comandamentului Forţei multinaţionale va fi inclusă o structură privind C.I.M.I.C. Fiecare comandament tactic de la nivel de batalion în sus are un ofiţer C.I.M.I.C. (Civil Military Cooperation – Cooperarea Civilă Militară).

Relaţiile care se creează între acest compartiment şi celelalte elemente guvernamentale sau neguvernamentale sunt sintetizate ca în figura 2:

Figura 2

La nivel tactic, responsabilitatea executării planului C.I.M.I.C.

revine componentei terestre, deşi uneori pot fi utilizate mijloace maritime şi aeriene pentru a îndeplini cerinţele specifice. Împreună cu personalul specializat vor fi luate măsuri pentru:

290

• funcţionarea întreprinderilor sau reconstrucţia şi repunerea acestora în funcţiune, precum şi asigurarea cu materiile prime necesare;

• repunerea în stare de funcţionare a mijloacelor de transport rutiere şi feroviare, concomitent cu repararea căilor de comunicaţii;

• redeschiderea magazinelor şi spaţiilor comerciale destinate populaţiei şi aprovizionarea acestora cu cele necesare;

• repunerea în stare de funcţionare a reţelelor de apă şi canalizare, gaze, energie electrică şi telefonice;

• redeschiderea spaţiilor de aprovizionare cu carburanţi-lubrifianţi necesare populaţiei;

• reluarea activităţilor specifice ale întreprinderilor de gos-podărire comunală şi de prestări de servicii către populaţie;

• crearea unor facilităţi pentru aprovizionarea cu materiale de construcţie;

• reluarea activităţilor specifice pentru poştă şi telecomunicaţii; • reluarea activităţilor financiar-bancare; • intrarea în normal a funcţionării spitalelor şi policlinicilor,

precum şi a asistenţei sociale; • participarea specialiştilor la reconstrucţia infrastructurii în

zona de criză; • reluarea activităţii comisiilor de protecţie a mediului, conco-

mitent cu decontaminarea raioanelor infestate şi asanarea terenurilor de elementele de muniţii şi materiale militare folosite în zona de criză;

• redeschiderea şcolilor şi asigurarea climatului reluării procesului de învăţământ;

• reluarea activităţii instituţiilor de cultură şi artă şi a activităţii de cult;

• reluarea pazei unor obiective de către formaţiunile civile stabilite prin lege;

• pregătirea cadrului organizatoric pentru desfăşurarea alegerilor locale;

• reluarea schimburilor comerciale interne şi internaţionale ale societăţilor comerciale existente în zonă;

• redeschiderea posturilor locale de radio şi televiziune şi a redacţiilor ziarelor locale concomitent cu monitorizarea emisiunilor acestora până la preluarea, sarcinilor administraţiei publice locale de către societatea civilă;

• participarea la desfăşurarea şi supravegherea alegerilor locale alături de observatori internaţionali;

291

• transferul prerogativelor administraţiei publice locale către organele nou alese247.

VII.2. Considerente privind pacea şi războiul în gândirea politică română şi străină Unul dintre factorii care au contribuit la devenirea şi definirea

societăţii internaţionale în ansamblul său, a statului ca actor unitar şi chiar a omului ca „animal politic” l-a constituit războiul.

Războiul, „cea mai demnă şi mai plăcută preocupare a suve-ranilor”, aşa cum a fost considerat uneori, „face parte dintr-o totalitate a experienţelor umane, ale cărei părţi pot fi înţelese numai în relaţie una cu alta”248, după cum remarca specialistul în istoria războaielor, Michael Howard. De altfel, aşa cum aprecia R.A. Brown, „originile Europei au fost forjate pe nicovala războiului”249, iar termenul „război” e mult prea blând pentru a descrie condiţia continentului european după ce precara Pax Romana se dezintegrase, şi apoi, în timp, o dată cu extinderea ariei geografice a europenilor, condiţia întregii lumi, până în zilele noastre.

Efectul major pe care l-a avut războiul, ca un imanent şi implacabil motor în mişcarea impusă istoriei relaţiilor internaţionale, în spaţiu şi timp, a fost sesizat de marii gânditori ai omenirii încă din cele mai vechi timpuri. Socrate, Platon, Aristotel, Cicero, Polibyus, Sf. Augustin, Sf. Thomas Aquino, Hobbes, Hugo Grotius, Montesquieu, J.J. Rousseau, H. von Treischke, Clausewitz, G. Trade, M. Scheler, Marx, Hegel, Kant, Nietzsche, Schopenhauer, Bodin, Proudhon, Morgenthan, Kennet Waltz sunt doar o mică parte dintre teoreticienii care au încercat cuprinderea în cuvinte, explicarea logică şi prevenirea în practică a acestui controversat fenomen social.

Criticat din cauza ororilor, groazei şi suferinţei produse pe pământ sau apreciat datorită aportului său la dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei (praful de puşcă, tancul, avionul, elicopterul, submarinul, navele spaţiale, sateliţii, rachetele şi toată tehnologia nucleară sunt doar câteva exemple), războiul a jucat un rol incontestabil în evoluţia societăţii omeneşti. Şi totuşi, este foarte greu de dat un răspuns fără

247 Ibidem, p. 158-162. 248 Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona,

Timişoara, 1997, p. 8. 249 R.A. Brown, The origins of Modern Europe, London, 1972, p. 93.

292

echivoc la un întreg set de întrebări retorice de genul: Poate compensa importanţa Imperiului Roman, prin unirea diverselor populaţii sub acvila imperială pentru a fi apoi creştinate unitar, tot ceea ce a însemnat pierderea irecuperabilă a multor civilizaţii unice distruse sub stindardul crucii? Sau poate fi considerată mai puţin regretabilă decât distrugerea oraşelor romane Pompei şi Herculanum, de un dezastru natural provocat de vulcanul de pe muntele Vezuviu, distrugerea oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki de cataclismul provocat de om prin experimentarea bombei atomice?

Concepţiile polemologice, din cele mai vechi timpuri până în contemporaneitate, remarcă Karl Popper în lucrarea Societatea deschisă şi duşmanii săi, nu sunt decât reactualizări, mai mult sau mai puţin nuanţate, ale unor idei heraclitiene. Dacă, la dialecticianul Antichităţii, „războiul era tatăl tuturor lucrurilor”, la cel modern, Hegel, fenomenul devine „o formă a raţiunii… …o lege a sufletului… …o condiţie a existenţei noastre”250. Fenomenul nu trebuie înţeles, atrăsese atenţia Rousseau, ca „relaţie de la om la om, ci de la stat la stat”251. Nu atât existenţa statelor, cât mai ales independenţa lor – îl completa Hegel – implică raporturi antinomice, conflictele dintre state neputând fi decise decât prin război.

Starea de război nu exprima altceva decât raporturi de forţă, de putere între competitori. Fapt ce-l determina pe Treitschke să privească războiul ca pe o necesitate „practică” şi „teoretică”. „Conceptul de stat – remarca istoricul prusac – îl implică pe cel de război”. Idee reiterată mai târziu într-o formulare asemănătoare ca esenţă de M. Sechler (1915): „Războiul însemna statul în cea mai reală creştere şi afirmarea sa însemna politică”. Instituţia statului, îl completa Fryer (în 1935), „din primul moment al existenţei sale, îşi are baza în sfera războiului… …Războiul este nu numai forma cea mai perfectă a activităţii de stat, el este însuşi elementul în care statul se întruchipează”.

Carl von Clausewitz, cel mai important teoretician al războiului, a fundamentat teza conform căreia războiul este o extindere externă, dar naturală, a politicii – ultimul instrument al diplomaţiei. Prin afirmaţia că „războiul nu este nimic altceva decât continuarea politicii

250 G.W. Hegel, Filosofia dreptului, Editura Academiei, Bucureşti,

1969, p. 259. 251 J.J. Rouseau, Contractul Social, vol II, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 342.

293

prin alte mijloace”, el a accentuat prioritatea politicii în determinarea scopului războiului şi faptul că acesta are o natură duală.

Războiul se manifestă, îşi revendică imanenţa şi perenitatea doar în zona politicului, a realităţilor de putere între state. Ideea după care violenţa şi războiul sunt părţi intrinseci ale sistemului internaţional este trăsătura distinctivă a doctrinei realismului. Formele de violenţă se pot schimba sub influenţa tehnologiei, iar sfera de acţiune a acesteia poate diferi pe măsură ce actorii din sistem se schimbă.

Reprezentanţii realismului au recunscut că războiul a fost şi este o variabilă sistemică persistentă, ceea ce a dus la căutarea unei posibilităţi de ameliorare a situaţiei. Realiştii au identificat aceste căutări în mecanismul echilibrului puterii, al balanţei de putere, considerând că acesta nu este un mijloc fundamental de prevenire a războiului, ci mai degrabă un mijloc de stabilitate structurală care în anumite împrejurări ar putea implica şi folosirea întregii game de forţe. Apariţia epocii armelor nucleare de nimicire în masă i-a obligat pe realişti să-şi modifice modelele structurale în conformitate cu ideile referitoare la polarizare şi la configuraţiile bipolare sau chiar multipolare.

Războiul şi violenţa sunt recunoscute de multă vreme drept circumstanţe frecvente ale sistemului mondial, iar în ultima perioadă, intensitatea lor a crescut; de exemplu cele două războaie mondiale (1914-1918 şi 1939-1945) în care au fost ucişi peste şaizeci de milioane de oameni din principalele ţări beligerante.

Gânditorii români nu au făcut excepţie de la regula privind abordarea războiului. Paradigmele epocii le-au marcat discursul. Influenţele, accentuat franceze şi germane, se relevă pregnant cititorului avizat. Războiul, ca fenomen social, politic şi militar, nu putea fi negat sau ignorat. Frecvenţa, precum şi o anumită ciclitate îl impuneau fără putinţă de tăgadă, ca un „fapt real, natural, obiectiv, legic”252 izvorât din „plămada vremii”253, „o formă înnăscută a vieţii”254, şi o permanentă ameninţare, considerată a fi imposibil de eradicat sau de evitat.

Devenirea societăţii nu ar putea fi concepută în afara acestor stări de beligeranţă, ele reprezentând – afirma Emil Cioran – firescul din viaţă,

252 Petre Andrei, Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 435.

253 N. Ionescu, Roza vânturilor, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 275.

254 E. Russu, Note despre om, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1950, p. 64.

294

respiraţia periodică a istoriei, catalizatorul ritmului de viaţă şi de creaţie. „Războiul fiind legat de viaţa naţiunilor în mod esenţial, oamenii nu pot interveni decât pentru a-l amâna, în nici un caz a-l evita”255. Procesul ar ţine nu numai de moralitate, ci chiar de o anumită fatalitate, extrapolată la structuri genetice de dimensiuni cosmice. „Cine nu poate accepta războiul ca pe o condiţie fatală a umanităţii – conchidea tranşant filosoful – nu-i rămâne decât să se omoare”256. Conflictele, în condiţiile dispariţiei naţiunilor, şi-ar extinde probabil aria preferenţială la rase, la civilizaţii planetare sau, de ce nu, chiar la cele galactice.

Reprezentanţii spiritualităţii româneşti din prima jumătate a seco-lului trecut – Petre Andrei, Dimitrie Gusti, P.P. Negulescu, V. Pârvan, C. Rădulescu-Motru, N. Ionescu, Emil Cioran, Camil Petrescu, E. Russu, D.D. Roşca, Tudor Vianu, Nicolae Iorga, Al. Claudian etc. s-au ambiţio-nat să depăşească nivelul formal al fenomenului şi să acceadă direct la esenţă şi concept. Lucrările lor nu abundau în formulări, definiţii elaborate, dar ofereau suficiente elemente teoretice care să precizeze conotaţiile cognitive, axiologice şi praxiologice.

Perspectivele de abordare sunt diverse: politice, psihologice, filosofice, juridice sau etice. Concepţiile lui Grotius, Hegel, H. von Treitschke, Clausewitz, G. Trade, M. Scheler, Wundt revin obsesiv ca surse de referinţă şi confruntare. Definiţia trinitară a fenomenului, formulată de Clausewitz în a sa carte „Despre război”, prin relaţionarea logică a războiului cu politica şi mijloacele violente257, a avut profunde ecouri în gândirea autohtonă. Astfel, pentru Petre Andrei, războiul constituia „forma extremă de manifestare a antagonismului politic”, un act de violenţă.

Între politică şi război – în opinia lui Emil Cioran – nu există o relaţie de interdependenţă, ca la Clausewitz, ci una de incluziune, ca de la specie la gen. Starea conflictuală este imanentă structurii politicului, iar războiul „devine un simplu exerciţiu paroxistic al valorificării şi afirmării dorinţei de mare putere a unei naţiuni, o agresiune, un mijloc de rezolvare temporară a divergenţelor dintre state”258. Dimitrie Gusti supralicita factorii psihologici, războiul

255 E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 129.

256 Ibidem, p. 158. 257 C. Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 613. 258 E. Cioran, Op. cit., p. 54-56.

295

exprimând o „ciocnire între două voinţe colective şi suverane”; scopul său ar fi impunerea voinţei unei colectivităţi în detrimentul alteia, „pentru a o îngenunchea şi distruge”259.

Temeiul cauzal a interesat în mod deosebit pe toţi aceia care s-au aplecat asupra fenomenului războiului, din raţiuni explicative, şi mai cu seamă predictice. Astfel se puteau elabora aprecieri privind geneza, evoluţia, deznodământul şi posibilităţile de prevenire a conflagraţiilor în viaţa comunităţilor.

Transcendenţa şi umanul par a fi răspunzătoare deopotrivă de apariţia acestor tragedii. La antici, originea divină (N. Iorga) se completa cu cea biologică (pornirile antropofage ale omului primitiv – P.P. Negulescu). În Evul Mediu, războiul echivala cu duelul, disputa cavalerească a puterii şi virtuţilor (fizice, psihice şi morale – N. Iorga, D. Gusti). O dată cu epoca modernă, apar în câmpul motivaţional adevăratele pretexte: interesele economice, politice, fanatismul religios260, coflictele culturale, ideologice, „greşeli diplomatice”, „expansionismul iraţional”, „psihoza războinică întreţinută de o presă iresponsabilă” sau „presiunea unei mulţimi isterizate şi belicoase”261, „obiectivele şi finalitatea civilizaţiilor”262. Reverberaţiile malthusiene se resimt. Economicul (satisfacerea nevoilor populaţiei în prezenţa tensiunii resurse-nevoi) – consemna P.P. Negulescu în Destinul omenirii – tinde să joace rolul fundamental.

Într-o manieră vizionară, P.P. Negulescu, V. Pârvan şi C. Petrescu considerau că viitorul va produce mutaţii valorice apte să propulseze în prim plan cauzele de ordin ideologic, cultural şi religios. Reluând teza hegeliană „războiul ca formă de susţinere a orgoliilor naţionale”, V. Pârvan semnala pericolul exacerbării naţionalismului şi a degenerescenţei sale – şovinismul263. Mai mult, în concepţia unora, tendinţele imperialiste aveau determinări atât externe, imanente

259 D. Gusti, Sociologia războiului, în: „Opere”, vol IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 143.

260 P.P. Negulescu, Destinul omenirii, vol III, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1959, p. 90.

261 N. Iorga, Chestiunea Dunării, Editura „Societăţii Neamului Românesc”, Bucureşti, 1943, p. 292.

262 D.D. Roşca, Existenţa tragică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 123-138.

263 V. Pârvan, Scrieri, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 363.

296

socialului, cât şi interne, proprii sufletului, psihicului sau inteligenţei umane. Ele se găseau originate în „criza omului social şi a societăţii” (D. Gusti), „cerinţele psihologice ale militarului modern” (C. Rădulescu-Motru), „ura şi dorinţa de hegemonie” (Petre Andrei şi Emil Cioran), „etosul agresiv” şi „sentimentul de frustrare” (la Emil Cioran), „naivitatea politică şi brutalitatea sufletească” ale unor popoare (Al. Claudian), sau în „erorile inteligenţei şi ideile greşite ale oamenilor” (la C. Petrescu).

O analiză comparativă pune în evidenţă faptul că atât la Cioran, cât şi la Er. Fromm, gena agresivităţii caracterizează numai colectivitatea, nu şi individul. Aceasta explică de ce puterea generează întotdeauna violenţă, de ce „numărul şi intensitatea războaielor ating punctul maxim la statele puternice şi punctul minim la omul primitiv, fără căpetenii permanente”264.

Iraţionalul, sancţionabil la nivel individual, ar deveni tolerabil când se pune în slujba naţiunii. Concluzia lui Cioran nu lasă loc echivocului: fiecare popor sau naţiune doreşte cu toată fiinţa sa să fie o mare putere, care nu se poate valorifica altfel decât prin dominaţie şi cuceriri. Obligaţie şi drept – un imperativ comportamental. Idee apropiată, de altfel, de cea susţinută şi azi de o serie de politologi precum Fr. Chatelet şi Ev. Pisier (în Concepţiile politice ale secolului XX) sau Raymond Aron (în Penser la guerre) şi care explică acest imperialism natural prin cele trei pasiuni care ar domina indivizii şi naţiunile: interesul (dorinţa bogăţiei), frica (de a fi sărac, supus şi distrus) şi gustul gloriei. Coroborate, aceste pasiuni ar determina logica exprimării secvenţiale a puterii: înarmare, pentru a rezista unui eventual adversar, dorinţa de a-ţi proba forţa şi conştientizarea faptului că mijlocul cel mai bun de a nu fi umilit este de a învinge în război.

În aceeaşi ordine de idei, C. Petrescu şi Al. Claudian, chiar dacă nu minimalizează importanţa factorului economic, în manieră hegeliană, acreditează ideea existenţei popoarelor „predestinat războinice”, cu referire directă la cel german, vinovat de declanşarea celor două conflagraţii mondiale.

Dimitrie Gusti şi Petre Andrei avansează în acelaşi timp o explicaţie teleologică. Cauzele şi scopurile se confundă. Deşi fenomenul de beligeranţă, ca manifestare, a rămas aceeaşi „scenă a

264 Er. Fromm, Anatomia disructivităţii, în „Texte alese”, Editura

Politică, Bucureşti, 1983, p. 484.

297

violenţei”, obiectivele urmărite, funcţie de interesele generale ale societăţii, s-au schimbat continuu, încorporând ideile dominante ale timpului, de la idealul naţional (în perioada modernă) până la cel imperialist (în perioada contemporană), caracteristc statelor mari şi puternice. Războiul, departe de a fi un scop în sine, ar constitui un mijloc de realizare a unor ţeluri apropiate (victoria) sau îndepărtate (eliberare, beneficii teritoriale, economice, geostrategice etc.).

În acelaşi timp, atitudinea antirăzboinică este exemplară. Numai reacţiile de apărare a independenţei şi suveranităţii propriilor ţări sunt justificate. În rest – etichetat ca „scenă a absurdului” (V. Pârvan), „tâlhărie în stil mare” (P.P. Negulescu), „tragedie a vieţii” (N. Iorga), sau „crimă istorică” (Emil Cioran) – fenomenul războiului întruneşte o condamnare unanimă atât pentru modalităţile de exprimare, cât şi pentru finalităţile propuse.

Paradoxal, nu lipsesc nici încercările de a conferi fenomenului analizat şi unele valori pozitive. Astfel, uneori, războiul nu este considerat în mod obligatoriu disfuncţional. Războiul din sistemul internaţional nu poate fi sinonim cu ceea ce poate fi o boală în sistemul biologic. Conflictul şi teama de război au fost folosite adesea pentru integrarea unor state. Un exemplu elocvent este cel din secolul XIX, prin unificarea Germaniei, care s-a realizat prin înfrângerea unor state vecine cum ar fi Danemarca, Austria şi Franţa.

Fără a exagera şi absolutiza, precum predecesorii lor: Spencer (războiul – matrice formativă a tipurilor de societate), Hegel, Nietzsche, Proudhon (războiul – mijloc de selecţie naturală şi cultivare a unor calităţi morale autentice) sau Xenopol ( războiul – factor de progres şi civilizaţie), unii reprezentanţi ai gândirii româneşti creditează războiul, într-o anumită măsură, cu valenţe biologice, culturale, etice, educaţionale, chiar întemeietoare.

Dincolo de răul social provocat, războaiele ar avea şi o valoare „curativă” (ducând la dispariţia subculturilor sau a culturilor minore – C. Petrescu), „educativă” şi de „ameliorare morală” a naturii umane (P.P. Negulescu), sau de „regenerare morală” a popoarelor învinse (C. Petrescu, N. Iorga). Uneori, susţinea Dimitrie Gusti, războiul îşi afirmă efectele benefice, regeneratoare, cultivând virtuţi alese precum eroismul, patriotismul, solidaritatea socială ş.a. „Din cartea războiului – afirma Vasile Pârvan – omenirea învaţă …ce este jertfa, ce e idealul, ce e patria …Până la înfrângere noi nu ştiusem ce înseamnă a iubi

298

patria! Şi nici ei, luptătorii, nu ştiuseră”265. Iar Tudor Vianu nutrea credinţa că „valoarea vitejiei”266 se formează în luptă. Metaforic, D. Gusti asemăna războiul cu „un examen pe care un stat sau o naţiune îl susţine în faţa istoriei”267, iar Cioran, completându-l, îl aprecia ca „un semn de vitalitate” ce „statorniceşte structural o lume nouă”, „examen la care se supun naţiunile în faţa lumii”268, proiect imposibil de realizat pe timp de pace (N. Ionescu).

Dacă aserţiunile evocate sunt amendabile în parte, ocazie pe care nu au pierdut-o C. Petrescu (războiul face o selecţie pe dos), V. Pârvan (războiul nu poate fi un „criteriu de valoare în istorie”), D.D. Roşca (războiul implică „risipă şi distrugere de valori spirituale”) sau P.P. Negulescu (războiul este „păgubitor liberei dezvoltări”), la argumentul gustian – preluat de la Ratzenhofer şi Kautsky – cum că războiul este „demiurgul autonomiei naţiunilor moderne” nu putem decât să subscriem. Dreptul la existenţă liberă, independenţă şi suveranitate s-a câştigat de multe ori pe calea armelor.

