Vânătoarea de vrăjitoare - AGVPSagvps.ro/docs/VPM noiembrie 2015.pdf7 octombrie 2015 2 |...

• Din turnul manipulării• Evaluări de toamnă• Mistreţul —

un animal străvechi• Ne aşteaptă răpitorii

şi babuşca

ISSN

977

1857

4505

08

Revistă lunaRă de infoRmaRe nr. 11 (65) ◆ noiembrie 2015

Vânătoarea de... vrăjitoare

Vânătorul şi Pescarul Moldovei

Ministerul MediuluiAgenţia „Moldsilva“

Societatea Vânătorilorşi Pescarilor din Republica Moldova

ISSN 9771857450508

Vânătorul şi Pescarul Moldoveirevistă lunară de informare

Serie nouă în limba română

Adresa: MD-2005, mun. Chişinăustr. Şipotelor 2, et. 3

tel./fax: /373 22/ 24 20 27e-mail: [email protected]

Index: 32876

CoNsiliul DE rEDaCţiE

Oleg CIOCOI, preşedintele Consiliului Republican al SVPM

Alexei PALANCEAN, dr. în biologieVadim NESTEROV, doctor veterinar

(România)Andrei MUNTEANU, dr. în biologieDumitru GALUPA, dr. în economie,

director ICAS

EChipa rEDaCţiEi

Ionel CĂPIŢĂ, redactor-şefConstantin BÂRCĂ, redactor-şef adjunct

Igor GROSU, secretar responsabilVeronica VLĂDESCU,

redactorValeriu BUSUIOC, redactor-traducător

Alexandru BOSTAN, designer

Manuscrisele expediate pe adresa redacţiei nu se înapoiază autorilor.

De conţinutul materialelor sunt responsa-bili autorii. Ele nu reflectă în mod obliga-

toriu opinia, poziţia redacţiei.Retipărirea oricărui material este permisă

doar cu acordul redacţiei.

Continuă abonarea la revista VPMIndex: PM32876

Costul unui exemplar – 12,5 lei

Vânătoarea de... vrăjitoare

Oare câţi ani ne-ar mai trebui ca să ne debarasăm odată şi pentru totdeauna de a căuta în rândurile noastre „duşma-nii poporului“, „duşmanii societăţii“? Eram gata să cred, până mai ieri, că an-tagonismul între clasele sociale (lupta de clasă), vânătoarea de vrăjitoare a dispărut odată cu prăbuşirea imperiului sovie-tic, bazat pe ideologia marxist-leninistă, dar… Să vezi şi să nu crezi! Aflu că tână-rul politician Valeriu Munteanu, minis-trul Mediului, într-o scrisoare oficială, îi aduce la cunoştinţă dlui academician Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, că la noi în repu-blică, la ora actuală, au apărut „instituţii antagoniste în domeniul mediului: Insti-tutul de Zoologie al AŞM… şi Societatea Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova…“.

Chiar să nu ştie dl ministru ce înseam-nă cuvântul „antagonist“ sau poate… cu bună ştiinţă l-a folosit, pentru a aţâţa vraj-ba şi neînţelegerea între aceste instituţii? Doar dicţionarul explică: ANTAGONÍST, -Ă adj. Care este opus ireductibil, în anta-gonism; rival, inamic; antagonic.

Atât ce ne-a rămas a face? Să ciocnim nişte instituţii cap în cap, declarându-le de sus şi tare antagoniste? Cine, cui îi dă acest drept să trezească vrajbă, ură, neîm-păcare în societate?! De ce trebuie împăr-ţită societatea în pro şi contra?! De ce ar trebui să ne împroşcăm cu cuvinte grele, murdare, unii pe alţii?

Cam aşa iese, dle ministru, — sistăm vânătoarea la iepurele de câmp şi păsările acvatice ca să iniţiem în această republică vânătoarea de vrăjitoare. În loc să între-ţinem, din start, un dialog civilizat, bazat pe argumentul ştiinţific, în parametrii ca-

drului legal... Avem, totuşi, un rost în astă lume: de a fi oameni... Deci, nu ar trebui să uităm: a fi domn e o întâmplare, a fi om e lucru mare.

Nu prea înţeleg însă cam cum vine ca un Munteanu, ministru, ajuns la vârsta de 35 de ani, să-l pună „la respect“, tot fluturându-i din pumn, pe un alt Mun-teanu, dr. profesor, ajuns la 76 de ani. Ştiu doar atât: dacă un tânăr se ia la trân-tă cu un om în vârstă şi îl dă la pământ, ruşinea e a celui tânăr, că a învins un om cu un car de ani în spate, iar dacă, totuşi, cel în etate îl trânteşte pe cel tânăr, ruşi-nea e tot a celui tânăr, că l-a prăbuşit un om în vârstă…

Cum se vede, a face zarvă şi a da de ştire lumii că „uite cine-s eu!“ e mult mai uşor, decât a sufleca mânecile şi a sfinţi lo-cul, şi a onora funcţia în care ai fost înves-tit. Fără doar şi poate că mai multe „apla-uze“ obţii în faţa publicului neiniţiat în cinegetică, numindu-i pe vânători „cani-bali“, „ucigaşi“, că „ei umblă ca teroriştii“, decât dacă te-ai apuca liniştit, cu multă chibzuinţă, însoţit de profesionişti sadea, să pui bazele ştiinţifice, legale ale dezvol-tării durabile a Naturii noastre suferinde. Te cred şi te înţeleg că eşti foarte ocupat cu posturile astea de radio şi televiziune,

ionel CăPiŢă

2 Din turnul manipulării

4 „Războiul“ Ministerului Mediului cu Societatea Vânătorilor şi Pescarilor din Republica Moldova

7 Întrebări ce ne frământă

8 În ce ţară trăim?

9 Cine munceşte?

10 Respectând rigorile

11 Fauna — datoria de a o păstra

12 Evaluări de toamnă

13 Raţa roşie — specie periclitată la nivel global

14 Diploma — o formalitate obligatorie!

15 O vânătoare în Basarabia (IX)

16 Mistreţul — un animal străvechi

18 Alegerea armei de vânatoare

20 Ultimul cartuş

22 Cugetări despre pescuit şi vânătoare

23 Ne aşteaptă răpitorii şi babuşca

24 Cel mai rapid vânător aerian

s u m a R

/ Nr. 11 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 1

care nu-ţi dau pace şi unde faci declaraţii şi ameninţi în stânga şi în dreapta „vrăji-toarele“ din această republică încât nu-ţi mai rămâne timp ca să-ţi apleci ochii asu-pra DEX-ului, pentru a afla ce înseamnă cutare sau cutare cuvânt, pe care-l slobozi pe gură.

Aş cuteza, totuşi, să te întreb, dle mi-nistru, dumneata îţi dai seama ce vor-beşti? Spune-mi, te rog, cam ce ar însem-na spusele dumitale că la noi vânătorii „umblă ca teroriştii“?… (Terorist — per-soană care săvârşeşte acte de terorism). Chiar aşa? Şi serviciile speciale nu sunt în alertă să pună mâna pe cei peste 15mii de membri ai SVPM, terorişti, ce au împân-zit Moldova?

Cine îţi dă dreptul, dle Valeriu Mun-teanu, să-i numeşti pe vânători sau pe altcineva cum îţi vine la gură? Şi ei sunt oameni, domnule ministru, şi ei au co-pii, au nepoţi, şi ei îşi duc necazul vieţii cum pot. Mulţi dintre dânşii, cu siguran-ţă, sunt de o seamă cu părinţii, alţii cu bunicii dumitale, şi atunci? Dumneata afirmi (Prime TV, emisiunea „Replica“, 4.10.2015) că „în alte ţări vânătorii au reglementări, au cultură, educaţie, obraz, cod de etică…, dar la noi ce are un mi-nistru al Mediului? De la cine, când şi unde ai învăţat dumneata să ataci per-soana şi nu „creaţia“ făptaşului? Aceasta oare nu denotă faptul că nu ai alte argu-mente, alte probe, de a-ţi susţine punctul de vedere, şi… apelezi doar la epitete ce

nu-i fac faţă unui ministru? Parcă eşti ju-rist şi ar trebui să ştii că nu-l poţi numi criminal pe cutare sau cutare individ

(chiar dacă acela a săvârşit o crimă), îna-inte de a fi anunţată hotărârea instanţei de judecată. Nu-i aşa? Te cred: ai venit în minister cu sculele din Parlament… Da, domnule ministru, nu-i o noutate: acolo-i circ — unul e numit „doi metri de bul-buci“, altul „păpuşar“, cutare „ţicnit din

născare“ ş.a.m.d. Mă rog, acei indivizi se bucură de imunitate parlamentară. Cre-de-mă, dle ministru, că n-ar fi rău să uiţi de practica ceea parlamentară urâtă, şi să nu mai etichetezi oamenii, punându-i pe toţi într-o oală, afirmând de sus şi tare: „Azi stăm la discuţie cu nişte braconieri, nu cu vânători“.

