Sezonul de vânătoare: proiecte, hotărâriagvps.ro/docs/VPM august 2015.pdf · e că cei urcaţi...

• Ordinul cu privire la sezonul de vânătoare 2015—2016

• Încotro mergem?• Fazanul pe care ni-l

dorim

ISSN

977

1857

4505

08

Revistă lunaRă de infoRmaRe nr. 8 (62) ◆ august 2015

Sezonul de vânătoare: proiecte, hotărâri

Vânătorul şi Pescarul Moldovei

Ministerul MediuluiAgenţia „Moldsilva“

Societatea Vânătorilorşi Pescarilor din Republica Moldova

ISSN 9771857450508

Vânătorul şi Pescarul Moldoveirevistă lunară de informare

Serie nouă în limba română

Adresa: MD-2005, mun. Chişinăustr. Şipotelor 2, et. 3

tel./fax: /373 22/ 24 20 27e-mail: [email protected]

Index: 32876

COnSiliul de redaCţie

Oleg CIOCOI, preşedintele Consiliului Republican al SVPM

Alexei PALANCEAN, dr. în biologieVadim NESTEROV, doctor veterinar

(România)Andrei MUNTEANU, dr. în biologieDumitru GALUPA, dr. în economie,

director ICAS

eChipa redaCţiei

Ionel CĂPIŢĂ, redactor-şefConstantin BÂRCĂ, redactor-şef adjunct

Igor GROSU, secretar responsabilVeronica VLĂDESCU,

redactorValeriu BUSUIOC, redactor-traducător

Alexandru BOSTAN, designer

Manuscrisele expediate pe adresa redacţiei nu se înapoiază autorilor.

De conţinutul materialelor sunt responsa-bili autorii. Ele nu reflectă în mod obliga-

toriu opinia, poziţia redacţiei.Retipărirea oricărui material este permisă

doar cu acordul redacţiei.

Continuă abonarea la revista VPMIndex: PM32876

Costul unui exemplar – 12,5 lei

Luna lui gustar, în mediul cinegetic moldav, poposeşte şi cu un început de se-zon de vânătoare — eveniment însemnat în viaţa şi munca de zi cu zi a peste 15 mii de membri ai SVPM, dar nu numai. De deschiderea acestui sezon beneficia-ză mulţi, iar pe parcursul vânătorii sunt soluţionate zeci de probleme privind ges-tionarea fondului, conservarea vietăţilor, asigurarea activităţilor pe tot ansamblul agricol, acvatic, silvic etc. La acestea se adaugă şi echilibrarea raţională a rapor-tului mediu-ecologie, vânat-prădători, pericol şi îmbolnăviri, profilaxie şi per-spectivă.

Am scris „început de sezon de vână-toare“? Da, numai că acest „început“ s-a dovedit a fi oarecum anevoios, clădit pe un proiect de hotărâre de Guvern. Ela-borarea acestui document (în condiţii-le când Executivul şi-a dat demisia) i-a revenit Ministerului Mediului. Ulterior, actul oficial propriu-zis (proiectul de hotărâre) a ajuns şi pe biroul conducerii Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova.

Pe 8 iulie 2015, Consiliul Republican al SVPM a convocat o şedinţă extraordi-nară, la care a fost invitată şi la care a par-ticipat o echipă a ministerului de resort. Ordinea de zi a cuprins nu doar proiectul de hotărâre privind deschiderea vână-torii, ci şi cel de modificare a anexei nr. 1 la Legea regnului animal, legat nemij-locit de sezonul şi activitatea cinegetică, în general. Reprezentantul ministerului a pus accent pe faptul că subdiviziunile teritoriale ale SVPM trebuie să încheie

contracte cu proprietarii de terenuri. De-claraţia, însă, a învolburat sala şi spiritele. Reprezentanţi ai subdiviziunilor teritori-ale din toate raioanele, membri ai SVPM, au remarcat un şir de carenţe, inexactităţi, lipsa argumentelor întemeiate, necunoaş-terea specificului şi practicii din dome-niu, inoportunitatea proiectului respectiv care, în consecinţă, ar putea duce la agra-varea situaţiei în gestionarea gospodăriei cinegetice.

— Da, încheierea unor astfel de con-tracte ar fi o treabă bună, poate. Dar cum? Având o legislaţie nici pe departe pusă gospodăreşte la punct? De haos şi

dezordine ar trebui să scăpăm, întâi şi în-tâi! s-au dat cu părerea dnii Oleg Ciocoi, preşedintele CR al SVPM, Ion Pădureţ, Nicolae Andrieş, Andrei Poparcea, Victor Ciobanu, membri ai Consiliului.

— În iureşul a mii de probleme ne-soluţionate, cu terenuri fărâmiţate, mul-te rămase înregistrate după proprietari decedaţi, cu „moştenitori“, fiice şi feciori plecaţi peste hotare, cum să închei con-tracte? întrebă, retoric, Gheorghe Grosu, managerul Subdiviziunii Teritoriale Ialo-veni a SVPM.

Reacţia s-a produs în lanţ. Zeci de voci au protestat, subliniind că semnarea unor astfel de contracte cu persoanele juridice şi fizice, practic, este imposibilă: noi avem o legislaţie în vigoare, care, pe alocuri, e depăşită, nu e ajustată la cea eu-ropeană, dar nici nu e respectată de toţi, cu stricteţe, inclusiv de unii demnitari de stat. „Judecata“ vânătorului, însă, e sim-plă — cine încalcă, să fie tras la răspun-

Sezonul de vânătoare: proiecte, hotărâri

/ Nr. 8 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 1

dere, conform legii, iar dacă proprietarul de teren aduce prejudiciu gospodăriei ci-negetice, de asemenea, să răspundă! Alta e că cei urcaţi în Jeep-uri, înarmaţi până în dinţi, cei care brăzdează câmpurile ce nu le aparţin, distrug, împuşcă tot ce le nimereşte în cale, în majoritatea absolută a cazurilor scapă basma curată. Doar că pot fi amendaţi cu sume iluzorii, pe care le achită, zâmbesc şi… măcelăresc natu-ra mai departe. Mai mult: nici consiliile administraţiilor locale nu acţionează de fiecare dată conform legii, se eschivează de la combaterea braconajului, truda şi riscul (nu rareori — chiar cu viaţa!) fiind puse pe umerii managerilor, paznicilor de vânătoare.

La tema contractelor cu proprietarii de terenuri s-au referit şi dr. prof. Andrei Munteanu, dr. conferenţiar Anatol Savin — oameni de ştiinţă care nu din auzite cunosc domeniul cinegetic şi nu de o zi-două îşi aduc obolul pe acest tărâm. Domniile lor au venit cu exemple con-crete, date ştiinţifice, acumulate pe răbo-jul anilor, argumente în baza cercetărilor, evaluărilor pe teren, aprecierii „pe viu“ a situaţiilor din cinegetica de mai ieri, dar şi cea de azi. În consecinţă, proiectul pri-vind modificarea anexei cu pricina a fost respins, ca fiind lipsit de suport ştiinţi-fic, necesitate argumentată, practic — de nerealizat. Argumentul „forte“, înaintat de Ministerul Mediului, cum că prin contractele încheiate se apără interesele proprietarului de teren, nu ţine, dat fiind faptul că aceste interese sunt asigurate şi apărate de legislaţia în vigoare a Republi-cii Moldova — Cod civil, administrativ, funciar, penal etc. Da, în ţările Europei întocmirea unor astfel de contracte e fi-rească, se încadrează legal, numai că…

— Noi încă nu am atins acel nivel de administrare, ca în Europa! răsună o voce, din sală. Haideţi, mai întâi, să fa-cem ordine, apoi să venim cu proiecte, hotărâri, contracte…

Constatări în aceeaşi cheie s-au fă-cut şi pe marginea proiectului Hotărârii privind deschiderea vânătorii în sezonul 2015 — 2016. Indiscutabil, acest pro-iect a fost întocmit de echipa Ministe-rului Mediului în temeiul mai multor legi, norme, date statistice — s-a mun-cit mult, mai pe scurt. Dar, examinând minuţios acest proiect, s-a constatat că la elaborarea lui nu s-a ţinut cont de ar-gumentele savanţilor de la Academia de Ştiinţe a Moldovei, dar nici de cele ale SVPM.

Bunăoară, ministerul propune anu-mite interdicţii pentru desfăşurarea vână-torii la păsările acvatice, făcând trimitere la Directiva 2009/147 CE privind conser-varea păsărilor sălbatice. Membrii SVPM le-au considerat ca fiind neîntemeiate, in-ventate, fără motiv serios. În Directivă nu se vorbeşte despre o interdicţie la organi-zarea vânătorii la păsări acvatice, ci doar este reglementată ordinea desfăşurării acesteia, cu respectarea tuturor principi-ilor. Mai mult ca atât: în art. 7, pct. 1, 2 şi 3, se vorbeşte direct despre posibilitatea desfăşurării vânătorii la păsările acvati-ce, iar în anexa 2 sunt indicate speciile. Interdicţia de a vâna se referă doar la perioada înmulţirii, adică la perioada de primăvară, când vânătoarea în Moldova este interzisă. Conform datelor Fondului Mondial pentru Natură, numărul unor specii de păsări acvatice este în creştere şi nu sunt supuse niciunui pericol. Este vor-ba despre rața mare, rața cârâitoare, rața

mică, rața lingurar, rața pestriță, rața cu cap castaniu, gârlița mare, gâsca de vară, gâsca de semănătură. Este de neînțeles de ce la categoria „interzise spre vânătoare“ au fost incluse lişița şi găinuşa-de-baltă, componența numerică a cărora creşte pe an ce trece. Astfel, prin excluderea din proiect a acestor specii de păsări acvatice, lişiței, găinuşei-de-baltă şi culicii, în text ar trebui să fie adăugate termenele de vâ-nătoare: păsări acvatice (rața mare, rața cârâitoare, rața mică, rața lingurar, rața pestriță, rața cu cap castaniu) — de la 15 august până la 31 decembrie 2015; gâşte (cu excepția gârliței mici şi gâştii cu piept roşu) — de la 1 octombrie până la 31 de-

cembrie 2015; culici (nagâțul comun, si-tarul de pădure, becaţina mică) — de la 15 august până la 1 noiembrie 2015.

Reglementarea vânătorii se face nu prin introducerea interdicţiilor, ci în te-meiul aplicării anumitor măsuri ce ar contribui la conservarea şi reproducerea animalelor sălbatice, inclusiv a păsărilor. În aceste măsuri s-ar încadra, de exem-plu, permiterea vânătorii doar la anumite specii de păsări acvatice, operarea cu ter-menele de deschidere şi închidere a vână-torii, reducerea termenelor de vânătoare, interzicerea vânătorii în locurile de pasaj şi odihnă a păsărilor migratoare ş. a. m. d. Cu părere de rău, însă, ministerul nu a dorit să meargă pe această cale, consi-derând că prin interzicerea vânătorii la păsările acvatice rezultatele se obţin cu mult mai uşor.

Interdicţia de a vâna iepurele, de asemenea, ar avea un şir de consecinţe negative, cum ar fi: extinderea bracona-

jului, creşterea numărului de prădători şi atacuri din partea lor asupra anima-lelor sălbatice şi domestice etc. Pornind de la tendinţa de a menţine creşterea populaţiei iepurilor, în condiţiile vână-torii (pentru recoltare se propun nu mai mult de 13%), cinegeticienii consideră că desfăşurarea vânătorii la iepure trebuie să fie permisă cu condiţia recoltării în continuare a prădătorilor, consolidarea pazei spaţiilor, respectarea strictă a limi-telor de vânat pentru fiecare raion, fond cinegetic, crearea „zonelor de linişte“ în-chise pentru vânătoare pe cel puţin 20% din terenuri, aplicarea pe larg a măsurilor biotehnice. / continuare în pag. 2

2 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 8 • 2015 /

Conform date-lor evidenţei din ultimii ani, numărul ie-purilor în terenurile de vânătoare, gestio-nate de SVPM, creşte evident. Astfel, dacă în 2012—2013 numărul total din toamnă a fost de circa 90 mii, în 2014—2015 aces-ta a crescut până la 100 mii. Evaluarea de primăvară din anul curent, efectuată în toate fondurile cinegetice ale republi-cii, demonstrează că numărul iepurilor de primăvară e de 73,4 mii exemplare, în toamnă ajungându-se la 110 mii. De-claraţia privind necorespunderea numă-rului iepurilor din primăvară faţă de cel relativ optim, indicat în Concepţia dez-voltării gospodăriei cinegetice, aprobată de Parlament (în 1997!), deci, nu poate fi acceptată: aceste propuneri s-au făcut în baza rezultatelor privind bonitatea tere-nurilor cinegetice în perioada anilor 80-90 ai secolului trecut şi au rămas actuale

cu condiţia menţinerii şi îmbunătăţirii în continuare a acestor poziţii. Schimbările sociale, politice şi economice din societa-te, care s-au produs în ultimii 20 de ani, spre regretul nostru, şi-au lăsat ampren-ta şi pe starea spaţiilor cinegetice, o parte dintre care a degradat, altă parte s-a mo-dificat. Cu alte cuvinte, referirea la cifrele din Concepţie trebuie făcută cu precauţie, ţinându-se cont de schimbările care s-au produs. Totodată, nu putem spune că nu-mărul de 100 — 110 mii de iepuri în re-publică e critic şi că unica soluţie privind menţinerea populaţiei lor este închiderea vânătorii, ca măsură extraordinară. Vâ-nătoarea a avut loc şi în anii trecuţi, când numărul lor era mai mic faţă de actualul, dar din contul ocrotirii şi altor măsuri, întreprinse de SVPM, aplicarea marca-jelor de evidenţă a animalelor recoltate, respectarea strictă a limitei vânatului, nu-mărul iepurilor de câmp an de an creşte.

Interdicţia vânătorii niciodată nu a fost o măsură eficientă pentru a spori vânatul. Ca exemplu poate servi interdicţia vână-rii căpriorului, care acţionează circa 20 de ani şi care nicidecum nu a contribuit la creşterea numărului de exemplare.

Referindu-se la termenele de desfăşu-rare a vânătorii la vulpe (de la 15 august 2015 până la 28 februarie 2016), membrii SVPM au menţionat că limitarea până la 28 februarie este una eronată şi e pasibi-lă modificărilor. Situaţia privind compo-nenţa numerică a vulpii devine una ex-traordinară, în condiţiile căreia adoptarea unor măsuri de ordin general de limita-re a creşterii populaţiei este insuficientă. Potrivit datelor evidenţei de primăvară a efectivului de vulpi pe terenurile de vână-toare deschise constituie 18—22 exempla-re la 1000 ha, ceea ce înseamnă că indicele optim este depăşit de zece ori. Situaţia se

va înrăutăţi şi mai mult spre toamnă, când componenţa numerică a vulpii va creşte până la 25—28 exemplare la 1000 ha din contul pontei de primăvară. Rezultatele din ultimii ani demonstrează că în peri-oada vânătorii sunt recoltate circa 5—6 mii de vulpi. În această situaţie extraor-dinară, limitarea perioadei de desfăşurare a vânătorii la vulpe până la 28 februarie, este nejustificată şi va avea repercusiuni serioase, inclusiv majorarea numărului de animale bolnave de rabie, cu toate conse-cinţele nefaste pentru populaţiile de ani-male sălbatice şi domestice. Reieşind din cele expuse, CR al SVPM a propus ca ter-menul de desfăşurare a vânătorii la vulpe să fie stabilit de la 15 august 2015 până la 28 aprilie 2016.

Termenul desfăşurării vânătorii pe terenurile cinegetice preponderent ne-împădurite, conform proiectului propus de Ministerul Mediului, este stabilit doar

pentru zilele de sâmbătă, duminică şi zi-lele de sărbătoare. În opinia membrilor SVPM şi a oamenilor de ştiinţă, această limitare este una artificială. Ea lezează în mod direct drepturile gestionarului cine-getic, e o revenire la sistemul sovietic de administrare, când vânătoarea era permi-să doar în zilele de odihnă. Practica ţărilor europene, inclusiv a României, însă, de-monstrează că gestionarul cinegetic este în drept să stabilească autonom zilele de desfăşurare a vânătorii la anumite specii de vânat, reieşind din circumstanţe. Nici Legea regnului animal nu obligă Guvernul să limiteze desfăşurarea vânătorii pe zilele săptămânii, cum se stipulează în proiect. Interdicţia de desfăşurare a vânătorii în zilele de sâmbătă şi duminică pentru lu-crătorii scriptici ai societăţii (cinegeticieni şi paznici de vânătoare), care înfăptuiesc controlul asupra respectării regulilor şi ordinii, îi exclude din procesul vânăto-rii propriu-zise. În Ucraina soluţionarea problemei rezidă în stabilirea aşa-numitei zile a paznicilor de vânătoare, adică a unei zile pe săptămână, când participarea şi desfăşurarea vânătorii este permisă doar acestor persoane. Limitarea pe zile a des-făşurării vânătorii (sâmbătă şi duminică) nu permite nici participarea la vânătoare a persoanelor străine. Astfel se ridică o barieră artificială pentru aceste persoane care doresc, de rând cu participarea la vâ-nătoare, să cunoască natura şi obiceiurile, tradiţiile şi cultura poporului nostru — motiv şi acesta, ca punctul respectiv din proiectul de hotărâre sus-menţionat.

Concluzia la care s-a ajuns — urmare a respingerii proiectelor respective — a fost ca pregătirea variantei finale să se facă cu participarea specialiştilor Ministerului Mediului, SVPM şi oamenilor de ştiinţă, pentru elaborarea unor decizii definitive. Ar fi cu mult mai raţional, mai bine, mai eficient!

CoNstaNtiN BÂRCĂ

P.S.: După consumarea evenimentului privind proiectul Hotărârii Guvernului (demisionar) despre deschiderea sezo-nului de vânătoare 2015—2016, ne gân-deam să-l trecem cu vederea, să nu ne mai oprim la el, dar… acesta, răspândindu-se pe pagini de ziar şi emisiuni TV, cu o mare rezonanţă, am găsit de cuviinţă să-l aşternem pe hârtie — aşa, cum a început, cum s-a desfăşurat, cum s-a sfârşit. Pentru istoria cinegetică de la noi — constatarea unui cititor-vânător, poate că şi pescar.

C.B.

începutul în pag. 1 /


În conformitate cu articolele 9, 33, 34 ale Regulamentului gospo-dăriei cinegetice (Anexa nr. 1 la Legea regnului animal Nr. 439–XIII din 27.04.1995), Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 495 din 12 august 2015,

ORDON:

1. Vânătoarea în sezonul 2015 — 2016 se efectuează în terenurile de vânătoare gestionate de SVPM, în baza carnetului de vânător cu însemn holografic pentru anul 2015, fişei de recoltare şi permisu-lui de portarmă.

