Vânătorul şi Pescarul Moldovei - agvps.roagvps.ro/docs/VPM septembrie 2015.pdf · avizul...

• Alegerea alicelor — eficienţa tirului• Hrănirea câinilor de

vânătoare• Raiul răpitorilor

ISSN

977

1857

4505

08

Revistă lunaRă de infoRmaRe nr. 9 (63) ◆ septembrie 2015

Vânatul rănit: cum procedăm?

Vânătorul şi Pescarul Moldovei

Ministerul MediuluiAgenţia „Moldsilva“

Societatea Vânătorilorşi Pescarilor din Republica Moldova

ISSN 9771857450508

Vânătorul şi Pescarul Moldoveirevistă lunară de informare

Serie nouă în limba română

Adresa: MD-2005, mun. Chişinăustr. Şipotelor 2, et. 3

tel./fax: /373 22/ 24 20 27e-mail: [email protected]

Index: 32876

Consiliul de RedACţie

Oleg CIOCOI, preşedintele Consiliului Republican al SVPM

Alexei PALANCEAN, dr. în biologieVadim NESTEROV, doctor veterinar

(România)Andrei MUNTEANU, dr. în biologieDumitru GALUPA, dr. în economie,

director ICAS

eCHipA RedACţiei

Ionel CĂPIŢĂ, redactor-şefConstantin BÂRCĂ, redactor-şef adjunct

Igor GROSU, secretar responsabilVeronica VLĂDESCU,

redactorValeriu BUSUIOC, redactor-traducător

Alexandru BOSTAN, designer

Manuscrisele expediate pe adresa redacţiei nu se înapoiază autorilor.

De conţinutul materialelor sunt responsa-bili autorii. Ele nu reflectă în mod obliga-

toriu opinia, poziţia redacţiei.Retipărirea oricărui material este permisă

doar cu acordul redacţiei.

Continuă abonarea la revista VPMIndex: PM32876

Costul unui exemplar – 12,5 lei

În conformitate cu prevederile art. 72, alineatul (4) al Legii nr. 130 din 08.06.2012 privind regimul armelor şi al muniţiilor cu destinaţie civilă, persoane-le fizice şi juridice, care deţin arme, sunt obligate ca până la 26 octombrie 2015 să se prezinte la organele de poliţie din teri-toriul în raza căruia îşi au domiciliul ori sediul pentru verificări privind respec-tarea condiţiilor de deţinere şi folosire a armelor şi eliberare a documentelor co-respunzătoare.

Posesorii de arme care, în termen de doi ani din data intrării în vigoare a legii respective, nu s–au conformat prevede-rilor legale, îşi pierd dreptul de deţinere, port şi folosire a armelor şi a muniţiilor.

În vederea creării condiţiilor optime de primire şi eliberare a actelor cu drept de procurare, deţinere, port, folosire şi transportare a armelor cu destinaţie civilă, Inspectoratul General al Poliţiei a stabilit locul, zilele şi orele de primire a cetăţeni-lor, precum urmează:

Arme cu ţeava ghintuită –Secţia supravegherea circulaţiei arma-

ment a Direcţiei generale securitate publi-că a Inspectoratului General al Poliţiei,

mun. Chişinău, str. Tiraspol, 11/1 (în preajma Gării feroviare):

marţi, miercuri, joi şi vineri, de la ora 1100

până la 1200 şi de la ora 1400 până la 1600 .Permis pentru armă de tip nou, în ca-

drul conformării posesorului de armă cu ţeava ghintuită la prevederile Legii nr. 130 din 08.06.2012 privind regimul armelor şi al muniţiilor cu destinaţie civilă, cu pre-zentarea următoarelor documente:

copia buletinului de identitate şi fişa de însoţire;

raportul ofiţerului de sector prin care se confirmă că solicitantul dispune de

safeu şi condiţii de păstrare a armei; certificatul medical, eliberat de medi-

cul narcolog; certificatul medical, eliberat de medi-

cul psihiatru; permisul de armă (în original); dovada achitării taxei pentru elibera-

rea permisului (260 lei pentru fiecare unitate de armă, achitaţi la Banca de Economii pe contul Inspectoratului General al Poliţiei).Dacă posesorul armelor întruneşte

toate condiţiile legale, permisul eliberat va fi vizat o dată la cinci ani, în baza cer-tificatelor medicale nominalizate şi a cer-tificatului privind examinarea tehnică pe-riodică a armei, fără preschimbare şi taxe suplimentare.

În atenţia deţinătorilor de arme!

/ Nr. 9 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 1

Pentru eliberarea permisului de pro-curare a armei cu ţeava ghintuită se pre-zintă următoarele documente:

buletinul de identitate, fişa de însoţire şi copia acestora;

avizul Inspectoratului de poliţie de la locul de trai, prin care se confirmă fap-tul că solicitantul dispune de safeu şi condiţii de păstrare a armei, se carac-terizează pozitiv şi nu se deţin materi-ale compromiţătoare;

certificatul medical, eliberat de medi-cul narcolog;

certificatul medical, eliberat de medi-cul psihiatru;

avizul psihologului privind starea psi-hologică din care să rezulte că solici-tantul este apt să deţină, să poarte şi să folosească arme de foc şi muniţii, eliberat, cu cel mult 12 luni înaintea depunerii cererii;

certificatul de absolvire a unui curs de instruire teoretică şi practică de mânu-ire a armei de foc, organizat de o per-soană juridică autorizată;

dovada achitării taxelor pentru elibe-rarea permisului de procurare a armei (660 lei pentru fiecare unitate de armă, cu achitarea la Banca de Economii, pe contul Inspectoratului General al Poli-ţiei);

legitimaţia de sportiv sau antrenor de tir ori biatlon, sau legitimaţia de mem-bru al unei federaţii, asociaţii, sau al unui club sportiv de tir ori biatlon (în original şi copie), pentru arme de tir din categoria celor lungi cu ţeava ghin-tuită, după caz.Primirea documentelor şi eliberarea

actelor pentru armele cu ţeava lisă (in-clusiv cu bile de cauciuc) şi pistoale cu gaze este de competenţa inspectoratelor

de poliţie teritoriale din raza de domiciliu a solicitantului.

Serviciul supraveghere armament şi activităţi licenţiate al inspectoratelor de poliţie teritoriale primesc în audienţă ce-tăţenii în fiecare zi de marţi şi joi, orele 1400—1600, miercuri şi vineri, între orele 900—1200.

Pentru obţinerea permisului de armă de tip nou, în cadrul conformării poseso-rului de armă de vânătoare cu ţeava lisă (inclusiv pistoale cu bile de cauciuc) la prevederile Legii nr. 130 din 08.06.2012 privind regimul armelor şi al muniţiilor cu destinaţie civilă, se prezintă următoa-rele documente:

copia buletinului de identitate şi a fişei de însoţire;

raportul ofiţerului de sector prin care se confirmă că solicitantul dispune de safeu şi condiţii de păstrare a armei;

certificatul medical, eliberat de medi-cul narcolog;

certificatul medical, eliberat de medi-cul psihiatru;

permisul de armă (în original); dovada achitării taxei pentru elibera-

rea permisului de armă (260 lei pen-tru fiecare unitate de armă, achitaţi la Banca de Economii, pe contul Inspec-toratului General al Poliţiei);

copia carnetului de vânător, în cazul ar-melor de vânătoare lungi cu ţeava lisă.Pentru informaţii, reclamaţii, sugestii,

propuneri de instituire a unor mecanis-me de eficientizare a activităţii ne puteţi contacta la telefoanele: 022–86–80–56, 022–86–80–60, 022–86–80–58 şi 022–86–81–65.

Direcţia geNerală securitate publică a iNspectoratului geNeral al poliţiei

SeptembrieŢinând cont de faptul că în a doua jumă-tate a lunii august a fost finalizat procesul de populare a fondurilor de vânătoare cu fazan este necesar de efectuat următoare-le acțiuni:

De continuat nimicirea răpitorilor în fondurile populate cu fazan.

De pus prundiş şi nisip în locurile popu-late cu fazan, în scopul preîntâmpinării ieşirii acestuia la drumurile naţionale. Acest fapt va evita strivirea fazanului de autovehicule, de asemenea – atacul prădătorilor (câini hoinari, vulpi, păsări răpitoare).

Este necesar de construit hrănitori şi de pus hrană, ca fazanul eliberat să nu mi-greze şi, respectiv, să avem o vânătoare cât mai productivă.

Deoarece lucrările de colectare a cere-alierelor continuă, este necesar să pre-gătim hrană complementară pentru perioada rece a anului.

Vom contracara incendierea terenurilor de pe care a fost recoltată producţia agricolă.

Având în vedere faptul că sezonul de vâ-nătoare, este în desfășurare, vom efectua următoarele măsuri:

Membrii colectivilor primare vor avea grijă să preîntâmpine recoltarea speci-ilor la care vânatul este încă interzis.

Se vor efectua razii antibraconaj pe timp de noapte.

În timpul vânătorii de monitorizat şi ră-pitorii din teritoriu (văzut/dobândit).

În funcție de efectivele de vânat în teri-toriu este necesar: a) de pregătit fâneţe şi lucerna pentru

perioada de iarnă;b) de amenajat sărării;c) de stabilit zonele de linişte unde vâ-

nătoarea va fi interzisă.

caleNDarul lucrărilor biotehNice

abonarea 2015Dragi cititori ai revistei Vânătorul şi

Pescarul Moldovei, abonarea continuă! Dacă vreţi să fiţi siguri că nu rataţi ni-

ciun eveniment important în domeniul cinegetic, abonaţi-vă. Doar cel care este la curent cu toate noutăţile în domeniu, îşi poate asuma anumite responsabilităţi, fiind interesat, atât de prezentul, cât şi de viitorul faunei cinegetice.

Un om informat este un om puternic!Revista Vânătorul şi Pescarul Moldovei apare lunar. Preţul unui abona-

ment rămâne neschimbat — 12,5 lei pentru o lună.Indicele publicaţiei:

în limba română — PM 32876; în limba rusă — PM 31876.

Abonamentul la revista VPM poate fi perfectat la orice oficiu poştal.

2 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 9 • 2015 /

Alegerea alicelor — eficienţa tirului

Rezultatul scontat al tirului este moartea rapidă a vânatu-lui. Acest lucru se întâmplă, dacă un număr suficient de alice ating ţinta. Mişcate de energia cinetică a încărcătu-rii, unele alice străpung pielea fără a pătrunde adânc în corp, afectând terminaţiile nervoase, fapt soldat cu moartea mo-mentană a păsării sau anima-lului. Acţiunea alicelor (pentru vânatul mic) şi glontelui (vânat mare) este diferită.

Este ilustrativ următorul exemplu. În timpul jupuitului pielii unui iepure, împuşcat de la distanţa de 37 de metri din armă cu cioc plin, sub pielea vânatului au fost găsite 12 ali-ce nr.3. Concomitent, nu au fost afectate organele interne ale animalului, au fost atestate doar hemoragii uşoare în locu-rile unde au nimerit alicele. Cu toate acestea, animalul a căzut răpus. Acest efect se datorea-ză acţiunii multiple a alicelor asupra terminaţiilor nervoa-se extrem de sensibile care au transmis energia loviturii spre principalele noduri nervoase, inclusiv, cele amplasate în regi-unea inimii şi plămânilor.

Aceste dispoziţii teoretice sunt confirmate de numeroase experimente. Unul dintre aces-tea a fost întreprins în fosta Iugoslavie de un medic-vână-tor. El a tras de la distanţa de 27 metri cu alice nr.7 asupra a doi câini hoinari (paznicii de vânătoare din Iugoslavia aveau chiar o asemenea obligaţie). Primul câine se afla într-o stare fizică satisfăcătoare, sistemul lui nervos funcţiona normal. Al doilea câine a fost adormit cu cloroform. Fiind împuşcat, primul animal a murit de înda-tă, concomitent, autopsia a sta-bilit că niciun organ de impor-

tanţă vitală al organismului nu a fost afectat. În al doilea ani-mal, vânătorul a tras o încăr-cătură identică de alice. După ce acţiunea cloroformului s-a terminat, animalul nu doar că

şi-a revenit, dar şi s-a însănă-toşit rapid, deoarece rănile au fost superficiale. În momentul împuşcăturii câinele se afla în stare inconştientă, drept care a supravieţuit.

Din cele relatate nu vom face concluzia pripită că moar-tea animalului este provocată prin excepţie de şocul trauma-tic-nervos. Uneori o singură alice poate pătrunde adânc în corpul păsării sau animalului şi afecta activitatea organului de importanţă vitală, cauzând efectul letal.

Numărul alicelorMărimea alicelor este alea-

să în funcţie de obiectul vână-torii. Alegerea corectă permite obţinerea unei eficienţe maxi-male, caracterizată prin numă-rul de alice, care au atins ţin-ta, viteza şi energia acestora,

masa vânatului, la fel, distanţa optimă pentru efectuarea tiru-lui. Energia cinetică a încărcă-turii trebuie să fie suficientă pentru a cauza şocul trauma-tic. Utilizarea numerelor de

alice indicate mai jos asigu-ră la vânătoare decesul rapid al animalelor cu condiţia că în ţintă va nimeri un anumit număr minim de alice. Spre exemplu, pentru prepeliţă sunt suficiente 4-5 alice nr.9 sau 10; pentru potârniche — 4-5 alice nr.7 sau 8; pentru raţă — 4-5 alice nr.5 sau 6; pentru cocoşul de munte — 4-5 alice nr.4 sau 5; pentru iepure — 4-5 alice nr.1 sau 3; pentru vulpe — 4-6 alice nr.2.

Aceste date sunt, fireşte, destul de relative, dar verificate în repetate rânduri de practi-că. Pentru atingerea efectului scontat sunt posibile diferite combinaţii. Cunoscutul speci-alist în balistică din secolul tre-cut, generalul francez Journet, efectuând cercetări interesante pe această temă, a ajuns la con-cluzia că hotarele tirului efici-

ent dintr-o armă de calibrul 12 cu cioc deplin sunt următoare-le (vezi tabelul).

La utilizarea unor alice mai mărunte, trebuie micşorată şi distanţa tirului, pentru că, în caz contrar, energia alicelor va fi insuficientă.

Se recomandă reducerea distanţei şi în timpul tirului cu alice mai mari, deoarece, în caz contrar, numărul alicelor care vor atinge ţinta va fi insufici-ent, pentru ca pasărea sau ma-miferul să fie răpuse la sigur.

mărimea alicelor şi DistaNţa tirului

Schema reprezintă zonele focului ucigător al snopilor de alice în funcţie de dimensiuni-le alicelor (nr.7, nr.5 şi nr.3) şi distanţa focului de la 10 până la 50 de metri. Cele mai bune rezultate sunt atestate de la distanţa de 20-40 m. De notat că la distanţele de până la 35 metri mărimea alicelor nu are importanţă decisivă pentru eficienţa tirului. Iar după 35 de metri diametrul zonei focului ucigător al încărcăturii de ali-ce sporeşte odată cu majorarea diametrului acestora. Cu alice nr.7 vânătoarea va fi una de succes în raza de până la 40 de metri, iar cu alice nr.5 şi 3 co-respunzător- 45 şi 50 de metri. Pe de altă parte, putem lesne observa că alicele nr.3 asigură un efect sigur, deci, un procent maxim de focuri decisive în raza de 40-45 m. Dacă distanţa tirului este mai mare de 45 m, apoi pentru majorarea şanselor de succes trebuie utilizate alice mai mari. Desigur, trebuie să ţinem cont şi corelaţia între numărul alicelor şi mărimea alicelor/masa vânatului preco-nizat.

ario leru

Ce efecte produc alicele, nimerind în ţintă? Ce număr este preferabil pentru un anumit vânat? Şi, în sfâr-şit, de la ce distanţă este indicat să tragem?

Distanţe pentru un tir eficient din arme de calibrul 12Cinci alice nimerite în ţintă, fiecare capabilă:

să fractureze oase mari să străpungă oase mari

Vânatul şi masa acestuiaMărimea alicelor

Distanţa maximă, m

Mărimea alicelor

Distanţa maximă, m

Prepeliţa (0,1 kg) nr.9 39 nr.10 40

Turturea (0,28 kg) nr.7 42 nr.8 45

Potârniche (0,35 kg) nr.7 43 nr.8 47

Raţă (0,85 kg) nr.5 45 nr.6 49

Cocoş de munte (1,25 kg) nr.4 46 nr.5 51

Iepure (3,5 kg) nr.1 48 nr.3 54

Vulpe (6,5 kg) nr.2 49 nr.1 55

muniţii


Vânătoarea fără plumb?

Subiectul toxicităţii muni-ţiei de plumb nu este nici nou

nici necunoscut, ci doar igno-rat deocamdată de autorităţi-le noastre. Probabil că atunci când vor fi obligate de foruri-le internaţionale să ia măsuri specifice, vor rezolva chestiu-nea printr-o ordonanţă, fără să asigure o perioadă de tran-ziţie pentru vânători, care vor trebui să-şi schimbe sau să-şi adapteze armele la noile tipuri de muniţie.

Studii americane şi europe-ne arată că din tonele de alice de plumb rămase în bălţi şi râ-uri, în urma partidelor de vâ-nătoare, o parte sunt ingerate de către păsări de apă precum

raţele, gâştele şi lebedele. Cele mai afectate dintre acestea par

să fie raţele de suprafaţă. Efec-tele intoxicării nu sunt uşor de observat: în principal pă-sările afectate sunt letargice, nu zboară de loc sau doar pe distanţe scurte şi tind să se izo-leze, fiind greu de găsit. Se mai pot observa pete verzi datora-te secreţiei biliare în găinaţul păsărilor bolnave, dar nivelul efectiv de intoxicare se deter-mină doar prin examinarea ficatului, rinichilor şi sângelui păsării intoxicate.

