C A R P ATI D VÂNĂTOARE / PESCUIT / CHINOLOGIE Apare la 15 a fiecărei luni / Preţul unui număr 600 lei / Abonamentul pe un an 7200 DIRECTOR. PROPRIETAR RĂSPUNZĂTOR* pe Jumătate an 3600 lei. Abonament de sprijin 12,000 lei / Redacţia fl administraţia! Or. ION El POP Ciul, strada Regina Măria Nr. 1 (Reg- special Trib. Cluj. No. 9)^A N U L X I V / / No. 1 / / I A N U A R I E 1 9 4 6

OCROTIREA - O PLĂCERE In ochii celor neinitiati în pasiunea vânătoarei,

această îndeletnicire se rezumă la un act brutal- Vână­torul prigoneşte un animal; în faţa puterii şi iscusinţei lui primitive, vânătorul îi opune în această prigoană o iscusinţă mai ascuţită şi mijloace pe care mintea omului le-a născocit să fie neîntrecute de nici un dinte, de nici o ghiară; apoi vânătorul ucide animalul.

Imaginile incomplecte sunt falşe. Dacă vânătoarea ar fi atât şi nimic mai mult, nu aş fi pus mâna pe armă niciodată, şi socot că cei mai mulţi dintre pasionaţii noştri camarazi ar fi făcut la fel. Dacă aceasta ar fi vânătoarea, ea s'ar fi degradat la o meserie, în scopul de a aduce pe mesele oamenilor carne de vânat, sau de a feri de anume animale holdele şi turmele. In vechimile cele adânci, acesta va fi fost rostul şi icoana vânătoarei. Dar pe atunci viaţa omului se rezima cel puţin în mare parte pe acea carne a vânatului ucis; pe atunci omul în mână cu o biată bucată de silex potrivită în un capăt de băţ, sau cu un arc care bătea la câteva zeci de metri cel mult, trăia răspânăit rar, în o lume de animale, care îl copleşea cu numărul şi puterea lor, şi care stăpânea pământul cu rezervele ei fără de margini.

Sâmburile pasiunei noastre tot din acea străveche îndeletnicire îl tragem. Dar miile de ani de civilizaţie o-menească l-a transformat, dupăcum a trasformat lacri­ma de răşină vâscoasă şi opacă în chihlimbar cu ape cal­de şi străvezii. In jurul acelui sâmbure viu, timpurile au aşezat porniri şi vederi noui, împrejurările schimbate de înaintarea omenimei au pus alăturea de el probleme, în­datoriri, şi l-au îmbrăcat în o nouă atmosferă. Aşa, încât el, despuiat şi despărţit de toate aceste, azi ar pare ana­cronic, de respins, fără de nici un farmec.

Pasiunea vânătoarei de azi e cu mult mai cuprinză­toare. Ea se despică în multe felii dulci, pe care le gus­tăm cu plăcere una de una, până să ajungem şi la mă­runtul miez din mijlocul lor: focul de armă. Unii dintre noi, mai adeseori se mulţumesc eu dulceaţa foilor, şi re­nunţă de multe ori la acel miez, care — mai ales des gus­tat — are un oarecare iz de amăreală.

Vânătorul nu are obiceiul să-şi examineze pornirea. Nu se întreabă de ce are dragoste pentru vânătoare, nici ce e aievea ceea ce îl încântă. Nu facem această operaţie nici cu privire la alte pasiuni şi plăceri, mari şi mici, care şi ele îşi au în jurul miezului foi dulci. Culegem şi noi un rod, fără să ne întrebăm cine a sădit pomul, prin ce minune a crescut rodul din sevă şi lumină, fără să des­facem desfătarea ochiului şi nici fineţele de gusturi jge care le trezeşte carnea lui mustoasă. Poate ar pierde din ademenirea lor pasiunile noastre, dacă le-am tăia felii şi le-am categorisi în cutii. Aşa e bine, cum este.

Şi totuşi, de data aceasta stăruim asupra unei părţi din care e alcătuită patima noastră vdnătorească. înţele­gem partea din plăcerea vânătorească, pe care ne-o dă ocrotirea vânatului.

Parcă vedem cum sar unii din camarazii noştri: „Plăcerea ocrotirei? Ocrotirea e o datorie. Ne-o impune le­gea scrisă, ne-o impun contractele de arendare,- şi ne-o împune etica noastră vdnătorească, mai tare decât toate normele scrise"!

Ne plecăm în faţa acestor adevăruri. Ocrotirea e o datorie, pe care trebue să o împlineşti, vrei-nu vrei. Dacă nu o faci ai parte de pedeapsă; legea scrie penalităţi, con­tractul are clauze de reziliere, camarazii vânători nu vor ivea pentru tine deplină apreciere bună.

Dar nu de îndatorire vorbim azi, ci de plăcerea ocro*-

tirei, ca o parte din ceea ce numim pasiune de vânător. Iar această plăcere e una reală şi însemnată. In fie­

care din noi ea există. Nu într'o măsură egală, şi nu pe o formă de conştient. Se poate că prezenţa acestei plăceri e adumbrită de împrejurarea, că alăturea de ea stă înda­torirea. Firea omului, pornită spre libertate, nu se încân­tă de jugul datoriei, chiar dacă acel jug e legat în flori. După câte o zi de vânătoare, în care am călcat poate zeci de kilometri, am urcat dealuri, am coborât în văgăuni, ne-a fript soarele sau ne-a degerat frigul, — de multe ori ne întrebăm: „Oare dacă am fi datori să facem acest drum şi să înfruntăm ceea ce am înfruntat, l-am face"? Dacă ne-ar porunci cineva, să ne sculăm din patul cald cu noaptea în cap, să ne zdruhăim ceasuri în o tileagă rea pe drumuri desfundate, să ne rupem apoi picioarele pe toate coclaurele şi să aducem, la poruncă, seara un ie­pure sau câteva prepeliţe pentru masă, — oare nu am avea o cabrare de împotrivire? Aşa şi cu ocrotirea porun- / cită; îi simţim povara, şi nu-i găsim gustul bun al plă­cerii, cu toate că el e unul real.

Arma de vânătoare a celui ce scrie aici a grăit de foarte multe ori şi i-a pus la picioare stăpânului multe şi alese victime. Şi bucurii multe de izbândă i-a adus. Par el a „vânat" şi în altfel. Invrâstat între focuri omordtoare, şi apoi necontenit şi în răstimpurile, când arma trebue să stee, liniştită, în cuiul ei.

însuşi gândul, că eşti — cu toate victimele pe care le culegi — un protector al acelor sălbătăciuni şi nu te

* apropii de ele numai cu ochiul cel rău, îţi produce o eu­forie sufletească aleasă. Micile „evenimente" pe care le trăeşti ca prieten al vânatului tău, sunt alte şi uneori mari izvoare de satis facţiune.

A căzut zăpadă mare. Cât vezi cu ochii covor întins, din, care nu iasă decât tufe, vârfurile de lance ale tutei-, lor de porumb tăiat. Subt el au rămas seminţele ierburi­lor şi 'rarile boabe de grâu pe care Diana le scutură din snopii oamenilor pe seama paserilor ei- Ce vor face bie­tele potârnichi? Ştii câteva stoluri care se ţin în terito-rul tău. Nu au un grăunte, nu au adăpost în faţa primej­diei, nu au o palmă de loc negru, unde să-şi aşeze picioa­rele îngheţate. Iţi iei arma care se va îndrepta numai spre vre-o vulpe, cioară sau porumbar, aşezi în raniţă o lopeţică, verşi câţiva pumni de grâu; cozi dela treerat. In două-trei locuri, la adăpostul unor spinării în care se pot refugia potârnichile dinaintea porumbarilor, fereşti zăpa­da, până la pământ, şi răspândeşti o mdnă-două de boa­be. A doua, a treia zi când treci pe acolo, cu alte seminţe în raniţă, vezi urmele potărnichilor, şi poate că din co­vorul spinilor sboară zbdrnăind stolul. Ai atunci o mare bucurie, care nu cred şă fie egalată de clipa, când cade în foc cocoşelul cu potcoavă roşie pe piept.

Sau, pe aceeaş vreme de foame mare, înfigi în câţiva ţăruşi câte o mână de trifoi, sau globul verde ăl unui vâsc. A doua zi locul dimprejur e bătut de lăbuţele iepu­rilor, care s'au ospătat. Şi din nou eşti mulţumit.

Din un observator, sau din un loc ferit pândeşti troa­ca cu sare. Vine căpriorul, vine şi căprioara cu iezii ei. Ciuguleşte prin prejur lugeri, şi se apropie de sărăriţă. In toată atitudinea lor e oglindită linişte şi sentimentul, că acolo sunt în siguranţă. Şi e o privelişte mai cu des­fătare pentru vânător, decât ceea a căpriorului îngrozit de primejdie, sau a celui ce paşte ridicându-şi des capul să adulmece moartea ce-i poate fi aproape. Ai şi atunci 0 desfătare-

1~^Nv Nu toti vânătorii au putinţa să iee sacul cu grăunte

\

şi să facă adăposturi ei singuri- Le vor face paznicii, r raportul lor, că vânatul a găsit masa întinsă, şi se adună harnic în jurul ei, va fi pentru vânător acelaşi izvor de mulţumire.

Să ne aducem cu toţii aminte de zilele de glorie ale vânătoarei româneşti. La toate expoziţiile cinegetice ţara noastră era în frunte cu trofeele ei şi nu mai puţin cu felul frumos şi corect cum erau ele prezentate lumei. Nici o altă ţară nu ne întrecea- Legiuirile noastre vânătoreşti, organizaţia noastră vânătorească erau citate ca modele adeseori, iar în şedinţele şi congresele Consiliului Interna­ţional de vânătoare, delegaţii României aveau loc mai de cinste decât cei al altor state, înzecit de mari, înzecit de bogate. Această situaţie de mândrie era rezultatul muncii vânătorilor români, şi mai ales cel al eforturilor de ocro­tire pe care aceştia le-au făcut, fiecare în micul său do­meniu vânătoresc. Nu avea oare fiecare din noi, vânăto­rii români, o satisfacţiune, o mare bucurie în acest rezul­tat? Nu ţinea oare acest sentiment bun de plăcerile vână­toarei?

Nu mai prejos, dimpotrivă, şi mai călduros şi bun e sentimentul, că prin umila ta faptă de ocrotire, ai con­tribuit la menţinerea bogăţiei naturale şi a frumuseţii ţării tale; că de pe urma ta şi a generaţiei tale de vână­tori, nu va rămâne pustiu în întinderea ţării şi cei ce vor urma după noi, vor vedea şi ei colţurile de stâncă presărate cu punctele cioporurilor de capre negre, vor

auzi şi ei boncăluitul cerbilor, se vor încânta şi ei de iz­bucnirea jerbei de pietre scumpe a fazanilor, care sar în buchet din cotul extrem al unei remize.

Ocrotirea vânatului e o datorie, legală, convenţiona­lă, de onoare- Dar în aceiaş vreme e şi o plăcere. Ea face parte din pasiunea vânătorească- Unii din vânători nu-şi dau seamă de aceasta. îşi fac ei singur un bine, dacă îşi cultivă această parte a plăcerilor vânătoreşti. Dăndu-i a-tenţiune, gustul pentru ea creşte, se evidenţiază tot mai mult. Vânătorul pasionat ajunge să fie şi ocrotitor pasio­nat. Adică un om, care are mare plăcere în ocrotirea vâ­natului, şi face ocrotirea ca o satisfacţie a unei pasiuni, culegând toate bucuriile pasiunilor îndeplinite.

Alţii au căderea să dee porunci. Noi dăm camarazilor noştri sfaturi. De data aceasta îi sfătuim să scoată mai îmbelşugat din unul din izvoarele de plăcere ale vânătoa­rei, din cel cu apă atât de bună şi răcoritoare, din cel al ocrotirei. Nu după poruncă, ci după pornirea de a avea plăcere. Rând pe rând ei să uite latura de îndatorire, şi să caute plăcerea de a ocroti vânatul. Aceasta se va lă­muri, tot mai mult, va creşte în intensitate, şi va copleşi, făcând porunca inutilă.

Ocrotirea vânatului e o însemnată parte a plăcerilor vânătoreşti- De ce să trecem pe lângă acest tezaur fără să-l ridicăm? Facem un bine vânătoarei noastre, dar ne facem un bine nouă atunci, când îl desgropăm.

„C"

REFACEREA VÂNĂTOAREI DE CERB PRIN CULTIVAREA LUI

Expunerea de faţă va fi de folos întru refacerea vânătoarei de cerbi ruinată cel puţin în mare parte prin evenimentele războiului.

Desvoltarea acestui subiect se desface fireşte în două feluri de consideraţiuni, una privind cultivarea vânatului, iar cealaltă coroana delà coarnele, cerbu­lui cu accentuarea calităţilor ei superioare.

Vânatul oervid din ţara noastră este recunoscut, taxat şi verificat prin verdictul juriilor delà expozi­ţiile internaţionale de vânătoare ca fiind în felul său cel mai măreţ din lume, dobândind totodată pentru trofeele expuse recordurile mondiale. Trecând cu ve­derea nu puţinele coame măreţe, care din motive de tăgăduire uşor ide înţeles nu au putut fi înfăţişate la acele expoziţii ca obiecte de concurenţă internaţio­nală întrucât priveşte felul cum au fost dobândite, mai ales pe cale de braconaj, considerăm ca fapt re­cunoscut, că vânatul cervid, şi în deosebi cerbul co­mun, cunoscut în general sub denumirea 'de „cerbul carpatin", este cel mai măreţ din lume- atât prin toată înfăţişarea cât şi prin coarnele lui robuste, ma­sive şi măreţe. Acest fenomen nu este o întâmplare oarecare, ci el se întemeiază pe influenţa ecologică a regiunii stăpânite de Carpaţii noştri (la marginea cli­mei continentala), care are darul de a le împărtăşi vieţuitoarelor din ea calităţile cele mai de seamă, precum de altfel şi oamenilor locuitori de baştină din această regiune. Este evident, că ei cu toţii sunt pro­dusul, creaţiunea acestei regiuni. Ca exemple în afară de vânatul cervid precum este şi celalit (d. e. capra ineagră din Maramureş), f :e amintit din flora re­giunii noastre numai molidul din Garpaţii Păduroşi cu cel mai bun lemn de rezonanţă, d. e. cel din codri Fondului Bisericesc din M-ţii Bucovinei, precum este şi recunoscuta vigoare a vechilor Daci şi cea a urma­şilor lor după inocularea cu elementul Romanilor din

Prof. Dr. EUGEN BOTEZAT.

care s'a format tot prin influenţa ecologică a acestei regiuni neamul românesc înzestrat cu atâta vigoare şi trăinicie vitală, de a înfrunta vitregiile de 2 mii de ani abătute peste el.

Intervenţia omului de cultură cu apucăturile lui adeseori prea puţin precugetate, fie din necunoştinţă, fie din neglijenţă sau şi indolenţă, produse prin pre­dominarea altor interese mai ales de ordin material şi egoist, a stricat în mare parte caracterul natural al acestei regiuni binecuvântate. Deaceea urmează, ca, în tendinţa păstrării acelui caracter şi fără a se al­tera interesele culturale, să fie aplicate măsuri de armonizare a acelor factori la aparenţă divergenţi. Acest lucru nu este uşor, ci chiar foarte anevoios. Dar raţiunea înţeleaptă nemăsurată în posibilităţile ei in­ventive în colaborare cu prudenţa şi animată de bu­năvoinţă faţă de interesele superioare cu privire la patrimoniile ţării trebue puse la încercare şi faţă de vânatul nostru de frunte chiar în vederea prestigiu-, lui ţării, necum a intereselor pasiunii vânătoreşti. Metoda de aplicat în vederea atingerei acestui scop nu poate fi alta decât a se cultiva vânatul.

Cultivarea vânatului nu este de loc cultura lui, care ţinteşte la simpla sporire a numărului. Tot aşa nu este ea nici crescătorie, avându-se în vedere pro-ducţiunea artificială de monştri capitali, precum sunt id. e măsurile de experimentare aplicate de Vogt cu alimentarea aleasă şi abundentă, producându-se piese hipertrofice şi premature, un fenomen cunoscut de alt­fel şi din creşterea animalelor domestice, precum este cunoscut chiar şi (din vieaţa omenească. Acest feno­men cu produsele lui hipertrofice (supernutrite) mai că a r putea fi considerat aproape ca şi o stare bol­năvicioasă. Este adevărat, c ă şi în natura liberă exis­tă organe desvoltate peste măsura lor normală sau medie, cum sunt la cerb coarnele capitale şi excep-

este tot omeneşti

atât de la sta­

ţionate distinse prin forme, privind mărimea, lungimea, razelor, lăţimea lor şi ale prăjinilor, ele toate fiind pro­duse în condiţiuni naturale, d. e. după o iarnă uşoară ur­mând primăvara timpurie şi caldă cu vegetaţiune abun­dentă. Aceste forme nu sunt de categoria produselor hiper-trofioe, ci, dacă îşi au oareca­re asemănări cu ele, intră în cadrul fenomenelor naturale, ceea ce denotă şi denumirea lor, ele fiind considerate or­gane hlperplastice (nu hiper-trofice), iar fenomenul apari­ţiei lor este hiperplasia. Apa­riţii hiperplastice de aceste sunt chiar foarte dorite şi cău­tate de vânătorii pasionaţi încântaţi în tot aceeaşi mă­sură şi de mediul natural nea­tins de intervenţiile distrugă­toare ale culturii omeneşti nechibzuite şi cu apucături unilaterale. Căci vânătoarea veche ca şi trecerea fiinţei rea culturală, prin care a început aşi crea în cadrul mediului natural propriul său mediu cultural (înce­pând cu îmbrăcămintea, focul, căldură şi lumină, în­fruntând frigul şi întunericul e t c ) . Acea vânătoare, la început un expedient pentru traiu, a devenit pasiune instinctivă şi ca atare este conservativă, iar în conse­cinţă şi pasiunea pentru mediul natural, nealterat, în care trăieşte vânatul. El este adaptat la acel mediu, fără a trece în categoria monstruozităţilor. Şi aceas­tă pasiune s'a păstrat tot atât de conservativă, precum dovedeşte râvna şi dorul aproape neînfrânat a vână­torilor străini, răsfăţaţi în ce priveşte posibilităţile vânătoreşti, încântaţi atât de vânatul măreţ aşa cum se prezintă el când răsună muget de cerb (din sânul codrului secular al Carpaţilor noştri, sau încântaţi de măreţia sălbatică aşa cum se prezintă ea în întinde­rile nemărginite din Delta Dunărei în excursiunile lor după vânat de altfel destul de obicinuit cum sunt d. e. raţele, gâştile şi char bâtlaniii sau cormoranii etc. In faţa celor atinse este destul de evident, că culti­varea vânatului este altceva decât cultura sau creşte­rea vânatului. Cultivarea vânatului cuprinde măsurile în armonie cu substratul natural al condiţiunilor de vkaţă ale vânatului. Dar substratul natural al vânatu­lui intră în interesele altor cultivări, d. e. pădurea în interesele silviculturii. Deaceea s'ar putea părea, că a-cele interese diferite ar fi contrare sau cel puţin diver­gente. In realitate însă nu este aşa, ci chiar din contra, întrucât este uşor de constatat, că promovarea unilate­rală şi exagerată numai a unuia din aceste interese, d. e. a vânătoarei, poate fi păgubitoare pentru cealaltă şi poate să producă vederi contrazicătoare, aşa că sil­vicultura ar exclude cultivarea vânatului. Aceeaşi constatare o putem face şi invers. Căci din natură s'a format vânatul împreună cu pădurea, al cărei copil (cel puţin adoptiv) este, şi dela care îşi procură şi pădurea o parte din alimentare, de s'a format în toată măreţia şi splendoarea ei, precum s'a produs şi vânatul măiestos sub oblăduirea pădurii aşa cum este

ea în natură. Din această consideraţiune privind con­diţionarea reciprocă a acelor 2 factori, pădurea şi vânatul din ea, care în natură constitue o unitate bio­logică (ecologică] | condiţionându-se reciproc, este evident, că numai armonia colaborării reciproce poate fi baza pentru bonitatea lor.

Deacea este tot atât de evident, că şi cultivarea a celar două patrimonii trebue armonizată pentru păs­trarea bonităţii amândurora. Aşa se face, că păstra­rea vânatului este pentru bonitatea pădurii tot atât de binefăcătoare ca şi păstrarea calitativă a pădurii pentru bonitatea vânatului din ea. Pădurea uniformă, cea de aceeaşi esenţă, şi mai ales fără subarboret şi subetaj moale, este pentru vânat tot atât de păgubi­toare ca şi pentru însăşi calitatea pădurii, precum este suprapopularea cu vânat, •— producţiunea de vânat extrem de mult (în deosebi de acelaşi fel), păgubi­toare pentru pădure şi chiar pentru însăşi calitatea vânatului. Aceste sunt lucruri cunoscute, care nu mai trebue desvoltate. De aceea silvicultura modernă se îndrumează spre cultivarea pădurii normale (care este şi mixtă), în care se produc esenţe de calitate supe­rioară, înţelegând în acelaşi timp, că vânatul din ea nu numai că nu îi este păgubitor, dar chiar binefă­cător, abstrăgând dela valoarea lui vânătorească. Amândouă aceste elemente sunt întru beneficiul omu­lui, economic, social şi de prestigiu. Tot din aceleaşi motive se îndrumează vânătoarea modernă spre cul­tivarea vânatului de calitate superioară.

Se ştie, că în un efectiv de vânat nu sunt decât foarte puţine piese capitale şi de tot puţine excepţio­nale. Tot aşa se ştie, că aceste piese trăiesc mai izo­late, în locuri pe unde nu prea pătrunde zgomotul zil­nic şi mai ales circulaţia frecventă, precum nici nu sunt prea supărate aceste piese de forfoteala mulţimii vânatului, mai cu seamă a semenilor. Deasemenea se ştie, că nu se găseşte în acelaşi raion mai mult decât câte un exemplar de aleasă calitate, aşa că în o în­tindere mai mare nu sunt decât numai colo şi colo plasaţi câte unul de acei indivizi de calitate superioa­ră, dintre care fiecare stăpâneşte cu prezenţa sa câte

o regiune din totalul întinderii. Acest fapt ne arată vădit, că vânatul are lipsă de linişte şi de mişcare li­beră, netulburată de pretenţiunile concurente a gloa­tei mărunte, mobile şi zgomotoase. Este foarte evi­dent, că în acest chip se pot desvolta calităţile înalte ale vânatului capital, indiferent dacă acest fapt l-ar resimţi vânătorii poate ca o daună a intereselor lor. Tot aşa este ştiut cum invers prin îngrămădirea mul­tor piese urmează o depresiune a efectivului prin scă­derea calităţilor celor bune, degradarea, care în con­secinţă poate duce chiar şi la 'degenerare, precum se ştie, c ă şi scăderea numărului sub un anumit nivel de populaţiune duce deasemenea la depresiune, la stri­carea calităţilor bune ale vânatului-

Profitând din aceste învăţăminte, vânătorul are la îndemână principiile călăuzitoare pentru cultiva­rea vânatului, fără a se tulbura interesele silvicultu­rii, şi cultivarea putânidi să urmeze în armonie cu sub­stratul natural al condiţiunilor de vieaţă pentru vâ­nat. Mai ales şi silvicultorul înţelegând folosul pen­tru pădure prin prezenţa vânatului nostru pe lângă toate celelalte vieţuitoare, care împreună cu flora con-stitue organismul viu al pădurii, aşa precum este el format din natură, toate folosind prin materiile cor­pului lor în vieaţă şi după moarte, prin răscolirea so­lului, aerisirea şi gunoirea lui. Iar patrimoniul pădu­rii profită astfel atât prin ridicarea valorii lemnoase cât şi din venitul accesor al silviculturii din vânat. Aşa este nevoie evidentă şi inevitabilă de colaborarea celor doi factori diferenţiaţi în economia silvică, sil­vicultura şi vânătoarea din pădure, în interesul profi­tului din patrimoniul pădurii cu anexa ei vânătoreas-că. Din aceste consideraţiuni urmează însă trebuinţa armoniei între silvicultură şi vânătoarea din pădure chiar în interesul veniturilor silvice, atât din vânat propriu zis cât şi din bonitatea produselor silvice pro­movată prin contribuţia vânatului. Aceasta, dacă pri­vim chestiunea curat numai din punct ide vedere ma­terial, contând numai cu valoarea brută a produselor materiale, abstrăgând cu totul dela valoarea pădurii pentru binele ţării şi pentru fericirea locuitorilor ei. Pentru vânători în deosebi prevalează negreşit inte­resele de ordin sufletesc. De aceea îi interesează mai ales pe vânători, cei cu iniţiativa lor particulară în vederea prosperării patrimoniului vânătoresc al ţării, cultivarea vânatului în genere, iar în expunerea de faţă cultivarea cerbului.