Încă din Antichitate, la cererea filosofului grec Platon, oratorul roman Cicero a încercat o limitare a acţiunilor războinice, definind astfel un prim principiu conform căruia un război trebuie declarat de un stat numai după ce o cerere oficială de satisfacere a intereselor sale a fost înaintată, sau un avertisment a fost făcut şi o declaraţie adecvată a fost prezentată. Ulterior, teologii Sf. Augustin („un război drept este cel care poate fi descris ca unul care îndreaptă răul”) şi Sf. Thomas Aquinas (un război trebuie să aibă o cauză dreaptă, să fie declarat de o autoritate adecvată, să fie purtat cu intenţii corecte, iar mijloacele utilizate să fie proporţionale cu scopul urmărit) au adus noi amendamente legilor războiului.

Însă, cel care a creat cadrul modern al mentalităţii asupra relaţiilor internaţionale, asupra războiului şi păcii este marele gânditor olandez Hugo Grotius (în De jure belli ac pacis, 1625), care a dat substanţă conceptelor de jus ad bellum (justeţea războiului), sau jus in bello (dreptatea în război); el scria: „Am văzut că în întreaga lume creştină predomină o uşurinţă în a porni un război, de care şi naţiunile

265 V. Pârvan, Op. cit., p. 458. 266 T. Vianu, Opere, vol VIII, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 67. 267 D. Gusti, Op. cit., p. 146. 268 E. Cioran, Op. cit., p. 68-72.

299

barbare s-ar ruşina; se recurge la arme pentru nişte motive mărunte sau fără nici un motiv; şi, odată ce armatele sunt adunate, orice respect pentru legea divină şi pentru cea omenească este abandonat; ca şi cum oamenii ar fi, în consecinţă, autorizaţi să comită orice crimă, fără nici o reţinere”269.

Grotius şi continuatorii săi au păstrat vie tradiţia medievală a războiului drept, inclusiv ideea că statele ar trebui să poată interveni pentru a împiedica opresiunile şi maltratările desfăşurate în alte state. Dar, pe măsură ce tradiţia dreptului natural a fost înlocuită de concepţia modernă a dreptului internaţional pozitiv, gânditorii au devenit mai preocupaţi de elaborarea conceptului de justeţe a luptei – jus in bello – în războiul dintre suveranii europeni decât a celui de jus ad bellum – cerinţa ca războiul însuşi să fie just270.

Valoarea scopurilor argumentează permanent analiza taxonomică a conflictelor. D. Gusti, P. Andrei şi P.P. Negulescu, din perspectiva concepţiilor profesate de reprezentanţii dreptului natural, îndeosebi a lui Hugo Grotius, disting între războaiele legitime (drepte), de apărare a fiinţei naţionale şi cele ilegitime (nedrepte), urmărind beneficii absconse. Heraclit postulase „războiul este drept” , iar Hegel l-a susţinut întrutotul, contaminându-l şi pe Clausewitz, care clama: „Atacul este cea mai bună apărare”. În contextul prefigurat, nu se poate deosebi atacatorul de cel atacat.

Machiavelli susţinea că doar statele singure îşi pot judeca interesele; în formularea lui, „războiul este drept când este necesar” şi nicio altă autoritate mai mare nu poate judeca această necesitate: Salus principis suprema lex (binele principilor este legea supremă). Punctul acesta de vedere a fost treptat însuşit de toţi juriştii marcanţi ai Europei – Bodin în Franţa, Gentili în Italia, Victoria în Spania. Deşi, după cum arătau ei, existau şi războaie drepte, şi nedrepte, cauze suficiente sau insuficiente ale ostilităţilor, în cele din urmă, prinţul (sau statul, actor unitar) era singurul judecător; şi, de obicei, fiecare din părţile beligerante credea că dreptatea e de partea ei271.

Criteriile de ordin moral ar deveni astfel neoperaţionale; demne de luat în seamă ar rămâne doar cele de natură utilitaristă: succesul şi

269 Hugo Grotius, De jure Belli ac Pacis, Ed. William Whewel, Cambridge, 1853, vol I, p. LIX.

270 James Mayall, Op. cit., p. 91-92. 271 Ian Brownlie, International Law and the use of Force by States,

Oxford, 1963, p. 8-12.

300

expansiunea; imperialismul nereprezentând altceva decât transpunerea pragmatismului în acţiunea politică. Împărtăşind acest punct de vedere, Emil Cioran respingea clasificarea de mai sus, considerând-o nereală şi neadecvată. Dincolo de cauze şi scopuri, remarca filosoful român, există numai războaie pierdute şi câştigate, învingători şi învinşi. Gloria surâde exclusiv primilor, ea estompează şi justifică excesul de forţă272.

Aşadar, dacă pentru Grotius războiul echivala cu „falimentul dreptului”, la Cioran dreptul forţei a prevalat întotdeauna, pragmatic şi realist, în faţa forţei dreptului. Aceasta fiind starea de normalitate, el conchidea: „Nu există… decât război agresiv… atât timp cât un popor nu a purtat nici un fel de război de agresiune, el nu există ca factor activ al istoriei”273. Războaiele de apărare ar fi lipsite de importanţă tipologică, ele fiind doar apanajul „popoarelor minore”. Idealurile defensive golesc de orice conţinut armata, instituţie care dobândeşte adevăratul sens numai la statele cu vocaţie imperialistă. Motiv pentru care „un război pierdut, dar pornit din proprie iniţiativă, este mai glorios decât unul câştigat prin apărare”. Aserţiune discutabilă, servită ca pretext pentru dojenirea poporului român, mândru de a nu fi purtat niciodată războaie de cucerire.

Camil Petrescu ne oferă o tipologie fundamentată îndeosebi pe factorii generatori de stări conflictuale. Ipostaza clasică, cea militară, s-a îmbogăţit cu noi fome: politica diplomatică, culturală. În opinia autorului, parcă anticipându-l pe S. Huntington, războaiele dintre culturi sunt cele mai „grave şi dezastruoase, pentru că au un caracter religios”274 şi incumbă fanatismul. Abordarea conflictului dintre creştinism şi islamism, astăzi mai mult ca oricând, pare preocupantă la unii gânditori occidentali. S. Huntington, după o analiză atentă a primelor războaie civilizaţionale, cel dintre U.R.S.S. şi Afganistan şi războiul din Golf, remarcă: „De când religia este principala caracterstică definitorie a civilizaţiilor, războaiele liniilor de falie au loc între popoare şi religii diferite”275. Pentru el, „ciocnirile dintre civilizaţii” constituie cele mai mari ameninţări la adresa păcii mondiale. Evenimentele din Kosovo şi cele din 11 septembrie 2001 au venit şi ele să confirme previziunile gânditorilor evocaţi.

272 E. Cioran, Op. cit., p. 132. 273 Ibidem, p. 131. 274 S. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, Oradea, 1998, p. 68. 275 Ibidem, p. 378.

301

V. Pârvan avea în vedere şi aspectele juridice. Astfel, agresiunile pot fi surprinzătoare (de năvălire) sau notificate (anunţate) conform uzanţelor diplomatice. Un paradox ar fi că războaiele nu sunt declanşate întotdeauna de naţiunile cele mai puternice, ci, de multe ori în cursul istoriei, chiar de cei mai slabi. (Exemplul Germaniei în cel de-al doilea război mondial, sau cel al Argentinei, în conflictul pentru insulele Falkland, sunt elocvente în acest sens).

Pacea mondială, era de părere D. Gusti, poate fi realizată pe două căi: monarhia universală (înfăptuită de asirieni, macedoneni, greci şi romani) şi formarea unei societăţi federale care să reunească toate statele; niciuna cu reale şanse de reuşită în acel moment istoric, datorită intereselor statelor mari de a-şi menţine privilegiul poziţiei de impunere a voinţei lor în relaţiile internaţionale.

Dacă prima variantă era pe cale de a fi compromisă istoric, cealaltă putea deveni realitate numai prin transformarea O.N.U. într-un parlament mondial, cu reprezentanţi din toate statele suverane, independente şi egale în drepturi, cu un obiectiv fundamental: apărarea păcii. Procesul presupunea unele condiţii pregătitoare: eliminarea decalajelor, apropierea dintre naţiuni, afirmarea raţionalis-mului în politică, respectarea principiilor de drept internaţional, introducerea arbitrajului şi a sancţiunilor, educarea popoarelor în spiritul convieţuirii în pace, afirmarea unui nou tip de naţionalism. Va veni timpul, susţinea sociologul român, când statele vor înţelege, din motive de logică politică, faptul că războaiele aduc mai multe pierderi decât câştiguri, şi-şi vor alege alte mijloace de confruntare colectivă, transferând competiţia din planul militar în cel cultural şi al raporturilor cu mediul natural şi economic.

Reiterând o idee enunţată de Kant şi Grotius, D. Gusti şi P.P. Negulescu remarcau rolul accentuării interdependenţelor politice, economice şi culturale dintre state în epoca contemporană, proces ce pregăteşte terenul instituirii unei atmosfere de pace şi detensionare în relaţiile internaţionale. P.P. Negulescu invoca impactul produs în opinia publică internaţională de „Declaraţia de condamnare a războiului”, adoptată de Societatea Naţiunilor la 27 septembrie 1927, care la punctul 1 consemna: „Orice război de agresiune este şi rămâne interzis”. Nu era naivitate, ci o speranţă infirmată de evoluţia ulterioară a evenimentelor.

Nicolae Iorga şi Al. Claudian considerau moralizarea omului, reeducarea omenirii din punct de vedre moral, adevărata şansă a păcii. Constrângerea, prin recurs la mijloacele militare, nu dă rezultate.

302

Educaţia trebuie dublată de activitatea concentrată a comunităţii de ridicare a standardului de trai al indivizilor. „Să vedem – nota Al. Claudian – ce mai rămâne din răutatea agresivă a omului când… îşi va putea asigura o viaţă mai civilizată”276.

Cei puternici ameninţă şi recurg la violenţă ca procedeu de persuasiune, uneori ignorând fără reţinere normele şi acordurile internaţionale, cum a fost cazul războiului din Irak pornit de S.U.A. fără acordul Consiliului de Securitate al O.N.U. În numele unor idealuri generoase ca „drepturile omului” , „eliminarea focarelor de tensiune” sau „restabilirea păcii”, în practica militară s-a statuat un nou tip de război: „preventiv”, „de pedepsire”, de „apărare a ordinii mondiale”, „de apărare a drepturilor minorităţilor”, de „combatere a terorismului” ş.a.m.d.

Afirmaţia preşedintelui american George W. Bush potrivit căreia „războiul împotriva terorismului nu va fi câştigat dintr-o poziţie defensivă” reprezintă de fapt o declaraţie de acţiune cu o schimbare de abordare care va avea consecinţe pe termen lung. Fapt demonstrat prin atacul din 19 martie 2003, în care nu s-a luat în considerare articolul 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, care autorizează folosirea forţei militare numai în cazuri de legitimă apărare. S.U.A. a trecut la acţiuni militare în teatrele de operaţii irakiene desconsiderând astfel puterea legitimă a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Intervenţiile din Panama, Iugoslavia, Afganistan, Irak şi, posibil de oriunde, după „adaptarea la noile condiţii” a doctrinei N.A.T.O., readuc în actualitate una din maximele lui La Rouchefoucauld: „Puterile mari… găsesc cele mai dezinteresate metode de justificare a acestor războaie, cum ar fi… apărarea naţiunilor şi statelor mici, eliberarea naţiunilor oprimate, ba chiar apărarea dreptului asupra forţei”.

Desigur, războiul rămâne încă o realitate, iar pacea universală un deziderat, un proiect se pare aproape utopic. „Arta războiului este de importanţă vitală pentru stat”, arăta Sun-Tzu, cel dintâi teoretician militar din lume, în urmă cu 2 500 de ani, şi tot el considera că deşi „cel mai bine este să învingi fără luptă”, totuşi, războiul este „o chestiune de viaţă şi de moarte, calea fie spre siguranţă, fie spre ruină”277. Polemologii au manifestat însă interes şi pentru irenologie,

276 Al. Claudian, Reflexii asupra războiului actual, Editura Tinerimea, Bucureşti, 1952, p. 5.

277 Sun-Tzu, Arta războiului, f.e., f.a., p.4.

303

pentru crearea unui climat de pace şi securitate colectivă. Cunoscutele proiecte de pace eternă elaborate de abatele Saint-Pierre şi Kant, nu au convins, dar au stimulat fantezia şi creativitatea gânditorilor, îndemnând la reflecţie, la abordări raţionale.

VII.3. Compatibilitatea juridică a acţiunilor militare cu dreptul operaţional al conflictelor armate Violenţa dintre state a dat naştere legilor internaţionale ale

războiului. Dreptul internaţional tradiţional nu a scos războiul în afara legii, ci a încercat să-i reducă excesele cele mai supărătoare şi să limiteze daunele şi prejudiciile aduse unei terţe părţi. Deşi sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite a introdus şi alte restricţii în legătură cu folosirea forţei, războiul mai este permis în cadrul doctrinei de auto-apărare, în conformitate cu articolul 51 al Cartei O.N.U. Statele pot lua măsuri de apărare în cazul în care Consiliul de Securitate nu se pune de acord asupra unei reacţii colective la orice încălcare a păcii.

Ştiinţa militară a demonstrat că războiul este o realitate a prezentului, ale cărei origini se pierd în cele mai vechi forme de confruntare ale grupurilor umane organizate. La fel, ştiinţa dreptului a convins că atunci când o societate se confruntă cu o nouă realitate, în mod firesc apare şi o lege aplicabilă aeestei realităţi. Războiul nu face excepţie de la această regulă. Evident, principiile şi normele care impun anumite limite în desfăşurarea ostilităţilor poartă amprenta fenomenului război. Particularităţile care le definesc decurg în principal din imperativul de a nu afecta necesităţile militare legitime.

Unii diplomaţi şi jurişti, în mod obiectiv, au fost supuşi tentaţiei de a îngrădi excesiv acţiunea militarilor. Înţelegerea profundă a fenomenologiei războiului a determinat însă afirmarea altor soluţii în procesul de reglementare la nivel internaţional. Aceste soluţii s-au întemeiat pe un compromis între nevoile militare legitime şi exigenţele de umanitate, rezultând o reglementare care impune limite efective puterii militare, fără să facă totuşi imposibilă exercitarea acesteia atunci când este necesară. Astfel, luarea în considerare cu realism a necesităţilor militare a determinat poziţia faţă de normele juridice şi, ceea ce este mai important, le-a făcut susceptibile de a avea efecte, adică de a fi respectate.

În plan teoretic, trebuie identificate acele aspecte care reflectă esenţa raporturilor dintre ştiinţa militară – arta operativă şi dreptul

304

conflictelor armate. În această analiză am luat ca repere teoretico-metodologice punctele de vedere consacrate în literatura de speciali-tate asupra domeniului şi conţinutului ştiinţei militare – artei opera-tive, permiţând abordarea dintr-o perspectivă proprie, conexiunile cu dreptul conflictelor armate.

Evidenţiem, în mod distinct, criteriul de drept în definirea şi clasificarea conflictelor armate. Individualizarea sa are ca principal argument necesitatea de a face înţelese particularităţile de regim juridic pe care le presupune fiecare tip de conflict armat. Instrumen-tele juridice de drept al conflictelor armate se aplică diferenţiat, factor relevant prin impactul pe care-l acesta îl produce în sfera conducerii acţiunilor militare.

În plan practic, consecvenţi ideii că dreptul conflictelor armate nu cere combatanţilor să aplice reguli imposibile, ne-am străduit să formulăm într-o manieră coerentă puncte de vedere privind respon-sabilităţile şi modul în care comandanţii, statele majore şi consilierii juridici le traduc în practică. În instrumentele juridice, referirile se fac exclusiv la comandanţi şi consilieri juridici; însă, nu se poate vorbi de o reală aplicare a dreptului mizând doar pe cei doi actori.

În general, când se vorbeşte de implementarea dreptului conflictelor armate, în cadrul forţelor armate, majoritatea autorilor fac referire la încorporarea sa ca disciplină teoretică în programele de învăţământ formativ sau de perfecţionare şi în programele de pregătire de luptă a trupei. Implicit, aplicarea dreptului va trece din starea de deziderat în aceea de realitate cu consecinţe benefice incalculabile ca urmare a reducerii considerabile a numărului victimelor şi a pagubelor materiale, a acordării unui tratament uman tuturor celor aflaţi în suferinţă, a asigurării securităţii juridice a comandanţilor şi combatanţilor, a normalizării rapide a vieţii sociale în perioada postconflict278.

În literatura de specialitate există unanimitate în a se aprecia că dreptul conflictelor armate este o parte a dreptului internaţional public universal, una din ramurile cele mai importante ale sistemului dreptului. În termenii cei mai generali, dreptul internaţional public – cunoscut şi sub denumirea de jus gentium – reglementează coexistenţa membrilor comunităţii internaţionale, în special aceea a statelor. Astfel, dreptul internaţional public este definit ca fiind „ansamblul de norme scrise sau nescrise, având ca scop reglementarea conduitei


305

statelor în relaţiile dintre ele”. Prin generalitatea ei, această definiţie nu poartă amprenta unor concepţii sau influenţe care exced ariei dreptului.

La origine, dreptul internaţional a fost divizat în dreptul păcii şi dreptul războiului, la care se adaugă şi dreptul neutralităţii. Prin ilegalizarea şi condamnarea războiului de agresiune, s-a considerat că partajarea între cele două domenii nu se mai justifică. Totuşi, războiul a continuat să fie o prezenţă aproape cotidiană pe meridianele lumii, fapt ce a determinat menţinerea în actualitate a dreptului aplicabil în conflictele armate – jus in bello – şi, desigur, dezvoltarea sa.

Expresia dreptul conflictelor armate este de dată relativ recentă, reprezentând însă o realitate juridică ale cărei rădăcini se regăsesc în zorii civilizaţiei umane.

Acest lucru poate constitui una din explicaţiile diversităţii terminologiei pe care o întâlnim în literatura de specialitate. Astfel, în secolul trecut au fost consacrate expresia legile războiului şi corespondenţa sa – legile şi obiceiurile războiului. Ulterior, pentru concizie şi o mai bună receptare în mediile militare, s-a utilizat noţiunea de dreptul războiului. Doctrina recentă, în temeiul articolului 2 comun al Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949, a impus expresia dreptul conflictelor armate pe considerentul că aceasta exprimă mult mai convingător faptul că ansamblul normelor ce-l impun este chemat să se aplice, cel puţin în parte, nu numai în caz de război interstatal în sens formal, ci şi în orice alte conflicte armate care nu sunt calificate ca atare.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.), la Conferinţa experţilor guvernamentali reunită la Geneva în 1971 şi 1972, a adoptat formula de drept internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate, utilizată şi la Conferinţa diplomatică desfăşurată între 1974-1977.

Întrucât cerinţa conciziei era presantă, C.I.C.R., având în vedere statutul său de organizaţie nonguvernamentală cu vocaţie umanitară, a optat pentru expresia dreptul militar.

Însă, pentru forţele armate, a căror organizare, înzestrare şi pregătire corespund cerinţelor ridicate de participarea la război, este mult mai potrivită expresia de drept al conflictelor armate, mai ales că ea răspunde şi exigenţelor de rigoare ştiinţifică. Acesta nu exclude posibilitatea de a folosi şi noţiunea de drept al războiului.

Important este însă faptul că materia reglementată de dreptul umanitar şi dreptul conflictelor armate este cuprinsă în aceleaşi

306

instrumente juridice, unii autori considerând că sunt sinonime, alţii susţinând existenţa unor diferenţe de nuanţă care nu pun sub semnul întrebării echivalenţa lor.

Astfel, dreptul conflictelor armate apare ca un drept special, elaborat pentru reglementarea unor situaţii ce decurg în mod nemijlocit din starea de conflict sau de război, în terminologia uzitată curent de către militari. Aşadar, dreptul conflictelor armate guvernează, în principal, relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional în perioada de conflict armat cu caracter internaţional şi neinternaţional. Nu este însă un drept exclusiv, în sensul că guvernează toate relaţiile care se stabilesc între subiecte de drept internaţional în timp de conflict armat.

În termeni juridici, obiectul dreptului conflictelor armate îl for-mează relaţiile dintre părţile la un conflict armat internaţional, referi-toare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat respectiv, precum şi cele dintre părţile la un conflict armat cu caracter neinternaţional.

Scopul şi sensul dreptului conflictelor armate sunt de a atenua efectele războiului, mai întâi impunând limite modului admis de a face război, adică alegerii mijloacelor şi metodelor întrebuinţate pentru ducerea operaţiunilor militare şi apoi impunând beligeranţilor să ocrotească şi să protejeze persoanele care nu participă (sau nu mai participă) la ostilităţi.

În consecinţă, doctrina Comitetului Internaţional al Crucii Roşii a definit acest tip de drept ca pe „un ansamblu al regulilor internaţionale, de origine convenţională sau cutumiară, care sunt în mod specific destinate să reglementeze problemele umanitare ce decurg în mod direct din conflictele armate, internaţionale sau neinternaţionale, şi care restrâng, din raţiuni umanitare, dreptul părţilor în conflict de a întrebuinţa metode şi mijloace de război la alegerea lor sau protejează persoanele şi bunurile afectate sau care pot fi afectate de către conflict”.

Este evident accentul pus pe dimensiunea umanitară, motiv pentru a considera mai adecvată, prin esenţialitatea ei, definiţia dreptului conflictelor armate consacrată în doctrina românească, potrivit căreia acest drept constituie ansamblul de norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional. Dreptul conflictelor armate este ramura dreptului internaţional public, destinată a reglementa ostilităţile şi a le atenua efectele distructive, atât cât necesităţile militare o permit.

307

În virtutea apartenenţei sale la dreptul internaţional public, pe de o parte, şi a particularităţilor fenomenului social pe care-l reglementează, pe de altă parte, dreptul conflictelor armate comportă o serie întreagă de trăsături caracteristice. În primul caz, se pot exemplifica:

• Dreptul conflictelor armate este un drept consensual, întrucât el se formează pe baza acordului de voinţă al statelor. Cu alte cuvinte, statele sunt creatoarele dreptului şi în acelaşi timp destinatarele lui, respectiv ele trebuie să-l respecte şi să-l aplice. Într-o formulă sintetică, dreptul conflictelor armate, ramură a dreptului internaţional, are ca fundament acordul de voinţă al statelor.