Folosirea alicelor din plumb a fost interzisă la vână-toarea la baltă în Statele Unite în anii ’90, iar în Europa în-

cepând din anii ’2000: în Da-nemarca, Olanda, Germania, Spania şi Franţa.

Prima alternativă găsită la alicele de plumb au fost cele din oţel, care au un cost mai mic de producţie, însă şi une-le dezavantaje: sunt mai dure, afectând şocurile armelor vechi şi necesitând ţevi speci-ale (marcate „Steel or Lead“) pentru cele noi sunt cu o tre-ime mai uşoare decât cele de plumb, necesitând o creştere a diametrului individual şi a nu-mărului de alice dintr-un car-tuş pentru a echivala distanţa şi eficacitatea alicelor de plumb (de aceea armele de calibru 10 au devenit foarte de populare în SUA la sfârşitul anilor ’90).

În ultimii zece ani s-au creat noi alternative la plumb, în principal din amestecuri de bismut, cositor, tungsten şi

diverşi polimeri. În 2013, sta-tul California a interzis toate tipurile de muniţie pe bază de plumb şi a stabilit o perioadă de tranziţie tehnologică până în 2019. Decizia a fost baza-tă pe noi studii care susţin că păsările răpitoare mari pre-cum vulturii — care se hrănesc cu hoituri-sunt intoxicate cu plumb rezultat din alice şi schi-je de gloanţe.

În secolul XX s-au pus în balanţă proprietăţile utile ale plumbului cu efectele nocive asupra sănătăţii oamenilor şi, treptat, s-a renunţat la utiliza-rea acestui element în benzină, vopsele sau cutii de conserve. Poate că ipotetica interzicere a alicelor de plumb nu va veni curând… dar dacă va veni, va aduce oare şi legalizarea (mă-car!, dacă nu încurajarea) unor metode de vânătoare „ecologi-ce“, precum vânătoarea cu ar-cul sau falconeria?

alexaNDru cercel

Foto: Northern Diver, en.Wikipedia.org, GunDigest.com

Surse: National Wildlife Health Center, African-Eur-asian Waterbird greement, en.Wikipedia.org, Science Da-ily, ShotshellDrundel.com

Directiva 2009/147 CE vorbeşte, inclusiv, despre neutilizarea muniţiei de plumb de către vânători şi trecerea la cea de oţel. E o problemă serioasă, care ar trebui să ne preocupe.

Opinii sunt diferite. Pe una dintre acestea o găzduim în paginile de mai jos. Dar dumneavoastră ce credeţi? Scrieţi-ne! Vă aşteptăm şi vă mulţumim anticipat! Adresa noastră: mun. Chişinău, str. Şipotelor, 2, tel/fax /373 22/ 24-20-27, e-

mail: [email protected]. reDacţia revistei vpm


AbecedArul vânătorului

Becaţina comună este una dintre cele mai râvnite de vâ-nători specii de păsări acvati-ce. Cine dintre vânători nu a urmărit la o coadă de iaz sau la râu aceste păsări iuţi, agi-le, încercându-şi norocul cu unul—două focuri de armă, de regulă, fără rezultate efec-tive. Becaţinele sunt păsări de talie medie (25—28 cm) la care le este caracteristic ciocul lung. Ochii sunt aşezaţi lateral, asigurându-le o rază vizuală mare. În comparaţie cu alte păsări de baltă, picioarele sunt mai scurte. Abdomenul păsării este albicios, iar pe flancurile corpului penajul este de culoa-re pestriţă brună. Ca aspect, tineretul se poate distinge cu greu de păsările adulte. În zbor becaţinele s-ar putea distinge destul de greu de alte specii, dacă nu ar emite sunete carac-teristice.

Pentru o vânătoare de suc-ces la becaţină se potriveşte un câine rezistent şi nu prea hazardat, care să nu zburde pe malul apei, speriind păsările. Becaţina nu este prea răbdă-toare la aretul câinelui, luându-şi zborul înainte ca vânătorul să fi pregătit să tragă. Pentru a linişti întrucâtva prepelicarul, vânătorii experimentaţi fac o pauză de reculegere. Uneori este suficient să chemăm câi-nele şi să-l culcăm la picior pentru a-l ogoi.

În momentul oportun ne

apropiem de câinele încreme-nit în aret fără grabă, dar şi fără ezitare. Dacă ne apropiem prea iute, câinele se poate precipita şi el, aceasta însemnând rata-rea încercării.

Este mai potrivit să pornim la vânătoare în zile liniştite, calde sau foarte calde, cu toa-te că umblătura pe o asemenea vreme este obositoare. Pe timp cu vânt rece şi ploaie, becaţina este foarte precaută, nu per-mite vânătorului să se apro-pie, mai cu seamă, împotriva vântului, cu atât mai mult că şi câinele o poate adulmeca cu dificultate.

Becaţina comună este de 1,5 ori mai mică, decât becaţi-na mare. Îşi ia zborul rapid şi face în aer câteva zigzaguri în dreapta şi stânga cu un „ples-căit„ caracteristic şi doar în afara razei unui foc precis zbo-rul ei devine liniar.

Acest zbor neregular este o piatră de încercare pentru vânătorii începători. Îi putem sfătui ca înainte de a porni la vânătoare, să întreprindă o plimbare la baltă ca să ur-mărească zborul becaţinei. Vânătorii experimentaţi în-cearcă să surprindă pasărea în momentul în care aceasta, zvâcnind din iarbă, zboară în linie dreaptă, înainte de a în-treprinde zigzagurile năucitoa-re. În alte cazuri, vânătorii lasă pasărea să zboare la vreo 30 de metri, când zborul ei devi-

ne rectiliniu, iar norul de alice este deja destul de mare.

La distanţe mici trebuie să ţintim puţin în direcţia burticii albe. Este util să ne apropiem de locul unde câinele face aret, puţin dintr-o parte, pentru a trage lateral în pasărea ridicată. Dacă becaţina zboară din faţă, îi permitem să ne depăşeas-că, iar apoi săltăm iute arma. După o împuşcătură nereuşi-tă, becaţina face un cerc larg, după care se aşează nu departe de vânător, dar deja nu-i per-mite să se apropie prea mult.

Vom spune că 40 de paşi sunt distanţa optimă, iar 50 — maximală, de la care poate fi efectuat un tir eficient la vână-toarea de becaţină. Această dis-tanţă un vânător experimentat o calculează aproape instinctiv. Desigur se mai întâmplă tiruri reuşite şi de la alte distanţe, dar ele nu pot fi luate în calcul, de-oarece este curată întâmplare. Cartuşele la becaţine le încăr-căm în luna august cu alice nr.10, iar în septembrie — oc-tombrie pentru ţeava dreaptă (inferioară) pregătim cartuşe cu alice nr.9, iar pentru ţeava stângă (superioară) — cartuşe cu alice nr.8.

În luna septembrie becaţi-na se îngraşă şi devine mai li-niştită, nu se precipită la aretul câinelui, fiind ridicată, zborul ei este mai lent, decât al pă-sărilor tinere. Mulţi vânători experimentaţi consideră că

urmărirea becaţinei cu prepe-licari este o preocupare de zile mari şi o plasează pe locul doi după vânătoarea de primăvară la sitar.

Becaţina poate fi vânată şi fără câine, din mers. În acest caz, vânătorul ocheşte păsările pe care le stârneşte pe parcurs. Însă, acest stil este lipsit de far-mecul şi poezia vânătorii cu prepelicar…

Mai există şi alt procedeu de vânătoare la becaţină. În acest caz, doi vânători se mişcă în paralel, la o distanţă de 25 de metri, trăgând după sine o şfoară care alertează păsările ascunse în iarbă. Becaţine-le deranjate se ridică în aer, rămânând ca cei doi vânători să-şi încerce norocul. Uneori sfoara o trag în faţa vânătoru-lui doi puşti, iar omul cu arma are grijă să nu rateze ocaziile. Însă, acest procedeu este şi el lipsit de farmec şi sportivitate, drept care nu este unul tocmai potrivit pentru a fi recomandat unor vânători oneşti.

Toamna târziu, înainte de migrare spre sud, becaţinele se adună în stoluri mari şi în locuri, în care apariţia lor este greu de presupus. Uneori pă-durea este literalmente îmbâc-sită de aceste păsări.

Vânătoarea la becaţină poate continua pe parcursul întregii zile, cu pauze scurte de la 1200 până la 1600 pe timp cald.

La becaţină


Vânatul rănit nu trebuie lă-sat în voia destinului — aceas-tă obligaţie trebuie respectată cu sfinţenie de oricare vână-tor. Pe timp liniştit vânătorii cu simţurile dezvoltate aud cum glontele loveşte în corpul animalului şi pot chiar stabili care va fi efectul împuşcăturii. Vânătorul trebuie să ştie, în ce parte a corpului a fost lovită ţinta. Spre exemplu, urechile lipite de cap ale animalului do-borât la pământ este un indiciu că acesta este doar rănit şi că este periculos să te apropii de el.

Fiecare vânător trebuie să fie pregătit suficient pentru partida la care participă, să cu-noască anumite reguli:

un ţintaş de duzină nu trebuie să tragă în vâna-tul mare din faţă: glontele poate ricoşa de la craniul animalului sau omoplatul acestuia, fără a afecta orga-nele interne ale vânatului;

este reprobabil tirul asupra vânatului mare din spate: chiar fiind grav rănit, ani-malul poate fugi la distanţe considerabile.Am menţionat, că vânăto-

rul poate afla multe dacă aude cum glontele loveşte în ţintă:

dacă se aude o plesnitură surdă, apoi glontele a lovit în corpul animalului;

o pocnitură bruscă este un indiciu că glontele a nime-rit în os;

un sunet strident poate în-semna că glontele a atins un copac, un ciot sau o creangă, după care ricoşea-ză, lovind aiurea.

Unde a fost lovit animalul

Dacă proiectilul a nime-rit în creierul vânatului sau în coloana vertebrală, animalul imediat cade răpus şi nu se mişcă.

Dacă e lovit în inimă, une-ori fuge la o distanţă de 150-200 metri.

Fiara căzută se va ridica în cazul, în care a fost momen-tan ameţită după ce glontele a atins-o la cap sau la coloana vertebrală. Animalul trebuie răpus imediat.

În cazul în care animalul saltă înalt, după care fuge, în-seamnă că este rănit în picior sau inimă.

Dacă după împuşcătură animalul saltă, smunceşte con-vulsiv cu picioarele din urmă şi aleargă gârbovit, rezultă că el este rănit în abdomen.

Dacă animalul căzut se ri-dică şi fuge, trăgându-şi picio-rul, el are o rană uşoară la acel picior, cu toate că urmele sale denotă că între timp pierde mult sânge.

Dacă animalul sau pasărea se rotesc pe loc, sunt rănite într-un ochi sau în ambii. Vâ-nătorul nu va ezita să împuşte repetat.

Dacă animalul a fugit fără a da semne că este rănit, vom examina atent locul în care acesta s-a aflat în timpul îm-puşcăturii. Dacă, urmărind vâ-natul, tragem pe unde mergem o băsmăluţă albă, apoi aflăm de îndată dacă animalul în care s-a tras sângerează.

Dacă la început sunt puţi-ne urme de sânge sau nu sunt deloc, iar mai departe sângele apare în cantităţi mai mari, este un indiciu că animalul ur-mărit este grav rănit.

Dacă iniţial animalul sân-gerează abundent, însă mai apoi urmele sunt tot mai pu-ţine, este semn că a fost rănit sistemul muscular al vânatului, orificiul de intrare a glontelui se acoperă cu grăsime sau se închide cu pielea.

Sângele deschis spumant de ambele părţi ale urmei (scuipat de fiară) este un indiciu că au

fost atinşi plămânii şi animalul nu a fugit departe. Copitate-le, în asemenea cazuri, se lasă de turmă, fuga lor încetineşte, animalele intră în tufari şi peste 100-200 de metri cad răpuse.

Dacă sunt rupte vasele san-guine, în urma animalului ră-mâne sânge de un roşu-închis. Dacă glontele a nimerit în ficat, animalul aleargă gheboşindu-se, din rană se prelinge sânge roşu-cărămiziu; animalul se culcă, apoi se ridică şi pleacă.

Dacă proiectilul a atins sto-macul, urma animalului este stropită de sânge gălbeniu cu resturi de hrană nedigerată.

În cazul unei răni grele, pe gâtul animalului iese sânge de culoare neagră.

Dacă urma este necarac-teristică — copitele răşchirate sau pământul este aruncat vi-olent — fără îndoială animalul urmărit este rănit, chiar dacă pe urmă lipseşte sângele.

În toate cazurile de rănire a unui animal mare, se reco-mandă de a proceda la urmări-rea lui peste 2-3 ore, deoarece fiara dacă nu vede urmărito-rul, nu pleacă prea departe, se culcă mai degrabă şi-şi pierde puterile din cauza hemoragi-ei abundente. Dacă animalul este rănit la picior, el trebuie urmărit imediat, vânătorul fi-

ind ajutat de un câine capabil să încolţească vânatul şi să-l oprească pe loc, până când ani-malul nu a deprins să alerge în trei picioare.

Urechile lipite de cap ale animalului doborât şi nemişcat sunt indiciu că fiara este vie şi, respectiv, periculoasă pentru cel care se apropie prea mult de ea.

În ce loc a fost lovită pasărea

Dacă pasărea cade, rosto-golindu-se, iar gâtul este încor-dat şi întins, apoi ea este rănită în aripă, dacă gâtul este destins — pasărea este deja moartă.

După împuşcătură pasă-rea se ridică în sus pe vertica-lă — este semn că proiectilul a nimerit în inimă sau în creier, suntem atenţi unde a căzut pasărea. Dacă alicele au nime-rit în abdomenul păsării, ea zboară mai departe cu coada şi picioarele lăsate în jos. Dacă atârnă doar un picior, apoi a fost lovită de alice în gambă sau este traumatizat al doilea picior.

Bătăile convulsive din aripi, zborul frânt spre pământ sunt indicii sigure că pasărea este rănită şi este cazul să mo-bilizăm în căutarea acesteia un prepelicar instruit.

Vânatul rănit: cum procedăm?


Nimeni nu te obligă să devii vânător. Dacă te decizi totuşi să devii, ca urmare a unei atracţii aparte spre această îndelet-nicire util-recreativă, atunci trebuie să te pregăteşti temeinic, din punct de vedere teoretic şi practic, pentru a păşi competent şi responsabil în obştea aleasă a vânători-lor. Iar dacă ai păşit deja, trebuie să înţelegi că ai acceptat benevol să respecţi regulile scrise şi nescrise care guver-nează activi-tatea şi că eşti obligat moral să te retragi singur din aceasta dacă simţi cumva că nu le poţi respecta. Este mai onorabil aşa de-cât să suporţi oprobriul camarazilor, care, mai devreme sau mai târziu, te vor recuza dacă greşeşti repetat.

Calitatea de vânător trebuie înţeleasă aşadar ca o poziţie câştigată în societate, care trebuie cinstită şi ferită de orice ar pu-tea-o compromite.

Din considerentul arătat, dar nu sin-gurul, s-a statuat în timp un anume mod de pregătire a candidaţilor la calitatea de vânător. Mai întâi, ucenicii erau invitaţi sub autoritatea unui mai vechi breslaş, care avea întreaga responsabilitate a in-struirii discipolului său fără a fi pedant ori plicticos. El îl prezenta în faţa ortacilor doar atunci când acesta putea face dova-da însuşirii unui minim de învăţăminte

trebuincioase, inclusiv de comportament adecvat în obşte şi societate, pentru a nu-şi face cumva profesorul de ruşine.

Mai aproape de generaţia noastră, când locul breslelor vânătoreşti a fost luat de societăţi şi asociaţii vânătoreşti, pregătirea candidaţilor a fost înlocuită printr-un exa-men nescris în vânătoare, apoi printr-un examen în adevăratul sens al cuvântului, cu probe teoretice şi practice complexe, susţinute în faţa unor comisii constituite din reprezentanţi de seamă ai societăţilor vânătoreşti, conştienţi de faptul că presti-giul de care se bucură ei şi acestea, depin-de în foarte mare măsură de exigenţa de care au ştiut şi ştiu să dea dovadă cu ocazia examinărilor în discuţie.

În zilele noastre întâlnim, la nivel eu-ropean, cel mai frecvent comisii de exami-nare mixte, compuse din reprezentanţi ai organizaţiilor de vânători şi ai organisme-lor de specialitate ale statului în domeniu, cu implicarea sau nu a învăţământului su-perior de specialitate, dovadă a interesului sporit al societăţii faţă de mediu şi exploa-tarea responsabilă a resurselor acestuia. Sunt şi ţări europene în care s-a trecut la o şcolarizare şi o examinare neutră a candi-daţilor, exclusiv de către instituţiile statu-lui, dar care, din păcate, nu sunt interesate

şi de calitatea „umană“ a viitorilor vână-tori, ci doar de nivelul pregătirii lor în do-meniu. Acest aspect nu poate fi considerat progres, ci din contră regres în garantarea comportamentului de viitor al vânătorilor. Mai ales din cauza uceniciei peste care se trece cu mult prea multă uşurinţă.

Organizaţiile de vânători sunt şi ră-mân, fără discuţie, cele mai interesate de calitatea viitorilor colegi de breaslă, motiv pentru care ar trebui să fie lăsate să decidă singure în privinţa acestor promovări. Nu este deloc normal ca statul să le promove-ze membrii, mai ales în situaţia de organi-zaţii neguvernamentale în care se găsesc. Aceasta cu atât mai mult cu cât au dovedit până acum, că sunt cele mai interesate din acest punct de vedere şi de aceea cele mai exigente, mai obiective şi mai corecte.