Nu ştiu de ce am impresia că dacă în-tr-adevăr ai discuta cu vânătorii (doar nu toţi sunt braconieri, de acord?), cu oame-nii de ştiinţă, să-ţi apleci urechea la ceea ce spun specialiştii Ministerului Mediu-lui, altă făină ar curge la moară, nu crezi? Mai ales dacă i-ai şi auzi. Aşa însă, ce folos

că îi inviţi pe oameni la discuţie, dar vor-beşti doar dumneata cât îţi place, fără să pricepi, uneori, ce spui, îţi impui punctul

de vedere, şi decizia îţi aparţine?! Aceas-ta o poţi numi discuţie, între două părţi? Dacă ai s-o ţii tot aşa, dle Valeriu Muntea-nu, oricât de mult sau puţin timp vei ocu-pa fotoliul de ministru al Mediului, nu vei şti că gârliţa mare, un exemplar, cântăreş-te 2-3 kg şi nicidecum 10 kg, precum ai afirmat la televizor (Prime TV, emisiunea „Replica“, 4.10.2015). Bazându-te doar pe arsenalul politic şi cunoştinţele juridice, deţinând funcţia de ministru al Mediului, nu vei afla, de asemenea, că păsările, şo-bolanii, iepurii, ţiştarii şi boii — într-un cuvânt, se numesc animale, ci cu aceleaşi „cunoştinţe“ în ale faunei o să declari mereu, pe la diferite posturi de radio şi televiziune, precum o faci de când eşti ministru, că Animalele sălbatice şi păsă-rile sunt patrimoniu tuturor, al Republicii Moldova (Prime TV, emisiunea „Replica“, 4.10.2015).

E de înţeles că eşti politician, că eşti jurist, că nu eşti zoolog, silvicultor, cine-getician şi nici pedolog, dar e de neînţeles altceva: de ce nu vrei să împrumuţi din cunoştinţele celor care au alte păreri decât ale dumitale despre lume şi viaţă, despre mediul ambiant, care nu un an şi nu doar zece — i-au consacrat pazei, protecţiei, conservării biodiversităţii şi dezvoltării durabile a naturii?! Bănuiesc că ei cu-nosc mai multe în acest domeniu, decât dumneata, chiar dacă eşti ministru mai mult de o lună. Zău, nu cred că în repu-blica noastră, care „este nu doar cea mai săracă şi mai coruptă ţară din Europa“, după cum afirmi, dle Valeriu Munteanu, nu cred că ar fi o soluţie pentru proble-mele de mediu — prin confruntări între instituţii, declaraţii şi ameninţări, prin vânătoarea de vrăjitoare. Ce zici, dle mi-nistru? E frumos să-i numeşti pe oameni ca la uşa cortului şi să consideri că numai dumneata ai dreptate şi numai dumneata ţii adevărul în mână?

Departe de mine gândul, dle Muntea-nu, că nu-ţi iubeşti Ţara şi Neamul, glia străbună şi viaţa cu toate ale ei, dar, după cum înţeleg, e bine şi slujbă să faci, şi cu lumea din jur să nu te ai de rău.

Mi-a spus tata, la ai lui 84 de ani: „În viaţă, urcând pe scară, să nu rupi fusceii după tine, că nu ştii cum vine vremea, şi poate că va trebui să cobori…“

Cutez să te întreb, dle ministru Vale-riu Munteanu, dumneata ce faci cu scara?

7 octombrie 2015

2 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 11 • 2015 /

Da, cuvântul e o armă! Puternică! Încântă, inspiră, mobilizează, dar şi explodea-ză, distruge. Unui om apro-piat spune-i un cuvânt pe ne-gândite şi l-ai făcut pe viaţă duşman. Unui străin spune-i un cuvânt de bunăvoinţă şi ţi l-ai făcut prieten poate că pen-tru totdeauna. Alta e însă că în lumea noastră, de la 1989 încoace mai ales, arma „pre nume cuvânt“ în multe-mul-te cazuri e utilizată în mod belicos, sfidător, cu laşitate, fals nu numai de fel de fel de persoane din gaşca şperţari-lor şi mincinoşilor, ci chiar şi de aleşii poporului — lideri, demnitari, miniştri… de rând cu care vin şi unii mânuitori de condei din presa scrisă şi cea electronică (analişti, pur-tători de cuvânt, consilieri, consultanţi etc.). O spun cu mare regret, pentru că de va-loarea cuvântului care trebuie să exprime adevărul, fie chiar şi amar, nu se ţine cont. Pentru că în condiţiile în care noi toţi am nimerit nu adevărul domi-nă, ci „enteresul şi numai ente-resul“, vorba unui personaj de-al lui nea Iancu. Pentru că în împrejurările noastre domină nu cuvântul normal, sănătos, ci scopul manipulat, cuvântul scăpat pe gura cămăşii unor indivizi odioşi, meschini, dez-gustători.

Scriind aceste rânduri, sunt cu gândul, inclusiv, la „evenimentele“ produse în ul-

timele luni în activitatea Soci-etăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova (SVPM), mem-brii căreia au fost etichetaţi de un domn ministru al Mediului ca „braconieri“, „ucigaşi“, „ca-nibali“, „terorişti“, „barbari“ — oameni care an de an, lună de lună şi zi de zi îşi aduc obo-lul la dezvoltarea cinegeticii autohtone, conservarea fau-nei şi florii în schimbul unei participări legale la o simplă vânătoare, la o ieşire în sânul Naturii întru relaxare şi „în-deletnicire“ din străbuni. Nu pe contul mai-marilor pe ho-tărâri, directive şi verdicte, ci pe cont propriu, ca „răsplată“ pentru munca depusă în teri-toriul unde îşi duc traiul şi îşi câştigă mălaiul. Scriind aceste rânduri, zic, sunt cu gândul nu doar la vânătoare, ci şi la ma-nipularea prin dezinformare, însoţită de imagini trucate, la comanda unor sus-puşi cu „enteresul“. Manipulare prin „persoane de cuvânt“, desigur, oricând gata ca pionerii cu cravată roşie la gât să facă sluj. Doar ca să placă, doar ca să li se arunce osul…

Manipularea prin cuvânt şi imagine, trucarea adevărului, minciuna sfruntată a ajuns în capul mesei, e un fel de „nă-gradă“ pentru mulţi, fără de care dimineaţa nu ies din casă, nu se duc la „serviciu“, nu mă-nâncă, nu beau, nu pot dormi. Jocul de-a cuvântul, aruncat şi bătut ca mingea pe terenul de fotbal, cu anume scop, dictat de patronul cu osul în geantă, a devenit pană la pălărie — un hobby dulce şi preferabil! E trântit în pagină, e aruncat în eter, e strâmbat, întors, răsucit fără obraz în faţa camerei de luat vederi cu o uimitoare uşu-rinţă şi de o doamnă-domniţă-reporter, dar şi de un tânăr-flă-cău de presă, pe care deseori îi

vezi stând picior peste picior, cu ţigara în dinţi, telefonul mobil la ureche, ceaşca de cafea pe un colţ de birou. Fac „jurnalistică“, adică se aruncă aidoma viteazului din poves-te în valul cuvintelor, pe care deseori nici că le înţeleg, dar le împroaşcă, le scuipă ca pe niş-te coji de seminţe, fără pic de responsabilitate de care ar tre-bui, totuşi, să dea dovadă. Cro-iesc la dreapta, la stânga, sus, jos…, pentru că „aşa trebuie“, „aşa li se cere“. „Li se cere“ să manipuleze opinia publică, să spele creieri, să inducă lumea în eroare. Atât!