• Dreptul conflictelor armate este considerat un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern, care este un drept de subordonare; caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii normelor sale, a aplicării şi respectării lor.

• Izvoarele tradiţionale ale dreptului conflictelor armate, parte a dreptului internaţional, sunt cutuma şi tratatele.

Potrivit unei reglementări orientative din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (articolul 38), în rezolvarea diferendelor internaţionale ce îi vor fi supuse, această instanţă va aplica, alături de convenţii şi cutume, principiile generale de drept, hotărârile tribunalelor internaţionale, sub rezerva articolului 59 (acestea nu au valoare obligatorie decât faţă de părţile în diferendul supus jurisdicţiei sale), doctrina celor mai calificaţi specialişti, echitatea.

• Raporturile dreptului conflictelor armate cu dreptul intern sunt de condiţionare şi de influenţare reciprocă. Prin acceptarea de către puterea statală, în virtutea prerogativelor şi conform procedurilor constituţionale, a normelor dreptului conflictelor armate, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu, de toată populaţia. Normele acestui drept dobândesc valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară încorporarea lor în dreptul intern. Există însă unele excepţii notabile; în acest sens, sunt sancţiunile pentru încălcările dreptului, care trebuie prevăzute şi determinate de legea penală, conform procedurilor legale.

• Dreptul conflictelor armate este un drept special, care se aplică exclusiv în situaţia excepţională care este conflictul armat, indiferent de cauza şi tipul acestuia. Ca efect al condiţiilor social-istorice de formare a dreptului conflictelor armate, marea majoritate a normelor sale se aplică în conflicte internaţionale. În cazul conflictelor neinternaţionale este aplicabil un set de reguli ce prevăd garanţii fundamentale pentru toţi cei care nu participă în mod direct la

308

ostilităţi, extinse în situaţia depăşirii unui prag de intensitate. Cea mai gravă problemă este aceea când statele nu recunosc o situaţie de conflict şi, în consecinţă, nu acceptă o calificare care să permită aplicarea dreptului conflictelor armate.

• Dreptul conflictelor armate cunoaşte un câmp de aplicare mai restrâns, deoarece marea majoritate a regulilor se aplică numai „persoanelor protejate”, noţiune care prezintă un anumit grad de exclusivitate. Există şi excepţii, cum ar fi regulile aplicabile într-un conflict intern sau obligaţiile cu valoare generală, care nu pun însă sub semnul îndoielii orientarea manifestă a mecanismelor de aplicare către victimele conflictului armat.

• În caz de conflict internaţional, dreptul protejează interesele statale şi interesele individuale şi, ca atare, el se adresează, atât statelor, cât şi indivizilor. De aici, justeţea aprecierii că la o dualitate de drepturi corespunde o dualitate de obligaţii.

Alte trăsături ale dreptului conflictelor armate decurg din relaţia sa cu fenomenul război. Avem în vedere următoarele aspecte:

• Dreptul conflictelor armate este rezultatul unui compromis între interese diferite. El trebuie să ţină cont de fenomenul război şi, în primul rând, de nevoile militare legitime. Această cerinţă este cunoscută sub denumirea de criteriul necesităţii militare. Pe de altă parte, persoana care nu participă (sau nu mai participă) la ostilităţi trebuie să fie cât mai bine protejată. Aceasta este imperativul umanitar. Rezultatul compromisului dintre necesitatea militară şi imperativul umanitar trebuie să fie o reglementare care impune limite efective puterii militare fără să facă imposibilă exercitarea acesteia, atunci când utilizarea forţei este legitimă.

• Dreptul conflictelor armate este un instrument de limitare a efectelor distructive pe care le generează conflictele armate. Mulţi s-au îndoit de acest lucru, având ca argument reflecţia lui Kant: „Dreptul ginţilor în timp de război este lucrul cel mai delicat ce se poate concepe. Într-adevăr, cum se prescriu legi unei stări de indepen-denţă ce nu cunoaşte nici un fel de reglementare?” Mai mult, s-a considerat că există o incompatibilitate funciară între război şi drept, în virtutea următorului raţionament: prin definiţie, războiul este o negare a ordinii şi o dezlănţuire a forţei, fiind în contradicţie cu dreptul, al cărui scop îl constituie tocmai menţinerea ordinii şi stăpânirea forţei. Războiul ar fi deci substituirea dreptului de către forţă.

309

Această teorie, tranşantă, a antagonismului absolut dintre drept şi război este foarte periculoasă, mai ales că se întemeiază pe un sofism. Într-adevăr, dacă pentru a aduce adversarul la discreţia ta este necesară întrebuinţarea unei anumite doze de violenţă, de ce ar trebui ca aceasta să exceadă scopului stabilit? Un adversar făcut inofensiv nu mai poate influenţa derularea ostilităţilor. A-l extermina sau a-l face să sufere nu este numai un act absurd, ci şi criminal. Este de la sine înţeles că adversarii trebuie să adopte comportamentul de combatant, dar nu pe cel de briganzi, de nelegiuiţi. Şi acest lucru este în interesul ambelor părţi.

Războiul este o recurgere la forţă, dar nu la o forţă neînfrânată. El nu rupe toate legăturile dintre state şi nici nu poate suprima toate cuceririle civilizaţiei şi moravurile unei societăţi milenare. Dincolo de actele de violenţă subzistă un ansamblu de drepturi şi de obligaţii – legile războiului – care purced din raţiune şi din sentimentul de umanitate şi a căror respectare se impune tuturor.

• Atenuarea rigorilor luptei armate este o necesitate socială care poate fi îndeplinită numai prin intermediul dreptului conflictelor armate. Până în ajunul primului război mondial, s-a apreciat că cele mai indicate metode de război ar fi cele care comportă acţiuni deosebit de violente pentru că ele conduc rapid la un deznodământ şi scurtează considerabil durata războiului. Experienţa celor două războaie mondiale a contrazis această teorie. S-a văzut că metodele cele mai distructive nu pun capăt războaielor, ci exacerbează rezistenţa, hrănind-o din disperare şi o dorinţă irepresibilă de răzbunare, chiar cu preţul vieţii. Aplicarea dreptului permite limitarea efectelor distructive şi, implicit, un control al violenţei.

• Dreptul conflictelor armate nu subminează eforturile de eliminare a războiului din viaţa internaţională, ci doar tinde să reducă suferinţele provocate de război. Dezvoltarea dreptului conflictelor armate se întemeiază pe prezumţia evidentă că războaiele sunt încă posibile. Realităţile oferite de viaţa internaţională confirmă acest lucru. Mai mult, în pofida reducerilor bugetelor militare şi forţelor armate, majoritatea ţărilor întreţin, chiar cu scopuri defensive, armate bine înzestrate şi instruite, ceea ce demonstrează o viziune politică realistă asupra riscurilor de conflict armat. Chiar dacă proba-bilitatea producerii acestora este extrem de redusă, trebuie asigurată o pregătire exemplară pentru a face faţă celor mai dificile situaţii, oricât de improbabile ar părea.

310

Este incontestabil faptul că, în prezent, se desfăşoară eforturi deosebite pentru a împiedica izbucnirea vreunui război, atât la nivel global, prin intermediul O.N.U., cât şi la nivel regional, prin organisme de securitate aflate într-un proces de profunde transformări.

Aceste eforturi trebuie completate, însă, cu demersuri adecvate pentru ca, în cazul în care un conflict izbucneşte, în pofida măsurilor întreprinse la scară internaţională, să se limiteze efectele sale distructive. Este logică preocuparea de a atenua un rău, atâta timp cât el nu a fost suprimat în mod real.

• Aplicarea dreptului conflictelor armate nu depinde de natura conflictului. Distincţia între războaie juste şi războaie nejuste operează numai în cazul lui Jus ad bellum, care defineşte împre-jurările în care se poate recurge la forţa armată (de exemplu, un război de agresiune este injust, în timp ce un război de apărare este just). A condiţiona aplicarea dreptului numai faţă de de victimele agresiunii ar determina apariţia unui cerc vicios şi s-ar crea riscul prăbuşirii întregului său edificiu.

• Aplicarea dreptului conflictelor armate comportă dificultăţi şi servituţi care nu pot fi depăşite decât printr-o temeinică instruire. Respectarea normelor sale în contextul înverşunării care caracteri-zează confruntarea militară necesită adesea un comportament contrar instinctului natural, care împinge la ură faţă de inamic. Ea impune o adevărată detaşare de sentimentele spontane, lucru posibil numai în urma unei pregătiri de înalt profesionalism, fapt ce imprimă o importantă particularitate acestui drept.

Experienţa războaielor a demonstrat că normele dreptului conflictelor armate nu sunt respectate întotdeauna, ba chiar sunt încălcate destul de frecvent. Această realitate a generat un anumit scepticism în ceea ce priveşte credibilitatea sa. O asemenea opinie descurajatoare afectează, însă, imaginea şi a altor ramuri de drept. Cea mai bună probă, în acest sens, este faptul că societatea a creat un aparat vast şi puternic – justiţie, poliţie şi forţe de ordine – numai pentru a contracara violarea dreptului. La aceasta se adaugă faptul că tendinţa evenimentelor şocante cultivate de mass-media pentru priza lor la public face ca o încălcare a unei reguli să fie adusă la cunoştinţă întregii lumi, iar un comportament normal, de respect şi aplicare a unor norme de drept, să fie privit drept ceva firesc, nespectaculos şi, implicit, nepopularizat. Aşa cum spunea una din marile personalităţi din domeniul acţiunii umanitare, Jean Pictet, „tăcerea este aprobarea maselor”.

311

Din perspectiva relaţiei dreptului conflictelor armate cu statul, în virtutea faptului că el este creat şi aplicat în urma acordurilor interstatale, se evidenţiază următoarele trăsături:

• Normele de drept al conflictelor armate au un caracter imperativ – jus cogens, şi nu dispozitiv. Astfel, Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, din 25 mai 1969, după ce a definit, în articolul 35, dispoziţia imperativă ca „normă acceptată şi recunoscută de către comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu mai poate fi modificată decât printr-o normă de drept internaţional care are acelaşi caracter”, în articolul 60 statuează că vor avea acest caracter imperativ „dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane conţinute în tratatele cu caracter umanitar”.

Aceasta înseamnă că dreptul conflictelor armate trebuie respectat, ca regulă generală, la modul absolut, deoarece conţine exigenţele minimale de umanitate. Ca atare, recurgerea la derogări pe motiv de necesitate militară trebuie să fie temeinic justificată şi să aibă un caracter de excepţie.

• Dreptul conflictelor armate, datorită caracterului său dezinte-resat şi valorilor superioare pe care le apără, vechimii şi universalităţii sale, conţine angajamente cu caracter absolut. El nu este format numai din norme scrise, ci şi din reguli cutumiare. Chiar şi regulile scrise nu sunt altceva decât reguli cutumiare mai vechi, dezvoltate şi completate la momentul codificării.

Este extrem de importantă evidenţierea acestei structuri a convenţiilor de drept umanitar, deoarece, pornind de la cazul ipotetic în care un stat ar denunţa o convenţie, posibilitate prevăzută în textul fiecărui instrument de acest gen, el s-ar elibera numai de obligaţiile prevăzute în regulile cu caracter secundar. În schimb, el nu va putea repudia principiile fundamentale, nici eluda obligaţia de a le respecta, deoarece, aşa cum am menţionat, el reprezintă o codificare a obiceiurilor popoarelor.

Tratatele de drept al conflictelor armate rămân valabile în orice împrejurare şi nu sunt supuse condiţiei de reciprocitate. Aceasta este o particularitate importantă, deoarece în dreptul internaţional se admite că neexecutarea unui tratat de către una din părţi poate să dezlege cealaltă parte de obligaţiile sale sau să justifice rezilierea instru-mentelor juridice.

Dreptul conflictelor armate, prin natura sa, este preocupat cu precădere de soarta oamenilor, a celor aflaţi în suferinţă şi a celor ce-şi

312

pun viaţa în slujba unei instituţii fundamentale pentru orice stat. Esenţa sa este superioară faţă de ceea ce presupune conceptul generic de „interese de stat”. Dacă acestea din urmă pot face obiectul unui schimb de prestaţii, normele care vizează protecţia fiinţei umane impun ca la încălcări grave ale graniţelor pe care ele le statuează să nu se răspundă cu fapte similare.

A nu se aplica instrumentele de drept al conflictelor armate invocând nerespectarea lor de către adversar ar echivala cu efectuarea de represalii împotriva persoanelor protejate. Or, Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor, din 25 mai 1969, prevede, la articolul 60, o excepţie de la regula suspendării parţiale sau totale a tratatelor pe motivul violării substanţiale a dispoziţiilor acestora. Această excepţie priveşte tocmai dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane conţinute în tratatele cu caracter umanitar, în special cele care exclud orice formă de represalii împotriva persoanelor protejate prin respectivele tratate.

• Aplicarea dreptului conflictelor armate nu poate fi supusă unor condiţii, indiferent de natura lor. Această caracteristică derivă din necesitatea de a nu denatura sensul acţiunii umanitare, de a preveni tendinţele de politizare a acesteia; în unele cazuri, au fost tentative de a subordona îndeplinirea obligaţiilor de drept internaţional, acceptării unor anumite condiţii, în general militare şi politice, străine de Convenţiile de la Geneva. Ca reacţie la aceste tentative, C.I.C.R. a lansat în 1974 un apel în care sublinia că „angajamentele care decurg din Convenţiile de la Geneva au un caracter absolut, solemn, prin care statele se obligă în mod unilateral, fiecare faţă de toate celelalte, chiar fără reciprocitate, să respecte în toate împrejurările regulile şi principiile pe care ele le-au recunoscut ca vitale”.

Trăsăturile menţionate ale dreptului conflictelor armate au generat preocupări fireşti de individualizare a acestui sistem juridic, atât în cadrul dreptului internaţional public, a cărui ramură este, cât şi în raport cu sistemul drepturilor omului, din perspectiva rădăcinilor comune şi a convergenţei scopurilor. Astfel, în opinia unor specialişti, dreptul conflictelor armate nu ar mai trebui perceput, ca în doctrina clasică, drept o alternativă la dreptul păcii, ci mai degrabă ca un regim excepţional şi derogatoriu de la drepturile omului, care, atunci când nu este paralel cu acestea din urmă, ar putea fi chiar complementar.

Alţi autori au considerat că cele două sisteme juridice urmăresc un scop suprem identic: impunerea unui minimum ireductibil de

313

garanţii pentru respectarea persoanei umane. Totuşi, subliniază ei, cele două sisteme sunt total diferite în ceea ce priveşte intenţiile pe care se întemeiază, natura lor, precum şi mecanismele pe care le prevăd. Într-adevăr, în timp ce convenţiile privind drepturile omului sunt concepute pentru timp de pace, de normalitate, dreptul conflic-telor armate este elaborat nemijlocit pentru împrejurările extraor-dinare ale războiului. De aceea, el nu preia decât o anumită parte din drepturile şi libertăţile garantate prin convenţiile privitoare la drepturile omului (denumite de autori „Drepturile omului în perioada de conflict armat”) şi în plus conţine capitole care nu au legătură cu drepturile omului, ci cu modul de desfăşurare a ostilităţilor.

Astfel, poate fi pusă în evidenţă natura contradictorie a dreptului conflictelor armate, aspect asupra căruia unii autori lasă să coboare un val al tăcerii în mod cu totul nejustificat. Într-adevăr, acest drept vizează în egală măsură să autorizeze şi să protejeze. De regulă, se pune accentul pe cea de-a doua dimensiune, omiţându-se să se reliefeze caracterul general protector al acestui drept.

Dreptul conflictelor armate autorizează anumite entităţi, de regulă aparţinând unor structuri statale sub denumirea generică de „forţe armate”, să comită acte de violenţă care, înfăptuite de alte forţe sau în alte condiţii decât cele de război, ar putea fi definite drept criminale. Ca un corolar la această permisivitate şi legitimizare a utilizării instrumentelor de forţă, sub impactul puterii lor distructive în continuă creştere, dreptul are rolul de a proteja persoanele care nu iau parte sau nu mai pot lua parte la acţiunile militare.

În consecinţă, avem în vedere examinarea drepturilor şi obligaţiilor pe care dreptul conflictelor armate le prevede în sarcina beligeranţilor pe timpul ducerii acţiunilor militare şi a limitelor pe care le impune în alegerea mijloacelor de nimicire a adversarului. Odată clarificate aceste probleme, se creează condiţii mai favorabile împlinirii menirii integrale a dreptului, de ocrotire a militarilor scoşi din luptă şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi.

Examenul succint efectuat asupra ştiinţei militare şi a dreptului conflictelor armate permite formularea unor observaţii generale pe baza cărora se poate emite o opinie argumentată asupra esenţei şi naturii raporturilor dintre acestea.

O primă observaţie priveşte nivelul ridicat de complexitate al ştiinţei militare, rezultat al faptului că ea investighează un domeniu amplu, universal al existenţei umane, fapt ce necesită integrarea de

314

metodologii şi tehnici proprii unor ramuri speciale ale ştiinţelor particulare de contact. Mai mult, considerând-o un ansamblu sistematic, ea integrează aşa-numitele ştiinţe de frontieră, în cadrul cărora prevalează cercetarea interdisciplinară şi multidisciplinară, fără a le afecta acestora, finalmente, existenţa organică, independentă, de sine stătătoare. În prezent, în condiţiile producerii unor mutaţii profunde în fizionomia conflictelor armate, se constată o tendinţă tot mai accentuată de utilizare a mijloacelor ştiinţei militare în scopul creşterii raţionalităţii şi eficienţei actelor decizionale, conducerii acţiunilor militare, procesului formativ şi educaţional al profesioniştilor luptei armate şi comportamentului combatanţilor pe timpul conducerii ostilităţilor.

Aceste preocupări, inevitabil, conferă un rol substanţial sporit abordării acţiunii militare din perspectivă praxiologică, axiologică şi a logicii normelor.

O altă observaţie vizează dreptul conflictelor armate, ca ramură distinctă a dreptului internaţional public, din care descinde şi împrumută o parte a metodelor, a terminologiei specifice şi a obiec-tului de studiu. Caracteristica principală care-l diferenţiază de celelalte ramuri ale dreptului internaţional public este dată de realitatea pe care o reglementează: conflictul armat.

Aşadar, conflictul armat reprezintă, din perspective diferite, puncte comune între ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate. Fără îndoială, conflictul armat este un termen mult prea general pentru a putea explica raporturile dintre cele două domenii. Războiul este un fenomen social complex, total diferit de oricare alt fenomen social, datorită unui summum de caracteristici. Între acestea, se evidenţiază gradul cel mai înalt de violenţă prin care se manifestă conflictul social între grupuri umane organizate şi instituţionalizate, structurarea mili-tară a acestor grupuri, utilizarea luptei armate ca mijloc de realizare a unor interese politice ş.a.

Pe de altă parte, s-a constatat, încă din Antichitate, coexistenţa în mediul social a două fenomene cu caracter socio-juridic distinct: un fenomen social nonjuridic; un fenomen juridic propriu-zis.

În mod firesc, existenţa lor paralelă atrage concretizarea principiilor şi regulilor care guvernează mediul social în două categorii de norme: norme nonjuridice şi norme juridice.

O analiză obiectivă a realităţii sociale care este conflictul armat ne permite să concluzionăm că şi acestui domeniu îi este proprie dualitatea fenomenologică evidenţiată în orice mediu social. Ca atare,

315

spaţiul concret în care se realizează conexiunea dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate este acela al normativităţii.

În timp ce ştiinţa militară, prin metodologia sa specifică, contribuie la elaborarea normelor nonjuridice, dreptul conflictelor armate, reflectând particularităţile sferei conflictuale a mediului social şi în egală măsură nivelul de civilizaţie atins în contextul evoluţiei sociale, însumează în conţinutul său normele juridice ce regle-mentează desfăşurarea ostilităţilor.

Între cele două categorii de norme există deosebiri esenţiale. Astfel, normele nonjuridice sunt reguli de acţiuni şi comportament instituite la nivelul sistemului militar pentru a-i asigura funcţiona-litatea şi finalitatea. Ceea ce le caracterizează, în primul rând, este dimensiunea lor praxiologică. Normele reprezintă convertirea princi-piilor războiului şi ale luptei armate în reguli de acţiune şi comportament, iar principiile, dacă sunt judicios elaborate, reflectă cerinţele legilor obiective.

Conducerea militară realistă şi eficientă se bazează pe utilizarea suplă şi creatoare a acestor norme în conceperea şi executarea oricărei acţiuni. Rolul ştiinţei militare constă în sesizarea şi înţelegerea sensului progresului ştiinţei şi tehnologiei, a evoluţiei sociale, a tendinţelor de schimbare a mediului geopolitic şi a cadrului geostrategic pentru a asigura perfecţionarea şi transformarea normelor nonjuridice, pe cât posibil în acelaşi ritm şi cu aceeaşi profunzime.

Normele juridice, în schimb, acţionează asupra comporta-mentului uman, impunând o anumită conduită conform principiului legis virtus heac est imperare, vetare, permitire, punire. În fapt, dreptul conflictelor armate nu reglementează toate situaţiile ce decurg din starea de război, ci numai pe acelea care privesc părţile unui conflict armat pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare, utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, tratamentul victimelor de război şi al populaţiei civile, părţile dintr-un un conflict armat neinternaţional, precum şi relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat respectiv.

Într-un cuvânt, aceste norme reprezintă suportul unei ordini sociale minime, care trebuie menţinută şi în timp de război. Acest lucru este posibil numai prin asigurarea unui regim de disciplină şi cultivarea sentimentului de responsabilitate în rândul tuturor membrilor forţelor armate. Asupra conştiinţei lor acţionează simultan normele nonjuridice, în măsură să le ghideze comportamentul, în

316

sensul de eficienţă a acţiunilor pe care le întreprind, şi normele juridice, ce vizează limitarea agresivităţii comportamentale la ceea ce este strict necesar pentru obţinerea victoriei. Este limpede că aceste norme au şi o puternică încărcătură morală, fapt de natură a evidenţia strânsa legătură dintre normele nonjuridice şi cele juridice. Practic, aceste legături reflectă esenţa relaţiei dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate.