Cultivarea cerbului tinde aşa dar la producţiunea de cerbi cu maximul calităţilor superioare în număr cât se poate de mare, dacă nu exclusiv, şi anume în condiţiuni cât se poate de naturale. Dar întrucât cul­tura cu exploatările ei şi reducţiunea spaţiului vital a sustras unele din acele condiţiuni mai mult sau mai puţin, precum de ex. jîrul şi ghinda prin tăierile ma­sive ale codrilor de fag şi stejar, prin plantarea pă­durilor uniforme de molid sau creşterea celor de fag, abundând subetajul floristic, sau prin captarea isvoa-relor de slatină e t c , cultivarea vânatului se va în­drepta în acţiunea ei nu numai la menţinerea cât de cu putinţă a condiţiunilor naturale idîn vieaţa cerbu­lui, ci tot odată şi spre ajutorul oferit vânatului întru refacerea condiţiunilor stricate. Acest ajutor trebue adus prin înlesnirea în direcţia alimentării, a aprovi­zionării cu sare, a ameliorării concurenţei prin selec­ţionarea pieselor de valoare şi eliminarea celor ne-valoroase din efectivul de vânat etc. De aceea culti­

varea vânatului se îndreaptă în trei direcţii princi­pale, cu diferitele lor anexe, privind anume ocrotirea, protecţia şi îngrijirea vânatului, peste care toate pla­nează paza.

Ocrotirea înseamnă apărarea sau chiar menţine­rea condiţiunilor naturale de vieaţă ale vânatului co­respunzătoare cerinţelor pentru desvoltarea bonităţii optime a vânatului, prin păstrarea liniştei, a desişuri­lor, luminişurilor, subetajului, arborilor seminceri, a spaţiului vital corespunzător de mare pentru mişcarea liberă, pe cât se poate aşa cum le oferă pe aceste pădurea în starea ei naturală, la noi încă bine eviden­t ă din prezenţa á cel puţin unor rămăşiţe de codru secular. Pe lângă aceasta, se va stărui la sporirea nu­mărului relativ al vânatului de calitate superioară cu fondul ereditar optim, la prezenţa alimentelor natu­rale, a scăldătorilor, a spaţiului vital cu biotipul sau localitatea de vieaţă corespunzătoare şi spaţioasă, e-vitându-se îngrămădirea de prea multe piese.

Protecţia vânatului priveşte apărarea lui în con­tra agresorilor, fie braconieri, fie răpitoare (peste nu­mărul considerat ca întrecând interesele de selecţio­nare naturală), fie stricătorii biotipului vânatului prin păşunatul abuziv, câni vagabonzi, excursionişti zgo­motoşi sau alte intervenţii nefavorabile. La această categorie de atenţiune în favoarea vânatului poate fi adausă colonizarea regiunilor învecinate sau şi în le­gătură cu aceasta şi altora convenabile pentru respec­tivul vânat mai ales, dacă este ştiut sau de presupus, că el a existat cândva în acele anumite regiuni, ceea ce înseamnă folosirea terenului în ceea ce el poate suporta, spre a spori resursele economice şi sociale.

îngrijirea vânatului este a treia direcţie princi­pală a stăruinţelor cultivării. E a priveşte ajutorul dat vânatului pentru întreţinerea bonităţii lui, în deosebi unde calităţile naturale ale pădurilor au fost prea zdruncinate, aşa că vânatul nu găseşte nici alimenta­rea nici adăpostul corespunzător, fără intervenţia cul­turală a omului. Această intervenţie se face prin con­struirea instalaţiunilor de alimentare, precum sunt ies-lele, tro cile ş. a. Dar mai eficace şi preferabile trebue considerate intervenţiile prin întreţinerea de ogoare mici, dar numeroase, cu plantaţiuni de plante, priin-cioase cerbului, între care nu vor lipsi speciile de tri­foi, care, se susţine, că sunt indispensabile pentru bo­nitatea cerbului. Se vor planta arbuşti, tufe şi pomi roditori, pe lângă drumuri, păraie şi luminişuri din lăuntrul pădurii, la marginea prelueilor şi poenilor, şi anume socul, călinul, alunul şi altele, cireşi sălba­teci, pădureţi, meri de calitate inferioară, pe lângă smeură şi mure; toate aceste nu îngrămădite pe un loc restrâns (dăunătoare şi bonităţii silvice), ci îm­prăştiate prin locurile din pădure, convenabile pentru plimbările vânatului, aşa cum îndatinează el să se alimenteze nu stând într'un loc, ci îmbucând în trea­căt tot mereu din ce îi oferă pădurea preferabil. Atunci este pe de o parte alimentarea şi nutrirea mai convenabilă şi higiénica, iar iarna vânatul este silit a se tot mişca, şi având lipsă de apă, care este rece, nu esté expus la vătămarea stomacului şi tractului in­testinal prin răceală, ci apa băută sau omătul înghiţit se încălzeşte succesiv în cursul plimbărilor. F ă r ă a insista aici mai de aproape asupra acestui subiect, tre­bue de amintit, că instalarea de sărării după pres-cripţiunile cunoscute şi întreţinerea lor prin tot anul

este una din condiţiunile priincioase pentru vânatul herbivor. Consumul de clorură de sodiu ( N a C l ) , = sare de bucătărie, este pentru animalele herbivoare tot aşa precum este şi pentru oamenii vegetarieni o trebuinţă elementară. Căci plantele conţin mult po­tasiu (K) , în afară de Ca, Mg, Al, asupra cărora nu voi insista. Intre K şi Na (precum de altfel şi între celelalte) există un anumit antagonism, prin care se paralizează prin Na efectul prea mare (în anumit în­ţeles ca şi o intoxicare) al ionilor de K proveniţi din abundenţa alimentării cu herbacee. Această parali­zare, respectiv echilibrare o fac ionii de Na prove­niţi din consumul condimentului de sare. Astfel pu­tem înţelege pofta extraordinară de sare a herbivo-relor, precum înţelegem cum sărăriile bine întreţinu­te în tot timpul anului vor fi totdeauna o ademenire pentru prezenţa şi buna stabilizare a cerbilor în te­renul de vânătoare. Nu se poate trece cu vederea, că în cadrul cultivării vânatului trebue să mai subîn­ţelegem reglementarea cultivării cerbului în armonie cu măsurile de silvicultură, ceea ce nu se poate face mai bine decât prin colaborarea armonioasă a per­soanelor vânătoreşti cu cele silvice şi anume în inte­resul atât al vânatului, resp. vânătoarei, cât şi celui silvic. Tot în interesul bunei stări a vânatului nostru este în cadrul îngrijirii măsura selecţionării prin eli­minarea din efectivul de vânat a pieselor bolnăvicioa­se, slăbănoa'ge, degradiate, în deosebi şi a cerbilor ca­pitali, dar cu coarnele degradate, regresive şi mai ales fără coroana bine desvoltată, dar şi a ciutelor cu în­târzierea căldurilor (oestrului), precum şi a pieselor îmbătrânite. Căci toate aceste piese nu sunt decât concurenţi inutili, ceea ce înseamnă păgubitori ai pie­selor viguroase şi cu calităţi superioare, concurenţi a-fâ t la alimentare cât şi la ocuparea spaţiului vital. Aceşti concurenţi inferiori, cum am văzut sus. nu pot fi toleraţi în dauna celor bine dotaţi, cari nici ei nu Dot fi suprapopulaţi, ci numărul lor va fi relativ mic în vederea libertăţii lor de mişcare şi a exploatării substratului alimentar din spaţiul lor vital. Pentru re­giunea Carpaţilor noştri (mai ales) poate fi luată în considerare popularea cu 1—4 piese de vânat mare (cerb) la 100 ha. = 1 km. 2 de pădure, ceea ce depin­de de înfăţişarea floristică a terenului cu privire la vegetaţiunea alimentară (în genere pot fi socotite în­tre 2—3 piese la 100 ha. ca valoare medie întrucât puterea productivă a Carpaţilor este bună).

Toate acele mă<mri privind cultivarea (naturală) a cerbului nu pot fi aduse la îndeplinre, dacă vâ­nătoarea se restrânge numai la exploatarea vânatu­lui şi la controlul lui mai mult sau mai puţin ocazional, De aceea este die neapărată linsă controlul şi supra­vegherea regulată a terenulu' de vânătoare, avându-se în vedere momentele arătate. Pentru aceea este de lipsă organizarea serviciului de pază, întrucât paza vânatului şi a terenului de vânătoare este mijlocul cel mai efectiv pentru toate măsurile şi asp ;raţiunile vâ­nătoreşti. deci şi în vederea exploatării optime. Nu poate exista vânător, care nu ar înţelege acest lucru, şi de aceea nu este nevoie de a se insista mai deaproa-pe asupra serviciului de pază, care mai are încă si menirea stabilirii statisticei vânatului în vederea cul­tivării lui şi a planului de vânare (împuşcare).

Insistând asupra măsurilor de selecţionare a cer­bului prin cultivare şi în deosebi prin procedeul eli­minării pieselor inferioare din efectivul vânatului,

trebue să ştim ce fel de piese trebuesc eliminate şi ca­re este ţinta operaţiunilor de cultivare. întrucât cer­bul este un vânat, care din partea vânătorilor pasio­naţi se vânează pentru dobândirea de trofee măreţe, motiv dublat prin gustarea evenimentelor împreunate cu acea vânare şi în plus cu cea a romantismului re­giunilor, în care vieţuesc cerbii cei mai selecţi, folo­sirea materială a cărnii, pielei etc. trece pe al doilea plan cel din categoria materială, care are importanţa sa în cadrul economic general privind patrimoniul vá> natului.

In ce priveşte figura, înfăţişarea şi toată consti-tuţiunea cerbului carpatin, este lucru cunoscut, că a-cesta întrece semenii săi din toată Europa (restrân-gându-ne numai la cerbii europeni). Iar în ce priveşte coarnele este deasemenea cunoscut, că aceste sunt considerate şi ele superioare celor dela alţi cerbi. De aici însă nu urmează, că fiecare cerb carpatin se înfăţişează cu coarnele lui ca şi un erou faţă de lup­tătorii de rând. Din contra, chiar între cerbii noştri au din fire relativ mai multe piese coamele inferioare decât în alte regiuni. In al doilea rând piesele de acest fel au fost ca şi amenajate prin vânarea celor cu coarne capitale şi bune, aşa că în decursul timpului s'a practicat de fapt, dacă şi neintenţionat:, selecţhi-nea negativă. Aşa urmează foarte fireşte, că ei îi tre­bue opusă selecţiunea pozitivă întru producţiunea coarnelor de valoare, în (deosebi celor cu coroană re­marcabilă.

Vulpea cea" impertinentă

Goană de iarnă Ia pădure. Aştept de mult, pe scăunel cu trei picioare şi picioare din ce în ce mai îngheţate. Nu se aude nimic. După toate semnele, gonaşii au luat-o rău şi nu sunt nădejdi să mai iasă unde trebue. Vecinul din dreapta şi vecinul din stân­ga stau şi ei înţepeniţi — iar în spate, numai la vreo opt paşi de mine, lângă un copac, stă rucsacul cu mâncarea noastră şi vânatul căzut mai înainte: vreo trei iepuri şi o vulpe. Şi vremea trece zadarnic . . -

De foame? de plictiseală? dar am sucit într'un timp puţin capul spre acel rucsac din spate — şi cu merinde. Şi cu coada ochiului am văzut atunci ce n'aşi fi crezut vreodată: o vulpe, o v u l p e . . . care inspecta tiptil, dar pe îndelete, sacul. Sacul nostru cu mân­care! Mirosea cu insistenţă sacul, a mirosit iepurii, parcă şovăind între alegeri delicate, a mirosit şi pe colega întinsă, rece şi rânjită. Acolo, la opt paşi de mine! — şi fără să fi auzit cel mai mic foşnet, cel mai mic sgomot. . .

Ce a urmat, a fost o proastă socoteală. In loc să mă ridic brusc şi să fac imediat faţă spre spate, am în­cercat să mă sucesc de pe scaun. N'a mers. M'a vă­zut. N'am putut trage, aşa, strâmb. Iar când m'am ri­dicat, grăbit, era prea târziu. Am mai văzut o coada, ridicată ca un semnal, după un dâmb de zăpadă . . • şi apoi nimic, decât dâmb şi zăpadă . . .

Asta a fost. Că n'am putut trage într'o vulpe, nu-i mare lucru. Dar să nu fi putut croi o vulpe care inspectează cu impertinenţă masa vânătorilor, la câţi­va paşi de mine, asta nu-i banal — şi e vexant. Şi rămân vexat — si neconsolat.

T. H.

RĂZBUNAREA LUI CRAU de: C. ROSETTI-BĂLĂNESCU

Din jos, dinspre pârâul strâns îngust între împă­duriri şi maluri rupte, privirea ridicată întâlnea întâi o culme rotungită, des acoperită de turma înghesuită a copacilor, coroane rotunde cu trunchuri nevăzute, a-poi se lovea de alt piept, dincolo, mai înalt şi prelung, cu negrul brazilor petecit de verdele proaspăt, nefi­resc de fraged şi deschis al fagilor abia înfrunziţi, şi, însfârşit, încă mai departe şi mai sus, ochiul agăţa o ţâşnitură de munte, pisc, uşor albăstrit de zare, cu câţiva brazi risipiţi, ce parcă 'după mare trudă izbu­tiseră, în urcuş greu, să se caţere răzleţiţi pân'acolo-Unul singur ajunsese până sus de tot, şi istovit, pie­rea în vânturi, jumătate uscat. Acolo, în vârf, străină de crucea bradului, se ghicea o ghemuire neagră, ne­mişcată.

Tocmai acolo, foarte sus şi foarte departe, foarte singur într'o nemărginire de culmi, numai cu norii deasupra, stătea nemişcat Crau, corbul bătrân.

Crau, patriarhul şi pustnicul, era viaţa cea mai veche a tărâmului acela. Nici toţi copacii nu erau mai vechi. Nu se ştia de nimeni cât era de vechiu. Pentru tot ce era viaţă în jur, jivină, pasăre, iarbă ori gâză, Crau era din totdeauna. Trecuse veacul? Ştiau poate numai unii fagi, care-şi ţineau în ascuns răbojul ani­lor, însemnat tăinuit în adânc de trunchiuri groase. Nici Crau nu ştia. El nu ţinea socoteală vremii. Vre­mea venea, trecea şi murea lângă el, când cu mu­guri, când cu frunze şi când cu zăpezi —• si el ră­mânea, neschimbat şi negru. Vremea trecea landă, el. De mult, de mult, muntele îşi primenea mereu florile, urşii şi apele. Crau rămânea. Văzuse Crau de nenu­mărate ori altă apă alergând; în jos, alt jir căzând de sus şi alţi urşi trecând în des'mi — mereu aHn şi mereu aceiaşi, parcă duoă alte rânduiri decât, ale sa­le în vesnicîrea neamurilor şi viaţa pădurii. S1' oame­nii, când ajungeau câte odată până sus acolo, tre-bue că erau alţii, dar mereu la fel — semănători de sitârvuri. Câteodată lăsau în urmă, pierdute, stârvuri din lighioanele pădurii, si alte ori 1ă«w)ii leşuri d/=-a1e lor. multe, după zarvă mare de oşti încleştate în felul furnirelor, fără nici o oric'nă ce S" putea înţelege de sus. Dar erau bune, şi unele şi altele, stârvurile. Şi foarte curând;, după ce se săturase el si alţi!, nici nu se mai cunoşteau. Se făceau pământ, iarbă, ferică ori lăstar si nimeni, niciodată, nu mai putea şti că fusese vreodată acolo carne şi os.

Crau trăise, văzuse şi învăţase mul te în Iun oul crug al anilor. Era acum cel mai puternic din neamul său şi cel mai înţelept din viata de sub pădure. Pu-tern'c. Numai cei ce-au văzut 'de-aproape corb în ade­văr ajuns în spre culmile vârstei. îşi pot da seama de mărimea şi puterea lui Crau. Aripile deschise se 'ntin-deau mai cât lungime de urs şi ciocul era nu departe de palmă de om, grozav slujitor şi armă năprasnică, clonţ greu de corn ascuţit. Putere de piatră îngrămă­dită în uriaş trup negru tăciune. Ţinea piept pajurei şi răpea cu uşurinţă ied. Dar încă mai înţelept era Crau decât puternic. înţelegerile lui legau fire iscu­site, altfel decât jivinele din jur. priceperile lui de­păşeau clipa şi nevoia de faţă, si mintea lui pătrun­dea dincolo, cu ţesături în trecut şi prevederi în vii­tor. In munte, mintea Iui venea numai decât după a omului.

In vârf de brad, singur, nemişcat, capul plecat în jos, Crau părea că gândeşte, cufundat ca într'o adân­că cugetare de filozof.

Singur. Crau era acum întotdeauna singur, încă de mult se pustnicise în partea aceasta 'de munte săl­batec. Lăsase, într'o vreme, gloata semenilor săi în-tr 'alt munte vecin, şi se trăsese încoace, numai cu Cra, soţia lui. Nu-i mai plăcea mulţimea, bătrânului filozof. Prea multă larmă, prea mult forfot, prea mul­tă tinerime lacomă şi gălăgioasă. S e trăsese încoace cu Cra, credincioasa. îşi croise împărăţie largă şi nouă .încă de mult. Nu ţinea socoteală vremii. Copiii lui din an de an îşi aveau şi ei loc destul, mai spre margini, iar unii găsiseră gloata de baştină, din cellalt munte, şi cuibăriseră acolo. Nu-i păsa lui Crau. Puiul sburat din cuib intra, pe seama lui, în legile pădurii. Şi Crau îşi apăra împărăţia împotriva oricui. Numai câteodată da semn anume, din sbor sus, şi auzeau flăcăii din margini. Dinspre cele patru vânturi se vedeau atunci stropi negri pistruind cerul peste pă­duri, sus, sus de tot. Veneau mărginaşii furtună la glasul lui Crau. Era obişnuit chemare de luptă, când îşi ducea Crau neamul în războaie împotriva hulta-nilor venetici şi hoţi. Dar câteodată era şi chemare binevoitoare, la belşug prea mare pentru el şi Cra.

Avusese tihnă şi mulţumire vreme îndelungată peste împărăţia lui. Până au început neaşteptat în­tâmplările acelea grele şi duşmănoase.

Intâ :u cu puii din anul acela când au început întâmplările: toţi pradă lui Jder , dela cuib. Maî mult a fost mirat Crau alunei, căci era fapt nou. Şi apoi cu ceilalţi pui, mai încoace, Ia fel. Tot din duşmănia lui Jder . S 'a mâhnit şi s'a îngrijorat Crau. Şi încă mai încoace, aproape, când doar pricepuse bine pri­mejdia, Cra. Când s'a întors nu mai era. Numai pene şi sânge. Nici pui. Trecuse Jder . iar. Fusese luptă, se vedea. Dar nu mai era nici Cra, n'ci puii. Si nu era ninv'c alt de înţeles decât ce se vedea. A rotit a-tnnci nesfârşit Crau peste cuibul gol. năclăit de sânge. A rotit si s'a scufundat în sKnr. cu căderi de piatră, cu întunecimi în m'nte şi năvăliri de furie în toată fiinţa. A crnncănît ca rvn. când. nu. glas altfel, cum nu mai ie­şise din el niciodată. Mult, s'ngur peste toată împă­răţia, s'a văzut, rotind Cran si s'a auzit departe ţinând, a jale şi moarte. — ..E Crau". gândeau jivinele de jos: e năpastă grea în neamul lui Crau". Căci toate ee stiu si se înţeleg foarte repede în viaţa pădurii. Si s'a ştiut curând că pierise Cra. S'a ştiut şi că pie­rise din vânătoarea lui Jder . Nu privea pe nimeni în­tâmplările străine, cât nu atingeau de-aproape blană cri pană a celor mulţi ce ştiau şi înţelegeau; dar era totuşi întâmplare de seamă. Pierise Cra. Nu era fapt în rândul celor obişnuite. Şi Cra era a lui Crau. înţe­leptul, şi viata cea mai veche a pădurii. Iar J d e r era venetic, pripăşit nu de mult acolo. Toţi cunoşteau pe Crau. Crau dădea tuturor din vreme veste de primej­die furişată în pădure, Crau ştia şi arăta leş proas­păt când încă nu luase nimeni ştiinţă nic" că ar putea măcar fi, Crau apăra cerul pădurii de hoţii străini ai văzduhului, el. Crau, înţeleptul şi puternicul. Si ştiau toţi că pierise Cra din vânătoarea lui Jder , Nu era fapt în afară din letfile pădurii, nu, nu se putea spune. Dar pădurea simţea că Jde r veneticul era

de-acum în primejdie şi singur. Căci lovise greu şi de-arândul în Crau, învăţatul, viaţa csa mai veche a pădurii. Şi trebuia să vie ceva.

De la întâmplările acelea, Crau a rămas pustnic acolo. Nu s'a dus nici spre margini, spre tineretul ie­şit din el, nici s'a mai înapoiat spre gloata neamului, în muntele vecin. A rămas singur. Stingher, semn ne­gru ridicat în brad, ca o vestire cernită a morţii.

Mai crâncen şi-a stăpânit împărăţia. înrăit. în­tunecat şi cumplit. Iar idupă acele întâmplări din ur­mă, multă vreme a stat nemişcat într'un brad jumăta­te uscat, în piscul de munte din spre mijlocul împă­răţiei. Când nu sbura, acolo se statornicise, cu vederi mereu întinse peste frunţi de păduri. A stat atunci multă, multă vreme, cap plecat, adâncit parcă în gân­duri negre.

Ce gândea Crau şt ce plănuia, nu putea şti nici bradul, nici pădurea. Gândul lui Crau era închis în taină neagră . . .

Apoi, tot mai rar 1-a văzut bradul uscat. Căci Crau hotărîse ţintă nouă vieţii.

Din hotărîrea aceea au urmat apoi zi de zi sbo-ruri neobosite şi pânde lungi, neîţelese de cei d<2 ios. Căci nu era nici sbor după hrană, nici popas de ho-dină. Crau se vedea peste tot, cu obiceiuri noui. Plu­tirea uriaşelor aripi negre se ivea în tot locul, ne­potrivit. Pândele lui erau sterpe şi nu se puteau în-Mege, căci nu mai erau după rosturile vechi ale pă­durii si nici ale vieţii lu : Cran. înţeleptul. Nn. nu «ţran rosturi de hrană, se vedp.a bine; şi jivinele pădurii nu mai puteau înţelege. Dar Crau, mut şi negru, se ivea peste tot. Ochii lucitori şi răi se văzuseră isco­dind tot locul şi vedeau tot, ochii ageri, jivină cu jivi­nă, copac cu copac, scorbură cu scorbură, p'atră cu piatră — în fot muntele pe rând. II văzuseră, nemiş­cat, ghem negru lângă trunchiu şi cracă, urşii în de­simi, îl văzuse lângă scorburi veveriţele speriate. îl văzuse căprioarele la margini de ooeni şi cerbii în tăe-tun rru buşteni găunoşi prăvăliţi în iarbă. îl văzuse vulpile la râpi şi îngrămădiri de bolovani şi stâne', îl văzuse în brădet cocoşii de munte si ieruncile mai jos, în foaie, îl văzuse nrstreţii sbârliti si lupii vi­cleni, şi chiar râşii cu ochi de mâţă — toţi îl văzuse, cutreerând ori pândind. Peste t o t . . ,

Ce voia Crau? Nu se putea înţelge. Şi apoi, deodată, nu s'a mai văzut decât rar.

Crau îşi reluase rânduirea vieţii vechi, Ia bradul din pisc. Căci Crau găsise pe Jder .

In ziua aceia Crau s'a aşezat la hodină în brad — Cr. cr, cr, s'a auzit foarte uşor şi încet. E ra

ca un fel de râs aproape tăcut, un murmur mai mult. Dar nu s'a întâmplat nimic. Viata pădurii a curs

înainte sub poruncile de totdeauna ale foamei şi som­nului. Brânduşele trecuse de mult şi copacii îşi împli­niseră toate foile, a înflorit apoi smirdarul, au cântat încă păsările o vreme, au rodit fagii, puii şi-au pă­răsit părinţii, a căzut apoi jirul, s'au arămit coastele, a venit crivăţul, au intrat în bârloguri urşii, s'a troe-nit muntele sub apăsarea grea a zăpezii, au urlat lu­pii şi au icDus viaţă aspră toate jivinele pădurii. . .

Şi Crau aştepta. Ţinea acum, fără grabă, anume socoteală vremii. Căci cunoştea sorocul tuturor îm­plinirilor. Crau aştepta să se 'ntoarcă din nou porun­ca cea mare, lângă cea a foamei şi cea a somnului: porunca puilor. Aştepta, aşa cum chibzuise în lungă

gândire, cum hotărîse şi cum învăţase cele ce trebuiau ştiute, din răbdătoare pânde.