2. Membrii de onoare ai SVPM participă la vânătoare în baza carne-tului de Membru de onoare al SVPM cu nota de achitare a cotizaţiilor pe anul 2015, fişei de recoltare şi permisului de portarmă.

3. Candidaţii în membri ai SVPM participă la vânătoare în baza carne-tului de candidat, fără dreptul de a purta armă şi de a pretinde la trofeu.

4. Sunt stabilite următoarele termene de vânătoare şi cote de re-coltare a speciilor de animale:

porumbei — de la 15 august până la 18 octombrie 2015 in-clusiv, în zilele de sâmbătă, duminică şi de sărbători nelucră-toare (art.111 CM al RM) cu cota de recoltare pentru un vânător de 15 exemplare într–o zi de vânătoare; se interzice împuşcarea porumbeilor pe liniile de telecominicaţii, acoperişuri şi în locurile de depozitare a cerealelor (arii);

prepeliţe — de la 15 august 2015 până la 11 octombrie 2015 inclusiv, cota de recoltare pentru un vânător fiind de 15 exem-plare într–o zi. Vânătoarea la prepeliţă va fi efectuată individual sau în grup de până la 3 vânători la un câine de specie brac, retrie-ver sau spaniel, înregistrat la SVPM, care eliberează şi un paşaport pentru câinele de vânătoare, în zilele de sâmbătă, duminică şi de sărbători (art.111 CM al RM), în baza permiselor speciale, eliberate în subdiviziunile teritoriale (ST) individual pentru fiecare parti-cipant, cu respectarea strictă a hotarelor terenurilor indicate în per-mise. Posesorii câinilor de vânătoare poartă răspundere personală pentru pagubele cauzate fondului cinegetic de stat de către câinii lor. Înainte de a pleca la vânătoare, participanţii sunt obligaţi să concretizeze şi să coordoneze cu managerii subdiviziunilor teritoriale ale SVPM hotarele fondului de vânătoare permis, prin autentificarea permisului cu ştampila managerului. Vâ-nătoarea la prepeliţă fără câini este interzisă;

fazan — de la 3 octombrie 2015 până la 10 ianuarie 2016 inclusiv, în zilele de sâmbătă, duminică şi de sărbători (art.111 CM al RM), în terenurile de vânătoare gestionate de SVPM, în toate subdiviziunile teritoriale, cu excepţia ST Bălţi, Briceni şi Drochia. Vâ-nătoarea se efectuează în grup sub conducerea şefului, numit de managerul ST, în baza permisului special, eliberat de SVPM, în care sunt indicate cota de recoltare şi sectorul terenurilor de vânătoare. Vânătoarea se va desfăşura cu respectarea strictă a hotarelor tere-nurilor indicate în permis. Permisul de vânătoare la fazani pentru persoanele din alte localităţi se eliberează în baza delegaţiilor de la locul de evidenţă a vânătorilor.

în perioada 15 august 2015 — 10 ianuarie 2016 inclusiv, la vână-toarea de păsări sălbatice se permite împuşcarea vulpilor. Cota vâ-natului la vulpi nu este limitată.

vulpi în vizuină — de la 1 ianuarie 2016 până la 28 februarie 2016 inclusiv, se efectuează în terenurile de vânătoare atribuite SVPM, sâmbătă, duminică şi de sărbătoare nelucrătoare (art.111 CM RM) cu folosirea câinilor de vizuină testaţi, în grup de până la 3 persoane la un câine, în baza permisului special, eliberat de chi-nologul SVPM posesorului câinelui de vânătoare. Cota de recoltare

este nelimitată. Înainte de ieşirea la vânătoare, posesorii de câini sunt obligaţi să coordoneze, în prealabil, cu managerii subdiviziunilor teritoriale ale SVPM locul unde se va desfăşu-ra vânătoarea, hotarele fondurilor, permise pentru efectua-rea acesteia;

vulpi în desişuri de papură şi arbuşti — de la 1 ianuarie 2016 până la 28 februarie 2016 inclusiv — sâmbăta, duminica şi în zile de sărbătoare nelucrătoare (art.111 CM al RM), cu folosirea câinilor de vânătoare de diferite rase, înregistrate la SVPM. Locul şi timpul exercitării vânătorii colective necesită să fie coordonat pre-ventiv şi în mod obligatoriu cu managerul subdiviziunii teritoriale a SVPM, unde va fi efectuată vânătoarea;5. În timpul vânătorii, în mod obligatoriu, se efectuează recoltarea

vulpilor, şacalilor, câinilor şi pisicilor hoinare, precum şi a ciorilor grive şi coţofenelor.

6. Participanţii la vânătoare în zona de frontieră (10 km) sunt obli-gaţi să aibă permis de aflare şi vânătoare, eliberat de Departamentul poliţiei de frontieră. Vânătoarea în perimetrul mai mic de 500 m de frontieră este interzisă.

7. Managerii subdiviziunilor teritoriale ale SVPM de comun acord cu preşedinţii consiliilor teritoriale:

7.1. Vor aduce la cunoştinţa tuturor vânătorilor prezentul ordin prin intermediul preşedinţilor colectivelor primare şi mass–media.

7.2. Vor convoca preşedinţii colectivelor primare, obligându–i să aducă la cunoştinţă tuturor vânătorilor, prin semnătură personală, re-gulile de securitate în privinţa armelor de foc, organizării vânătorii şi respectării normelor sanitar–veterinare, termenele şi limitele de recol-tare a vânatului.

7.3. În scopul evidenţei efectivului dobândit, vor conlucra cu preşedinţii colectivelor primare pentru ca aceştia să informeze săp-tămânal, în zilele de luni, despre rezultatele vânătorii în fondurile de vânătoare gestionate.

7.4. Vor efectua controlul asupra respectării regulilor, termene-lor de vânătoare şi cotei stabilite de recoltare, precum şi a legislaţiei ecologice, de comun acord cu colaboratorii Ministerului de Interne şi Inspectoratului Ecologic de Stat.

7.5. Ordinul privind deschiderea sezonului de vânătoare 2015 — 2016 urmează a fi publicat în revista VPM şi pe site–ul SVPM. În mod obligatoriu vor fi afişate public pe tabla de informaţie a oficiului SVP teritorial: prezentul ordin, orarul de lucru al managerilor, zilele de au-dienţă a cetăţenilor, telefoanele de contact ale ST şi direcţiei SVPM, inspectoratului ecologic şi inspectoratului de poliţie raionale.

7.6. Vor informa imediat conducerea SVPM despre toate cazurile excepţionale.

7.7. Vor prezenta săptămânal, în zilele de miercuri, între orele 8:00 şi 12:00, informaţia cu privire la cantitatea vânatului recoltat în subdi-viziune la tel/fax: (022) 220407.

7.8. Vor elabora informaţia de sinteză cu privire la bilanţul recoltării păsărilor sălbatice şi mamiferelor nu mai târziu de 20 ianuarie 2016, pe care o vor expedia la tel/fax: (022) 220407.

8. În corespundere cu stipulările Contractului colectiv de muncă al colaboratorilor SVPM, se modifică orarul de activitate al manageri-lor subdiviziunilor teritoriale ale SVPM. De pe data de 15 august 2015 se stabilesc zile nelucrătoare marţi, joi în loc de sâmbătă şi duminică până la 1 martie 2016.

9. Responsabilitatea pentru executarea prezentului ordin revine managerilor subdiviziunilor teritoriale ale SVPM şi managerului princi-pal al SVPM, Mihail Şcebliuc.

Director sVPM simion istRati

ORDINUL nr. 16-A din 14 august 2015

CU PRiViRE La sEZoNUL DE VÂNĂtoaRE 2015—2016



Literatura de specialitate, dar şi prac-tica gestionării gospodăriei cinegetice su-gerează că interzicerea vânării anumitor specii este binevenită ca o măsură excep-ţională şi extraordinară, care neapărat trebuie să fie însoţită de acţiuni suplimen-tare pentru protecţia speciei respective, de promovarea unui întreg spectru de activi-tăţi biotehnice, care ar asigura conservarea şi creşterea numerică a speciei.

Trebuie să ţinem cont de faptul că, de rând cu influenţa vânătorii asupra faunei cinegetice, există şi alţi factori care con-diţionează scăderea numerică a speciei, cum ar fi braconajul, prădătorii dăunători, utilizarea substanţelor chimice în agricul-tură, factorii climatici etc. Dar cu ei cum rămâne? Interzicerea utilizării pesticidelor în agricul-tură este practic imposibilă! Nu avem suficiente legi eficiente, dar nici cele existente nu funcţionea-ză într-atât, încât să putem opri vandalizarea terenurilor de vâ-nătoare de către braconieri! Sau poate vom interzice prădătorilor dăunători să mănânce animalele protejate?

De ce oare cei care emit in-terdicţii pentru vânători, nu doresc să vadă şi această parte a medaliei? De ce oficialii de la Ministe-rul Mediului, care au interzis desfăşurarea vânătorii, nu propun luarea unor măsuri urgente la nivel de program de stat pen-tru a reduce factorii negativi, specificaţi mai sus, care au impact asupra iepurelui cu pricina? Se pare că, scopul urmărit este niţel altul. Interzicând vânătoarea, slujba-şii ministeriali au temei să raporteze: uite, am mai făcut un pas în vederea protecţiei vânatului!

Dacă citim cu mai multă atenţie Nota informativă a Ministerului Mediului la proiectul Decretului guvernamental cu

privire la deschiderea sezonului de vână-toare 2015—2016, apoi găsim trimiteri la diferite convenţii, directive, acorduri eu-ropene privind paza şi protecţia animale-lor sălbatice. Atâta doar că nimeni nu va găsi în aceste documente referinţe la in-terzicerea vânătorii. Directivele europene prevăd crearea unor condiţii ce ar favoriza cuibăritul păsărilor, reproducerea, migra-ţia, odihna lor etc., inclusiv reglementa-rea vânătorii ca unul dintre factorii care contribuie la realizarea acestor obiective. Atenţie — reglementarea vânătorii, dar nu interzicerea acesteia.

Exprimându-mă împotriva ideii de a interzice vânătoarea, aş dori să mă refer la

practica ţărilor civilizate, care soluţionează problemea insuficienţei numerice a faunei cinegetice pe calea reglementării vânăto-rii, care aduce rezultate mult mai tangibile decât interzicerea ei. Voi numi doar câteva forme de reglementare a vânătorii.

Mai întâi de toate: limitarea dobândirii unei anumite spe-

cii de vânat, în funcţie de componenţa lui numerică pe un anumit teritoriu;

modificarea termenelor de deschidere sau închidere a vânătorii;

reducerea limitelor de dobândire a unor anumite specii;

crearea aşa-numitelor „zone de linişte“ şi interzicerea vânătorii în cadrul aces-tora;

interzicerea vânătorii în locurile, prin care zboară şi se odihnesc păsările mi-gratoare etc.Exemple de impact negativ asupra fau-

nei cinegetice, ca urmare a interdicţiei de a vâna sunt foarte multe, inclusiv, în prac-tica republicii noastre. Astfel, acum 20 de ani, a fost închisă vânătoarea la căprior, sub pretextul insuficienţei numerice a po-pulaţiei acestuia. La acea vreme, în ţara noastră, erau în jur de patru mii de exem-plare de căprior. Se vorbea că efectivul nu-meric optim al acestei specii în republică ar putea constitui 16-18 mii de exemplare.

Datele de evidenţă, obţinute în acest an, au demonstrat o dată în plus inefici-enţa interdicţiei la vânătoare ca metodă de sporire a numărului de căprior. La fel ca acum 20 de ani, populaţia speciei nu-mără în prezent aproximativ patru mii de capete. Chiar să nu fie acesta un motiv de a reflecta asupra eficienţei interzicerii vâ-nătorii?

Să ne amintim şi despre interdic-ţia de a vâna iepure în anul 2007. Ar fi interesant să aflăm informaţia Mi-nisterului Mediului privind efectele interdicţiei vânătorii la iepuri în acel an. Potrivit datelor de care dispunem noi, efectivele iepurelui de câmp s-au redus brusc, în timp ce numărul vul-pilor la 1000 de hectare a crescut timp de un an de la 3—4 mii până la 14—16 mii. Dacă ţinem cont că vulpile, câinii vagabonzi şi alţi prădători dăunători nimicesc până la 30—40% din fauna cinegetică, iar componenţa lor nume-rică a crescut în acest an până la 26-28 de exemplare la 1000 de hectare, apoi

este lesne să ne închipuim proporţiile dau-nelor ireparabile care pot fi cauzate fondu-lui de vânătoare în actualul sezon!

Vom ţine seama şi de faptul că astăzi cetăţenii care nu sunt membri ai Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor deţin peste 20 de mii de unităţi de arme de vânătoare. Dacă noi stabilim pentru vânători limite stricte de dobândire a vânatului, cine oare ar li-mita braconierii, capabili timp de o noapte (un individ) să ucidă 20—30 de iepuri? Ce argumente mai trebuie să aducem pentru ca să devină clară absurditatea metodei

argument

Încotro mergem?ÎN ULtiMii 10 aNi, MiNistERUL MEDiULUi a iNiţiat ÎN REPEtatE RÂNDURi hotĂRÂRi aLE GUVERNULUi ÎN VEDEREa iNtERZiCERii VÂNĂtoRii La iEPURELE DE CÂMP, sUB PREtExtUL CoMPoNENţEi NUMERiCE REDUsE a aCEstUia. ofiCiaLii DE La MiNistER ERaU aBsoLUt siGURi CĂ aCEasta EstE siNGURa DECiZiE CoRECtĂ şi sE Va soLDa NEaPĂRat CU MajoRaREa NUMĂRULUi DE iEPURi. oPiNii ÎN aCEst sENs ERaU ExPRiMatE UNEoRi şi DE VÂNĂtoRii ÎNşişi, fiiND CoNViNşi CĂ iNtERDiCţia EstE CaLEa sPRE sPoRiREa EfECtiVELoR DE VÂNat. ÎN aCEst aN, sitUaţia sE REPEtĂ ÎNtR-o foRMĂ şi Mai ExaGERatĂ, CÂND EstE PRoMoVatĂ iNtERDiCţia DE a VÂNa atÂt iEPURi, CÂt şi PĂsĂRi aCVatiCE. ÎNsĂ, ÎN CE MĂsURĂ aU DREPtatE CEi CaRE PLEDEaZĂ CU atÂta ZEL PENtRU iNtERZiCEREa VÂNĂtoRii? sĂ aNaLiZĂM sitUaţia CREatĂ.


Fazanul întâlnit în Eu-ropa, în crescătorii şi în libertate, este, de fapt, un metis, rezultat din încrucişarea mai mul-tor subspecii de fazani sălbatici, originari din Asia, care au fost intro-duşi în Europa încă din antichitate. Această pro-venienţă explică, într-o oarecare măsură, marea eterogenitate fenotipică a fazanului de vânătoare, favorizând capacitatea lui de adaptare la diferi-tele condiții de mediu, în locurile de populare.

El preferă trupurile mici de pădure cu mult desiş, crângu-rile şi spinăriile de pe dealuri sau din pâraie, mai ales dacă acestea sunt greu de pătruns şi sunt înconjurate de terenuri agricole cultivate. În măsură şi mai mare caută stufărişuri-le întinse, mlaştinile, mai cu seamă unde sunt izvoare ce nu îngheaţă, precum şi terenurile agricole rămase pârloagă. În aceste biotopuri fazanul se lo-calizează cu precădere datorită condiţiilor bune de adăpost şi hrană foarte diversificată: in-secte şi larve, ouă de furnici, păianjeni, şopârle mici, pui de şerpi, melci şi alte vietăţi, in-clusiv acvatice, diverse fructe suculente şi seminţe ale plante-

lor spontane, cereale de cultură şi plante verzi. Prin modul de hrănire şi prin combaterea bi-ologică pe care o realizează, fa-zanul este considerat în ecosis-teme o specie utilă agriculturii.

Fazanul este foarte vulne-rabil la iernile cu zăpezi mari şi

viscole, la uscăciuni prelungite care împuţinează atât insecte-le, cât şi abundența şi calitatea troficii vegetale. Îi vine greu să se ferească de densitățile exa-gerate de prădători — vulpi, câini, pisici hoinare şi sălba-tice, dihori, jderi, nevăstuici,

Fazanul pe care ni-l dorimmanagement

propuse de majorare a efectivelor de iepuri de câmp?

Din marea varietate a procedeelor de reglementare a vânătorii, în republica noastră unele sunt aplicate în practică de mai mulţi ani. Începând cu 2013, au fost implementate crotaliile pentru buna des-făşurare a vânătorii la iepure. Aceasta ne-a permis nu doar să reglementăm dobân-direa iepurelui, în conformitate cu limi-tele stabilite de vânătoare, dar şi, la fel, să intensificăm controlul asupra practicării acesteia.

Din 2010, efectuăm cartarea terenu-rilor de vânătoare şi încadrarea tuturor vânătorilor în anumite colective primare de vânători. Tot de atunci, în fiecare fond de vânătoare, pe suprafeţe nu mai mici de 20% din teritoriul acestora, am creat din nou „zone de linişte“ şi am delimitat în na-tură hotarele acestora.

În anul 2009, anume Societatea Vână-torilor a iniţiat interzicerea vânătorii în zona de 500 de metri în luncile râurilor Prut şi Nistru. În fiecare an, prin Ordinul conducerii Societăţii, sunt stabilite limite de dobândire a vânatului, subdiviziuni-le teritoriale ale Societăţii având dreptul de a opera interzicerea vânătorii în anu-mite fonduri de vânătoare, în funcţie de rezultatele evidenţei şi dobândirii. Prin intermediul revistei pe care o edităm este

promovată cultura şi etica vânătorii, sunt extinse cunoştinţele vânătorilor în materie de cinegetică etc. Ce mai trebuie să facă vânătorul ca să demonstreze că nu este un asasin, un duşman al naturii, dar cel mai fidel apărător al acesteia?

Spuneţi-ne, domnilor funcţionari de la Ministerul Mediului, cine, dacă nu vâ-nătorul, şi-a mai asumat grija pentru ani-malele sălbatice? Cine, dacă nu vânătorul, iarna repartizează nutreţuri pentru hrăni-rea suplimentară a animalelor sălbatice? Cine, dacă nu vânătorul, reglementează componenţa numerică a prădătorilor dă-unători? Cine, dacă nu vânătorul, pe timp de noapte, atunci când majoritatea ecolo-giştilor dorm în paturi moi, stă de veghe, protejând terenurile, de multe ori riscând cu propria sănătate şi chiar viaţă? Şi, cul-mea la toate, în eterul televizat, un nou ocupant al postului de ministru, într-o manieră obraznică îi numeşte nitam-ni-sam pe toţi vânătorii din republică „cani-bali“, declarând că anume ei timp de 10 ani au nimicit efectiv fauna republicii noastre.