Indiferent de modul de pregătire şi de promovare a noilor vânători, oarecum di-ferit de la o ţară la alta în Europa, candi-daţii trebuie să demonstreze, oricând după aceea, că sunt competenţi şi responsabili.

În calitate de vânător trebuie să fii con-ştient şi să faci oricând dovada că:

ai un nivel ridicat de cunoştinţe despre speciile de faună de interes vânătoresc şi despre ecologia şi etologia acestora;

eşti bine informat în privinţa legilor şi reglementărilor care guvernează vâ-nătoarea durabilă şi conservarea vieţii sălbatice, atât în ţară cât şi în Europa;

faci parte dintr-o organizaţie asociati-vă destinată apărării intereselor vână-torilor, dar şi calităţii vieţii sălbatice;

eşti deschis la un dialog sincer şi con-structiv cu autorităţile statului şi cu asociaţiile neguvernamentale respon-sabile de desfăşurarea activităţilor de vânătoare şi de protecţia naturii;

eşti gata oricând să accepţi un dialog similar, sincer şi constructiv, cu ceilalţi utilizatori ai mediului, îndeosebi cu cei din domeniul agriculturii şi silviculturii, pentru a putea lua, în comun, cele mai adecvate măsuri de conservare a faunei sălbatice la niveluri şi în structuri care să nu dăuneze producţiilor principale agri-cole şi silvice, ale mediului înconjurător;

eşti interesat şi participi, oricând eşti solicitat, la studiile ştiinţifice care au ca obiect fauna sălbatică de interes vână-toresc.

(Va urma)

eticA vânătoreAscă

Fii competent şi responsabilOrganismele Uniunii Europene sunt deja preocupate de armonizarea experienţei pozitive şi a

tradiţiilor locale, care se suprapun de regulă peste cele naţionale, în cadrul unor legislaţii permisive, fără a impune standardizarea acestora, ci doar alinierea lor la numitorul comun ce decurge din Convenţiile şi Acordurile Internaţionale, precum şi din Directivele şi Recomandările Europene. Din categoria Recomandărilor menţionate, care trebuie luate în seamă, face parte şi Recomandarea nr. R (85)17 a Comitetului de Miniştri al Statelor Membre în Consiliul Europei, referitoare la „formarea“ vânătorilor.

Acest Comitet de Miniştri, recunoscând, printre altele, că „fauna de interes vânătoresc trebuie păstrată pentru generaţiile prezente şi viitoare datorită valorii sale ecologice, economice, culturale şi educative“ şi că „vânătoarea poate fi considerată un element important de gestiune a acestei faune sălbatice, cu condiţia de a respecta nevoile ecologice ale speciilor şi echilibrele biologice“; pe deplin conştient de „necesitatea de a asigura educaţia şi formarea vânătorilor“ pentru a-i face „con-ştienţi de responsabilităţile pe care trebuie să le aibă faţă de patrimoniul natural“, a recomandat gu-vernelor Statelor membre să ia în considerare obligativitatea de a condiţiona eliberarea permiselor de vânătoare de promovarea unui examen de vânător, similar în toate ţările UE; examenul „trebuie să cuprindă o probă teoretică şi una practică, ambele preorientate de sugestiile care figurează în anexa la recomandare“; „să dezvolte, în colaborare cu asociaţiile în profil la nivel local şi central, ac-ţiuni educative destinate încurajării vânătorilor pentru perfecţionarea cunoştinţelor asupra faunei şi habitatelor, precum şi asupra gestiunii durabile a acesteia“; să încredinţeze acestor asociaţii de vânători grija instruirii membrilor şi adoptării unui cod de comportament al vânătorului.

Un astfel de Cod deja a fost întocmit de ASVPS din România. Nu ne-am pus scopul să „reinven-tăm roata“, ci, cu bunăvoinţa colegilor de peste Prut, propunem cititorilor noştri, membri ai SVPM (şi nu numai!) pagini multcălăuzitoare şi de real folos de etică vânătorească în larga şi prodigioasa activitate de zi la zi, dat fiind şi faptul că ele pot fi completate şi îmbunătăţite cu noi idei, sugestii şi recomandări utile, pe care le aşteptăm.

reDacţia revistei vpm


cum ţintim

Greşelile tipice ale vânătorilor începători

în timpul tirului

1. Tirul la distanţe mari este o greşeală ti-pică şi frecventă. Chiar dacă vânătorul procedează aşa cum se cuvine rezul-tatul se lasă aşteptat, şi atunci ţintaşul începe să schimbe ceva în sistemul de ochire, fireşte, fără a obţine rezultate mai bune. Distanţa optimă este de 35 de metri la pasăre şi 50 de metri la mis-treţ.

2. Deplasarea excesivă a ţevilor în timpul ochirii — vânatul reuşeşte să dispară, există riscul ca vânătorul să îndrepte ţevile în direcţia camaradului.

3. Două degete pe trăgacele armei cu două ţevi: această poziţionare a dege-telor se poate solda cu declanşarea in-voluntară a focului din ambele ţevi.

4. Apăsarea prea bruscă a trăgaciului se soldează cu un tir sub ţintă.

5. Picioarele larg poziţionate nu permit răsucirea rapidă a corpului ţintaşului.

6. Tirul cu înălţătorul deschis.7. Tirul din poziţie instabilă adeseori se

soldează cu căderea ţintaşului, mai cu seamă este neplăcut dacă aceasta se în-tâmplă la un bazin acvatic.

8. Tirul cu arma ţinută numai în mâini, când corpul ţintaşului rămâne intact

în poziţie iniţială, de regulă, sfârşeşte cu ratări.

9. În timpul vânătorii din mers nu se re-comandă ca ţintaşul să ţină arma cu o mână — în momentul apariţiei vâ-natului el va avea nevoie de ceva timp pentru a se pregăti să tragă. Arma tre-buie purtată cu două mâni, cu ţevile în sus sau în jos. Varianta clasică — sub un unghi de 45° cu ţevile în sus.

10. Tirul agitat (fără ochire) asupra unei ţinte apărute pe neaşteptate.

11. Tirul precoce asupra ţintei care încă nu s-a apropiat.

12. Focurile trase în cârd se soldează cu ratări şi rănirea mai multor vietăţi. Este corect să-ţi încerci norocul, ţin-tind într-o pasăre.

13. Arma nu e strâns lipită de umăr! În acest caz vânătorul se alege cu vânătăi la umăr şi obraz.

14. Garda trăgaciului loveşte puternic de-getul mijlociu. Cauza poate fi încărcă-tura prea mare sau unghiurile patului armei nu se potrivesc cu configuraţia umărului ţintaşului.

selectat: vlaDimir roJic

Sfaturi utileDe cele mai multe ori, pasiunea pen-

tru vânătore se moşteneşte din generaţie în generaţie, însă dacă nu aţi cochetat niciodată cu aceasta şi doriţi să deveniţi un adevărat vânător, va trebui sa urmaţi câţiva paşi.

Primul şi probabil cel mai important pas este participarea la cursuri special organizate pentru instruirea şi pregăti-rea foarte atentă a viitorilor vânători. În cadrul acestui curs, vânătorii vor învăţa totul despre armele de vânătoare şi, de asemenea, vor învăţa cum să le folo-sească. Mai mult decât atât, vânătorii vor învăţa totul despre speciile care pot fi vânate pe un anumit teritoriu şi mai ales perioadele în care acestea pot fi vânate, acest aspect fiind unul mai mult decât important. De asemenea, vânătorii înce-pători vor învăţa şi cât de important este ca mediul înconjurător să fie ocrotit.

După instruire şi după examen, vânăto-rul începător îşi poate obţine permisul pentru port armă. Aici intervine şi par-tea mai dificilă, deoarece preţul armelor pentru practicarea acestei pasiuni este destul de ridicat, vânătoarea fiind o ac-tivitate foarte costisitoare.

Nu vă grăbiţi niciodată să achiziţionaţi o armă de vânătoare până nu ştiţi cu exac-titate care sunt animalele pe care le veţi vâna.

Echipamentul nu este complet decât dacă deţineţi muniţia adecvată. Este im-portant ca, pe lângă aceasta, să purtaţi un costum corespunzator. De aseme-nea, accesoriile sunt şi ele importante şi printre acestea se numără binoclul, luneta, cuţitul de vânătoare şi o sfoară rezistentă.

În timpul fiecărei partide de vânătoare, mai ales pentru vânătorii începatori, este importantă familiarizarea cu împrejuri-mile. Încercaţi să exploraţi cât se poate de bine zona înainte de începerea par-tidei de vânătoare pentru a şti la ce să vă aşteptaţi şi pentru a cunoaşte cât mai bine natura şi capcanele sale.Vânătoarea este o activitate în cadrul

căreia tot timpul veţi avea câte ceva de în-văţat, asa că încercaţi să luaţi totul pas cu pas pentru ca această pasiune să fie o ade-vărată relaxare pentru un vânător adevarat.

vâNător cuexperieNţă


opinii

veşti din subdiviziunile teritoriAle

În părţile Cahulului sunt vânători gos-podari, care au grijă de vânat. În anul tre-cut, bunăoară, terenurile de vânătoare din partea locului le-au populat cu 400 pui de fazan. Înain-te de aceasta însă au avut grijă să construiască voli-ere, adăpători, hrănitori, să amenajeze locurile, au încercat să diminue-ze pericolul ce venea din partea răpitorilor ş.a. Ce-i drept, n-au fost scutiţi de un mare ghinion: plasa cu care era îngrădită una dintre voliere s-a dovedit

a fi mai moale decât dinţii unor răpitori. Astfel, într-o noapte un jder a pătruns

înăuntru şi… practic, i-a „uşurat” de vreo câteva zeci de fazani. A fost o lecţie bună,

n-ai ce zice.Anul acesta terenurile

din Cahul au fost popula-te cu peste 500 de fazani. Cu ajutorul administraţiei raionului, al sponsorilor, vânătorii au înconjurat volierele cu o plase meta-lice trainice. Astfel, şi-au luat de o grijă. Însă efortu-rile cele mai mari urmau a fi depuse mai încolo. Toate colectivele primare s-au inclus activ în lucrul de păstrare şi dezvoltare a

De vreo 25 de ani sunt vânător şi simt o plăcere deosebită să ies în sânul naturii, să merg pe jos zeci de kilometri, să mă opresc, să stau, pur şi simplu, şi să-i admir frumuseţea, pentru că vânătoarea pentru mine nu înseamnă capturarea cu orice preţ a unui iepure, raţe sau altceva, ci e „un interes“ în sine, pe care, deseori, aşa şi nu-l poţi explica. Mă bucur ca un copil de tot ce e viu în jurul meu, ce freamătă şi te îndeamnă, parcă, să fii mai bun, mai om.

Dar o tristeţe amară mă cuprinde când îi văd pe unii care, scăpându-se în largul câmpului, împuşcă fără noimă, dis-trug totul ce mişcă, ce zboară. Avem şi de aceştia, cu părere de rău. Pentru ei există doar invazia în câmp sau pădure, arma şi cartuşul, vânatul şi oala.

Mă tem, însă, că într-o zi nu numai că vânat n-o să avem, ci nici natură. În părţile noastre, în orice caz. Pentru că ce se întâmplă, precum observ eu? Iată, aud şi citesc în revistă că s-au adus circa 20 mii de fazani, ulterior repartizaţi prin subdiviziunile teritoriale ale SVPM, fapt extrem de îmbucurător, dar… pe la noi fazanii „s-au terminat“ — cândva au fost, dar acum nu mai sunt. Câţi şi cum au cres-cut în volieră? Câţi au fost eliberaţi, când şi unde? Nimeni nu ştie sau poate că cineva ştie, dar nu spune?

Am impresia că fazanii au fost păpaţi nu atât de vulpi, câni vagabonzi ori ulii, ci de… braconierii noştri. Pe ei i-am avut în vedere, spunând că umblă hoţeşte şi nimicesc totul ce le apare în cătarea puştii. Măi oameni buni! Poate facem, cât nu e târziu încă, o revoluţie în mintea şi năravul cu care ne-am „înzestrat“ în ultimii ani? Dacă nu facem, ce lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri?

romaN tătaru, s. Parcova, Edineţ

Marcel SIMON, managerul Subdi-viziunii Teritoriale Edineţ a SVPM :

— Noi am primit fazani în 2008 — 2009. Întâi le-am dat drumul în volieră, unde î-am ţinut şi i-am hrănit bine cam o săptămână, după care i-am eliberat în spaţiul natural, pentru că se ciupeau unul pe altul — de prăpădenie!… Au crescut, s-au dezvoltat în libertate, împrăştiindu-se pretutindeni. Cei care au dorit să vâne-ze, au procurat licenţe şi au vânat. Unii, însă, n-au binevoit să procure (inclusiv dl Tătaru). Cu timpul, fazanul a dispărut. La o recentă şedinţă a consiliului ST s-a decis să nu mai procurăm fazani. Condiţiile cli-materice nu le priesc… În schimb, cu put-eri proprii, creştem şi înmulţim alte specii de păsări sălbatice, cum ar fi raţa mare, de exemplu.

NOTĂ:Anul trecut Societatea Vânătorilor şi

Pescarilor din Moldova a contractat din Ungaria 20 mii de fazani pentru popu-lare în părţile noastre. În 2015, tot de acolo, s-au adus încă 20 de mii de fazani, repartizaţi în diferite zone ale republicii, fapt relatat în numerele 6 şi 7 ale revis-tei. Ultima partidă, în număr de 4880 de păsări, a fost repartizată vineri, 3 iulie, la Centrul de instruire cinegetică al SVPM, după cum urmează: 300 — Basarabeasca, 500 — Cahul, 250 — Cantemir, 350 — Leova, 250 — Taraclia, 300 — Cimişlia, 700 — Comrat şi Ciadâr -Lunga, 350 — Nisporeni, 200 — Dubăsari… pentru ca la timpul potrivit, o parte din ei să fie vânaţi, iar o parte să rămână pentru reprodcere naturală, dar ştiut lucru: omul are şi o altă misiune, întâi de toate — să-i crească, să asigure paza şi protecţia acestora de braco-nieri şi de prădători, să asigure îngrijirea lor în perioada rece a anului. Nu-i vorbă, sunt binevenite atât constatarea faptelor, cât şi critica neajunsurilor existente, dar, fără a pune umărul la redresarea situaţiei, cu ce ne alegem? Dăm vina doar pe „condiţiile climaterice“?

reDacţia revistei vpm

Nimicim totul ce mişcă?

Vânatul cu grijă se creşte


In urmă cu ceva vreme le-gasem vorbă cu un prieten des-pre vânătoarea la potârniche,

la care nu participasem nicio-dată, dar despre care auzisem multe. Discuţia a trezit inte-res. Chiar în prima duminică, după deschiderea sezonului de vânătoare, am şi primit o invi-taţie din partea puşcaşilor din satul Malcoci, raionul Ialoveni, din care făcea parte şi amicul meu.

Interesându-mă de locu-rile cu pitpalaci, am luat-o cu noaptea în cap spre Lanul Po-pii — un spaţiu îngrădit de vii şi livezi, cu o deschidere largă pentru vânat. Iar faptul că or-tacii mai aveau şi patru câini cu acte în regulă, s-a acceptat vânătoarea cu câinele de aret.

Porniţi în linie, au înaintat uşurel, cu ochii mereu pe câini.

Cei care au mai practicat vână-toarea la astfel de zburătoare ştiu bine: cât timp patrupezii

şerpuiesc ca suveică prin lăice-rul de iarbă deasă, nici potâr-nichea nu stă locului. Simţind răsuflarea prepelicarilor, pă-sările „brodează“ şi ele de zor, trag „aţele“ ba în stânga, ba în dreapta… „croşetează“ iute şi pe mijloc… Numai că aţele se şi mai încurcă… Descoperite, se aruncă în văzduh, ca tot în acea clipă să se apese pe trăga-ciul armei.

Primul îşi asmuţă alicele Andrei Chiril, cel mai experi-mentat puşcaş. După el sparse liniştea dimineţii Anatolie Ro-tari, susţinut de Andrei Covri-ghin. Astfel, vânătoarea a por-nit, ca după câteva ore ortacii să se aleagă cu tolba plină.

— Vânat pe moşie avem

destul ! trage linia Constantin Găndea, preşedintele colecti-vului primar de vânători. Anul acesta cu pitpalacul batem re-cordul, dar situaţia nu-i mai proastă nici la fazan!

Da, am văzut: mulţi ne-au tăiat calea.

În anumite condiţii, vâna-tul dispare, caută alte locuri mai dosite şi mai bogate în hrană. La Malcoci, însă, ori că lumea e mai altfel, ori că legea locală e mai drastică, dar vânat este. Am mai colindat păduri şi dealuri prin alte părţi, dar atâtea animale sălbatice zău că n-am mai intâlnit: am luat în obiectivul aparatului de fo-tografiat şi fazani, şi iepuri; m-am mocoşit o vreme cu o viperă de stepă; au trecut în zbor spre iazurile din localita-te şi stoluri de egrete; chiar şi un ţigănuş pribeag mi-a căzut în vizor.