Şi a venit şi vremea aceea. Iar Jder , veneticul, se însoţise acum cu Jdera ,

şi erau doi. îşi aveau cuib ascuns, în scorbură, sus, într'o subţioară de fag. Şi au făcut pui după legea cea mare, care poruncea să aibă pui, an după an. Aşa cum avusese şi Crau. Şi cum ştiuse Jder ,

Dar Jde r şi Jdera îşi mai aveau o umbră — şi nu ştiau.

O umbră mare, neagră, nedesl'pită. Din înalt de copac, din înalt de cer, umbra neagră veghea. Ochiu crunt urmărea. Stafie neagră legată de viaţa lui Jder . Ghem de întuneric pândind nemişcat dintre crăci, uriaşă plutire tăcută trecând peste frunţi de copaci — şi ochiul crâncen, mereu, scormonind ascuţit în­tunecate adâncuri sub pădure — Crau, umbră nea­gră peste viaţa lui Jder .

Puii lui J d e r creşteau. Din nedesluşirea dela în­ceput din fund de scorbură, mai mult viermuire oar­bă, din care ieşea uneori un fir subţire de sunet ca un ţiuit de pasăre, s'au desprins apoi pui isteţi, cu ochi mici şi vii, privitori miraţi din buza cuibului pes­te lume nouă. Aşteptau nerăbdători şi lacomi vână­toarea lui Jdera şi Jder .

In ziua aceia, când socotise că e sorocul împli­nirilor, Crau ştia unde vânează J d e r şi unde vânea­ză Jdera . Şi în ziua aceia, a fost la o vreme plutire de aripi mari peste pădure, o umbră a trecut renede peste foi lucioasei, şi deodată, în fagul cu cuibul lui Jder , s'a oprit o mamaie întunecată. A stat acolo ne­mişcată. Mai apoi, furiş, a coborît o cracă. Şi încă una, sub foaie. Şi încă una. Montâia neagră cobora încet, mereu. Până ş'"-a ajuns locul socotit de mult, deasupra scorburei, în frunză. Un ochiu rotund, negru şi rău privea în jos, de-aproape, la puii ieşiţi în mar­ginea scorburei.

Crau privea la puii Iui J d e r . . . Si deodată, ca o cumpănă, a fulgerat în jos, nu­

mai din aplecarea trupului şi clonţului . . . Un pui niuia strâns în ciocul uriaş. Crau a strâns tar<> si l - i lovit odată de trunchiu, scurt. sec. Numai odată. Crau a privit cu un ochiu, cap plecat, spre pământ departe sub el. A nr'şcat puţin ciocul sr«re gol. Puiul a căzut drept, cu picioruşele răsfirate. Si jos, curând, s'a au­zit un sgomot uşor, aproape nimic.

N'au înţeles puii fulgerarea aceea neagră. Au rămas buimaci. Unul s'a tras nedumerit spre fund. Altul arata în lumină o faţă mică mirată. Puţin, Sec, a fulgerat iar cumpăna neagră. Apoi iar. s'a auzit jos un sgomot mic. aproape n i m i c . . . Şi a rămas un pui singur tupilat în scorbură. Crau a aşteptat cu răb­dare, numai cu ochii scormonind în iur şi cu auzul de veghe . . . S : când a lovit iar, puiul din urmă se sbătea " piuind în cleşte dle fier . . .

Cu el. biet gândac. în clonţ uriaş, a sbnrait Crau întins, peste copaci şi văi, Ia bradul uscat. Numai a-colo, pe cracă, !-a ţinut sub ghiară: şi 1-a sfâşiat cioc puternic . . . P e cracă n'a rămas decât puţin păr năclăit de sânge. Mult mai puţin decât atunc :, la cuibul vechiu, când a pierit Cra.

După înghiţitura din urmă şi-a întins Crau în­treaga făptură şi cu caoul ridicat s«s ş'-a rotit pn-vireamândră şi cruntă peste culmi. O rază de soare i-a fulgerat în ochi şi a scos străluciri de curcubeu şi

mătăsuri din penele lucii şi negre. A stat o vreme aşa, măreţ, ca stăpânitor peste vreme şi munte.

Apoi s'a destins. — Cr, cr, cr, s'a auzit foarte încet şi uşor, un

murmur mai mult. Era ca un fel de râs sau un fel de plâns, aproape tăcut.

Ş i Crau s'a aşezat să-şi reia, cap plecat, nemiş­carea veche de bătrân gânditor.

Acestea au fost în primul an a răzbunării lui Crau.

De micile leşuri căzute din cuibul lui Jder , la piciorul fagului, au diat întâiu gândacii, apoi Jdera, care i-a mirosit îndelung, a suit nebună la scorbură, trup lung mlădios, şi iar a coborît să-i adulmece şi să-i întoarcă cu laba — degeaba. A fost mare sbu-ciumare în casa lui Jder . Şi a ştiut pădurea numai decât despre năpasta Iui Jder . — ,,E Crau", au ştiut jiv'nele; ,,e mânia lui Crau". Dar viaţa pădurii a curs maî departe ca apa pârâului, ce nu se opreşte să-şi scobească lac liniştit şi adânc ca un gând. Viaţa pă­durii a trecut neoprită şi fără gând, ca apele iuţi, după vechile legi nesch'mbate . . .

Crau a lăsat negrăbit să treacă lângă el vremea — şi vremea şi-a desfăşurat încet vechile înoiri, care nu puteau fi altele nic'odată. S a u înroşit ca din vea­curi boabele răsurii, au ruginit fagii şi s'au aurit mes­tecenii, s'au vătuit brazii sub omături grele, s'au um­flat anoi pâraele, a dat colţ de iarbă nouă, au izbuc­nit foile, s'a îndesit pădurea şi J d e r a avut alţi pui, într'alt loc.

Şi Crau ştia unde J d e r îşi avea puii cei noui. Şi la anumită vreme a fost întocmai ca în data

dintâiu. Cu mai multă răbdare, dar a fost întocmai ca mai înainte . . . Tot gândac'i au aflat întâiu leşu­rile mici în iarbă — şi apoi Jdera. Şi a ştiut iar pă­durea de năpasta lui Jder . Dar pădurea n'a mai în­ţeles. Rostul leşurilor mici, aruncate şi părăsite în iarbă, nu-şi afla cuprins în legea cruntă a foamei, care trebuia să fie lege tuturor în viaţa pădurii. Alt­ceva era. Şi nu se putea înţelege. Căci viaţa pădurii rămâne numai sub legea foamei, a somnului şi legea cea mare a puilor. Si din toate numai legea foamei poruncea moarte şi leş. Viaţa pădurii nu ucide alt­fel. Mai erau. da, între semeni, crâncene lupte iscate din imbolduri şi dorinţi pornite din porunca puilor, câteodată cu sânge şi moarte; dar duoă alte înţele­suri 'decât leşurile mici părăsite în iarbă. Şi nu se în­ţelegea; căci jivinele pădurii nu cunosc răzbunarea târzie şi rece. — ,,E Crau", gândeau jivinele; „e fapta lui Crau". Dar nu înţelegeau pe Crau. Pentrucă, în munte, mintea lui Crau venea numai decât după min­tea omului. ;

Tar de-atunci se abătuse parcă un vânt hain şi rău peste viaţa pădurii, cu alte fapte şi cruzimi ie­şite din lege. Şi Jder , ca şi alţii, se înrăiseră fără drept nici rost. Nu era bine. Venise ca un duh de răsmeriţă necuprins în letfi. Şi trebuia un sfârşit, căci legile vechi nu se pot călca în viaţa pădurii.

Crau, nemişcat, car» plecat, ghemuire neagră în bradul uscat, gândea. Nu se stia ce gândea. Dar a fost o nemişcare mai lungă decât se văzuse vreo­dată . . .

Apoi. într'o zi. şi-a luat sborul. S'a suit foarte sus, în plutire cercuită. către tăriile cerului. Şi de-a-colo, de foarte sus, sub un nor alb, a dat deodată -emn.

— Crooo, crooo, crooo, c r a u . . . , s'a auzit pre­lungă chemare peste împărăţie şi dincolo.

N'a trecut vreme lungă şi s'a văzut apoi peste cerul pădurii, în slavă, mare cercuire de corbi în jurul lui Crau. S'au învârtit acolo, negri, în horă şerpuită, întâiu largă şi risipită, apoi din ce în ce mai strânsă, până s'au amestecat şi au foit încrucişat şi aproape. A ţinut această adunare de-asupra pădurii destul de multă vreme. Apoi s'a risipit. A rămas în cer albas­tru, strop negru singuratec, numai Crau rotind peste împărăţie. Abia se mai vedea, nici cât un lăstun, uriaşul Crau. Şi din rotirea aceea, deodată, şi-a dat drumul în vânt, plutind întâiu pe aripi nemişcat© şi apoi vâslind puternic prin marea văzduhului. Crau se ducea singur, în depărtări undeva, căci a ieşit din cuprinsul împărăţiei, a trecut marginele şi tot se du­cea vâslind în văzduh,

S'a ştiut apoi că luase Crau drumul spre gloata cea veche a neamului său din care plecase odată, foarte de mult. Nu 1-a urmat nimeni acolo şi nu se ştie ce-a fost.

Bradul uscat a rămas pustiu. N'a mai fost umbră ceste viaţa lui Jder . N'a mai fost nici prevestirile bune. din vreme, când se furişa primejdie sub pădure. — ,,Nu mai e Crau", au înţeles jMne le ; ,,lipseşte Crau, viaţa cea mai veche a pădurii". Dar în bradul uscat n'a cutezat nimeni să suie.

Şi-apoi, într'o altă zi, s'a ştiut că venise Crau. întâiu fusese văzut la brad; apoi fusese văzut cu-treerând iar pădurea, ca atunci când căutase d ;ntâiu pe Jder . Şi s'a tras iar la brad.

Iar curând după aceea au venit întâmplări cum nu cunoscuse încă pădurea şi nici chiar muntele nu-şi amintea să mai fi apucat.

In timpul acela pădurea era toată numai de lemn. Frunzele piereau jos. E ra vremea când taurii de cerb duhnind greu umblau după ciute, când J d e r se des­părţise de Jdera, în al te culcuşuri, f'ecare în parte — Jdera într'o crăpătură de piatră J d e r mai mult lungit ne crăci groase de fag — când începuse lupii să umble şi veveriţele să-şi umple hambarele. In via­ţa pădurii nu se simţea nimic deoseb't. Şi nici nu era al t ceva diecât ce fusese întotdeauna la acea vre­me, după legile fiecăruia şi ale tuturor.

Apoi, într'o z'. din înaltul cerului senin, s'a au­zit chemarea lui Crau. S'au uitat jivinele în sus. şt mai al^s păsările, căci era chemarea de luptă a lui Crau. L-au zărit plutind sus. dar nu s'a văzut hultan, nici alt hoţ venetic al văzduhului. Crau rotea singur. Şi încă odată a sunat croncănitul aspru de luptă. — .E Crau", gândeau jivinele: ,,se pregăteşte Crau de

luptă". Dar nu vedeau nimic ce arăta a războiu. Si totuşi, dinspre cele patru vânturi veneau mărginaşii furtună, la chemarea lui Crau, Si curând i-a fost în jur roată deasă de corbi — şi mai veneau, întârziaţi, alţii, vâslind cu mare grăbire. Au rotit acolo, tăcuţi, destulă trecere de vreme. In urmă s'a mai văzut ve­nind încă un corb, tocmai din fund de zări, singur, ca un sol al depărtărilor. Şi toţi corbii roteau în văzduh.

Suise soarele bine când a venit apoi acea întu­necare, întâiu se ghicise ca un nor spre zare. Un nor lung. negricios, încă aburit de depărtări, cu ciudate văluiri ca de vânturi. Apoi a suit tot mai sus în cer, mânat iute ca de-o furtună ce nu se simţea încă în

fruntea pădurii. In cerul senin nu era decât acest nor negru şi mare. Când a ajuns în drept cu soarele îi mai atârnau încă cozi ca de ploaie, deasupra muntelui. Şi atunci s'a întunecat soarele. S'a mai văzut ca prin sită. S'au şters umbrele jos. Se înserase în ziua aceea înainte mult de amiază. Şi norul tăcut înainta me­reu peste soare ca o putere mare şi neagră, spre roa­ta corbilor lui Crau. Când a trecut de soare, s'a fă­cut iar deodată lumină. Dar roata lui Crau nu s'a mai văzut. Tot norul era acum roată şi vârtej în vârful cerului. Şi atunci abia s'a înţeles că acea înspăimân­tătoare întunecată năvală a zării era neamul lui Crau venit la chemare şi urmând solie . . .

A văzut după aceea iar pădurea ce nu mai vă­zuse vreodată- S'au rupt întâiu parcă întregi bucăţi de cer negru, şi au căzut apoi, grindină neagră şi deasă, corbii. S'au unmplut greu copacii golaşi cu neaşteptaţi ciorchini vii. In toată pădurea au sclipit ochi negri, lucioşi, cu cruntă privire. Copacii e rau ' toţi ca fioroase momâi ale nopţii cu o mie de ochi, scli­pind în umbră, răi.

Din această nemăsurată oaste s'au mai ridicat pâlouri, ca nişte pânze cernite, şi s'au lăsat în locuri anume. Marginea deasă de cetină a pădurii de brad era neagră de corbi. S e părea în toate să fie şi o so­coteală. Căci bătrânul Crau, înţeleptul, rotea peste tot, urmat de o ceată din mărginaşii săi.

Şi când totul a fost, se vede, după vrerea lui Crau, Crau s'a ridicat mai sus deasupra copacilor. A rotit peste locuri ştiute şi ochiul lui ager a scor­monit străfundurile pădurii.

Şi deodată Crau a săgetat piatră în jos şi a dat semn.

S'a speriat atunci pădurea cu toate jivinele ei; au săltat în picioare subţiri ciutele şi au tresărit urşii , . . Atât de groaznic fusese răcnetul de războiu al neamului lui Crau. O parte din oaste s'a ridicat cu ropot nespus şi, mişunare nenumărată de aripi, s'a năpustit unde săgetase Crau. O parte a rămas de veghe pe lo­curi anumite. Dar toţi aruncase deodată croncănitul de luptă al corbilor, înfricoşetor.

Şi astfel a început vânătoa­rea şi osânda lui Jder , Aşa cum hotărîse după lungă cugetare în­ţeleptul Crau — ca să-şi împace şi gândul şi legile pădurii turburate.

Jder , întins pe cracă, a tre­sărit şi el, speriat, la răcnetul gro­zav al corbilor. Dar nici nu miş-case încă, când a fost Crau peste el, năpustire de t r ă z n e t . . , fulge­rare de cioc, învăluire de aripi în vânt negru, izbitură aspră... Toa­te au fost într'o clipire turbure... Lovit şi sângerat încă din întâia izbire a clonţului uriaş, J d e r tre­zit în primejdie, şi-a regăsit însă puterile întregi. Trup mlădios cu muşchi de oţel s'a încordat, ghia-ră tăioasă a fulgerat, dinţi ascu­ţiţi sub buze rânjite au clănţănit în mişcare scurtă . . , S 'a lipit, spa­te la trunchiu, tot trupul arc, gata

de svâcnire. Dar în jurul lui era întunecime de corbi, vânturări de1 întuneric. Corb după corb a săgetat după Crau. Vânt de aripi mari, căderi de piatră ascuţită, forfot cumplit împrejur, deasupra, în jos, ţesătură deasă şi iute de trupuri negre, năluciri de noapte şter­se în clipă, pretutindeni, in stânga, în dreapta, grin­dină ameţitoare izb:ndu-i în trup, căutându-i ochii — şi înnecat totul, amestecat, în ne mai auzită larmă de glasuri şi ţipete, aspre, asurzitoare gălăgie de cron­cănituri duşmane . . .

Pe loc, înfruntând aprig primejdia din toate păr­ţile, arc şi fulger, J d e r îşi apăra viaţa cu vitejia des-nădejdii. Au plutit printre trunchiuri pene smulse, a picurat peste crengi sânge din răni deschise, s'au pră­buşit cu ţipăt trupuri negre schilodite de ghiară şi dinte, dar corbii, cu Crau neobosit în frunte, erau nesfârşită gloată mereu înoită, mai învierşunată şi aprigă cu cât vremea trecea. Şi a înţeles Jde r că nu mai putea face faţă. Ş i -a strâns trupul ghem şi a să­rit deodată. Sal t de arc destins, mlădios şi puternic, de iscusit colindător prin crăci şi frunţi de copaci. Vedenie lucie de blană printre ramuri . . . şerpuire, ţâş­nire şi sbor între c o p a c i . , . Nălucă în pădure . . .

La svâcnirea lui J d e r a răspuns, mărită, cum­plita larmă a corbilor.

Şi Crau ducea vânătoarea pe urma lui Jder , Grindina corbilor a trecut puhoi şi vârtej prin­

tre ramuri, pâlcuri urmăreau de sus, alte cete s'au ri­dicat să'ntâmpine fugarul — şi veneau toţi cu ţipăt nespus. Cei mai iuţi dintre corbi au şi fost peste Jder , Şi curând toată gloata . . . Şi uluitoarea vânătoare s'a înfundat în pădure, cumplită, strânsă, învierşunată, fugă şi urmărire săltată şi săritoare, unduită, fâlfăi-toare, când rotită, când piezişă, când avântată iar

10 CARPATI! •:- 1946. No. 1.

deschis înainte, pierdută şi regăsită, nesfârşită, prin­tre trunchiuri şi r a m u r i . , . F ă r ă nici un răgaz urmă­reau corbii şi cădeau piatră peste Jder înnebunit, hăr­ţuit, sângerat, repezit acum într'o goană desmetică ce n'o mai putea opri, fără ţel nici capăt. In rânduiala vieţii lui nu se cuprindea astfel de nesfârşită fugă peste crengi şi goluri de văzduh. Simţea cum i se istovesc puterile şi-1 înneacă răsuflarea pripită. Lo­viturile primite îl ameţise, îi îndurerase trupul şi-i slăbise vlaga. Obosit, mereu încolţit şi izbit, rătăcit în spaima ce-1 cuprinsese întreg, J d e r a încercat să se mai apere pe loc. Dar n'a putut ţine piept hoardei învierşunate. Şi a pornit iar . . .

Pădurea se lumina acum într'o parte. Venea un gol şi începea apoi bradul. Intr'acolo s'a îndreptat Jder , spre nădejdea aceea din urmă, a desimii cetine-lor grele. A coborît iute, şopârlă, în lung de trunchiu şi s'a avântat în fugă prin iarba pământului. Dar nu făcuse nici două salturi, când s'a ridicat înspăimân-tătoarea oaste nouă, cu asurzitoare larmă, din faţă, din marginea pădurii de brad . . . Şi a fost atunci o învălmăşeală peste el, cum nu mai văzuse pădurea decât în furnicarele ei — ghem şi mişunare cumplită de mii de ciocuri, de ghiare şi aripi grămadă peste J d e r . . .

Ameţit, oprit, răsturnat, împuns, lovit, J d e r s'a învârtit în loc, şi cu desnădejdea din urmă a muşcat, a sărit, s'a apărat turbat, cu ghiare şi dinţi, s'a des­prins o clipă, aiurit, gâfâind repezit, şi a săltat spre pădurea aproape. Dar atunci a fost trăznet Crau peste el. Pălmuit de aripele uriaşe, cu avântul rupt, Jde r s'a rostogolit, s'a ridicat iar să facă faţă. Şi atunci 1-a izbit Crau, fulgerător, cu clonţul lung de corn as­cuţit, în ochiu. In mijloc de ochiu.

Sfredelit de o durere aproape de margínele vieţii, orbit în ochiul scurs şi plin de sânge, J d e r a ţipat cu glas neaşteptat şi neauzit încă în pădure. A sărit

drept în sus, înalt, şi a recăzut în iarbă, strâmb, în­tr 'o rână. S'a îndreptat iute şi a vrut să fugă, iar, să fugă oriunde, nebun, cu mintea răvăşită de toate nă­lucirile spaimei. Dar hoarda neagră a fost peste el în clipă, s'a închis peste el, lovind grindină, iute, des, cioc după cioc, în forfot şi îmbulzeală de aripi, corbi după corbi mereu primeniţi, urzeală neagră, din coas­te, din spate, ţesătură iute de corbi, suiveici de-o clipă, trecând deasupra ori picând de sus . . . A fost o în­vălmăşeală şi larmă cum nu se mai văzuse sub ce­rul de - aco lo . . .

Ş i apoi, după vreme, când s'a limpezit locul şi după ce nemăsurata oaste neagră se ridicase iar, ca să rotească în slavă, nu, s'a mai văzut nimic în locul acela. Nu mai era nimic. Nici Jder .

In iarba arsă de brumă mai tremurau, în adiere uşoară, pene negre şi smocuri de păr. P e nişte oase risipite se adunase furnici roşii, ca o carne nouă. Dar altfel nu se vedea nimic.

Oastea neagră se topise în zări şi nu se mai ghicea. Fugărise o vreme şi pe Jde ra până departe, spre alţi munţi de unde venise odată. Liniştea veche domnea iar peste viaţa pădurii, Căprioarele au păs­cut împăcate şi mistreţii s'au tolănit în scăldători; cerbii au ieşit în tăeturi cu ciutele, lupii şi-au luat iar, furişaţi, hăţişurile şi urşii au cercetat domol smeurişurile , . .

Tocmai în pisc, sus în bradul uscat, se vedea o ghemuire neagră, nemişcată. Acolo, foarte sus şi foar­te departe, foarte singur într'o nemărginire de culmi, numai cu norii deasupra, stătea nemişcat, Crau, în­ţeleptul şi viaţa cea mai veche a pădurii. Vremea tre­cea lângă el, şi în pădure totul era ca întotdeauna după străvechile legi. Vremea trecea lângă el şi el intrase în vreme.

Iar de J d e r veneticul a uitat pădurea de mult. Şi în muntele acela, ciudat, nici azi nu sunt jderi.

PROTECŢIA SALMON1DELOR ŞI EXPLOATĂRILE FORESTIERE

Regiunea muntoasă a ţării noastre constitue unul dintre nesecatele izvoare de bogăţii naturale desti­nate să satisfacă, prin produsele lor variate, nevoile naţionale.

Printre aceste bogăţii, apele de munte ocupă un loc important nu numai ca energie mecanică sau ca element decorativ în peisagiul înconjurător, dar şi ca mediu de desvoltare, al celor mai valoroşi peşti, al salmonizilor.

Munţii noştri cuprind o reţea de peste 50.000 km. liniari de ape capabile să producă, după cele mai mo­deste aprecieri, cel puţin 1.000.000 kg. de salmonizi.

Situaţia reală ne desamăgeşte, însă, prin rezul­tatele pe care ni le înfăţişează. Abia s'a putut sta­bili o producţie nesigură de cel mult 20.000 kg. peşte.

Căror cauze se datoreşte această dureroasă con­statare este greu de stabilit. Totuşi printre multele motive care, contribue, uneori, într'o largă măsură, la situaţia arătată mai sus, găsim şi pe acela al ex­ploatărilor forestiere.

In ultimele decenii tăierea pădurilor din regiu-

de: ALEXANDRU A. CRISTESCU Asistent Inst, de Cercet. Piscicole al României

nea muntoasă s'a făcut — cu mici excepţiuni — în­tr'o măsură care a depăşit sforţările întreprinse pen­tru ameliorarea gravelor urmări precum şi posibili­tăţile de refacere ale naturei însăşi. Exploatările fo­restiere făcute, aşa cum s'au făcut şi mai ales cum se continua a se mai practica, au provocat grave per-turbaţiuni în domeniul economiei piscicole.

Din punctul de vedere al succesiunei operaţiu­nilor pe teren, exploatarea forestieră se caracterizea­ză prin următoarele faze:

1. Lucrări pregătitoare în care intră deschide­rea şi amenajarea căilor de transport şi circulaţie, a cantonamentelor personalului, a depozitelor şi instala­ţiilor de prelucrare.

2. Exploatarea propriu zisă care constă în: a) Tăierea pădurei şi fasonatul brut, pe loc, al

buştenilor. b) Manipularea şi transportul materialului. c) Transformarea prin prelucrarea manuală sau

mecanică. i

d) Desfacerea şi valorificarea produselor rezul­tate.

3. Lucrări de reamenajare a terenului despădu-rit care cuprinde:

a) Degajarea terenului de crengărie şi rămăşiţe lemnoase,

b) Demontarea instalaţiilor de transport, depo­zitare şi prelucrare cu caracter temporar.

c) Replantarea terenului despădurit. Am ţinut să menţionăm, în mod cu totul rezuma­

tiv, fazele mai importante într'o exploatare forestieră pentru a putea urmări mai uşor influenţa acestor faze asupra economiei piscicole a apelor de munte.