Cum? Banal de simplu, ca să vezi…

În tărăşenia Ministerului Mediului cu proiectul de hotă-râre privind deschiderea vână-torii şi interdicţiile, bunăoară, după mai multe intervenţii, miting, protest şi revendicări, dl ministru a plasat pe o reţea

de socializare un filmuleţ de la o vânătoare de acum mai mul-ţi ani în România, fără a arăta când anume a avut loc, cine şi cum a organizat-o, în care „personajul principal“ este preşedintele CR al SVPM, „vâ-nătorul-criminal“, la picioarele căruia sunt 80 de raţe doborâte cu arma interzisă“. Filmuleţul, croit cadru cu cadru spre ma-nipulare, desigur, „împuşcă“, nimereşte în ţinta „eticului şi moralului“ public, stârneş-

te revoltă, indignare: „Cum, dom’le? Atâta păsăret? Carna-giu, dom’le, nu vânătoare!…“ Asta e concluzia trasă de omul manipulat.

În realitate însă ce a fost? Da, o vânătoare comercială (aidoma celei organizate de Ion Ţiriac, la mistreţ), de trei zile, la care au participat mai mulţi ortaci. Adunând trofe-ele, după „tradiţie şi obicei“ (le-aş numi „fală şi laudă vâ-nătorească“ — C. B.), fiecare în parte şi-a dorit să se „imorta-lizeze istoriceşte“, arătând cât de „vajnic“ este. Ca şi pescarul, precum se ştie, căruia, după ce a prins un chitic, scurti-mea mâinilor nu-i permite să convingă lumea că… a prins o balenă.

Ei, dar cum să înţeleagă adevărul gol-goluţ, netrucat, cel care a căzut în mrejele ma-nipulării „cinematografice“. Nu poate, pentru că mani-

pularea adevărului i-a ştirbit imaginaţia şi el deja e pregătit pentru cu totul alte silogisme şi concluzii: „Un criminal, dom’le! Să fie tras la răspun-dere! La ce-i trebuie lui atâta carne?…“

Pentru ca manipularea să aibă efect public, filmuleţul a fost tirajat şi de alte redacţii-publicaţii. Iar un PR electro-nic l-a „dublat“ cu încă două filmuleţe trucate despre „cât de criminali sunt vânătorii“,

Din turnul manipulăriiverde-n ochi


în care ploaia de alice-gloan-ţe cade cu o ploaie de păsări-jertfe, însoţite de ţipete en-tuziasmate, în limba engleză. Sindromul manipulării, vasă-

zică, a lovit în ţintă, răscolind aceeaşi indignare a „spectato-rilor“ faţă de vânători: Crimi-nali!… Terorişti!… Ucigaşi!…

Toate aceste calificative au fost răsturnate din turnul manipulării pe capul tuturor cititorilor şi spectatorilor, fără niciun pic de jenă, de simţ, de responsabilitate. Dar ce în-seamnă „manipulare“, dacă e să ne întrebăm? Să deschidem dicţionarul. A manipula în-seamnă: A mânui, a manevra, a influenţa prin diverse mij-loace modul de a gândi şi de a acţiona al unei persoane sau al unei colectivităţi. Mai pre lim-ba noastră, înseamnă a spăla creierii, a deruta, a o lua hă-isa de la adevăr, urmărind atingerea unui anumit scop, dar pe seama altora.

Însoţită de „terorism“, „ca-nibalism“, „monopolism“ şi alte „aprecieri“, aruncate în ca-pul vânătorilor, manipularea, la care a recurs dl ministru al Mediului, nu s-a răsfrânt doar asupra „spectatorilor“ filmule-ţului trucat, ci şi asupra mode-ratorilor de televiziune. Într-o Replică a canalului Prime, de exemplu, simpaticul modera-tor, şocat de declaraţiile anti-vânătoreşti ale dlui ministru al Mediului, aduce în prim-plan o întâmplare personală cu un fazan, apărut brusc în faţa li-

muzinei pe care o conducea, dar pe care nu l-a călcat, pe când cel din spate, care venea, era gata-gata să-l omoare. Sin-dromul manipulării şi aici a

lovit: „în spatele umanului era, evident, un vânător-terorist-canibal“.

Jocul de-a cuvântul, arun-cat fără noimă, e periculos. Uneori chiar şi ucide. Pe tim-puri, omul cu demnitate, pen-tru ofensă, arunca brutei mă-nuşa în faţă, era gata să scoată sabia din teacă ori pistolul din toc. Se vărsa sânge, se puneau în pericol vieţi omeneşti. Pe timpuri, despre care noi spu-nem că „nu era educaţie şi civi-lizaţie“. Dar în prezent, despre ce fel de „educaţie şi civiliza-ţie“ putem vorbi, când nu un oricare-oricine se joacă de-a cuvântul, calomniază, murdă-reşte, insultă, sfidează lumea, ci un domn mi-nis-tru-ju-rist-po-li-ti-ci-an îşi permite una ca asta? Chiar să nu cunoască sensul cuvintelor „terorism“, „canibalism“, „monopolism“, de le varsă ca pe nişte zoi, iertată fie-ne expresia, în ca-pul oamenilor? Dacă pentru unii rataţi aceste noţiuni par a fi floare la ureche, pentru cei care se cred deştepţi să mai deschidem o dată dicţionarul şi să ne convingem împreună de adevărata lor semnificaţie, care, atribuită unui om nor-mal, credem că, cel puţin, l-ar insulta: A teroriza — A inspi-ra cuiva groază prin amenin-ţări sau prin alte mijloace de

intimidare; a face să trăiască într-o continuă stare de frică, de groază; a îngrozi, a înfrico-şa, a înspăimânta; Canibal — Antropofag, om crud, sălbatic, feroce (se hrăneşte cu carne de om — mai pe înţeles popular). Iar în privinţa monopolului, la care s-a referit dl ministru, ce să mai spunem? Spaţiul ci-negetic al Republicii Moldo-va nu aparţine doar SVPM; membrii SVPM nu au parti-cipat la vânătoarea de om-uci-dere în Pădurea Domnească şi nu de membrii SVPM e gu-vernată „cea mai săracă şi mai coruptă ţară din Europa…, codaşă la multe alte capitole“, precum scrie dl ministru al

Mediului, subliniind că „sun-tem statul cu cele mai puţine suprafeţe forestiere (în prezent Moldsilva e sub oblăduirea dânsului — n. n.), aproximativ 10% din teritoriul republicii, în timp ce media europeană este de 30%; trăim în statul cu cele mai mici rezerve de apă, dar suntem campioni la irosi-rea şi poluarea acestor câtorva vedre de apă pe care le avem (interesant — cine le-a băut şi le-a pescuit? — C. B.); suntem statul european care a păstrat cel mai prost fauna sălbatică, iar declinul acesteia se accen-tuează frenetic pe an ce trece, reuşind „performanţa“ ca doar în zece ani să suplinim Cartea Roşie cu 108 specii de mami-fere şi păsări noi, iar lipsa de atitudine şi abordare de stat ar putea să ducă la dispariţia to-tală a faunei sălbatice.“ Adevăr

adevărat, dar… din a cui vină toate astea? Din vina „mono-polismului vânătoresc“, când această republică e îmbucăţită, împărţită, stăpânită, dată în arendă pentru cel puţin 49 de ani mai multor lideri, demni-tari, oameni de afaceri etc. cu bodyguarzi, pistol la şold ori cu puşcă de-a umăr? Ce, ăştia nu sunt vânători? Nu sunt mo-nopolişti? Dacă sunt, „logica“ manipulării la care se recurge pe dată ne şi trimite la jocul de-a cuvântul cu „terorism“, „canibal“, „ucigaş“…

Dacă mergem cu această „logică“ în proţap, ajungem şi la toţi acei, nevânători, care zilnic „abatorizează“, precum

s-a exprimat dl ministru al Mediului, mii şi mii de pă-sări, porci, vite, iepuri şi alte dobitoace domestice, pe care le comercializează, ca noi să le consumăm. Păi, reiese că

şi aceştia sunt braconieri, te-rorişti, canibali, monopolişti, barbari etc. Au nu-i tot „uci-dere“, dacă animalul sălbatic e vânat în câmp ori că cel do-mestic e „canibalizat“, în mod „uman“, în gojineaţă?

CoNstaNtiN BÂRCĂ


De la început trebuie pre-cizat că „războiul“ în discuţie a fost declanşat exclusiv din iniţiativa ministrului Mediu-lui, care a dispus, fără vreo consultare prealabilă şi jus-tificare convingătoare, inter-zicerea vânătorii la iepuri şi păsări de pasaj în sezonul de vânătoare 2015—2016.