Aş dori să împrospătez memoria opo-nenţilor, comunicându-le, că anume din contul vânătorilor în ultimii 8 ani, în na-tura republicii noastre au fost eliberaţi mai mult de 170 de mii de pui de fazan, peste 40 de mii de răţuşte sălbatice, au fost aduşi din străinătate şi aclimatizaţi pe melea-

gul nostru peste 100 de iepuri de vizuină. Sunt date absolut veridice pentru cei care nu ştiu sau nu doresc să ştie nimic. Doar pentru realizarea acestor şi altor progra-me de dezvoltare a vânatului, în ultimii 10 ani, din contul aşa-numiţilor „canibali“, au fost cheltuite nici mai mult, nici mai puţin 20 de milioane de lei. Cel puţin 7 milioa-ne de lei au fost alocate pentru realizarea măsurilor biotehnice şi paza terenurilor. Sumele respective sunt doar o mică parte din mijloacele investite de vânătorii noştri în vederea păstrării şi dezvoltării speciilor cinegetice.

Făcând un pas atât de responsabil, cum este interzicerea vânătorii, în opoziţie cu opinia principalului gestionar cinegetic din republică, ignorând opiniile savanţi-lor-zoologi, practica mondială şi autohto-nă de gestionare a gospodăriei cinegetice, refuzul de a căuta, în colaborare cu noi, căi reale de soluţionare a problemelor curen-te, cei de prin cabinetele Ministerului Me-diului trebuie să conştientizeze că-şi asu-mă întreaga răspundere pentru o decizie atât de pripită şi negândită, urmările ne-faste ale căreia vor purta un caracter grav, iar anihilarea lor va necesita ani la rând şi investirea unor uriaşe eforturi umane şi mijloace financiare.

oLEG CioCoi, preşedintele CR al SVPM


bursuci, ulii porumbari, ciori grive şi coţofene care îi fură ouăle; uneori chiar şi aricii, şerpii, mistreţii distrug cuibu-rile terestre, pricinuind pier-deri grele. Un pericol imens pentru viaţa acestei păsări este utilizarea în agricultură a furadanului, substanţă chi-mică toxică, cunoscută şi sub diverse denumiri comerciale, aplicată, îndeosebi, la tratarea semințelor, primăvara.

Fazanul se consideră o specie de vânat care se pretea-ză cel mai bine la înmulţirea artificială şi la repopularea terenurilor favorabile pentru ea. Deşi pare să prospere şi să aibă o prezență în creştere pes-te tot, nu trebuie să uităm că fazanul e o pasăre colonizată şi aclimatizată recent, cu multe obstacole şi semne de între-bare privind supraviețuirea în ecosistemele republicii noas-tre. Nu suportă secetele, nu agreează stepa propriu-zisă, zonele de câmpie sudică. Are nevoie şi de păduri, hăţişuri, unde să cuibărească. Deseori îl întâlnim pe lângă trupurile de pădure sau în zona mai umedă

cu vegetaţie forestieră.Fazanul nu este o pasăre

migratoare. El pleacă de pe teritoriul lui, în căutare de lo-

curi mai bune, doar când nu mai găseşte apă şi hrană ori ascunziş potrivit.

Masculii, ca nişte adevărați cocoşi ce sunt, au dispute te-ritoriale. Primăvara devreme îşi stabilesc domeniile cu o suprafață de circa 500 m2. Cocoşul se află în preajma ce-lor 2—3 femele ale sale (sau mai puține, dacă zona e mai săracă în fazani) doar în peri-oada împerecherii, în rest, nu contribuie nici la clocit, nici la creşterea puilor. De acest lucru se ocupă făzănițele şi au un penaj adecvat, maroniu — şters, cu diverse puncte şi striații, penaj de culoarea so-lului şi a hățişurilor unde cui-băresc. Noаpteа fazanii dorm ridicați de la sol prin copaci şi tufărişuri, în perdelele arbo-ricole. Au văzul şi auzul bine dezvoltat (mai ales la femele) şi te observă de departe; prima „măsură“ luată e să se ascun-dă, de multe ori — perfect de bine!

Pe la mijlocul lunii mai — începutul lunii iunie, pot fi observate făzănițe însoțite de 7—10 puişori pufoşi. În pri-

mele zile ei se hrănesc cu in-secte, treptat trecând şi la tro-fica vegetală. Puii cresc repede şi peste 4—5 zile se pot proteja

de pericol pe sol, zburând pe crenguțele tufarilor. Făzănițele poartă ponta, alimentându-se în perimetru teritoriului de cuibărit. La sfârşitul lui iunie, fazanii tineri pot fi întâlniți so-

litar. La vârsta de 7,5 luni ating maturitatea sexuală şi la 8,5-10 luni se pot încadra în procesul reproductiv.

Pentru prosperarea spe-ciei şi succesul procesului reproductiv este importantă hrănirea complementară în perioada de iarnă—primăvară a stocului de reproducere în paralel, desigur, cu profilaxia bolilor virotice şi parazitare, protecția faţă de dăunători şi prădători. În această perioadă, rația fazanului trebuie să con-ţină 40—60% porumb, cu ne-cesarul de proteine, carotină şi componente energetice din abundență, calciu şi unii ami-noacizi, completați din alte ce-reale (20% — grâu, orz); înde-osebi sunt indicate semințele de floarea soarelui (30%), la care se adaugă premixuri (mi-croelemente, vitamine, ami-noacizi). Hrana complementa-ră trebuie să conțină preparate antiparazitare şi antivirotice, distribuită în containere cu scurgere treptată pe locuri do-site (sub tufişuri), în preajmă având pietriş şi scăldători.

Ca rezultat al evaluărilor de primăvară, în populația naturală a fazanului, localiza-tă mai frecvent în zona cen-trală şi de sud a republicii, în ecosistemele de luncă, cu

biotopuri naturale de stufăriş şi tufărişuri, constatăm o den-sitate ce variază de la 12 până la 40 fazani la 100 ha de teren optimal. Luând în considerație teritoriul optimal pentru fazan

— circa 140—150 mii ha, efec-tivul de reproducere e de circa 30 mii fazani. Având în vedere sporul în condițiile anului cu-rent — de 180%, spre toamnă ne putem aştepta la un efectiv al populației naturale de circa 55 mii. Anual, în stocul de re-producere se încadrează şi cele circa 4—5 mii de fazani rămaşi după sezonul de vânătoare, supraviețuitori în condițiile de iarnă. Grație gestionării corec-te şi intensității populărilor cu fazani calitativi, în ultimii ani constatăm o creştere conside-rabilă a efectivelor speciei în locurile de populare perma-nentă, dar şi extinderea ei la distanțe considerabile, unde sunt condiții prielnice de viaţă.

Succesul populărilor în mare măsură este asigurat de alegerea corectă a locului favo-rabil speciei, protecția de pră-dători şi hrana complementară asigurată în primele 2—3 săp-tămâni după populare.

În primele 7—8 zile, când specimenele sunt dominate de instinctul de grup, nepu-tincioase în faţa pericolelor mediului înconjurător, protec-ţia lor trebuie să fie la cel mai înalt nivel.

text și imagini: dr. aNatoL saViN


Decât pădurea verde, nu ştim nimic mai sfânt

dinastie

De mic am îndrăgit dimi-neţile. Tata pleca în pădure cu noaptea-n cap şi noi, cu gândul la el, aşteptam tropotul căpri-oarelor stârnite de şuierul as-cuţit al vântului, de vreun zgo-mot matinal. Vedeam, aievea, cum se apropie ciutele speriate de şipotul izvorului, cum ating cu buzele chipul naturii. Şi cum închideam ochii somnoroşi, ia-răşi ne apărea în faţă miracolul roşu al rugurilor haiduceşti, ce mai mocneau în poieniţe. Deodată, însă, iată, scapără ameninţător o ţeavă neagră a flintelor şi o căprioară rămâne să zacă lângă izvor, în colbul copitelor surioarelor sale, ce se fac nevăzute în pădure.

Acele poteci încrucişate, fierbinţi, îmi trezesc şi acum, peste ani, revolta nedreptăţii pentru fiinţele firave, atât de neputincioase în faţa omului cu armă. Aud bătaia zbuciu-mată a unei inimioare răpu-se, în care se încheagă sângele nevinovat, alături de care bate inima mea de copil dornic de a vedea lumea animală în forfota ei firească, în mijlocul pădurii, ce o apără de orice rău, de orice primejdie.

Nu ştiu cum alţii, dar eu, unul, de pe atunci am îndrăgit codrul verde. Căci n-a fost ini-mă să nu tânjească după veşni-cia lui, după cântec, după tro-potul căprioarelor, după flacăra focului, în jurul căruia făceau legământ haiducii, d upă mur-murul izvorului cu apă crista-lină, ca şi ochii nevinovaţi de copil ce a văzut pentru prima dată culoarea dorului de liber-tate. De acolo, cred eu, a luat fiinţă cântecul de leagăn al neli-niştii, al frământului necunten, al visului ţăranului exprimat în Doină.

Acest dialog imaginar l-am întreţinut mai deunăzi cu fra-

ţii Valeriu şi Ion Dobre din Pelinei, Cahul, care, pe urme-le tatălui, Constantin Dobre, vestit pădurar, tot la straja pri-etenului verde stau de ani buni: Valeriu — 40, iar Ion — 37. Şi cum sângele apă nu se face, doi feciori ai lui Valeriu — Vadim şi Constantin — au preluat mesajul bunicului şi tatălui. Vadim, după absolvirea facul-

tăţii de silvicultură a Universi-tăţii din Transilvania a revenit acasă, unde activează în cali-tate de vânător profesionist al Întreprinderii silvo-cinegetice „Manta-V„ din Cahul. Iar veri-şorul său, Ion, îşi face studiile la Liceul silvic din Iaşi, gândurile fiindu-i tot la codrul verde în veşnic frământ.

Directorul Întreprinderii de Stat silvo-cinegetice „Man-ta-V„, Constantin Niţă, avea să ne mărturisească cu înflăcăra-re şi satisfacţie că „exemplul dinastiei Dobre este unul rele-vant. Tatăl pădurarilor Valeriu şi Ion, Constantin Dobre, a fost un mare prieten al pădurii, căreia i s-a consacrat întrea-ga viaţă, până la ultima sufla-re (feciorii spun că direct din pădure l-au dus la spital). S-a învrednicit de titlul de silvicul-tor emerit al republicii, cea mai prestigioasă distincţie în acea

perioadă, de numeroase meda-lii, diplome şi premii. A luat în primire pădurile de aici încă în 1946, îndată după ce a revenit de la război. A muncit mult, cu tragere de inimă, fiind avansat în scurt timp în funcţia de şef de ocol silvic, apoi maistru, tehnician silvic pentru întreaga zonă de sud a republicii — de la Vulcăneşti până la Comrat

(cca 6000 hectare). Plantau, în-grijeau suprafeţele împădurite, făceau tăieri. Localnicii spun că în acea perioadă doar cu toporul şi cu beschia se reuşea să se pregătească mari canti-tăţi de lemn, aproape ca astăzi, cu ferestrăul electric. Anume datorită dumnealui unitatea amenajistică, trupul de pădu-re Flămânda (denumirea vine de la faptul că în aceste locuri apele sânt la mare adâncime), cu o suprafaţă totală de 1150 hectare, constituit din sectoa-rele silvice Flămânda, Palazov şi Români este actualmente model pentru alte sectoare împădurite ale întreprinderii. Aici cresc stejari, salcâmi, ar-ţari, nuci, numeroşi arbuşti cu valoare de unicat. În pădure se întâlnesc căprioare, mistreţi, câini-enot, bursuci, alţi repre-zentanţi ai faunei din zonă. Astă iarnă au fost observaţi şi

câţiva lupi, sânt mulţi fazani, potârnichi, prepeliţe, vulturi, şoimi, alte păsări.

Vânatul este bine organizat. De aceea, preconizăm să punem în aplicare experienţa acestei dinastii. Intenţionăm chiar să transformăm casa pădurarului în aşa-numitul „Han al lui nea Costache". Vom crea condiţii bune pentru vânători — căi de acces, curent electric, căldură, dormitor, bucătărie, sufragerie, baie, locuri de agrement.

Aşa cum erau timpurile, cei cinci copii ai lui Constantin Dobre s-au născut şi au crescut în mare parte în mijlocul natu-rii. Prea poate, prin aceasta se şi explică faptul că Valeriu şi Ion au păşit pe urmele tatălui, că fiica Tamara a lucrat câţiva ani în silvicultură, iar mezina, Valentina, pedagog în Pelinei, de multe ori povesteşte copii-lor despre protecţia naturii. În copilărie tata ne povestea des-pre război. Despre cum a forţat Vistula, Oderul sub ploaia de gloanţe şi schije. În clipa când am fost rănit, ne spunea el, am căzut pe spate. Şi abia atunci am observat cât de departe e cerul, acoperit cu nori groşi de fum. Dar printre nori se zărea soarele. Şi privind la razele lui calde, de un roşu-aprins, parcă m-am mai îmbărbătat, m-am prins asupra gândului că el e unul pentru toţi şi liniştea în lume depinde de fiecare dintre noi: dacă vom fi buni unul cu altul, vom avea grijă de natură, de aceea ce ne înconjoară, vom avea de vieţuit în pace şi înţe-legere, iar dacă ne vom bate joc unul de altul, de floră şi faună,vom culege roade ama-re. Acest crez al tatălui îl port mereu în inimă, el îmi ajută să trăiesc, să-mi cresc şi să-mi educ copiii.

text și imagini: ioN DoMENCo


activitatea subdiviziunilor teritoriale

Fondurile cinegetice ale Societăţii Vâ-nătorilor şi Pescarilor din Moldova conti-nuă a fi populate cu fazani. După primele două etape de repartizare a puilor de fazan din prima jumătate a lunii iunie, în subdi-viziunile teritoriale din Anenii Noi, Hân-ceşti, Ialoveni, Chişinău, Ocniţa, Dondu-şeni, Ştefan Vodă, Căuşeni, Străşeni au mai fost aduse cca 9560 de păsări, contrac-tate din Ungaria, care prezintă un interes sporit pentru vânătorii noştri. Şi nu e de mirare acest fapt — cu toate că în ultime-le trei decenii în republica noastră au fost sloboziţi în terenurile de vânătoare peste 400 mii de fazani, necesitatea reproducerii naturale a lor rămâne a fi de importanţă majoră, dat fiind că această pasăre e ori-ginară din zonele subtropicale din Asia şi necesită o îngrijire deosebită, mai ales în perioada rece a anului.

Iată că la sfârşitul lunii iunie a sosit şi cel de-al treilea set de fazani din Ungaria, care urmau a fi repartizaţi în fondurile de vânătoare ale subdiviziunilor teritoria-le din 15 raioane. Trei sute din totalul de 4860 de fazani au luat calea spre Străşeni. Şi am vrut cu tot dinadinsul să aflăm unde se duc ei, cum vor fi primiţi, când, unde şi cum vor fi eliberaţi în spaţiile naturii.

Pe traseul Chişinău — Ungheni ne aştepta preşedintele colectivului primar Pănăşeşti al Subdiviziunii Teritoriale Stră-

şeni a SVPM, dl Vasile Fodea, care s-a oferit să ne conducă spre voliera cu fazani.

Pe un drumeag din lunca Bâcului am ajuns la locul destinaţiei, unde l-am gă-sit pe junele Marin Cal-mâş, care avea grijă de păsăret, cât timp alţi câţi-va membri ai colectivului se deplasaseră să rezolve câteva probleme stringente.

— Cum se simt fazanii? l-am întrebat, deşi vedeam bine cum se zbenguie ei sub plasa volierei.

— După cum vedeţi, se scaldă în cenu-şă. Ea le ajută să scape de paraziţi, mai ales în perioada de aclimatizare. Am eu grijă de asta, zâmbi băiatul.

Am aflat că e fiu de vânător. Tatăl său, Vitalie Calmâş, e membru activ al grupu-lui de vânători din Pănăşeşti, iar feciorul, îndrăgostit de natură, îi urmează calea frumoasei pasiuni.

— Valea Bâcului este colonizată cu fa-zani de mai mult timp. La început îi adu-ceam din Talmaza… Anul acesta — ce să vă spun? Fazanii din Ungaria, în vârstă de abia 9 săptămâni, deja îşi întind viguros aripile pentru zbor. Cred că într-o săptă-mână şi ceva îi vom elibera în luncă.

— Dar ce-i cu pliscul ăsta artificial, ca-re-i aseamănă pe fazani cu curcanii în mo-

mentul când slobod mucul.— Pliscul acesta nu le

încurcă să se hrănească, de-oarece, după cum vedeţi, el se deschide în jumătate, pasărea ciugulind liber tot ce vrea. Altceva e că ea, mai ales masculii, nu vor putea iniţia atacuri violente contra rivalilor din voliere. Când va

sosi momentul potrivit pentru eliberare, aceste mucuri, după cum aţi spus, le vor fi scoase, iar fazanii se vor simţi liberi în sânul naturii.

Într-adevăr, această partidă de fazani se arată a fi puternică, fapt ce constituie o chezăşie a unor urmaşi mai bine pregătiţi pentru condiţiile climaterice de la noi.

Voliere şi…

Într-o frumoasă sâmbătă, ultima din luna iunie a anului curent, la baza de odihnă a SVPM din or. Vatra, dis-de-dimineaţă porni o mare forfotă. Lumea

vânătorească din părţile Străşenilor pre-gătea o mare festivitate — Ziua vânăto-

rului, care de această dată era sub semnul aniversării a 14 decenii de la fondarea Societăţii. Singurul, care părea că nu-şi găseşte locul de emoţie, era Ion Sârbu,

preşedintele şi managerul Subdiviziu-nii Teritoriale Străşeni, care aştepta cu

nerăbdare sosirea echipei de muzicieni care trebuiau să deschidă evenimentul, în mod tradiţional, cu imnul SVPM. În sfârşit, ea a venit, domnul Ion radiind de bucurie.

Deci, răsună imnul, Ion Luţă din co-muna Vorniceni, decanul de vârstă din rândul ortacilor prezenţi la ceremonie, arborează drapelul SVPM. Ion Sârbu nu a ţinut un discurs desfăşurat, cu toate că avea ce le relata confraţilor cu care îm-preună au realizat lucruri frumoase. În ultimii 5 ani fondul de vânătoare al ra-ionului s-a îmbogăţit cu peste 10 000 de fazani maturi, pentru reproducere, păsări care prezintă un interes deosebit printre vânători. Anual aici se recoltează peste

…sărbătoare la Străşeni


800 de fazani. În Străşeni se duce o lup-tă eficientă cu braconierii. Dumnealui a menţionat doar aportul deosebit al vânătorilor străşeneni la protejarea şi menţinerea faunei cinegetice, le-a mul-ţumit tuturor pentru trudă şi le-a adus cordiale felicitări cu prilejul jubileului SVPM. A urmat înmânarea diplome-lor de onoare, drept confirmare a celor enunţate anterior. Nicolae Dodon din Lozova, Valeriu Severin, Valentin Gu-ţenco şi Gheorghe Carauş din Străşeni, Nicolae Mârzenco din Tătăreşti, Vasile Fodea din Pănăşeşti, Vasile Malic din Zubreşti — iată doar câţiva deţinători ai acestei distincţii. A fost menţionat şi Vladimir Postolachi din Tătăreşti, membru de onoare al SVPM, cel mai în vârstă dintre ortaci.