Afluxul personalului. întrebuinţat în exploatare, fie în pădure în depozite sau în fabrici constituie /factorul principal de exterminare a peştelui prin braconaj. Acest fapt se datoreşte mai ales lipsei de organizare şi aplicare serioasă a mijloacelor legale de pază.

Instalarea ulucelor sau jilipurilor, pentru lan­sarea buştenilor de pe coastele inaccesibile vehicu­lelor sau animalelor de muncă, se face deob'ceiu, ca şi tracţiunea sau transportul propriu zis, direct pe seama şi în d'etrimentul apelor din perimetrul ex­ploatat.

Jilipul se construeşte, de foarte multe ori. fie di­rect în albia apei, fie numai pe unele porţiuni de curs. Pentru aceasta se degajează mai întâiu albia de bolovani şi tot ce forma un obstacol în calea con­strucţiei ulucului. Cu alte cuvinte se distrug adăpos­turile peştelui, se distruge întreg fundul apei prin manipularea materialului de construcţie şi se goneş­te sau zdrobeşte peştele sau rămâne închis şi împot­molit în cine ştie ce ungher. Pentru cel puţin un an după terminarea exploatării, pârâul respectiv poate fi socotit complet mort.

Construirea barajelor de retenţie a apelor desti­nate să colecteze buştenii, să servească de şantier pentru formarea plutelor precum si pentru acumula­rea de energie propulsoare a acestora, constitu :e lu­crări care. cel puţin pentru perioada folosirii lor, aduc oTeiudicii foarte mari vieţii peştilor.

De obiceîu nu se amenajează scări de trecere pentru peşti fie că nu se dă cuvenita importanţă pro­blemelor piscicole regionale, fie că se evită o neiusti-ficată p'erdere de apă care ar micşora capacitatea sau forţa de nropulsie şi transport a apelor reţinute prin barate. Prin plutăritul pe cursul pâraielor cu "n debit care trebuie să fie sporit cu apele de reten­ţie ale baraielor. se provoacă o viitură bruscă înso­ţită de o turburare permanentă şi o târâre a a f i n i l o r şi peştilor spre aval. Fauna şi flora de fund nu se mai pot desvolta în condiţiuni normale şi din această cauză capacitatea biotfenică a cursului scade foarte mult. Consecinţa imediată este că şi producţia pisci­colă scade.

Când lansarea plutelor s'a terminat, barajul se închide pentru captarea unei no' cantităţi de apă. Se provoacă astfel o scădere bruscă a apelor prin care se împiedecă urcarea peştelui spre amonte sau se go-"^sc la vale şi peştii care mai rămăseseră pe l o c Fenomenul este similar cu secarea unei gârle în ve­derea pescuitului. •

Cum aceste operaţiuni variază în raport cu preci-pitaţiunile, deci cu debitul normal al apei, precum şi

cu nevoile exploatării, nu se pot stabili intervale de timp suficient de îndelungate pentru menţinerea unui echilibru biologic care să asigure buna desvoltare a peştilor.

Nu trebuie să uităm că pentru uşurarea plutări-tului se fac şi lucrări de degajare a albiei chiar prin întrebuinţarea de explosibile, cum a fost cazul cu co­rectarea „Toancelor" de pe râul Bistriţa. Conse­cinţa pentru acest punct a fost distrugerea unei zone în plus de protecţie a Lostriţei. In mod asemănător s'a procedat dealungul apelor mari de munte în toate locurile unde s'au deschis artere de comunicaţie sau centre de exploatări industriale.

Transportul buştenilor, atât vara cât şi iarna, se face, în majoritatea cazurilor, prin tracţiune animală chiar prin albia apei. Folosirea cursurilor de ape — şi aceasta se întâmplă deobiceiu chiar în zonele de re­producere a peştilor — se bazează, nu întotdeauna justificat, pe faptul că terenul nu permite deschide­rea drumurilor pe uscat dar mai ales pe acela că a-menajarea cursului, pentru asemenea operaţiuni, este cu mult mai uşoară st mai puţin costisitoare pentru exploatatori. In schimb se distrug complet şi pentru câţiva ani în şir orice posib :lităţi de refacere şi re­populare a pârâului respectiv.

Cantonamentele personalului de exploatare se sta­bilesc deasemenea în apropierea apelor pentru a se putea satisface nevo :le alimentare şi de higiena pre­cum şi prevenirea incendiilor. In aceiaşi situaţie se găsesc depozitele şi instalaţiile tehnice care se mai folosesc de pâraie pentru a-şi asvârli în ele toate rămăşiţele.

Despre influenţa dăunătoare a acestor rămăşiţe s'a scris în nenumărate rânduri în Buletinul de Infor-maţiuni al Institutului de Cercetări Piscicole al Ro­mâniei.

In exploatarea propriu zisă, fie că este vorba de tăierea pădurei pentru transformarea în produse industriale, fie că este vorba numai de lemn brut des­tinat combustiunei, se observă următoarele rezultate păgubitoare pentru economia piscicolă:

a) Tăierea pădurilor, din punctul de vedere care ne interesează, aduce după sine distrugerea unui imens rezervor de hrană naturală exogenă, necesară peşti­lor, prin aceia că pădurile constituie adăpostul şi me­diul de desvoltare a celor mai multe dintre insectele care intră în hrana salmonidelor.

b) S e scVmbă într'o măsură apreciabilă climatul local. Precioitaţiunile se modifică şi ca atare şi debi­tul apelor din regiunea respectivă. Terenul fiind des­pădurit este sunus unei puternice insolaţii care atrage după sine încălzirea apei mai mult decât cere viaţa salmonidelor. Iarna apele pot îngheţa mult mai uşor până la fund distrugându-se prin acest fenomen În­treaga pontă.

c) Apele rezultate din precipitaţiuni cauzează eroziuni puternice în terenul învecinat, iar materialul transportat de ele modifică într'o măsură apreciabilă aspectul şi calităţile generale ale apei.

Toate acestea contribue prin însumarea lor la denaturarea mediului de desvoltare si modificarea zo­nei de cantonament al peştilor. Limitele superioare sunt coborâte spre zone în care peştii nu găsesc lo­curi favorabile pentru bătaie sau sunt urcate în zone în care ei nu găsesc spaţiu şi hrană suficientă. A-

ceasta după cum exploatarea forestieră a avut loc în partea superioară sau inferioară a cursului apelor.

Trebuie menţionat că refacerea pădurilor, prin replantare sau în mod) spontan, se petrece într'un timp de cel puţin 10—30 ani, perioadă în care însuşirile apelor piscicole au încă de suferit. Aceasta cu atât mai mult cu cât se întâmplă ca o exploatare forestie­ră să dureze un număr mare de ani în diferite puncte ale aceluiaşi bazin piscicol.

Exceptând văile largi unde se amenajează dru­muri speciale die exploatare sau se construesc linii fe­rate în acest scop nu se constată decât în prea puţine cazuri lucrări sau măsuri de protecţie speciale. In zo­na localităţilor balneo-elimaterice sau a celor oficiale de experimentări se fac amenajări tehnice ale cursu­rilor de apă sau se organizează gospodării salmoni-co!? Acţiunea totuşi rămâne cu mult insuficientă fa­tă de nevoile şi situaţia din ce în ce mai gravă a ape­lor de munte.

Cu ocazia lucrărilor de reamenajare, a păduri­lor tăiate, pâraiele sunt acelea care primesc o mare r»arte din rămăşiţele lemnoase învecinate ca loc de depozitare. Obstacolele care se creaza şi printre care sau peste care peştii nu pot pătrunde spre locurile de hrană şi bătaie, rămân pe loc ani de zile. Până la putrezirea lor definitivă sau spălarea de către pu­hoaie puternice, fundul apei nu mai poate produce cantitatea normală de hrană necesară peştilor găz­duiţi.

Sunt desigur situaţiuni în care nu se pot elimina cu totul factorii dăunători mai sus arătaţi, dar aceas­

ta nu însemnează că nu se pot lua măsuri destul de eficace de înlăturare sau ameliorare.

Astfel, ar trebui evitat cursul apelor cât mai mult' posibil mai ales când este vorba de transporturi prin chiar albia lor sau când: jilipurile trebuie să urmeze neapărat traseul acestora. Credem că nu este întot­deauna şi cu totul imposibil ca aceste jilipuri să fie construite la o oarecare înălţime, convenabilă, dea­supra apei. ;

S ă se folosească diferitele avantagii pe care le-ar prezenta terenul pentru amenajarea de refugii pentru oeşti pe tot timpul exploatării. Scări le de trecere la baraje socotim că nu constituiesc niciodată un lucru imposibil de făcut.

Perdele de protecţie ce a r trebui lăsate pe ambele maluri sau numai unde este cazul. Replantările pădu­rilor să fie făcute la epoca respectivă şi neapărat cu atât mai mult cu cât neefectuarea Jor aduce pagube mari în toate domeniile economice regionale.

O pază foarte serioasă împotriva braconajului distrugător, nu poate constitui o piedică, de propor­ţiile la care s'a ridicat, decât numai printr'o vădită lipsă — din partea celor mai mulţi — de simţ al da­toriei şi răspunderii ce au faţă de un bun public de care beneficiază, în cele mai multe cazuri, cu multă prisosinţă.

Pentru a înlătura toate inconvenientele este nea­părat necesară o colaborare sinceră, ordonată şi di­ri jată spre binele general al societăţii, între toţi fac­torii de muncă ce dbresc a se recunoaşte făcând parte din societatea în care trăesc.

DIN L I T E R A T U R A S T R Ă I N Ă

G R A Y OWL s FIII LUI K E E - W A Y - K E N O In epoca noastră de progres material, radioul şi va­

poarele rapide au apropiat atât de mult Canada de An­glia, încât putem auzii peste ocean un discurs, şi putem face drumul dintre Liverpool si Halifax fără de mai mul­tă oboseală, decât ne cerea odinioară o scurtă excursiune la malul mării. Orăşanului nostru nu îi este uşor să-şi poată imagina, în apropierea lui, la spatele Canadei mo­derne şi prospere, existenta uniei regiuni de „Singurătăţi" virgine, aproape infinite ca întindere. Totuşi aceasta e rea­litatea. L a pragul aşezărilor noastre civilizate, un vast teritoriu se găseşte încă cu totul, sau aproape, în starea în care a ieşit la începuturile pământului, din mâna Creatorului său.

Această tară retrasă formează oea mai mare parte a Dominionului. E a se întinde spre Miază-Noapte de li­nia lungă muntoasă care desparte, dealatul întregei Ca-nade, izvoarele râurilor care se scurg spre Miază-Zi, şi ale celor ale căror ape merg să se piardă în Oceanul Artic. Din acest vast teritoriu, colonii au exploatat până acum numai regiunea meridională a „Pământurilor înalte", ceea de mai mică întindere. întreg restul, poate spre fericirea viitorului ţării noastre, e necunoscut în general-

Rarii locuitori ai „Singurătăţilor" numesc această regiune Kee-Way-Din, „Ţara Vântului". O numesc şi simplu: „Nordul", cuvânt, care pronunţat de ei, trezeşte o impresie de mister şi imensitate. Pentru aceşti oameni regiunea cultivată dinspre Sud e o altă lume. Rar, când vin în ea, să iee trenul, spun, că au „coborât în Canada", ca şi când ar fi întreprins o expediţie în o ţară străină. Dacă privim o hartă, nu ne vom mira de acest fel de a grăi. Un călător plecând din Londra poate ajunge în Winnipeg în mai puţin timp, decât le trebueşte unor trap-peri ca să străbată lacurile întinse şi pădurile, care des­pártese terenele lor de vânătoare de lumea civilizată. To­tuşi, sunt locuri, unde întinderile sălbatece ajung până în vecinătatea regiunilor prevăzute cu toate perfecţionă­

rile moderne. Au fost vânători solitari, care s'au rătăcit, si au murit eroic în imediata apropiere a unui ecran lu­minos, pe care imaginea unui actor înfăţişa identice scene de tragic eroism, pentru distracţia unui public nu­meros.

Printre codrii fără hotar din KeenWay-Din, Pieile^-Roşii duc o viaţă aproape ca aceea a strămoşilor lor. Cumpără la posturile de comerţ o serie de mărfuri im­portate (de care azi nu s'ar mai putea lipsi), — dar în aceiaş vreme întrebuinţează în cea mai mare parte ve­chile arme indigene, ca si obiectele de echipament stră­bune, iar misterioasa ştiinţă a Indienilor din păduri se perpetuează neschimbată, pornind din timpuri de dincolo de amintirea omenimei.

Pe margínele nisipoase ale numeroaselor lacuri ve­chile teevee îşi înalţă încă vârfurile conice, vopsite brun de fumul -vetrei primitive. Păturile ţesute din păr de ie­pure sunt şi azi singurele, prin care nu poate pătrunde gerul cel mare; nici o altă încălţăminte nu poate înlocui mocassinul şi nu poate ca acesta asigura vânătorului pasul solid şi uşor, indispensabil pe solul nesigur al pă­durilor. Lancea, arcul . şi săgeată, capcana din lemn, stră­vechea „puşcă de castori", care se încarcă pe la gura ţe­vii reapar des în mâinile vânătorilor indieni. In regiu­nile ferite, unde e greu să-ţi înoeşti hainele, oamenii poartă haine din piele de lopatar, de elan sau de caribu-

Totuşi, aceste triburi, pe care cu greu le-am putea înşira între cele „civilizate", nu- pot fi numite nici „săl­batece"." Până la rari (excepţii, Pieile Roşii sunt cu totul oneşti, simpli, cordiali, cu toate că în aceiaş vreme sunt reservaţi şi tăcuţi în prezenţa străinilor. Pentru ei ospi­talitatea e aproape o religie.

Firea lor energică nu le permite să renunţe la o în­treprindere după ce au luat hotărârea să o îndeplinească. Nu recunosc nici un stăpân, dar dupăce îşi vor fi hotârât o ţintă, ei o vor urmări în ciuda oricăror greutăţi, până

ce ea va fi atinsă, s'au pânăce omul se va fi prebuşit sfârşit, sau mort.

# # »

Unul dintre cele mai cuprinzătoarele exemple ale a-cestei încăpâţinări curagioase, ale acestei statornicii de fier în mijlocul eforturilor, mi-a fost înfăţişat de doi ti­neri din tribul Ojibwaylor. Pe vremea aceia aveam parte în un teritor de vânătoare deţinut de acest trib, din re­giunea Manitu-pee-page, ceea ce se tălmăceşte „locul un­de râde Diavolul". Tatăl acestor tineri era Kee-Way-Keno, adecă „Omul Vântului". Intre tovarăşii lui, fii ai unei rase celebre prin extraordinara lor tenacitate, bătrânul avea faima desvoltată a unei mari forţe fizice. înalt, şi — ceea ce e de altfel foarte obişnuit la Indieni — mai cu­rând svelt şi graţios decât greoi, e ra în stare să ducă în spate, singur, până la şasesute livre 1) povară, dealungul distanţei anevoioase dintre două ape. E r a admirat m toată regiunea aceia, ca vânător şi ca purtător de poveri.

E r a pe vremea căderii frunzelor. începură să sufle „vânturile vânătoarei" peste întinderile deşerte şi întune­cate ale pădurilor de brad. Părăsind posturile comerciale şi încărcaţi cu provizii de iarnă, Indienii se îndreptau spre aşezările lor îndepărtate. Trebuia să ducă cu ei can­tităţi enorme de alimente, dealatul lacurilor şi făcând lungi şi anevoioase transbordări, pe o distanţă care pu­tea atinge până la douăsute de mile*). Doar, până la sfâr­şitul iernii, — ceea ce însemna în Nordul-mare un timp de şase pană la şapte luni — fiecare grup rămânea izolat în marginile terenului său de vânătoare.

Cele mai multe familii făceau acest transport în două călătorii şi se foloseau de luntrile lor uşoare obiş­nuite, lungi de şasesprezece picioare 3).

Singur Kee-way-keno dispreţuia aceste metode. El îşi aducea deodată toate proviziile cu o luntre grea, în­cât doi oameni abia o puteau ridica dela pământ. El o ducea singur, la fiecare transbordare. Copiii lui condu­ceau o luntrită uşoară, de care se serveau mai ales cu prilejul vânătoarelor de toamnă.

Călătoria lor din toamna despre care vorbesc, s'a desfăşurat fără incidente. După felul terenului, tatăl şi cei doui copii înaintau câte într'o zi când cinci mile, când douăzeci. In sfârşit au ajuns la cartierele lor de iarnă. Aici şi-au Instalat neîntârziat campamentul- Au început să prindă cu mrejăle peşti şi să-i săreze; au început să vâneze cu hărnicie şi să aducă în apropierea colibei lor vânatul ucis. Dupăce au cercetat regiunea, care le era necunoscută, au bătătorit de grabă câteva poteci.

Deja, iarba roşcată a „preiriilor castorilor" se aco­perea de brumă albă, în care vulpile şi râşii îşi lăsau ur­mele, iar marginea lacurilor prindea pojghiţă. Au găsit locurile bune, şi au întins cursele. Vânătoarea începea.

Kee-way-keno era cunoscut până la mari depărtări ca un vânător, solid şi un vâslaş încercat Dar nenumă­rate şi felurite sunt primejdiile pe care le pun Singură­tăţile în calea omului, şi chiar şi veteranii pot să le cadă victime. într'o dimineaţă, Kee-way-keno fără îndoială a pus în armă o încărcătură prea mare; stând în picioare în luntrea lui de coaje de copac, pe care îngheţul o făcu lunecoasă, a tras într'o raţă sălbatecă; de smăcitura ex­ploziei s'a răsturnat luntrea uşoară. Prins de curentul apei, nenorocitul tată a fost prăbuşit din vârful unui ca-taract de şasiezeci de picioare. Copiii, care lucrau pe ma­lul apei au fost martorii îngroziţi şi neputencioşi ai aces­tei catastrofe. S'au repezit din jos de cataract, dar nu au mai descoperit nici o urmă, nici a bătrânului nici a lun-trei. Cum râul, începând dela acel punct, pe o distanţă de mai multe mile forma un lanţ neîntrerupt de şuvoae repezi şi de cascade, au trebuit să renunţe la nădejdea de a regăsi atunci cadavrul.

Noţiunea respectului filial şi energia, pe care o clă­deşte în sufletul copiilor educaţia indiană sunt atât de puternice, încât aceşti tineri de treisprezeci şi de cinci-sprece ani au socotit, că înainte de toate ei aveau datoria să găsească trupul părintelui lor. Au hotărât deci să meargă şi să anunţe şefului de post întâmplarea. Postul era la o depărtare de o sută douăzeci de mile. Acest drum

1 ) o livră = 372 grame. 2 ) o milă = 1.609 metri. 3 ) un picior = 30 cm.

1

... a fost prăbuşit din vârful unui cataract.. .

trebuia făcut cu barca cea mare, greutate obişnuită pe seama alor doui oameni robuşti. Si aceasta, într'un ano­timp, când gheaţa putea să-i imobilizeze fără veste, ori în ce loc.

Trebuiră întâi să se întoarcă la campamentul lor principal, deoarece nenorocirea i-a ajuns pe când se gă­seau într'o expediţie pentru care Kee-way-keno nu a luat decât luntrea de scoarţă. Dacă ar fi avut vre-o barcă, drumul ar fi durat două zile, copiilor le trebuiră însa pa­tru, din cauza că au fost siliţi să ţină drumul uscat al limbilor de pământ, care în aceia regiune şerpuesc prin­tre lacurile fără de număr.

Odată ajunşi la campament, au pornit la drumul cel mare- Din pricina timpului scurt, care le rămânea înain­te de îngheţ, au plecat cu foarte mică povară, fără să du­că cu ei nici o unealtă obişnuită pentru campament, în afară de o secure, un ceaun şi o marmită pentru ceai. Ca proviziuni, au luat un sac cu făină, grăsime, ceai şi chi­brituri. In felul acesta nădăjduiau să poată învinge în câte o singură dată transbordările şi să cruţe câteva zile.

întâmplările, care au urmat pot părea de necrezut In această epocă a anului de obiceiu suflă vânturi

aspre, îndreptate împotriva direcţiei în care înaintau co­pii, spre Sud-Est. Barca mare, cu echipajul ei uşor şi fără povară, care i-ar fi dat stabilitate, putea fi condusă numai cu enorme greutăţi; era uneori mânată de vânt la vale mile întregi şi în sfârşit copii trebuiră să se re­semneze să călătorească numai noaptea, când vântul slă­bea de obiceiu. Dar aşa riscau în schimb să rătăcească, în lungul drum, pe care nu'l mai făcuseră decât o sin­gură dată.

Călătoria pe apă era o severă încercare pentru re-sistenţa şi isteţimea celor doui tineri. Adevăratele greuj taţi, înse, începură când au trebuit — de atâtea ori, să transbordeze dela o apă la alta. Fraţii, unindu-şi pute­rile, ridicau rând pe rând, şi alternându-se, cele două ca­pete ale bărcii, până reuşeau să o ridice pe trunchi de copaci doborâţi, sau pe bolovani mari. Apoi se târau fubt barcă, fiecare la capătul lui, forţându-se să se ridice cu

barca în spate şi să înainteze, impiedecându-se, căzând la pământ, adeseori târându-se în genune'ii drum lung, subt greutatea enormă. Cele mai multe locuri peste care trebuia trecută barca, erau scurte, dar nu toate. Unele depăşeau o milă. Zi după zi, copiii •u sttrult în această muncă istovitoare, care ar fii frânt orice curaj şi hotă­râre. Mâncau un bannock4) pregătit în graba, şi muiat în grăsime fierbinte pe care o puteau înghiţi graţie unei guri de ceai. Dormeau în barcă, fără să aibă pături.

Lacurile mai mici au prins coajă de ghiaţă, îngreu-nându-le înaintarea. In curând a trebuit, ca unul din ei să se posteze la proră, şi să spargă ghiaţa cu lovituri de vâslă. Abea puteau înainta pe ceas un sfert de milă. Apoi veni o ninsoare mare cu zăpadă moale. Straiul de ză­padă le făcu cu putinţă să târască barca, sanie, acolo unde terenul era neted; în schimb pe locuri accidentate chinul lor era cu atât mai mare. Apoi, ziua întreagă erau uzi până la piele, iar, când ar fi fost să doarmă, la locu­rile de popas, trebuiau să se desbrace până la piele, să stec ore întregi în picioare lângă foc, aşteptând să li se usuce hainele.

Intemperiile, şi epuizarea fizică, care începu să-i do­boare, reduseră înaintarea lor la cinci-şase mile pe zi. Proviziile se terminau. Şi le-au împărţit cu zgârcenie, pe zile, — şi de acum, progresau şi mai anevoios, foamea mărind slăbiciunea trupurilor lor fragede, încercate fără hodină de trude atât de mari. In curând nu mai avură nimic de mâncat.

Enorma barcă, fără de care cei doi fraţi nu şi-ar fi putut continua drumul, deveni pentru minţile lor cuprin­se de febră, un fel de elefant alb şi sinistru, care le stri­vea umerii, un stăpân poruncitor neiertător, care rând pe rând avea să îi învingă, ca să le scoată din oase şi ultima licărire de viaţă; o creatură duşmănoasă, pornită să-i d i s t r u g ă . . .

Ei erau fără îndoială Indieni, şi deci învăţaţi din naştere cu încercări de acest fel; dar au început să nu se simtă decât ca doui copii, fără scut, fără hrană, singuri într'un deşert nesfârşit şi gol, în care cea mai mică gre-şală de direcţie pe care ar fi făcut-o trecând întinderile netede ale unui lac, sau greşita alegere a cărării încruci­şate, îi ducea la moarte, fie prin înec, fie de foame şi de frig.

In faţa acestor piedeci aproape de neînvins, au ştiut totuşi să rămână credincioşi religiei drumului prin Sin­gurătăţi, care porunceşte să ducem până la capăt lucrul pe care l'am început, fără ca să ne clătinam o clipă sau să ne părăsim îndatorirea.

Cu ochii ficşi, cu obrajii căzuţi, delirând de foame, cu sufletele frânte de amintirea unei tragedii îngrozitoa­re, fiii lui Kee-way-keno, au ajuns la postul de frontieră după nouăsprezece zile de suferinţă.

Puţini tineri au trecut prin asemenea încercări. Sin­gur numai intensul antrenament al voinţei la care sunt supuşi tinerii Indieni, imperechiat cu un dispreţ spontan pentru suferinţă, a putut face să iasă biruitori aceşti co­pii, acolo unde mulţi bărbaţi în puterea vârstei, ar fi fost biruiţi;

• • • L U P U L !

(Fie, băieţi! Iată povestea mea! Pe voi, ştrengarilor, povestea mea vă va face să râdeţi, — pe voi vânători şi vâslaşi tineri, aşezaţi în jurul acestui foc bun, toţi îm­preună, cu armele voastre la îndemână. Se poate, că eu am găsit aoeiastă întâmplare mai puţin plăcută, atunci când ea se desfăşura . . . Dar ce vă poate vouă păsa de aceasta? Iată povestea).