— Spre seară, mi-a spus Gheorghe Moisa, vin la apă şi nişte lebede…

Discuţiile despre patri-moniul sălbatic de pe moşiile satului Malcoci continuă şi la o agapă. Vânătorii mai tot tim-pul se adună la moara lui Mi-hai Gândea. Vin şi îşi depănă amintirile, poveştile. Iar nucul din dosul morii, pentru ei, e şi un fel de „sală de şedinţe“,

unde se fac planuri şi se pune ţara la cale. Sezonul de vână-toare din anul acesta le-a mai adus o veste multaşteptată: printr-o hotărâre a Primăriei locale, vânătorii au primit sub diriguire zece ari de pământ sub poalele codrilor — teren unde vor amenaja o cabană.

…Din ograda morii am plecat spre seară. Plin de emo-ţii şi mândru că am întâlnit nişte oameni buni la suflet, vânători cu dragoste de natură, care depun maximum eforturi pentru a o îmbogăţi şi ocroti de cei răi. Cu nostalgie, desi-gur, părăsesc satul,sigur fiind că îmi va fi dor de Gheorghe Moisa, de câinele lui, Gherta, un drahthaar care a participat, pentru prima dată, la vânătoa-re, de vorbele cu duh ale lui Andrei Covrighin, de enciclo-pedistul în materie de mediu, Andrei Chiril, de zâmbetul deschis a lui Mihai Găndea, de poveştile haioase cu Anatol Rotari de pe când era bişniţar, de vinul irepetabil din beciul lui Ion Covrighin, de ochii sin-ceri şi vocea domoală a sefului de grupă, Constantin Gândea.

Într-un cuvânt, cu aceşti vânători am avut parte de o duminică de suflet.

staN DuDuciuc

O zi cu pitpalaci

fondului de vânătoare existent.La Moscovei, Vasile Tampiza, preşe-

dintele colectivului primar de vânători, îşi convingea confraţii că doar de ei depinde numărul şi calitatea vânatului. Deci, pe lângă respectarea altor lucrări bioteh-nice, aceştia au hotărât să cureţe izvoarele, care mai clipoceau pe dealuri, să le aducă la condiţie. Zis şi făcut. Astăzi, de apa celor şapte izvoare curăţite de aceşti gospodari, au parte cârdurile de fazani din împrejurime.

Exemplul lor l-au urmat co-legii de breaslă din Luceşti, con-

duşi de Anatol Jitu, din Tătărăşti, cu Igor Ciobanu în frunte, precum şi din alte loca-

lităţi. Ei au pregătit gospodăreşte volierele în speranţa că, după eliberarea în natură a

fazanilor, păsările se vor înmulţi. Un rol aparte privind paza şi

protecţia vânatului îl are conlu-crarea membrilor Subdiviziunii Teritoriale Cahul a SVPM cu inspectoratul raional de poliţie, cu poliţia de frontieră şi, bineîn-ţeles, cu inspecţia ecologică din partea locului. Cu alte cuvinte, dacă ai grijă de vânat, ai şi bun vânat.

text şi foto: vlaDimir bragagiu, managerul ST Cahul


Hrănirea câinilor de vânătoare

chinologie

Întrebarea este: cum pot influenţa produsele alimentare performanţa câinelui de vânătoare?

Într-un studiu efectuat în Marea Bri-tanie (Davenport G., Kelley R., Alton E., Leptine A.: Effect of Diet on hunting Per-formance of English Pointers, Veterinary Therapeutics, vol 2, Nr.1, 2001) au fost im-plicaţi 23 de câini, împărţiţi în două grupe. Fiecare grupă era hrănită cu alimente dife-rite în timpul sezonului de vânătoare (no-iembrie—februarie). Au investigat dacă există vreo diferenţă între performanţa de vânătoare a celor două grupe.

Prima grupă a primit hrană „stan-dard“ obişnuită, iar a doua — hrană pen-tru câini de lucru, aşa-numită nutriment „performance“. Cele două feluri de hrană erau furnizate în saci fără etichete. Câi-nii au fost repartizaţi aleatoriu şi instruiţi timp de două luni înainte de testare. Apoi, în timpul sezonului de vânătoare, au fost înregistrate durata de vânătoare, perfor-manţa fiecărui câine şi condiţiile care au putut influenţa comportamentul lor.

Toţi câinii au fost perfect sănătoşi pe durata studiului.

Câinii hrăniţi cu aliment bogat în pro-teine şi grăsimi şi-au menţinut greutatea pe întreaga durată a sezonului de vânătoa-re, starea lor fizică era mai bună decât a grupei standard şi au avut rezultate proe-minente faţă de câinii hrăniţi cu mâncare obişnuită: 2,49 pasăre/oră, în timp ce gru-pul standard a găsit 1,55 pasăre/oră. Acest studiu a demonstrat în mod clar că perfor-manţa şi starea de lucru a câinilor hrăniţi cu hrană bogată în proteine şi grăsimi în

timpul vânătorii a fost mai bună, decât a celor hrăniţi cu hrană mai scăzută în pro-teine şi grăsimi.

Conţinutul ridicat de grăsime este necesar pentru păstrarea condiţiei pe ter-men lung. Nutrimentele au un conţinut mai ridicat de grăsime, asigurând mai multă energie la doze mai mici de zi cu zi. La fel de important este digestibilitatea ridicată.

Mai demult se presupunea că alimen-tele bogate în grăsimi predispun la şoc de

căldură, dar acest lucru nu a fost dovedit ştiinţific. De fapt, există rezultate care au arătat exact că temperatura corpului câi-nilor hrăniţi cu nutrimente care nu conţin multe grăsimiera mai înaltă în cursul vâ-nătorii, decât a celor hrăniţi cu mai multe grăsimi, deoarece conţinutul ridicat de grăsime ajută la efort fizic. Rolul adulme-cării la câini este foarte important în efec-tuarea unei sarcini. Este bine cunoscut şi faptul că mirosul câinilor este destul de dezvoltat. Creierul câinilor are de 40 de ori mai mulţi neuroni olfactivi în compa-raţie cu cel al oamenilor. Mulţumită epite-liului lor de 18—150 cm², care la oameni este de numai 2—4 cm², mirosul câinilor este de 10000 de ori mai sensibil, decât al oamenilor.

Într-un studiu a fost testată capacita-tea olfactivă a unor câini de lucru (câini adulţi de rasă Setter Englez). S-a constatat că performanţa olfactivă era mai bună la câinii hrăniţi cu nutrimente care conţin acizi graşi nesaturaţi, decât a celor ce au

mâncat hrană cu conţinut de acizi graşi saturaţi. Motivul poate fi faptul că acizii graşi influenţează proprietăţile membra-ne celulare, conţinutul de apă al celulelor. Acesta din urmă scade datorită acizilor graşi saturaţi, iar funcţionarea celulelor poate degrada. De aceea, este important conţinutul de acizi graşi nesaturaţi în hra-na animalului.

În concluzie: calitatea unui produs ali-mentar influenţează în mod evident per-formanţa câinilor de vânătoare.

Dr. berkéNyi tamás,medic veterinar

AforismeCărţile şi câinii sunt singurii prieteni cu

adevărat fideli. In plus, nu îţi cer bani împru-mut.” (Ion Cristofor)

„Preţuiesc câinii ce latră când trebuie şi oamenii ce ştiu să tacă atunci când e nevoie.” (Ion Cristofor)

„Câinii sunt animale înţelepte. Se târâie în-tr-un colţ liniştit şi îşi ling rănile şi nu se alătură din nou lumii, decât în momentul în care se simt întregi din nou.” (Agatha Christie)

„Ne găsim prieteni adevăraţi printre câini, ei ne iubesc fără să ne ceară nimic împrumut.” (Valeriu Butulescu)

„Câinii nu m-au muşcat niciodată. Doar oamenii.” (Marilyn Monroe)

„Medic, cineva spre care ne îndreptăm speranţele când suntem bolnavi şi câinii când suntem sănătoşi.” (Ambrose Bierce)


dicţionAr

Cuvinte şi expresii vânătoreşti

Continuare din nr. 7, 2015

Maestru, pl. maeștri. În expr. maestru de vânătoare. Persoană cu multă experiență, abilitată cu funcția de a organiza o partidă de vânătoare la toate etapele acesteia, de la pregătirea terenu-lui și până la încheierea activității, respectând toate obiceiurile vânătorești. Nea Culiță Carp pur-ta titlu de maestru de vână-toare încă de pe timpul vânăto-riilor domnești (M. Sadoveanu).

Majă, pl. măji. Car de trans-portat la mari distanțe pește proaspăt amestecat cu ghiață. Pe drumul Vasluiului întâlni-răm câteva măji cu pește pus la ghiață; țineau calea spre mănăstirile, restaurantele și cabanele turistice din adâncul munților (C. Hogaș).

Masă, pl. mese. În expr. masă vânătorească. Masă co-mună a vânătorilor organizată la un popas sau la o sărbătoare vânătorească. M a s a vâ n ă -to re a s că este un element ce face parte din festivitățile organizate, de obicei, de Ziua vânătorilor (rev. "Vânătorul și pescarul Moldovei”, 2014).

Matcă, pl. mătci. 1. Albia minoră a unui râu. 2. Partea cea mai joasă a unei văi, situate în lungul ei. Cuvânt vechi, atestat documentar în anii 1451, 1458, 1468, 1526 ș.a. Prin acest zapis se rânduiește moștenire o baltă cu pește ce se numește Breah-nova, cu heleșteu și moară în m a tca Răutului (document din 1640). În vara acelui an secetos din m a tca Nistrului Vechi nu rămăsese decât niște lăcușoare izolate, dar și acelea, spre bucuria pescarilor ama-tori, toate pline cu pește până în vara altui an (P. Boțu).

Minciog, pl. mincioguri. Pla-să mică în formă de coșuleț, fi-xată pe o prăjina, folosită pentru aducerea la suprafață a peștelui prins. De cum văzu că se zbate peștele în undiță, luă mincio -gul și-l trase cu grjă mai aproa-pe de luntre (P. Dumitriu).

Dr. hab. aNatol eremia

Copoiul Ardelenesc, una dintre cele mai că-utate rase de câini de vânătoare, a făcut senzaţie la cea de-a VI-a ediţie a Festivalului cinegetic „Vânătoare la ceaun„, desfăşurată la finele lunii iunie, la Băile Figa, România. Rasa s-a născut în inima Transilvaniei, pe vremea ocupaţiei aus-tro-ungare şi a fost folosită chiar şi de boieri. Ju-deţul Bistriţa-Năsăud se află în topul numărului de exemplare.

Încă din anul 1966, Copoiul Ardelenesc este rasă cu acte în regulă. Aceasta a fost omologa-tă de către unguri, deşi a luat naştere în inima Transilvaniei.

În momentul de faţă, în România sunt câte-va sute de exemplare cu acte şi încă câteva sute fără acte. Potrivit crescătorilor, se fac eforturi destul de mari pentru popularizarea rasei şi pentru înmulţirea numărului de exemplare.

De sute de ani Copoiul Ardelenesc, despre care crescătorii spun că are o rezistenţă ireală, a fost folosit la vânătoare, printre cei care au ape-lat la această rasă numărându-se până şi nobilii unguri. Datele istorice sugerează că această rasă are la bază un copoi turcesc.

Peste 20 de exemplare au fost prezentate în

cadrul competiţiei culinare „Vânătoare la Cea-un„, care a avut loc la finele lunii iunie, la Băi-le Figa. Mulţi dintre crescători au bătut sute de kilometri pentru a-şi prezenta mândreţea de câine.

Cele mai multe exemplare se găsesc în jude-ţele Alba şi Bistriţa-Năsăud. Un astfel de câine costă între câteva sute de euro în cazul puilor şi poate trece de 1000 de euro în cazul câinilor deja dresaţi pentru vânătoare. Pentru a învăţa să gonească vânatul, câinii au nevoie de cel puţin jumătate de an. Crescătorii spun că ajung la efi-cienţă maximă abia la vârsta de trei ani.

Chiar dacă până acum această rasă s-a folo-sit pentru mai multe tipuri de vânat, după Re-voluţie, vânătorii au încercat să îi orienteze spre mistreţ şi urs.

„Sunt foarte rezistenţi, îşi refac energia peste noapte, aşa că te poţi baza pe ei chiar şi a doua zi după partida de vânătoare. De asemenea, sunt foarte atenţi, dacă au fost învăţaţi cu mistreţi, pot să alerge zeci de căprioare pe lângă ei că nu reacţionează„, explică un crescător al acestei rase.

bianca sara

Copoiul ardelenesc


istorie

basarabia, proviNcia cupriNsă îNtre prut, Nistru şi DuNăre, se caracterizează priNtr-uN relief De poDiş fragmeNtat De aflueNţii celor trei baziNe hiDrografice, altituDiNea maximă fiiND De Numai 430 m. aNtropizarea iNteNsă a acestui teritoriu a DetermiNat uN graD De împăDurire re-Dus. Numai îN partea ceNtrală a basara-biei păDurile erau mai Numeroase şi mai extiNse, astfel că, îN JuDeţul lăpuşNa suprafaţa acestora era De 61.308 ha la Nivelul aNului 1938.

În sezonul vânătoresc 1942—1943 s-au recoltat pe teritoriul judeţului 749 exemplare, din care 310 raţe sălbatice, 233 iepuri, 74 gâşte sălbatice, 62 becaţine, 27 prepeliţe, 18 porumbei sălbatici, 15 po-târnichi, 7 sitari şi 3 cocori.

Judeţul HotinÎn anul 1940, în locali-

tatea Trinca, exista Socie-tatea de vânătoare „Coco-rul“, care îşi imprimase un regulament de funcţionare în anul 1938, la Tipografia „M. Landvigher“ din Ho-tin. Pe teritoriul comunei Lopatnic, în 1943, iepurii erau numeroşi, vulpile mai puţine, lupii fiind „aproape inexistenţi“.

Judeţul IsmailLa Frecăţei, în anul 1944, iepurii erau

„un mare necaz pentru pomii din viile şi grădinile din preajma satului“. În perioada de iarnă, lupii atacau oile gospodăriilor. Cel mai mult se vănau gâştele sălbatice şi, în număr mai mic, lişiţe şi raţe sălbatice. În anul 1943, în judeţ existau trei societăţi de vânătoare şi doar în oraşe: „Vidra“, în Ismail, „Colonel Şuţu“, în Bolgrad şi „Co-corul“, în Reni. În sezonul de vânătoare 1942-1943 s-au împuşcat în judeţ 3.004 exemplare, din care 2.000 raţe sălbatice, 373 iepuri, 350 gâşte sălbatice, 200 vulpi, 39 prepeliţe, 22 becaţine, 10 dihori, 7 po-târnichi şi 3 lebede.

Judeţul Lăpuşna

Pe câmpurile comunei Costuleni, în anul 1944, popândăii erau foarte nume-roşi, „cete mari“. Popândăul era numit de localnici „poponete după felul cum stă, ţâş-tar după rapiditatea mişcărilor şi chiţcan după ţipătul pe care-l scoate“. Pe teritoriul comunei Vălcineţ, tot în anul 1944, speci-ile de mamifere de interes vânătoresc erau iepurii, vulpile, lupii, mistreţii, căprioare-le, pisicile sălbatice şi, „în număr mai mic“, jderii. Vânatul era „destul de numeros; se vânează cu puşca, organizându-se bătăi sau la picior, după cum e cazul. Se mai vânează la pândă, seara şi dimineaţa“. Ie-

purii erau prinşi şi cu laţurile. La Gruşeva, în anul 1941, se observaseră puţine vulpi. Viezurii îşi făceau vizuinile în locurile pie-troase, iar lupii „făceau mari stricăciuni“. Iepurii erau foarte numeroşi, cauzând pa-gube livezilor. Şi aici, „ţâştarii“ existau „în număr foarte mare“, afectând semănăturile de grâu şi orz. „Contra lor s-a luptat mult, dar tot n-au fost stârpiţi complet“. Dintre păsări, se împuşcau: grauri, ciori, ciocâr-lii, privighetori, prepeliţe şi turturele. Pe teritoriul localităţii Bahmut, în anul 1942, se vânau, dintre mamifere, mistreţi, lupi, iepuri, vulpi, căprioare şi bursuci. În fie-care iarnă, acolo se organizau partide de vânătoare cu localnici sau orăşeni veniţi din Chişinău, Iaşi şi chiar Bucureşti.

Judeţul OrheiLa Scorţeni, exemplarele unor specii

de mamifere erau numeroase („destule“) în pădurile Samaşcani, Olişcani, Dobruşa şi Răspopeni. Se găseau, în anul 1944, lupi, vulpi, viezuri, veveriţe şi mistreţi, aceştia din urmă producând pagube foarte mari semănăturilor din apropierea pădurilor. Totodată, iepurii erau „în număr foarte mare“. Ca mamifere, se mai întâlneau ne-văstuica, helgia (hermina), „ţâştarii“, iar dintre păsări, gâştele şi raţele sălbatice, ciocârliile, potârnichile, lişiţele, pitpalacii,

berzele şi cocos-târcii. În pădurile satului Teleşeu, în anul 1940, se în-tâlneau lupi, vulpi, mistreţi, bursuci şi căprioare, iar pe terenurile des-chise, iepuri. Pe teritoriul comunei Isacova, în anul 1943, se vânau ie-puri, raţe sălbatice şi gâşte sălbatice. Dintre mamife-rele existente în arealul comunei Butuceni, în anul 1944, menţionăm iepuri, lupi, vulpi,

bursuci, arici, nevăstuici, dihori, hârciogi, iar dintre păsări — ulii, cucuvele, bufniţe, stăncuţe, raţe sălbatice, ciocârlii, berze, privighetori şi rândunele.