Au fost anunţate concursurile la di-ferite probe, deja tradiţionale la aseme-nea manifestări: tirul sportiv, tragerea otgonului, amenajarea colibei, bucatele tradiţionale, cel mai haios banc şi cel mai frumos cântec…

La tragerea otgonului fiecare co-lectiv a propus câte cinci dintre cei mai muşchioşi inşi, care urmau să confirme

justeţea dictonului „unde-i unul — nu-i putere“. Mai puternici au fost ortacii din Pănăşeşti, care pe toţi i-au învins!

A fost şi un concurs la pu-terea braţului, când la o masă, special amenajată, veneau con-curenţii perechi-perechi să-şi demonstreze muşchii. Aici cel mai voinic s-a dovedit a fi vână-torul Ion Bobeică din Căpriana.

La tirul sportiv învingător a fost Vasile Mogâldea din Zu-breşti, care a dat dovadă că şi cu arma pneumatică poţi nimeri bine.

La întreruperea între competiţii Igor Caminschi din or. Vatra, membru de onoare al SVPM, a demonstrat celor pre-zenţi ce înseamnă să ai un câine de vână-

toare bun. Carlo, ajutorul său patruped, reacţiona la orice gest: i se cerea să stea nemişcat — stătea, însă la prima chema-re sărea şi pornea în căutarea vânatului. S-a produs şi un moment de încurcătură, dar acesta n-a fost din cauza lui Carlo, ci

mai mult a altor câini de vânătoare, care, „invidi-oşi“ fiind, l-au abătut din misiune cu lătratul lor. Principalul e că şi el, şi progenitura lui, căţelul Bobby, au fost la înălţi-me, spre marea bucurie a lui Igor Caminschi, care nu-şi putea ascun-de emoţiile din pricina aplauzelor furtunoase.

La concursul ame-najării colibei şi al bu-

catelor vânătoreşti toţi s-au dovedit a fi buni gospodari, însă cei din Zubreşti i-au cucerit pe membrii comisiei atât prin ca-

litatea bucatelor, cât şi prin aranjarea os-pitalieră a mesei de sărbătoare.

iGoR GRosU

foto: staNisLaV DUDUCiUC

sUBDiViZiUNEa tERitoRiaLĂ NisPoRENi a soCiEtĂţii VÂNĂtoRiLoR şi PEsCaRiLoR DiN MoLDoVa (sVPM) a oRGaNiZat o CoMPEtiţiE sPoRtiVĂ DE tiR — UtiLĂ, NECEsaRĂ, DaR şi DistRaCtiV-EDUCaţi-oNaLĂ, ÎN aCELaşi tiMP. CoMPEtiţia a fost UtiLĂ PENtRU ÎNtREaGa oRGaNiZa-ţiE DE oRtaCi, NECEsaRĂ — PENtRU fiE-CaRE PosEsoR DE aRMĂ DE VÂNĂtoaRE, DistRaCtiVĂ — PENtRU PUBLiC, EDUCaţi-oNaLĂ — PENtRU tiNERii şi PotENţiaLii MEMBRi ai soCiEtĂţii VÂNĂtoREşti.

Concursul, ca de obicei, a început cu un instructaj minuţios privind respectarea cu stricteţe a regulilor de securitate, pre-văzute pentru desfăşurarea unui astfel de eveniment. E pe deplin înţeles „punctul or-ganizatoric propriu-zis“ — arma. Dacă nu ştii cum s-o foloseşti, dacă îţi permiţi să te abaţi cât de cât de la normele utilizării ei, nu trece ca simplă armă, ci ca „mijloc de pericol şi tragedie“, spun vechii şi încercaţii vânători. Bucură, însă, că şi acest fapt s-a consumat la un nivel înalt.

A luptat echipă contra echipă, armă contra armă — la talere, desigur. Ca ur-mare, pe locul întâi au ieşit vânătorii din Nisporeni: Victor Zaharia, Ion Croitoru, Vasile Ignat, urmaţi de cei din Vărzăreşti — Ion Ursu, Andrei Negură, Mihai Şapte-sate, cei din Grozeşti — Ion Bolohan, Ana-tol Lefter, Ion Drăgan, care s-au învrednicit de cupe şi diplome.

La competiţii personale, cu cele mai multe talere „nimicite“, s-au înscris vână-torii Victor Zaharia din Nisporeni (meda-lia de aur), Andrei Negură din Vărzăreşti (medalia de argint) şi Mihai Croitoru din Bărboieni (medalia de bronz).

Şi?… după o astfel de competiţie, utilă, necesară şi plăcută, lumea a trecut la dis-tracţii, odihnă, sărbătoare.

De asigurarea ordinii a avut grijă dl Nicanor Ciochină, şeful Inspectoratului de poliţie Nisporeni, fapt pentru care întreaga echipă de participanţi la acest tir sportiv îşi exprimă recunoştinţa.

NiCoLaE LoZoVaNU, managerul ST Nisporeni a SVPM

Tir vânătoresc la Nisporeni


Pasiunea ca echilibruportret

Pe domnul Gheorghe Pleş-ca, vânător din satul Zubreşti, raionul Străşeni, l-am cunos-cut la sărbătoarea vânătorilor şi pescarilor consacrată ani-versării a 140-a de la fondarea Societății Vânătorilor şi Pes-carilor din Moldova (SVPM), festivitate organizată cu multă dragoste şi trudă de conduce-rea Subdiviziunii Teritoriale Străşeni a SVPM. Recomandat de dl Ion Sârbu, mai marele pe vânătorii şi pescarii din raion, interlocutorul meu, Gheorghe Pleşca, se dovedi a fi nu numai o persoană comodă la discuții, ci şi un om cu un destin inte-resant.

Blajin la vorbă şi cumpătat, ştie bine să-şi cruțe ascultăto-rul. Vorbeşte ce trebuie şi atât cât trebuie… Plictiseala vorbei o „condimentează“ la timp cu ceva umor, iar când e nevoie, mai pune şi doza de „piper“… Că ascultându-l, rar cine dă în stenahorie. Spun aceasta, deoa-rece timpul discuției la prima noastră întâlnire mi s-a părut prea puțin, propunându-i să ne mai întâlnim o dată. Şi domnia sa a acceptat cu plăcere. Astfel, la câteva zile, am reluat dialo-gul nostru tot la prisaca dum-nealui, „dislocată“ după toate cerințele strategice, sub aripa Malancei, un deal împădurit şi foarte pitoresc din preajma Zubreştilor.

Din vorbă în vorbă, am aflat că pasiunea de vânător a moştenit-o de la taică-său, An-drei Pleşca. M-a surprins, în-tr-un fel, faptul că din cei şase copii la părinți, doar Gheorghe a fost cu „imunitatea“ mai slabă şi s-a „molipsit“ de vânătoare, asemeni lui taică-său. Cu „Tul-ca“ bunului părinte a mers la prima vânătoare. Întors atunci obosit, dar bucuros la culme, cu un iepure în traistă, ai casei pe loc şi l-au „ars“: „De azi în-colo, Gheorghe — precis că nu murim de foame!…“.

Gluma putea fi şi mai dură, dacă ştiau cei din familie ade-vărul pur. Urecheatul fusese „împuşcat“ grație norocului ce-l avuse la tragerea bilețelelor din cuşma brumărie a şefului de grup. Dar a trecut puțin şi au venit timpuri când şi din vâ-natul lui Gheorghe Pleşca s-au înfruptat alții… Doar vremea petrecută la vânătoare îi golea nu numai punga, dar îi aducea şi „dividende“…, mai ales sub formă de experiență.

Azi, cu o vechime în mun-că vânătorească de 44 de ani, puşcaşul ştie bine cum să se pună pe urma sălbăticiunii. Îl duce bine capul cum să „în-tindă“ cursa, ca vânatul să-i vină drept în traistă. Dar cel mai mare şi mai important lu-cru pe care l-a deprins vână-torul în viața sa e că a însuşit măsura în toate. Nu împuşcă ca un „amărât“ în stânga şi în dreapta. Pune în plasă atât cât să mai rămână loc şi pentru captura cea de mâine. A izbutit să-şi „îmblânzească“ ambiția şi poftele lumeşti mulţumită tată-lui, alături de care a vânat vre-me îndelungată şi de la care a învățat lucruri care te miri de-i treceau fiului prin cap…

— Vânez din 1971, mi se

destăinui puşcaşul. Analizân-du-mi acum „odiseea“ de om cu arma în spate, găsesc multe coincidențe prin care a trecut la vremea sa şi tata. Prin anii 60, aburcând butoaiele cu vin într-o maşină de ocazie, tata a plecat să vândă marfa în Ucraina. Mo-tivul? Se apucase de construcția casei… Avea nevoie de bani… Dar dacă ceilalți săteni, cu care s-a pornit să facă negustorie, s-au întors cu bani la chimir, tata a venit cu o „Tulcă“ nou — nouță de calibrul 16, pe umăr.

Lecția, primită din partea mamei, o țin minte şi acum, îmi spune Gheorghe Pleşca, dar cel mai tare mi s-a întipărit în memorie fața luminată a ta-tei… Mama îl ciondănea, iar el, absent, zâmbea şi îşi mângâia „cucoana armă“.

Peste ani, prin aceeaşi aven-tură a trecut şi fiul, Gheorghe. Unul dintre prieteni, respon-sabil de arme la Ministerul Afacerilor Interne, şi mare spe-cialist în farse, cunoscând pa-tima lui Gheorghe Pleşca față de armele de vânătoare, mai mult spre a-l provoca, îi spune că două arme de tipul TOZ-34 ER, unice la timpul acela în țară, sunt scoase la vânzare. Noutatea îi fu „oferită“ când

Gheorghe Pleşca îşi ridicase salariul şi indemnizațiile de concediu pentru a continua construcția casei. Şi ce credeţi că a urmat? Evident, banii s-au dus în aceeaşi zi pe armă, iar construcția casei… a fost amâ-nată pe alt an.

De tămbălăul cela, ridicat atunci de nevastă, de mult nu mai pomeneşte. La ce bun? Când soţia, doamna Zinaida, şi-a dat seama ce „boală grea“ e vânătoarea, s-a ogoit pentru totdeauna. Ba chiar îi ono-rează pasiunea, îl susține şi îl încurajează dacă uneori soțul vine indispus de la vânătoare. Că, după părerea ei, la un aşa bărbat doar poţi să visezi. E omenos, iubitor şi cult. Nu are vicii. Iar de se cheltuieşte pe fel de fel de muniții şi „acareturi“ vânătoreşti, zice dna Zinaida, bine că nu dă banul pe țigară sau băutură…

Cât despre vicii, Gheorghe Pleşca, cu adevărat, nu le-a to-lerat. A luptat cu ele practic de când se ține minte.

În copilărie visa la haina verde, de pădurar. Destinul l-a silit, însă, să o îmbrace pe cea de polițist. După absolvirea Universității de Stat din Mol-dova, cu diploma de jurist, an-gajat în cadrul Ministerului de Interne, tânărul specialist a fost repartizat în secția pentru mi-nori la Comisariatul de Poliție Străşeni. Ulterior a lucrat în secția de urmărire penală, apoi a fost adjunct al comisaru-lui de poliție. Activând toată viața în unul şi acelaşi colectiv, a trecut, desigur, prin multe încercări. Dar a avut destulă putere şi voință de a se feri de ispitele şi provocările lumeşti, păstrându-şi onoarea şi sufletul curat, fiind mereu îndrăgostit de natură.

— Când eram sufocat de toate ce le vedeam în structura în care activam, plecam, în ore-le libere, în natură. Chiar dacă


mă întorceam fără de vânat acasă, miracolul codrilor mă întrema, că a doua zi la slujbă eram alt om, cu altă gândire şi comportament.

Vânătoarea îl ține bine pe val şi de când şi-a primit statutul de pensionar. Mulți, ajunşi la odihna binemerita-tă, sunt derutați, deoarece nu se dumeresc cu ce să-şi ocupe timpul liber. Gheorghe Pleşca a fost scutit de astfel de proble-me, căci vânătoarea pentru el nu e o perioadă de timp când puşcaşul cu acte în regulă e în drept să iasă cu arma în natură. Vânătoarea pentru un om ca el, liber de îndatoririle de serviciu, e deja un mod de viață.

— Când e sezonul la urecheați, sunt cu ortacii mei acolo, zice pensionarul Gheor-ghe Pleşca. De merge goana la vulpi, mistreți ori în baltă, sunt prezent deja acolo. Nu mă ogo-iesc nici atunci când se închide sezonul bubuitului de arme. Sunt pe câmp, unde împreu-nă cu alți vânători din sat ne ocupăm de amenajarea hrăni-torilor ori de „vânarea“ braco-nierilor, pregătim hrană pentru vânat în perioada de iarnă. Dar câtă satisfacție avem când ne întâlnim cu colectivul la o aga-pă, unde ne facem planurile ori ne ascultăm „minciunile“.

După el, orice vânătoare e o povestire. Nu există ieşire în natură cu grupul de vânători să

nu se întâmple ceva haios. Au fost cazuri când s-a vânat cu un capăt de funie, scoțând şoşoiul căzut într-o fântână părăsi-tă. S-a întâmplat când aşezați vreo douăzeci de ortaci roată la o agapă, iepurele a stat tu-pilat, ascultându-le braşoavele, apoi în semn de „batjocură“ a

sărit din loc, ştiind bine că ar-mele sunt nepregătite. Au în istoria de vânătoare şi un caz mai puțin plăcut, când din neatenție unul dintre ortaci a fost atacat de un mistreț, foar-te deranjat. Şi dacă atunci s-a mers pe muchie de cuțit, astăzi pătimitul se mândreşte cu ci-catricea lăsată de colții jivinei „needucate“. A uimit mistrețul

şi după ce i s-a scos pielea de pe el. În blana proaspăt ciuru-ită puşcaşii au mai descoperit o întreagă colecție de gloanțe crescute în corpul râmătorului: cuie, bucăți de sârmă, piulițe… artizanale vânătoreşti folosite după cuget şi fantezie.

Şi despre a doua sa pasiu-

ne — apicultura, vorbeşte cu aceeaşi înflăcărare. Dar dacă vânătoarea îi menține fizicul, apicultura îi întremează sufle-tul şi îl asigură material.

— În aparență, albina parcă ar fi o insectă simplă…, dar ce mod de viață duce…, filozo-fează interlocutorul meu. Dacă omenirea ar izbuti să se confor-meze normelor şi legilor vitale

din stup, am trăi într-o societa-te perfectă.

Nu încerc să-l contrazic… Mă bucur: odată ce omul în-cearcă să pună temelia unei ast-fel de discuții, probabil ştie el ce ştie despre viața „muştelor“ ce roiesc în preajmă… Ba chiar e foarte bine că la vârsta lui, cu-getul nu vrea linişte şi împăca-re. Din contra, vrea să „zburde“, tinde spre cunoaştere, spre noi descoperiri, mizând să găseas-că răspunsul la multe probleme tainice. Dacă să stăm strâmb şi să gândim drept, şi zbânțuiala aceasta a materiei cenuşii, cu energia sa aproape adolescen-tină, pentru un pensionar mai este iarăşi o pasiune. O îndelet-nicire de suflet pentru un om în etate, fie vânătoarea, pescuitul, filatelia sau apicultura, e un motor ce generează şi garan-tează sută la sută sănătate, op-timism, longevitate… Iar unui om, cum este Gheorghe Pleşca, mai multe nici că-i trebuie.

staN DUDUCiUC

abonarea 2015Dragi cititori ai revistei Vânătorul şi Pescarul

Moldovei, abonarea pentru anul 2015 continuă! Dacă vreţi să fiţi siguri că nu rataţi niciun eveni-

ment important în domeniul cinegetic, abonaţi-vă. Doar cel care este la curent cu toate noutăţile în domeniu, îşi poate asuma anumite responsabilităţi, fiind interesat, atât de prezentul, cât şi de viitorul faunei cinegetice.

Un om informat este un om puternic!Revista Vânătorul şi Pescarul Moldovei apare lunar. Preţul unui abonament ră-

mâne neschimbat — 12,5 lei pentru o lună.Indicele publicaţiei:

în limba română — PM 32876; în limba rusă — PM 31876.

Abonamentul la revista VPM poate fi perfectat la orice oficiu poştal.

Faguri cu miere

Ingrediente: 3 ouă, 3 linguri cu miere,

100 ml de ulei, 120 ml de lapte, 2 pliculeţe de zahăr vanilat, 1/2 linguriţă de bicarbonat stins în oţet, făină cât cuprinde, astfel încât să obţinem consistenţa unui aluat fraged.

Preparare: Ingredientele (ouă, lapte,

miere, zahăr, vanilie, ulei, bicar-bonat stins) se mixează cca 5 min. Se adaugă treptat faină, fră-mântăm până obţinem un alu-at nelipicios, bun de modelat.

Se pune forma de faguri pe plită, să se încingă bine. Din alu-atul obţinut se formează biluţe de aceeaşi mărime, le punem pe forma deschisă, apoi presăm bine.

Forma se ţine cca 1 min pe o parte, 1 min pe a doua parte, astfel încât să obţinem faguri copţi uniform.

Se scot din formă şi se pun pe o tava la răcit.

Se servesc cu ceai sau cafea.Poftă bună!


chinologie

Aprecierea patrupezilor

Despre câini în diversita-tea raselor s-au scris tomuri, fiecare autor adăugând câte o observaţie sau constatare asu-pra aptitudinilor şi utilităţii fiecărei noi creaţii de-a lungul istoriei (peste 400 de rase cu standardele lor, recunoscute de Federaţia Chinologică Inter-naţională). Ceea ce specialiştii ne-au transmis ar trebui să fie studiat şi însuşit, dar tumultul vieţii cotidiene nu ne oferă ră-gazul lecturii, iar cei interesaţi de domeniu arareori găsesc tratatele de specialitate prin li-brării sau biblioteci.

Datorită acestor conjunc-turi, a neiniţierii noastre în domeniu, pe de o parte, cât şi a dezinteresului, pe de alta, majoritatea câinilor rămân neinstruiţi, etalându-şi doar aptitudinile genei moştenite ereditar, fiecare exemplar com-portându-se şi adaptându-se condiţiilor în care vieţuieşte.

Dacă ne referim la rasele câinilor pontatori (indiferent de ţara de formare) cu aspec-

tele anatomice caracteristice şi robele specifice cu lungimi diferite ale părului, cât şi dife-renţele de talie, conform stan-dardelor, aceştia au în comun aretul şi stilul individual de lucru al fiecărei rase. Pe lângă comportamentul faţă de vânat, pointerii şi setterii au areturi ferme, mai puţin aportul, bra-cii fiind mai universali.