L a depărtare de douăzeci şi cinci mile dela cabana mea, la o sută de mile spre Nord dela cel mai apropiat drum de fier, singur cu stomacul meu gol, pe când cădea noaptea, oe puteam să fac, decât să-mi găsesc un loc de popas, — nu e aşa?

împrejurimea era plină de râşi şi urmele lor erau mai dese decât perii pe coada de câine. In o regiune ca aceasta, când un vânător pătimaş îşi aşează cursele, cea­surile trec fără să-ţi dai seama, şi nu ştii să te opreşti. De grabă mi-am instalat bivuacul: un covor gros de ce­tină de brad, o jumătate de duzină de pari înfipţi în se-

4 ) plăcintă nedospită-

micerc, deasupra cu un petec de foaie de cort, care să răs­frângă căldura focului. Asta era totul • • • Totuşi, nu! Am uitat, că a trebuit să-mi adun o grămadă bună de lemne de foc.

E r a m la sfârşitul unui drum lung. Foamea, care mă încolţea m'ar fi făcut în stare să mănânc un întreg but de caribù 1 ), cu piele, păr, oase cu copite cu tot. Dar a-tunci, când eşti pe cărarea de trapper, lemnele de foc au preferinţă faţă de porţia de hrană, fiindcă — voi ştiţi, că dincolo de gradul 51 spre Nord, gerul îşi cunoaşte me­seria. Dupăce mi-am strâns, deci, cu câteva găuri vred­nica mea cingătoare, am jertfit ceasuri să fac securea să danseze dealungul unei căzături de arbori morţi. Nu am aprins focul, decât când aveam în faţa mea o grămadă de lemne, pe deasupra căreia doui oameni de statură cam scundă nu şi-ar fi putut strânge mâna.

Subsolul acestei ţări conţine fier, care în anumite împrejurări trebue că se strecoară şi în vinele noastre. Obosit ca un câine, nu mai ştiam, dacă mai am sau nu poftă de mâncare, dar instinctul de conservare a hotărât. Am făcut să dispară în adâncul interiorului meu două livre de carne de elan, o jumătate de bannock şi un litru de ceai fierbinte, apoi am pus în funcţiune bătrânul meu calumet2).

Intre-aceia lucrurile au luat o altă înfăţişare. Când a dat să ardă bine luleaua, m'am răzimat de un copac, privind fumul care se ridica în clăbuci mari şi forma un fel de coviltir alb, suspendat deasupra creştetului meu. Mulţumit pe deplin de soarta mea, ascultam pocnetele ve­sele ale focului şi îmi fugea gândul la bieţii oameni din oraşe, care sufere de foame. Poate unii din ei nu mănân­că o săptămână întreagă, cât am mâncat eu acum, deo­dată. Mă puteam eu oare plânge, cu toate că mă găseam singur, împreună cu scânteia mea de foc, în mijlocul Sin­gurătăţilor albe şi fără de hotar?

Solemni, adânciţi în, gânduri, brazi uriaşi se ridicau jur de jur tocmai la marginea cercului de lumină care mă înconjura, şi razele flăcărilor jucau la picioarele trunchi-lor lor prinse în horă cu umbrele. Dincolo, totul era ne­gru. Se părea, că sute de duhuri mici, ale pădurii, în care cred Pieile-Roşii, pitici, pricolici şi Puckwajei, mă pân­deau, ascunşi în acea umbră adâncă. Câteodată apărea în cercul de lumină câte un iepure alb, şi aşezându-se în şezut, privea drept înainte golul, apoi se pierdea aseme­nea unui nouraş de fum, fără ca eu să fi auzit cel mai mic sgomot. Subt stele, întregul Univers, ca împietrit în un fel de aşteptare misterioasă, părea că ascultă, aşteap­tă ceva ce nu are să se întâmplă niciodată. Aceste au să vă mire, camarazilor, dar în acest fel ne încântă şi ne răpesc pe altă lume acele pământuri ale Nordului. Voi veţi înţelege ce vreau să spun, dacă vreodată vă veţi găsi singuri, la capătul lumii, şi veţi simţi că în jurul vostru — ca şi deasupra voastră — se întind nemărginiri pustii, în o scânteere tăcută, care apasă asupra sufletelor voas­tre, gata să le strivească . . .

încetul cu încetul scăzuse şopotul flăcărilor şi eu pierdusem cărarea gândurilor, când mă trezii cutremu­rat, degerat până la oase. Focul meu era aproape mort, şi răsunetul unui zvon nelămurit pierea între colinele des­puiate.

O vreme am ascultat încordat, şi eram gata să aţi­pesc de nou, când porni iarăşi acel glas: prelungit, înde­părtat, plângător, ca hohotul dureros al unui suflet pier­dut. N'au pierit rezonanţele acelui vaer, când i-a răspuns altul dinspre lac, aproape de campamentul meu. Urlet de lup.

Am îngrămădit lemne pe jăratec, am fumat o lulea, şi m'am înfăşat în pătura mea. Lupii nu erau o noutate în aceste regiuni, şi tot ceea ce le ceream, era să mă lase în pace, să pot dormi. Am închis ochii obosiţi, dar în a-cea clipă lupul dela lac porni un nou urlet şi îmi îm­prăştie somnul în cele patru vânturi- Jocul acesta se re­petă de trei, de patru ori, până în cele din urmă m ă în­furie M'am încălţat. Mi-am scos de pe mine unele haine (doar trebue să te îmbraci dublu, când ai să dormi afară, pe un ger de patruzeci de grade!); mi-am legat vârzobii şi am pornit grăbit spre l a c Pe când alergam pe panta iute, razele unei aurori boreale păreau că aleargă şi ele, în sens invers şi se legănau puternic deasupra capului

x ) Elan. 2 ) Lulea indiană, cu ţeava lungă.

CARPAŢII -:- 1946. No. 1.

meu — ai fi crezut, că le poţi atinge cu mâna —, aşa lu­minoase, încât aş fi putut citi la zarea lor. Aproape cre­deam că le aud şuerând, curţi treceam printre cetinii bra­zilor.

Ajuns la marginea lacului, am avut un simţământ rău. Peisajul luase o înfăţişare sinistră şi fantomatică subt reflexele aurorei boreale. Copacii înalţi, împovăraţi de zăpadă, mi se părea că mă duşmănesc şi mă amenin­ţă din marginea apei, ca pe un străin nedorit intrat în lumea lot' . . . Şi era un ger, camarazilor!

In acest drum al meu nu-mi luasem carabina, ci nu­mai o armă cu alice, ceea ce era o prostie din partea mea şi ceea ce dovedeşte, că unii oarrfeni au nevoe să călăto­rească foarte mult până să înveţe ceva. Am urcat iar ţărmul, admirând un lup, în afara bătăii armei mele, care urla moarte şi sfâşiere. M'am strecurat până în un grui, de unde vedeam întreg lacul. Pe cuvântul meu! pă­rea semănat cu lupi- Lacul era mic, lupii enormi, — îmi închipuesc, că erau cei mai mari lupi ai Americed. La toată întâmplarea, aveam impresia, că umple toată întin­derea mesei de ghiaţă. LTnul din ei sălta şi dădea târcoa­le în faţa celorlalţi, ca un dansator solist, care joacă . • . nu fox-trot ci wolf-trot. Mai târziu, am botezat această apă „lacul lupului care dansează", dar pentru moment acest vals desfrânat îmi aduce aminte dansul de războiu, şi nu mă amuzeam căutând nume pentru locuri. Deoda­tă, toţi lupii şi-au ridicat spre cer boturile ascuţite, şi unul după celălalt, au început să u r l e . . . Până în seara aceia nu am înţeles pe deplin ce însemnează cuvântul „vacarm"!

Orice nenorocit şi-ar fi simţit sângele îngheţând de chinul acestui urlet, care sfredelea urechile. Dacă l-ar fi auzit, Indienii urlători ai lui Bill Cody s'ar fi ascuns de ruşine.

Lupul cel mai apropiat era ca la o sută de metri, şi eu nu aveam la mine decât armă de alice! Ce curăţenie bună aş fi făcut cu o carabină! M'a cuprins o furie — cred eu —, încât am început să tremur, şi m'am hotărât să mă întorc la focul meu, până mai aveam calea des­chisă. Nici de cum nu ţineam să întărât haita de lupi-îmi .ziceam: „Să lăsăm aceste biete creaturi drăgălaşe, să îşi facă cheful în bună pace. Când mă voi repezi pe ur­mele lor, nu vor mai avea mult de trăit"! . . .

întreagă ceata aceasta de animale cumsecade mi se părea că este în perfecte condiţiuni, fără bolnavi şi in­firmi, şi nu-mi puteam imagina unde s'ar putea simţi mai bine decât acolo unde stătea: pe ghiaţa lacului-

Dansatorul singur părea că dă semne de nelinişte şi îmi era teamă să nu mă fi descoperit. Prezenţa mea, spe^ riindu-1, s'ar fi putut strica plăcerea, ceea oe eu nu do­ream pentru nimic în lume. Nu-mi place să necăjesc pe nimenea. Din această pricină m'am ferit, în tovărăşia ar ­mei mele netede, care începea să iee aierul unui puşcoi de soc-

Am constatat că această nevinovată armă începu să tremure o lecuţă în mâna mea. De aceia i-am grăit:

— încetează să mai dârdăeşti şi să clănţăneşti din dinţi, coadă de puşcă! Te-ar putea auzi aceşti lupi bla­jini. De sigur ar fugi mâncând pământul, iar noi, micuţo, am rămâne singuri, şi foarte trişt i . . .

# # #

A doua zi, până seara, am aşezat cursele. Pe când cădea noaptea, am pornit spre sahaagan-\i\ meu (cort de pânză). A trebuit să traversez un muskug lung de o milă, plin de urme de lup, dealungul şi dealatul căruia nu se vedea nici o tufă sau un copăcel mai mare de şase pi­cioare, pe care să mă fi putut căţăra. Din clipa când am pus piciorul pe suprafaţa îngheţată a lacului meu, jur-împrejur au început şi acum urletele de războiu- Atât era de întunerec, încât nu văzui nici un singur lup, — dar nu mă ocupam decât de trebile mele personale, aşe­zând pe rând, cât puteam mai leneş, o rachetă înaintea celeilalte. Urechile mi le întindeam şi le ascuţeam la dreapta şi la stânga, s'ar putea zice, până să ajungă lungi de zece sau douisprezece centimetri; aceste urechi — dragilor mei prieteni — ascultau ca să mă încredin­ţeze, că lupii se simţeau bine, că nu le era frig, adunaţi în vre-un loc confortabil. Speram, deasemenea, că nici de foame nu sufere. Totdeauna am avut pentru animale o inimă miloasă, şi îmi place să ştiu mulţumiţi pe vecinii mei.

15 — \

Când în sfârşit am ajuns la rudimentarul meu sălaş, înconjurat de copaci înalţi şi solizi, m'am simţit mai la îndemâna mea. îmi ziceam, că de-acum haita îmi poate face o v i z i t ă . . . In asemenea împrejurări, oamenii care nu doresc să îngheţe de moarte atârnaţi de o creangă din vârful bradului, au buna scăpare să se coboare la pă­mânt, şi, ca să se mai încălzească, să se joace de-a-prin-sălea cu lupii-

Am petrecut noaptea aceia — eu şi puşculiţa mea — grăindu-ne. vorbe dulci. în vremece lupii îşi jucau sabba-tul, până în zorii dimineţii. A doua zi, am plecat în altă parte.

* * #

Cam cu o săptămână mai târziu, traversam un lac îngust şi lung, într'un loc unde se răvărsau în el, de o parte şi de alta, două pârâiaşe. Aceste provocau un cu­rent de apă, care nu îngheţa decât în dricul- iernii, şi dea­supra căreia'pojghiţa rămânea totdeauna subţire- E r a pe la ora zece seara; luna bătrână apunea. Când am ieşit din desime şi am pus piciorul pe suprafaţa îngheţată, am ob­servat în semi-întunerec un şir de animale, care trecea şi revenea în faţa unei stânci, la o depărtare de vre-o cincizeci de yarzi 1 ) . Ştiam, că un trapper din vecinătate," trebuia să treacă cam pe vremea aceasta prin terenul meu de vânătoare. I-am strigat, deci, să-şi recheme câinii, de­oarece ghiaţa e solidă. Nu a venit nici un răspuns; am strigat de nou . . - tăcerea continua. Atunci am avut un sentiment bizar, şi am pornit înspre câini, când unul din ei latră ascuţit şi scurt, repetat de şapte ori, amintin-du-mi lătratul obişnuit al câinilor din Nord, dar cu un timbru mult mai strident şi mai sălbatec Câinii trappe-rului meu — erau lupi!

O aripă de vânt, în aceiaş vreme, mi-a adus putoa­rea muscată a acestor fiare, când se pregătesc de masa­cru. Nu mai putea fi vorba să scap cu vre^un şiretlic; trebuia să mă apăr. Lupii se apropiau; s'au întins în se­micerc, mârăind, bătând din fălci, ca ' o ceată de câini care vreau să prindă o vacă- Mă aflam tocmai unde ghia­ţa era slabă, şi în vreme ce bestiile se apropiau de mine, pojghiţa începu să geamă şi să pârâiască subt greutatea mea şi a lupilor.

Trebuia să opresc numaidecât acest joc, camarazi­lor, dacă nu voiam, ca în foarte scurtă vreme să m ă pre­zint la garderoba raiului şi să-mi aleg o pereche de aripi cu pene albe şi o harpă din cele rezervate a leş i lor . . .

Nu-mi surâdea perspectiva să mă transform imediat în înger. Dar de data aceasta aveam cu mine carabina, scumpa mea „calibru treizeci şi doui", model special, şi mă simţeam la largul meu. Nu mi-am pierdut vremea cu calcularea înălţătorului, ci am întreprins fără zăbavă o demonstraţie de artilerie. Vizibilitatea era rea, şi deşi nu am faima de a fi neîndemânatec pe poligon, nu au căzut decât doui lobos. Ceilalţi s'au retras în umbră urlând, dar nu le-a trebuit multă vreme pentru a-şi reîncepe ata­cul- S'au desfăşurat în evantail, ca o ceată de soldaţi subt foc de mitralieră şi se apropiau tot mai mult, încet, fără ezitare. Am deschis iarăşi focul. S'au retras, fără a pleca, însă. Atunci am avut un gând foarte duios pentru mica mea cabană. E a se găsea la o depărtare de numai o milă, dar — credeţi-mă, băeţi — o milă între anumite împre­jurări însemnează o distanţă a dracului! Duşmanul reve­nea, îndârjit. Şi am făcut în acea clipă o descoperire cu privire la caracterul lupilor.

Aceştia păreau că nu pot să se apropie de mine de­cât până la o anumită distanţă, fiind totdeauna opriţi de un oarecare lucru, care m ă înconjura cu un cerc pro­tector (asemenea plaselor de mătase, destinate, în princi­piu, să îndepărteze delà paturile noastre şerpii cu clopo­ţei). Acest „lucru" — era teama de om.

Cartuşele îmi erau pe, sfârşite. L a fiecare asalt în­târziam focul, aşteptând ca duşmanul să se oprească la marginea acelui cerc vrăjit, şi din vreme în vreme do-boram câte un lup.

De câte ori reuşeam, haita se retrăgea în întunerec şi începea să urle, chemând ajutoarele, care puteau să so­sească din minută în minută.

De firea mea, nu sunt un om sângeros; de aceia, profitând de un asemenea prilej, am hotărât să m ă întorc acasă, ca să evit superfluă vărsare de sânge . . . M'am în-

a ) 1 yard = 91 cm.

depărtat, cu toată demnitatea pe care o poate manifesta un om care merge deandărătelea, cu vârjobi în picioare (încercaţi şi voi, în careva zi, acest lucru!)- Am adoptat acest fel de umblet, ca să nu fie nici o îndoială asupra motivelor retragere! mele.

Ajuns în cărarea care ducea la cabană, mi-am sim­ţit perii capului — care se cam făcuseră perie —, aşezân-du-se atât de frumos şi de lins pe cap, încât căciula mi s'a putut iarăşi coborî peste urechi. In ceea ce priveşte picioarele mele, le ridicam şi le aşezam în cadenţă cu atâta hărnicie, încât eram aproape să-mi frâng fluerul de un trunchiu căzut. Tare aş fi voit să încerc o mică aler­gare, dar prejudecăţile populare se opun la acest fel de exerciţiu.

Tot drumul mi se părea, că lupii sunt în călcâele mele- Grija pentru frumuseţa ţinutei mele m ă împiedeca să întorc capul şi să cercetez. Aveam impresia în toată clipa, că am să simt numaidecât dealungul spinării dâra unor ghiare ascuţite.

I.

Reflexiuni pe marginea „Anteproiectului Legii Vânătoarei"

Anteproiectul Legii Vânătoarei a fost dat publicită­ţii şi s'a deschis discuţia asupra lui. îmi permit prin ur­mare în cele de mai jos să atrag atenţia asupra unor chestiuni în legătură cu ocrotirea vânatului-

Pentru început o problemă mai mult principială-Avem azi în ţară două autorităţi, care pot dispune legal în această materie: Direcţia Economiei Vânatului şi Co-misiunea Monumentelor Naturii. Rolul celei dintâiu este cunoscut tuturor vânătorilor. A doua este învestită cu pu­terea de a declara drept „monument al naturii" o anu­mită specie animală (indiferent vânat ori nu) şi a o pune sub protecţie totală ori parţială, în întreaga ţară sau în anumite regiuni. F ă r ă îndoială ambele autorităţi ar tre­bui să lucreze în paralel şi măsurile ordonate să cores­pundă sau să se completeze. Cu foarte multă surprindere constat că, aceasta nu se întâmplă în realitate, ci din contra există contradicţii; contradicţii nu numai în ce priveşte anteproiectul discutat, care n'a căpătat încă pu­terea legală, dar şi în cazul dispoziţiuniloir azi în vigoare. Oricine poate vedea uşor aceste nepotriviri, aşezând ală­turi permisul de vânătoare, noul anteproiect de lege şi lista oficială a monumentelor naturii (a fost publicată şi în „Carpaţii"). Sunt multe şi mi-ar cer© prea mult loc să le înşir aici pe toate. Mă mulţumesc cu un singur exemplu — râsul, care e trecut printre monumentele na­turii şi pus sub protecţia totală în toată ţara, iar prin dispoziţiunile DEV este „răpitor 1 şi poate fi vânat în tot cursul anului, prin orice mijloace.

Nu vreau să susţin că, unul sau altul din aceste două organe legale ar avea mai multă dreptate. Susţin numai că, într'un asemenea caz trebuie să existe o unitate com­pletă de vederi şi de măsuri. Astfel am ajunge la o anu­mită compromitere a ideii autorităţii de Stat (să-mi fie iertată expresia poate prea pompoasă). Două a"utorităţi, care legiferează în aceiaşi materie, dar în mod diferit, nu fac decât să îndemne pe cetăţean să nesocotească preve­derile amândurora. Iar scuza este simplă şi logică: „ăia dela Minister singuri nu ştiu ce vor" . . .

In concluzie: ambele autorităţi trebuie să cadă de acord asupra speciilor de ocrotit şi să întocmească o listă unitară. Iar pentru executarea acestor dispoziţiuni să ai­bă grija DEV, căci CMN n'are organe de control pe teren.

O mare surpriză constituie pentru dispoziţia ante­proiectului de a admite vânătoarea găinilor de fazan. Cred că, vânătorii cu experienţă în acest vânat se vor pronunţa categoric contra. Motivele sunt de două feluri:

1) Fazanul este o pasăre poligamă. Proporţia „nor­mală" între sexe se consideră în general 1:4 sau 1:5. De­sigur se poate pune un semn de întrebare la cuvântul „normală": cine şi când a constat-o. Normal este ceeace are

Să-mi credeţi, mi s'a părut lungă acea milă, şi nici­odată nu mi-a fost atât de dragă şi prietenească cabana, ca în seara aceia.

Mândria mă împiedecă să vă spun, cât de puţini lupi au căzut atunci de gloanţele mele, faţă de numărul de cartuşe pe care le-am ars. Dar socotind cu patruzeci de dolari pielea — preţ de atunci —, prada mi-a îngăduit să-mi înoesc echipamentul care avea mare nwoe de pri­menire; şi mi-a rămas şi o rezervă.

* • • Astăzi, amintindu-mi întâmplarea de atunci, râd cu

poftă. Şi deoarece cu ocazia acelei aventuri aproape mi-au îngheţat urechile, de multe ori îmi zic, băeţi, că a r fi trebuit să-mi comand o căciulă specială pentru vânătoa­rea de lupi, care să aibă clape atât de lungi, încât să-mi acopere urechile, oricât de înalt, şi de aspru mi s'ar ri­dica în cap părul subt porunca împrejurărilor.

Trad.: IV.

D I S C U Ţ I I

loc în natură; ori ar fi riscant să afirmi că, în libertate un cocoş are precis 4—5 găini. Dar în orice caz nu se mul­ţumeşte cu una singura.

Pe de altă parte: se nasc mai mulţi cocoşi decât găini. Acosta este un lucru de mult cunoscut vânătorilor. Iar ca cifre exacte: d-1 N. Wagner, fazanierul-şef dela Casa Verde, în urma anilor îndelungaţi de observaţie a ajuns la concluzie că, în mediu trebuie socotit 6 5 % co­coşi şi 3 5 % găini.

S'ar putea riposta că, procentajul de mai sus se da-toreşte tocmai condiţiunilor nenaturale din crescătorie, Inclusiv aplicarea proporţiei „normale" de 1:5. Este foarte posibil, dar nu e dovedit. Pentru a da răspuns, m ă c a r parţial, la această întrebare aş sugera următoarea ideie: să se aranjeze în vre-o fazanerie a Statului o experienţă cu o serie de familii, în care proporţia de sexe să varieze dela 1:1 până la 1:5, şi să se vadă ce va ieşi din ouăle fie­cărui lot. Dacă nu se vor constata diferenţe în proporţia sexelor la progenitură, faţă de ce se observă acum, pu­tem trage concluzia: este normal să se nască mai mulţi cocoşi şi în consecinţă găinile trebuie protejate. Dacă vor exista diferenţe notabile, vom putea deduce adevărata „proporţie normală" dintre sexe; şi anume normală a r fi acea proporţie, care ar da procentul masculilor la pro­genitură ceva mai mare decât la părinţi (se ştie că şi la specii monogame există în general un număr de masculi în plus).

Dacă ar fi cazul sâ se aplice apoi această nouă „pro­porţie normală" în crescătorii artificiale — este altă ches­tiune. Aplicând-o s'ar obţine desigur o rasă locală mai viguroasă; dar, numărul cocoşilor fiind mai mic, rezul­tatul imediat interesant pentru vânător a r fi mai slab. S'ar putea recompensa întru câtva prin împuşcarea găi­nilor, care tocmai în acest caz a r putea întră în discuţie.

2) Găina este mult mai uşor de împuşcat decât co­coşul. In faţa primejdiei cocoşul o ia de multe ori la fugă şi scapă uşor, pe când găina de obiceiu se piteşte; iar da­că şi cocoşul încearcă să se ascundă, o face de multe ori mai bine decât găina- Apoi şi sborul găinii este mai li­niştit, deci tirul mai uşor.

In general societăţile de vânătoare impun membrilor obligaţia de a se limita la un anumit număr de fazani pe zi. Ori, dacă se va permite împuşcarea găinilor, tare m ă tem că, numărul permis se va completa mai mult cu ele. Aş zice de ex. că, o vânătoare cu câine de aret în terenu­rile noastre a r putea lua pentru găini aspectul unui ade­vărat măcel.

Afară de aceasta găina este mai ameninţată şi de alte neajunsuri: în primul rând clocitul şi creşterea pui­lor o expun la multe primejdii; în al doilea rând iarna nu prea are obiceiu să doarmă în arbori, cum fac cocoşii, ci mai mult pe pământ, unde este mai uşor atacata de răpitoarele cu păr.

In concluzie cred că, găinile de fazan ar trebui să se bucure de ocrotirea totală, ca şi până acum. Vânarea lor s'ar putea admite cel mult în terenuri, unde nu se contează pe înmulţirea naturală.

* • *

Principial este admisă numai vânătoarea cu arma de foc. Dar se permite folosirea capcanelor pentru distru­gerea vânatului răpitor cu păr sau cu pene, precum şi folosirea otrăvii numai pentru anumite specii de vânat răpitor cu păr.

In ce priveşte capcanele, se pot deosebi trei catego­rii: 1) capcanele, care prind animalul (mamifer sau pa­săre) de picioare, deobiceiu producându-i răni grave şi lăsându-1 apoi să se chinuiască ceasuri şi zile întregi, până ce vine „vânătorul" şi-1 omoară ori, în cazul mai rău, până ce animalul moare de epuizare. 2) capcanele (sau mai exact „cursele") în formă de cuşti, care prind animalul viu şi nevătămat. 3) capcanele şi cursele, care ucid animalul pe loc.