Autonomia dreptului conflictelor armate în ansamblul ştiinţei dreptului determină situarea sa în raporturi de coordonare cu ştiinţa militară. Identificarea unor elemente comune privind obiectul de studiu – conflictul armat – şi a spaţiului de contact – domeniul normativizării – nu afectează autenticitatea şi specificitatea ştiinţei militare şi a dreptului conflictelor armate în raport cu: propriile lor metode; propriile lor obiective; propria lor structură.

Aceste raporturi de coordonare nu trebuie percepute ca fiind simetrice şi armonice. Între conflictul armat, în sensul larg al termenului, care reprezintă nivelul structural, şi nivelul normativ, reprezentat de dreptul conflictelor armate, există o relaţie de intercondiţionare şi influenţare reciprocă, relaţie mediată de nivelul conceptual (care include şi normele nonjuridice), reprezentat de ştiinţa militară.

Evoluţiile fenomenului conflictual, determinate de cele mai noi cuceriri tehnologice, au propria dinamică şi generează schimbări profunde, într-un ritm mult mai rapid decât cel specific celorlalte domenii sociale, în ştiinţa şi arta militară. Apariţia elementelor noi la nivelul structural are un impact direct în planul necesităţii militare, aspect de natură a impulsiona normativismul nonjuridic; astfel, evoluţia artei militare, în mod deosebit, a contribuit la impulsionarea procesului de dezvoltare şi consolidare a dreptului conflictelor armate. Cu toate acestea, progresul normativismului juridic a fost incompa-rabil mai lent, iar reglementările acceptate pe bază de consens au reuşit să acopere doar în termeni generali cerinţele impuse de imperativele umanitare. Argumentarea acestor opinii se întemeiază pe un scurt excurs istoric279.

Un moment de vârf în dezvoltarea artei militare l-a reprezentat epoca napoleoniană, când armatele de masă, formate din soldaţi-cetăţeni, au înlocuit micile oştiri de războinici profesionişti. Această schimbare fundamentală a determmat mutaţii radicale, nu numai în

279 Ibidem, p. 179-194.

317

conducerea războiului, ci şi în plan juridic. Pe de o parte, s-a simţit nevoia instituirii unor reguli obligatorii privind conduita combatanţilor pe timpul ducerii ostilităţilor pentru a elimina incertitudinile penibile şi reincriminările interminabile de pe câmpul de luptă. Pe de altă parte, creşterea efectivelor, coroborată cu perfecţionarea armamentelor şi a procedeelor de întrebuinţare a acestora, a condus la sporirea substanţială a numărului victimelor, în special al răniţilor, în proporţii care depăşeau în mod copleşitor posibilităţile unor servicii medicale, precar organizate şi înzestrate280.

Această stare de lucruri a determinat crearea Crucii Roşii Internaţionale şi adoptarea, în 1864, la iniţiativa acesteia, a Convenţiei de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele aflate în campanie, precum şi a altor convenţii care vizează dreptul războiului, în care unele principii şi reguli conturate în secolele anterioare capătă o consacrare legală, clară şi neechivocă.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, progresul tehnic şi industrial a marcat, într-o proporţie care a atins cote îngrijorătoare, structurile militare. Crearea în ritm rapid a unor noi mijloace de luptă şi intrarea acestora în înzestrarea armatelor au constituit premisele unei creşteri spectaculoase a posibilităţilor de acţiune a trupelor. Acest lucru a fost sesizat şi de umanişti, care, înţelegând rolul armamentului şi mijloacelor de luptă nou apărute ca rezultat al progresului ştiinţifico-tehnic, al efectelor pe care acesta le are asupra formelor şi procedeelor de ducere a acţiunilor militare, a artei militare în ansamblu, au declanşat o adevărată campanie pentru limitarea utilizării acestora.

Se poate aprecia, fără a diminua importanţa altor aspecte, rolul de element central al „metodelor şi mijloacelor de război” în raporturile de conexiune dintre arta militară şi dreptul internaţional umanitar, datorat numărului impresionant de victime pe care acestea îl provocau şi, în mod deosebit, extinderii efectelor ucigaşe, în proporţii din ce în ce mai mari, asupra populaţiei civile.

La trecerea într-un nou secol, atât pentru arta militară, cât şi pentru promotorii dreptului, trei conflicte au avut o importanţă deosebită: războiul româno-turc din 1877, cel anglo-bur din 1899-1901 şi cel ruso-japonez din 1904-1905. Ele au consacrat importanţa puterii de foc, a

280 H. Liddel-Han, Strategia. Acţiunile indirecte, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 105.

318

avantajelor defensivei şi au determinat apariţia unei concepţii noi, de realizare a unor dispozitive pe un front larg. A rezultat, aproape paradoxal, sporirea puterii de foc. Valorificarea superioară a acesteia în defensivă a condus la prelungirea duratei războaielor, nevoile frontului nemaiputând fi rezolvate numai cu resursele create dinainte. Ca urmare, pe lângă consecinţele nemijlocite suportate de populaţia din zonele afectate direct de lupte, au început să se resimtă efectele sinistre ale războiului asupra unor largi categorii de cetăţeni. Mai adăugăm, nu în ultimul rând, lipsa de preocupare pentru protecţia luptătorilor, în rândul cărora războiul producea nenumărate jertfe.

Nu este lipsit de semnificaţie că, în condiţiile în care se acumulau tensiuni ce prevesteau un război devastator, minţi lucide au încercat să realizeze un instrument care să atenueze urmările sale nefaste. A fost, probabil, singura situaţie în care s-a încercat realizarea unui echilibru de forţe între două domenii care au evoluat paralel – arta militară şi dreptul războiului, vizându-se acelaşi obiectiv: metodele şi mijloacele de luptă.

Întrunirea celor două Conferinţe de la Haga, din 1899 şi 1907, a reprezentat un punct nodal al dezvoltării războiului, numit, de altfel, Dreptul de la Haga, care tratează tocmai problemele conducerii operaţiilor de către beligeranţi. Cu aceste prilejuri s-a realizat codificarea de ansamblu a dreptului războiului prin încheierea unor convenţii în variate domenii.

Astfel, în 1899, Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru, cu anexa sa „Regulament privind legile şi obiceiurile războiului terestru”, a confirmat, în esenţă principii deja recunoscute asupra calităţii de beligerant, a prizonierilor de război, ostilităţilor şi teritoriilor ocupate. În plus, au mai fost adoptate o Convenţie pentru adaptarea, la războiul maritim, a principiilor Convenţiei de la Geneva, precum şi trei declaraţii privind interdicţia de a lansa proiectile şi explozivi din înaltul baloanelor, întrebuinţarea gazelor asfixiante (înăbuşitoare) sau vătămătoare, gloanţele dum-dum.

A doua conferinţă, din 1907, a procedat la revizuirea Convenţiei privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi a anexei sale, precum şi la încheierea a două convenţii asupra neutralităţii, a şapte convenţii asupra războiului maritim şi a adoptat o nouă declaraţie referitoare la interdicţia de a lansa proiectile şi explozivi din înaltul baloanelor. Putem aprecia că documentele menţionate, care codificau principiile generale ale dreptului războiului, dintre care se detaşau, Regulamentul

319

privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi Convenţia privind bombardamentul de către forţele navale, au determinat, la vremea respectivă, un echilibru în raport cu nivelul de dezvoltare a artei militare. Ulterior, evoluţia ambelor domenii, realizându-se în ritmuri extrem de diferenţiate, a generat un decalaj imens între ele, aşa cum vom vedea în continuare.

Principiile şi reglementările consacrate de Convenţiile de la Haga reprezentau, în marea lor majoritate, fructul unor elaborări şi clarificări cuprinse în diferite proiecte elaborate în deceniile precedente: Codul Lieber, din 1863, redactat cu ocazia Războiului de Secesiune din S.U.A., codificarea privată a dreptului modern al războiului din statele civilizate, realizată de către J.C. Bluntschli în 1866, cu ocazia războiului între Prusia şi Austria, Declaraţia de la St. Petersburg din 1868, de renunţare la folosirea, în timp de război, a proiectilelor mai uşoare de 400 grame, Declaraţia internaţională privind legile şi obiceiurile războiului terestru – adoptată cu prilejul Conferinţei diplomatice de la Bruxelles din 1874 (neratificată de niciun stat), Manualul legilor şi obiceiurilor războiului terestru – redactat de Gustave Moynier şi adoptat de Institutul de Drept Internaţional în 1880 etc.

O semnificaţie particulară prezintă Declaraţia de la St. Petersburg, în care şi-au găsit substanţă principii de importanţă cardinală pentru dreptul războiului, cuprinse în Convenţiile de la Haga şi dezvoltate de către Protocoalele adiţionale din 1977, astfel:

• atacurile trebuie să fie limitate la obiectivele militare şi la forţele armate; persoanele civile şi bunurile cu caracter civil se bucură de o protecţie specială;

• dreptul părţilor la conflict de a alege metodele sau mijloacele de război nu este nelimitat;

• este interzis să se utilizeze arme şi alte mijloace de război de natură să cauzeze daune exagerate.

Primul război mondial nu numai că a întrerupt dezvoltarea dreptului războiului, dar a şi demonstrat insuficienţa normelor Convenţiilor de la Haga. S-au produs disocieri semnificative, pe de o parte, între război şi arta militară, în sensul mutaţiilor profunde marcate de aceasta din urmă, cauzate printre altele de apariţia şi modernizarea blindatelor, utilizarea pe o scară tot mai largă a aviaţiei în acţiuni de luptă şi apariţia eşaloanelor strategice, iar pe de altă parte, între Dreptul de la Haga şi cel de la Geneva, ale cărui norme

320

(Convenţia de la Geneva din 1864, revizuită în 1906) s-au aplicat cu relativ succes.

În euforia instalată după încheierea primului război mondial, a început tot mai mult să se considere că revizuirea şi dezvoltarea Dreptul de la Haga ar compromite încrederea în Societatea Naţiunilor şi în noile metode de reglementare paşnică a conflictelor care-şi propuseseră să înlăture războiul din raporturile dintre state, făcând imposibilă recurgerea la acesta ca la un mijloc de rezolvare a diferendelor internaţionale. De asemenea, pornindu-se de la consta-tarea că, în timpul marilor bătălii ale războiului mondial, regulile impuse pe plan internaţional fuseseră în mică măsură respectate de beligeranţi, şi-a făcut loc ideea nocivă că, practic, nu este posibil să reglementezi războiul (opinie, de altfel, destul de răspândită şi în prezent).

Ca atare, între cele două războaie mondiale, în domeniul Dreptului de la Haga nu au fost adoptate decât două texte: Protocolul de la Geneva, din 1925, privind prohibirea întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice şi Procesul-verbal de la Londra, din 1936, privind regulile războiului submarin, deşi au mai fost redactate şi alte proiecte, nefinalizate însă. Trebuie subliniată şi valoarea documentului elaborat de Comisia de jurişti de la Haga, din 1922, privind războiul aerian, care a marcat prima tentativă de reglementare a dreptului războiului aerian.

De asemenea, se remarcă eforturile deosebite ale Comitetului Internaţional de Cruce Roşie (C.I.C.R.), mereu consecvent cu idealurile de protejare a fiinţei umane.

Numai că în timp ce C.I.C.R. milita pentru o interdicţie generală a bombardamentelor aeriene asupra centrelor locuite, în arta militară era fundamentată doctrina „războiul aerian total”, care a permis experimentarea acesteia asupra populaţiei civile în conflictele din Abisinia şi Spania.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a găsit dreptul războiului (domeniul Dreptului de la Haga) neadaptat la noile modalităţi în care aveau loc ostilităţile: desfăşurarea acţiunilor militare pe mari spaţii geografice; derularea lor în ritmuri fără precedent, cu un sprijin aerian deosebit de puternic; folosirea bombardamentelor strategice ca mijloc de diminuare a potenţialului economico-militar şi a moralului populaţiei; apariţia rachetelor şi, în final, a armei nucleare. Printre consecinţele nefaste ale conflagraţiei s-a evidenţiat şi aceea de

321

creştere a proporţiei pierderilor populaţiei civile, în ansamblul total al victimelor, de la 5%, în primul război mondial la 50%.

După terminarea războiului, lucrurile s-a repetat aproape ca la încheierea conflagraţiei anterioare. Astfel, Comisia de Drept Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite, reunită în prima sa sesiune, în 1949, s-a pronunţat împotriva luării în consideraţie a dreptului războiului în vederea codificării acestuia. S-a exprimat ideea că opinia publică ar vedea în aceasta un semn al lipsei de încredere în eficacitatea mecanismelor cu care O.N.U. ar putea menţine pacea.

În schimb, la iniţiativa C.I.C.R., s-a realizat un progres semnificativ al dreptului în domeniul protecţiei unor categorii de persoane prin încheierea celor patru convenţii din 1949, referitoare la populaţia civilă, prizonieri, răniţi, bolnavi şi naufragiaţi, care repre-zintă un moment de referinţă în dezvoltarea dreptului umanitar aplicabil în perioada de conflict armat, practic dreptul pozitiv în materie; la scurt timp, în 1954, s-a încheiat la Haga a convenţie pentru protecţia bunurilor culturale în caz de război, toate aceste legiferări reflectând nevoile de protecţie reieşite din experienţa celui de-al doilea război mondial. Ulterior, însă, în domeniile artei militare s-au produs transformări profunde, ca efect al realizării armelor nucleare şi a mijloacelor moderne de transport la ţintă – rachete balistice – care au fost asociate acestora. Deşi, nu în aceleaşi proporţii, s-a adâncit decalajul dintre Dreptul de la Geneva, ale cărui convenţii fuseseră revizuite în întregime de două ori, începând din 1907, şi Dreptul de la Haga, rămas la nivelul anului de referinţă sus-menţionat.

Este demn de relevat că noua dimensiune a războiului, dată de puterea distructivă enormă a mijloacelor nucleare, nu a afectat cu nimic dezvoltarea şi perfecţionarea armamentului şi tehnicii de luptă clasice. În plus, datorită extinderii războaielor de gherilă, arta militară a fost marcată şi de amprenta acestora, cu totul particulară, determinată de principiile şi procesele de acţiune specifice lor.

Fiecare conflict postbelic a confirmat o concluzie care nu putea rămâne fără urmări în planul vieţii internaţionale – numărul victimelor din rândul populaţiei civile a crescut neîncetat: 60% în Coreea, 70% în Vietnam. Sesizând pentru prima oară problemele ce ţineau de resortul dreptului războiului şi în contextul unor multiple acţiuni la scară internaţională, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat în 1968 Rezoluţia nr. 2444 (XXIII) privind „Respectarea drepturilor omului în timp de conflict armat”, prin care Secretarul

322

General al O.N.U. era invitat să studieze, consultându-se cu C.I.C.R. şi alte organizaţii, măsurile ce se impuneau a fi întreprinse pentru asigurarea unei mai bune aplicări a convenţiilor şi regulilor interna-ţionale şi necesitatea elaborării unor noi asemenea legiferări.

Fără a insista asupra procesului declanşat de această rezoluţie, nu putem omite sublinierea rolului major jucat de C.I.C.R. pe întreaga sa durată, finalizată cu adoptarea textelor Protocoalelor adoptate în 1977. Deşi denumite Protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949, unii autori au considerat aceste texte ca aparţinând în egală măsură Dreptului de la Haga. Pentru prima oară, regulile asupra drepturilor, obligaţiilor beligeranţilor şi asupra limitării mijloacelor care vizează producerea de pierderi inamicului au fost integrate în Dreptul de la Geneva, restabilindu-se astfel o legătură esenţială între cele două părţi ale dreptului internaţional, umanitar.

Mai mult decât atât, în noile instrumente juridice se observă tendinţa de a anticipa în plan normativ posibile evoluţii militare, în special proiectarea, fabricarea şi achiziţionarea unor arme cu efect distructiv amplificat, astfel încât să se exercite şi o influenţă a nivelului normativ asupra celui structural.

Asimetria în raporturile dintre cele două niveluri este atât de evidentă, din perspectiva analizei comparativ-istorice, încât adoptarea celor mai recente măsuri pe plan internaţional, în special crearea tribunalelor penale internaţionale, demonstrează, în opinia noastră, preocuparea de a echilibra acest decalaj istoric dintre dezvoltarea artei militare (ca domeniu de referinţă al ştiinţei miliare) şi progresul mult mai modest al dreptului conflictelor armate.

În concluzie, esenţa relaţiei dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate este definită de termenul coordonare. Prin obiect şi metodă, dreptul confictelor armate se manifestă ca o ştiinţă de graniţă care se află în raport de subordonare faţă de ştiinţa dreptului şi în raport de coordonare cu ştiinţa militară. Prin urmare, deşi obiectul dreptului conflictelor armate nu-l poate constitui decât abordarea juridică a unei realităţi sociale de indiscutabilă specificitate – conflictul armat, cunoştinţele sale nu pot fi substituite prin cunoştinţele unor ramuri ale ştiinţei militare sau ale altor ştiinţe sociale.

Definind astfel esenţa raporturilor dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate, trebuie examinată şi natura acestor raporturi. Având ca reper spaţiul de contact dintre cele două ştiinţe, considerăm că circumstanţierea raporturilor generale la cele specifice

323

normativismului, care se manifestă preponderent în sfera artei militare, reprezintă cea mai sugestivă formă de exprimare a conţinu-tului acestora.

Este bine cunoscut faptul că acţiunea militară are ca temei o anumită raţionalitate. Această raţionalitate internă comportă mai multe valenţe, semnificative fiind dimensiunile nomologică, teleologică şi axiologică. Din perspectiva acestor dimensiuni, unele acţiuni militare apar ca deplin justificate prin rezultatele pe care le promit. Ele răspund integral cerinţelor de necesitate militară. Efectele lor pot fi, însă, dezas-truoase prin consecinţele pe care le au asupra populaţiei şi bunurilor civile sau a altor valori similare. Ca atare, imperativele umanitare sunt neglijate şi se creează riscul ruperii echilibrului dintre necesitatea militară şi cerinţele umanitare. Prezervarea acestuia este posibilă prin recurgerea la o nouă dimensiune a raţionalităţii, respectiv cea normativă.

Normativismul juridic îngustează, în unele cazuri, sfera posibilităţilor acţionale, pentru că nu tot ceea ce este nomologic posibil, din perspectiva avantajelor oferite, este acceptabil din punct de vedere al dreptului conflictelor armate.

În consecinţă, dreptul conflictelor armate introduce în procesul decizional şi, implicit, în plan acţional constrângeri, restrângeri şi recomandări.

Constrângerile reprezintă limitări ale libertăţii de acţiune prin impunerea unor obligaţii specifice care trebuie îndeplinite.

Restrângerile reprezintă elementele prohibitive, pentru care este instituită interdicţia de a fi efectuate.

Recomandările sunt măsuri neobligatorii pentru situaţiile neprevăzute în acte normative prin care se sugerează adoptarea acelor atitudini ce menţin compromisul dintre necesitatea militară şi imperativul umanitar.

Toate acestea îşi găsesc expresia în norme onerative (obligă subiectul la săvârşirea unei acţiuni), prohibitive (obligă subiectul să nu săvârşească o acţiune) şi permisive (lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite). În consecinţă, reglementările normative statuate de instrumentele juridice de drept ale conflictelor armate conferă o dimensiune aparte raţionalităţii militare. În virtutea acesteia, comandanţii militari, la toate nivelurile ierarhice, îşi pot manifesta iniţiativa şi libertatea de acţiune cerută de necesitatea militară a situaţiei în limitele a ceea ce permite imperativul umanitar, în măsura în care acesta îşi găseşte expresia în norme juridice.

324

În concluzie, expresia cea mai sugestivă privind natura raporturilor dintre arta militară, ca domeniu al ştiinţei militare, şi dreptul conflictelor armate este termenul de limitări, pe care le impune acesta din urmă. Scopul principal al acestor limitări nu este de a face războiul imposibil, ci de a preveni excesele în ducerea acţiunilor de luptă la diferite niveluri fără a afecta interesele militare majore.

Aceste limitări (constrângeri, restrângeri şi recomandări juri-dice) privesc: ostilităţile în general; conducerea forţelor armate şi ducerea acţiunilor de luptă de către acestea; comportamentul combatanţilor în acţiune; comportamentul autorităţilor şi persoanelor civile în timp de război; comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război, precum şi tratamentul ce se acordă victimelor conflictelor armate; administraţia şi ordinea în teritoriile ocupate; relaţiile între statele beligerante şi statele neutre281.

Urmând o evoluţie istorică proprie, dreptul internaţional al conflictelor armate a ajuns să fie perceput, cu deplin temei, ca o materie voluminoasă, complexă şi specializată, răspândită în documentele cele mai diverse. De aceea, este utilă o prezentare a unui inventar sistematizat al instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate, înainte de a examina modul în care normele prevăzute de acestea au o incidenţă specifică asupra conducerii acţiunilor militare.

În primul rând, avem în vedere ansamblul celor patru Convenţii de la Geneva din 1949 care, în prezent, au un caracter universal, legând practic toate statele ce alcătuiesc comunitatea internaţională:

• Convenţia I de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate aflate în campanie;

• Convenţia II de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare;

• Convenţia III de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război;

• Convenţia IV de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.

Un al doilea important corpus juris îl reprezintă Convenţiile de la Haga din 1907. Acestea leagă nu numai părţile contractante, deoarece ele au fost larg recunoscute ca aparţinând dreptului cutumiar. În consecinţă, ele sunt de aplicabilitate generală, chiar dacă interpre-tarea lor este diferenţiată şi nu se poate face referire, fără dificultăţi, la


325

un text de referinţă. Cele mai importante Convenţii din acest set de documente, datorită relevanţei lor pentru dreptul conflictelor armate contemporane, sunt:

• Convenţia III privitoare la începerea ostilităţilor; • Convenţia IV privitoare la legile şi obiceiurile războiului

terestru şi anexa la Convenţie: Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului terestru;

• Convenţia V privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor şi persoanelor neutre în caz de război terestru;

• Convenţia VI relativă la regimul navelor de comerţ inamice la începutul ostilităţilor;

• Convenţia VII referitoare la transformarea navelor de comerţ în bastimente de război;

• Convenţia VIII referitoare la punerea minelor submarine automatice de contact;

• Convenţia IX privind bombardamentul efectuat de către forţele navale în timp de război;

• Convenţia XI privitoare la unele restricţii în exercitarea dreptului de captură în războiul naval;

• Convenţia XII privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în războiul naval282.