Vânătorilor moldoveni le rămâne, aşadar, doar posibili-tatea vânării vulpilor şi şacali-lor, câinilor şi pisicilor hoinare, ciorilor, coţofenelor şi altor câteva specii de mai mic inte-res vânătoresc. Bine că nu s-a gândit domnul ministru să le interzică şi vânarea fazanilor, populaţi din banii vânătorilor, aşa cum a procedat în cazul ra-ţelor sălbatice.

În plus, acuzaţia de „mo-nopol“ în activitatea de vână-toare, adusă în mod tendenţios SVPM, nu trebuie tratată doar ca simplă „vorbă în vânt“. Co-roborată cu interdicţia vânării iepurilor şi păsărilor de pasaj, decretată fără ezitare de dom-nul ministru, şi cu atacurile sale neoneste la adresa preşe-dintelui SVPM, pentru simplu

fapt de a fi îndrăznit să susţină public interesele vânătorilor, trebuie luată serios în seamă. Aceasta fiindcă, cu cca un an în urmă, omologul său din Albania a procedat în mod similar şi fiindcă, cu aproape două decenii în urmă, aşa a început şi interdicţia vânătorii în Delta Dunării din România. Astăzi interdicţiile menţionate sunt realităţi neplăcute, care au creat premizele unor evidente dezechilibre naturale, de care decidenţii rămân singuri răs-punzători, netraşi însă, în vre-un fel, la răspundere.

Cel puţin în România, ni-ciunul din miniştri care au contribuit la dezastrul ecologic din Delta Dunării — în condi-ţiile în care interzicerea vână-torii a favorizat pătrunderea şi înmulţirea şacalului într-un biotop extrem de favorabil spe-ciei, înmulţirea necontrolată a mistreţilor şi chiar proliferarea exagerată a fazanilor, în detri-mentul unor specii autohtone protejate — nu au fost în ni-ciun fel sancţionaţi ori cel pu-ţin întrebaţi pentru urmările previzibile ale faptelor lor.

Miniştri în discuţie, fiind oameni protejaţi politic, şi-au putut permite astfel de expe-rimente abuzive şi chiar ames-tecul indirect în problemele organizatorico-economice ale societăţilor vânătoreşti emi-nente civile (ONG), probabil pentru crearea deliberată a premizelor reatribuirii ulteri-oare interesate în gestionarea fondurilor cinegetice, unora dintre susţinători clientelari ai partidelor acestora.

Ameninţarea publică a ministrului Mediului din Re-publica Moldova, cu spargerea

„monopolului“ SVPM, vine să confirme o gândire aseme-nea, în privinţa posibilelor sale intenţii de viitor. Intenţii de-conspirate şi prin încercările agresive de slăbire a credibili-tăţii vânătorilor în SVPM şi în conducerea acesteia, precum şi de spargere a unităţii vânători-lor şi a puterii lor de reacţie la măsurile potrivnice intereselor lor. Ulterior eventualei dezbi-nări, pe care probabil contează, nu ar mai constitui o problemă preluarea unor fonduri de vâ-nătoare din responsabilitatea SVPM şi atribuirea acestora unora dintre susţinătorii cli-entelari ai puterii, amatori de vânătoare după bunul plac. De ce nu ne-ar duce cu gândul şi la o astfel de strategie ascunsă, inspirată din experienţa an-terioară a unora dintre ţările vecine?

Din păcate, contradicţia dintre ministrul Mediului şi ONG-ul vânătorilor din Mol-

dova poate degenera în şi mai mare măsură, dacă oficialul nu se va abţine de la mijloace

şi metode de care oameni ono-rabili nu uzează, precum atacul denigrator la adresa persoane-lor din conducerea SVPM.

Monopolul SVPM?

După punerea de mai sus în context, ne permitem să abordăm, cât se poate de des-chis, acuzaţia tendenţioasă de „monopol“ adusă SVPM. Aceasta fiindcă asocierea no-ţiunii de „monopol“ cu speci-ficul activităţii SVPM repre-zintă, fără îndoială, rodul relei credinţe, nicidecum al simplei ignoranţe.

Noţiunea de „monopol“ priveşte cu precădere, potrivit definiţiei date în Dicţionarul explicativ al limbii române, latura economică a unei acti-vităţi, de care beneficiază în mod exclusivist statul, în ve-derea obţinerii unor profituri ridicate în favoarea bugetu-lui public. În cazul activităţii

vânătoreşti, care este totuşi o activitate preponderent eco-logică, doar statul îşi exercită

Dr. ing. NeCulai ŞelaRu, preşedintele executiv al AGVPS din

România

„Războiul“ Ministerului Mediului cu Societatea Vânătorilor şi Pescarilor

din Republica Moldova

actual


un drept monopolist, de unic decident, fiindcă de gospodă-rirea fondurilor de vânătoare se preocupă, pe lângă SVPM, şi Agenţia „Moldsilva“, şi alte entităţi din învăţământul supe-rior şi din cercetarea ştiinţifică în profil cinegetic.

Deci, SVPM nu este unica entitate care are în responsabi-litate gospodărirea fondurilor

de vânătoare. Atunci despre ce fel de monopol vorbea ac-tualul ministru al Mediului? Poate doar de dreptul SVPM de reprezentant recunoscut la nivel naţional şi internaţi-onal al intereselor vânători-lor şi pescarilor sportivi din Republica Moldova. Un drept acordat iniţial de legiuitor, în baza uzanţei devenită tradi-ţie, drept unanim acceptat, în cazul uniunilor, federaţiilor, societăţilor şi consiliilor na-ţionale. Dăm ca exemple de reprezentanta unică, necon-testată până acum, Federaţia Naţională de Fotbal, Uniunea Scriitorilor, Consiliul Interna-ţional de Vânătoare, Confede-raţia Internaţională de Pescuit Sportiv, Federaţia Asociaţiilor de Vânători din Comunitatea Europeană etc. Nu mai con-tinuăm cu alte argumentaţii şi exemple, exprimându-ne speranţa de a fi reuşit să fim suficient de convingători. Mai mult decât atât nu putem face, nici măcar pentru cei ce vor să monopolizeze prostia.

Interzicerea vânării iepurilor de câmp

Nu putem să negăm scăde-rea efectivelor de iepuri în Re-publica Moldova, în condiţiile în care fenomenul este consta-tat în toate ţările vecine şi în aproape toate statele europe-ne. Cauzele acestui fenomen, îngrijorător în egală măsură

pentru reprezentanţii Ministe-rului Mediului şi marea masă de vânători, sunt multiple. În principal este acuzată, de amploarea fenomenului, agri-cultura modernă, care prin extinderea monoculturilor pe suprafeţe întinse, folosirea unei game din ce în ce mai eficiente de pesticide şi accen-tuarea mecanizării, afectează grav supravieţuirea progeni-turii. La diminuarea sporului natural al iepurelui contribuie însă şi protecţia unor specii prădătoare (pisici sălbatice şi răpitoare cu pene de zi şi de noapte), abandonarea câinilor comunitari în mediul sălbatic, înmulţirea prădătorilor cu păr mai puţin vizibili (jder, dihor, hermelina etc.), extinderea pă-şunatului cu ovine ş. a. m. d. Nu contestăm nici accentuarea braconajului, foarte păgubitor când se practică noaptea la far, cu ogari sau cu laţuri.

În acest context, interzi-cerea vânătorii la iepuri în se-zonul 2015-2016 nu este deloc eficientă, ci evident contrapro-

ductivă, fiindcă scade interesul vânătorilor pentru reducerea numărului de prădători natu-rali ai vânatului, pentru hrăni-rea complementară a iepurelui în perioada critică de iarnă şi, mai ales, pentru combaterea braconajului. Scade interesul vânătorilor şi pentru urmă-rirea modului de desfăşurare a lucrărilor agricole, pentru menţinerea unui număr mic de câini la turmele de vite, pentru combaterea efectului abando-nării câinilor şi pisicilor hoina-re în sălbăticie etc.

Cele precizate sunt îndeob-şte lucruri cunoscute, în mod detaliat tratate în revistele vâ-nătorilor din Moldova şi Ro-mânia, uşor de înţeles chiar şi de persoanele mai puţin inte-resate sau titrate.