Aş îndrăsni să emit părerea ca, prima categorie de capcane să fie scoase din uzul vânătorilor şi chiar Inter­zise prin lege. Folosirea lor constituie un act de adevă­rata cruzime, care ar trebui să dispară din lumea adevă­raţilor vânători. Cine a văzut vre'odată un animal prins într'o astfel de capcană, cu piciorul sfărâmat, svârcolin-du-se disperat, cu ochii plini de groaza morţii, care în­târzie să vină, — trebuie să fi rămas profund desgustat. însuşi prestigiul numelui de vânător ar trebui să se opună unor asemenea procedee. Vânătorul îşi asumă dreptul de a omorî animale cu un anumit scop, dar nu-i poate fi permis să le chinuiască. Nu trebuie uitat că, şi fără asta există destulă lume, din afară tagmei noastre, care ne califică pasiunea drept o barbarie, o reminiscenţă ruşinoasă din timpuri primitive; iar unii merg atât de departe, încât afirmă că, toc­mai chinurile animalului „distrează" pe vânător. Ştiu că, ar fi inutil să mă anga­jez în vre-o polemică pe această temă; este imposibil să explici cuiva, care vine cu ast­fel de idei preconcepute, adevărata natură a pasiunii vânătoreşti. Dar pentru presti­giul nostru ar trebui evitat orice ar putea alimenta asemenea păreri. Socotesc chiar foarte imprudent ca în cărţile şi revistele de vânătoare să se publice fotografii „do­cumentare" ale animalelor vii prinse în capcane, cum se vede uneori. Aşa ceva s'ar putea publica tocmai pentru a trezi repul-siune şi a servi la propagandă contră în­trebuinţării capcanelor. Iar căzând în mâ­na unui răuvoitor poate servi ca un argu­ment foarte tare la propagandă contra vâ­nătoarei şi vânătorilor în general-

Cursele cuşti sunt desigur mult mai umane, cu condiţia să fie controlate des. Cunosc cazuri, când în lipsa supravegherii animalele prinse s'au prăpădit de foame, ceeace este tot atât de condamnabil ca şi moartea chinuită din cazul precedent. Nu trebuie uitat apoi că, şi vânatul folositor se prinde uşor în aceste curse, mai ales iepurii.

In oe priveşte otrava, este mai greu de luat o atitudine categorică. N'o cunosc din experienţa proprie, n'am folosit-o şi n'o voi folosi niciodată. Dar din cele citite şi auzite mi-am format o anumită părere. Cred că, n'ar trebui admisă, decât ca „ul­tima ratio" în combaterea lupilor; se pare că, aceasta într'adevăr în anumite cazuri nu se poate face altfel. Vulpile, câinii va­gabonzi şi pisicile vagabonde pot fi peri­culoşi numai în terenuri de câmpie, cu vânat mic; însă acolo combaterea lor se poate face uşor prin alte procedee, fără să se recurgă la otravă. Nu trebuie uitat că, şi moartea unui animal otrăvit este o moarte chinuită, deşi în genere mai rapidă decât moartea în capcană.

Să vin însă acum la un alt aspect al problemei, care de fapt a fost motivul principal de a m ă angaja în toată discuţia asupra capcanelor şi otrăvii. Anume: foar­te des cad victime ale acestor procedee nişte animale inofensive şi, mai mult de­cât atât, — ocrotite prin lege!

Capcana cu taler, aşezată pe prăjina înaltă, se consideră foarte eficace pentru

combaterea păsărilor răpitoare diurne, mai ales a uliului porumbar (Accipiter gentilis). Dar mult mai des culege victime nevinovate, mai ales ciufii, ciuhurezii şi cucuve­lele! Mai r a r decât porumbar se prind alte răpitoare diur­ne, ca vântureii şi şorecarii, apoi şi păsări nerăpitoare — turturele, dumbrăvence, lipitori . . .

In ce priveşte otrava: se ştie precis că, a fost una din cauzele principale ale dispariţiei vulturului bărbos din Alpii Elveţiei şi Austriei, foarte probabil şi din Car* păţii noştri; în rărirea efectivului vulturilor pleşuvi şi dispariţia lor totală din unele regiuni ale României fără îndoială poartă o mare parte din răspundere; cam la fel stau lucrurile şi cu acvila de munte, care însă s'a men­ţinut ceva mai bine (între alte şi datorită faptului că, hoi­tul nu este pentru ea hrana obişnuită).

Iată deci ceva, ce nu-mî pot explica, ceva lipsit de logică, după părerea mea: pe de o parte acordăm pe hâr­tie protecţia totală vulturului bărbos, vulturilor pleşuvi, acvilei, ca specii „rare, ameninţate cu dispariţie", apoi ciufilor, ciuhurezilor, strigii, ca specii recunoscute folosi­toare pentru agricultură; pe de altă parte admitem între­buinţarea procedeelor, care conduc la distrugere, ce-i drept Involuntară, dar totuşi sistematică a acestor specii ocrotite!

Este un fel de impas şi trebuie căutată o soluţie efi­cace spre a se ieşi din el.

In directă legătură cu chestiunea precedentă îmi per­mit de a ridica încă odată glasul pentru ocrotirea unor păsări răpitoare. Nu tot, ce este „răpitor", e şi vătămă­tor. Este un adevăr de mult cunoscut oamenilor de spe­cialitate. Cu greu, dar totuşi îsi face pe îndelete drumul şi în lumea vânătorilor. Primul pas a fost făcut prin re­cunoaşterea utilităţii răpitoarelor de noapte şi punerea lor sub ocrotire totală; este regretabil numai că, mulţi vâ­nători Inconştienţi se încăpăţânează încă în nesocotirea acestei prescripţii legale.

Al doilea pas trebuie să fie lungirea listei cu câteva specii de răpitoare diurne, categoric folositoare şi meri­tând protecţia totală. Nu sunt multe: vântureii de două specii fFalco tinnunculus şi F . Naumanni), şoimuleţul de seară (F. vespertinus), şorecarii de două specii (Buteo bu-teo şi B. lagopus), acvila de 'stepă (Ac/uila nivalensis orien-talis). Pentru cea din urmă, distrugătoare ferventă a po­pândăilor, protecţia ar fi poate numai simbolică, căci nu se ştie dacă mai cloceşte pe undeva în ţară.

Ştiu că, o discuţie se poate angaia pe chestia şore-carilor (busarzi). Nu vreau câtuşi de puţin să. contest că, aceştia păcătuiesc uneori împotriva vânatului; un puiu de iepure, un iepure adult rănit sau bolnav, un fazan tâ­năr — le cad din când în când prada; am văzut-o şi eu cu ochii mei. Dar este un nimic în comparaţie cu folosul enorm, pe care îl aduc agriculturii prin distrugerea şoa­recilor. In această privinţă nu rămân de loc în urma r ă ­pitoarelor de noapte. Ornitologul s-Prman Roerig, exami­nând 368 exemplare de sorecar încălţat (B. laaovus), a gă­sit următoarea proporţie de hrană: 9 5 % rozătoare vătă­mătoare, mai ales şoareci. 1% păsări şi pui de iepure, 3°/o mamifere insectivore, 1% animale indiferente. Pentru şorecarul comun (B. buteo) na cunosc vre'o cercetare tot atât de amănunţită, dar examinările mai sumare arată proporţii asemănătoare.

Vânătorul, care pentru acel l°/o pagubă în vânat înţelege a declara războiu sorecarilor, dovedeşte o jude­cată foarte unilaterală. L a fel ar fi chiar, dacă această pagubă ar ajunge şi la 10—15%. Trebuie să învăţăm a privi ceva mai departe decât micile noastre interese ime­diate. Trăim in societate organizată şi suntem datori a suporta' oarecari supărări în domeniul nostru, dacă re­zultă de acolo beneficii însemnate pentru alte ramuri de activitate- Să nu uităm că, lucrurile se pot. întoarce: cât ne-am revoltat, când s'a pornit campania contra iepuri­lor, pe chestiunea distrugerii pomilor fructiferi: ori, s'o recunoaştem cinstit, mai multe motive are pomicultorul să se plângă contra iepurilor, decât vânătorul contra so­recarilor.

In al doilea rând s'a recunoscut că, anumite specii de răpitoare, „ameninţate cu dispariţie", merită să fie total protejate, chiar dacă nu sunt folositoare. Mai sunt însă câteva specii, care nu sunt încă ameninţate cu dis­pariţie, dar pot deveni uşor, dacă nu li se acordă oare­care ocrotire. începutul a fost făcut si în această direcţie, într'un an când s'a fixat epoca de protecţie pentru cudalb, această pasăre maiestuoasă, atât de caracteristică peisa-giului dunărean. In anii următori însă măsura a fost re­vocată.

As propune următoarea listă: 1) şoimii nobili (Falco pereqrinus si F . cherrua); 2) toate acvilele (Aquila impe-rialis, A. danga, A. pomarina, Hieraaetus pennatus) sau cel puţin prima dintre ele, care ca mărime si frumuseţe egalează acvila de munte, pusă deia sub ocrotire: 3) cu­dalbul (Haliaaetus albicilla); i) vulturul serpar (Circaetus gallicus); 51 vulturul pescar (Pandion haliaetus); 6) buf­nita mare (Bubo bubo), care s'a şi bucurat de ocrotire to­tală în trecut, dar nu mai este trecută în anteproiectul nou; 7) tot aici s'ar putea adăoga corbul fdeşi nu este ade­văratul răpitor), care are aceiaşi situaţie „juridică" ca bufnita. Este o serie de animale mari şi frumoase, dispa­riţia cărora la noi ar fi de regretat, cum este de fant re­gretată în alte ţări, unde nu s'au luat la timp măsuri de ocrotire.

Pentru toate aceste specii ar fi cazul să se stabi­lească acelaş regim, ca pentru vânatul folositor, fixând epocă de ocrotire, care să cuprindă neapărat timpul re­producerii (a nu se uita că, unele din ele, ca bufniţa şi corbul, clocesc foarte de vrenro).

Mi se poate răspunde că, ar fi greu să se traducă în practică ocrotirea ordonată pe hârtie, căci vânătorii noştri sunt în general lipsiţi de cunoştinţe ornitologice,

* necesare recunoaşterii răpitoarelor. N'are a face. Cine vrea să_ se ocupe cu rost de distrugerea răpitoarelor, să-şi în­suşească asemenea cunoştinţe. Altfel să se lase păgubaş, căci „e mai bine să ierţi zece păcătoşi, decât să condamni un nevinovat". Iar pentru cei prea zeloşi rămâne un câmp foarte larg de activitate: stârpirea ciorilor cenuşii, din care avem mult prea multe şi care într'adevăr constituie o ma­re pacoste pe capul vânatului. De fapt şi aceste ciori aduc anumite foloase pentru agricultură. Dar păcatele lor îm­potrivă vânatului sunt grave şi numărul lor destul de mare, ca să ne îndreptăţească să le declarăm războiu fă­ră milă. Tot nu vom reuşi să le stârpim complet, cel mult le vom reduce la un număr suportabil.

Ing- S- Pascovschi

II.

Vânătoarea sub regim democratic „Toate sporturile pentru popor" este tozinca prin

care masele largi ale poporului sunt chemate pentru a activa pe târâm sportiv, în cadrul Statului şi aşezărilor sociale democratice.

Vânătoarea făcând parte din ansamblul îndeletni­cirilor sportive chemarea să adresează în consecinţă şi sportivilor cari vor să practice sportul vânătoarei.

Analizând trecutul şi felul cum s'a practicat vână­toarea din cele mai vechi timpuri până în zilele de faţă, distingem trei epoci mari, determinate de eterna trans­formare lentă sau forţată a tuturor acţiunilor omeneşti.

In linii mari epocile determinate de felul practicării vânătoarei să limitează în timp, după cum se va arăta mai jos, fără a se putea stabili limite certe între acestea epoci.

1) Epoca întâi este perioada în care vânătoarea asi­gura în mare parte hrana si îmbrăcămintea omului şi constituia cea mai importantă îndeletnicire a omului pri­mitiv. Vânătoarea în aceasta epocă nu se practica prin urmare decât pentru realizarea beneficiilor pe cari le oferea vânatul.

2) Epoca a doua încadrează perioada în care vână­toarea constituia, pe lângă mijlocul şi scopul procurări hranei şi îmbrăcămintei necesare omului şi privilegiul şi apanajul unui număr redus de elemente, formate din componenţii castelor dominante, nobile, militare etc.

Tendinţa pentru schimbarea caracterului pur ma­terialist a vânătoarei în aceasta epocă apare în mod evi­dent.

3) Epoca a treia coincide şi se suprapune epocii de­terminate de marile mişcări sociale şi economice a evu­lui mediu şi în special de evenimentele politico-sociale din jumătatea a doua a secolului trecut.

Aceasta epocă este caracterizată de lărgirea progre­sivă a cadrelor vânătoreşti. Lupta deschisă în acea epo­că între vechii deţânăiori a drepturilor şi solicitanţii dreptului la vânătoare, s'a terminat cu învingerea celor mulţi, cari cereau lărgirea cadrelor vânătoreşti, fără a se fi înregistrat totuşi o învingere totală. Rezultatul acestei lunte se soldează cu o tendinţă puternică şi vădită de po­pularizare şi democratizare a vânătoarei.

Cu aceasta situaţie se încheie epoca premergătoare întâiului răsboi din anii 1914—1919.

F ă r ă intenţiune de a întră în adâncul evoluţii şi des-voltării istorice a problemelor vânătoreşti în diferitele provincii componente a României de azi, cari au făcut parte până la unire din diferite state cu forme de guver­nare variate, constat totuşi că desvoltarea acestei proble­me s'a făcut în cursul timpurilor în funcţiune de împre-.iurările, legislaţiile şi orânduirile sociale specifice provin­cii respective, fără a diferi însă prea mult în ansamblul lor în diferitele provincii.

Problemele vânătoreşti a Regatului Românesc, au fost si sunt încă guvernate de L. P. V- din 1923 cu modi­ficările ei ulterioare, complectată cu difprite dispoziţii ad­ministrative crezute necesare în cursul timpului.

Aceasta lpce străbătută de un larg spirit de înţele­gere si călăuzită de ideia de a face accesibil practicarea acestui sport tuturor amatorilor cari îndeplinesc condi-ţiunile leio-ale de moralitate şi siguranţă, reclamă totuşi modificări în esenţa ei, pentru a se putea numi democra­ta, adecvată şi încadrată spiritului nou şi în măsură a sa­tisface atât cererea maselor de a fi admise Ia practicarea acestui sport, şi de a apăra în acelaş timp exigentele şi

necesităţile vânatului. Aceasta este greaua problemă care se pune autorităţii şi care cere în interesul general grab­nica si hotărâta ei rezolvare.

Este incontestabil faptul că până la această dată vâ­nătoarea s'a practicat în special de elementele claselor înstărite industriaşi şi comercianţi, de către funcţionari şi intelectuali, precum şi de către ţăranii mai înstăriţi şi numai în foarte mică măsură de către lucrători şi mese­riaşi mici, fără a se putea afirma totuşi, că aceştia din urmă ar fi fost sistematic excluşi dela vânătoare.

Ca urmare a chemării la conştiinţă politică şi cetă­ţenească a maselor largi ale naţiunii, în cadrul desvol-tării statului Român democratic şi ca urmare a salari­zării, în măsură a asigura muncitorului, în special celui industrial, o viaţă omenească şi a reglementării severe a orelor de lucru şi odihnă, noul cetăţean conştient, va cere dreptul la distracţie, la practicarea sporturilor şi implicit la practicarea vânătoarei.

Numărul cererilor de înscriere în societăţi s'a înmul­ţit şi acestea cereri vor spori pe măsura posibilităţii pro­curării armelor, muniţiilor şi a echipamentului necesar.

F ă r ă a exagera cred totuşi, că în decursul unui an, numărul membrilor societăţilor se va dubla, în timp ce capitalul biologic, numărul vânatului, va rămâne acelaş, sau va scade vertiginos, ca urmare a practicării vânătoa­rei în mod mai intens şi datorită braconajului care se practică în mod înspăimântător de către foşti soldaţi re-întorşi cu arme de p© front.

Coordonarea acestor probleme şi găsirea platformei de reconciliere a tendinţelor de sporire a numărului vâ­nătorilor deoparte şi apărarea intereselor şi respectarea legilor naturii precum şi păstrarea şi ocrotirea capitalu­lui biologic a vânatului, de altă parte, este marea proble­mă care se pune legiuitorului, specialistului şi aparatu­lui administrativ a statului în momentul die faţă.

In concluziuni constat că vânătoarea este un sport şi un drept a întregei- naţiuni şi a poporului, în faţa că­ruia trebuie şi se vor deschide larg porţile de intrare în tainele zeiţei „Diana".

Pentru ca asaltul amatorilor să nu găsească coman­damentele cari deţin în mâinile lor soarta problemelor vânătoreşti nepregătite şi. pentru ca evenimentele să nu le depăşească, este absolut necesar de a se lua din timp şi fără amânare, toate măsurile de primire, îndrumare şi organizare a noilor vânători şi de păstrare'ş i ocrotire în acelaş timp a capitalului biologic a vânatului-

In intenţiunea de a contribui la rezolvarea acestei mari probleme cred necesar analizarea şi luarea în con­siderare a sugestilor şi propunerilor ce urmează.

1) L. V. P. urmează a se revizui şi pune de acord cu spiritul vremurilor în cari trăim.

Astfel nici legea şi nici dispoziţiunile administrative ce se vor lua de către forurile administrative de aplicarea L. P. V. nu vor putea constitui privelegii sau monopoluri pentru nici un cetăţean. Egalitatea de drepturi trebu» a-sigurată pe toate tărâmurile în mod real.

Mă refer în rândul întâi la felul şi modalitatea aren­dării teritoriilor. Este inadmisibil ca un singur vânător sau un grup foarte restrâns să achiziţioneze teritorii în­tinse, mult prea mari decât trebuinţele reale, în detri­mentul celor mulţi.

L a arendarea teritoriilor să fie promovate societăţile şi numai disponibilul să alungă în mâini particulare.

întinderea teritoriului unei societăţi să se stabileas­că în funcţiune de numărul membrilor, de calitatea teri­toriului, numărul şi felul vânatului şi de felul regiunei în care este situat teritoriul.

Pract icarea vânătoarei urmează să se facă pe teri­torii precis delimitate în cadrul societăţilor sau a terito­riilor particulare. Sistemul permisului de teren universal este inadmisibil. Acest sistem nu asigură decât interesul vânătorului, în detrimentul vânatului şi încurajează bra­conajul, fără posibilitate de a executa un control real.

Teritoriile de vânătoare urmează prin urmare a se încadra în limite precise, un număr de vânători perma­nenţi, raportaţi la capacitatea teritoriilor.

2) Nu este admisibil ca noul vânător încadrat în so­cietăţi de vânătoare să se considere vânător numai prin faptul că este posesorul unei serii de autorizaţii şi docu­mente şi a unui echipament vânătoresc. Acest vânător trebu e să-şi facă ucenicia şi trebue în prealabil educat şi familiarizat cu toate problemele vânătoreşti.

In acest scop cred necesar instituirea anuală a unui concurs pregătitor, instituit de c&tre autoritatea vânăto-rească locală, cu concursul vânătorilor experimentaţi. In aceste cursuri se vor trata toate problemele de legisla­ţie vănătoreascâ, îndatoririle şi drepturile vânătorului, zo­ologia, viaţa, paza şi ocrotirea vânatului, insistându-se în special asupra, măsurilor necesare pentru protecţia şi pă­strarea capitalului biologic a vânatului.

3) Serviciile exterioare a forului suprem administra­tiv de îndrumare a problemelor vânătoreşti, urmează a se organiza în sensul înfiinţării unor organe de stat per­manente şi profesionale, încadrate cu elemente pregătite, în măsură şi în drept de a lua măsurile necesare, recla­mate pe progresul problemelor vânătoreşti, în cadrul unei largi descentralizări. Instituţia organelor onorifice nu a dat şi nu poate da randamentul necesar.

Organul de stat judeţean ajutat de un consiliu, ur­mează a constitui pe lângă îndrumătorul tuturor proble­melor vânătoreşti şi arbitrul tuturor litigiilor şi forul de arendare cu drept de apel la Minister.

Organul de Stat urmează să dispue în exterior de organe de pază control şi instrumentare, pregătite de sa­lariate de stat, în număr suficient.

Ca urmare a numărului mărit a membrilor societă­ţilor de vânătoare, acestea vor fi în situaţia de a-şi creia fondurile necesare ocrotirii şi pazei vânatului, prin fixa­rea taxei de teren potrivit trebuinţelor.

Organele de pază şi îndrumare a statului, vor fi su­prapuse organelor de aceeaşi natură a societăţilor sau >a arendaşilor în general- Fondurile necesare întreţinerii acestor organe se vor realiza din taxa permisului de vâ­nătoare, a cărui cost se va fixa la suma necesară reali­zării fondurilor necesare-

Nu înţelesem a face reducere, gratuităţi sau econo­mii de taxe şi cheltueli în detrimentul vânatului, pentru motivul • că în timp ce numărul vânătorilor creşte vertir ginos, natura nu admite salturi, îşi urmează cursul nor­mal şi numărul vânatului nu se înmulţeşte în acelaş ritm. Din contră va scade şi va continua să scadă până la totala epuizare si exterminare dacă nu se vor lua măsurile necesare uăstrării şi ocrotirii lui-

4) Măsurile administrative oficiale, urmează a fi se­condate de măsurile de ocrotire şi raţionalizare a prac­ticei vânătoarei stabilite de către societăţile arendase, măsuri determinate de situaţia particulară a fiecărui te­ritoriu-.

In concluziuni constat că asaltul năvalnic ce să dă azi pentru lărgirea cadrelor vânătoreşti, nu se poate opri şi nici un membru a colectivităţii nu poate fi lipsit de acest drept în cadrul legal şi ca urmare trebue admis-

F a ţ ă de această sporire a cadrelor constat pasul lent şi fără salturi a naturii care nu va da în viitor nici un număr sporit de piese.

Pentru păstrarea echilibrului între cele două ten­dinţe cred necesar crearea şi educarea vânătorului con­ştient de drepturi şi__în special de înadatoririle Iui, înze­strat cu toate cunoştinţele necesare ocrotirii vânatului, nrecum şi crearea unui organism de stat viguros şi bine încadrat în măsură a îndruma problemele vânătoreşti şi de a asigura prin toate mijloacele continuitatea şi pros­peritatea vânatului-

Sighişoara, Ia 28 August 1945. Inspector de Vânătoare Jud. Tr- Mare

Inginer EUGEN ZEHAN

III.

O măsură greşită Direcţiunea Economiei Vânatului ne trimite spre pu­

blicare următoarele: „Prin Decizia Ministerială jt nr. 11-021 din 15 IVoem-

vrie 194$, s'a prelungit epoca vânării caprelor neare (ţapi şi capre), pe anul 49Í5I946, până la 45 Ianuarie 19Í6".

Ne-a mirat această deriziune şi nu îi găsim expli­caţia.

S'a mai întâmplat înainte cu doui ani o asemenea prelungire a epocei de vânăre a caprelor negre. Atunci i s'a dibuit rostul, — care între împrejurările de atunci nu putea fi scris: I s'a căşunat D-lui Killinger^ şi altor tovarăşi ai lui, să petreacă vacanţa de Crăciun în munţi vânând la capre negre. Or în timpul sorocit pentru acea­stă vânătoare, epoca legală era trecută. Ce era mai uşor,

decât o poruncă şi prelungirea acelei epoce până la 15 Ianuarie? Ni s'a adus atunci la cunoştinţă, că au fost vă­zute pe Ia anul nou, în gara Braşov stârvurile îngheţate a unui mare număr de capre negre. Vânătorii corecţi, care au văzut acest spectacol, au strâns din dinţi şi din pum­ni, neputincioşi.

Acum însă, când a trecut epoca poruncilor nemţeşti, nu putem admite, că s'ar fi putut repeta povestea de atunci. Dar care e explicaţia acestei deciziuni complect iraţională şi păgubitoare pentru vânatul nostru? Fiindcă e clar, că caprele negre, în cursul ultimilor ani au suferit enorm de mult şi numărul lor s'a diminuat la o fracţiune. S'a anihilat frumosul rezultat al ,,acţiunei de salvare a caprelor negre", dusă cu multe tru­de şi jertfe. Nu putem crede, că D. E. V. să nu aibă cu­noştinţă despre acest lucru. Or situaţia aceasta — după cum scriam şi noi de curând — impune măsuri de ocro­tire, de restrângere a vânătoarei, iar nu admiterea de noui hecatombe.