Un corp distinct de norme îl reprezintă cele două Protocoale Adiţionale la Convenţiile de la Geneva, adaptate pentru a reafirma şi dezvolta reglementările conţinute în dreptul de la Geneva din 1949 şi o parte din dreptul de la Haga din 1907:

• Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate inter-naţionale, din 8 iunie 1977;

• Protocolul Adiţional II la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional, din 8 iunie 1977283.

Un ultim set de instrumente juridice se referă la problemele specifice războiului şi în special la reglementarea utilizării unor mijloace de luptă. Cele mai importante sunt:

• Declaraţia de la Sankt Petersburg din 11 decembrie 1868, având ca efect interzicerea utilizării anumitor proiectile în timp de război;

282 Asociaţia Română de Drept Umanitar, Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. Documente, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p. 20-52.

283 Ibidem, p. 281-346.

326

• Declaraţia de la Haga din 29 iulie 1899 privitoare la interzicerea utilizării gloanţelor care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc;

• Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 pentru prohibirea întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice;

• Procesul-verbal de la Londra din 6 noiembrie 1936 privind regulile războiului submarin;

• Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat;

• Convenţia din 10 aprilie 1972 cu privire la interzicerea perfecţionării producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor;

• Convenţia din 18 mai 1977 asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile (ENMOD);

• Convenţia din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ca lovind fără discriminare;

• Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, prelucrării, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora.

Pentru situaţiile care nu sunt prevăzute în mod expres în instrumente de drept al conflictelor armate funcţionează un principiu substitutiv, cunoscut sub denumirea de clauza Martens (după numele delegatului Rusiei la Conferinţa de Pace de la Haga), inclusă în Preambulul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 şi reafirmată în Protocolul Adiţional I din 1977. Potrivit acesteia, în cazurile neaco-perite de dreptul pozitiv, persoanele civile şi combatanţii rămân sub protecţia şi autoritatea principiilor de drept internaţional derivate din: obiceiurile existente, principiile de umanitate, conştiinţa publică284.


327

VIII. ABORDAREA REGIONALĂ A SOLUŢIONĂRII CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR INTERNAŢIONALE VIII.1. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a crizelor în România România este o ţară care se află într-o zonă geopolitică şi

geostrategică de mare interes mondial. Aici se intersectează multiple interese europene şi mondiale, precum: controlul gurilor Dunării; supravegherea migraţiilor masive din „lumea a treia” şi fosta U.R.S.S. (Africa, Asia) etc.; zona de graniţă a unor religii (ortodoxism, catolicism etc.); interesul economic, politic, militar acordat României; importanţa economică a Dunării şi Mării Negre etc.

Scopul strategic general al apărării armate a ţării pentru păstrarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a României constă în respingerea de către armată, în cooperare cu celelalte forţe ale sistemului naţional de apărare, a grupărilor de forţe ale agresorului care au pătruns pe teritoriul naţional.

Totodată, Strategia militară a României defineşte cele cinci principii care stau la baza perfecţionării sistemului militar, a pregătirii şi angajării armatei în perioada următoare: (1) neagresiunea şi carac-terul preponderent defensiv-activ al strategiei militare, direcţionat în concordanţă cu obiectivele politicii externe a statului român; (2) con-trolul democratic civil asupra forţelor armate de către Autoritatea Naţională de Comandă; (3) capacitatea defensivă credibilă, asigurată preponderent prin efort naţional; (4) participarea activă la structurile internaţionale de securitate; (5) desfăşurarea acţiunilor militare într-o concepţie întrunită la nivel strategic şi operativ.

Această concepţie strategică se poate materializa într-o acţiune deosebit de complexă, care cuprinde trei momente principale: descura-jarea exercitată prin credibilitatea, capacitatea Armatei Române şi hotărârea, clar exprimată, de ripostă împotriva unui potenţial agresor; gestionarea crizei, realizată prin acţiuni de izolare-blocare a conflictelor care alimentează criza; „prezenţa înaintată”, care demons-

328

trează angajamentul Armatei Române şi consolidează stabilitatea regională, oferind o capacitate de răspuns în caz de criză285.

Complexitatea şi fluiditatea mediului politico-strategic actual (fără perspectiva de a suferi schimbări esenţiale în viitorul apropiat), marcat, uneori, de evoluţii rapide şi contradictorii, în care România fiinţează şi acţionează, impun abordarea dintr-o nouă perspectivă a politicii de securitate şi apărare, precum şi a cadrului normativ existent în domeniul militar pe plan naţional.

Un sistem normativ modern, flexibil constituie cerinţa, condiţia de bază în orice proces în care ne propunem să construim eficient elemente care să facă viabile atât doctrina militară de apărare a ţării, cât şi concepţia privind securitatea naţională.

Realizarea acestui sistem conceptual-normativ nou în condiţiile actuale, de tranziţie, este deosebit de dificilă, pentru că impune două condiţii esenţiale: pe de o parte, o gândire dinamică mobilă, activă, elastică a tuturor factorilor, teoreticieni şi specialişti (tehnocraţi), bazată pe o mentalitate de tip occidental, iar pe de altă parte, compatibilitatea cu sisteme similare moderne din structurile în care tindem să fim integraţi. Tot mai mulţi economişti şi specialişti militari opinează că, în actualele condiţii, creşte mult rolul analizei economice în deciziile securităţii naţionale în cel puţin trei domenii: optimizarea sistemului securităţii naţionale atât în latura sa militară, cât şi în latura sa civilă; folosirea potenţialului militar în situaţii de criză şi război; întărirea capacităţii de acţiune a naţiunii împotriva unei agresiuni externe, precum şi în situaţii de criză.

Se constată, totodată, o altă tendinţă, care se manifestă pregnant în plan internaţional: naşterea unei concurenţe acerbe între state pentru obţinerea de resurse de materii prime şi financiare, pentru pieţe de desfacere, pentru accesul la ştiinţă, tehnologie, informaţie şi altele, pentru câştigarea unei poziţii favorizate de nivelul cunoaşterii intenţiilor celorlalţi competitori, de confidenţialitatea specifică, de păstrarea cu maximă siguranţă a teoriilor ştiinţifice, a tehnologiilor noi, în domeniul militar în special286.

În acelaşi timp, statele, factorii de răspundere din cadrul lor manifestă pregnant dorinţa de a fi în siguranţă, de a soluţiona crizele interne şi externe prin elaborarea unor acte normative, care să permită

285 Ibidem, p. 67-68. 286 Ibidem, p. 71.

329

organizarea propriilor sisteme, a propriilor strategii de securitate naţională.

Legislaţia este o parte componentă a sistemului naţional de soluţionare a crizelor interne şi externe, cuprinzând totalitatea actelor normative prin care se reglementează crizele de orice natură în statul român, inclusiv cele referitoare la organizarea şi funcţionarea organismelor special constituite în acest scop.

Vom prezenta sintetic câteva acte normative care reglementează activitatea forţelor destinate soluţionării crizelor:

1. Constituţia României, la articolul 93 prevede: „Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară, ori în unele localităţi şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurilor adaptate, în cel mult 5 zile de la luarea acestora”. „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului nostru pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării, a demnităţii constituţionale”.

2. Legea privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă defineşte starea de urgenţă şi starea de asediu şi reglementează măsurile care se iau şi forţele care participă la soluţionarea crizelor.

3. Legea nr. 106/1995 şi Legea nr. 124/1996 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului României nr. 47/1994 privind apărarea împotriva dezastrelor asigură cadrul organizatoric corespunzător în care ministerele, celelalte autorităţi ale administraţiei publice şi locale, agenţii economici şi instituţiile publice se pregătesc şi acţionează pentru prevenirea şi înlăturarea unor dezastre sau calamităţi (situaţii de criză).

4. Hotărârea de Guvern nr. 01000 din 04.09.1990 privind reînfiinţarea trupelor de jandarmi ca instituţie a statului, capabilă să participe la combaterea operativă şi eficientă a încălcărilor legalităţii, la prevenirea tulburărilor grave ale ordinii de drept şi liniştii publice.

5. Legea 40 din 18.12.1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne. Aceasta, la articolul 1, prevede: „Ministerul de Interne este organul central al puterii administrative care exercită în conformitate cu legea, atribuţiile ce-i revin cu privire la respectarea ordinii publice...”. La articolul 17, punctul l, litera a şi d sunt cuprinse atribuţiile Ministerului de Interne privind asigurarea ordinii şi liniştii publice, nominalizându-se forţele destinate restabilirii ordinii publice (poliţia şi jandarmeria). Articolul 20 reglementează folosirea, pentru restabilirea ordinii publice grav tulburate, a bastoanelor de cauciuc, bastoanelor cu energie electrostatică, dispozitivelor cu substanţe

330

iritant-lacrimogene, jeturi de apă, arme cu glonţ de cauciuc, precum şi a altor mijloace de imobilizare şi protecţie ce nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare corporală gravă. Folosirea lor se face în mod gradual după o atenţionare prealabilă, repetată. Articolul 21 reglementează faptul că, în caz de absolută necesitate, când folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu este posibilă, militarii din Ministerul de Interne pot folosi armele albe sau armele de foc în condiţiile strict prevăzute de lege (Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor).

6. Legea nr. 41 din 18.12.1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, articolul 12, litera e, prevede că acest minister asigură punerea în aplicare a planului de cooperare cu Ministerul de Interne în legătură cu intervenţia şi misiunile unităţilor, inclusiv utilizarea armamentului, muniţiilor şi tehnicii din dotare pentru paza şi apărarea unor obiective importante de pe teritoriul naţional, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept.

7. Legea nr. 39 din 13.12.1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevede la articolul 2, punctul c, litera g, că acesta „analizează şi aprobă planul de cooperare între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, precum şi punerea acestora în aplicare, în legătură cu intervenţia şi misiunile acestora, inclusiv utilizarea armamentului, muniţiei şi tehnicii din dotare pentru paza şi apărarea unor obiective importante de pe teritoriul naţional, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept”.

8. Decretul-Lege nr. 88 din 1990, la articolul 1, prevede că Ministerul de Interne are sarcina de a acţiona pentru întărirea pazei şi executarea măsurilor de ordine necesare la sediile organelor de stat, instituţiilor publice, ale partidelor şi formaţiunilor politice, precum şi ale organizaţiilor obşteşti, ale minorităţilor naţionale, în vederea asigurării condiţiilor normale de desfăşurare a activităţii acestora, precum împiedicarea oricăror manifestări de violenţă care periclitează, sub orice formă, securitatea edificiilor şi bunurilor acestora, cât şi integritatea fizică a persoanelor. Totodată, va lua măsuri pentru combaterea manifestărilor violente în locurile publice.

9. Legea nr. 51 din 29.07.1991 privind siguranţa naţională, la articolul 1, prevede că, în cadrul siguranţei naţionale, menţinerea ordinii de drept este un factor esenţial, iar la articolul 3, punctele d, f, g şi h sunt prevăzute situaţii care constituie ameninţări la adresa

331

siguranţei naţionale şi care fac şi obiectul intervenţiei forţelor de ordine publică.

10. Codul penal şi Legea nr. 61/1991 prevăd sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice.

11. Legea nr. 60 din 23.09.1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice:

• în capitolul 1 – dispoziţii generale – este garantată libertatea cetăţenilor de a organiza mitinguri, demonstraţii, procesiuni şi orice alte întruniri în mod paşnic şi civilizat în anumite locuri expres prevăzute;

• în capitolul 2 este reglementată obligativitatea declarării prealabile a adunărilor publice, cu cel puţin 3 zile înainte de desfăşu-rarea acestora, la primării;

• în capitolul 3 sunt reglementate obligaţiile organizaţiilor, participanţilor şi ale primăriilor privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice;

• în capitolul 4 este reglementată activitatea de intervenţie pentru restabilirea ordinii publice; intervenţia în forţă este decisă de prefect, primar sau înlocuitorii acestora la solicitarea şefilor organelor de poliţie sau împuternicitului acestuia desemnat să asigure măsurile de ordine la locul manifestaţiilor;

• în capitolul 5 sunt reglementate sancţiunile ce se aplică. 12. Dispoziţia nr. 50 a primarului general al Capitalei din

16.01.1995 prevede locurile din municipiul Bucureşti în care se pot organiza şi desfăşura adunări publice, mitinguri, demonstraţii şi manifestaţii (10 locuri).

13. Legea nr. 26 din 19.04.1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, articolul 15, literele b, c şi d reglemen-tează atribuţiile privind menţinerea şi restabilirea ordinii publice, precum şi asigurarea desfăşurării normale a adunărilor şi manifes-tărilor publice de către poliţie şi jandarmerie; articolele 18-20 prevăd situaţiile când se folosesc materialele de intervenţie şi când este interzisă folosirea lor; articolul 21 reglementează uzul de armă; articolele 22-23 reglementează situaţia intervenţiei în forţă pentru împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură ordinea şi liniştea publică, precum şi raportarea imediată a situaţiilor când s-a făcut uz de armă.

332

14. Legea nr. 17 din 02.04.1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor; capitolul 2, secţiunea I, articolul 21, prevede că la

„adunările publice pot purta arme şi muniţii numai organele de poliţie, de jandarmerie, ale S.P.P.-ului şi de poliţie militară, însărcinate cu menţinerea liniştii şi ordinii publice, precum şi alţi militari aflaţi în aceste locuri pentru îndeplinirea misiunilor ordonate”; capitolul 2 secţiunea a III-a reglementează deţinerea, portul şi folosirea armelor de foc, precum şi a muniţiilor de către militari; capitolul 3 reglementează uzul de armă.

15. Legea nr. 18 din 04.04.1996 privind paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor reglementează executarea pazei obiectivelor numai cu efective din jandarmerie care prin lege pot interveni atunci când obiectivul păzit este atacat din interior sau exterior.

16. Legea nr. 116 din 04.06.1998, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, la articolul 21 literele b, c, d, e, prevede situaţiile în care jandarmeria, poliţia şi alte instituţii ale statului abilitate îndeplinesc misiuni de asigurare şi restabilire a ordinii publice.

17. Ordinul Ministrului de Interne nr. S 837 din 16.02.1999 prevede clar, având în vedere dispoziţiile legilor nr. 116/1998, 60/1991 şi articolul 13 alineatul 2 din Legea nr. 40/1990, modul de executare a misiunilor, astfel: Jandarmeria Română asigură ordinea pe timpul întrunirilor şi manifestaţiilor publice, precum şi restabilirea ordinii publice în cazul tulburării grave a acesteia.

Pentru restabilirea ordinii publice în cazul tulburării grave, forţele de ordine publică, conform cadrului legislativ intern şi internaţional prezentat anterior, au dreptul să utilizeze forţa şi să folosească mijloacele de protecţie şi intervenţie din dotare pentru apărarea ordinii publice, cu scopul repunerii acesteia în drepturile ei fireşti, atunci când a fost tulburată grav; respectiv când, de cele mai multe ori, acţiunile ce se întreprind, pentru prevenire nu dau rezultate prin mijloace paşnice287.

Supravegherea crizelor se realizează, în principiu, prin ansamblul acţiunilor întreprinse de persoane şi instituţii care au atribuţii şi responsabilităţi în conducerea statului. În România, la nivel central, aceste organe sunt reprezentate de: Parlamentul României, Preşedinţie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Guvern, ministere,

287 Ibidem, p. 46-50.

333

autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul apărării naţionale288.

Parlamentul României este instituţia care asigură cadrul legal de prevenire şi gestionare a crizelor, precum şi armonizarea acestora cu legislaţia internă existentă; armonizează legislaţia naţională şi ratifică tratatele internaţionale semnate de România în scopul realizării schimburilor de informaţii şi realizării asistenţei reciproce privind prevenirea şi gestionarea crizelor; aprobă, atunci când este cazul, constituirea şi participarea, în afara graniţelor, a forţelor pentru moni-torizarea şi rezolvarea situaţiilor de criză, precum şi intervenţia forţelor aparţinând altor state pe teritoriul naţional; aprobă măsurile excepţionale instituite de preşedintele României în situaţii de criză majoră care ameninţă funcţionarea normală a statului de drept.

Preşedintele României instituie măsuri excepţionale, prevăzute în Constituţie, la producerea situaţiilor de criză complexe şi solicită încuviinţarea acestora de către Parlament; consultă guvernul pentru adoptarea măsurilor de prevenire, control şi înlăturare a situaţiilor de criză internă; participă şi conduce şedinţele guvernului în care se dezbat sau se hotărăsc acţiuni ce trebuie întreprinse pentru soluţionarea crizelor majore; adresează Parlamentului mesaje la producerea situaţiilor de criză complexă care ameninţă funcţionarea instituţiilor fundamentale ale statului sau însăşi existenţa statului de drept; încheie tratate între România şi alte state referitoare inclusiv la problematica prevenirii şi gestionării crizelor şi le supune aprobării C.S.A.T. şi, apoi, Parlamentului; coordonează activităţile de prevenire şi gestionare a crizelor care pot afecta securitatea naţională.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este instituţia fundamentală care execută: avizarea structurii sistemului naţional de prevenire şi gestionare a crizelor; analizarea situaţiilor de criză complexe de natură să impună instituirea măsurilor excepţionale prevăzute de lege; analizarea şi aprobarea planurilor de acţiune întocmite pentru prevenirea şi gestionarea crizelor care au impact asupra siguranţei naţionale; adoptarea hotărârilor cu privire la prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză care afectează siguranţa naţională, obligatorii pentru cetăţenii ţării şi instituţiile la a căror activitate se referă.

Guvernul României este instituţia care elaborează şi supune spre aprobare Parlamentului „Strategia naţională de prevenire şi gestionare a crizelor interne” şi asigură, la nivel naţional, realizarea strategiei;

288 Ibidem, p. 102.

334

organizează şi răspunde de funcţionarea Centrului Naţional de Criză, conduce activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale pentru prevenirea şi gestionarea crizelor şi cooperează în acest sens cu organismele sociale implicate.

Ministerul Administraţiei şi Internelor este instituţia care acţionează pentru culegerea de informaţii şi date privind apariţia şi evo-luţia situaţiilor de criză; analizează factorii care generează situaţii de criză internă; asigură creşterea capacităţii operative de acţiune a structurilor subordonate cu răspunderi în domeniul prevenirii şi intervenţiei în situaţii de criză internă cu scopul normalizării vieţii economico-sociale şi politico-militare. Alte atribuţii ale M.A.I. se referă la: realizarea dispozitivelor specifice pentru rezolvarea situaţiilor de criză; emiterea de ordonanţe militare la instituirea stării de urgenţă ca urmare a producerii unor situaţii de criză care afectează securitatea naţională; punerea în aplicare a planurilor operative şi de cooperare pentru soluţionarea crizelor din domeniul de responsa-bilitate; sprijinirea autorităţilor statului în exercitarea atribuţiunilor legale de prevenire, control şi înlăturare a crizelor interne; asigurarea tranzitului legal al persoanelor şi bunurilor şi respectarea regimului frontierei de stat pe timpul situaţiilor de criză; intensificarea acţiunilor de prevenire a producerii şi stingerii incendiilor în raioanele situaţiilor de criză. De asemenea, conduce activitatea propriului centru operaţional pentru situaţii de criză şi asigură reprezentanţi în Centrul Naţional de Criză; colaborează cu autorităţile publice şi instituţiile centrale (locale) cu responsabilităţi în domeniu, precum şi cu organismele similare din alte state, în baza înţelegerilor internaţionale la care România este parte; participă conform legii la constituirea forţelor internaţionale destinate îndeplinirii unor misiuni de instruire, asistenţă şi cooperare în domeniul ordinii publice şi pentru acţiuni umanitare, în vederea gestionării unor situaţii de criză externe.

Ministerul Apărării Naţionale monitorizează, prin structurile proprii, factorii interni şi externi care pot genera situaţii de criză ce pot afecta securitatea naţională şi informează despre aceasta autorităţile abilitate ale statului; coordonează aplicarea măsurilor stabilite prin decretul de instituire a stării de asediu şi asigură creşterea capacităţii de luptă a marilor unităţi şi unităţi din subordine; întocmeşte şi pune în aplicare planurile proprii pentru prevenirea şi gestionarea crizelor din domeniul de competenţă, operaţionalizarea şi conducerea forţelor şi mijloacelor structurilor proprii care participă la limitarea şi înlăturarea

335

efectelor dezastrelor şi calamităţilor naturale; cooperează cu celelalte autorităţi şi instituţii cu responsabilităţi în rezolvarea crizelor interne.

Ministerul Afacerilor Externe are atribuţia de a identifica zonele de risc externe care pot să genereze crize cu efecte în plan intern şi informează permanent autorităţile române; promovează şi face cunoscută opiniei publice internaţionale poziţia României cu privire la modalităţile de soluţionare a crizei; depune eforturile necesare, prin folosirea mijloacelor specifice de acţiune, pentru dezamorsarea crizei pe calea tratativelor şi a convorbirilor diplomatice; realizează contacte diplomatice cu alte state şi organisme internaţionale pentru acordarea sau primirea de asistenţă şi ajutoare în situaţii de criză; desfăşoară acţiuni de bune oficii în găsirea soluţiilor de dezamorsare a conflictelor din diverse zone ale ţării.

Ministerul Transporturilor acţionează pentru prevenirea producerii unor accidente grave pe căile de transport (aeriene, navale, terestre) care pot duce la situaţii de criză; stabileşte împreună cu autorităţile administraţiei publice locale mijloacele de transport feroviare şi aeriene necesare, care urmează să fie asigurate de agenţii economici din subordine, pentru limitarea şi înlăturarea efectelor situaţiei de criză, pentru evacuarea populaţiei şi a bunurilor din zonele respective, precum şi pentru transportul resurselor pentru asistenţă în zonă; autorizează transporturile speciale, strategice şi stabileşte, împreună cu ministerele apărării şi de interne, norme unitare pentru activitatea de intervenţie, căutare şi salvare a navelor, aeronavelor, a altor mijloace de transport, precum şi a vieţilor omeneşti; pune în aplicare planurile proprii de acţiune şi cooperare pentru asigurarea viabilităţii reţelei de transport în situaţii de criză, întocmite împreună cu instituţiile competente ale Sistemului Naţional de Apărare.