Vânătorii actuali, care au o anumită pasiune pentru unele specii de vânat aripat (prepe-liţe, sitari, potârnichi, fazani, raţe, gâşte etc.) şi nu numai, vor opta pentru una din rase-le ce întrunesc aptitudinile de deservire multiplă în terenul de vânătoare (câmp, baltă, pă-dure), respectiv, rasele bracilor.

Mai survine şi preferinţa asupra sexului câinelui, une-ori femelele fiind mai caline, iar masculii mai independenţi. Oricum, un căţel crescut de mic în familie, va întruni su-fragiile tuturor, iar convieţui-rea nu va avea de suferit, chiar dacă există unele neplăceri

trecătoare ce nu vor persista.

Se ştie că vână-toarea fără servicii-le câinelui este mai săracă şi mai puţin spectaculoasă, vâ-nătorul devenind el însuşi scotocitor, fapt ce îl va plictisi şi obosi. Având ca însoţitor câinele, găsirea vâna-tului este mai facilă, dacă aces-ta este îndrumat să cerceteze zonele de interes.

Ascultarea şi subordonarea din partea câinelui se desăvâr-şeşte prin educarea acestuia pentru a-l face supus şi ordo-nat. În caz contrar, el preluând iniţiativa, devenind indepen-dent, iar noi îl vom urma for-tuit pe unde instinctele îl de-termină să caute.

Desigur, şlefuirea reprezin-tă un proces mai îndelungat, în care comenzile repetate şi însuşite se vor transforma în reflexe condiţionate, ce vor fi executate la perceperea vocii, a

fluierului sau semnelor.Educarea o vom începe

încă de la vârsta de 3-4 luni şi fără a plictisi „elevul", gradual îl vom obliga să execute ce îi cerem, acordându-i recom-pense când merită, încât el să facă distincţia: de ce primeşte şi de ce nu primeşte bucăţica preferată.

Cu consecvenţă şi răbdare, vom parcurge etapele instru-irii, încât în momentul ajun-gerii în terenul de vânătoare, noi să avem certitudinea că îl stăpânim, mai ales atunci când instinctele de vânătoare se vor declanşa şi afirma, după vârsta de nouă luni.

aLExaNDRU aLaCi

Pentru creşterea animalelor de prăsilă, pro-prietarii câinilor pur–sânge sunt obligaţi să asi-gure participarea discipolilor la cel puţin două expoziţii de exterior şi la o testare în câmp la principala specie de pasăre sau mamifer de in-teres cinegetic, indicat pentru respectiva rasă. La prima expoziţie de exterior are loc confirma-rea caracteristicilor rasei în cadrul grupelor pri-mare de vârstă. Participarea la a doua expoziţie de exterior este programată pentru câinii în proces de maturizare, în cadrul grupei medii de vârstă, când, în urma susţinerii testării în câmp, este atribuită clasa de reproducere şi bonitatea câinelui. Sunt admise pentru reproducerea de prăsilă doar exemplarele care au obţinut cel puţin clasa a II-a de prăsilă.

Procedând în această ordine, proprietarii câinilor pur–sânge vor obţine de la chinologii SVPM un document ce atestă că discipolii lor sunt admişi pentru reproducerea de prăsilă.

NotăAceastă ordine a fost instituită, deoarece

mulţi crescători de câini consideră eronat că doar după o singură expoziţie de exterior şi testare în câmp pot proceda la reproducerea de prăsilă, fără a fi necesară obţinerea clasei de reproducere. De fapt, însă, ignorarea etapelor specificate mai sus, contravine Regulamentu-lui Asociaţia Chinologilor de pe lângă SVPM privind activitatea de prăsilă şi regulilor inter-naţionale.

VaDiM NiChifoRoV, chinologul SVPM

Planul activităţilor de bază ale SVPM în semestrul II

al anului 2015

1Testările câinilor de vânătoare la prepeliţă

Septembrie (Ialoveni)

Secţia Chino-logică a SVPM

2 Testările câinilor de vânătoare la raţă

Septembrie (Ghidighici)

SC a SVPM

3 Testările câinilor de vânătoare la fazan

Octombrie (Ialoveni)

SC a SVPM

4Testările câinilor terrieri la vulpe la vizuină artificială

Noiembrie (Bălţi)

SC a SVPM

5Testările ogarilor la vulpe şi iepure

Decembrie (Bălţi)

SC a SVPM

Atenţie!


tehnica securităţii

Suntem pregătiţi de vânătoare?Vânătorii noştri aşteaptă cu nerăb-

dare deschiderea sezonului de vânătoare 2015—2016, iar pe noi ne frământă o în-trebare specială, pe care am hotărât s-o adresăm dlui Vladimir Rojic, maistru armurier al SVPM: cum putem estima că un vânător este pregătit pentru noul sezon de vânătoare şi ce ar trebui să în-treprindă în acest sens?

Mai întâi de toate, scoatem arma din safeu, o dezasamblăm, eliminăm unsoarea de conservare, după care ungem mecanis-mul cu unsoare de vară, iar ţeava o lăsăm curată. Apoi verificăm muniţiile, pe care mulţi vânători le păstrează în dezordine. Acestea trebuie aranjate după destinaţie: alicele nr. 7 pentru cartuşele la porumbei vor sta pe o poliţă, nr.5 la raţă — pe alta etc. Este necesar să facem revizie, să clarificăm ce trebuie să achiziţionăm, ce trebuie să re-încărcăm.

Dacă programăm o vânătoare la pă-sări acvatice, ce trebuie să avem în vedere în primul rând?

Trebuie să verificăm starea tehnică a ambarcaţiunilor. Mulţi vânători dispun de bărci din cauciuc, dar pentru ca să nu dăm în bară la vânătoare, luntrea trebuie în prealabil umflată, verificată dacă nu are fi-suri, locuri sparte, tăieturi. Dacă totul este în ordine, o strângem cu acurateţe, dacă nu — o lipim, dar nu în ajunul primei zile de vânătoare, ci cu o săptămână—două până la ieşirea în larg.

Şi cum trebuie să se pregătească un vânător pentru prima partidă în sezon?

Este foarte importantă cercetarea lo-cului viitoarei vânători. Dacă pe acel teren nu am fost de mai mult timp, este necesar să aflăm ce modificări au intervenit între timp. S-ar putea întâmpla că pe câmpurile unde anul trecut creştea floarea-soarelui, în acest an să fie plantat porumb sau altă cultură. Mai departe, trebuie să contac-tăm stăpânul plantaţiei. Procedăm astfel, deoarece nu este exclus ca anume în ziua vânătorii oamenii să lucreze în câmp. Cum procedăm noi, de regulă? Aflăm cui îi aparţine câmpul, venim în vizită la pro-prietar, discutăm cu el, ne înţelegem. Dacă este vorba despre floarea-soarelui, el ne va permite cu plăcere să vânăm în acel loc, deoarece ştie bine că fiecare pasăre con-sumă pe zi cam 50 de grame de seminţe, iar dacă asemenea păsăruici sunt mii, ne putem închipui care va fi prejudiciul cau-

zat. Deseori se întâmplă, că apar conflicte, deoarece în momentul vânătorii în câmp au loc lucrări agricole. Şi dacă nu te-ai pre-gătit din timp de vânătoare, te poţi pomeni cu oameni pe câmp. Astfel, nici tu nu mai ai dispoziţie şi nici oamenii care lucrează acolo. În cele mai dese cazuri este vorba despre o vânătoare ratată.

Cât priveşte tehnica securităţii la vâ-nătoare, este ea oare necesară unor vână-tori cu experienţă? Doar aceştia cunosc perfect regulile de securitate.

În principiu, în echipă trebuie înrolaţi vânători serioşi, pe care te poţi bizui, şi care cunosc tehnicile de securitate şi regu-lile de vânătoare. Ei nu vor trage în păsări care zboară aproape de sol sau în lateral, în direcţia vânătorilor aflaţi alături. Dacă echipa de vânători este completată, este bine instruită, fiecare ştie cine şi unde se află, în ce direcţie va trage din armă. Dacă în grupă sunt incluşi novici, ei trebuie ne-apărat instruiţi. Oricum înainte de prima vânătoare în sezon, un instructaj este pur şi simplu obligatoriu, pentru toţi partici-panţii, fără excepţie!

Acest instructaj presupune, în afară de regulile de tragere sau de mânuire a armei, şi cunoaşterea altor particulari-tăţi ale vânătorii?

Desigur. În primul rând, trebuie să înţelegem din start că, dacă vânezi po-rumbei, apoi nu vei trage niciodată în altă specie de pasăre. Oamenii trebuie să ştie că la vânătoarea de porumbei, utilizăm alice nu mai mari de nr.7. Unii folosesc în acest scop şi alice nr. 5. Însă, din pasă-rea lovită de o asemenea alice rămân doar penele! Câteodată vânătorii sunt tentaţi să împuşte în pasăre de la mare distanţă. Astfel se întâmplă că pasărea rănită cade la vreo 400—500 de metri de la ţintaş şi în

acest caz este foarte dificil să o găseşti. Ti-rul trebuie organizat de la distanţa permi-să conform regulilor de securitate. Aceas-tă distanţă nu va depăşi 50 de metri. Dar cea mai potrivită distanţă pentru tir este de 30—35 m până la pasăre. Unii vânători consideră că dacă alicele sunt mai mari, succesul tirului este aproape garantat. Este o opinie eronată.

După cum se vede, aveţi în aceste zile mult de lucru.

Acum este desfăşurată campania de revizie tehnică a armelor. Toţi vânătorii trebuie să susţină testul respectiv în mod obligatoriu. Noi eliminăm defecţiunile, oferim consultaţii, se mai întâmplă să in-terzicem exploatarea unor arme defectu-oase şi periculoase pentru utilizare la vâ-nătoare. Timp de jumătate de an noi am trecut la pierderi 140 de unităţi de arme de vânătoare, iar în anul trecut — circa o mie.

Este vorba despre arme vechi şi uzate?Nu întotdeauna. Uneori, mult depinde

de modul şi stilul de exploatare a armelor. De exemplu, s-a adresat un vânător care a tras într-o vulpe. A rănit-o şi a hotărât să-i pună capăt zilelor cu patul armei. I-a fost jale să cheltuie un cartuş care costă 5—6 lei, a lovit vulpea cu patul armei şi acesta a plesnit. Pentru restabilirea patului armei a achitat 2500 de lei.

Este inuman şi lipsit de etică că loveşti vânatul rănit cu patul armei. În plus, în acest moment se poate produce accidental şi o împuşcătură. Au existat cazuri când fi-nalul a fost unul tragic.

Rezumând cele spuse, voi reaminti câ-teva reguli de bază ce ţin de tehnica securi-tăţii la vânătoare:

la încărcarea sau descărcarea armei, aceasta trebuie ţinută cu ţevile în sus;

în timpul depăşirii obstacolelor (şan-ţuri, garduri, pâraie etc.), armele trebu-ie descărcate;

nu este permisă tragerea din armă, stând în picioare în barcă, precum şi ochirea în lateral din barcă;

fără permisiunea conducătorului este interzisă urmărirea vânatului rănit.Sunt doar unele din regulile, pe care

trebuie să le cunoască fiecare vânător. Este recomandată lectura suplimentară a regu-lilor tehnicii de securitate la vânătoare în Republica Moldova.

intervievat de: ioN GRoZa


Prepeliţa (Coturnix coturnix) face parte din ordinul Galliformes, familia Phasianidae, fiind cea mai micã reprezentantã a acestei familii la noi în ţarã. Mult îndrãgitã în popor prin cântecul sãu arhicunoscut din perioada secerişului, a dat viaţã multor poveşti şi cântece. Apare sub denumiri diferite de la o regiune la alta: pitpalac, pipãlac, potpalacã, pitpediche, taptalagã.

avifauna

Prepeliţa

Sub aspectul înfăţişării prezintă carac-terele generale ale ordinului din care face parte, adică picioare puternice, adaptate mersului pedestru, aripi scurte şi rotun-jite, caracteristice zborului pe distanţe scurte (cu toate că zborul de migraţie infirmă oarecum această ipoteză), ciocul încovoiat şi puternic. Dimorfismul sexual este destul de slab evidenţiat, însă sunt câ-teva elemente de identificare, spre regret, de multe ori, după declanşarea focului de armă. Culoarea generală a penajului este într-o nuanţă de brun-ruginiu. Spatele este brun cu mai multe rânduri de benzi transversale întrerupte, de culoare neagră şi brun-des-chis. Pe creştet şi deasupra fiecărui ochi au o dungă de culoare mai gălbuie, iar pe burtă sunt evidenţiaţi fulgii de culoare cenuşie la femele şi brună la mascul, pigmen-tat la ambele sexe cu pete de culoare alburie. Picioarele au culoarea roz-gălbui, cio-cul este negru la bărbătuş şi suriu la găinuşă, iar ochii — brun-închis. Pigmentaţia gâtului variază în funcţie de sex şi vârstă. La mascul iese în evidenţă o pată de culoa-re neagră sub bărbie, iar la femele de culoare roşietică. Un lucru se pare este cert, acela că masculii bătrâni au gâtul în întregime de culoare neagră. Coada este scurtă, formată din 12 pene. Greutatea corporală a prepeliţei variază între 120—150 g, atingând apogeul prin septembrie, înainte de perioada de migra-ţie. Păsări migratoare, de fapt, singura din familia sa, sosesc în ţară începând cu pri-ma decadă a lunii aprilie, însă majoritatea păsărilor vin cam pe la mijlocul lui aprilie, iar plecarea de toamnă, începând chiar cu luna august. Marea masă, însă, pleacă prin jurul datelor de 5—20 septembrie, la care

se adaugă stolurile venite mai din nord. Migraţia de toamnă depinde mult şi de cursul vremii. Biotopul preferat îl consti-tuie şesurile întinse cu culturi alternante, cu predilecţie grâu şi secară, urmate de fâneţe care abundă în seminţe, dar urcă şi prin zona dealurilor. Este o pasăre poliga-mă, împerecherea având loc imediat după sosirea din migraţie. Cloceşte doar femela, masculul nu participă nici la creşterea pui-lor, fiind pe tot parcursul perioadei de cui-bărit şi de creştere a puilor foarte nervos şi brutal, deranjând adeseori găinuşa, pen-tru o nouă împerechere. Prepeliţa depune

şi două ponte pe an, au fost însă cazuri şi de trei, ca urmare a pierderii premature a unora dintre ele. Cuibul rudimentar, con-struit din câteva fire de vegetaţie uscată, într-o mică adâncitură, este ascuns bine printre ierburile înalte. Depune un nu-măr de 7—15 ouă de culoare gri-închis, cu dese pete negre. Perioada de incuba-ţie este de 16—21 de zile. Puii la ecloza-re sunt nidifugi cu puf gălbui dedesubt şi portocaliu pe spinare, cu o pată neagră pe frunte. După câteva ore părăsesc cuibul, urmându-şi mama în căutare de hrană. Cresc foarte repede, la vârsta de trei săptă-

mâni sunt capabili de zbor, iar la o lună au aproape dimensiunea părinţilor.

Sporul anual depinde mult de caprici-ile vremii, puii fiind sensibili la frig şi la ploile repezi de vară. În primele zile de via-ţă puii consumă exclusiv hrană de origine animală, apoi sunt învăţaţi de către mamă cum să culeagă boabe şi seminţe. Hrana prepeliţei este constituită din seminţe de grâu, secară, trifoi, mohor, sorg, ghizdei sălbatic şi alte feluri de plante seminţoase, apoi nenumărate insecte, larve şi viermi-şori, în ultima perioadă de timp, înainte de plecarea în migraţie, îngrăşându-se în-

tr-un timp foarte scurt.Duşmanii tradiţionali

sunt răpitorii cu pene şi păr, în ultima vreme înmulţirea numărului de câini şi pisici vagaboande, apoi moderni-zarea şi chimizarea agricul-turii, distrugerea pontelor prin cosirea timpurie a fâ-neţelor şi trifoiştilor, pentru această cultură prepeliţa manifestând o atracţie apar-te.

Glasul său este binecu-noscut prin acea onoma-topee „pit-pa-lac“, care a devenit şi denumire. Mai aproape de sunetul real ar fi

„pit-piddit“ şi „pic-pervic“ — silabe scoa-se, de fapt, de mascul şi care se aud într-o cadenţă repetată de seară până dimineaţa în largul câmpurilor. Femela scoate sunete mai slabe, ca răspuns la chemarea mascu-lului sau când îşi alarmează puii în caz de pericol şi apoi îi strânge înapoi.

Au auzul şi văzul foarte dezvoltate. În perioada de migraţie călătoresc doar noaptea, estimându-se că ating o viteză de 70 km/h, străbătând Marea Mediterană în 7—8 ore, zburând la joasă înălţime deasu-pra valurilor.

De fapt, de la această călătorie micuţei


vietăţi i se trag multe necazuri. Se pare că încă şi astăzi este capturată cu plasele pe ţărmurile Mediteranei şi vândută pe bani buni prin marile porturi comerciale, cu toate prevederile şi restricţiile impuse de forurile abilitate. Această practică a dus la scăderea drastică a efectivelor de prepeliţe la nivel global.

Numeroase obiceiuri însoţesc existen-ţa şi traiul acestei păsări. Iese după hrană

cu predilecţie dimineaţa şi seara, pe timpul zilei stând ascunsă prin porumbişti, sub frunze de dovleac şi alte locuri umbroase. Se ridică greu în zbor, preferând mersul pe jos, strecurându-se cu mare uşurinţă prin vegetaţie, cu gâtul îndesat şi dând din cap la fiecare pas.

Nu intră în păduri şi nu stă niciodată pe arbori. Are o mare plăcere în a se scălda prin ţărâna uscată. Scormoneşte cu ghea-rele pământul în căutare de mâncare. La ivirea unui pericol rămâne împietrită în locul în care a fost surprinsă, ascultând cu

atenţie şi nu se mişcă până nu are siguran-ţa că a trecut primejdia. Caută să-şi ame-najeze cuibul aproape de o sursă de hrană, pentru a nu fi nevoită să lipsească mult de

pe cuibar, iar setea şi-o potoleşte sorbind picăturile de rouă de pe firele de iarbă.

Se practică diferite metode de vână-toare: cea mai spectaculoasă şi încântă-toare este cea cu câinele de aret, dimineaţa devreme sau seara, un adevărat spectacol al simţirilor din partea tuturor combatan-ţilor. Tirul nu este dificil, zborul prepeliţei fiind pe orizontală, aproape de pământ şi pe distanţe scurte, zborul fiind greoi din

cauza greutăţii şi grăsimii acumulate pen-tru călătoria de migraţie.