Judeţul SorocaPe teritoriul comunei Cotiugenii Mari,

în anul 1943, existau privighetori, sticleţi şi potârnichi. În anul 1942, se vânaseră, la Lipnic, potârnichi, prepeliţe, raţe sălbati-ce, lişiţe şi berze. Vânătoarea era practica-tă „foarte puţin, din cauza numărului mic de animale sălbatice“. Iepurele „predomi-na mai mult“, şi „câteodată“ se împuşcau vulpi şi lupi. Pe teritoriul localităţii Puti-neşti, în anul 1943, iepurii se înmulţeau „în voie“, iar vulpile erau mai mult în stu-

Aspecte faunistice din Basarabia anilor 1940—1944


făriile din valea Răutului. Numai în iernile geroase apăreau şi lupii, care „răpeau câte o oaie sau porc de la gospodăriile mărgi-naşe ale satului“. Ca păsări, se întâlneau gâşte sălbatice, raţe sălbatice, cocori, berze şi cucuvele. Lângă Visoca, în anul 1943, „crângurile şi câmpul erau împânzite de o mulţime de iepuri, care iarna se apropie de sat făcând stricăciuni mari copacilor tineri. Oamenii îi braconează punând laţuri şi, astfel, prinzându-i de vii“. La o ieşire, un vânător putea dobândi şi 20 de iepuri. În pădurile comunei, care atunci erau extinse pe 818 ha, căprioarele erau foarte rare, dar vulpea era vânată „cu necruţare“. Se îm-puşcau foarte rar lupi, viezuri şi mistreţi. Pe islazuri, popândăii erau numeroşi, mul-ţi fiind împuşcaţi „pentru blăniţa lor destul de scumpă“. Totodată cârtiţele erau nu-meroase, distrugând cuiburile de cartofi. Pe podişul Peleniei existau dropii, care se vânau pentru carnea lor, acestea fiind însă „pe cale de a dispărea“. Alte păsări întâl-nite erau privighetorile, turturelele, cucii, grangurii, ciocârliile, prepeliţele, privighe-torile, sticleţii, codobaturile, coţofenele, ciocănitorile şi ulii. În sat era un singur vânător cu permis, care, anual, împuşca 5-10 vulpi şi 100-150 de iepuri. În anul 1943, existau 4 societăţi de vânătoare, din care una, „Vulpea“, era în oraşul Soroca, iar celelalte trei în comune: „Căprioara“, la Cotiugenii Mari, „Vulturul“, la Târnava şi „Zimbrul Moldovei“, la Donduşani. În sezonul de vânătoare 1942-1943, s-au îm-puşcat în judeţ 3310 exemplare de mami-fere, din care 2900 de iepuri şi 410 vulpi.

Judeţul TighinaPe teritoriul comunei Romăneşti de pe

valea Cogâlnicului, în anii 1943 — 1944, existau iepuri, vulpi, dihori şi lupi, iar din-tre păsări, raţe sălbatice, gâşte sălbatice, berze, bâtlani, pescăruşi, ulii, corbi, ereţi, ciocârlii, mierle, grauri, granguri, privi-ghetori, rândunele, piţigoi, prigorii, buf-niţe. Se vânau vulpi, iepuri, raţe sălbatice, gâşte sălbatice, prepeliţe şi, mai rar, lupi. În anul 1943, exista o singură societate de vâ-nătoare numită „Nistrul“, cu sediul în re-şedinţa judeţului. Atunci, fauna cinegetică a judeţului era reprezentată de mistreţi, căpriori, lupi, vulpi, iepuri, dropii, spâr-caci, potârnichi, cocori, sitari şi prepeliţe. Mai numeroşi erau căpriorii şi dropiile. În anul 1942 s-au colonizat 11 căprioare în pădurea Gârbovăţ.

soriN geacu

Ionel Pop, fondato-rul revistei „Carpaţii“ îmi relata într-o convorbire un fapt care l-a determi-nat să aibă o mare afec-ţiune şi deosebită consi-deraţie pentru românii dintre Prut şi Nistru. Imediat după apariţia re-vistei (1933), a expediat pe adresa Guvernămân-tului Basarabiei un număr de zece exemplare din „Carpaţii“ şi a fost plăcut surprins, când după 2-3 luni a pri-mit la redacţie bani pentru mai mult de 200 de abonamente. Inclusiv suma pen-tru numerele trimise. În lista abonaţilor se includeau profesii di-ferite, predominând totuşi personalul sil-vic şi agricol (agenţi, brigadieri, pădurari, ingineri).

În următorii ani solicitările au crescut, cu o pondere mare a persona-lului silvic (printre aceştia fiind şi tatăl meu, brigadi-erul silvic Ion Nesterov).

Revista „Carpaţii“ a avut în sudul Basarabiei şi un colaborator de mare valoare, căpitanul Rosetti-Bălănescu, care a contri-buit mult în aceşti ani la popularizarea ei.

În 1940, după răpirea pământului strămoşesc, de către imperialiştii din est, expedierea revistei a fost sistată, reţinându-se totuşi numerele pentru abonamentele făcute şi care s-au expediat după revenirea, în 1941, a aces-tui teritoriu în hotarele străbune. Un număr de 70 de reviste s-au reîntors la redacţie, cu specificarea

„Destinatarul deportat în Siberia“. Atunci mi-am dat seama, relata Ionel Pop, de marile dramele şi suferinţe prin care a trecut neamul românesc dintre Prut şi Nistru. Cu toate acestea, coletele au fost re-turnate, având ca destina-ţie căminele culturale din localităţile de domiciliu ale foştilor abonaţi.

În 1941, la câteva luni după începerea războiu-lui, povesteşte Ionel Pop, se prezintă la redacţia din Sibiu un căpitan re-întors în permisie de pe front şi care a relatat un fapt deosebit de emoţio-nant: tatălui său şi unui subaltern (locotenent) li se expediase la regiment revista „Carpaţii“ la care erau abonaţi. În tran-şee, revistele erau citite cu mare pasiune de către ostaşii care se confruntau cu moartea pentru între-girea hotarelor patriei. Ostaşii, după citirea re-vistei, erau mai degajaţi, mai relaxaţi şi, după con-fruntările cu acaparatorii, nu se înregistrau decât răniri, fără pierderi de vieţi. Din aceste conside-

rente revista apărea ca un talisman, un protector al luptătorilor. Impresionat de această relatare, Ionel Pot a cerut Statului Major al Armatei să-i comunice adresele unităţilor care luptau pentru întregirea neamului, expediindu-le ulterior revista „Carpaţii“. Un combatant avea să-i relateze, după terminarea

războiului, că era aş-teptată în tranşee, ca şi scrisorile de acasă.

În 1948 revista „Carpaţii“ îşi sistează apariţia, fondatorul ei luând drumul pe-nitenciarului, având drept acuzaţie fap-tul că era nepotul lui Iuliu Maniu. Guver-nul de atunci uitase că Ionel Pop a fost unul dintre secreta-rii Marii Adunări de la Alba Iulia, care pe 1 Decembrie 1918 a

hotărât Unirea Ardealului cu Ţara Mamă. De aseme-nea, că Ionel Pop apărase (ca avocat), în 1938-1939, procesul studenţilor co-munişti din Cluj. A fost uitat şi de marele scriitor Mihail Sadoveanu, pe care îl primise şi îl omenise în cabanele din terenurile de vânătoare pe care le avea în custodie.

Şi-a încheiat acel apos-tol vieţuirea, povestindu-mi frumoasele lui gânduri despre basarabeni, fără a lua în seamă ingratitudi-nea unor semeni asupra monumentalităţii sale. Poate că şi acum spiritul lui tânjeşte şi doreşte de bine fraţilor dintre cele două râuri din estul pă-mântului strămoşesc.

vaDim Nesterov

…În Basarabia şi pe linia frontului


vânătoAre şi politică

Davai ceas, davai palton, davai ursul campion!

marile eveNimeNte se petrec De multe ori îN cu totul alte coNDiţii Decât cele pe care Ni le imagiNam la prima veDere. De fapt, clipele hotărâtoare DiN istorie s-au pus la cale îN caDru restrâNs şi ambiaNte iNeDite. De multe ori soarta şi viitorul uNei ţări au fost hotărâte îN cluburi selecte, tereNuri De golf, caziNouri, loJe De Diverse rituri sau partiDe De vâNătoare. eveNimeNtul relatat mai Jos Nu face excepţie. Datorită lui s-au retras ar-matele sovietice DiN româNia…

Următoarea întâmplare, dacă nu ar fi adevărată, ar părea, foarte uşor, să ţină de domeniul fantasmagoric. Problema este că a fost atât de adevărată, încât autorită-ţile comuniste au ţinut-o ascunsă nu doar de românii de rând din acea „Epoca“, ci şi de demnitarii de rang secund din aparatul de conducere al ţării.

Toţi românii trebuiau să ştie că retra-gerea fără incidente a trupelor sovieti-ce rămase în ţară încă din anul 1944 era un gest de clemenţă şi nobleţe a „Mare-lui Frate de la Răsărit“. Această cvasine-cunoscută şi incredibilă întâmplare din istoria României a fost instrumentată de nimeni altul decât conducătorul ţării din acea perioadă, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu toate că Dej anunţase iniţial că trupele sovietice pot rămâne în România pe ace-eaşi durată de timp în care trupele ameri-cane vor staţiona în Germania, planurile sale erau cu totul altele.

Presat de numeroasele acte de violen-ţă şi jaf de care se făceau vinovaţi vajnicii soldaţi „eliberatori“ ai Armatei Roşii, Dej se gândise deja la un plan neobişnuit de momire a sovieticilor în afara graniţelor României.

Tovarăşul vânător suprem vine de la Răsărit

După episodul din anul 1952, când deja reuşise epurarea partidului comunist de liderii evrei şi potenţialii rivali, precum Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), Vasile Luca (Laszlo Luka), Teohari Georgescu (Burah Tescovici) şi Alexandru Nikolski

(Boris Grunberg), Dej se credea îndea-juns de abil pentru a se descotorosi de ar-mata sovietică de ocupaţie.

În faţa unei prezenţe atât de temute şi redutabile, conducătorilor comunişti ai României le vine o idee bizară la pri-ma vedere, dar care se va dovedi viabilă, vânătoarea! Imediat după moartea lui Stalin, la cârma U.R.S.S.-ului se căţărase după îndelungate lupte intestine aşa-zi-sul „reformist“, Nikita Hruşciov. La acea vreme era cel mai puternic om al planetei alături de rivalul său american, Dwight Eisenhower. Ucraineanul avea însă un viciu comun tuturor puternicilor vremii. În afară de politica şi vodca de calitate, Hruşciov era literalmente înnebunit după vânătoare.

Jurnalul olandez şi jertfa ursului din pădure

Au existat puţine mărturii despre vâ-

nătoarea de urşi, unde s-a hotărât viitorul României şi soarta armatei sovietice sta-ţionate pe teritoriul ţării. Una dintre pu-ţinele surse publicate după 1989, în care se povesteşte episodul cu Hruşciov, Dej şi vânătoarea de urşi, este nota memorabilă a Ambasadorului Olandei în România la acea dată, C.M. Hanswlick De Jonge, invi-tat de vază la acea vânătoare.

Fondul de vânătoare de la Budacu de Sus, din judeţul Bistriţa-Năsăud, adăpos-tea în acea perioadă una dintre cele mai mari populaţii de urşi bruni din România. Zona era situată la înălţimea de 800 de metri, iar pădurile din jur erau împânzite de meri şi peri sălbatici. Pomii fructiferi, o vegetaţie rar întâlnită la acea altitudine, erau explicaţia faptului că în fiecare an, în preajma lunilor septembrie-octombrie, sute de urşi bruni se adunau în pădurile din Budacu de Sus. Acest lucru era deja cunoscut de Gheorghe Maurer, Chivu Stoica şi alţi lideri comunişti, pasionaţi de vânătoare. În urma discuţiilor avute cu Gheorghe Gheoghiu Dej, întreg apa-ratul de conducere al ţării hotărăşte că, din punct de vedere diplomatic, invitarea lui Nikita Hruşciov la o vânătoare de urşi la Budacu de Sus ar fi un act deosebit de bine inspirat. Conducerea României din acea vreme ţintea de fapt mai sus. În afară de câştigarea favorurilor liderului sovietic

şi de detensionarea relaţiilor cu vecinul de la Răsărit, scopul discuţiilor de după partida de vânătoare s-ar fi axat pe retra-gerea tuturor soldaţilor sovietici din ţară. În prealabil, Hruşciov mai fusese abordat pe linie politică, în decursul anului 1957, de către Emil Bodnăraş, ministrul roman al Apărării din acea perioadă, tot pe tema retragerii armatelor sovietice. Vânător


maniac, Hruşciov nu rezista tentaţiei unei vânători de urşi bruni în Munţii Carpaţi. Astfel, în luna octombrie a aceluiaşi an, avionul Tupolev al delegaţiei sovietice, în frunte cu ucraineanul Nikita Hruş-ciov, aterizează la Bucureşti. Autorităţi-le române, dând dovadă de un exces de zel combinat cu slugărnicie, organizează la cabana de vânătoare din Dealu Negru un adevărat festin medieval, de unde nu a lipsit nicio serie de dame de companie din categoria „de lux“, aduse special din Bucureşti. Pe mesele temuţilor oaspeţi se revărsau, la propriu, deliciile ospitali-tăţii culinare româneşti: ciorba de burtă, cârnaţi de cerb, şunca de urs, frigărui de căprioară, friptura de fazan, sarmale de mistreţ, mămăliguţa cu ardei iute, vinuri dulci de Lechinţa şi Giurgiu. Evident, în decursul aceleiaşi seri Hruşciov nu avea nicio problemă în a da peste cap pahare întregi de ţuică. Elanul băutor al lideru-lui U.R.S.S. a fost temperat brusc de tăria sticlei de horincă, această băutură provo-cându-i o adevărată explozie de admiraţie durului dictator. A doua zi, dis-de-dimi-neaţă, două camioane pline cu gonaci, pădurari şi câini de vânătoare porneau la scotocirea pădurii şi stârnirea animalelor. Măcelul avea să înceapă. De jertfa urşilor din Carpaţi depindea soarta României…

Sacrificiul urşilor

Pentru Hruşciov, organizatorii au ales un observator de vânătoare situat la înălţime, lângă intersecţia trecătorilor fo-losite de obicei de animalele mari pentru a străbate pădurea. De acolo, din condiţii de deplină siguranţă şi situaţi la adăpos-tul oricărui atac al vreunui animal rănit şi furios, obişnuiau să vâneze şi liderii co-munişti români. Pentru Hruşciov au avut grijă să aleagă cel mai înalt observator. Te-muţii ofiţeri KGB, însărcinaţi cu paza dic-tatorului sovietic, stăteau la rândul lor cu ochii în patru şi degetele pe trăgaci, în ca-zul unui eventual atac al vreunui urs rănit. Câinii şi gonacii au început să răscolească pădurea în căutarea urşilor. Aerul rece al dimineţii de munte era profanat de lătră-turi, urlete, zgomote de fiare izbite una de alta şi înjurături. Primul urs străbate în fugă standurile de vânătoare. Gheorghiu Dej trage primul, însă ursul nu este nime-rit şi scapă fugind în desişuri. Hruşciov îl priveşte nemulţumit…

— Se pare că nu am tras bine, tovarăşe Secretar General, se vede că nu am ochit cum trebuie, bâiguie acesta, vizibil încur-cat în faţa lui Hruşciov.

Hăitaşii îşi continuă larma şi în scurt timp apare un alt urs, mai mare decât pri-mul. Hruşciov trage primul, dar situaţia se repetă şi ursul dispare teafăr. „Ciort vo-zimi! — Du-te la dracu!“ înjură ucrainea-nul furios. Cum să se facă de râs tocmai el, marele conducător al Uniunii Sovie-tice? Ziua continuă cu acelaşi spectacol penibilo-grotesc, cu deosebirea că zelul

gonaşilor şi larma câinilor au scos din as-cunzişurile lor doar cerbi, mistreţi şi lupi. Animale norocoase… puternicii vremuri-lor veniseră să vâneze doar urşi…

Disperaţi, conducătorii comunişti ai României de la acea dată ordonară ca pe timpul nopţii să mai fie aduse încă două camioane de gonaci. Satele din jur se golesc de oameni aduşi să hăituiască ur-şii din codrii seculari ai Năsăudului. În dimineaţa următoare, Hruşciov aştepta deja nerăbdător declanşarea vânătorii, iar aşteptarea sa nu avea să dureze mult. La o jumătate de oră de la începerea goanei, câţiva urşi de talie medie au ieşit în fugă din pădure. Cunoscători ai populaţiei locale de urşi, organizatorii români l-au sfătuit pe Hruşciov să nu tragă în ei. Con-form datelor vânătorilor locali, în fondul de vânătoare de la Budacu trăiau unele exemplare colosale de urs brun, demne de titlul de record mondial. Parcă vrând să confirme promisiunile liderilor comunişti români, câteva minute mai târziu, dintr-un luminiş ţâşni în fugă un urs brun de dimensiuni apreciabile. Se opri brusc, ri-dicat în două labe şi începu să adulmece aerul pentru a identifica direcţia de unde se auzea larma oamenilor şi lătratul câini-lor. La 60 metri de el, cocoţat confortabil la înălţime, Hruşciov ocheşte, trage şi ni-mereşte ursul în dreptul inimii. Sărmanul animal răcneşte furios, cade şi încearcă

să fugă împleticit. Un al doilea glonţ cur-mă viaţa ursului. De sus, din observator, Hruşciov zâmbea mândru şi satisfăcut de isprava sa. După estimările vânătoreşti, ursul ucis avea peste 400 de puncte. Asta însemna garanţia unui trofeu aducător de medalie de aur la orice expoziţie interna-ţională de vânătoare. Gheorghiu Dej care ajunsese deja la faţa locului, sare să-l îm-

brăţişeze pe Hruşciov, pupându-l pe am-bii obraji.