Serviciul Român de Informaţii asigură, cu prioritate, informa-ţiile privind eventualitatea producerii situaţiilor de criză, evoluţia acestora, precum şi impactul măsurilor şi acţiunilor adoptate de autorităţile responsabile în gestionarea crizelor; sprijină informativ acţiunile forţelor care intervin în soluţionarea crizelor şi execută acţiuni specifice prevenirii, producerii şi anihilării actelor diversionist-teroriste pe teritoriul naţional.

Serviciul de Informaţii Externe asigură informaţiile necesare autorităţilor statului român pentru prevenirea şi contracararea factorilor de risc externi care pot genera crize cu efecte asupra securităţii naţionale

336

şi sprijină informativ acţiunea forţelor naţionale în operaţiuni internaţionale de gestionare a unor situaţii de criză.

Serviciul de Protecţie şi Pază desfăşoară acţiunile specifice pentru prevenirea producerii atentatelor asupra persoanelor cărora le asigură protecţia, care ar putea genera situaţii de criză internă; asigură conform legii protecţia persoanelor care acţionează pentru soluţionarea situaţiilor de criză; informează autorităţile abilitate cu date sau informaţii despre iminenţa sau producerea situaţiilor de criză din domeniul său de competenţă; asigură creşterea capacităţii operative a Serviciului pentru realizarea unui nivel corespunzător situaţiilor existente al protecţiei demnitarilor şi al pazei obiectivelor; coordonează activitatea tuturor forţelor participante la misiuni de protecţie şi pază.

Serviciul de Telecomunicaţii Speciale asigură legături de conducere şi cooperare în reţelele de telecomunicaţii pe care le administrează în funcţie de solicitările autorităţilor care participă la monitorizarea şi prevenirea deteriorării situaţilor conflictuale; realizează legături şi dispozitive de telecomunicaţii speciale temporare, la solicitare, în funcţie de evoluţia situaţiei operative; asigură cu prioritate transmiterea informaţiilor privind probabilitatea declanşării şi producerii unor situaţii de criză; execută manevra necesară de personal de intervenţie şi mijloace tehnice specializate pentru asigurarea telecomunicaţiilor speciale necesare gestionării situaţiilor de criză în zonele de producere a acestora.

Ministerul Sănătăţii elaborează strategia de prevenire şi gestionare a crizelor în domeniul ocrotirii sănătăţii, ca parte integrantă a Strategiei Naţionale de Prevenire şi Gestionare a Crizelor Interne; elaborează normele de igienă specifice pentru situaţia respectivă şi controlează respectarea normelor de igienă generale şi specifice de către populaţie; supraveghează starea de sănătate a acesteia pentru depistarea bolilor determinate de criză; dispune luarea măsurilor care să limiteze răspândirea bolilor (vaccinare, carantină etc.); organizează şi coordonează în situaţii deosebite asistenţa medicală, asigurând rezerva de medicamente şi materiale sanitare; execută control radioactiv, chimic şi biologic al mediului înconjurător, al alimentelor şi populaţiei pe timpul stării de criză; verifică împreună cu organis-mele abilitate, prin antrenamente, exerciţii, înzestrarea şi funcţionarea formaţiunilor medico-sanitare, destinate asistenţei de urgenţă pentru populaţie în situaţii de criză internă, asigurând logistica necesară; organizează pregătirea personalului medico-sanitar în probleme specifice de acordare a asistenţei medicale.

Departamentul pentru Administraţie Publică Locală analizează şi prezintă Guvernului informaţii privind premisele declanşării unor posibile

337

crize ca urmare a stării economice, precum şi evoluţia raporturilor sociale, culturale şi administrative în unele zone ale ţării; îndrumă şi controlează activitatea autorităţilor administraţiei publice locale şi prefecţilor pentru prevenirea unor situaţii de criză internă şi coordonează în domeniul de competenţă gestionarea acestor situaţii; iniţiază şi propune Guvernului proiecte de hotărâri pentru acordarea de sume din Fondul de Intervenţie la Dispoziţia Guvernului în vederea diminuării şi înlăturării efectelor crizelor; analizează şi propune Guvernului măsuri de modificare, suspen-dare sau anulare a unor acte administrative emise de prefecţi a căror aplicare ar putea genera sau au declanşat crize interne; colaborează cu Ministerul Afacerilor Externe în identificarea şi adresarea solicitărilor pentru asistenţă către organismele internaţionale; coordonează repartiza-rea ajutoarelor primite din străinătate şi utilizarea lor în zonele afectate de criză.

Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva Dezastrelor iniţiază elaborarea de acte normative privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză generate de dezastre; analizează amploarea şi efectele dezastrelor produse şi propune instituirea stării de urgenţă în zonele afectate; emite hotărâri obligatorii pentru toţi cetăţenii şi instituţiile la a căror activitate se referă şi coordonează întreaga activitate de aplicare a măsurilor stabilite în cadrul stărilor de urgenţă ca urmare a producerii unor dezastre; monitorizează, prin sistemul informaţional propriu şi secretariatul tehnic permanent, factorii de risc care pot genera dezastre şi informează despre acestea autorităţile cu responsabilităţi în domeniu; pune în aplicare planurile de apărare împotriva dezastrelor şi coordonează activitatea comisiilor centrale şi a celor judeţene de apărare împotriva dezastrelor; analizează şi propune guvernului, în funcţie de efectele dezastrului şi capacitatea naţională de răspuns, solicitarea de ajutor umanitar internaţional şi, de asemenea, acordarea de ajutor umanitar statelor afectate de dezastre majore, în conformitate cu acordurile internaţionale în vigoare.

Gestionarea crizelor, în mod special a acţiunilor violente, care, prin implicaţiile pe care le presupun, se dovedesc autentice forme de încălcare a legilor, încercări de atentat la securitatea şi apărarea naţională, la destabilizarea condiţiilor de exercitare a prerogativelor puterii de stat, la înlăturarea instituţiilor democratice, la distrugerea valorilor fundamentale ale statului, implicit, a atributelor constitu-ţionale este o activitate care trebuie desfăşurată permanent. Se impune o activitate de prevedere, prevenire a crizelor, întrucât costurile pe

338

timpul crizei sau post criză sunt imense. Atunci când se constată apariţia crizelor, se pun în aplicare măsurile stabilite, la care se execută corectivele necesare în conformitate cu evoluţia şi derularea acestora.

Indiferent de factorii care le favorizează, situaţiile de criză, prin dimensiunile lor, prin numărul participanţilor şi efectele distructive pe care le pot provoca, presupun intervenţia, într-o formă sau alta, a structurilor manageriale şi a forţelor destinate acesteia.289.

VIII.2. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a crizelor în unele state europene În ultimii ani, în viaţa politică, socială şi militară europeană au

avut loc profunde transformări, care, prin amploarea şi complexitatea lor, au schimbat radical configuraţia Europei, precum şi natura unor relaţii interstatale, inclusiv între unele ţări din centrul şi estul continentului.

Toate aceste schimbări, cu implicaţii asupra strategiilor de securitate ale ţărilor europene, au antrenat în mod firesc şi o serie de reconsiderări teoretice şi practice în strategiile militare ale acestora, cu precădere în domeniul scopurilor, obiectivelor, forţelor, conceptelor şi în domeniul previziunilor referitoare la fizionomia acţiunilor militare290.

Elementele cadrului organizatoric al Alianţei Nord-Atlantice cu responsabilităţi în gestionarea crizelor, precum şi structurile mai importante din cadrul sistemelor naţionale de gestionare a crizelor din unele state vecine României sau N.A.T.O., deşi par identice, diferă conceptual sau organizatoric şi poartă amprenta particularităţilor din fiecare ţară, fără să afecteze concepţia generală.

Franţa are constituit Centrul Operaţional Interarme, care este subordonat unui locţiitor al şefului S.M.G. Acesta e condus de către un general cu 2 stele şi are în compunere aproximativ 133 de oameni permanenţi, la care se adaugă personalul ce funcţionează temporar pe timpul gestionării crizei. Rolul acestuia este de a asigura transmiterea ordinelor şefului S.M.G. la comandanţii forţelor franceze care participă la misiuni, manevre, aplicaţii şi exerciţii în străinătate. Compunerea este pe secţii: operaţii, aplicaţii/exerciţii, logistică,

289 Ibidem, p. 121-127. 290 Ibidem, p. 26.

339

comunicaţii şi informatică, relaţii publice, sinteze, planificare, relaţii cu O.N.U. şi organismele neguvernamentale. Principalele sale misiuni sunt următoarele: monitorizarea situaţiei internaţionale şi alar-marea/alertarea structurilor implicate în gestionarea situaţiilor de criză; centralizarea informaţiilor referitoare la gestionarea situaţiilor de criză; analizarea şi monitorizarea intervenţiei în situaţii de criză; coordonarea logisticii şi deplasarea forţelor participante la operaţiunile multinaţionale de menţinere a păcii.

În Germania funcţionează următoarele structuri: Consiliul Federal de Securitate, care este alcătuit din miniştrii de externe, interne, finanţe, economie şi apărare şi se constituie sub preşedinţia cancelarului federal; Comitetul de criză adhoc, care este compus din reprezentanţi ai principalelor ministere, sub conducerea şefului Direcţiei de spaţiu din M.A.E., din zona în care a apărut criza. Pentru asigurarea unei activităţi eficiente a guvernului federal în gestionarea situaţiilor de criză şi pentru crearea cadrului legislativ care să permită o bună coordonare a activi-tăţilor ministerelor federale, există „Regulamentul privind modalităţile de conlucrare între ministerele federale”.

Planurile de acţiune în situaţii de criză se realizează astfel: pe plan politic, la Consiliul Federal al Securităţii; pe plan diplomatic, la Ministerul Afacerilor Externe; pe plan militar, la Centrul de Condu-cere al Bundeswherului.

Misiunea Centrului Operaţional al Forţelor Armate (F.A.F.O.C.) este de a asista ministrul apărării în funcţia sa de comandant al Forţelor Armate pe timp de pace, când acestea desfăşoară acţiuni în afara graniţelor ţării, prin: monitorizarea situaţiei şi întocmirea variantelor de acţiune; informarea ministrului şi asigurarea bazei de date necesare acestuia pentru a lua decizia; monitorizarea modului de implementare a deciziilor ministrului; punerea în aplicare a deciziilor ministrului prin întocmirea şi difuzarea directivelor şi ordinelor care sunt înaintate comandamentelor serviciilor responsabile/implicate; supervizarea as-pectelor ministeriale privind conducerea misiunii.

Această structură a fost înfiinţată ca o necesitate, datorată faptului că misiunile nu permit întotdeauna Forţelor Armate să folo-sească structurile, doctrina şi procedurile N.A.T.O.

Biroul planificare operaţii întocmeşte planurile generale de acţiune, conduce coordonarea interdepartamentală a planurilor şi măsurilor, inclusiv a măsurilor de identificare cât mai devreme a unor potenţiale crize. De asemenea, acţionează ca şi Celulă Naţională de Răspuns pe

340

timpul exerciţiilor de gestionare a crizelor. Biroul de operaţii curente coordonează, pregăteşte şi implementează deciziile luate de factorii de conducere; monitorizează şi evaluează implementarea deciziilor de către comenzile militare şi agenţiile administrative ale Bundeswehrului; pe timpul operaţiilor, colectează şi analizează informaţii detaliate pentru şi din Teatrul de operaţii şi elaborează ordinele necesare; răspunde de coordonarea modului de desfăşurare a misiunilor de ajutor umanitar şi de apărare împotriva dezastrelor îndeplinite în afara graniţelor ţării. Biroul de situaţii reprezintă punctul de contact, desemnat ca un Centru de Informare pentru colectarea, prelucrarea şi distribuirea informaţiilor către structurile implicate în gestionarea situaţiilor respective; asigură informarea oportună a factorilor de decizie (lideri politici şi militari) prin sinteze periodice.

Olanda are în fluxul de luare a deciziilor legate de situaţiile de

criză următoarele instituţii: M.A.E. este ministerul care primeşte cererea de la organismele internaţionale; M.A.pN. analizează cererea împreună cu M.A.E. şi alte ministere implicate şi face propuneri; Consiliul de Miniştri/Guvernul analizează variantele şi formulează decizia pe care o prezintă Parlamentului pentru aprobare. Parlamentul este cel care ia decizia finală. Structurile olandeze sunt compuse din Centrul Militar pentru Gestionarea Crizelor (D.C.M.), care este subordonat unui locţiitor al şefului Statului Major General şi este compus din secţii. Dintre acestea enumerăm: oficiul de situaţii, operaţii, exerciţii/aplicaţii, logistică, comunicaţii şi informatică, sin-teze, planificare şi ofiţeri de legătură.

Misiunile D.C.M. sunt de avizare politico-militară la nivel M.Ap.N. În procesul decizional al operaţiunilor de management al crizelor, comandă şi control asupra forţelor olandeze participante la operaţiuni multinaţionale, coordonare a fluxului informaţional, evaluare a operaţiilor, menţinere a legăturii între M.Ap.N. şi structurile/orga-nizaţiile militare internaţionale. D.C.M.C. are ofiţer de legătură de la: M.A.E., Statele Majore ale categoriilor de forţe armate, forţa S.F.O.R., precum şi consilieri pentru probleme politice, juridice şi relaţii publice.

Grecia are constituită o structură destinată gestionării situaţiilor de criză care poartă denumirea de Consiliul Guvernamental al Afacerilor Externe şi al Apărării (K.Y.S.E.A.), iar compunerea şi modul de funcţionare ale acestei structuri de gestionare a crizelor sunt

341

stabilite printr-o lege specială nepublicabilă. Compunerea acestui Consiliu este următoarea: Primul-ministru, în calitate de preşedinte, ministrul marinei comerciale, ministrul de externe, ministrul Mace-doniei şi Traciei, ministrul apărării naţionale, ministrul Egeei, ministrul ordinii publice, ministrul de interne şi al administraţiei, ministrul economiei şi finanţelor şi secretarul de stat de pe lângă Cabinetul prim-ministrului.

La şedinţele K.Y.S.E.A. pot fi invitate şi alte personalităţi (fără drept de vot), ca: şeful Statului Major General (S.M.G.), şi locţiitorul acestuia. K.Y.S.E.A. are rol în coordonarea tuturor acţiunilor ce se întreprind în conformitate cu prevederile planului general de apărare a ţării, întocmit de S.M.G. în cooperare cu alte ministere şi instituţii. Este compus din: secretariat, centrul operativ naţional, care reuneşte reprezentanţii tuturor ministerelor şi instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu, direcţia de acţiune directă. secţia de gestionare crize şi acţiuni prin surprindere.

Mecanismul de funcţionare a acestuia este cel de culegere a datelor şi informaţiilor de interes strategic prin surse interne şi externe care se centralizează la Secţia Centralizare Informaţii. Sursele de informaţii interne sunt: centrele zonale de culegere de informaţii militare/categorii de forţe armate, serviciile de informaţii şi agenţiile de presă. Sursele de informaţii externe sunt: N.A.T.O., U.E., serviciile de informaţii cu care s-au încheiat acorduri de colaborare.

În Belgia, organizarea sistemului naţional privind managementul crizelor cuprinde următoarele elemente: Primul-ministru, comitetul ministerial pentru apărare – secretariatul tehnic pentru apărare (20 persoane), ministerul apărării – centrul operaţional pentru crize (C.O.C.), ministerul afacerilor externe şi alte ministere.

Procesul de gestionare a crizelor are la bază principiile politice naţionale din domeniul apărării, dintre care pot fi nominalizate următoarele: o corectă definire a ameninţării; politica Belgiei de apărare şi securitate rămâne în contextul celei colective a N.A.T.O.

Principalele misiuni ale C.O.C. sunt: apărarea şi securitatea, peace-keeping, acţiuni umanitare şi dezvoltarea ajutorului (ca o cerinţă pentru alte ministere, organizaţii etc.), asistenţă internă – ocazional (dezastre naturale, planuri de urgenţă civilă etc.).

La nivelul Statului Major General funcţionează centrul operativ de crize (C.O.C.) şi un punct central de contact (C.O.P.S.) cu rol de

342

centru de situaţii. Ambele structuri, când situaţiile de criză sunt în creştere, intră în relaţie funcţională cu statul major militar de criză creat ad-hoc.

Priorităţile la nivelul Ministerului Apărării în domeniul crizelor sunt: de a pune în funcţiune centrul de coordonare (C.O.C.) din cadrul Statului Major General, de a face cât mai eficiente măsurile de prevenire a evenimentelor grave, de organizare a lucrului pe nivele de acţiune, de informare imediată a Statului Major General, sprijinul flexibil al mijloacelor special destinate.

Centrul operativ de criză (C.O.C.) este implicat în monitorizarea operaţiunilor în curs de desfăşurare şi nu are atribuţii legate de gestionarea situaţiilor de urgenţă civilă.

Aceste atribuţii revin Comisiei Naţionale pentru Probleme de Apărare. Această comisie are relaţii cu compartimentele de gestionare a situaţiilor de urgenţă civilă din toate ministerele.

În concepţia Republicii Cehe, o situaţie de criză reprezintă situaţia în care sunt ameninţate iminent suveranitatea şi integritatea teritorială a statului, bazele sale democratice, cursul economiei naţionale, sistemul administraţiei de stat, viaţa şi sănătatea unei mari părţi din populaţie, sau îndeplinirea unor obligaţii internaţionale, iar împotriva acestor ameninţări statul nu se poate apăra, sau ale căror urmări nu pot fi înlăturate prin acţiunea obişnuită a organelor puterii de stat, administraţiei teritoriale sau a persoanelor fizice/juridice.

Starea de criză a statului este declarată de către organele de stat stabilite prin lege pentru rezolvarea unei situaţii de criză, în strânsă legătură cu caracterul şi amploarea evenimentelor produse.

Clasificarea situaţiilor de criză în Cehia este următoarea: situaţii de criză legate de o ameninţare militară externă; situaţii de criză legate de ameninţarea securităţii, ordinii şi stabilităţii interne; situaţii de criză legate de apariţia unor catastrofe naturale, accidente sau avarii de mari proporţii. Gestionarea crizelor cuprinde totalitatea acţiunilor de conducere, planificare, organizare, realizare şi control al activităţilor desfăşurate pentru depăşirea situaţiei de criză.

Centrul Operativ pentru gestionarea crizelor se află în subordinea Ministerului Apărării, este condus de un general de brigadă şi are în compunere trei compartimente încadrate cu aproximativ 40 de persoane. Rolul său este de a asista ministrul Apărării în acţiunile de conducere, planificare, organizare, realizare şi control al activităţilor desfăşurate

343

pentru depăşirea situaţiilor de criză. Centrul este compus din: secţia operaţii, secţia supraveghere şi monitorizare, biroul cooperare civilă-militară.

Misiunile Centrului Operativ pentru gestionarea crizelor, în principal, se referă la: asigurarea, strângerea, analiza, trierea şi distribuirea informaţiilor necesare pentru luarea hotărârii; elaborarea de analize pentru propunerile de variante de rezolvare; asigurarea aplicării hotărârilor adoptate; asigurarea conducerii operative a forţelor şi mijloacelor participante.

Organele puterii de stat sau ale administraţiei teritoriale constituie, în cadrul structurilor lor organizatorice, un element permanent, care îndeplineşte misiuni legate de analiza şi determinarea riscurilor potenţiale de securitate, elaborarea planului pentru situaţii de criză şi asigurarea desfăşurării pregătirii.

Ungaria dispune de un Centru operaţional pentru situaţii de criză, care este subordonat şefului S.M.G. şi este condus de un general de divizie, având în compunere aproximativ 64 de persoane. Rolul acestuia derivă din faptul că el este organul specializat al şefului S.M.G. în planificarea, monitorizarea şi conducerea forţelor implicate în implementarea aspectelor militare ale procesului de gestionare a crizelor.

Iată câteva misiuni ale acestui Centru: procurarea, centralizarea şi difuzarea datelor, a informaţiilor necesare factorilor de răspundere din domeniul gestionării crizelor, monitorizarea situaţiilor de criză şi a forţelor proprii participante la operaţiunile multinaţionale, analiza situaţiilor şi elaborarea planurilor de acţiune, coordonarea activităţii ministerelor şi agenţiilor naţionale în procesul de gestionare a crizelor.

Sarcinile şi responsabilităţile Centrului în ce priveşte misiunile de suport al păcii sunt: exercită controlul naţional asupra contingentului ungar, asigură suportul logistic contingentului ungar şi coordonează îndeplinirea obligaţiilor militare ce decurg din acordurile internaţionale. Centrul are relaţii cu alte ministere şi organisme pentru îndeplinirea sarcinilor, precum: Ministerul Telecomunicaţiilor, Ministerul de Interne, Poliţia Naţională şi Trupele de Grăniceri, Ministerul Finanţelor şi Direcţia Vămilor, Comandamentul Aviaţiei Civile şi Compania Naţională de Căi Ferate, Ministerul de Externe, Misiunea Ungară la N.A.T.O. şi U.E.O.

În situaţii de criză, elaborarea promptă şi atentă a deciziilor este de o importanţă crucială. După cum se cunoaşte, diversele crize pot fi soluţionate, atât la nivel local, cât şi la nivel naţional. De fapt, statele

344

lumii şi-au realizat şi perfecţionat structuri adecvate pentru managementul situaţiilor de criză291.

VIII.3. Analiză critică privind abordarea regională a soluţionării crizelor şi conflictelor internaţionale VIII.3.1. Reglementări Radiografia Europei ca şi a întregii lumi contemporane, oferă

imaginea unei diversităţi şi complexităţi fără precedent în istorie, a unui continent în care există evoluţii pozitive şi negative, elemente ale vechiului şi noului, ale statu-quo-ului şi schimbării, ale violenţei şi nonviolenţei, ale securităţii şi insecurităţii, ale dezvoltării şi progresului economic.