De aceea, apreciem că mă-sura interzicerii vânării iepu-rilor în sezonul de vânătoare 2015-2016, adoptă în scopul declarat al prezumtibilii în-mulţiri a acestora, nu este de-loc convingătoare şi nu poate fi acceptată de vânătorii corecţi, nici ca experiment de noutate şi nici ca pedepsire în masă a lor pentru braconajul practicat cu arma, în special noaptea la far, de câţiva rătăciţi ai tagmei acestora. Ca persoană preocu-pată de problematica evoluţiei efectivelor de iepuri de câmp, sunt de acord că se impun mă-suri ferme de redresare a decli-nului populaţional, prin abor-

darea complexă a fenomenului şi contracararea, în măsura

posibilului, a efectelor cauzelor prezentate mai sus.

Sunt de acord şi cu faptul că în Republica Moldova se impuneau măsuri ferme de combatere a fenomenului bra-conajului. Însă, din acest punct de vedere, era mult mai eficient ca ministrul Mediului să facă front comun cu conducerea SVPM şi cu majoritatea vână-torilor corecţi din ţară, în con-diţiile în care toţi au declarativ acelaşi scop.

În sfârşit, sunt de acord şi cu faptul că vânătoarea putea fi interzisă local, în anumite terenuri de vânătoare, dar nu-mai după constatarea scăderii drastice a efectivelor de iepuri, inclusiv din cauza braconaju-lui, şi după stabilirea unui pro-gram pragmatic de înlăturare a efectelor, cauzelor care au dus la această situaţie.

În concluzie, măsura in-terzicerii vânătorii la iepuri, pe întreaga suprafaţă a Re-publicii Moldova în sezonul 2015—2016, o considerăm ne-inspirată şi contraproductivă, de natură a atrage oprobriul vânătorilor şi comercianţilor de echipament vânătoresc, precum şi al familiilor şi prie-tenilor acestora.

Interzicerea vânării păsărilor de pasaj

Este o măsură care pune „bomboana pe colivă“, mult

mai lipsită de logică decât cea a interzicerii vânării iepurilor,

Faţă-n faţă: dnii Oleg Ciocoi — Valeriu Munteanu


tratată mai sus.Atât ministrul Mediului,

cât şi majoritatea vânătorilor cunosc faptul că păsările de pasaj sunt protejate, de-a lun-gul căilor de migrație, prin reglementări impuse la nivel internaţional, sistematizate în directive europene („Păsări“ şi „Habitate“) şi în convenţii sau acorduri interstatale. Regle-mentările respective sunt obli-gatorii de preluat în legislaţia naţională, deci şi în legislaţia privind regnul animal din Re-publica Moldova.

Facem o paranteză şi re-marcăm că Moldova este una dintre puţinele ţări europene, dacă nu singura, care nu are o lege distinctă a vânătorii.

Revenim şi susţinem că re-glementările internaţionale în materie de protecţie a păsărilor de pasaj, preluate în legislaţii-le naţionale în materie, sunt logice, acceptate de vânătorii corecţi de pretutindeni, res-pectate în genere de aceştia şi apreciate, deocamdată, ca su-ficiente. În cadrul juridic pre-zentat, vânătoarea speciilor de pasaj, corect reglementată în timp şi spaţiu, se practică în

toate ţările situate de-a lungul căilor de migraţie, inclusiv în toate ţările vecine Republicii Moldova. Interdicţia vânării li-mitate a acestor specii, doar în Republica Moldova, nu poate avea niciun fel de efect pozitiv în privinţa dinamicii populaţi-onale a acesteia, motiv pentru care măsura este percepută ca fiind revanşardă şi datorată relaţiilor tensionate dintre mi-nistrul Mediului şi reprezen-tanţii vânătorilor moldoveni.

În concluzie: Măsura ge-neralizată, luată de Ministerul Mediului, de aşa-zisă protecţie a iepurelui şi păsărilor de pasaj, este, în opinia noastră, exage-rată, lipsită de logică şi nu doar ineficientă, ci contraproducti-vă. În plus, apare ca o măsură luată din considerente revan-şarde, reliefate prin atacurile puţin onorante la adresa per-soanei preşedintelui SVPM.

Apreciem ca fiind absolut firească reacţia vânătorilor co-recţi din Moldova, la măsura adoptată de ministru, şi soli-citarea acestora cu demisia sa din funcţie. Fiindcă nu pot fi culpabilizaţi şi pedepsiţi toţi vânătorii corecţi dintr-o ţară,

pentru vina câtorva rătăciţi din breasla acestora.

Dacă vânătorii corecţi, cărora li se datorează conser-varea de până acum a faunei cinegetice din Republica Mol-dova, nu reacţionau la măsu-rile abuzive luate de ministru, risca perpetuarea situaţiei şi mult mai mult decât atât. Avem exemplul similar din Albania, unde guvernanţii au luat o mă-sură similară în anii trecuţi, şi interdicţia totală a vânătorii în Coreea de Nord. Poate şi în alte ţări, dar nu europene.

Nu este însă prea târziu pentru o decizie reparatorie, dacă există buna intenţie şi nu sunt urmărite scopuri ascunse,

precum cele aduse în discuţie la începutul articolului.

Ministrul Mediului, tinerii ecologi, care se afirmă momen-tan doar prin vorbe, şi vânăto-rii, care au demonstrat prin fapte că pot proteja fauna cine-getică, având aceleaşi scopuri declarate, pot conlucra eficient în interesul conservării faunei cinegetice, mediului acesteia de viaţă şi echilibrului în na-tură. Dar numai împreună, nu atacând vânătorii, singurii care au făcut până acum şi fac totuşi ceva practic, pe cheltuială pro-prie, în acest sens.

Închei prin a reaminti că „a greşi este omeneşte, dar a persis-ta în greşeală este prostie“.

abonarea 2016Dragi prieteni!

Publicaţia periodică Vânătorul şi Pescarul Moldovei vă trece pragul lunar, cu no-bila intenţie de a vă bucura cu o ştire interesantă, o noutate din domeniul îndrăgit de Dvs. — vânătoarea şi pescuitul ca îndeletnicire veche, de când e lumea şi pământul. Revista însă, nu e doar o fereastră în Natură, prin care poţi admira frumuseţea şi farmecul anotimpurilor, fauna şi flora, ci mai este şi o tribună pentru toţi acei care pot şi doresc să ia cuvântul şi să fie auziţi, înţeleşi, ajutaţi, dacă e cazul.

VPM este a celora care o aşteaptă, o deschid şi o citesc! Noi ne străduim să vă informăm despre evenimentele ce se produc în lume, în cinegetica europeană, să abor-

dăm problemele stringente din activitatea colectivelor primare şi subdiviziunilor teritoriale autohtone, să cuprin-dem şi să reflectăm pe larg chestiunile ce vă frământă şi să vă ajutăm, dar... toate acestea ar avea o semnificaţie şi o rezonanţă cu mult mai mare, dacă publicaţia noastră ar deveni o carte de vizită a casei, familiei, între prieteni şi ortaci. Aveţi posibilitatea să vă spuneţi păsul, să vă împărtăşiţi gândurile, să comunicaţi cu lumea.

Revista vă oferă acest prilej. Nu-l rataţi! ReDaCţia VPM

Preţul unui abonament e de 12,5 lei pentru o lună.Indicele publicaţiei:

în limba română — PM 32876, în limba rusă — PM 31876.

Abonamentul la revista VPM poate fi perfectat la orice oficiu poştal.


Pe seama noastră, a vână-torilor, în ultima vreme s-au

făcut şi se fac fel de fel de pre-siuni şi speculaţii: că ar trebui, că suntem aşa, că suntem pe dincolo ş. a. m. d. În presă, pe pagini web, dar şi la ecran. In-sinuările, în mare parte, au ve-nit şi continuă să se verse din partea Ministerului Mediului. Noi, „braconierii, teroriştii, ucigaşii, canibalii…“ sau cum mai suntem etichetaţi de dl Munteanu, ne cam pricepem de ce: pentru a ne discredita în faţa lumii, pentru a ne lichida ca societate publică şi pentru a pune mâna pe tot patrimoniul cinegetic, ca altcineva să de-vină stăpân şi să-şi facă men-drele după bunul plac. Ăsta e scopul „suprem“!