Se mai practică şi vânătoarea la sărite fără câine sau cu gonaşi în linie. Pe vre-muri se mai vâna şi cu chemătoarea con-fecţionată artizanal, vânătorul aşteptând apropierea prepeliţei în picioare, lângă porumbişti, apoi plecând în direcţia unde se vedea mişcându-se iarba şi ridicând pa-sărea. Nu putem afirma cât de legală este această metodă.

Cu toate pierderile suferite de această specie prin prinderea lor pe ţărmuri, când

sunt în incapacitate de a mai zbura, prin distrugerile pro-vocate de agricultura inten-sivă mecanizată, iluminatul nocturn şi alte cauze, rămâ-ne totuşi un vânat accesibil multor vânători şi deosebit de preţuit prin frumuseţea sa în compania câinilor, apoi prin iscusinţa gastronomi-lor şi, nu în ultimul rând, pentru că este primul vânat al sezonului după o pauză de durată a puştilor. La vâ-

nătoarea de prepeliţe se folosesc alice de 2 mm, cu încărcătură normală, deoarece distanţa la care se trage nu este prea mare.

tRistaN


AugustVÂNĂtoaREa

Pe 15 august se deschide vânătoarea la păsări acvatice, prepeliţă, porumbel, vulpe.

aCtiVitĂţi BiotEhNiCE Sunt precizate şi corectate datele des-

pre amplasarea sectoarelor reproducti-ve, a construcţiilor cinegetice, vizuinilor de vulpe locuite în fondurile cinegeti-ce, gestionate de CPV, starea acestora şi, la necesitate, sunt operate modificări şi completări în cărţile-schemă în ca-drul fiecărui fond de vânătoare;

Sunt reparate jaloanele vechi şi confec-ţionate altele noi pentru demarcarea hotarelor terenurilor de vânătoare şi zonelor de reproducere;

Continuă achiziţionarea resurselor de hrană pentru nutriţia suplimentară a speciilor de vânătoare pe timp de iarnă;

Sunt renovate şi amenajate prundişuri-le şi scăldătorile pentru fazan şi potârni-che;

Este efectuată curăţarea sau amenaja-rea adăpătorilor pentru speciile de in-teres cinegetic;

Continuă construcţia şi renovarea să-răriilor pentru animale, achiziţionarea drobului de sare şi repartizarea acestuia în sărării;

Sunt desfăşurate razii în vederea pro-tecţiei speciilor de vânătoare.

LUCRUL ÎN CaDRUL CoLECtiVELoR PRiMaRE DE VÂNĂtoRi

Sunt organizate şi desfăşurate semina-re pentru preşedinţii colectivelor pri-mare de vânători ale SVPM privind or-dinea vânătorii în sezonul 2015—2016;

Au loc adunări în cadrul CPV privind or-dinea vânătorii în sezonul 2015—2016 şi măsurile de securitate la mânuirea armelor;

Sunt desfăşurate activităţi biotehnice şi economico-cinegetice pe terenurile repartizate CPV, în corespundere cu planul de lucru în fondurile de vână-toare în trimestrul III al anului.

aCtiVitĂţi ChiNoLoGiCE şi CULtURaLE DE MasĂ

Testări şi competiţii interraionale pen-tru câinii de vânătoare la raţă (or. Chişi-nău);

Competiţii regionale şi republicane de tir vânătoresc.

CaLENDaRUL LUCRĂRiLoR BiotEhNiCE


„Lăţarul“

de-ale braconajului

După măsura satului, nea Dumitru Oboroc era un om cu credinţă şi frică de Dumnezeu, harnic şi cinstit. Din munca de salariat la calea ferată şi-a construit o casă, a ridicat şi a educat cinci copii. Acum, tre-cut la pensie, munceşte ziulica întreagă în vie. O sapă, o pune la timp pe haragi. Şi pasiunea aceasta, moştenită de la buni-cul său, mare viticultor şi spe-cialist în vinuri, îi aduce linişte şi plăcere, încât aproape că nici nu mai iese cu lunile în sat. Adevărat, că pe lângă îngrijitul viei „dislocate“ chiar în margi-nea pădurii, pensionarul a mai însuşit o treabă pentru suflet… Zi de zi, dis-de-dimineaţă o ia razna spre pădure, aşa cu mâi-nile goale, de parcă ar pleca să o inspecteze. Dar cel mai ciu-dat în treaba asta e că toţi îl văd cum pleacă şi nimeni nu-l zăreşte când şi pe unde se în-toarce. Şi doar au fost din cei care i s-au pus pe urmă, dar zadarnică trudă. Odată ajuns la poalele codrilor, parcă intra în pământ. Dar cât de mare era uimirea „detectivilor“ când, întorşi din „misiune“, îl zăreau pe moş în vie, de parcă nici nu plecase undeva…

După cum vorbeşte lu-mea, apucături de a umbla de unul singur prin păduri, omul avuse şi în tinereţe. Dar a ur-mat războiul, apoi familia mai trebuia hrănită, şi vrei-nu vrei „romanticul“ s-a lăsat de plim-bările în natură.

Cine îl cunoaşte mai în-deaproape ştie că gospodarul are încă o apucătură stranie. Tace mereu. Mulţi săteni, spre exemplu, sunt tari de gură şi, mulţumită „clanţului“, obţin tot ce-şi doresc. Nea Dumitru e din altă stofă. Pe toate le spu-ne şi le hotărăşte doar cu tăce-rea. Că privindu-i faţa tăcută

şi chipul ursuz, multora le sare ţandăra pe loc:

— Mai bine înjurai şi păleai cu bâta, nea Dumitre, că mai mult folos era. Dar Oboroc parcă o făcea înadins: se închi-dea şi mai tare. Crunt era „bă-tut“ în aşa mod şi vecinul Ilie Laţ. Porecla pusă de mahala îl

prindea de minune. În primul rând, că era subţire şi gârbo-vit la trup precum un capăt de sârmă numai bună de închegat un laţ. Corespundea numelui şi pentru că Ilie, care se trăgea dintr-o familie de „amărâţi“, îşi dobândea hrana mai mult cu laţurile puse la jivine prin pădure.

Unii săteni agreau „pasiu-nea“ lui Ilie Laţ şi chiar găseau şi o motivaţie:

— Vrea şi el sărmanul să se înfrupte cu o fărâmă de carne! Bine că nu fură!

Altora îndeletnicirea me-dievală le părea amuzantă şi plină de peripeţii… Nea Du-mitru, însă, era supărat pe braconier şi îl ura. Lucru ce, de fapt, se simţea destul de bine datorită privirilor săgetătoare şi tăcerii împietrite cu care îşi trata vecinul când îl întâlnea pe stradă:

— Ce tot taci atâta şi mă tai cu privirea, de parcă am făcut moarte de om?

Nea Dumitru se oprea, îşi

asculta până la capăt „oponen-tul“, apoi, scuipând cu ciudă în pământ, îşi vedea de drum. Îi era scârbă să schimbe o vorbă cu el — ştia: cu un nesimţit de teapa lui Ilie Laţ, e neputincios până şi bunul Dumnezeu. Aşa că pentru a-l scoate la apă cu-rată nea Oboroc şi-a ales alte

metode… Descoperea locuri-le pe unde braconierul punea ochiurile aducătoare de moar-te, le aduna frumuşel, iar aduse pe furiş acasă, le agăţa în dudul din ogradă. Le punea special la vedere, aşa ca Ilie şi alţii ca dânsul, când vor trece pe drum ori îi vor deschide poarta cu vreo nevoie, să le vadă. Iar de mai au ruşine şi simţ omenesc, să tragă concluzii… Fără doar şi poate, „expoziţia“ dădea re-zultate. Că, urmărindu-i pe fu-riş, bătrânul observa cum unii, recunoscându-şi manufacturi-le, strâmbau răutăcios din nas. Cui, de fapt, putea să-i fie pe plac rolul de luptător invizibil pe care şi-l asumase pensiona-rul?

Sigur că munca făcută îl bucura, cu atât mai mult că de la o vreme „artizanalele“ s-au rărit prin pădure, iar cele pe care le mai descoperea, erau meşterite curat de o mână.

Nesimţit şi gros de obraz, Ilie Laţ se făcea mort în po-puşoi, terorizând mai departe

pădurea şi fauna cu scule de marcă… Cum, însă, le dibă-cea Ilie Laţ, nu izbutea nimeni. Parcă fără de minte, parcă şi căscat de-a binelea, dar cum se dumerea nătărăul să modeleze laţurile primejdioase… Odată nimerită în mreaja întinsă, rar ciută să aibă scăpare…

Enervat la culme de nesim-ţirea braconierului, într-o bună zi pensionarul s-a hotărât la cel mai dur pas. Şi-a rugat fiul mai mare să-i cumpere o capcană mai serioasă decât cele ce agaţă şobolanii şi acela i-a adus pă-rintelui o capcană pentru urşi. O asemenea unealtă nu văzu-se nici nea Dumitru. I-a părut cam mare, dar dorinţa de a pune braconierul la punct era şi mai puternică. Aşa că, trezit cu noaptea în cap, a purces spre locurile unde ştia că îşi face de cap Ilie Laţ. Nu departe de un ochi de sârmă proaspăt pus, nea Oboroc şi-a montat „jucă-ria“ adusă de fecior. Dar odată ce-l stăpânea o presimţire nu prea bună, nu s-a grăbit spre casă, ci s-a dosit într-o văgă-ună la un pas de locul cu ghi-nion. Şi iată că pe la o vreme, când ceaţa prinse a se aşterne, iar razele de soare a face puţină lumină în jur, se auziră nişte trosnituri de crengi şi, în faţă, apăru o siluetă slăbănoagă şi gheboasă. Era Ilie, care venea să-şi vadă norocul. Şi acesta, îi căzu din plin…

Mai întâi s-a auzit o pocni-tură, apoi a urmat un răcnet ca de fiară, după care braconierul a căzut snopit de durere la pă-mânt.

Pe pat de spital, cu piciorul butuc şi vânăt cum e sfecla, Ilie Laţ s-a tăvălit destulă vreme. Şi chiar de fusese sâcâit de medici destul, căci aceia vroiau să afle adevărul pentru a-i asigura o lecuire adecvată, nimeni nu a


izbutit să scoată o vorbă din gura pătimitului. În schimb, destul de vorbăreţ deveni cu cel betejit nea Dumitru, care îl vizita zilnic şi se interesa dacă nu duce lipsă de ceva.

Când Ilie se ridicase şi mai că nu mai şchiopăta, nea Du-mitru, văzând că acela şi-a în-văţat lecţia, cu voce blândă, dar şi cu niţel sarcasm, i-a zis:

— Să treci, Ilie, pe la mine şi să-ţi iei „zestrea“…

N-a venit atunci că-i era ruşine. Şi-a ridicat-o peste mulţi ani, după ce bătrânul plecase să se lupte cu „lăţarii“ pe cealaltă lume. Vroia atunci Ilie să lege nişte maldăre de porumb şi avea nevoie de sâr-mă…

argăsirea blănurilor este operaţiunea de prelucrare în soluţii speciale a pieilor de animale, pentru a le face trai-nice, suple și impermeabile, în vederea preparării acesto-ra ca trofee de vânat.

Argăsirea este precedată de operaţiunile de înmuiere, spăla-re şi descărnare.

Blana este pusă în soluţii spe-ciale, pentru a distruge ultimele reziduuri de grăsime din piele. Se evită recipientele oxidabile, fiindcă rugina degradează ire-mediabil blana.

Argăsirea poate să dure-ze mai multe zile, soluţia fiind omogenizată de 2–3 ori pe zi, în funcţie de temperatura me-diului.

Ca semn că argăsirea este gata serveşte smulgerea uşoa-ră a părului de la ia piciorului. După ce este scoasă din soluţie, blana nu se spală, se lasă să se scurgă şi se zvântează, atârnată înclinat la umbră şi în curentul de aer. Apoi se întinde şi se cu-răţă de resturile de epidermă cu instrumentele folosite la descăr-nare.

Urmează şlefuirea uşoară cu abraziv fin şi degresarea părului prin frecare manuală cu rume-guş de mesteacăn, îmbibat în neofalină. Se poate freca uşor pielea cu talc, urmând o uşoară întindere, după zvântare, pe o masă specială de întins blănuri-le. Întinderea se face simetric, cu pielea în sus, pentru a se usca.

Blana umedă este mai întâi fixată în lungime, apoi în lăţime, cu respectarea paralelismului flancurilor şi al formelor naturale ale capului. După ce a fost fixată în cutie, se poate peria cu o so-luţie de 10% de crom.

Argăsirea cu făină de ovăz

Argăsirea cu făină de ovăz se face într-un vas de lemn, sticlă sau ceramică; făina se amestecă cu apă, obţinându-se o cocă de consistenţa smântânii, se adau-gă 35 g de sare la 1 l de apă.

Coca se ţine la cald 4–6 zile pen-tru a creşte şi dospi, evaporând mirosul de alcool. Pielea este unsă cu un strat subţire de cocă, este împăturită în două, cu părul în afară, pentru 12–21 ore, când se atârnă la uscat, la umbră şi în loc aerisit. Coca se desprinde de la sine. Pielea se freacă în mâini, iar dacă e tare, se înmoaie într-o soluţie de 50 g de untură de peşte, 30 cm3 de acid oleic şi 10 cm3 de amoniac de 25%. După zvântare se freacă manual.

Argăsirea în soluţie de acid sulfuric

Argăsirea în soluţie de acid sulfuric este un procedeu afir-mat în timp. Se iau 70–80 g de sare de bucătărie, 10–15 cm3 de acid sulfuric concentrat şi se dizolvă într-un litru de apă. Pieile descărnate se introduc în această soluţie pentru 10–12 ore. După argăsire, pieile se zvântează timp de două ore la umbră, într-un loc aerisit. Apoi se ung cu amestecul de grăsime şi apă amoniacală, urmând ope-raţiunile de zvântare, uscare şi înmuiere cunoscute.

Argăsirea în soluţie de acid sulfuric, alaun şi formol

Argăsirea în soluţie de acid sulfuric, alaun şi formol se face cu 50 g piatră acră (alaun), se di-zolvă în 10.000 ml de apă fiartă, se adaugă 60 g de sare de bucă-tărie, 2 g de formol şi, la urmă, 2 g de acid sulfuric concentrat. Blănurile se lasă în această so-luţie la 20–25°C circa 20 de zile. Verificarea se face după 15–16 zile, prin smulgerea părului de la ia piciorului. După zvântare se „frământă“ şi se curăţă, blana se periază cu o soluţie de crom de 10% pentru a-i reda luciul natu-ral, rezistenţa la umezeală şi a o feri de insecte vătămătoare.

tUDoR CoLaC. CinegetiCa, DiCţioNaR ExPLiCatiV

Argăsirea blănurilor


În copilărie am fost un bă-iat alintat. Părinții mei, oameni muncitori şi gospodari, s-au stăruit să-mi dea de toate. Atâ-tea, încât, de la o vreme, făceam mofturi, căutând mâncare într-ales. Şi, scânceala mea, specu-lativ şi bine regizată, îşi atingea scopul. Obțineam cu uşurință tot ce-mi poftea inima. Doar o singură dată, ocupată peste cap cu treburi, cerând să mi se pună şi ceva bun pe pâinea proaspăt scoasă din cuptor, biata mamă m-a obrăzat:

— Mai mănâncă şi pâine goală, copile!

Desigur, sfatul şi tonul nu mi-au plăcut. Având mânji, i-am răspuns:

— Nu vreau pâine goală!Bunicul, care îşi curăța

arma de vânătoare, auzind „declarația“ mea, trase rucsa-cul mai aproape, zâmbind, şi scoase din el o bucățică de pâi-ne uscată.

— Ia-o, nepoțele, e de la iepuraş!

E greu de redat ce efect avu asupra unui suflet de copil ges-tul bunicului… Mai aromată şi mai gustoasă pâine ca hrinca adusă de la urecheați, n-am mai mâncat. Acea pâine uscată, scoasă din rucsac, mi-a schim-bat brusc şi atitudinea față de îndeletnicirea bunicului — vâ-

nătoarea! Din momentul acela, orice plecare a lui pe căi de co-

dru era înţeleasă de mine ca o intrare în lumea de poveste, în locuri sfinte, unde au dreptul să meargă doar oamenii bla-jini, buni la suflet, cum e buni-cul meu.

Ziua întreagă stăteam lipit cu fața de geam, aşteptând, ştiind că bunicul, la întoarce-re, va trece neapărat şi pe la iepuraş.

…Mai ieri, luând parte la lucrările de amenajare a unei hrănitori pentru animalele sălbatice din pădurea Căpri-anei, priveam cu interes cum unul dintre vânători culegea bucățelele de pâine, rămase de la masa noastră.Îl urmăream cu uimire.

— Pentru nepoței, mă du-meri el, parcă ruşinat. De la iepuraş…

Ce era să-i spun? M-am bucurat, ca în acea zi fericită din copilăria mea.

staNisLaV VÂLCU,desene de autor

Pâinică de la iepuraş


Era frumos colţatul!...

Un cogeamite godac. Nimerise într-o groapă mare, adâncă, plină-plină cu noroi. Se zbătu, cât se zbătu, dar nu reuşi să iasă. Grohăi cât grohăi, răbufni de vreo câteva ori la suprafaţă, cercând să scape din prinsoare, dar, sleit de puteri, se lăsă la fund.

Gheorghe, care taman trecea pe aproape, observă cum ani-malul se chinuieşte. Nu putu înţelege ce fel de dihanie-i acolo, în mocirlă, dar apoi, ui-tându-se mai atent, pe apleca-te, îşi dădu seama că-i un porc mistreţ.

— Măi-măi-măi! se bucu-ră omul. Ia-te, bre, ce noroc şi unde-i jumara!…

Se repezi, mai întâi, după ceva tare — o nuia groasă, trainică. Se gândi să o vâre pe dedesubt, să-l sprijine, ca să nu se ducă la fund, şi să-l îm-pingă pe mal. O găsi repede, în gardul lui Iacob.

Se avântă să-şi ducă planul la bun deznodământ, pentru că animalul, zbătându-se, răsuflând din greu, scă-pătă iar la fund. Gheorghe reuşi, câi-ne-câineşte, să-l împingă spre buza gropii, cu nuiaua, şi să-l ridice la su-prafaţă, dar cum să-l scoată pe mal? Dihanie! Acu e mort de chin, dar dacă îşi vine în fire? Doamne, are nişte col-ţi… face odată clanţ! şi… s-a zis cu tine! Ori că te lasă calic pe viaţă. S-a mai întâmplat, ştie el.

„De unul singur n-o să fie chip! se gândi Gheorghe. Ar trebui să chem pe cineva…“

Îl găsi pe Anton, cel cu gospodăria chiar lângă râpă, apărut, întâmplător, la gard.