Apariţia şi evoluţia situaţiilor de criză au la origine cauze de natură obiectivă. Ca urmare, ele nu se rezolvă şi nu pot fi şi nu trebuie lăsate să se rezolve de la sine.

Diminuarea în intensitate a cauzelor care produc fenomenul de criză sau înlăturarea acestora se pot realiza doar prin intervenţia instituţiilor, a factorului conştient, prin voinţa şi acţiunea dirijată a oamenilor, prin intermediul instituţiilor politice, juridice, economice, diplomatice, militare etc.292.

Capitolul VIII din Carta O.N.U. reglementează acordurile şi aranjamentele regionale şi relaţia acestora cu Organizaţia Naţiunilor Unite. Astfel, articolul 52 recunoaşte importanţa gestionării prin mecanisme regionale a climatului de pace şi securitate internaţională. El permite stabilirea unor acorduri sau organizaţii regionale de acest tip şi circumscrie ariile de manifestare a unor astfel de acorduri sau organisme regionale respectării scopurilor şi principiilor O.N.U.

Articolul 52 la paragraful (1) stipulează că nicio dispoziţie din Cartă nu se opune existenţei unor acorduri sau a unor organisme regionale destinate a se ocupa cu probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter regional, cu condiţia ca astfel de acorduri sau organisme, precum şi activitatea lor să fie compatibile cu scopurile şi principiile Organizaţiei.

VIII.3.2. Tipuri de acorduri şi organisme regionale care intră în domeniul de aplicare a capitolului VIII:

291 Ibidem, p. 91-98. 292 Ibidem, p. 36.

345

– tratate multilaterale regionale, prin care statele se angajează să îşi reglementeze pe cale paşnică diferendele eventuale, fără a crea organisme permanente în acest scop (exemplu: Pactul de la Bogota, 1948, asupra soluţionării paşnice a conflictelor);

– organizaţii regionale sau internaţionale, create prin tratate multilaterale regionale, cu instituţii permanente şi mecanisme proprii de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale (O.S.C.E., Consiliul Europei, Liga Statelor Arabe, O.S.A., O.U.A.);

– acorduri regionale în domenii precis determinate (drepturile omului, gestionarea în comun a resurselor etc.), care prevăd mecanisme de soluţionare a diferendelor.

Mecanismul de funcţionare a unor astfel de organizaţii sau aranjamente regionale în raport cu mandatul general al Consiliului de Securitate, ca organism O.N.U. ce deţine responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii regionale, este reglementat de articolul 52 (2), care precizează obligaţia de coordonare a acţiunilor lor pe plan regional cu funcţiile Consiliului de Securitate. Astfel, membrii unor astfel de acorduri sau mecanisme trebuie să depună toate eforturile necesare pentru a rezolva pe plan regional diferendele din zona geografică respectivă. În cazul în care acest lucru nu este posibil, ele pot fi deferite Consiliului de Securitate spre soluţionare.

Carta ONU oferă posibilitatea încercării de gestionare mai întâi prin mecanisme regionale a situaţiilor cu potenţial de a pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.

Articolul 52 la paragraful (2) stipulează că membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite care încheie asemenea acorduri sau constituie asemenea organisme trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de Securitate.

Abordarea regională a unor astfel de situaţii nu este, însă, obligatorie. Statele au dreptul de a supune direct Consiliului de Securitate o situaţie spre soluţionare, potrivit competenţelor sale. De asemenea, Consiliul de Securitate poate recomanda el însuşi folosirea mecanismelor regionale de gestionare a diferendelor.

Articolul 52 la paragraful (3) stipulează: Consiliul de Securitate va încuraja dezvoltarea rezolvării pe cale paşnică a diferendelor locale prin intermediul acestor acorduri sau mecanisme regionale, fie din iniţiativa statelor interesate, fie din proprie iniţiativă.

346

Competenţa organismelor regionale de gestionare a crizelor şi cea a organelor O.N.U. este complementară şi chiar simultană: o situaţie se poate afla, în acelaşi timp, în atenţia unei organizaţii regionale şi a O.N.U. (Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate).

Articolul 52 la paragraful (4) stipulează: Prezentul articol nu aduce în nici un fel atingere aplicării articolelor 34 şi 35. Această prevedere permite Consiliului de Securitate să declanşeze o anchetă (articolul 34), sau oricărui stat să sesizeze Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală a O.N.U. cu privire la orice diferend sau situaţie care ar putea pune în pericol pacea sau securitatea internaţională, chiar dacă acel diferend, sau situaţie, este deja abordat cu instrumentele specifice unui acord sau unei organizaţii regionale.

Articolul 53 impune o constrângere de ordin procedural acţiunii în baza unor acorduri sau în cadrul unor organizaţii regionale: acestea nu pot lua măsuri de constrângere împotriva unor state de tipul celor prevăzute de Capitolul VII al Cartei (Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune) fără autorizaţia Consiliului de Securitate (demonstraţii, blocade, operaţiuni executate cu forţe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite). De asemenea, Consiliul de Securitate poate folosi astfel de acorduri sau organizaţii regionale pentru aplicarea măsurilor de constrângere sub autoritatea sa.

Articolul 54 subliniază poziţia Consiliului de Securitate ca orga-nism ce deţine responsabilitatea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (articolul 24), instituind obligaţia de a informa permanent acest organism asupra oricăror acţiuni întreprinse sau preconizate în temeiul acordurilor regionale sau de către organismele regionale în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

După cel de-al doilea război mondial, O.N.U. a dobândit o agendă globală, având un mandat de asigurare a păcii şi stabilităţii internaţionale la nivel mondial, într-o geometrie bipolară. În acest context polarizat, mişcările de echilibru pe glob erau resimţite la nivel mondial, fiind traduse, în mod practic automat, într-o confruntare a blocurilor. După căderea „cortinei de fier” şi polarizarea echilibrului de putere internaţional, conflictele regionale au constituit forma de manifestare a reaşezării echilibrului regional de putere. În aceste circumstanţe, au fost iniţiate discuţiile despre fezabilitatea dezvoltării mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor în zone afectate de turbulenţe.

347

Premisele mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor regionale se bazează pe ideea că proximitatea culturală şi geografică favorizează identificarea mecanismelor mai potrivite de gestionare a problemelor specifice. Astfel de mecanisme existente în regiune ar beneficia de un avantaj politic şi militar, de înţelegerea mai intimă a conflictelor şi, nu în ultimul rând, s-ar bucura de o legitimitate crescută din partea părţilor în conflict.

Un alt aspect al oportunităţii gestionării regionale a crizelor şi conflictelor este legat de problematica ownership-ului regional. Acest concept exprimă, pe de o parte, dorinţa actorilor regionali de a-şi apropria mecanismul decizional în chestiunile de interes specific; pe de altă parte, el exprimă poziţia marilor actori internaţionali, contributorii principali, din punct de vedere politic, financiar, al resurselor umane, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Pentru aceştia, preluarea de către actorii regionali a responsabilităţii stabilităţii propriei regiuni, inclusiv în ceea ce priveşte alocarea de resurse, poate apărea dezirabilă, mai ales când mari actori internaţionali promovează o politică de dezangajare din diferite zone ale globului care prezentaseră interes din perspectiva confruntării ideologice.

Eşecurile diplomaţiei tradiţionale au lăsat în grija unor state sau organizaţii o serie de „protectorate” (Bosnia, Kosovo, Afganistan etc.). Dacă se doreşte să se iasă din aceste zone (iar angajamentul „pe termen scurt” al O.N.U. în Cipru a durat deja aproape patruzeci de ani), constituirea societăţii civile în interiorul acestor „protectorate” ar trebui să fie o prioritate. Pentru moment, nu este. Când atenţia unor state occidentale s-a mutat spre Afganistan, de exemplu, programele pentru fosta Iugoslavie s-au diminuat (imposibilitatea de a se concentra asupra mai multor crize, concomitent, este încă o carac-teristică a diplomaţiei clasice, care nu poate decât să dăuneze capacităţilor sale predictive, deja destul de reduse).

Dar, dincolo de acest aspect, dacă unii mari actori internaţionali nu vor să ajungă să poarte serii întregi de războaie mărunte, care nu pot duce decât la noi protectorate, trebuie dezvoltată o diplomaţie mai capabilă să identifice statele-problemă şi să împingă lucrurile spre promovarea societăţii civile înainte de izbucnirea crizei. Într-o lume deosebit de complexă, anticiparea evenimentelor şi crizelor cere stabilirea unor obiective clare pe termen mediu şi lung, care să permită

348

strategiilor să acţioneze în mod proactiv, în loc să reacţioneze pur şi simplu la evenimente293.

Fenomenul nou în ultimii treizeci de ani este înmulţirea organizaţiilor care caută să reducă dezechilibrele mondiale şi care acţionează, în principal, în trei direcţii:

– apărarea drepturilor omului (Amnesty International, înfiinţată în 1961);

– protejarea mediului înconjurător (Greenpeace); – ajutorul umanitar (Frères des hommes, înfiinţată în 1965,

Médecins sans frontières, în 1971; Médecins du monde în 1979 etc.). Influenţa, fastă ori nefastă, uneori, a acestor structuri nonstatale

a fost confirmată, deja, într-o serie de acţiuni în care ele au fost implicate. O.N.G.-uri, cum sunt Amnesty International sau Green-peace s-au dovedit capabile să influenţeze fenomene politice şi să canalizeze opinia publică în activităţi legate de securitatea naţională şi internaţională. De exemplu, ideea semnării unui tratat de interzicere a minelor antipersonal având implicaţii majore asupra politicii de apărare a unui stat, a fost iniţial susţinută de O.N.G.-uri294.

Peste 20.000 de organizaţii transnaţionale neguvernamentale sunt deja active pe scena internaţională, 90% dintre ele apărând în ultimii treizeci de ani295. Activitatea şi impactul organizaţiilor ne-guvernamentale asupra relaţiilor internaţionale s-au schimbat. Crucea Roşie a fost fondată în secolul al XIX-lea, jucând un rol esenţial în elaborarea reglementărilor privind tratamentul prizonierilor de război. Amnesty International s-a afirmat încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Comitetul Oxford împotriva foametei (Oxfam) şi alte grupări mai puţin formale, ca Bandaid, au pus de mai multe ori guvernele în situaţii dificile, presându-le să suplimenteze ajutoarele de urgenţă pentru regiuni în criză din lumea în curs de dezvoltare, prin campanii în mass-media.

În ultimii ani, însă, profitând de noile mijloace de informare şi de tehnologie, o dată cu ieşirea afacerilor internaţionale de sub monopolul statelor naţionale, impactul O.N.G.-urilor s-a transformat calitativ. La

293 Shaun Riordan, Op. cit., p. 48-49. 294 Stan Petrescu, Op. cit., p. 74. 295 Michael Edwards, N.G.O. Rights and Responsabilities, The Foreign

Policy Centre, Londra, 2000, p.9.

349

ora actuală, ele sunt jucători majori pe scena internaţională. Pe de o parte, acest lucru reflectă internaţionalizarea afacerilor interne, pe măsură ce opinia publică devine tot mai conştientă de interconexiunile lumii contemporane. Dar pe de altă parte, reflectă şi maturizarea unor generaţii dezamăgite de guvernele şi de partidele politice tradiţionale din ţările dezvoltate, care preferă să îşi canalizeze activitatea politică printr-o serie de O.N.G.-uri cu obiective singulare (sau limitate)296.

Nici O.N.G.-urile şi nici companiile multinaţionale nu vor putea fi private de puterea şi de influenţa câştigate. Ambele vor rămâne jucători esenţiali în afacerile internaţionale. Rolul guvernelor şi al diplomaţiei guvernamentale va fi acela de a crea structuri în care ambele pot juca un rol constructiv în noile forme de guvernare globală. Prin acest rol, guvernele ar trebui să încurajeze O.N.G.-urile să aplice în propriile structuri interne standardele pe care ele le pretind celorlalţi. Acţiunea ar trebui să meargă dincolo de exerciţiile, în mare parte, de imagine, ca recrutarea de personal din O.N.G.-uri pentru ministerele de Externe (sau pentru departamentele de planificare ori de imagine corporatistă ale multinaţionalelor), către implicarea reală a tuturor jucătorilor în noile mecanisme pentru dezvoltarea şi influenţarea politicii297.

VIII.3.3. Consecinţele pe plan doctrinar şi practic ale dezangajării/renunţării la agenda globală de gestionare a crizelor regionale În perioada de activism al Consiliului de Securitate, imediat

după încheierea „războiului rece”, se vorbea despre revigorarea conceptului de tutelă O.N.U., pentru a se asigura o administrare imparţială, stabilă şi responsabilă în ţările care ar fi necesitat o perioadă prelungită de reconstrucţie. Deşi era atrăgătoare din punct de vedere intelectual, ideea nu a reuşit să-şi găsească susţinători în rândul guvernelor. Marile puteri aveau reţineri cu privire la angajarea în operaţiuni ce se anunţau atât costisitoare, cât şi nedeterminate ca durată şi finalitate298.

296 Shaun Riordan, Op. cit., p. 84-85. 297 Ibidem, p. 90. 298 James Mayall, Op. cit., p. 103.

350

Reticenţa marilor puteri de a susţine noi operaţiuni de menţinere a păcii în a doua parte a ultimului deceniu reflectă acest punct de vedere. În toată această perioadă, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a aflat în criză financiară, nu în ultimul rând din cauza arieratelor datorate de Statele Unite ale Americii, care refuzau să plătească pentru programele ce nu se bucurau de sprijinul Congresului şi, în acelaşi timp, nu voiau să ia în seamă nicio modificare a sistemului de finanţare al O.N.U. care le-ar fi putut reduce influenţa.

Declinul activismului Consiliului de Securitate poate fi atribuit în parte acestei situaţii. Dar, întrucât la sfârşitul anilor ’90 întregul buget alocat de O.N.U. pentru operaţiunile de menţinere a păcii reprezenta mai puţin decât costul a două zile de luptă în Războiul din Golf, este limpede reticenţa unor state din Occident în a aproba noi acţiuni ale O.N.U. – reţinere care nu se manifestă faţă de N.A.T.O. Această reticenţă se explică doar parţial prin constrângerile bugetare. Mai degrabă, ea este legată de descoperirea, făcută în cazul conflictelor din Somalia şi Bosnia, că nu există nici o soluţie de tip „Capitolul al şaselea şi jumătate” (din Carta O.N.U.). Operaţiunile tradiţionale de menţinere a păcii necesitau atât consimţământul tuturor părţilor, cât şi, mai ales atunci când O.N.U. era implicată în construirea activă a păcii, încrederea tuturor taberelor în imparţiali-tatea Organizaţiei. Pe de altă parte, impunerea păcii presupunea parţialitate, cel puţin în momentul intervenţiei şi până când cei răspunzători pentru declanşarea crizei aveau să fie constrânşi sau convinşi să coopereze299.

În plan practic, agenda globală a O.N.U., conturată în Agenda pentru pace, presupunea, în ultimă instanţă, angajarea de resurse umane şi financiare suplimentare pentru puterile occidentale.

Dezangajarea din diferite zone afectate de turbulenţe şi de scăderea importanţei lor strategice o dată cu sfârşitul „războiului rece”, pe fondul incapacităţii regiunilor conflictuale de a-şi gestiona singure situaţiile de criză, dă naştere unor situaţii dramatice. Astfel, genocidul din Rwanda, din 1994, este considerat uneori în doctrină drept prima consecinţă a politicii de dezangajare.

La nivel general, Agenda pentru pace prevedea un cadru de manifestare a rolului global al O.N.U. în domeniul gestionării internaţionale a conflictelor. Anumite exerciţii derulate pe principiile

299 Ibidem, p. 96-97.

351

Agendei pentru pace (Somalia, Bosnia, Haiti, Kosovo) au demonstrat, însă, inabilitatea doctrinei promovate de acest document de a se concretiza într-un sistem instituţional coerent. Principalele motive ale acestui eşec au fost legate de adoptarea unor strategii neadaptate realităţii de pe teren, de dificultăţi organizaţionale sau de lipsa legitimităţii în faţa populaţiei locale. În multe cazuri, intervenţia O.N.U. a agravat şi complicat situaţia volatilă. Mandatele nu au putut fi duse până la capăt, rămânând suspendate în intermediar, rezultatele anticipate nu s-au produs. În ciuda sprijinului iniţial de care s-a bucurat lansarea Agendei pentru pace, punerea sa în practică întâmpină rezistenţa principalilor contributori financiari ai Organizaţiei.

În cele din urmă, resursele financiare reduse şi presiunea politică pentru reforma O.N.U. determină Organizaţia la o schimbare de discurs, în plan doctrinar, în sensul abordării regionale a gestionării conflictelor, în care O.N.U. îşi rezervă doar un rol complementar.

Agenda pentru pace prefigurase, chiar dacă mai mult teoretic decât practic, rolul cooperării cu organizaţiile subregionale. În 1992, Boutros regionale şi Boutros Ghali propunea „acţiuni regionale, ca măsuri de descentralizare, delegaţie şi cooperare cu Naţiunile Unite în scopul uşurării răspunderii Consiliului”.

Kofi Annan, secretarul general al O.N.U., a fost cel care a sintetizat formula semnificaţiei abordării regionale a gestionării conflictelor şi necesitatea cooperării dintre O.N.U. şi organizaţiile subregionale: „Acordarea de sprijin iniţiativelor regionale şi subre-gionale în Africa este, în acelaşi timp, necesară şi preferabilă. Acest tip de sprijin este necesar pentru că, O.N.U. nu are capacitatea, resursele şi expertiza pentru abordarea tuturor problemelor care pot apărea în Africa. Este preferabil pentru că de fiecare dată când este posibil, comunitatea internaţională trebuie să încerce să completeze, şi nu să înlocuiască eforturile africane de a soluţiona problemele Africii” (1998).

VIII.3.4. Critica mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor Limitele eficienţei gestionării regionale a crizelor şi conflictelor

au fost evidenţiate şi de Kofi Annan. Printre acestea se numără limitările politice, structurale, financiare sau de planificare politică a organizaţiilor regionale; imparţialitatea şi neutralitatea relativă a

352

statelor membre ale unor astfel de organizaţii regionale, din cauze istorice, politice sau economice.

De asemenea, eficienţa demersurilor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor este afectată şi de alţi factori, precum:

– lipsa de resurse logistice şi financiare la nivel regional, precum şi de expertiză;

– aspectele negative ale proximităţii geografice şi culturale, legate de lipsa de imparţialitate a actorilor implicaţi în soluţionarea unei crize sau conflict; actorii regionali sunt purtători ai propriilor interese, ceea ce poate atrage lipsa de credibilitate a demersului lor şi, în ultimă instanţă, criza de legitimitate;

– relativul vid normativ: deşi recunoaşte rolul organizaţiilor regionale în gestionarea conflictelor în conformitate cu scopurile şi principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite, Carta O.N.U. nu menţio-nează criteriile de respectare a acestor scopuri şi principii, care să fie urmărite de organizaţiile regionale ca atare. Articolul 53 nu face decât să trimită la autoritatea Consiliului de Securitate pentru circumstan-ţierea acţiunii în cadrul O.N.U., fără a da organizaţiilor regionale instrumentele necesare unei acţiuni autonome.

VIII.3.5. Dezbaterile actuale din cadrul O.N.U. privind cooperarea cu mecanismele regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor Noile tipuri de riscuri la adresa securităţii (terorismul,

proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme de putere mică), distincte de cele tradiţionale, favorizează o abordare globală, multilaterală, în care O.N.U. are rolul cel mai bine situat. Pe de altă parte, limitarea capacităţilor logistice şi organizaţionale ale O.N.U. o împiedică să îşi asume pe deplin acest mandat global.

O.N.U. doreşte să îşi menţină rolul central pentru dialog şi acţiune în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, cu adaptarea instrumentarului specific: concentrarea pe acţiuni de pre-venire a conflictelor, adaptarea operaţiunilor de pace la noile ameninţări, întărirea capacităţii de acţiune a Consiliului de Securitate. În acelaşi timp, este necesară dezvoltarea acţiunilor regionale, în baza capitolului VIII al Cartei O.N.U., prin noi tipuri de parteneriate strategice şi de cooperare între O.N.U. şi organizaţiile regionale.

Procesul de redefinire conceptuală este marcat de dificultatea realizării unei demarcări temporare clare între faza de conflict şi cea

353

de stabilizare, demarcare care să permită dezvoltarea unui model interinstituţional în care Consiliul de Securitate ar reprezenta forul de răspuns imediat, iar procesele ulterioare ar necesita contribuţia organizaţiilor regionale.

Prin urmare, în prezent, se resimte necesitatea regândirii strategiilor în contextul inexistenţei unei definiţii cuprinzătoare a proceselor de stabilizare şi a unor principii de gestionare a fazei postconflict, ceea ce face, în altă ordine de idei, ca terenul să fie propice demersului academic în contextul reluării discuţiilor despre reforma O.N.U.