Noi însă nu ne băgăm în afaceri de interese. Cu une-le întrebări am dori, totuşi, să venim şi anume: dacă noi, vânătorii, suntem „ucigaşi“ ai Naturii, atunci care e contri-buţia concretă a Ministeru-lui Mediului, Inspectoratului Ecologic de Stat, Agenţiei „Moldsilva“ la creşterea efec-tivului animalelor sălbatice şi la ocrotirea lor? Cu ce şi cum a contribuit guvernarea, în general, ca fauna şi flora să se dezvolte, să se ridice la nivelul

dorit de noi toţi? Înseşi ONG-urile care dau semne că există

doar pe la mitinguri, manifes-tări şi demonstraţii, în afară de atragerea fondurilor, chipu-rile, pentru protecţia Naturii, concret — ce au făcut şi ce fac?

Unde-i, pe ansamblul pro-blemelor existente, transpa-renţa, domnilor democraţi, comunişti, socialişti, libe-rali etc.? Sau cum explicaţi şi nouă, „canibalilor“, faptul că nu avem voie să vânăm mis-treţul, pe când cei din „Mold-silva“ îl au?

Chiar nu ştiţi că situaţia din fondurile gestionate de „Moldsilva“ e cu mult mai

gravă decât în cele gestionate de SVPM? Nu e mare taină de stat că cele mai multe cazuri de braconaj au loc în fondurile fo-restiere ale Agenţiei, nu la noi în Societate. La partidele de vânătoare la mistreţ, cu o sin-gură licenţă, comercializată şi ea în condiţii netransparente, sunt recoltaţi şi mistreţi, şi că-priori, şi cerbi, şi iepuri — tot ce cade în cale! Această „vâ-nătoare“ e susţinută tacit sau chiar cu participarea directă a unor lucrători silvici, autorităţi din ecologie, subordonate Mi-nisterului Mediului. Nici acest lucru nu e o taină. Ca şi adevă-rul că numărul căpriorilor, cer-bilor e în permanentă scădere, deşi vânătoarea la aceste specii de animale e interzisă.

Totodată, îmi permiteţi să mai pun o întrebare: Când s-a făcut recensământul animale-

lor sălbatice din fondul foresti-er de către „Moldsilva“? Cine a participat? Care sunt rezultate-le? Nu cele prezentate în mod eronat, ci reale. Unde e trans-parenţa? Şi dacă vânătoarea la iepuri de câmp şi la păsări ac-vatice s-a găsit de cuviinţă să se interzică, oare n-ar fi cazul ca şi la mistreţ să fie interzisă?

ioN sÂRBu, preşedintele ST Străşeni a SVPM

opinii

Cot-co-dac!

Cred ca e vorba de o mentalitate preconcepută despre vânători, nu despre vânătoare. Da, mulţi vână-tori practică braconajul, cu protecţia instituţiilor şi a asociaţiilor de vânătoare, el fiind o importantă sursă de venit pentru toate părţile implicate.

În mediul public, un demnitar ar trebui să abor-deze la un alt nivel acest su-biect. Păcat că dl ministru face afirmaţii poate nu total nefondate, însă neavizate profesional, doar pentru a manipula publicul. Cât de mult îi pasă lui de acest su-biect? Deontologic ar fi fost să invite şi un profesionist care să-şi exprime opinia, iar dumnealui să fie mult mai rezervat în afirmaţii.

Dacă îi păsa atât de mult de braconaj, ce a făcut con-cret pentru a sprijini efortul real al celor care luptă, pro-tejează mediul şi vânatul? Cotcodăceşte!

BeatRiCe PetRoNela

MalaiMaRe, Botoşani

Întrebări ce ne frământă

Catrene de toamnă

Cade bruma peste iarbă,Fuge parcă dimineaţa,A-nceput vinul să fiarbă,Semn că se-năspreşte viaţa.

GiRel BaRBu

Aşa e lumea pe la noi,Trăim mai mult din amintiri,Când ne-mbătăm, suntem eroi,Când ne trezim, suntem martiri!

ioN DiViza


În ce ţară trăim?Oare cam de ce iese lumea

în stradă să protesteze? Desi-gur, nu de zile bune. Vor bieţii oameni dreptate. Şi vânătorii tot sunt oameni, şi ei tot vor să li se facă dreptate. De aceea au ieşit să protesteze. Printre revendicările ortacilor — da, a fost anularea Hotărârii Guver-nului de a interzice vânătoarea la iepurele de câmp şi la păsă-rile acvatice în sezonul 2015-2016, dar ceea ce i-a nemulţu-mit şi mai mult a fost umilinţa şi batjocura din partea lui Va-leriu Munteanu, ministrul Me-diului, care i-a numit „ucigaşi“, „canibali“, „braconieri“, „bar-bari“, „terorişti“…

Au lăsat grijile casei, grijile câmpului şi au venit vânătorii din toate colţurile republicii, la Chişinău, în plină toamnă, cu placate, pe care au scris: „Noi nu suntem ucigaşi!“, „Nu noi am vânat în Pădurea Domneas-că!“, „Noi nu vânăm pentru carne!“, „Noi nu suntem cani-bali!“… Au scandat în repetate rânduri aceste slogane, ca să fie auziţi de ministrul dezlănţuit la gură…

I-au cerut să vină în faţa lor ca să-şi ceară scuze pen-tru ofensele aduse pe nedrept. Dar ministrul Munteanu nu a dat dovadă de bun simţ şi nici n-a avut curajul să iasă în faţa celor câteva mii de ortaci, ca, bărbăteşte, să-şi ceară scuze. S-a ascuns în spatele a vreo zece protestatari, „apărători ai mediului“, dar mai mult ai ministrului Mediului, care ţine pâinea şi cuţitul în mână. Cum se vede, e putred ceva în Danemarca! N-au venit, măcar câte un reprezentant din fie-care ONG de mediu, susţinut financiar prin diverse proiec-te bănoase, oferite de fondul ecologic, de acest Minister al Mediului, diriguit de Valeriu Munteanu. E şi firesc: au înţe-les probabil că e mai bine să te

ţii la distanţă de gâlceava aţâţa-tă de „curajosul“ ministru. Ei, bine, încerc să-i înţeleg pe cei cu ONG-urile lor, care vin la Ministerul Mediului doar când e vorba de un proiect, când e vorba de bani, iar de celelalte le este mai mult în cot, dar, dragă Doamne, nu i-am văzut nici pe specialiştii acestui minister în rândurile manifestanţilor anti-vânătoare, anti-vânători.

De ce oare? Am căutat să aflu răspuns chiar de la ei, angajaţi ai Ministerului Mediului, pe care îi cunosc şi mă cunosc nu de un an şi nu de doi. Ştiţi ce mi-au spus? Că „noul ministru are un sfătuitor şi o sfătuitoa-re, cărora le crede orbeşte, iar de noi iştilalţi, nici nu vrea să audă, darămite de argumente-le noastre care nu coincid cu părerile lui despre dezvoltarea durabilă a fondului cinegetic“.

I-am întrebat atunci de ce nu iau atitudine, de ce tac mâlc?

— Pentru că perioada află-

rii dlui Munteanu în funcţia de ministru e mai scurtă, decât gâlceava pe care a început-o, acesta le-a fost răspunsul.

Dar ce răspuns îşi vor da propriei conştiinţe acei care, pentru a-şi primi osul de la mai-marele zilei, îi ţin hangul şi atunci, când acesta, nemai-având argumente palpabile de a-şi menţine punctul său de ve-dere, atacă oamenii, cum îl taie

prin minte?! Că doar cireşele se trec, dar obrazul rămâne. Dacă îl ai.

Da, este adevărat că nimeni nu deţine adevărul absolut: unul are dreptate în felul lui, privind lumea din jur de pe clopotniţa sa, altul — tot are dreptate, dar în felul lui, pri-vind de pe altă clopotniţă… De aceea aş crede că trebuie de discutat civilizat, chiar dacă eşti ministru sau nu, de pus lucrurile cap-coadă şi de ajuns la un numitor comun pentru binele societăţii, mediului în-conjurător, pentru fiecare din-

tre noi. Ne-ar face cinste, nu? Consider că nu e cazul să-l umileşti, să-i scoţi ochii, să-l înjoseşti public pe cel care, la o adică, altfel priveşte la reali-tate, altfel înţelege o problemă sau alta. Înţeleg că poţi să nu fii de acord cu activitatea Soci-etăţii Vânătorilor şi Pescarilor, a membrilor acestei Societăţi, dar nu pot înţelege de ce, în loc să-l inviţi la un dialog civilizat

pe directorul acestei instituţii, dl Simion Istrati, care de altfel nu-i vânător, pe dl Oleg Cio-coi, preşedintele CR al SVPM, afirmi, dle ministru, de sus şi tare, că această instituţie, ce întruneşte peste 15 mii de membri, e condusă de „nişte braconieri“. Şi mai şi: văzând probabil că nu-ţi ajung destule contraargumente pentru a le pune la pământ pe cele oferite de dl Oleg Ciocoi, dumneata ai trecut la atacul acestei persoa-ne, împiedicându-te de nume-le de familie care-l poartă. Dar aş vrea să te întreb, dle Valeriu


Cine munceşte?