Da „hecatombe"! Deoarece după terminarea alerga-tului şi după căderea zăpezilor mari, caprele nu mai stau la goluri ci se coboară în scutul pădurilor de mai la va­le. Or aici nu se pot vâna corect, cu apropiatul, alegând piesa, ci se vânează la goană, unde se împuşcă orice piesă, şi se trage mult şi în plin în ciopoarele care cau­

tă să se scape de bătăiaşi; sau se vânează cu câini — ceea ce e şi mai păgubitor.

Am căuta o explicaţie în nevoia de a se aduce pe piaţa noastră săracă carne de v â n a t Dar tocmai de ca­pră neagră? — care nici nu are cine ştie ce carne minu­nată, nici nu a fost pe piaţă nicicând, şi care oricât ar fi de prigonit acest nobil animal, nu poate să însemneze un plus de carne apreciabil. Şi mai ales e anacronică a-ceastă explicaţie atunci, când valorificarea vânatului îm­puşcat, la noi e în o stare de completă neorganizare, cu toate că ar putea însemna un bogat şi mai ales popular aliment, dacă i s'ar da atenţiune. Cu carnea vânatului nostru de seamă (cerbi, mistreţi, căprioare) se face o ne­maipomenită pradă, iar pe piaţă ajung doar trufanda­lele: raţe, sitari, fazani, prepeliţe — exclusiv pentru cei cu punga plină. Apoi de sigur bieţii iepuri, care acum se mândresc în vitrinele magazinelor de lux, cu etichete de 12.000, — de 14.000 Lei!

Am intervenit la D. E. V. să se retragă neîntârziat deciziunea de care ne plângem. Nu ştim dacă vom ajun­ge vre-un rezultat. Deocamdată ea e în vigoare şi fără în­doială e pusă în practică cu însufleţire de vânătorii, care nu-şi merită acest nume.

• „C"

Intre bâtlan şi 'şoim

Am avut norocul să asist, în toamna aceasta, la o scenă, care desigur ar fi făcut deliaul unei societăţi de înalţi nobili de acum câteva veacuri, care urmăreau pe cai sprinteni şi înzorzonaţi luptele din văzduh ale şoimilor de vânătoare.

Pe subt cerul coborît aproape de pământ subt povara nourilor de toamnă, am văzut vâslind un bâ­tlan sur. Venea în zborul lui leneş, cu aripile largi şi concave bătând agale, cu gâtul răsfrânt, cu picioare­le întinse înapoi. S ă mă fi văzut? Să-mi fi recunoscut puşca, ce căuta alte victime, primii iepuri ai anului? Deodată a frânat, a schimbat direcţia, s'a înălţat grăbit.

In o clipă am văzut şi eu adevăratul duşman. Din direcţia înspre care înaintase bâtlanul, săgeta si­lueta unui şoim. Cu aripile uşor curbate în unghiu, era însuşi asemenea unei săgeţi năpraznice.

Lovi drept spre victimă, oblic, în coastă. In ulti­ma clipă însă, bâtlanul făcu o mişcare în sus, ca şi când l-ar fi avântat un resort, şî şoimul trecu pe dedesubt, în gol, fără să-şi poată înfige căngile. Apoi se ridică în spirale repezi.

Câteva minute a fost tragică întrecerea dintre cele două păsări, care să străduiau să ajungă fiecare deasupra celeilalte. A biruit şoimul — era un „pere­grin"? — şi dela o înălţime mare s'a năpustit asupra vânatului ales. Bâtlanul a frânat de nou, şi aproape stând pe loc, şi-a înălţat vertical suliţa ciocului. Cu capul adus pe spate, ciocul părea un paratrăznet în­fipt solid. '

Şoimul a observat primejdia acelei arme reduta­bile, şi a trecut vijelios ne deasupra bâtlanului, fără să-1 lovească. A trecut departe, încât credeam, că a

renunţat la vânătoare. Apoi a scris o curbă largă şi s'a apropiat; de data aceasta în urma victimei sale.

Bâtlanul a încercat să se întoarcă, şi să pri­mească în faţă duşmanul. Vâslele lui erau însă prea grele şi prea largi, şi izbitura răpitoarei, — de o cli­pă —, 1-a scos din cumpăna sborului. A venit peste cap spre pământ, apoi a prins de nou aripi. Dar sbo-rul era de acum o sbatere, fără coordonarea mişcă­rilor, evident fără cârma unei judecăţi.

Cât ai clipi d ;n ochi, şoimul 1-a lovit iarăşi, din faţă, în piept.

Răspunsul ciocului-spadă a fost slab, alăturea, în neştire. Apoi ciocul s'a lăsat în jos, ca atârnat de o cârpă lungă şi înmuiată în apă şi a tras după el ceva ce nu mai semăna a pasăre: încâlcitură de pene, a-ripi, picioroange.

Atunci a grăit arma mea, neputincioasă pentru o asemenea distanţă.

Pe când am ajuns la el, bâtlanul era mort. Gâtul tăiat ca în cuţit, tocmai la locul unde se pierdea în piept.

Tragedia se sfârşise. Şoimul rotea pe sus, de sigur furios pe intrusul,

care eram eu. De ce i-aşi fi luat hrana, pe care i-a fost hărăzi­

tă de Cel ce a pus legi între cele vii şi cele neînsufle1-ţite, să fie înroşită de sânge şi ruptă din durere? Ş i oare nu a luptat el vitejeşte pentru ea?

Am plecat, lăsând stârvul între brazdele unde a căzut.

Şi a stăruit în mine îndoiala dacă eu, al t răpitor, am tot atât drept să dobor iepurele după care umblu, pe care-1 voi da peste cap dela distanţă şi care nu

CARPAÎI I •:• 1946. No. 1.

are să se întoarcă, oricât de neputincios, împotri­va mea.

Dar patima lasă uşor pentru mâine filosofările cu reproşuri şi împiedecări, şi am fost mulţumit când m'am întors în raniţă cu primii doui iepuri din sezon. Mai ales, că nu ,,stricasem" decât două cartuşe (500 lei bucata!), în afara celui intercalat în vânătoarea' şoimului.

Nemo

Norocul se repetă

In revista „Carpaţii" Nr. 5 din luna Mai 1941, este un articol întitulat ,,Ceas cu noroc".

Atunci, probabil din lipsă de spaţiu, articolul original a fost trunchiat şi acum ţin cu multă insis­tenţă să redau partea lui finală, nepublicat: „ . . . In trecutul meu de vânător am avut şi multe succese, dar nici unul nu mi-a dat o asemenea sublimă satisfacţie. Este greu, poate chiar imposibil să mai întâlnesc în viaţa mea un râs şi mai ales să fie şi doborît".

Era într'o Duminică. întovărăşit de un bun ca­marad de vânătoare şi de acelaş câine care îmi mai ajutase şi la prima ispravă, pe atunci tânăr şi nepre­văzător, alegându-se cu o sgârietură profundă sub ochiul drept, fiind atacat, semn ce-1 va purta toată viaţa, am plecat la nişte mistreţi ce se svonise că se ţineau de câtva timp într'o plantaţie şi că făcuseră ravagii într'un gol din ţinutul lor.

Drumul până acolo este numai prin pădure şi ca orice vânător, nu poţi merge ca turistul. Păşeam încet şi fără sgomot cu ochii şi urechile în toate păr­ţile. Câinele legat, ne mai reţinea, căci adesea se oprea şi adulmeca în direcţii nehotărîte.

Aşa am trecut vale după vale, urcând şi cobo-rînd, până am ajuns la un hăţaş unde am hotărît să stăm puţin. Ne-am ales fiecare câte o buturugă, dând totodată drumul şi câinelui.

Tovarăşul şi-a scos merinde din ruksack iar eu la vreo zece paşi de dânsul, aşteptam să-şi ternrne gustarea ca să mergem mai departe. E ra o oră nepotrivi­tă obiceiului meu şi nu mă tenta de loc invitaţia ce-mi fă­cea în şoapte, mai ales că e-ram curios şi foarte atent la ce se petrece în pădure.

Verificai încă odată în­cărcătura drillingului. In ţea­va dreaptă alice de 4 mm, în stânga de 5 mm., iar ţeava cu glonţ cartuş de 450 expres.

Deodată apăru în faţa mea la o distanţă de aproxi­mativ 70—80 m., verificată mai târziu, fiind bine apre­ciată, un râs care se opri du­pă ce mai făcu un pas sau doi, privindu-mă foarte atent. Cu cea mai mare prudenţă prinsei arma ce-mi stătea pe genunchi şi o îndreptai spre el în poziţie de tragere. N'a stat prea mult pe gânduri, s'a întors spre stânga cu intenţia vădită de a dispare.

Mi-am dat perfect de bi­

ne seama că în situaţia aceasta este extrem de greu să-1 pot atinge mortal, mai ales că ne despărţea un lăstăriş de fag care deşi nu era prea des, totuşi sufi­cient pentru a putea împiedeca snopul de alice ce ur­ma să plece dintr'o clipă în alta. La glonţ nu m'am gândit căci situaţia era şi mai dificilă.

Când a ajuns şi a trecut prin dreptul a doi fagi subţiri, apropiaţi unul de altul, l-am prins bine în cătare şi am dat drumul ţevei stângi. L-am văzut căzând. Am alergat cu grijă acolo, secondat de tova­răşul meu care nedumerit şi încă cu gura plină de mâncare şi cu puşca în mână, mă întreba insistent în ce am tras. I-am spus.

M'am uitat în toate părţile, nimic. Pe câine nu-1 auzisem de loc. Apăru şi el imediat din partea opusă şi-1 văzurăm urcându-se pe o căzătură de brad de unde sări jos foarte nervos, luând-o în goană nebună pe urmele râsului. Acolo fusese el, sus pe căzătură, căci şi snopul de alice îmbrăcase cei doi făguţi la o înălţime de doi metri de pământ.

Am rămas pe loc cu urechia aţintită la câine. Mişcarea în asemenea împrejurări nu este recoman­dabilă şi de aceea ne-am mulţumit a face doar câţiva paşi pentru a ocupa poziţii de altfel la întâmplare, în aşteptare.

N'a trecut decât 3—4 minute şi aud în dreapta mea o mişcare destul de discretă. Intorsei capul şi la 15—20 paşi văzui râsul trecând în salturi enorme.

O clipă mi-a trebuit să-1 prind din nou în căta­re, descărcând ţeava stângă. Lovitura a fost mortală căci n'a mai reuşit să facă decât un singur salt şi apoi s'a întins la pământ, muşcând zadarnic din el.

Acum ca şi altă dată am rămas înmărmurit în faţa acestei viclene şi sângeroasă sălbătăciune.

M'a trezit din această stare tovarăşul meu, care strângându-mi mâna mi-a spus: „Mare noroc aveţi". Avea dreptate.

Câinele a sosit îndată şi şi-a făcut datoria apu-

22 CARPAŢH .. . 1946. No. L

cându-1 cu putere de gât, bucuros, poate tot atât ca şi stăpânul lui.

După asemenea succes neaşteptat, n'am mai con­tinuat drumul până unde hotărisem. Ne-am înapoiat spre casă cu râsul legat şi agăţat de o smicea bună de fag. f i

In Dumineca viitoare am trecut din nou prin aceste locuri, găsind trei cadavre de căprioare, poate ultimele ce reuşiseră a mai supravieţui până în ziua când a căzut şi râsul, victime ale acestei sângeroase feline ce intră ca fruntaşă în categoria „monumente­lor naturii".

Astfel s'a consumat întâmplarea care justifică în­deajuns titulatura articolului.

Grig. I. Zaplan, Azuga.

Cocoşul invulnerabil

întâmplarea aceasta era dator să o istorisească eroul ei. Aşa am rămas înţeleşi atunci, în vârful mun­telui, după ce am încercat să găsim o cheie pentru cele ce s a u întâmplat în zorii acelei zile, întârzierea, de zece luni aproape, a împlinirii făgăduelii, se dato­rează oroarei pe care o au adevăraţii vânători, de a lua condeiul ca să împărtăşească altora lucrurile pe care le-au păţit? Vânătorii povestesc bucuros, la scris sunt nişte leneşi fără d© pereche. In această întârzie­re nu se ascunde gândul de a acoperi un insucces vâ-nătoresc. Doar prietenul nostru a povestit singur lân­gă toate focurile de tabără acea poznă. Şi nici cei­lalţi martori nu ne j urnirăm să tăcem.

L-am ameninţat atunci pe Dl. Constantin Vişoia-nu (am deslegarea să-i spun numele), că am să scriu eu, dacă întârzie prea mult.

Deci: Ne găseam câţiva prieteni la vânătoare .de cocoşi la o căsuţă a mea din Munţii Sebeşului, la „Frumoasa", Am sosit acolo în Sâmbăta Paştilor, Unii dintre prietenii mei, erau tare nerăbdători să iasă în bătae. După cum era datoria mea de gazdă şi de cel mai bătrân între ei, le-am arătat obiceiul şi superstiţia vânătorească: In ziua întâia de Paşti, să nu pui mana pe puşcă. Nu e bine, — şi se întâmplă ceva. Le-am povestit şi câteva întâmplări, unele tra­gice, cu oameni, care au trecut peste această bătrână lege a breslei.

Doui dintre camarazi, Vişoianu şi Delu Măldă-răscu, nu s'au arătat prea încântaţi să piardă o zi. Aşa dar am dat poruncile trebuitoare, ca a doua zi zorile să-i prindă în bătae. Le-am dat călăuză pe paz­nicul Pittini.

Noi, ceilalţi, ne-am dormit somnul, am ciocnit ouăle roşii, şi ne soream pe cerdac, când au venit vânătorii noştri din expediţia lor. De departe, pe când păşeau încă pe cărarea de pe luncă, i-am prins în binocluri. In spatele lui Pittini nu se legăna, atâr­nat în bâtă, nici un cocoş.

Cu feţe mohorîte s'au înfăţişat apoi înaintea noa­stră, ca în faţa unor nemiloşi judecători.

L-am tras la o parte pe Pittini: —• Ce a fost asta, Albert? Ai spus doar că ai în

bătaia ceia vre-o opt c o c o ş i . . . — S ă spună Dumnealor. Pe mine nu mă veţi

crede, poate. j In acest ,,Dumnealor" am găsit uşoara învinuire

şi multul necaz, pe care nu le pot ascunde nici paz­nicii cei mai cuviincioşi, când strădaniile lor au nau­fragiat din pricina vânătorilor,

„Dumnealor" ne-au spus fără înconjur, ce se în­tâmplase. Spovedania uşurează sufletul.

Cocoşii cântau bine. Cei doi vânători s'au des­părţit în bătae, ca să-şi apropie fiecare cocoşul pe care şi l-au ales după glas, Pittini a rămas cu Vi­şoianu, Au apropiat cu uşurinţă (,,Domnul Ministru'" nu era la primul său cocoş!), până la poala bradului, în cetina căruia rotea cavalerul negru. S e luminase bine de ziuă.

Primul foc: Cocoşul nu cade, ci după reglemen­tara pauză, începe vers nou.

Al doilea foc: Cocoşul nici nu se opreşte în stro­fa romanţei.

Al treilea foc: Cocoşul se înfoiază mai frumos, şi cântă şi mai vesel.

Al patrulea foc: Cocoşul joacă şi cântă înainte. La cocoşi nu se merge ca la prepeliţe, cu geanta

plină de cartuşe. Vânătorul nu mai are nici un cartuş. Pittini merge după ajutor, şi în câteva minute se în­toarce — tot în sărituri — cu Măldărăscu, Acesta îi împrumută arma vânătorului încurcat.

Primul foc: Cocoşul cântă înainte. Al doilea foc: In sfârşit un rezultat! Cocoşul . . ,

sboară şi se face nevăzut, — Cred, că a fost rănit S ă recunoaştem, că era o justificare cam şubre­

dă pentru focul al şaselea! Minune! Puşti englezeşti, cartuşe ,,trei stele",

trăgători vestiţi, lumină ca ziua, cocoşul la o zvârli­tură! Ce să fie astă întâmplare?

— Cristos a înviat! am rupt firul lamentărilor şi al imposibilelor încercări de explicaţiuni.

Am ciocnit ouă roşii şi cu cei doi năcăjiţi, şi am închinat păhărele de vinars aspru ardelenesc. I-am mângâiat, că îşi vor împuşca fără îndoială cocoşii, (Nici nu am rămas de minciună, până la urmă),

A doua zi, pe înserat, prietenii mei au avut plă­cere să iasă la pasai de sitari. (La munte cocoşeii de sitar trag până în dricul verii). Pittini cu ei.

Când s'au întors cu câteva paseri cu ciocul lung, Pittini m-a luat iar la o parte,

— Ştiţi cum i-au împuşcat? N'am văzut trăgă­tor bun, ca Domnul Ministru! Tot eu am dreptate: Pricina însă a fost, că era ziua Sfintelor Paş t i , , . B i ­ne, că am scăpat cu atâta!

Prietenii mei refuză i ă admită această băbească explicare. Poate au dreptate. Dar nu pot să dee alta, mai sănătoasă. Eu trebue să aleg între ceea ce nu se poate dovedi şi argumenta, —• şi între alta, pe. care nu o ştiu şi nu o găsesc.

Cititorul ce ne-ar spune? Nemo

Lipani iarna

Am pescuit lipanii vara şi toamna, dar experien­ţele mele la lipani în plină iarnă sunt reduse, Mă întorc dintr'o expediţie de mai multe zile, în prima jumătate a lui Decemvrie, Iată câteva observaţii ca­re vor putea interesa — sau, mai bine, provoca ca­marazii cunoscători în cauză.

Râul puternic şi repede nu e prins de gheţuri, dar în lături, pământ şi băltoace, sunt îngheţate boc­nă. Brumă groasă şi mai apoi zăpadă jos şi în aer. Frig, Apa adusă de sfoară îngheaţă în inelul din vârful vergii, o astupă şi blochează des sfoara, îm-

piedecând aruncările. Trebue mereu să sfărâm acea pojghiţă.

Câte odată e soare. Al te ori cer jos. Am pescuit şi când soarele, ivit peste munţi, luminează râul — şi în alte ceasuri. Şi dimineaţa şi după amiază. Lipanii n'au tras. Rezultatele au fost slabe. Puţinii ce au fost prinşi mâncau numai sub apă — fără acea săritură caracteristică a lipanului la faţa apei, vara şi toamna.

Examinarea stomacurilor la cei prinşi au arătat, invariabil, că erau tixite cu „burlăi". E cunoscută pescarilor acea larvă de insectă din familia phryga-nidelor, vierme gălbui cu cap negru, care trăeşte în-cr'o teacă cilindrică, pietroasă, sură-neagră. Cu ast­fel de teci pietroase, ce nu depăşeau 1 cm. lungime, erau tixite stomacurile lipanilor. Unele întregi, cu viermele înăuntru, altele deja fărâmiţate de digestie, ca o pilitură grosolană. Am găsit un singur fragment dintr'o muscuiiţă, mică, subţire şi neagră. (Un exem­plar frumos de lipan, de peste 30 cm. lungime, era plin de icre, galben-portocalii (8 Decemvrie).

In apa adâncă, verde şi clară de sub mine, am văzut uneori lipani frumoşi stând pe fund, nemişcaţi, Din când în când, unii, se deplasau foarte încet pes­te pietre sau în jur de bolovani. Probabil în căutarea

burlăilor lipiţi de pietre. Ispitiţi cu musca, n'au ară­tat nici un interes,

Musculiţele clasice pentru lipani, foarte mici — şi de toate felurile — n'au avut deosebit succes, A mers mai bine cu o muscă mai mare, cu foarte puţin păr, sur închis, şi trup galben-verde cenuşiu — poate mai apropiată de burlău şi scufundându-se mai bine. A r fi fost, poate, avantajos să se plombeze puţin musca pentru a pescui încă mai adânc, spre pietre.

Din aceste observaţiuni ar rezulta că lipanul, iarna, se hrăneşte la fund, cu burlăi, dispreţuind muş­tele, devenite prea rare. Rare, dar nu inexistente, cum s'ar putea crede. Am găsit, cum am spus, muscă şi în stomac de lipan, dar am observat câteva şi în liber, la râu. Iar în pădure, la vânătoare, în muntele de-asupra râului, am văzut destul 'de multe. Un ca­marad s'a văzut chiar înconjurat — în lipsa mistre­ţilor ce n'au venit — de . . . patru cosaşi, foarte să­nătoşi şi săritori, la circa 1300 m, altitudine. De unde, a dedus spiritual, prietenul meu, că iarna c o s a ş i i . , . migrează la munte, iar mist re ţ i i . . . într'altă parte!

Lipanii însă rămân la fund — şi „muscarii" cu buza umflată.

C. R. B.

j j rmg |g j jg [^m . 1VREĂ/[^Ej |gH •-i:»:::S

L. Matout: Ce que tout Pêcheur doit savoir sur les Pois­sons (Ed. Hermann & Co. Paris , 1942). In fine o carte nouă: Paris 1942! Ne-a încredinţat-o un prieten al revis­tei noastre, făcându-ne să îi făgăduim, că o restituim în cel mult două zile. „E singurul exemplar care a străbă­tut până în România, — şi o am împrumutată şi eu". Va fi aceasta o desiluzie pentru pescarii noştri, care se gră­besc să-şi procure cărţile de specialitate, despre care ci­tesc în „Carpaţii" sau altundeva. Ei trabue să se mulţu­mească, deocamdată, să-şi noteze autorul, titlul şi edi­tura, ca să şi-.i poată comanda, atunci când Parisul ne va fi de nou aproape şi nu ne vor despărţi de acest izvor de lumină atâtea bariere de tot felul.

Autorul e subdirectorul Muzeului naţional de Istorie naturală din Paris , deci om de ştiinţă, ichtiolog, şi în aceiaş vreme pescar sportiv. Scopul cărţii în principal e să elimine ierorile moştenite de pescari, referitor la sim­ţurile şi celelalte facultăţi ale peştilor, şi deci să elimine unele metode şi obiceiuri rele, înlocuindu-le cu cele po­trivite acelor simţuri. Deci să prindă mai mulţi peşti. Se războeşte aici omul de ştiinţă cu credinţele greşite, înră­dăcinate. Luptă grea care nu se termină cu victoria ştiin­ţei decât dupăce pescarul inteligent şi întreprinzător se hotâreşte să „facă o încercare". Ca o pildă: noi ne stră­duim să aplicăm fire de strună cât mai subţiri, cât mai transparente. „Ca să nu le vadă peştele". Or ştiinţificeşte e stabilit, că peştele nu vede nici una din strunele obiş­nuite, nici pe cele mai groase .In schimb e foarte simţi­tor pentru rigiditatea strunei, care îl face să simtă nada altfel de cum simte el de obiceiu hrana pe care o ia în gură. Astfel autorul susţine, documentat şi prin expe­rienţa lui şi a altora, că decât strunele „Invizibile" obiş­nuite, cu mult mai bună e mătasa, folosită de chirurgi-Ori cât o fi ea mai groasă şi mai netransparentă, prinzi mai bine cu ea, fiind mai suplă, mai elastică, mai puţin rigidă. Acesta e un exemplu din nenumăratele pe care îe aduce autorul atunci, când tratează văzul, pipăitul, au­zul, inteligenţa etc. a peştilor.

Extragem aici trei pagini din capitolul „Influenţa Pescuitului asupra echilibrului biologic al apelor", — care socotim, că vor interesa deosebit pe pescarii noştri cu undiţa.

Zicem „influenţa pescuitului". Deci trebue să îm-

părţim chestiunea după diversele metode de pescuit. Un procedeu determinat poate avea apoi efecte di­

ferite în diferitele ape; dupăcum procedee diferite în a c e ;

iaş apă, pot avea efecte distrugătoare mai mult sau mai puţin rapide.

Pentru a începe, să luăm cazul cel mai frecvent, cel care interesează mai mult pe pescarii amatori: Pescuitul cu undiţa, şi să presupunem, că el e practicat intensiv şi în mod continuu. Care va fi efectul lui asupra echilibru­lui biologic?

L a început, de sine înţeles, că va urma o diminuare a numărului peştilor, reducerea populaţiei acuatice, până la un anume grad.

Acest prim efect va aduce cu sine un altul: Elibe­rarea unei cantităţi de hrană naturală, care ar fi fost mâncată cu peştii prinşi.

Cei, cari au rămas, se găsesc deci în faţa unei can­tităţi cu mult mai îmbelşugate, decât înainte. Deci a re­zultat o primă ruptură a echilibrului între fauna hrăni­toare şi fauna consumatoare (peştii).

Continuând pescuitul, această faună hrănitoare, care de acum va fi mai puţin decimată, va avea tendinţa să se înmulţească tot mai abundent, — desechilibrul între abundenţa tot mai mare a faunei hrănitoare libere şi între scăderea numărului peştilor, care consumă această faună, va merge înainte accentuându-se, în măsura in­tensităţii pescuitului cu undiţa. Această accentuare va fi cu atât mai mare, cu cât nu trebue să ne gândim nu­mai la excedentul faunei hrănitoare liberate, ci şi la fap­tul, că aceasta la rândul ei va prolifera, adăugând pro­genitura ei excedentului pe care îl reprezintă ea însăşi.