— Parcă Dumnezeu te-a adus. Ia vino-ncoa!Anton sări gardul.— Ce, bade?Gheorghe arătă cu capul la groapă:— Ei, cum, îţi place?Anton privi, dădu cu ochii de sălbăticiune, se sperie:— Dă-l dracului, bade! Ăsta te înghite cu tot cu ciubote!— Nu te teme, bre! Îi ardem una între urechi şi…— Eee, e periculos!Mistreţul, odihnit un pic, încercă să se sloboadă din prinsoare.

Gheorghe nu-l putu ţintui locului şi mistreţul se scufundă iar în mocirlă.

— Hai, că-ţi ajut! se învoi Anton. În doi are să fie mai uşor, cred.

„Pescuitul“ reîncepu: unul cu nuiaua, celălalt cu un par, scos tot din gard.

Se mocoşiră mult, icniră şi înjurară animalul, ambii, de-a bi-nelea. În cele din urmă, reuşiră să-l strângă, să-l proptească la mal. Se simţeau şi ei morţi de oboseală. De pe Gheorghe şi Anton şiro-iau sudorile, de pe mistreţ se scurgea glodul şi apa murdară.

La un moment dat, mai apăru unul — Vasile, de pe Dealul Morii.

— Ce faceţi aici, măi oameni buni? întrebă el, în loc de salut.

Cei doi nu-i răspunseră. Priveau la groapă.— Vă-hă-hă!... se miră Vasile. Ia te uită!... Să vă ajut?Gheorghe se uită la Anton. Anton mormăi ceva sub nas.— O scoatem noi la capăt, şovăi Gheorghe, dar dacă tare vrei…— Ce mai? Sigur! căzu la învoială Vasile. Şi-l împărţim… fră-

ţeşte!— Eu am dat de el, m-am

chinuit atâta şi… şi tu vrei… frăţeşte? întrebă cu ironie Gheorghe.

— Mda! îi ţinu isonul An-ton. După atâta chin!…

— Ei, dacă nu vreţi, sco-teţi-l şi singuri! o făcu pe su-păratul Vasile. Am plecat!

-Stai, omule! îl opri Ghe-orghe. Că nu suntem noi chiar atât de hapsâni! Dacă la trei — fie şi la trei! Dihania e mare, cu kilograme bune, nu? Să-l scoatem, mai întâi!

Mistreţul, îmboldit cu nuiaua, nu dădu semne de viaţă.

— A crăpat jigodia, cât ne-am toc-mit noi aici! se dădu cu părerea Anton.

Gheorghe îl mai îmboldi o dată. Animalul — ca şi mort.

— Dă-l dracului, măi Gheorghe! Cât l-aţi chinuit voi aici — a zdohnit! Nu vedeţi? întrebă Vasile.

— Poate că-i viu? Să mai încer-căm…

Gheorghe ridică băţul, în clipa asta mistreţul se mişcă, grohăi înfundat.

— E viu, comândul lui de porc! în-jură Anton. Hai, să-l tragem sus!

În trei, încet-încet, reuşiră să-l ri-dice, pe iarbă. Gheorghe îl apucă de

urechi, apăsându-l cu genunchii, Vasile cu Anton îl ţineau de pi-cioare. Crăpau de frică, dar nu puteau să-l lase!

— Oho! Ce râtos! făcu Gheorghe.— Colţatul tatii! chicoti Anton.— Taman bun de-o fripturică! încuviinţă şi Vasile.Mistreţul, întins pe iarbă, răsufla din greu. Obosit, chinuit, îi

era, probabil, totuna: mort în mocirla din groapa în care se prăbu-şise, din fugă, ori mort de cuţit — aceeaşi soartă!

— Scoate-ţi cureaua, măi Anton, ceru Gheorghe. Şi tu, măi Vasile. Îl legaţi strâns, de surlă, îi prindeţi bine şi picioarele din faţă, eu — pe cele din spate. E zdravănă dihania… Aşa, aşa… Nu vă grăbiţi, luaţi seama…

În cele din urmă, se ridicară toţi trei în picioare.Murdari, plini de noroi, uzi, priveau la animalul legat, se mi-

rau de surla-i lungă şi fioroasă, de colţii lui răsuciţi şi ochii mici-mici, injectaţi.

— Pun rămăşag că are 150 de kile! zise Anton.— Mai muult! se dădu cu părerea şi Vasile.— Daa, încuviinţă Gheorghe. E frumos colţatul!…Îl măsurau, îl cântăreau din ochi. Se gândeau cum, la cine să-l

ducă, să-l taie, să-l pârlească.— Eu sunt chiar aici, îl cărăm… numai că eu nu tai porci! de-

clară Anton. În viaţa mea n-am tăiat nici măcar o găină!— Asta nu-i problemă! Eu i-s naşul! se oferi Gheorghe să taie

alice şi cârlige



Omul

E primul animal evoluatCe face-o încercare intensivă,Cu-atomic ajutor nelimitat,De-a reajunge-n stare primitivă.

GEoRGE CaRaNfiL

Catârul

E cel mai harnic animal,Neîntrecut la dus samarul,Dar când pretinde că e cal,Atuncea face pe măgarul!

ioN GRiGoRE

Motiv

Că-s serios, am vrut să vadăŞi de-aia n-am făcut scandal,Dar când mi-a spus că-s "animal"Simţii că m-a călcat pe... coadă!

ioN BRatU

Capra vecinului

Nu sunt ciudos, Doamne fereşte,Însă al dracu' animalPe zi ce trece înfloreşte,De parcă-i dă Gerovital.

fLoRiN RotaRU

Animal Planet

Măgarul de bărbat susţineCă soaţa-i e de muscă reaŞi latră-n casă ca un câine,Tratând-o ca pe o căţea!

GhEoRGhE GURĂU

Ciudăţenii

Astăzi lumea patrupedăTinde strâmb să se comporte,Leul este doar monedă,Porcul e valută forte!

CoRNELiU sofRoNiE

Cu pana la pălărie, cu puşca... la poezie

mistreţul. Paie de pârlit, însă, nu avem ori, poate, cu lampa, cu gaze să-l pârpălim?…

Vasile sări la el:— Ei, ai spus-o! Pute şoricul, bre! Las’ că aduc eu paie, de la

socru-meu, n-aveţi grijă!Treaba ar fi mers strună, poate, şi „vânătorii“, în acea zi, ar fi

mâncat pe săturate din pomana porcului sălbatic, la un pahar-do-uă de vin, desigur, dacă… Dacă în momentul cel mai nepotrivit nu s-ar fi arătat, ieşind de sub poalele pădurii, Hodorogea, pădu-rarul.

Gheorghe, Anton, Vasile… înlemniră.— Ce-i cu voi, bre? Ce faceţi aici? întrebă Hodorogea, apropi-

indu-se. Ce staţi aşa, plouaţi? Unde v-aţi scăldat?Tustrei — muţi!Pădurarul, văzând că bărbaţii au luat apă în gură, neînţelegând

de ce, îşi roti privirile în jur, dădu de mistreţul întins la pământ, legat cu centurile.

— Fiu-fiuuu! fluieră Hodorogea, suspect. Ahaaa! Braconieri, vasăzică!… Buuun!…

— Ei, de unde, moş Ioane?! Sări ca fript Gheorghe. Noi? Bra-conieri?

— Să-mi crape ochii, că din groapa asta l-am scos, moş Ioa-ne!… arătă la groapă Anton.

— Da, numai ce l-am scos, c-avea să zdohnească acolo, în mo-cirlă! îl asigură şi Vasile.

— În groapă? Mocirlă? nu-i crezu pădurarul şi se aplecă şi el asupra locului, să cerceteze. Ei, dacă-i aşa, reveni el la cei trei sal-vatori, să ştiţi că sunteţi bravo, măi băieţi! Numai că, iată, murdar, nu-i putem da drumul.

Bărbaţii făcură feţe-feţe, nici că încercară să deschidă gura.— Sau poate că voi l-aţi bătut, aţi vrut să-l ucideţi?Gheorghe scrâşni din măsele. Anton se holbă şi mai tare. Va-

sile scuipă a necaz.

— Măi băieţi, continuă pădurarul, aşa, murdar, zic, nu-i pu-tem da drumul. Haideţi, să-l spălăm… până îşi vine în fire. Dar, dacă nu vreţi, întocmim act, semnăm şi… Pentru o aşa trebuşoa-ră, ştiţi, legea nu te mângâie pe creştet. Amendă zdravănă ori… M-aţi înţeles?

Gheorghe se mută de pe un picior pe altul. Anton sta mut, cu ochii pironiţi în gol. Vasile se uita la Gheorghe, la Anton, la mis-treţ, la Hodorogea. Nu scoase nici el un cuvânt.

Primul se urni din loc Anton, după el — Vasile, bălăbănindu-şi braţele şi dând de înţeles că degrabă revine.

— După găleată şi apă, tălmăci Gheorghe gesturile lui Vasile.— Ei, aşa mai merge, măi băieţi! răspunse pădurarul. Îl spă-

lăm, îl slobozim şi… Vietate, suflet din natura-mumă, nu?Anton cu Vasile s-au întors repede, cu plinul.În trei, sub supravegherea pădurarului, au întors mistreţul pe

o parte, pe cealaltă, au turnat găleţile peste el şi… animalul şi-a re-venit, a prins a se zvârcoli, încercând să se ridice, dar, din pricina legăturilor, nu putu.

— Ia, staţi! îi dădu la o parte pădurarul. Cât încă se mai simte zăpăcit… Feriţi-vă! Să nu vă rupă…

Bărbaţii se retraseră mai spre gard, pădurarul, scoţând un cu-ţitaş, cu mişcări iuţi, tăie cureaua cu care Gheorghe îi legase surla, apoi, cu aceeaşi iuţeală, îi slobozi picioarele şi se feri la vreo câţiva paşi mai încolo.

Mistreţul se ridică, se scutură. Gheorghe, Anton şi Vasile, ţi-nându-şi cu o mână pantalonii, săriră gardul.

— De ce fugiţi, bre, că, iată, se duce! le strigă pădurarul.Mistreţul mirosi iarba, mai făcu o sforţare şi — tiva! o croi

spre pădure.De după gard îl urmăreau trei perechi de ochi, înfocaţi, trei

feţe boţite, cu guri strâmbe.— Măi! strigă la ei Hodorogea. Ce, mistreţ n-aţi văzut?



Cu aşa principii de o libertate absolută şi independentă părăsiră ei ţările îmbelşu-gate din Asia, Siberia meridională şi Cau-caz, emigrând în pustiurile Mării Negre şi înaintând necontenit spre centrul Europei mai sărmane în ale vegetaţiei, unde nicio plantă hrănitoare nu creşte fără a fi stropi-tă cu sudoarea de pe fruntea laboriosului cultivator. Şi iată că de pe plaiurile acelui Eldorado al Caucazului se năpustiră asu-pra Europei nenumăratele oarde de huni şi mongoli, zdruncinând-o până la Carpaţi, Balcani şi Sudeţi, cucerind ţările şi trăind ca fiarele sălbatice din munca băştinaşilor. Apoi nu-i aceasta o enigmă, ce se poate explica numai prin faptul că instinctul este productul unei deprinderi înrădăcinate, ce trece din neam în neam, din veacuri în veacuri şi căreia natura îi imprimă la urmă sigiliul unei legi nestră-mutabile. — Aşa-i şi patriotul cu deprinderile sale moştenite din veacuri. El poartă în sine nu numai cultul religios, ci şi cultul îndatoririlor reciproce, al înrudirii de sânge şi al aju-torului mutual de filantropie. Aceste simţiri se nasc în el din cultura intelectuală, ce-i inspi-ră dragoste pentru cuibul în care s-a născut şi vatra în care a trăit. Ea-i infiltrează iubire către confraţi, făcându-l să respecte cu umilinţă tradiţiile, legende-le, povestirile neamului său şi mormintele, în care se odihnesc oasele strămoşilor, pă-rinţilor şi fraţilor săi. El adoră amintirile gloriosului trecut al naţiunii sale, de care cu extaz vorbeşte, precum cu întristare povesteşte despre cataclismele ce i-au în-cruntat ţara, — toate acestea patriotul le lasă ca moştenire din părinţi în copii, din generaţie în generaţie.

Astfel de patrioţi — după opinia mea — se află pe suprafaţa pământului numai la trei naţiuni mari: ginţile latină, germană şi elenă. Deci, nu-i de mirare că românii de aici s-au întors din Caucaz, fiind de ori-gine latină.

Orişicum ar fi, însă, în tot omul, fie el cât de cult, se mişcă totuşi germenele in-stinctului de pradă.

— Aşa este, cu aceasta mă unesc şi eu,

adaugă Grünbaum, dar eu consider că nu-mai atunci, când în al lui neam s-a stre-curat o picătură de sânge străin, din ginta neamurilor răpitoare. Aceasta se dovedeş-te nu numai la om, ci se poate observa şi la animale, precum rezultă din experimentul împreunării lupoaicei cu câinele, ce nu o dată îl fac ciobanii, ţinând la legătoare lupoaica prinsă de mică. Prin aşa mod se dobândesc pentru stâne şi turmele de oi câini corciţi foarte avani şi puternici, ce sunt încă mai sprinteni decât lupii; ieri Zguriev îmi spunea că a dobândit aşa doi

câini cu care vânează porci sălbatici şi care vor figura şi la vânătoarea noastră.

Venind vorba iarăşi de vânătoare, îi zi-sei uitându-mă la ornic:

— Haidem, acum sunt 4 după amiază-zi, şi la cinci ne aşteaptă Spiridon cu masa.

Ne pornirăm. Ajunşi la gazda noastră, aflarăm acolo aproape toată notabilita-tea oraşului, cu prefectul şi şeful poliţiei, poftiţi de Spiridon şi Zguriev la ospăţ. Pe masa din sufragerie erau aşezate 30 de ta-câmuri. Între alte delicatese ce acopereau masa, se deosebea pe o mare tablă o cicigă fiartă de lungimea unui metru, împodobi-tă cu felurite ornamente compuse şi exe-cutate de artistul nostru bucătar, iar prin capetele mesei blide cu icre proaspete de nisetru; baterii de butelii cu tot soiul de vinuri ridicau căpşoarele cu fesurile lor roşii şi metalice, ca şi când ne chemau să le destupăm. Galantul nostru şef Spiridon oferi 20 de vedre de rachiu pentru suta de

cazaci, adunaţi în ograda otelului.La ora 3 începu masa, întâi tăcut şi

sub stricta observare a etichetei, apoi, ca de obicei, ceva mai vivace, iar după vro câteva stacane zdravene, zgomotos şi fără rezervă.

Zguriev, spre a ne surprinde întrucât-va, porunci cazacilor săi să ne cânte în cor. Atunci o sută de glasuri intonară melodii malo-ruse sau ucrainene, executându-le cu o perfecţiune atât de admirabilă încât te credeai într-un concert de primul rang. Armoniile vibrau în aer, când într-un pu-

ternic cor ieşit din piepturi de oţel, când moderate, trecând în quintete, apoi în duete de un andante dulce şi simpatic, de moleşeala unui chin de amor şi de o melancolie, pre-cum o au mai totdeauna po-poarele apăsate, ce au trecut prin crude ispite şi au gemut sub jugul tiranismului. Isto-ria unei naţiuni cu suferinţele ei nu-şi află expresiune nu-mai în legendele şi poveştile ei, ci şi prin însăşi armonia muzicală a cântecelor răma-se de la bătrâni şi transmise posterităţii.

Apoi începu dansul căză-cesc, executat numai de către

doi din cei mai aleşi. Acest dans, pe care Menier l-a numit „le danse des possédés“, reprezintă culmea dibăciei, gimnasticii şi voiniciei. El n-are deloc asemănare cu cancanul francez sau ghitina spaniolă, a căror ţintă în toate mişcările este îndrepta-tă spre dezmierdarea desfrânată cu aplica-re la plăceri de amor. Kazacika şi tropakul sunt dansurile ostăşeşti ale nomazilor, care în ale lor necontenite strămutări priveau dansul ca mişcarea de voinicie a purtă-torului de arme; drept aceea femeile erau excluse de la dans, întâi ca fiinţe pângărite, al doilea ca nedemne de a se lipi în dans de bărbat.

Acest principiu domnea în toată Rusia până la înălţarea pe tron a reformatorului Petru cel Mare, care, introducând în a sa ţară moravurile şi obiceiurile Europei ci-vilizate, porunci printr-un ucaz tuturor notabilităţilor capitalei să asiste cu femeile lor la un bal de curte, îndatorând pe toţi

O vânătoare în Basarabia (VI) CoNstaNtiN staMati-CiUREa


să se arate la acea adunare nu în anterie şi bărbi lungi, ci în costum de gală, raşi şi cu peruci à la Ludovic al XIV-lea; cei ce nu se vor supune poruncii, vor fi aduşi cu sila pe pragul intrării la curte, unde gelatul le va tăia bărbile cu toporul. Niciunul n-a cute-zat a se împotrivi poruncii irevocabile şi toţi chemaţii se adunară la curte. Balul fu deschis prin însuşi monarhul cu soţia sa şi toţi urmară. Astfel, abia în acea memora-bilă noapte pentru prima oară cuprinseră cavalerii ruşi în dans talia damelor ruseşti, aruncându-se sub tactul orchestrului în acel colosal vârtej, ambele sexe zbuciu-mându-se care cum putea, electrizaţi de o simţire plăcu-tă, până atunci necunoscută lor. — Sub pretext de a intra în bunăvoinţa cârmuitorului, urmară apoi baluri private, şi iată că femeile din clasa no-bilă ieşiră la iveală pe scena vieţii sociale. Inovaţiunile acestea numai cu anevoie trecură în straturile popo-rului de rând. Chiar şi până acum adevăraţii ruşi sectanţi se ţin de principiul antic şi nu admit intrarea femeii în dan-sul bărbaţilor. Iată de ce kaza-cika, tropakul şi lizghinka se dansează numai de bărbaţi; femeile însă joacă separat într-un fel de horă moldove-nească, ţinându-se de mână în cerc şi totodată cântând în cor în loc de muzică. Acest dans se numeşte „horovod“.

După ce acei doi soldaţi terminară jo-cul, fură mulţumiţi prin o colectă de 50 de ruble. Întorcându-ne la masă, începurăm cu şampania şi o mulţime de toaste, la care răspundeau cu zgomot trâmbiţele cazaci-lor.

Negreşit că această festivitate săvârşi-tă într-un orăşel uitat de Dumnezeu şi de oameni în mlaştinile Dunării a fost ceva extraordinar pentru Chilia, care poate că a asistat odinioară la astfel de prăznuiri, însă demult, demult, când trecea peste Dunăre cortegiul lui Traian sau al lui Caracálla.

Abia înspre ziuă începură oaspeţii a se împrăştia, însă nu toţi; unii rămaseră aţipiţi cu coatele pe masă, alţii sub masă, căci gusturile sunt diferite, după ce trage omul vin.