Ştiut lucru: temelia SVPM este colectivul primar, el, în primul rând, gestionează fon-dul de vânătoare.

Eu reprezint un astfel de colectiv, aflat în oraşul Co-dru, care are în grijă un teren

de 1800 ha, pe care cei 22 de vânători efectuează toate lu-crările biotehnice necesare întru dezvoltarea cinegetică locală: construim adăpători, hrănitori, sărării, scăldători, combatem răpitorii — vulpi, câini hoinari, pisici sălbătă-cite, ciori grive, coţofene ş. a. Totodată, pregătim cum se cuvine fondul de vânătoare

pentru popularea cu fazan, iepuri de vizuină, procuraţi cu banii SVPM. Mai amintesc că nici pe timp de iarnă nu stăm cu mâinile în buzuna-re, ci aprovizionăm animalele sălbatice cu hrană, organizăm paza permanentă, inclusiv pe timp de noapte, împreună cu ecologii şi poliţiştii din terito-riu luptăm cu braconierii.

În fondul nostru de vâ-nătoare avem şi prepeliţe, potârnichi, cristei, dar şi că-priori. Iar pe întinsul de apă anual poposeşte şi raţa mare, şi raţa mică, de care, de ase-menea, avem grijă şi ne bucu-răm mult de această bogăţie naturală, de vânatul pe care singuri îl creştem, îl înmulţim şi îl păstrăm an de an. Adică

nu Ministerul Mediului îşi suflecă mânecile şi munceşte, vreau să spun, după cum vor unii demnitari să ne convin-gă. Noi transpirăm, muncind, noi purtăm de grijă faunei şi florei — colectivul primar de vânători! La sumele de bani, alocate de SVPM pentru dezvoltarea cinegetică, şi noi contribuim cu puţinul finan-

ciar de care dispunem, supli-mentar, cu forţa noastră de muncă.

Muncind, vasăzică, şi re-zultate obţinem. Anual avem circa 200 de fazani, porumbei din speciile permise, pe care îi vânează nu numai ortacii din Chişinău, ci şi invitaţii noştri din Botoşani, România, cu care am semnat un acord de colaborare. Ca să vezi, la veci-nii noştri de peste Prut putem vâna şi păsări de baltă, şi ie-puri de câmp, şi mistreţi, dar la noi, acasă — nu!… Şi ştiţi de ce? Păi, Ministerul Mediu-lui e doar pentru restricţii, refuză să colaboreze cu So-cietatea. La solicitările noas-tre de susţinere a proiectelor privind dezvoltarea vânatului

din partea fondului ecologic ni se răspunde: „Vă ajutăm, dar ne întoarceţi 10 la sută — bani cash! — pentru sus-ţinerea partidului…“ Adică a partidului din care face parte şi dl ministru al Mediului.

Da, poftele-s mari, buzu-nare — adânci! Dar la lucru — ca butucul?!

Munteanu: te-ai gândit măcar o clipă, ţi-ai pus întrebarea, că acest nume de familie îl poartă nu doar preşedintele Consi-liului Republican al Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova, ci şi părinţii, buni-cii, străbunii acestuia, precum şi copiii lui Oleg Ciocoi. Dar câte alte persoane, din stân-ga şi din treapta Prutului, câţi români poartă acest nume de familie? Şi care este vina lor că au preluat din moşi-strămoşi acest nume? Iar dumneata, cu uşurinţă scrii articolul Ciocoii vechi şi noi, pe măsura „talen-tului“ despre ce ştii şi ce nu ştii, ca la urmă, pentru a-ţi argu-menta atacul la persoană, faci trimitere la dicţionarul expli-cativ şi ataşezi la „opusul“ cu pricina: * CIOCÓI, ciocoi, s. m. 1. Termen de dispreţ pentru un exploatator parvenit din rându-rile arendaşilor, vătafilor etc.; p. ext. nume dat de poporul mun-citor oricărui exploatator, pre-cum şi funcţionarilor corupţi. (dexonline.ro/definitie/ciocoi) * Ciocoii vechi şi noi — titlul unui roman românesc, scris de Nico-lae Filimon în care este descris „ciocoismul, formă românească a parvenitismului, a venalităţii şi lăcomiei, a lipsei de repere morale, a mitomaniei agresive şi viclene, a exhibiţionismului îmbuibaţilor şi îngâmfaţilor“. (wikipedia.org/wiki/Ciocoii_vechi_si_noi)

E frumos, dle ministru Munteanu? Îţi stă bine? Acesta îţi este argumentul forte de di-alog, de consolidare a forţelor, de rezolvare a problemelor me-diului în care vieţuim?

Cunosc prea destui colabo-ratori ai Ministerului Mediu-lui, ecologi, membri-corespon-denţi ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei, academicieni, altă lume bună care nu împărtăşesc întru totul sau deloc poziţia şi aroganţa ministrului Mun-teanu, dar, parcă ar fi speriaţi, hipnotizaţi, nu-şi exprimă ati-tudinea public, ci doar în labi-rinturile spaţiului său de acti-vitate. Ce aşteaptă?

ioNel CĂPiţĂ

NiColae GoNCeaReNCo, preşedintele colectivului primar de vânători, or. Codru


Respectând rigorile

Convenţia asupra zonelor umede, numită Convenţia de la Ramsar, este un tratat interguvernamental care stabileş-te cadrul de acţiune la nivel naţional şi cooperarea internaţională pentru con-servarea şi utilizarea raţională a zonelor umede şi a resurselor acestora.

Zonele umede sunt printre cele mai di-verse ecosisteme şi cele mai productive. Cu toate acestea, ele continuă să fie degradate. Convenţia foloseşte o definiţie largă a zone-lor umede. Ea include lacuri şi râuri, acvifere

subterane, mlaştini, pajişti umede, turbării, oaze, estuare, delte, mangrove şi alte zone de coastă, recifele de corali şi siturile create de om – iazuri, câmpuri de orez, rezervoare etc.

Prin ordinul Ministerului Mediului nr. 93 din 01.12.2014 a fost aprobat Planul de ma-nagement pentru zona Ramsar „Nistrul de Jos” şi „Unguri Holoşniţa”, prin care sunt regle-mentate diferite activităţi antropice, inclusiv vânătoarea, complet interzisă în zona Ram-sar „Nistrul de Jos”, ce include teritorii deose-bit de importante pentru protecţia diversită-ţii biologice şi peisajere, inclusiv complexele naturale-etalon (1549,29 ha – pe malul drept şi 116,5 ha – pe malul stâng al Nistrului).

În calitate de arie de protecţie specială aviafaunistică, reprezentată prin spaţii na-turale de protecţie a speciilor de păsări mi-gratoare sălbatice, zona de linişte este zona funcţională de bază pentru reproducere, cuibărire şi popas a 205 de specii de păsări, care populează acest teritoriu, inclusiv ca punct de iernare a unor păsări acvatice. În zona de linişte este inclus fluviul Nistru şi tot spaţiul dintre fluviu şi digul de stat anti-viitură – o fâşie de 2 km de la digul de pro-tecţie al fluviului Nistru, un teritoriu de 1 km de la zona riverană de protecţie de-a lungul albiei vechi „Nistrul Orb”, terenul de 1 km de la malurile canalului magistral colector în lunca dintre satele Olăneşti şi Crocmaz, pre-cum şi zonele de 500 m din jurul localităţilor menţionate.