354

ANEXA 1

Principalele crize şi conflicte politico-militare de la începutul secolului al XX-lea până la sfârşitul

celui de-al doilea război mondial – cronologie –

• 1900 – revolta boxerilor în China şi trimiterea unei forţe internaţionale • 1903 – criza macedoneană • 1904 – 1905 – războiul ruso-japonez • 1905 – criza nordică • 1905 – 1906 – prima criză marocană (dintre Franţa şi Germania) • 1908 – 1909 – criza bosniacă • 1911 – a doua criză marocană (dintre Franţa şi Germania) • 1912 – 1913 – războaiele balcanice • 1914 – atentatul de la Sarajevo şi criza din vara anului 1914 • 28 iunie 1914 – 11 noiembrie 1918 – primul război mondial • 1915 – 1919 – genocidul armean • 1923 – ocuparea regiunii Ruhrului de către trupele franco-belgiene • 1934 – incidentul de la Wal-Wal şi criza etiopiană • 3 octombrie 1935 – 1936 – agresiunea Italiei împotriva Etiopiei • 7 martie 1936 – remilitarizarea Renaniei • 1936 – 1939 – Pronunciamento-ul militar din Spania şi declanşarea

războiului civil • 7 iulie 1937 – atacul Japoniei împotriva Chinei • 11 – 12 martie 1938 – Germania ocupă Austria („Anschluss”-ul) • 29 – 30 septembrie 1938 – „Acordul de la München” • 21 martie –1 septembrie 1939 – criza poloneză • 1 septembrie 1939 – 9 mai 1945 – al doilea război mondial

355

ANEXA 2

Principalele crize şi conflicte politico-militare din timpul „războiului rece”

– cronologie –

• 5 martie 1946 – începutul „războiului rece” (discursul ţinut la Fulton,

S.U.A., de Churchil) • 12 martie 1947 – lansarea „Doctrinei Truman” • 5 iunie 1947 – Planul Marshall • 1 aprilie 1948 – 30 septembrie 1949 – Blocada Berlinului • Mai 1948 – primul război arabo-israelian • 28 mai 1948 – eliminarea Iugoslaviei din Kominform • 4 aprilie 1949 – semnarea la Washington a Tratatului Nord-Atlantic • 8 martie 1950 – U.R.S.S. anunţă că deţine bomba atomică • 25 iunie 1950 – 1953 – războiul din Coreea • 9 mai 1955 – R.F.G. devine membru N.A.T.O. • 14 mai 1955 – semnarea Tratatului de la Varşovia • 26 iulie –7 noiembrie 1956 – conflictul de după naţionalizarea Canalului de Suez • 22 octombrie – 4 noiembrie 1956 – revoluţia ungară • 5 ianuarie 1957 – lansarea „Doctrinei Eisenhower” • 15 mai 1957 – Marea Britanie devine posesoarea bombei nucleare • 1958 – intervenţia americană în Liban • 27 noiembrie 1958 – 27 septembrie 1959 – ultimatumul sovietic privind

Berlinul • 1 mai 1960 – U.R.S.S. doboară un avion-spion (U2) american • 1960 – 1963 – secesiunea Katangăi şi intervenţia O.N.U. • 17-20 aprilie 1961 – eşecul invaziei Cubei din Golful Porcilor • 13 august 1961 – construirea „Zidului Berlinului” • 1960 – diferendul franco-tunisian de la Bizerta • 20 octombrie 1962 – conflicte de frontieră între China şi India • 25 septembrie 1962 – 7 ianuarie 1963 – criza rachetelor cubaneze • februarie 1964 – lovitura de stat în Gabon şi intervenţia franceză • 16 octombrie 1964 – China anunţă că deţine bomba nucleară • Februarie 1965 – 30 aprilie 1975/2 iulie 1976 – războiul din Vietnam • Septembrie 1965 – 10 ianuarie 1966 – conflict între India şi Pakistan • 1 iulie 1966 – Franţa se retrage din componenta militară a N.A.T.O.

356

• 21 aprilie 1967 – lovitură militară de stat la Atena • 28 mai 1967 – război civil în Nigeria • 5-11 iunie 1967 – războiul de „Şase Zile” (arabo-israelian) • 20 august 1968 – invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de

la Varşovia (fără România) • 1 martie – 15 martie 1969 – Conflicte de frontieră între China şi U.R.S.S.

(pe râul Ussuri) • martie 1971 – secesiunea Bangladeshului • 25 octombrie 1971 – China înlocuieşte Taiwanul în Consiliul de

Securitate al O.N.U. • 22 noiembrie – 16 decembrie 1971 – conflict de frontieră între India şi

Pakistan • 11 septembrie 1973 – lovitură de stat militară în Chile • 6 octombrie-11 noiembrie 1973 – războiul de Yom Kippur (arabo-

israelian) • 20 iulie 1974 – debarcarea turcă în Cipru • 1 iunie 1976 – pătrunderea forţelor siriene în Liban • 1976 – incidente între Djibouti şi Somalia; intervenţia Franţei • 1977 – intervenţia Franţei în Mauritania • 4 noiembrie 1977 – sancţiuni O.N.U. împotriva Africii de Sud • 1977 – 1978 – conflict între Somalia şi Etiopia • 14 martie 1978 – Israelul invadează sudul Libanului • mai 1978 – invadarea provinciei Sheba şi intervenţia Franţei de la

Kolwezi • 16 ianuarie/1 aprilie 1979 – revoluţia islamică în Iran • 4 noiembrie 1979 – studenţii iranieni ocupă ambasada americană din

Teheran • 26 decembrie 1979 – februarie 1989 – războiul din Afganistan • 22 septembrie 1980 – august 1988 – războiul Iran-Irak • 13 decembrie 1981 – decretarea Legii marţiale în Polonia • august 1981 – incidentul din Golful Syrta dintre S.U.A. şi Libia • 2 aprilie – 14 iunie 1982 – conflictul anglo-argentinian din Insulele

Malvine (Falkland) • 18 septembrie 1982 – masacrarea palestinienilor în taberele libaneze • 23 martie 1983 – preşedintele S.U.A., Ronald Reagan, anunţă „Iniţiativa

de Apărare Strategică” • 1 septembrie 1983 – avioane sovietice doboară un avion civil al Coreei

de Sud

357

• 23 octombrie 1983 – atentat sângeros împotriva forţelor americane şi franceze la Beirut

• 25 octombrie 1983 – criza dintre S.U.A şi Granada şi invazia americană în insula Granada din Caraibe

• februarie 1986 – diferendul dintre Ciad şi Libia • 15 aprilie 1986 – atentatul de la Berlin şi atacul aerian al S.U.A. asupra

Libiei • august 1986 – grave incidente în sudul Libanului • martie 1987 – prima criză din Golful Persic • 3 iunie 1989 – înăbuşirea „Primăverii de la Beijing” (Piaţa Tien an Men) • 9 noiembrie 1989 – căderea „Zidului Berlinului” • 19 decembrie 1989 – invazia S.U.A. în Panama

358

ANEXA 3

Principalele crize şi conflicte politico-militare din perioada post „războiul rece”

- cronologie -

• 18 ianuarie 1990 – Azerbaidjanul declară război Armeniei • 1990 – tulburări în Gabon şi intervenţia franceză • 2 august 1990 – Irakul invadează Kuweitul • 1990-1991 – „Războiul din octombrie” din Rwanda şi intervenţia franceză • 16 ianuarie 1991 – Războiul din Golful Persic împotriva Irakului

(„Furtună în deşert”) • 1991 – tulburări în Zair şi intervenţia militară franco-belgiană • 31 martie 1991 – desfiinţarea Tratatului de la Varşovia • 25 iunie 1991 – izbucneşte criza iugoslavă; începutul dezmembrării

Iugoslaviei • 25 decembrie 1991 – dizolvarea U.R.S.S. • 1992 – criza din Somalia: anarhie, foamete şi intervenţie internaţională • 31 decembrie 1992 – destrămarea Cehoslovaciei • 1993 – condamnarea Israelului şi Intifada • 19 septembrie 1994 – S.U.A. ocupă Republica Haiti • Martie 1996 – criza China-Taiwan • 1997-1998 – criza S.U.A.-Irak • Ianuarie-martie 1999 – criza din Kosovo şi atacul N.A.T.O. asupra

Iugoslaviei • 11 septembrie 2001 – atentatele teroriste de la World Trade Center (New

York) şi Pentagon (Washington) • Octombrie 2001 – războiul împotriva Afganistanului • Martie 2003 – războiul împotriva Irakului („Şoc şi groază”)

359

ANEXA 4

Statele membre ale O.N.U. şi data admiterii

Afghanistan – 19 decembrie 1946 Africa de Sud – 7 noiembrie 1945 Albania – 14 decembrie 1955 Algeria – 8 octombrie 1962 Andorra – 28 iulie 1993 Angola – 1 decembrie 1976 Antigua şi Barbuda – 11 noiembrie 1981 Arabia Saudită – 24 octombrie 1945 Argentina – 24 octombrie 1945 Armenia – 2 martie 1992 Australia – 1 noiembrie 1945 Austria – 14 decembrie 1955 Azerbaidjan – 2 martie 1992 Bahamas – 18 septembrie 1973 Bahrain – 21 septembrie 1971 Bangladesh – 17 septembrie 1974 Barbados – 9 decembrie 1966 Belarus – 24 octombrie 1945 Belgia – 27 decembrie 1945 Belize – 25 septembrie 1981 Benin – 20 septembrie 1960 Bhutan – 21 septembrie 1971 Bolivia – 14 noiembrie 1945 Bosnia şi Herţegovina – 22 mai 1992 Botswana – 17 octombrie 1966 Brazilia – 24 octombrie 1945 Brunei – 21 septembrie 1984 Bulgaria – 14 decembrie 1955 Burkina Fasso – 20 septembrie 1960 Burundi – 18 septembrie 1962 Cambodgia – 14 decembrie 1955 Camerun – 20 septembrie 1960 Canada – 9 noiembrie 1945 Capul Verde – 16 septembrie 1975

360

Cehia – 19 ianuarie 1993 Republica Centrafricană – 20 septembrie 1960 Chile – 24 octombrie 1945 China – 24 octombrie 1945 Ciad – 20 septembrie 1960 Cipru – 20 septembrie 1960 Columbia – 5 noiembrie 1945 Comore – 12 noiembrie 1975 Republica Congo – 20 septembrie 1960 R.D. Congo – 20 septembrie 1960 Republica Coreea – 17 septembrie 1991 R.P.D. Coreeană – 17 septembrie 1991 Costa Rica – 2 noiembrie 1945 Côte d’Ivoire – 20 septembrie 1960 Croaţia – 22 mai 1992 Cuba – 24 octombrie 1945 Danemarca – 24 octombrie 1945 Djibouti – 20 septembrie 1977 Dominica – 18 decembrie 1978 Republica Dominicană – 24 octombrie 1945 Ecuador – 21 decembrie 1945 Egipt – 24 octombrie 1945 El Salvador – 24 octombrie 1945 Elveţia – 10 septembrie 2002 Emiratele Arabe Unite – 9 decembrie 1971 Eritrea – 28 mai 1993 Estonia – 17 septembrie 1991 Etiopia – 13 noiembrie 1945 Fiji – 13 octombrie 1970 Filipine – 24 octombrie 1945 Finlanda – 14 decembrie 1955 Franţa – 24 octombrie 1945 Gabon – 20 septembrie 1960 Gambia – 21 septembrie 1965 Georgia – 21 iulie 1992 Germania – 18 septembrie 1973 Ghana – 8 martie 1953 Grecia – 25 octombrie 1945 Grenada – 17 septembrie 1974 Guatemala – 21 noiembrie 1945

361

Guineea – 12 decembrie 1958 Guineea-Bissau –17 septembrie 1974 Guineea Ecuatorială – 12 noiembrie 1968 Guyana – 20 septembrie 1966 Haiti – 24 octombrie 1945 Honduras – 17 decembrie 1945 India – 30 octombrie 1945 Indonezia – 28 septembrie 1950 Iordania – 14 decembrie 1955 Irak – 21 decembrie 1945 Iran – 24 octombrie 1945 Irlanda – 14 decembrie 1955 Islanda – 19 noiembrie 1946 Israel – 11 mai 1949 Italia – 14 decembrie 1955 Iugoslavia – 24 octombrie 1945 Jamaica – 18 septembrie 1962 Japonia – 18 decembrie 1956 Kazahstan – 2 martie 1992 Kârgâzstan – 2 martie 1992 Kenya – 16 decembrie 1963 Kiribati – 14 septembrie 1999 Kuwait – 14 mai 1963 Laos – 14 decembrie 1955 Lesotho – 17 octombrie 1966 Letonia – 17 septembrie 1991 Liban – 24 octombrie 1945 Liberia – 2 noiembrie 1945 Libia – 14 decembrie 1955 Liechtenstein – 18 septembrie 1990 Lituania – 17 septembrie 1991 Luxemburg – 24 octombrie 1945 Macedonia – 8 aprilie 1993 Madagascar – 20 septembrie 1960 Malawi – 1 decembrie 1964 Malaysia – 17 septembrie 1957 Maldive – 21 septembrie 1965 Mali – 28 septembrie 1960 Malta – 1 decembrie 1964 Marea Britanie – 24 octombrie 1945

362

Maroc – 12 noiembrie 1956 Marshall – 17 septembrie 1991 Mauritania – 27 octombrie 1961 Mauritius – 24 aprilie 1968 Mexic – 7 noiembrie 1945 Micronezia – 17 septembrie 1991 Moldova – 2 martie 1992 Monaco – 28 mai 1993 Mongolia – 27 octombrie 1961 Mozambic – 16 septembrie 1975 Myanmar – 19 aprilie 1948 Namibia – 23 aprilie 1990 Nauru – 14 septembrie 1999 Nepal – 14 decembrie 1955 Nicaragua – 24 octombrie 1945 Niger – 20 septembrie 1960 Nigeria – 7 octombrie 1960 Norvegia – 27 noiembrie 1945 Noua Zeelandă – 24 octombrie 1945 Olanda – 10 decembrie 1945 Oman – 7 octombrie 1971 Pakistan – 30 septembrie 1947 Palau – 15 decembrie 1994 Panama – 13 noiembrie 1945 Papua Noua Guinee – 10 octombrie 1975 Paraguay – 24 octombrie 1945 Peru – 31 octombrie 1945 Polonia – 24 octombrie 1945 Portugalia – 14 decembrie 1955 Qatar – 21 septembrie 1971 România – 14 decembrie 1955 Rusia – 24 octombrie 1945 Rwanda – 18 septembrie 1962 Saint Kitts şi Nevis – 23 septembrie 1983 Saint Lucia – 18 septembrie 1979 Saint Vincent şi Grenadinele – 16 septembrie 1980 Samoa – 15 decembrie 1976 San Marino – 2 martie 1992 São Tomé şi Príncipe – 16 septembrie 1975 Senegal – 28 septembrie 1960

363

Seychelles – 21 septembrie 1976 Sierra Leone – 27 septembrie 1961 Singapore – 21 septembrie 1965 Siria – 24 octombrie 1945 Slovacia – 19 ianuarie 1993 Slovenia – 22 mai 1992 Solomon – 19 septembrie 1978 Somalia – 20 septembrie 1960 Spania – 14 decembrie 1955 Sri Lanka – 14 decembrie 1955 Statele Unite ale Americii – 24 octombrie 1945 Sudan – 12 noiembrie 1956 Suedia – 19 noiembrie 1946 Suriname – 4 decembrie 1975 Swaziland – 24 septembrie 1968 Tadjikistan – 2 martie 1992 Tanzania – 14 decembrie 1961 Thailanda – 16 decembrie 1946 Timorul de Est – 27 septembrie 2002 Togo – 20 septembrie 1960 Tonga – 14 septembrie 1999 Trinidad şi Tobago – 18 septembrie 1962 Tunisia – 12 noiembrie 1956 Turcia – 24 octombrie 1945 Turkmenistan – 2 martie 1992 Tuvalu – 2000 Ucraina – 24 octombrie 1945 Uganda – 25 octombrie 1962 Ungaria – 14 decembrie 1955 Uruguay – 18 decembrie 1945 Uzbekistan – 2 martie 1992 Vanuatu – 15 septembrie 1981 Venezuela – 15 noiembrie 1945 Vietnam – 20 septembrie 1977 Yemen – 20 septembrie 1947 Zambia – 1 decembrie 1964 Zimbabwe – 25 august 1980*

* Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Enciclopedia statelor lumii, Ediţia

a IX-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, p. 616-617.

364

ANEXA 5

Org

aniz

aţii

euro

pene

cu

atri

buţii

în m

anag

emen

tul c

rize

lor şi

con

flict

elor

365

BIBLIOGRAFIE

I. Documente oficiale

***Asociaţia Română de Drept Umanitar, Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. Documente, Editura Şansa, Bucureşti, 1993.

***Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

***Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Manualul N.A.T.O., parteneriat şi cooperare. Oficiul de informaţii şi presă al NATO, Bruxelles, Editura Nemira, Bucureşti, 1997.

*** Securitate şi cooperare în Europa. Documente (1992-1994), ediţie îngrijită de Anda Filip şi Valentin Lipatti, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996.

Solana, Javier, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European Council, 20 Iunie 2003.

*** Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999. *** Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997.

II. Dicţionare, enciclopedii

A) Dicţionare ***Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979. Ferréol, Gilles (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom,

Iaşi 2001. Graham, Evans; Jeffrey, Newnham, Dicţionar de Relaţii Internaţionale,

Editura Universală Dolti, 2001. McLean, Iain (coord.), Oxford. Dicţionar de politică, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 2001.

B) Enciclopedii Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir (coordonatori), Lumea 2005.

Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti,2005.

Parish, Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002.

366

III. Lucrări generale

Achcar, Gilbert, Noul război rece. Lumea după Kosovo, Editura Corint, Bucureşti, 2002.

Bădescu, Ilie, Mihăilescu, Ioan, Zamfir, Elena (coordonatori), Geopolitica integrării europene, Editura Universităţii, Bucureşti, 2003.

Bărbulescu, Gheorghe, Uniunea Europeană – Aprofundare şi Extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2000.

Bernard, Adam (coord.), Memento défénse-desarmement 1992. L' Europe el la securité internaţionale, Bruxelles, L' Institut Europeenne de Recherche et d' Information sur la Paix et la Securité, 1992.

Brownlie, Ian, Internatioanal Law the use of Force by States, Oxford, 1963.

Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

Buffotot, Patrice (coord.), Le défense en Europe: de la guerre du Golf au conflit yougoslave, Paris, La Documentation Francaise, 1995.

Burban, Jean-Louis, Parlamentul European, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999.

Buzan, B., Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2000. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Ediţia a VII-a,

Editura Alfa, Bucureşti, 2000. Chaigneau, Pascal, Europe: la nouvelle donne strategique, Berger-

Levraut International, Paris, 1993. Chelaru, Mircea, Paradigmele crizelor, Editura Academiei de Înalte

Studii Militare, Bucureşti, 1995. Chifu, Iulian, Analiză de conflict, Editura Politeia, SNSPA, Bucureşti,

2004. Claudian, Al., Reflexii asupra războiului actual, Editura Tinerimea,

Bucureşti, 1952. Clausewitz, Carl, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982. Diaconu, Ion, Drept internaţional public, Ediţia a II-a, Casa de Editură

şi Presă Şansa, Bucureşti, 1995. Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura Comunicare, Bucureşti, 2003. Duke, Simon, The elmive qitest for European security: from EDC to

CFSP, Londra, MacMillan Press LTD, 2000. Edwards, Michael, NGO Rights and Responsabilities, The Foreign

Policy Centre, Londra, 2000.

367

Feltham, R.G., Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei, Editura All, Bucureşti, 1997.

Idem, Ghid de diplomaţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2005. Frunzeti, Teodor, Securitatea naţională şi războiul modern, Editura

Militară, Bucureşti,1999. Grotius, Hugo, De jure belli ac pacis, Editura William Whewel,

Cambridge, 1853. Hirst, Paul, Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul militar şi

sistemul internaţional, Editura Antet, f.a. Hoffman, Stanley, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii

politicii internaţionale, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1999. Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, Timişoara,

1997. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii

mondiale, Editura Antet, Oradea, 1998. Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă? Către

diplomaţia secolului XXI, [f.l.], Editura Incitatus, 2002. Idem, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998. Liddel-Han, H., Strategia. Acţiunile indirecte, Editura Militară, Bucureşti,

1973. Marasceau, Marc (coord), Enlarging the European Union. Relations

between the EU and Central and Eastern Europe, New York, Longman, 1997. Mayall, James, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Editura

Antet, 2000. McCauley, Martin, Rusia, America şi războiul rece, 1949 – 1991,

Editura Polirom, Bucureşti, 1999. Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi

lupta pentru putere, Editura Antet, Bucureşti, 2003. Mureşan, Liviu, Pop, Adrian, Bonciu, Florin, Politica europeană de

securitate şi apărare – element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare, Institutul European din România, Bucureşti, 2004.

Mureşan, Mircea; Toma, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003.

Paul, Vasile; Coşcodaru, Ion, Centrele de putere ale lumii, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003.

Petrescu, Stan, Mediul de securitate global şi euroatlantic, Editura Militară, Bucureşti,2005.

Peterson, John (coord.), A Common Foreign Policy for Europe? Competing visions of the CFSP, Londra, Routledge, 1998.

368

Pop, Adrian, Strategii de integrare europeană, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003.

Popeţi, Comeliu C. (coord.), Paradigma europeană. Provocările construcţiei europene, Editura Eurobit, Timişoara, 1994.

Riordan, Shaun, Noua diplomaţie, Editura Antet, 2004. Romano, Sergio, 50 de ani de isorie mondială. Pacea şi războaiele de la

Yalta până în zilele noastre, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti , 1997.

Roy, O., L’ Échec de l’Islam politique, Seuil, Paris, 1992. Russbach, Olivier, O.N.U. contra O.N.U. Dreptul internaţional confiscat,

Editura Coresi, Bucureşti, 1999. *** The new Germany and the new Europe, Washington, The Brookings

Institutions, 1992. Tzu, Sun, Arta războiului, f.e., f.a. Weyer, Robert Van de, Islamul şi Occidentul. O nouă ordine politică şi

religioasă după 11 septembrie, Editura Alfa, Bucureşti, 2001. Wight, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998. Zăpârţan, Liviu-Petru, Relaţiile internaţionale, Editura Studia,

Cluj-Napoca, 2001.

IV. Lucrări speciale

Brecher, Michael, Crisis in World Politics, Theory and Reality, Pergamon Press, Exeter, 1993.

Burton, John W., Conflict Resolution; Its language and Processes, Lanham, Scarecrow Press, 1996.

Dufour, Jean-Louis, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002.

Galtung, Johan, Theory and Methods of Social Research, New York, Columbia University Press, 1969.

Hermann, Charles F., Crisis in foreign policy, Indianapolis, Bobs Merril Co., 1969.

Mândru Mircea, Managementul crizelor politico-militare, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1999.

Nicolescu, Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Forum, Bucureşti, 2003.

Toma, Gheorghe; Postolache, Sava; Oros, Ioan, Managementul instabi-lităţii, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003.

AN3 Managementul Crizelor Si Conflictelor Regionale[1]-Manual

Documents

Transcript of AN3 Managementul Crizelor Si Conflictelor Regionale[1]-Manual