— Tovarăşe Secretar General, aţi avut o împuşcătură extraordinară! Mi-ar plăcea să văd că o ţineţi tot aşa la această vână-toare! Data viitoare o să împuşcaţi un urs şi mai mare, poate un record mondial. Haideţi să ciocnim un păhărel de horincă. Noroc!

— Nа zdarovie, spuse Hruşciov şi ciocni repede paharul cu Dej. În maşini-le de teren ale armatei, puse la dispoziţia puternicilor vremii, Hruşciov zâmbea sa-tisfăcut. „Am ce să le povestesc Ninei Pe-trovna, lui Serghei şi Elenei“.

Grupul mixt româno-sovietic al dem-nitarilor vânători se îndrepta vesel spre cel de al doilea loc de pândă, unde un alt grup de câini şi gonaci începuse deja să răscolească pădurea. Vânătoarea se apro-pia de apogeu. Spre mijlocul zilei gru-pul hăitaşilor reuşeşte să identifice şi să dirijeze spre locurile unde stătea ascuns liderul comunismului mondial, un urs de dimensiuni colosale. Comparativ cu el, urşii precedenţi păreau nişte căţeluşi. Hruşciov şi gazdele sale vasale sunt cu-prinse de emoţie şi paroxism. Acest uriaş al codrilor româneşti trebuia doborât cu orice preţ. Era cu adevărat cel mai mare urs văzut de demnitarii români. Un ade-vărat campion. Hăitaşii au reuşit să diri-jeze ursul spre / continuare în pag. 16


locul unde stătea Hruşciov. Ascuns,

acesta a ochit şi a tras. Gigantul brun a fost nimerit la baza craniului, dar mai avea forţa şi vitalitatea să alerge în desi-şuri. Hăitaşii şi câinii îl urmăresc, nu fără un preţ. Doi câini sunt ucişi pe loc, iar un biet sătean este rănit destul de grav de urs înainte ca acest rege al pădurii să-şi dea ultima suflare.

Vânătoare sau politică?

A urmat o scenă grotescă. Toată lu-mea era agitată. Hruşciov zâmbea cu gura până la urechi, în timp ce gonaşii şi câi-nii erau trimişi scurt şi fără explicaţii la casele lor. Cadavrul ursului care zăcea în desişuri este estimat la peste 500 de punc-te, cu o greutate probabilă de 380-400 kg, un adevărat record mondial. Născut şi crescut în sălbăticia Carpaţilor, hăituit de comuniştii români şi executat de cel mai temut lider al planetei din acea perioa-dă… nu e de dorit să te naşti urs pe aceas-tă planetă… Revenindu-şi cu greu, Nikita Hruşciov mângâia blana brun-închisă a ursului, admirându-i dimensiunile enor-me. Blana sa va împodobi de acum înainte podeaua de piatră a vilei lui din Zavidovo. Gheorghiu-Dej avea întipărit pe figură un zâmbet larg. Cei doi tovarăşi de vânătoa-re se îmbrăţişează şi se mai pupă odată pe obraz. Ruseşte şi zgomotos… Spre seară au mai venit la masa întinsă din cabana de vânătoare şi alţi membri ai Comitetului Central, dintre care se detaşau figurile lui Maurer, tânărului la aceea vreme Nicolae Ceauseşcu şi Emil Bodnaraş.

— Mai sunt încă 7000 de urşi în Ro-mania, tovarăse Secretar General, oricând doriţi dumneavoastră să reveniţi, recita pe un ton slugarnic Gheorghiu-Dej.

Între timp, în jurul cabanei petrece-rea şi dezmăţul deja începuseră. Grătarele sfârâiau pline ochi de frigărui de mistreţ, căprioară şi iepure. Vinurile curgeau în valuri. Hruşciov uitase definiv de masca de lider de piatră, zâmbea, cânta şi înjura de bucurie. În acelaşi timp se lăsa fotogra-fiat în compania oricui. La lăsarea nopţii, după ce lăutarii i-au cântat cântece ru-seşti, Hruşciov dispare împreună cu una dintre damele de companie. Bucuria şi buna dispoziţie a ucraineanului au ţinut şi următoarea zi, când trezindu-se dis-de-dimineaţă îl abordează pe Dej:

— Ce pot face pentru dumneavoastră, tovarăşe? Ce pot face pentru România?Cum mă pot revanşa pentru asemenea primire şi clipe de neuitat?

Dej nu-şi mai încăpea în piele de bu-curie. Temutul suveran fusese adus la punctul dorit…

— Aţi putea…vedeţi, tovarăşe Secretar General.. ştiţi că România este o ţară înfră-ţită pe veci cu marele nostru frate, Uniunea Sovietică. Suntem un aliat de nădejde, cum am dovedit-o şi în timpul crizei din Unga-ria. Aici suntem cu toţii leninişti convinşi. Uniunea Sovietică va găsi la noi doar prie-tenie şi loialitate. De aceea suntem convinşi că staţionarea armatelor sovietice în ţara noastră nu mai este necesară. Pe lângă acest aspect, ştiţi că deseori au loc incidente în care sunt implicaţi soldaţii ruşi. În ciuda înfrăţirii noastre întru comunism, astfel de incidente îi vor face pe români să priveas-că cu neîncredere Uniunea Sovietică. Dacă s-ar putea face ceva la Moscova, ştiţi … am fi recunoscători.

De partea cealaltă a mesei, Maurer, Ceauşescu şi Bodnaraş dădeau mecanic şi aprobator din cap. Spre surprinderea tu-turor, Hruşciov a stat pe gânduri doar 5 secunde, după care a cuvântat:

— Dragii mei prieteni, în ultimul timp şi noi ne-am gândit la Moscova la această situaţie. Am să comunic la Sovietul Su-prem. Pot să vă asigur că, în proporţie de 90%, într-un an de zile trupele noastre vor fi retrase. Iar acum nu mai vreau decât să beau din vinul ăsta al vostru, Gurgulesco, Giurgiulesc sau cum se mai numeşte…

În Tupolevul care zbura spre Mosco-va, au fost încărcate în zilele următoare carnea sărată a 4 urşi, 6 butoaie cu vin de Giurgiu, 2 de horincă şi blănurile prepara-te ale urşilor. În mod straniu, ucraineanul s-a ţinut de cuvânt. În anul 1958, primele trupe sovietice au început să se retragă, iar în anul următor, ultimii soldaţi „elibe-ratori“ părăseau România.

Din nefericire, omul este o fiinţă ne-recunoscătoare. Sacrificiul urşilor a rămas ţinut sub tăcere. Nici manualele de isto-rie nu-l amintesc, nici cercetătorii istorici nu-l cunosc. Noroc cu nota ambasadoru-lui olandez. Urşii au rămas martiri în con-tinuare sub regimul ceauşist, erau vânatul favorit al dictatorului. În zilele noaste sunt ameninţaţi de o populaţie pestriţă care le invadează teritoriul, poluându-l cu manele şi resturi alimentare, filmân-du-i cu celularele şi construindu-şi vile de prost gust în interiorul rezervaţiilor natu-rale. Pe de altă parte, urşii sunt împuşcaţi pe capete, chiar în prag de secol XXI, de îmbogăţiţii tranziţiei şi de vânătorii stră-ini care vin aici să-şi îndeplinească viciul sângeros şi absurd al vânătorii.

revista „DiaNa“ Nr. 2, 2015

începutul în pag. 15 /

Prima ediţie a târgului internatio-nal de vânătoare şi pescuit cu genericul EXPO ARTEMIS va avea loc, în peri-oada 8—10 octombrie, la EXPO Arad, cel de-al doilea complex expoziţional, ca mărime, din România. Evenimentul este organizat de Camera de Comerţ, Indus-trie şi Agricultură a judeţului Arad.

EXPO ARTEMIS reprezintă un eveniment de amploare internaţiona-lă, în cadrul căruia va fi expusă toată gama de articole şi echipamente pentru vânătoare şi pescuit, oferte de turism cinegetic şi de pescuit, produse gastro-nomice cu specific vânătoresc.

Pentru expozanţi, târgul de vână-toare şi pescuit este o platformă ideală de interacţiune cu partenerii şi poten-ţialii clienţi. Profesioniştii şi agenţii economici din domeniu vor avea po-sibilitatea de a se întâlni cu publicul interesat şi a-şi stabili noi relaţii de co-laborare.

De asemenea, evenimentul pro-movează gastronomia vânătorească şi pescărească. Organizatorii oferă spaţii exterioare pentru prepararea diferite-lor sortimente de bucate specifice.

Potrivit organizatorilor, ideea târ-gului internaţional a apărut din nece-sitatea de a sprijini branşa de vânătoare şi pescuit, întrucât în regiunea de Vest activează peste 25.000 de vânători, care au la dispoziţie 550 de fonduri cinege-tice pe o suprafaţă de 4.108.150 ha, cu o bogată şi diversificată faună de mistreţ, căprior, cerb lopătar, cerb carpatin, ie-pure, fazan şi multe alte specii; cel mai populat spaţiu natural din Europa de cerbi lopătari aflaţi în libertate se află în zona Socodor, Chişineu-Criş a jude-ţului Arad; zona de Vest a României are o importantă reţea de ape curgătoare şi bălţi de pescuit, fiind activi un umăr de peste 30.000 de pescari.

Târg internaţional de vânătoare şi

pescuit


În vasta colecţie de arme istorice a Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdi-nand I“ din Bucureşti, se găsesc superbe exemplare de arme de vânătoare — de la arbalete medievale, la puşti cu cremene, la moderne arme basculante.

Una dintre cele mai frumoase arme expuse în secţiunea de Istorie Modernă, este chiar puşca de vânătoare a lui Al-exandru Ioan Cuza, primul domnitor al statului naţional România. Aşezată sub un drapel de epocă, arma atrage imediat privirile prin delicateţea sa şi prin bogăţia decoraţiunilor.

Această armă este capodopera armu-rierului parizian Lepage Moutier şi a fost dăruită de împăratul Napoleon III domni-torului Alexandru Ioan Cuza în 1860. Este o armă cu cocoaşe exterioare şi sistem de

aprindere „cu broşă“. Patul, bascula şi an-tepatul sunt luxos ornamentate cu motive animaliere şi florale, şi poartă monograma aurită a domnitorului: „AIC“. În cutia tapisată cu pluş bleumarin sunt aşezate două seturi de ţevi, unelte de întreţinere şi matriţe pentru plumbi.

Sistemul numit „cu broşă“ este o soluţie tehnică intermediară ce a făcut trecere de la încărcarea armelor pe la gura ţevii, la încărcarea direct prin cameră cu un cartuş prefabricat. Acest sistem a fost patentat în 1836 de către armurierul francez Casimir Lefaucheux. El a inventat un tip de armă basculantă şi un cartuş de carton mult mai eficiente şi mai uşor de folosit pentru acele vremuri.

Cartuşele de tip Lefaucheux conţineau: glonţul conic, pulberea, capsa detonantă

aşezată pe peretele lateral şi un cui percu-tor plasat perpendicular pe capsă.

Armele „cu broşă“ sunt uşor de re-cunoscut prin observarea unei scobitori în camera cartuşului. La introducerea cartuşului în ţeavă, cuiul percutor ieşea prin scobitură şi putea fi lovit direct de către cocoşul exterior al armei. Bineînţeles că acest sistem nu a prezentat prea multă siguranţă la descărcarea accidentală, şi s–a bucurat doar temporar de popularitate la jumătatea secolului XIX.

Mai multe fotografii în albumul de pe Facebook dedicat Armei Domnitorului. Vizitaţi Muzeul Militar Naţional pentru a putea admira şi alte bijuterii ale armurier-ilor europeni.

text şi foto: alexaNDru cercel

Arma lui Alexandru Ioan Cuza


Iată măsurile de pază, când ai a face cu mistreţul adult, care-i foarte îndrăzneţ şi nu se fereşte de vânător, precum o fac lu-pii la goană. Scroafa la aşa vânătoare este mai fricoasă, parcă simţindu-se lipsită de arma de defensivă, dar pentru aceea cu atât mai avană, când, gonită, aleargă după ea purceii sugători; atunci ea adulmecă de departe pe vânător şi dă buzna asupra lui: de nu-i ucisă, îl răstoarnă şi îl rupe cu din-ţii de dinainte. Asemene vă rog ca nimeni să nu iasă din linia vânătorilor, fiindcă îm-puşcăturile se fac cu gloanţe, ce nu o dată prin recozet pot aduce vreo ca-tastrofă. Bine ar fi să nu descăr-caţi carabinele în lupi: pe aceşti cumetri ce foiesc prin stuf, îi vom găsi oricând; în timpul de acum mai ales, pielea lor este fără preţ. Păstraţi încărcăturile pentru porcii sălbatici, din ale căror cărnuri aş dori să duceţi la Chişinău câteva polobocele cu jambon pregătit de artistul vostru culinar.

Apoi, luând butelia de la cazac, Zguriev adăugă:

— Iată, domnilor, şi pre-zervativul în contra ţânţarilor, căci nici de gândit este a intra în stuf, fără a vă unge mâinile şi faţa cu această mixtură, alcătu-ită din terpentin, unt de cuişoare şi oleum caeputi. Aşadar, gata suntem de pornire; fie-ne lupta cu reuşită, vivat! Şi el înghiţi un pahar de vin.

— Vivat, trăiască bravul comandant, răspunserăm noi, şi după ce deşertarăm câteva butelii de vin, ne pornirăm.

Un pod plutitor ne aştepta la mal, şi noi, trecând Dunărea, ne coborârăm pe ţărmul insulei. Care fu însă mirarea noas-tră de a nu vedea aice nici un fel de pregă-tire pentru vânătoare. Zguriev, înţelegând gândul nostru, zâmbi hâtru şi ne zise:

— Nu vă miraţi, domnilor, că nu găsiţi aice hăitaşii, fiindcă în zori de ziuă toate dispoziţiile au fost deja făcute, şi la semna-lul ce-l voi da, vânătoarea va începe. Deci mergeţi după mine, ca fiecare să se aşeze pe locul ce i-l voi însemna în desimea stu-fului, iar doi din D-voastre, cei mai iscusiţi carabinieri, să prindă poziţie pe malul gâr-lei ca avanpost, pândind ieşirea din stuf a

mistreţilor adulţi, ce vor voi să treacă înot de ceea parte.

Grünbaum îşi alese poziţia pe mal, iară noi toţi ne înşirarăm în linie dreaptă prin stuf, în distanţă de 100 de paşi unul de altul. În grabă camarazii se făcură ne-văzuţi, paşii lor conteniră de a se mai auzi. Şi acum iată-mă singur în mijlocul stuhu-lui ca într-o groapă, nevăzând nimic, de-cât numai o parte de cer deasupra capului şi neauzind nici un sunet decât foşnitura stufului şi bâzâitura roiurilor de ţânţari, ce zburau ca o ceaţă în jurul meu, dar nepu-

nându-se pe mine, prezervat fiind de un-soarea ce mi-o dăduse Zguriev. Atunci mă încredinţai că fără acel prezervativ imediat aş fi fost potricălit de milioane de ţânţari veninoşi şi însetaţi de sânge, care, pot zice, domnesc absolut asupra acelor mlaştini.

Stând pe loc în singurătate, o ciudată impresiune mă cuprinse. În mine lupta dorinţa instinctului vânătoresc de a-mi arăta voinicia, cu sfiala de a fi spintecat de fiară, pe care poate că nu voi oborî-o pe loc cu împuşcătura, necesitat fiind apoi să întrebuinţez pumnalul, pe care nu-l mâ-nuiam deloc cu iscusinţa toreadorilor Spa-niei sau a cerchezilor Caucazului. Ardeam de nerăbdare, aşteptând semnalul de atac; îmi concentrasem tot auzul ca să prind măcar un cât de mic zgomot de vietate, însă nimic nu se auzea, totul era cufundat într-o tăcere de mormânt, chiar şi păsările acvatice păreau a fi părăsit acele locuri atât de sălbatice şi îngrozitoare. Deodată, iată

că o trâmbiţă răsună în depărtare şi subite răcnete şi chiote într-un muget colosal cu-tremurară toată suprafaţa stufului. Vijelia de glasuri omeneşti, sunetele trâmbiţei şi hămăitul câinilor se adăugau mereu.

Cu carabina gata de împuşcat, simţeam că inima mi se zbate cu grăbire. Împuş-căturile începură a se răspunde din toate părţile, îndesându-se mereu. Doi lupi şi o vulpe, furişându-se prin stuf, trecură pe lângă mine, dar conform instrucţiei pri-mite, îi lăsai să treacă şi nu m-am căit de aceasta; căci iată în dreapta ivindu-se un

mistreţ cu zgomot şi trăs-nind prin stuf ce pica în toate părţile, adulmecând cu râtul şi clefăind din fălci. El era din cei adulţi şi foarte mare. Cum se vede, era grozav de mânios, căci fizionomia lui urâcioasă te înfiora; părul de pe ceafă era zbârlit, mişcân-du-se înainte şi înapoi, iar urechile aţintite, parcă sim-ţeau prezenţa mea. Colţii lui mari ca două pumnale erau acoperiţi la gingii cu spumă de bale. În acel moment răsu-nă o împuşcătură de pe mal, cum mi se părea, din ţeava lui Grünbaum. Monstrul se opri pe loc, întorcându-şi capul

înspre partea împuşcăturii, favorabil mo-ment, care îmi dădu timp de a-l ţinti cu preciziune după urechi: slobozind împuş-cătura, făcui o săritură în lături, scoţând cu grăbire pumnalul din teacă.