Va trebui să urmeze însă momentul când acest des-echilibru se va opri, neputând depăşi un anume grad, deoai'ece pletora hranei naturale va deveni atât de mare în urma proliferării ei însoţită de consumaţia redusă, în­cât peştele, putându-se îndopa până în gât, nu va mai fi atras de nada din undiţă.

Acest fenomen se produce de altfel câteodată în mod spontan, la epocele, pe care pescarii le cunosc bine, subt forma apariţiei masive a efemerelor.

Acest fenomen entomologie se produce mai ales du-

pă o serie de zile calde, care grăbesc metamorfoza larvei acuatice a efemerelor. Se ştie, că zilele care urmează după această abundenţă de efemere sunt epoce, când pes­carii se întorc cu coşurile goale, oricât ar fi ei de dibaci. Peştele îndopat cu <efemere, rămâne nesimţitor faţă de nadele cele mai alese.

Aceasta dovedeşte, că un exces de hrană naturală pusă la îndemâna peştilor, anulează aproape complect efectul distrugător al pescuitului cu undiţa.

Am putea susţine, că aceasta e o dovadă a fortiori, deoarece acest efect al cădere! ploaiei de efemere se pro­duce şi în apele care sunt foarte abundent populate cu peşti. El se va produce, deci, şi mai accentuat, în o apă în parte depopulată prin pescuit.

Reluând argumentaţia noastră, ziceam, că ajungem la un moment, când abundenţa de hrană naturală libe­rată prin diminuarea peştilor, va face înoperent pescui­tul cu undiţa. Aceasta e acţiunea pescuitului Intensiv şi continuu. ; ,

Dar la rândul ei această acţiune, la un moment dat, provoacă reacţiunea. Să vedem, cum se prezintă aceasta şi subt ce influenţă:

Peştii care au rămas, supraalimentaţi, prosperează, devin mai apţi pentru reproducere. Se ştie, cât de proli­fici sunt peştii; dar în aceeaş vreme se ştie, că cea mai mare parte a progeniturei lor este „consumată" de ei în­şişi, — ceea ce limitează enorm numărul alevinilor, cari altfel ar fi condamnaţi, având în vedere numărul lor, să moară de foame, în lipsa unei hrane, care să-i poată susţine pe toţi.

In condiţiunile despre care vorbim, însă — adecă un număr redus de peşti dispunând de o cantitate de hrană exagerată — este evident, că hrănirea lor cu icre şi alevini va fi redusă, fiind înlocuită cu altă „hrană naturală".

De aici urmează apoi prosperitate şi repopulare mai activă.

Astfel, prin acţiunea urmată de reacţiune — feno­men ce se va începe prin depopularea în peşti a ape­lor —, va urma o repopulare mai abundentă, operată de elemente mai viguroase.

Continuarea în acest ritm, va constitui deci inter­venţia unui nou factor al echilibrului biologic; nu va mai fi un factor de distrugere, ci un factor de exploa­tare; va fi o exploatare raţionalizată în mod automat în urma faptului, că ea se limitează de sine, prin propria ei acţiune, şi deci nu poate duce la o depopulare cu un caracter accentuat.

Poate se va spune, că aceasta e o „teorie"; reproş frecvent ce se face oricărei expuneri „explicative".

Am putea răspunde, că această expunere ieste cu totul potrivită legilor naturei; dar putem adăuga ceva şi mai convingător: experienţa însăşi, care a arătat pesca­rilor, că anume râuri şi părae, în care operează din vremi vechi legiuni întregi de pescari cu undiţa, con­tinuă să fie destul de bine populate cu peşti, pentru ca amatorii să poată deseori realiza „corfe" senzaţionale.

De sigur nu vom vorbi despre „pescarii", care nu au prins niciodată peşte, nu prind şi nu vor prinde nicio­dată. Aceştia îşi scuză insuccesul cu afirmaţia, că „nu e peşte" şi fac o reputaţie proastă şi nedreaptă frumoaselor noastre ape. De sigur „nu e peşte" pentru ei, dar se gă­seşte îndestulător pentru cei ce . . . ştiu să pescuiască.

Dacă pescuitul cu undiţa limitează prin natura sa depopularea apelor, nu ie acelaş cazul pescuitului cu alte mijloace, care nu se întemeiază pe voinţa peştelui de a lua nada. De fapt, oricât de sătul de hrană ar fi un peşte, când el e prins subt plaşcă sau în năvod, el e prins în mod fatal. El oricând poate fi prins prin aceste mijloace brutal coercitive. Plasele trase, care greblează fundul ape­lor, au efect şi mai distrugător la activul lor. Plumbii lor raclează fundul, distrugând adeseori icrele. De altă parte undiţa e cu totul Incapabilă să facă asemenea daună".

Monitorul Oficial Nr. 288 din 15. XII. 1945 publică extrasul din următoarea deciziune a Ministerului de Jus­tiţie, cu Nr- 125.457 din 11 Decembrie 1945.

Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul Justiţiei;

Văzând deciziunea noastră Nr. 108713 din 24 Octom-vrie 1945, publicată în Monitorul Oficial Nr. 245 din 26 Octomvrie 1945, prin care a fost dizolvat Comitetul al Uniunei Generale a Vânătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, instituindu-se în locul lui o comisie inte­rimară; ¡1

Văzând că Adunarea Generală, a acestei Uniuni, care a avut loc în ziua de 29 Octomvrie 1945, s'a ţinut sub conducerea comitetului dizolvat;

Văzând adresa Ministerului Agriculturii şi Dome­niilor Nr. 1665/1945;

Având în vedere drepturile ce ne sunt acordate prin art. 8 pct. IV alin. 3 din legea Nr. 11/1944;

D e c i d e m : Art. I. — Dizolvarea organelor de conducere ale

Uniunei Generale a Vânătorilor din România, persoană Juridica, cu sediul în Bucureşti, ales în urma adunării generale din 29 Oct. 1945, care s'a ţinut ilegal şi institui­rea unei comisiuni interimare, formată din Domnii:

Mihail Sădoveanu, scriitor; Dr. Gh. Predescu, Se­cretar General M.A.D.; Calotă Ştefan; Gh. Doicin; Pr im-Preşedinte Trib. Ilfov; Titu Şerban Ionescu Consilier la Curtea de Apel Bucureşti; Ioan Zeicu Ing. Cons. Silv.; Gh. Lisievici Insp. Gen. Silv.; Scarlat Constantdnescu1, Consilier Curtea de Apel Bucureşti.

Art. II. — Aceasta comisiune interimară va gira in­teresele Uniunei până la alegerea organelor sale statu­tare.

Art. 111. —D-l Director al Afacerilor Ţudiciare din acest Minister este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.

MINISTRUL JUSTIŢIEI, p. Conformitate, (ss) Lucreţiu Pătrăşcanu (ss) JV. Munteanu

# * •

Dl Consilier silvic, Ing. Aurel M. Comşia, a fost nu­mit Director al Direcţiune! Economiei Vânatului.

» • • Prin Decizia Ministerială Nr. 3329 din 26 Noemvrie

1945, au fost numiţi Inspectori de vânătoare, onorifici, de plasă, D-nii:

Vasile Navrea, pentru Plasa Odorheiu (Odorheiu); Dr. Al. Farkas , pentru Plasa Cristur (Odorheiu); Mihail Vegh, pentru Plasa Ocland (Odorheiu); Elexe Nagy, pen­tru Plasa Sangiorgiul de pădure (Odorheiu); Alexandru Katona, pentru Plasa Praid (Odorheiu).

• • *

Prin Decizia Ministerială Nr. 3330 din 26 Noemvrie 1945, Dl Ing. Theodor Mărăsescu, a fost numit Inspector de vânătoare, onorific al judeţului Tulcea, în locul D-lui Ludowic Rodewald.

* * * Prin Decizia Ministerială Nr. 3474 din 13 Decemvrie

1945, au fost numiţi Inspectori de vânătoare, onorifici, de Plasă D-nii:

Pavel Ursu, pentru Plasa Bistriţa (Năsăud); Emil Cueşdean, pentru Plasa Sieu (Năsăud); Petru Gliga, pen­tru Plasa Lechinţa (Năsăud); Antoniu Ciortea, pentru Plasa Rodna (Năsăud); Ioan Vlad, pentru Plasa Bârgău (Năsăud); Iuliu Oprea, pentru Plasa Năsăud (Năsăud).

* # #

Prin Decizia Ministerială Nr. 3475 din 13 Decemvrie 1945, Dl Avocat Ernest Chirculescu, a fost numit Inspec­tor de vânătoare, onorific, al judeţului Neamţ, în locul D-lui Carol Marighetto.

S U M A R U L R E V I S T E I „ C A R P A Ţ I I " A N U L X I V 1 9 4 6

Articole, Schite C " ff^

Apostol V. Dumitru Borza Al.

Botezat Eugen

Bomches F .

Brasey E . „C" (Ionel Pop)

La pânda de porumbei . Amintirile turistice ale unui natu»

ralist Refacerea vânătoarei de cerb prin

cultivarea lui . . . • . Destăinuiri din atelierul unui ar»

murier Uii vânat neobişnuit . Ocrotirea .— o plăcere Otravă

Pag

197

133'

Problema paznicilor . . . . O mare problemă i Permisele de

port»armă . . . . . . .

. C . Ard

j . c:

Erbe C.

Ivanovici C.

L. J . Nepos Moşandrei Mihai Nemo, (Ionel Pop)

Philipovici J . Dr.

Cristescu A. Alexandru Protecţia salmonidelor şi exploata-rile forestiere

Pescarul dibaciu Pescuit la şesi Metoda Nottingham

şi metoda Shefield . . . . Scene şi impresii dela vânătorile

de lupi Instinct sau inteligentă . . . . Portrete canine La păstrăvi — cu râma Izvor de încredere Câinii mei, Lord Intre tipar şi anghilă . . . . „Caut o armă cu percusiune" Cele şase faze de desvoltare a

unui contingent de cervidee . Când şi cum se împuşcă căprioare Vânătoarea căpriorilor cu ţipă»

toarea . . • Rare observaţiuni şi constatări

asupra cerbilor şi ciutelor . Despre vânătoare, vânători, bra­

conieri şi pază Răzbunarea lui Crau . . . . Diana 30 Cu privire la muştele de păstrăvi 55 Un trăgător extraordinar . . . 76 Pentru pescari: Tabele solunare 103, 126 Veşnica poveste 116 De partea lor loO O raită printre noi . . . . ' . 1 7 2 Când ardeau pădurile . . . . 206 Gânduri pentru viitorul vânătoarei

noastre .< 39, 57 Aprecierea vârstei şi evaluarea

trofeelor la mistreţi . . . . 175 Vânătoarea la vulpe cu chemă»

toarea 26 Râşii din Munţii Sebeş şi Cugir . 79 Cerbul românesc 165 Bătae de cocoşi 74 Capră neagră a României . . . 129 Vânătoarea urşilor la hoit . . . 132

215 120 M

1 „Carpaţii" 25 Comp. 49 73 G.

Honig Col. 149 J . 165 Ivanovici C. 189 Loichiţa Eutimiu Dr. 205

î oX-Mancaş Vasile

î oX- N. 35 Mascu N.

Negrilă Valer Dr. 156 Nemo

50 Paşcovschi S. 98

193 Pbilipovici J . Dr. 82 Popa-Radu

129 Popescu V. A. C. 153 190 213

Place L.

Rosetti-Bălănescu C.

99 113

136

209

loi 6

Săulescu Nicolae

Sculy-Logotheti A

Vulcu S.

Witting Emil Witting Otto

C "

Discuţii O măsură greşită

R. B. C.

Rosetti-Bălănescu C.

R. S. Rusu J . Vasile Şerbănescu V. Spora A.

Todea V. Ion Dr. Vulcu S,

Vânător de Munte Zehan Eugen

Noui decizii ministeriale referi» toare la vânătoare . . . . 64

Circulara D. E. V. Nr. 300.478/946 90 Democraţie . . 140 Se face o experienţă . . . . 140 „Mai multe fotografii?" . . . 1 4 0 Pe drumuri 141 Ape secătuite de braconieri . . 1 6 9 După „experienţă" . . . . . 224 Măsuri de ocrotire în judeţul Sibiu 225 Societăţi de vânătoare pe plasă . 226 Pro domo 108 Vechimea pescuitului cu musca

artificială 183 Nu se cade 126 Semnele rănirii 60 In eclipsă 42 Pe marginea unor sfaturi . . . 202 Scindarea atribuţiunilor Direcţiu-

nei Economiei Vânatului . . 125 Gânduri şi probleme . . . . 226 Efectul focurilor repetate . . . 183 La „O măsură greşită" . . . . 108 La .O măsură greşită" . . . . 62 Nu se cade 161 Putem noi mirosi vânatul? . . 1 8 2 Reflexiuni pe marginea „Ante­

proiectului Legii Vânătoarei" . 16 De ce a sforăit căpriorul ? . . . 203 Ouă iefteneî 91 Mai multă educaţie vânătorească 43 La măsuri fără rost 63 Câteva sfaturi, cam diverse . . 1 1 0 Despre rezultatele obţinute cu gloan»

ţele aşa numite .cu cămaşe H" 160 Comentar la art: „O sugestiune

la încărcarea cartuşelor" . . 1 4 2 Reflexiuni la Împuşcarea căprioa»

relor . • 180 Răspuns la răspuns pentru ,Re«

flexiuni la împuşcarea căprioa­relor" 223

Paserile răpitoare revin la pradă . 162 Se distruge Valea lerii . . . . 90 Situaţii de descurcat . . . . 202 O sugestiune la încărcarea cartu»

şelor 142 Propuneri justej 143 Răspuns pentru „Reflexiuni la îm«

puşcarea căprioarelor'' . . 222 O mare nedreptate . . . . . 91; Vânătoarea sub regim democratic 10

Din munţi şi din câmpii

Pag. . 19, 44, 82

A. R. „Carpaţii"

Comp.

Corax Dap

Potârnichii cu degetele amputate 69 Constantin I. C. Brătianu a împlinit

80 de ani 45 t Prof. Al. Procopovici . . . 148 t Nicolae Roşea 187 t Dr. Ioan Tripa 204 Bani de piele 94 Şoimi de vânătoare celebri . . 1 4 5 „Avem iepuri puţini*? • . . 163 Halatul alb 229

G. G. Gallon H. T.

M. Victor N.

N. Neme

Pp. R. R. B . C.

R. S. S. S. F . Sutzu Gr. Alex. Sutzu Radu T. T. Todea V. Ion Dr.

» »» 'i i» »» ii a a

Todoran Romul Un Moldovan

V. V. Verdeanu Virgil Raoul Zaplan J . Grig.

Pag. Şi găinile o mănâncă pe vulpe . 45 Mamuţi în viaţă? 231. Vulpea cea impertinentă , . . 5 Primul lup 186 întâlnire . . 45 Veveriţă la cuib de graur . . 1 6 2 Dragoste insistentă 93 Vrabia • . 45 Curioasa vânătoare de mistreţi . 46 De ce se scaldă cerbii. . . . 66 Miroase paserile ? 92 Biologie în băcănie . . . . 93 Intre Urs şi Cerb . . . . 1 4 5 E „tare" vulpea? . . . . 1 4 7 Grădina Zoologică din Sibiu . 148 Căprior care sforăe . . . . 163 Ne vin noui oaspeţi . . . . 164 Urs în foc 203 Pescueşte bâtlanul noaptea ? . . 204 Intre bâtlan şi şoim 20 Cocoşul invulnerabil . . . , . 22 O .enigmă" deslegată . . . . 127 Ţigara de liniştire 184 Vulpi în copac 111

. Lipani iarna 22 Câinele pescar 128 De ce , 204 Nu se braconează numai la noi] 228 O zi bună 93 De ce nu au iepurii purici? . . 111 Ştefan Fabius 164 Cea dintâi vulpe 67 Intre lişiţe şi raţe 185 Pureci de zăpadă . , . . . 128 Superstiţii vânătoreşti . . . . 146 Toaca ciocănitoarei 186 Jder în vizuină de vulpe . . . 67 Cum am evitat unui camarad

un accident 176 Cioara se joacă 111 Superstiţii 230 Norocul se repetă 12

Din literatura străină

Owl Gray Baikov Nicolae Haggard Rider H.

Boisset de L.

Frieling H.

Hemingway Ernest Kearton Cherry London Jack

Dir. Econ. Vânatului

Decizia ministerială

Fiii lui Kee-Way-Keno, Trad.: N 17 In joc e viaţa 1 40 Allan Quatermain poves»

teste 59, 87, 103, 121 Tentativa de explicare a unui

fenomen inexplicabil . . . . 138 Neobişnuita viată a cucului,

Trad. de H. B Pitulice . . . 157 O zi de păstrăvi 177 Leul 198 Un foc de făcut 217

Diverse

Circulara Nr. 300.478 din 30 Ia­nuarie 1947 ref. la refacerea terenelor de vânătoare şi pescuit 95

Nr. 157 dtn 28 Ianuarie 1946 ref. la înfiinţarea şi funcţionarea societăţilor de vânătoare şi a Soc. de pescuit în Apele de munte 70

Pag.

Decizia ministerială- Nr. 156 din 28 Ianuarie 1916 ref. la distrugerea câinilor vaga­bonzi 70

Nr. 225 din 5 Februarie 1946 ref. la convocarea comisiilor de vânătoare judeţene în şedinţe 71

Nr. 102 din 2 1 Ianuarie 1946 ref. la stăvilirea pagubelor cauzate crescătorilor de vite . . . . 71

Decizia Min. Agr. şi Dom. publicată în Mon. Of. Nr. 86 din 10 Aprilie 1946 cuprinzând unele restricţiuni ref. la pescuit 112

„ „ „ „ „ Nr. 739 din 1 Aprilie 1946 ref. la Muzeul de Vânătoare „Dr. Gheorghe Nedici" . . . . 128

ii ii ,i ii ,. publicată în Mon. Of. Nr. 117 din 22 Mai 1946 ref. la preve­nirea şi reprimarea incendiilor din păduri 148

Decizia Min. Agr. şi Dom. Nr. 1 1 6 8 din 2 2 Iunie 1946 auto­riză Comis, judeţene să pri» mească sume pt. înfiinţarea Fond.combaterea braconajului 641

ii >• ,i a a Ordinul circular Nr. 307981 din 6 Iulie 1946, ref la autorizaţiile de împuşcare 416

ii ii ii ii a publicaţii teferitor la salvarea vâ­natului, premii 16

i •, Nr. 708 din ¿9 Martie 1946 ref. la majorarea premiilor pt. re» compensarea descoperitorilor

cazurilor de infracţiuni la legea vânatului 187

Deciz. Min. de Justiţie publicată în Mon. Of. Nr. 288 din 15. XIl 1946, cu privire la di. solvarea organelor de condu» cere a U. G. V. din România 24

Ordinul circular a l Min. de Interne, în legătură cu aplicarea legii vânatului . . 234

Soc. de Vân. „Pelicanul" întâmpinare către Min. Agr. şi Dom. cu privire la societăţile de vânătoare 234

— Ce s'a ales din marile grădini zoo» logice din Apus? 44

Maxime . . . 38. 186 — Vânător, nu uita î 132

Desfiinţarea Muzeului de ştiinţe — naturale din Sibiu . . . . 201

Glume Pag. 119 Cărţi, Reviste Pag. 23, 47, 69, 70, 112, 128, 147, 164,

187, 204. 231, 233, 234

Ştiri mărunte 2 i - 4 8 > 7 o > 7 2 > 9 6 < I I 2 > l 2 8 > l 4 8 > l 6 4 > 187, 188, 234, 236

Pubicaţiuni 48, 128, 198, 236 Deciziuni Ministeriale: 24, 48, 72, 96, 112, 128, 148, 164, 188,

204, 235, 236 labe i cu numerotarea alicelor după proeminenţă şi

diametrul în milimetri 61 Tabel indicând bătaia maximă a alicelor . . . . . . 61 Preţul unui cartuş 65 Numerotarea cârligelor de pescuit 86 A 8-a adunare generală a Federaţiei Protectorilor şi

Vânătorilor de Capre Negre din România . . . . 148

N O U A M E T O D A

SCHIVIOLL D E L U S T R U I T G H E T E L E , etc .

1. Curăţaţi ghetele de praf şi noroi. 2. Puneţi cu ajutorul unei cârpe Învă­

luite pe 2 degete, un strat de cremă pe ghete, frecând bine toată suprafaţa pielei pentru ca să se disolve stratul vechi de cremă, plin cu murdărie şi pentru ca noua cremă să poată intra în porii pielei.

3. Frecaţi bine cu o cârpă de pânză spălată, toată suprafaţa ghetei.

Luciul e imediat. Lustruirea aceasta simplă e suficientă

ca ghetele să fie conservate şi să dea un luciu foarte frumos.

L u c i u d e l a c : După ce ghetele au fost lustruite în mo­

dul arătat mai sus, muiaţi puţin în apă cftrpa învăluită pe 2 degete, apoi în cremă şi ungeţi toată suprafaţa ghetei încă odată eu cremă frecând uşor.

Frecaţi apoi cu cârpa uscată, repede, toată suprafaţa ghetei.

Veţi fi încântaţi de luciul obţinut. Prin această metodă economisiţi multe

parale. a) N'aveţi nevoie să cumpăraţi perii şi

să le curăţiţi cu benzină. b) Majoritatea pastei nu mai rămâne în

perii. O parte din cremă intră în piele, cea­

laltă formează un strat subţire, dar foarte rezistent, pe suprafaţa pielei, împiedecând intrarea umezelii sau altor murdării de pe stradă.

Vânători I Conservaţi şi mai departe bocancii cu

renumita unsoare de piele cauciucată

„ S C H I H O L L "

C u m p ă t armă de vânătoare calibrul 12 , marcă

engleză sau o altă marcă bună străină. A d r e s a :

I. Bozgan, Timişoara I I Str . Timocului 17.

Adresa „CARPAŢILOR"

I Cluj, str* Regina Măria 1 (Casa „Banca Centrală")

Aici este a se adresa toată corespondenţa

S U M A R U L — N U M Ă R U L U I 1

Pag. „C." ; Ocrotirea — o plăcere 1 — 2 Prof. Dr. Eugen Botezat: Refacerea vânătoarei de cerb

prin cultivarea lui 2 — 5 C. Rosetti-Bălănescu : Răzbunarea lui Crau 6—10 Alexandru A. Cristescu: Protecţia Salmonidelor şi ex­

ploatările forestiere 10—12 Din literatura străină: Gray Owl: Fiii lui Kee—Way—

Keno 1 2 - 1 6 Discuţii 16—20

Ing S. Paşcovschi: Reflexiuni pe marginea „Anteproiectului Legii Vânătoarei".

Ing. Eugen Zehan: Vânătoarea sub regim democratic.

„C." : O măsură greşită. Din munţi şi din câmpii 20—23

Nemo: Intre bâtlan şi şoim. Grig. I. Zaplan: Norocul se repetă. Nemo: Cocoşul invulnerabil. C, R. B.: Lipani iarna.

Cărţi şi t eviste: 23—24 Ştiri mărunte 24

un în cercul R ă s p â n d i ţ i , , C « P | prietenilor voştr i ! Cereţi societăţii de vânătoare din care faceţi parte să aboneze „Carpaţii". „Carpaţii" îşi poate atinge ţinta de educare vână-torească şi de înseninare a frunţilor camarazilor, numai dacă e răspândit pretutindenea în lumea noastră vânătorească. Răspândiţ i revista „Carpaţ i i"!

N u u i t a şi nu amâna să trimiţi abonamentul pentru anul 1946:

Lei 7.200 abonament normal, sau Lei 12.000 abonament de sprijin

Notaţi adresa:

„CARPAŢII" vânătoare, pescuit, chinologie Cluj, str. Regina Măria Nr. 1 (Clădirea „Banca Centrală")

S o c i e t a t e a d e v u n u t o u v e „ C i u c a ş u l " Braşov, caută spre imediata angajare 1 — 2 paznici de vânătoare calificaţi cu practică îndelungată şi recomandaţii serioase. Re ­tribuţie foarte bună. A se adresa direct la Sediul Societăţii: Braşov , B-dul Regele Ferdinand 7.

„Societatea de vânătoare din I. Gh Duca (Cristur) jud. Odorheiu, caută un

p>ăzât«»a> devânătoave

pentru supravegherea paznicilor şi pazei vânatului. Ofertele, certificatele de servi­ciu şi alte acte se vor înainta de urgenţă, pe adresa:

Biroul vânătorilor I. Gh. Duca, jud. Odor­heiu, Piaţa Nr. 31.