A treia zi, noi de dimineaţă adunaţi pe târnaţul otelului, gustam dejunul, vorbind de impresiunile ce ne-a lăsat banchetul. Atunci Menier ne citi un pamflet compus de dânsul asupra acestui eveniment me-morabil pentru oraşul Chilia, descriind

cum prefectul şi poliţaimaistrul a la bras-sée, vroind a se reîntoarce pe acasă, bojbă-iau cu mersul nesigur prin întunericul de pe străzi, înglodându-se într-un hângăş, din care ieşiră abia în ziuă, mânjiţi din cap până la picioare cu tină. Cum acei doi administratori ai oraşului erau furioşi pe cazacii ce furaseră untura de prin lămpile fanarelor de pe străzi, ca să-şi ungă ciu-botele, şi cum amândoi ceacârii se sfădiră la urmă, poliţaimaistrul dovedind că che-marea subalternilor săi este să privegheze noaptea pe stradă liniştea orăşenilor, dar nu untura de prin fanare, lucrul acesta ce

cade în resortul şefului oraşului, iar pre-fectul, la rândul său, demonstrând că din cauza întunericului de pe străzi se săvâr-şesc numai astfel de întâmplări, ce intră în îngrijirea poliţiei. A doua zi se amestecară şi soţiile lor în sfadă, spălându-le la amân-doi capul cu săpun şi dojeni şi mustrân-du-i că ei, demnitarii oraşului, se îmbată ca hornarii, tăvălindu-se prin noroiul de pe străzi etc. Satira era scrisă şi citită cu atâta umor, încât ne pierdeam de râs as-cultând-o.

Înarmaţi cu carabine şi pumnale cer-chezeşti, eram gata de pornire şi aşteptam numai sosirea lui Zguriev, dirigintul marii vânători, care luă asupra sa aranjamen-tul rânduielilor, tactica şi strategia acelui răzbel cu mistreţii, încredinţându-ne că avem a da asalt unei întregi turme de porci sălbatici, ce se aflau pe insula Soloneţ, 5 kilometri de la Chilia, la care trebuiam să trecem Dunărea pe un pod plutitor, iar apoi cu luntrele în câteva locuri, fiind acea insulă înlănţuită cu alte trei insule, anume Daler, Catic şi Cap de Drac, între care însă Soloneţul este cea mai mare, având o lun-

gime de 7 kilometri şi 1/2 lărgime. Pe acea insulă erau însemnate locurile, unde avea să urmeze primul atac, de la care atârna toată reuşita, fiindcă porcii sălbatici sunt înotători buni, care, văzându-se prigoniţi, trec înot cu mare repejune Dunărea de cea parte.

Zguriev sosi în galopul calului, întovă-răşit de doi cazaci, dintre care unul ducea de legătoare doi câini mari, corci de lupi, cu care aveau asemănare, deosebindu-se de aceştia numai prin cozile lor mai sub-ţiri şi ceva bârligate. Celălalt cazac ţinea în mână un şip cu un lichior gălbui.

Noi îl întâmpinarăm pe Zguriev cu un puternic vivat, iar el, sărind de pe cal şi aşe-zându-se lângă noi, ne zise:

— Iată-mă sosit, dom-nilor vânători; asaltul vă aş-teaptă şi dacă vă uniţi a vă supune comenzii şi instruc-ţiei mele, apoi gata sunt a vă sluji. Înainte de toate ţin neapărat a vă face cunoscut câteva detalii ale vânătorii în stuf la porci sălbatici, fiare cu care nu-i prea de şuguit, căci cea mai mică greşeală poate fi urmată de o catastrofă. La codri, mistreţul gonit de că-păi sau hăitaşi se vede venind de departe, şi vânătorul este oarecum pregătit a-l întâm-pina cu împuşcătura; în de-

simea stufului însă, unde nu vezi doi paşi înaintea ta, fiara năbuşeşte subit, pe neaş-teptate, din care cauză mulţi vânători sca-pă momentul favorabil s-o ţintească, dând alăturea sau rănind-o numai, şi atunci pe-ricolul pentru vânător e vederat; căci mis-treţul adult, de la 5 ani înainte, este foarte sălbatec, nespus de hâtru şi are un auz şi adulmec subtil, dar pentru aceea vede rău şi dă buzna acolo, unde îl îndreaptă auzul sau adulmecul. Deci, imediat după îm-puşcătură, fie el nimerit sau nu, vânătorul trebuie să facă o săritură în lături, fiindcă mistreţul se aruncă către locul, de unde s-a auzit zgomotul, dar odată trecând, în-apoi nu se mai întoarce. Fiara, arătându-şi coasta, trebuie fără greş ţintită sau după urechi sau la inimă, iară deloc în pântece, sau în şoldul de dinapoi. Aşa împuşcături nesocotite pot aduce lupta cu pumnalul, ce nu este uşoară. Asemene nu trebuie în-dreptată împuşcătura în piept sau frunte, fiindcă foarte des glonţul nu răzbate prin ciolane sau sare recozet de pe a lui scafă.

(va urma)


Pietrarul şi fusarulAtât pietrarul, Zingel zingel (Linnae-

us, 1766), cât şi fusarul, Zingel streber (Si-ebold, 1863), fac parte din speciile rare de peşti din Republica Moldova, care ocazional pot fi prinse la cârlig în bazinul fluviului Nistru şi al râului Prut. Urmea-ză a fi ele eliberate, sau nu, este obţiunea fiecărui dintre voi şi nici legile sau con-venţiile internaţionale ce le protejează nu

vor influenţa atât de mult alegerea făcută, dacă nu va exista o motivaţie lăuntrică şi o dorinţă sinceră de a trăi într-un mediu curat şi bogat în tot felul de vietăţi.

Doi fraţi care se aseamănă mult la ex-terior şi chiar adesea formează asociaţii durabile în acelaşi habitat sunt pietrarul (чоп большой) şi fusarul (чоп малый) — specii endemice ale Dunării şi Nistru-lui.

Fusarul, după cum ne spune şi nu-mele său, are forma unui fus. Corpul lui este foarte alungit şi aproape cilindric în secţiune transversală. Ceea ce-l deose-beşte de pietrar este pedunculul caudal (хвостовой стебель) mai lung decât baza celei de-a doua înotătoare dorsală (la pietrar pedunculul caudal este mai scurt, mai gros şi mai oval). Se mai de-

osebesc şi prin forma benzilor laterale, la fusar fiind oblice şi bine conturate, iar la pietrar — adesea neregulate şi contopite în mozaic.

Fusarul este mai mic decât pietrarul, rar atinge lungimea de 18 cm şi greuta-tea de 80 g, pe când pietrarul poate avea lungimea de peste 40 cm şi greutatea de până la 1 kg.

Sunt specii tipic reofile, bentonice (de

fund). Duc un mod de viaţă preponde-rent nocturn şi stau de obicei nemişcaţi pe fundul apei, atacând din ascunzişuri nevertebratele bentonice, ocazional icre şi puiet de peşte. Se reproduc în perioada lunilor martie—aprilie, icrele fiind depu-se în curentul de apă pe pietre sau rădă-cini de copaci.

Preferă zonele cu maluri abrupte şi adânci, cu substrat tare, mai ales cel nisi-pos, argilos sau pietros. În aceste maluri abrupte şi umbrite de copaci de salcie, plop, arin ş.a. îşi sapă galeriile diverse nevertebrate amfibionte, cum ar fi larve-le de efemeroptere (rusalii), trichoptere, coleoptere ş.a., transformându-l într-un adevărat „caşcaval olandez plin de bu-nătăţi“. Anume acest tip de mal este ha-bitatul caracteristic pentru multe specii reofile bentosofage de peşti (ca pietrarul, fusarul, cega, mreana vânătă, porcuşorul de nisip, râmbiţa ş.a.), care, din cauza ameninţărilor majore asupra „caselor lor“ (extragerea nisipului, a pietrişului, înnămolirea activă şi împânzirea cu ve-getaţie acvatică a zonei de litoral ş.a.) se află în prezent în declin numeric.

În Republica Moldova, pietrarul şi fusarul formează încă populaţii destul de numeroase în albia r. Prut pe secto-rul: aval de Ungheni — amonte de Leo-va. Având în vedere arealul geografic restrâns şi raritatea elocventă a ambelor specii, o atenţie specială este acordată protecţiei lor la nivel regional şi inter-naţional. Ambele specii sunt incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova, iar la nivel comunitar sunt protejate de Con-venţia Berna, Directiva Habitate, Lista Roşie IUCN.

Dr. DUMitRU BULat,Institutul de Zoologie al AŞM

ihtiologie

Fusarul (sus) şi pietrarul (jos) [http://www.ittiofauna.org]

CRAPULPrins, cu rodul măiestriei,Cer: Dă-mi drumul, taică!Altfel, o să-i spun soţieiC-ai prins şi o peştoaică.

VLaDiMiR RUsNaC


Grea, nespus de grea şi obositoare este zvârcoleala tuturor speciilor de peşti întru a se bucura de un licăr, cât de mic, al norocului care le-ar înlesni existenţa pe roata vremii. Această neîndurătoare povară a destinului ce îl au domneşte mai ales în lumea de pătimire a fiinţelor din bazinele de apă fără stăpân, cu un grad înalt de degradare, lipsite aproape total-mente de sursele naturale de hrană, pre-cum şi de grija cuvenită, măcar a cuiva, pentru redresarea situaţiei pe care a cre-at-o duhul rău al nepăsării.

Un pic mai luminoasă este viaţa popu-laţiei acvatice din gospodăriile piscicole, unde gospodarii buni îi asigură, desigur, în măsura posibilităţilor, hrana necesară, având în prosperarea afacerii lor legea de aur: banul aduce alţi bani. Cheltuie-lile pentru masa de sărbătoare a peştilor sunt îndreptăţite. Astfel, bucuriile muncii depuse nu întârzie să adune „trandafirii satisfacţiei“ în cuibul de doruri ale inimii.

O cu totul altă masă de sărbătoare, de asemenea salutată de speciile de peşti, oferă pescarii amatori şi sportivi. Unii dintre ei, „darnici şi milostivi“, sosesc pe malurile bazinelor de acumulare cu tot felul de bucate delicioase pentru ademe-nirea peştilor şi menţinerea lor mult timp pe locurile de pescuit. Acum, când zilele joacă hora verii, „darurile“ acestea sunt din produse vegetale, iar toamna, când apa se răcoreşte, făpturilor acvatice li se dau la masă delicatese animaliere.

Majoritatea pescarilor, împătimiţi de farmecul şi arta pescuitului, „studiază“

amănunţit preferinţele tuturor speciilor de peşti, străduindu-se de fiecare dată să le trezească la „ospăţuri“ multă „plăcere“ şi multă „bucurie“. În „cantinele de pe fundul apelor undiţarii-ospătarii servesc crapii, caraşii, plăticile, babuştele şi roşi-oarele cu mămăliguţă ca la mama acasă, înnobilată cu mujdei, picături de ulei de anis, din petale de trandafiri, mentă, mă-rar, din seminţe prăjite de floarea-soare-lui nerafinat, cu miere de albine, vanilină, tinctură de odolean şi alte mirodenii cu mireasma încântătoare. Important este ca mămăliguţa să nu fie preparată rău, în grabă, ci în făina de porumb, de pre-ferinţă foarte galbenă, culoare atrăgă-toare, pe care peştii o văd de la distanţe mari, să se adauge, pentru consistenţă şi o mai bună legătură, câteva linguri de făină de grâu, cam o pătrime din canti-tatea totală, amestecându-le foarte bine. De obicei, pescarii folosesc diverse me-tode de preparare a mămăligii, de la cea clasică la cele cu mici, dar valoroase va-riaţii. O mămăligă excelentă, nici moale, dar nici tare, se ţine bine în cârlig, fiind „apreciată“ la degustare de tot neamul de peşti paşnici. Desigur, astfel de „podoa-bă-minune“ gastronomică e cam greu de făcut, căci nu tuturor pescarilor şi nu în-totdeauna ea le reuşeşte. Este nevoie de pricepere şi măiestrie.

Peştii mai mari, îndeosebi crapii, do-resc să aibă la masă şi boabe de porumb în lapte sau conservate, de producţie au-tohtonă sau aduse din ţările europene. Aceste fiinţe se dau în vânt după bucăţele

de turtă din seminţe de floarea-soare-lui prăjite sau din seminţe de in, le lasă gura apă la vederea cartofilor, semifierţi şi tăiaţi cuburi de mărimea unei vişine. „Cumetrii“ adunaţi la masa de sărbătoare gustă cu plăcere şi boabe de mazăre ver-de, boabe de grâu fiert, precum şi terci de hrişcă, griş, îndulcite cu alviţă proaspătă. De bucatele vechi, alterate sau înăcrite, peştii, chiar şi cei flămânzi, nu se ating, aşteaptă ceva mai bun.

Oferind peştilor ceea ce vor să mă-nânce la masa de sărbătoare, ei răsplătesc fără întârziere osteneala pescarilor, încu-nunând cu izbândă şi farmec irepetabil partida de pescuit. Sunt, desigur, şi excep-ţii: undiţarii fac totul pentru ademenirea fiinţelor acvatice, dându-şi, cum se spune, tot sufletul acestei pasiuni dumnezeieşti, dar peştii nu se lasă păcăliţi — stau pasivi, fără mişcare, de parcă ar fi supăraţi pe toa-tă lumea pescărească. Motive sunt multe: presiunea atmosferică joasă sau înaltă, oscilaţia bruscă a temperaturii apei, vân-turile puternice cu schimbare de direcţie, fazele Lunii noi şi pline, furtunile mag-netice, precum şi alţi factori de influenţă semnificativă asupra „aparatelor“ de simţ al vietăţilor acvatice. Dar, vorba poetului, vreme trece, vreme vine… Să fim înţelepţi, bucurându-ne de frumuseţea şi respiraţia sacră a Naturii, aşteptând cu răbdare clipa când pasărea norocului va poposi în gră-dina sufletului, făcându-l să freamăte de mulţumire şi lumină cerească.

VLaDiMiR RUsNaC,scriitor

Masa de sărbătoare a peştilor


Fiinţele acvatice, atât peştii obişnuiţi, cât şi cei răpitori, pe tot parcursul anului au nenumărate zile de zbucium în căutare de hrană pe potriva gustului preferat al sufletului, plin mereu de roua speranţei cu aripi de lumină a izbânzii.


curiozităţi

Gregory Colbert este un producător de film şi fotograf din Canada.

A realizat un proiect fo-tografic inedit, care a demon-strat relația dintre animalele sălbatice şi oameni.

A călătorit timp de 10 ani prin India, Sri Lanka, Kenya, Egipt şi Antarctida. Astfel a luat naştere proiectul „Ashes

and Show“. Timp de mai bine de un deceniu artistul a lucrat la ceea ce avea să însemne revoluția fotografică. Gregory a călătorit în toată lumea şi continuă să o facă, fotografi-ind animalele sălbatice alături de oameni.

Surprinzător e că artistul nu a prelucrat digital niciuna din fotografii, dorind, astfel, să

transmită anume acea viziune a lumii naturale, care exprimă pericolul ce s-ar putea întâm-pla, dacă oamenii ar continua aceeaşi relație cu natura.

Expoziția lui Colbert este cea mai vizitată din toate tim-purile. Peste 10 milioane de oameni i-au trecut pragul.

VitaLi CiPiLEaGa

Relaţia om–animal sălbatic, surprinsă timp de 10 ani în fotografii

În muzeele de etnografie se găsesc ade-sea colecţii interesante ce împletesc tradi-ţiile locale cu istoria vânătorii. O astfel de colecţie etno-cinegetică se găseşte în Mu-zeul Munţilor Tatra din localitatea Zako-pane, cea mai cunoscută staţiune montană din Polonia.

Muzeul din Zakopane prezintă speci-ficul cultural al populaţiei goralilor (mun-tenilor) din zonă şi păstrează în colecţiile

sale unelte vânătoreşti precum: puşti cu cremene, cornuri pentru hăitaşi, cuţi-te, capcane şi chiar arbalete rudimentare construite de meşteri fierari. Printre unel-tele de pescuit interesante se numără: ostii (furci pentru prins peştele) şi vârşe (coşuri pentru prins peştele prin momire).

Muzeul mai cuprinde o expoziţie geo-logică, botanică şi faunistică, cea din urmă fiind formată din diorame cu animale re-prezentative ale munţilor Tatra – capre ne-gre, marmote, cerbi, cocoşi de munte şi de

mesteacăn, păsări răpitoare.Pe lângă expoziţia permanentă din clă-

direa de pe uliţa Krupowki nr. 10, muzeul mai deţine încă şase locaţii în Zakopane, fiecare dintre acestea prezentând o expozi-ţie de pictură sau artă populară într-o casă cu arhitectură specifică.

Deşi Zakopane este staţiunea de lux a Poloniei, preţurile pentru cazare şi mân-care (foarte consistentă) sunt la acelaşi nivel sau mai mici decât în România. Este bine de ştiut că şi în România putem găsi colecţii etno-cinegetice valoroase: la Cluj, în Muzeul Etnografic al Transilvaniei, şi la Sibiu, în Muzeul Astra, unde există una dintre cele mai interesante colecţii de cap-cane din lemn.

La final de august, în fiecare an, în Za-

kopane, are loc Festivalul internațional al muntenilor de pretutindeni, având ca te-matică, folclorul munților. Manifestările cuprind mai multe activități artistice, in-cluzând, pe lângă concertul de deschidere, cele ale concursurilor propriu-zise şi de gală finală, un concert comemorativ, în amintirea participanților dispăruți între timp, care au contribuit la fundamentarea

şi ridicarea nivelului artistic al festivalului de-a lungul celor 45 de ediții desfăşurate.

Zakopane este cunoscut drept oraş al goralilor, o minoritate de origine contro-versată despre care unii istorici spun că

ar fi descendenţii păstorilor valahi care au migrat aici în secolul XVI. Goralii au astăzi identitate poloneză, dar o parte a vocabularului lor e formată din termeni pastorali precum: brânză, mioară, măgu-ră, vatră, colibă etc. În 2013, în amintirea migraţiei istorice, câţiva păstori au recon-

stituit transhumanţa de-a lungul arcului carpatic, începând din Ţara Bârsei, tre-când prin Zakopane şi ajungând până în Moravia.

alexandRu CeRCel

Muzeul Munţilor Tatra din Zakopane

Vestigii europene

Magazinele de arme ale SVPM


Adresele magazinelor SVPM:mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelorTel. de contact:022 24 20 53; 079054705

Stimate vânător!Procurând arme şi muniţii în magazinele SVPM, banii domniilor voastre rămân în societate, contribuind astfel la dezvoltarea vânatului în Moldova.



Adresele magazinelor SVPM:mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelorTel. de contact:022 24 20 53; 079054705

Sezonul de vânătoare: proiecte, hotărâriagvps.ro/docs/VPM august 2015.pdf · e că cei urcaţi...

Documents

Transcript of Sezonul de vânătoare: proiecte, hotărâriagvps.ro/docs/VPM august 2015.pdf · e că cei urcaţi...