Fiara, cu o grohăitură asemenea unui tunet depărtat, vroi a se izbi înainte, dar se răsturnă pe o coastă, săpând cu colţul în pământ, apoi în grabă conteni mişcările. Cu iuţeală încărcai de nou carabina, dar mai liniştit acuma, căci n-aveam mai mult grijă să întrebuinţez pumnalul, dacă fiara s-ar scula şi năvăli asupra mea.

Ce plăcere, când după pericol te sim-ţi biruitor, căci iată-mă acum şi pe mine figurând în rândul eroilor acestei serioase vânătoare. Mă cortea să pun piciorul ca biruitor pe victima mea. Dar mă îngrijii că fiara poate că nu-i încă desăvârşit moartă. Şi nici că am greşit văzând-o cum cătinel ridică capul său sângerat. Atunci uitai tot pericolul, prevăzând că o să-mi scape şi eu

O vânătoare în Basarabia (VII) coNstaNtiN stamati-ciurea


voi rămâne ruşinat înaintea camarazilor; acest gând îmi aţâţă curajul, şi-ntr-o sări-tură apropiindu-mă de mistreţ, îi zdrobii capul cu a doua împuşcătură. Răcnetele, chiotele şi împuşcăturile cătinel începură a conteni şi peste scurt răsună nu departe trâmbiţa de rechemare.

Rezultatul şi dobânda acelei mari vâ-nători au fost trei mistreţi de 10-12 ani, dintre care cel mai mare fu împuşcat de Grünbaum, având o greutate de 300 ki-lograme şi o lungime de 2 metri, iară colţii de la gingii până la vârf 22 centimetri; al doilea în mărime era cel împuşcat de mine şi unul de Ludwig. Scroafe erau 4 bătrâne, mistreţi tineri de la 3-4 ani unsprezece, 20 de purcei godaci, adică de la 1-2 ani, 7 lupi, 3 vulpi, 2 bursuci bătrâni, vreo duzină de iepuri şi o vidră, a cărei blană e foarte scump plăti-tă de rabinii jidoveşti, ce-şi coase din ea un fel de ceal-ma, pe care o poartă pe cap în timpul săvârşirii oficiului în sinagogă.

Dar o aşa mare vânătoare nu putu să treacă fără unele întâmplări nepriincioase. Unul din hăitaşi a fost rănit la picior de un glonţ bezme-tic, doi vânători ţărani răniţi de mistreţi, mai ales unul, a cărui spinare fu sfâşiată de la şold până la ceafă, iar un cazac ce prinse un purcel de picioare, fu răsturnat de scroafă şi frământat cu râtul, făcându-i straiele bucăţi şi câteva vulne pe piept.

Dar toate aceste triste accidente fură uitate, îndată ce ne adunarăm la podul tre-cătoarei, unde stăturăm uimiţi de o impo-zantă privelişte. Spiridon şi Zaiko pregă-tiră aici o ovaţiune lui Zguriev, directorul vânătoarei, formând în mijlocul podului plutitor o piramidă din vânatul ucis. Pe culmea acelei piramide era aşezat un fel de tron împletit din stuf şi plante acvatice. După ce ne adunarăm cu toţii la acel loc, atunci la un semnal dat, Zguriev fu ridi-cat de noi pe braţe şi aşezat în triumf pe acel tron, punându-i-se pe cap o cunună de papură şi flori de nufăr de baltă, iar în-tr-o mână carabina, în cealaltă un pocal cu şampanie.

Un puternic vivat, acompaniat de gla-sul trâmbiţelor, răsună pe malurile Du-

nării, străbătând până la zidurile Chiliei. Veselia începu de nou, şi între toaste ful-minante şi urări în sănătatea şefului nos-tru se porni podul la vale pe curgerea apei, cârmuit de iscusiţii vâslaşi, care mânuiau lopeţile în tactul unui marş ce-l cântau ca-zacii cu trâmbiţele.

Cu plăcere mă uitam la figura atletică a lui Zguriev cu fizionomia lui marţială, însă simpatică totodată. În voiniceasca sa poză de comandor părea a fi zeul acestor

ţărmuri sălbatice cu vastele lor mlaştini, ce-i aduceau ca sacrificiu tot soiul de vie-tăţi din imensele lor extinderi.

Când ajunserăm la hotel, înserase deja, şi noi, obosiţi şi osteniţi de puternicele emoţiuni ale zilei, ne aruncarăm cu grăbi-re în braţele lui Morfeu, ce ne închise peste scurt truditele pleoape.

Lacurile Elveţiei sunt pentru pictori şi poeţi raiuri pământeşti, pentru romantici comori nesecabile, fiindcă compun încân-tătoare tablouri încadrate de uriaşii munţi cu ale lor măguri, ce străbat maiestuos nourii, lucind la soare cu ale lor plete de zăpadă.

Toate aceste colosale plăsmuiri geolo-gice îl aduc pe turist la extazul admiraţiu-nii, inspirându-i gânduri poetice. Iar de-i

tânăr şi amorezat, atunci aşa o privelişte negreşit că-i aprinde dorinţa de a petrece cu a sa amantă o viaţă idilică în vreun sălaş de pe vârful unei stânci oable, „la ale cărei temelii clocotesc cu muget apele ce vin din munţi şi se revarsă în lac. Acolo amorezaţii în fragede îmbrăţişări şi dulci sărutări dre-se cu lapte de la o căpriţă ce paşte nu de-parte, vor adormi cu jurăminte de fidelita-te pe buze, împletiţi ca două mlădiţe ce ies dintr-o rădăcină“… De aşa fericire ne vor-

beşte Florian în romanele sale. Dar lăsăm să adoarmă amanţii îmbătaţi de nectarul amorului şi să vedem ce face pictorul pe malul pitorescu-lui lac? Zgribulit dinaintea planşetei sale de pictură şede el cu sârguinţă, adunând de pe paletă gradele diverse ale culorilor ce le întinde pe pânză, imitând cu preci-ziune natura ce se oglindeş-te în ochii lui. El nu simte alta nimic. Toată fiinţa lui e concentrată într-un singur gând, în singura dorinţă ca tabloul lui să fie aprobat de Academia de arte frumoase, spre a dobândi medalia de aur şi laurii pompoşi, vân-zându-l apoi cu mare preţ. Cu aşa speranţă îşi hrăneşte el organismul său hămesit de foame, şezând din zori de zi până la asfinţit de soare pe acelaşi loc, fără a gusta mă-car din bicisnicile provizii ce le ţine într-o mică desagă: câteva cartoafe fripte şi o bu-căţică de caşcaval. Dar el nu simte foamea, iluziile de aur i-au luat apetitul.

Iată că acum se iveşte pe mal vânătorul pasionat. Mâhnit şi obosit de osteneală, se pune oftând pe malul lacului, aruncând cu ciudă torba vânătorească de pe sine, ce-i astă dată deşartă de vânat, conţinând nu-mai câţiva cârmoji de pâine uscată. Din zori de zi până în seară a cutreierat ma-lurile pitorescului lac, fără a găsi o răţuşcă măcar sau un cristei de baltă. El blestemă cu mânie acest loc pitoresc, ce gâdilă nu-mai vederea, nedând prilej măcar de o singură împuşcătură. Tologit pe mal, se gândeşte la un loc din altă ţară, unde ar putea îndestula pasiunea sa vânătorească, slobozind duzini de împuşcături pe oră şi întorcându-se apoi în triumf acasă cu tor-ba plină de păsări de tot soiul.

(va urma)


Pe o coadă de peştebrAconAj

S-au electrocutatO undiţă electrică cu acumulator, 25

kg de peşte (somn) şi o barcă au fost ri-dicate de la trei locuitori ai satului Giurgi-uleşti, ei fiind amendaţi cu câte 400 de lei pentru încălcarea regimului de frontieră.

Pe 28 iulie curent, pe la ora 21.40, in-spectorii Sectorului Poliţiei de Frontieră Giurgiuleşti, în cadrul desfăşurării acţiuni-lor de prevenire şi combatere a tentative-lor de încălcare a regimului de frontieră, au depistat trei persoane care pescuiau cu unelte interzise de lege. Bărbaţii au fost observaţi într-o barcă pe apele râului Prut. Când au fost aduşi la mal, poliţiştii de frontieră au stabilit că sunt cetăţeni mol-doveni, cu vârsta cuprinsă între 24 şi 33 de ani.

Ei se aflau în zonă fără avizul preala-bil al Poliţiei de Frontieră şi nu deţineau autorizaţia necesară ce le-ar fi permis practicarea pescuitului. Persoanele, peş-tele şi ustensilele electrice de pescuit au fost transmise, conform competenţelor, Serviciului Piscicol, pentru continuarea cercetărilor şi luarea măsurilor legale ce se impun.

Sunt un nenorocos care locuieşte în-tr-o zonă braconată cu nişte dornici de zeamă ori salamură de peşte, dar care dau lovitura în baltă cu orice sculă — plasă, curent electric, substanţe toxice. Unii mai iau peştele la japcă ori pe timp de noap-te, cu lanterna… Scaraoţchi le lucrează mintea şi cugetul până într-atât, încât teafără rămâne doar nesimţirea. Straniu e că de maladia asta sunt atacaţi nu toc-mai amărâţii, dar acei cu burtica mare şi bine aşezaţi în viaţă. Ei şi văduvesc Balta Mantei, Văleni, Slobozia Mare. Îi cunosc personal. Ferească sfântul, de încerci să-i pui cumva în lista mofluzilor şi a celor negospodari! Atunci mă întreb: ce gân-duri îi mână oare să recurgă la astfel de obrăznicii? Cred că nu foamea, ci hazar-dul, lăcomia îi toacă, fără a-i lăsa să înţe-leagă că de curând la baltă vor pleca doar după răcoarea apei şi cântecul răzvrătit al broaştelor…

Citisem undeva că unii specialişti în materie consideră braconajul drept cel mai devastator atac asupra populaţiei de peşti. Şi culmea: acest flagel e cu mult mai distrugător decât poluările şi implicări-le în habitatul lor natural. Poate cei din aulele academice puţin exagerează, dar braconajul înfloreşte datorită faptului că legea e loială, iar cei puşi să ocrotească natura sunt preocupaţi de alte lucruri.

Mai ieri, navigând pe Internet, am dat de un lucru şi mai curios: un „inginer“, mare specialist în ihtiologie, rupe cămaşa de pe el, încercând să dărâme mitul pre-cum că pescuitul electric nu e periculos pentru lumea subacvatică, iar voltajul „scuipat“ din sursa electrică nicidecum nu produce sterilizarea peştilor. Ba mai mult, insistând asupra rolului de „ghid“ al utilizatorilor de aparate electrice pen-tru pescuit, acesta, cu lux de amănunte, descrie principiile şi modul de folosinţă a bombei electrice cu efect întârziat, mai afirmând că „electronarcoza“ este metoda cea mai avansată, e comodă pentru pes-cuitul în locurile inaccesibile (gropi cu rădăcini, întinderi invadate de vegetaţie).

Spectaculoasă descoperire! Să fii chiar atât de naiv şi să nu pricepi că modalită-ţile de utilizare a undiţei electrice sunt cunoscute de marea armată de braconi-eri încă de pe vremea apariţiei becului? Poate că omul de ştiinţă şi foloseşte „scu-la“ electrică în anumite condiţii, ea fiind supravegheată de un creier cu mintea sănătoasă, dar te-ai mira dacă braconie-rul s-ar preocupa de ştiinţă. Pe el puţin îl deranjează voltajul, frecvenţa şi de ce natură-i curentul ce poate semăna moar-tea. Principalul e ca unda electrică să re-vină cu capturi. „Electricienii“ ăştia aleg doar exemplarele mai mari, dacă există şi

icre. Faptul că procesul de ecluzare este întrerupt — ceea ce ucide cu nemiluita şi generaţia nenăscută, pe ei nu-i priveşte.

Am zis la început că sunt un nenoro-cos care locuieşte într-o zonă braconată. Pentru că legea e loială, iar cei chemaţi să ocrotească natura sunt preocupaţi de alte lucruri, încerc să lupt de unul singur…

Mânat de pofta de salamurică, procur bibanul de la nea Ion din Văleni, pescar de 70 de ani, care prinde peşte doar la un băţ de stuf cu şfoară. E mai gustos, mai sănătos. Cât despre cei ce deţin tarabe şi magazine cu miros de peşte — să stea mult şi bine, pentru că nu mă interesează marfa lor. Poate greşesc, dar îmi vine să cred că peştele lor este electrocutat, stri-cat din capul „electricianului“.

st. vâlcu,Vulcăneşti


Încetul cu încetul, pe neprins de ves-te, Măria sa Vara şi-a atins în inima Na-turii flacăra arşiţei insuportabile, luându-şi, cu tângă, rămas bun de la pământ şi cer, de la ape şi văzduh, călătorindu-se pe aripile de pasăre astrală a Timpului în lu-mea cea veşnică a amintirilor. La plecare a sărutat ochii tineri ai toamnei, îmbră-ţişând-o şi dorindu-i pace şi domnire cu noroc şi izbânzi în ţara de leagăn a vremii trecătoare.

Inima toamnei, clopotele ei de aur ridică în ceruri slavă noilor zile, aducă-toare de mari speranţe în victoria multaş-teptată a Binelui netrecător. Pentru peştii răpitori acest anotimp, cu zile frumoase şi temperaturi moderate, ce nu depăşesc 15-20 de grade, poartă în sufletul său mă-reţ şi darnic lumina raiului acvatic, ofe-rind pescarilor amatori şi sportivi partide de pescuit de un farmec irepetabil.

Puietul de caras, babuşcă, roşioară, porcuşor, baboi, obleţ, fufă, beldiţă şi altor specii de peşti cu talie îngustă în decursul verii atinge către toamnă lungi-mea de 2-3 cm, în condiţii bune şi mai mult, servinddrept hrană excelentă şi în cantităţi impunătoare tuturor răpitorilor acvatici. Bibanul, şalăul, ştiuca, avatul, alte specii de devoratori ai puietului fa-unei piscicole îşi intensifică activitatea de hrănire, pregătindu-se, instinctiv, pentru perioada lungă de iernare, când sub pla-puma de gheaţă grea stau zile în şir flă-mânzi, fără a da de „urma“ peştişorilor retraşi în ascunzişuri.

Pasionaţii pescuitului de răpitori pun în funcţiune bărcile pneumatice, lansete-le cu mulinete fine, vergile telescopice de carbon şi cele cu tronsoane, montate cu fir subţire, trainic, cu plută fixă sau culi-

santă, cârlige cu tijă lungă. Drept momea-lă se folosesc năluci metalice şi de silicon, şi, desigur, peştişori vii sau morţi, aceştia din urmă e bine să-şi păstreze aspectul frumos, în faţa cărora „războinicii“ nu mai stau pe „gânduri“, îi înşfacă din mers, la prima vedere. La pescuitul staţionar se utilizează cu succes şi amortizatoarele cu gumă, asigurate cu clopoţel de „veghe“ pe fir. Ţăruşii care ţin firul amortizatoa-relor urmează a fi înalţi, aproximativ de un metru, firul cu clopoţel să formeze un unghi ce nu depăşeşte 110-120 de grade, dând astfel posibilitate „oaspeţilor“ flă-mânzi să prindă momeala-victimă, fără a simţi că ea este „priponită“.

Grija cea mare a pescarilor este să pună peştişorul bine în cârlig, agăţându-l de spinare în aşa fel ca el să nu „zboa-re“, rupt, în timpul lansării, şi, ajungând în stratul de apă, să-şi păstreze poziţia orizontală şi posibilitatea de mişcare „nestingherită“. Pescarii cu experienţă, pentru a spori siguranţa de „legătură“ a peştişorului, înfig în corpul lui încă un cârlig, care nu arare acesta îşi ocupă locul „de nădejde“ în gâtlejul răpitorului.

Este important să nu lansăm peş-tişorii în locuri cu ierburi de pe fundul de leagăn al apelor, unde ei preferă să se ascundă, reducând şansele răpitorilor să-i găsească, făcându-ne astfel să aştep-tăm zadarnic licărul de taină şi bucurie a capturării. În plus, în timpul recuperării, pentru a lansa momeala în alt loc, fiinţele „ambasadoare“ se rup, în ierburi, din câr-lig, alegându-ne din toată osteneala doar cu tânga ratării unei capturi dorite.

Vremea de aur a pescuitului de răpi-tori este la aprinsul zorilor, când „cume-trii“ flămânzi înnebunesc, zvârcolindu-se

de dorul micilor făpturi, abia trezite din somnul dulce în liniştea nopţii. În zile favorabile, cu cer acoperit de nori uşori, fără vânt şi ploi reci, îndelungate, cu pre-siune atmosferică normală, capturile de şalău şi biban sunt numeroase, „solii“ acestor specii de peşti onorându-ne truda pe parcursul multor ore. Şalăul hrăpăreţ se hrăneşte fără răgaz şi în timpul nopţii, până îşi umple burta cu zeci de victime piscicole. Numai bibanul evită „petre-cerile“ nocturne, preferând să tragă un somn sănătos în patul de catifea al unde-lor binecuvântate.

Apetitul ştiucii, care cu greu se dă prinsă, se intensifică în clipele cu furtuni, când valurile apelor „clocotesc“ lângă maluri. Sorţi de izbândă au lansările de năluci sau peştişori vii la brâul de „hotar“ ce se întinde între apa tulbure şi cea cu-rată. Nu-i de prisos să amintim tinerilor pasionaţi de capturarea ştiucii un amă-nunt esenţial: folosirea pentru legatul nă-lucii de firul lansetei a unei coarde de oţel (de exemplu, de la chitară) cu lungimea de 15-20 de cm, lipsind „războinica“ de plăcerea de a tăia cu „foarfeca“ dinţilor struna ce o ţine captivă.

Drilul exemplarelor barosane de şa-lău, ştiucă şi avat, ce depăşesc în greutate 3-4 kg, solicită pescarilor răbdare, pri-cepere şi destulă experienţă, altfel, prin smucituri „savante“, ele rup sfoara, sărbă-torind evadarea.

Pescuitul de toamnă la răpitori are un farmec de neuitat, izbânzile dragostei pescăreşti încununând sărbătorile pasiu-nii cu flori de dor împlinit şi lumină de încântare şi mulţumire sufletească.

vlaDimir rusNac,scriitor

Raiul răpitorilor


ihtiologie


Dresaţii

Doi tineri, cu câte două sticle de bere în mâini, se apropie, îşi cer voie să se aşeze. Îi învoiesc, dând afirmativ din cap, deşi nici locul, dar nici gărduceanul din cărămidă, pe care şed, nu–mi aparţin. Inşii deschid berea, ridică sus sticlele, urându–mi şi mie noroc.

— Noroc! le răspund, con-tinuând să contemplu realita-tea.

La un moment, se apropie o duduiţă cu o potaie de lesă.

— Stai! ordonă ea, face lesa boţ şi i–o pune câinelui pe grumaz. Îl mai împinge puţin cu genunchiul, mai spre gard, îl apasă pe spate, ca să se aşeze. Nici o mişcare! îi porunceşte.

Câinele — tânăr, o frumu-seţe de Pinsher german, după cât mă pricep eu la rase cani-ne — încremeneşte în pozi-ţia impusă de stăpână, cască şi mai tare botul, cu limba–i roză şi lungă în afară, urechi pleoştite, privire umedă, cal-dă, prietenoasă.

— Înţeles?… întreabă du-duiţa, urcând treptele „Ali-mentarei“. Ajunsă sus, se în-toarce către patruped şi strigă destul de tăricel: Nici o mişca-re… dacă vrei îngheţată!

Consumatorii de bere de lângă mine se privesc nedu-meriţi. Mă uit şi eu la ei, la câine, zâmbind, pe tăcute.

Doi deşiraţi aghezmuiţi, ieşind din magazin şi, văzând câinele, se opresc. Unul în-cearcă să–l cheme cu „Nea! Nea!“ Celălalt caută să coboare încet, pe vârful sandalelor, cu mare precauţie, dar până la urmă — sare în stânga, luând–o iute la picior. Primul, mai prinzând la curaj, caută să se strecoare, ţinând în dreapta, de–a gata, ceva învelit în hârtie. Câinele însă nu–l băgă în seamă, nu mişcă nici măcar din urechi. Stă monument, încremenit, nu alta!

O bătrânică, vrând şi ea să intre în magazin, se opreşte, se uită împăciuitoare la animal, face un pas mărunţel la dreapta şi–şi con-tinuă drumul, gâfâind.

O fetiţă, cu mămica de mână, observând câinele, se înseninea-ză la faţă, prinde a sări în sus, tot strigând:

— Mami! Mami!… Uite ce drăguţ!….Hai să–l luăm acasă!„Drăguţul“ nici să clipească din ochi.

„Mami“ îşi privi galeş copilul:— Nu se poate, pentru că nu–i al nostru!Fetiţa, scâncind, se îndepărtează. Băutorii de bere şed ţepeni,

cu sticlele la gură, indiferenţi la tot şi la toate. Eu continui să admir câinele.

Dar iată că apare şi stă-pâna frumuseţii de Pinsher. Cu două îngheţate în pungă. Coboară pe sărite treptele, se apropie, apucă lesa de pe gru-mazul anumalului:

— Hai!Câinele se ridică, o ur-

mează. La doi–trei metri de noi patrupedul se opreşte, se aşează, îşi ridică capul, cască, scoţându–şi limba.

— Chiar aici? întreabă du-duiţa. N–ai răbdare?

Câinele, cu ochi şi mai umezi, şi mai blânzi, şi mai prietenoşi, o priveşte fix.

Fata scoate din pungă o îngheţată, i–o întinde. Câine-le, bucuros, o linge — încet, delicat. Mă umflă din nou râsul: ia–te, bre, javră!… Tâ-năra stăpână muşcă şi ea din cealaltă îngheţată, alene, de parcă s–ar frige.

— Gata? se interesează ea, după ce câinele înghi-ţi ultima fărâmă. Se ridică, fata sloboade puţin mai în lung lesa şi urcă scările de la colţ. Sus, la intrare, câinele se opreşte, se lasă în coadă, stă-pâna deschide uşa unei secţii

de votare, pe care abia în acest moment am descoperit–o.— Hai! îl îndeamnă.Băutorii de bere de alături stau înmărmuriţi, cu ochii holbaţi,

guri căscate.— Ai văzut, bă? întreabă cel mai aproape de mine. Şi javra…

votează!…— Daaaa!… clătină din cap celălalt. Dresată, bre!… Da’ noi?

Ha–ha–ha!…— Păi, nu vezi? îl ghionti în coastă amicul, arătând la sticla

goală.M–am ridicat, am pornit. Pe drum mă tot gândeam la fată,

Pinsher, îngheţată şi la indivizii băutori de bere. Dresaţi şi ăştia, bă!…

Rustică

Azi, ţăranul de la noiNu mai are car cu boi,Dar, în frunte cu primarul,Satul are boi cu carul!

corNeliu berbeNte

Fabulă

Pus păstor un lup mai mare,Zise, invocând toţi sfinţii:— Turma asta de mioareO voi apăra cu dinţii!

alexaNDru cleNciu

Epigrama

Epigrama, ca s-o vezi,Te învăţ îndată trucul:E o capră cu trei iezi,Şi al patrulea e... lupul.

soriN olariu

Ţapul ispăşitor

Are vecin - un lup blănos,Nevastă - o căpriţă bună,Şi trei ieduţi, crescuţi frumos,Ce urlă uneori la lună.

floriN rotaru

Alice şi cârlige



Legenda lui Noe

Cam multe animale rareÎşi fac pe lumea asta joculStau patru ani la guvernareŞi-adio!... După ei - potopul!

corNeliu sofroNie

Javra

Animal plin de venin,Care stă în ascunziş,Pregătit-ca din seninSă te muşte pe furiş!

virgil petcu

Celor care au beţia vitezei

Când văd accidente, vere,Enervat întreb din nou:Cum de-atâţia cai putereSunt conduşi de-un singur bou?

ciupi răDulescu

Păduchi

E cea mai bună confirmareCă-nregistrăm un salt majorLa sporul de vieţuitoarePe cap de locuitor.

george petroNe

Despre masculii bovini

Boul azi s-a cununatDup-un ritual mai nou ;Taurul nu l-a urmatCă, de... el nu este bou!

florea ştefăNescu

Cine fură azi un ou

Cine fură azi un ou,După unele persoane,E, desigur, mare bou!Azi se fură milioane.

florea ştefăNescu

Cu pana la pălărie, cu puşca... la poezie

Prometeu, vulturul şi Dumitrache— Dumitrache, de câte ori să-ţi spun

să nu te mai joci aşa?— Cum, tati?— Nu mai fura bricheta din bucătărie

şi nu mai aprinde foi de hârtie, că poate ia foc locuinţa!

— Mă joc doar în cadă.— Poate faci la noapte pipi în pat…— Nu fac! Ăsta cine-i?— Aceasta este o statuie care-l înfăţi-

şează pe Prometeu.— Şi de ce-i dezbrăcat?— Pentru că se află la mare, legat de

o stâncă.— Spuneai că oamenii mari n-au voie

să-şi scoată slipul la plajă, că iau amendă de la salvamari.

— Aşa este, dar aici e vorba de o le-gendă.

— De ce li se ridică doar oamenilor mari statui?

— Pentru că ei au făcut ceva în viaţă, în semn de respect. Dar în cazul de faţă, Prometeu n-a existat cu adevărat. El se află doar în imaginaţia omului, este un perso-naj mitologic.

— Atunci lui de ce i-au făcut statuie?— Pentru că şi Prometeu, ca şi tine, a

furat bricheta lui Jupiter şi a venit pe Pă-mânt să aprindă focul.

— Şi l-au pedepsit părinţii?— Nu avea părinţi, Dumitrache.— Eh, nu avea părinţi! Nu-mi spune că

l-a adus barza…— Poate că avea părinţi, dar nu ei l-au

legat.— Dar cine?— Jupiter.— Ăsta cine mai e?— Un zeu, adică un alt personaj ima-

ginat de om.— Nu se poate, vino să vezi ce sfoară

şi ce nod are.— Păi, dacă l-a legat…— Cine??— Jupiter, măi!— Cineva imaginar nu poate face nod!

Aşa îmi spune mami când visez urât… Şi pasărea asta ce este?

— Un vultur uriaş pe care l-a pus Ju-piter să-i mănânce ficatul lui Prometeu tot ca pedeapsă. Ştii ce-i ăla un vultur? Vultu-

rul este un avocat bătrân, aşa spune mami.— Nu, Dumitrache, vulturul este o pa-

săre de pradă.— Ca vrabia?— Ca ea, dar mai mare.— Ca gâsca?— Un pic mai mare.— Ca barza?— Cam aşa, însă vulturul este o pasăre

cu cioc scurt, dar puternic şi cu gheare as-cuţite. Ea se hrăneşte cu stârvuri, şoareci, şerpi, iepuri şi păsări mici.

— Şi cu ficat!— În cazul de faţă şi cu ficat.— Mie nu-mi place ficatul prăjit…— Ăsta este ficatul lui Prometeu! Uită-

te la el, urlă de durere…— Săraca pasăre, să fie obligată să mă-

nânce în fiecare zi ficat!— Dacă mai furi bricheta lui mami, ca

Prometeu ajungi: legat de stâncă şi cu fica-tul mâncat!

— Eh, tati! Mai bine ca Prometeu, de-cât ca bietul vultur…

soriN teoDoriu



ştiAţi că...

Anterior se credea că cimpanzeii sunt singurii re-prezentanţi cu adevărat in-teligenţi ai regnului animal. Cu totul altceva denotă datele recente. Zoologi comunică o informaţie interesantă despre peştele păstrăv care, chipurile, poate concura cu cimpanzeii în materie de capacităţi men-tale. Desigur, peştele nu poate fi învaţat să vorbească sau să scrie, dar şi el este capabil de multe.

Savanţii susţin că păstrăvul poate comunica nu numai cu semenii lui, dar şi cu alţi repre-zentanţi ai lumii subacvatice. In pofida dimensiunii reduse a creierului, ei sunt compani-oni şi organizatori minunaţi la o partidă de vanatoare. Pentru căutarea efectivă a hranei păs-trăvii aplică abilităţile lor, ba-zate pe sociabilitate.

Astfel, micuţul păstrăv poate stabili contacte cu mu-rena, reprezentant al anghi-lelor, peşti având o formă asemănătoare cu a şarpelui. În acest caz, asociaţii bagă în boale nu doar plevuşca, dar şi un vânat mult mai mare. Păstrăvul urmăreşte victima şi i–o arată murenei, cunos-cute pentru muşcătura sa ve-

ninoasă şi caracterul agresiv. Murena îşi face mai departe meseria. Captura este întot-deauna împărţită de asociaţi în două părţi egale. 10 ani în urmă, savanţii au stabilit că cimpanzeii se pot coopera în căutarea hranei, dar nu întot-odeauna aceste tovărăşii se încununează de succes, de-oarece maimuţele asociate nu pot repartiza colegial rolurile. Nici captura nu o pot împărţi frăţeşte. Partea leului oricum revine liderului — celui mai puternic membru al haitei.

Alexander Weil, autor al studiului respectiv şi zoolog la Universitatea din Cambridge,

susţine că, în pofida faptului că creierul pastravului este mic de tot, acesta este capabil

să organizeze vânătoarea şi să repartizeze rolurile tuturor participanţilor. Păstrăvul de mărgean este în stare să stea cu capul în jos, pentru a indica murenei locul, în care se află prada. De asemenea, păstrăvul mai ştie cum să distingă un partener cu experienţă de unul incapabil.

Weil susţine că peştele, înainte de a intra în contact cu un animal de pradă, evaluează abilităţile acestuia din urmă. Mai mult ca atât: păstrăvii, o perioadă de timp destul de îndelungată, monitorizează performanţele vânătoreşti ale viitorului candidat la funcţia

de partener. Lăsând la o parte considerentul ce ţine de cre-ierul mic, savanţii sunt pur şi

simplu încântaţi de capacită-ţile organizatorice ale păstră-vului.

„Deşi creierul mamife-relor, desigur, este mult mai mare, decât al peştelui, dimen-siunea nu poate fi unica cir-cumstanţă care ar conta, astfel că noi suntem încă departe de a înţelege pe deplin fenomenul care se numeşte creierul de peşte şi faptul la ce sunt capa-bili aceştia“, — subliniază Weil.

Vă reamintim că păstră-vul este un peşte de apă dul-ce, până la 50 cm, însă există, la fel, şi exemplare mai mari. Culoarea lui poate fi foarte diferită. În principal, culorile păstrăvului variază de la ver-de–suriu până la roşu închis, iar abdomenul şi spatele sunt acoperite de mici pete de un albastru viu. Păstrăvul poate dezvolta o viteză maximă de şaisprezece kilometri pe oră, în timp ce viteza de deplasare a majorităţii altor peşti de apă dulce nu depăşeşte nouă kilo-metri pe oră. Fiind atacat de alţi peşti de pradă, păstrăvul ţâşneşte din apă la o înălţime de doi metri, dezvoltînd în acest moment o viteză de până la 30 kilometri pe oră.

...păstrăvul e mai inteligent ca maimuţa?

Muzeul Agriculturii Ungare care este cel mai mare muzeu de agricultură din Europa. El este găzduit de castelul Vajda-hunyad de pe insula Szechenyi în Varosli-get, Budapesta într–o clădire remarcabilă. Clădirea a fost ridicată iniţial pentru Ex-poziţia Mileniului din 1896. După expo-ziţie imobilul a fost folosit pentru acest muzeu începând cu 1897. Muzeul include mai multe expoziţii: „Istoria agriculturii

ungare de la începuturi şi până în 1945“, “ Evoluţia domesticii animalelor“, „Vânătoa-rea“, „Silvicultura“, „Viţa–de–vie şi vinul maghiar în Europa“, „Istoria pescuitului în Ungaria“, „Valorile naturale şi conservarea mediului“ şi „Regatul plantelor“. Expoziţia „Vânătoarea“ este situată la primul etaj al aripii gotice al castelului şi cuprinde mai multe încăperi. Prima mare cameră pre-zintă istoria vânătorii în Ungaria de la ve-nirea ungurilor în Bazinul Carpatic şi până

în prezent. Expoziţia începe cu panouri amplasate de–a lungul şirului de ferestre, expunând istoria activităţilor cinegetice în ordine cronologică, inclusiv cu amprente medievale şi moderne, imagini, picturi din secolul al XVIII–lea şi fotografii de la sfârşitul secolului al XIX–lea. Sub panouri sunt vitrine ce prezintă un studiu scurt al armelor de vânătoare de la arbaletă la puşcă automată, precum şi instrumentele de vânătoare (pumnale, cuţite, flacoane cu pulbere, instrumente pentru producerea cartuşelor şi alte echipamente).

Interiorul altei camere expune viaţa vânătorului din clasa de mijloc a societăţii ungare prin mobilarea odăii în stilul ani-lor de la sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX cu ustensilele şi mobilierul

specific acelei epoci.Camera de colţ este o absidă nu doar

arhitectural, ci şi sanctuarul expoziţiei, de asemenea. Acest lucru se exprimă prin trofeele care au obţinut recorduri mondia-le expuse în odaie.

Sala mare prezintă vânătoarea moder-

nă. Atmosfera caracteristica de vânătoare se bazează pe amenajarea interioară a în-căperii: coarne de cerbi şi căprioare care

au obţinut aurul la diferite concursuri. Aceste piese sunt elementele reprezen-tative ale colecţiei muzeului. De aseme-nea în sala mare — spectacolul trofeelor continuă la peretele opus al sălii mare: un grup de cerb excelent taxidermaţi, trofee de mistreţi şi mufloni, coarnele originale ale cerbului din Martonvásár care a deţi-nut recordul mondial timp de 18 ani, între anii 1965 şi 1983.

Ultima parte a expoziţiei cinegetice „Vânătoare în artă“ a fost deschisă în ro-tonda mică dintre expoziţia de vânătoare şi de pescuit. În această cameră sunt expu-se lucrările mai multor artişti maghiari, cu trei excepţii toate sunt contemporane. Pe un şevalet separat este tabloul neterminat „Mistreţii“ al vânătorului şi pictorului de renume mondial, Pal Csergezan (1924 — 1996).

selecţia CRistina Ciobanu,Institutul de Ecologie şi Geografie a AŞM

Expoziţia „Vânătoarea“ din Muzeul agriculturii ungare

Vestigii europene

Magazinele de arme ale SVPM


Adresele magazinelor SVPM:mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelorTel. de contact:022 24 20 53; 079054705

Stimate vânător!Procurând arme şi muniţii în magazinele SVPM, banii domniilor voastre rămân în societate, contribuind astfel la dezvoltarea vânatului în Moldova.



Adresele magazinelor SVPM:mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelorTel. de contact:022 24 20 53; 079054705

Vânătorul şi Pescarul Moldovei - agvps.roagvps.ro/docs/VPM septembrie 2015.pdf · avizul...

Documents

Transcript of Vânătorul şi Pescarul Moldovei - agvps.roagvps.ro/docs/VPM septembrie 2015.pdf · avizul...