Mihai ŞCeRBliuC, manager principal al SVPM

Îmi amintesc de un caz. Nişte braconi-eri au fost surprinşi de inspecţia ecologică cu un urecheat în traistă. Desigur, a fost în-tocmit un proces-verbal. Peste câteva zile, infractorii au venit la inspectorat, unde li s-a cerut lămuriri. Unul dintre poznaşi a scris „o lămurire“ că… dârdâiau ferestrele de hohote. Suna cam aşa: „Mergeam noi prin ponoare, căutând păsări, când deoda-tă, chiar de sub picioarele mele a ţâşnit un iepure. M-am speriat şi… am tras un foc în sus. Iepurele s-a speriat şi el, şi a rupt-o de fugă. Dar înaintea urecheatului a apă-rut un copac pe care nu l-a observat şi, iz-bindu-se de el, a decedat pe loc. Eu doar l-am luat şi l-am pus în traistă…“.

Braşoave de acestea auzi pretutindeni. Istoriile pot fi atât de şifonate şi înfrumu-seţate, încât poţi scrie romane întregi. Căci mari maeştri sunt vânătorii la spus min-ciuni!

Pe timpuri trăgeam şi eu cu ochiul la vânătorii mai în vârstă, cu experienţă, pentru a prinde câte ceva din „meşteşu-gul“ lor. Urmăream cum aceştia caută ie-purii, cum îi găsesc şi cum îi vânează.

Într-o zi, cu nu prea mari reuşite la vâ-nătoare, am hotărât să ne întoarcem aca-să. Am luat-o pe arătură. În dreapta mea mergea moş Timofei Crăciun. Mă uimea cum caută atent, fără grabă, pe sub smo-curile de rapiţă, rămase în arătură. Dar şi mai mult m-am mirat cum a dat peste trei iepuri şi, cu iuţeala fulgerului, i-a şi vânat. Atunci m-am gândit: dacă nu ai experi-enţă, cutreieri toate câmpurile, degeaba, dar dacă eşti atent, pui mintea la bătaie, cunoşti din „feleşagurile“ vânatului şi nici rezultatul nu te ocoleşte.

După mine, vânătoarea este o artă. Arta de a căuta, a găsi şi a cunoaşte. E o artă stră-străveche, aş zice. Dacă o însu-şeşti bine — te răsplăteşte şi te bucură. E o adevărată relaxare şi plăcere. Despre cli-

pele irepetabile, la o fripturică, un pahar de vorbă, bancuri şi schimb de replici pri-eteneşti cu ortacii… nici că mai amintesc! Adevărata vânătoare şi natura în sânul căreia te afli, dacă eşti cu adevărat vână-tor, ai grijă de vânat în perioadele grele ale anului şi respecţi toate rigorile — te mul-ţumeşte din plin.

Mă mai gândesc eu că în timpul de faţă vânătorii sunt înzestraţi cu tehnologii mo-derne, tehnică de teren, utilaj performant de localizare a vânatului şi că, fără eforturi prea mari, vânează. Dar parcă asta e vână-toare? E ca şi cum ai veni în coteţ, ai prin-de orătania de o aripă şi… Niciun farmec, nicio bucurie!

Dar despre braconieri ce să spun? Sunt duşmani ai vânatului, ai naturii. Ucid cu nemiluita, fară nicio justificare, fără nicio remuşcare. Azi, pentru că la ziua de mâi-ne ei nu se gândesc. Nici lupii nu sfâşie la nesfârşit animalele sălbatice, ci mai lasă să se înmulţească, asigurându-şi astfel ziua ce vine.

Da, eu sunt pentru închiderea provi-zorie a vânătorii la iepuri, dar şi la mistreţ în anumite terenuri de vânătoare, unde numărul acestora e redus, ca situaţia să se îmbunătăţească. Această condiţie însă nu este suficientă, dacă nu se iau măsuri con-crete, dure în vederea combaterii bracona-jului, că altminteri o putem păţi ca şi cu sistarea vânătorii la cerb şi căprior — fără vreun rezultat pozitiv! Una e să interzici vânătoarea şi cu totul altceva e să contribui concret la soluţionarea problemei.

Cine trebuie să facă acest lucru? Doar vânătorul, Societatea? Nu, ar trebui să-şi pună umărul şi Ministerul Mediului, şi Agenţia „Moldsilva“, şi celelalte organiza-ţii de resort. Doar aşa cinegetica autohto-nă poate să se dezvolte. Cum credeţi?

GheoRGhe ChiRiţĂ, vânător

Ramsar: care-i semnificaţia?

zone de linişte


NoiembrieVÂNĂtoaRe

Este permisă vânătoarea la fazan, mistreţ şi vulpe.luCRĂRi BiotehNiCe

Are loc evaluarea de toamnă a animalelor de vânătoare în fonduri-le gestionate de SVPM.

În urma evaluării de toamnă a animalelor de vânătoare, după caz, se va modifica delimitarea în natură a zonelor de linişte în fondurile cinegetice, suprafaţa cărora nu va fi mai mică de 25% din suprafaţa totală a fondului de vânătoare.

Se organizează colectarea şi depozitarea furajului pentru animale-le de interes cinegetic în colectivele primare de vânători.

Se pregătesc remizele pentru semănatul de primăvară (aratul, dis-cuitul).

În comun cu colaboratorii Institutului de Zoologie al AŞM sunt selectate terenurile pentru eliberarea în natură a fazanilor în anul 2016.

Sunt reparate construcţiile biotehnice deteriorate. Se concretizează numărul şi locurile de amplasare a construcţiilor

biotehnice şi a vizuinilor locuite de vulpi în terenurile atribuite co-lectivelor primare de vânători.

În comun cu colaboratorii Inspectoratului Ecologic de Stat şi a In-spectoratului General de Poliţie se efectuează razii pentru comba-terea braconajului şi a încălcării regulilor de vânătoare în terenurile gestionate de SVPM.

aCtiVitĂţi îN suBDiViziuNile teRitoRiale Este elaborat planul lucrărilor biotehnice în terenurile atribuite co-

lectivelor primare de vânători pentru anul următor. Sunt întocmite, iar ulterior examinate la şedinţa Consiliului subdi-

viziunilor teritoriale planul de gestionare/de activitate a ST şi pro-iectul de buget pentru anul 2016.

Sunt pregătite materialele pentru adunările anuale din decem-brie–ianuarie.

Au loc sărbătorile vânătoreşti tradiţionale.PesCuit, PisCiCultuRĂ

Dacă au dat îngheţurile, se fac copci pentru oxigenarea apei, inclu-siv cu maldăre din stuful rezervat.

Sunt puse la păstrare uneltele de pescuit, bărcile etc. Are loc pregătirea către competiţiile de pescuit sportiv de iarnă. Continuă efectuarea raziilor de pază a resurselor piscicole.

CaleNDaRul luCRĂRiloR BiotehNiCe

Fondul cinegetic al raio-nului Ştefan Vodă constituie 89744,9 ha, inclusiv 85710 ha (95,5%) din 26 localităţi, gesti-onate de Societatea Vînătorilor şi Pescarilor, restul terenurilor de vînătoare (4,5%) aparţin ÎS „Tighina“.

Evaluarea animalelor şi pă-sărilor sălbatice de primăvară denotă o creştere esenţială a animalelor cu blană — iepuri, bunăoară (cu 1170 exemplare mai mulţi), dar şi a fazanilor (cu 1190). E un rezultat al or-ganizării în comun cu orga-nele de drept şi cinegetice a celor 31 razii de contracarare a braconajului, controlării a 35 de obiect, stopării a 8 cazuri de încălcare a regulamentu-lui gospodăriei cinegetice, în urma cărora au fost întocmite procese verbale, aplicate sanc-ţiuni de rigoare.

În scopul asigurării pro-tecţiei şi folosirii raţionale a regnului animal, Subdiviziu-nea Teritorială Ştefan Vodă a SVPM a stabilit şi zonele de re-

producere pentru iepurele de cîmp pe o suprafaţă de 22492 ha (26% din suprafaţa totală a fondului de vânătoare), vânatul

fiind pe deplin interzis. Fiecare colectiv de vânători dispune de câte un plan al acestor zone de linişte şi de delimitare a acestora în natură. În ultimele luni ale lui 2015 s-a efectuat şi repopularea terenurilor de vâ-nătoare arendate din localită-ţile: Talmaza — cu 486 fazani, Răscăieţi — cu 288, Cioburciu

— 90, Carahasani şi Antoneşti — cu câte 108, Tudora — 306 pui de fazan, ulterior adaptaţi la ecosistemele noastre.

Esenţial, în activitatea de zi cu zi a membrilor ST Şte-fan Vodă a SVPM, conduşi de managerul Ion Pădureţ, este organizarea măsurilor bioteh-nice, de ocrotire şi protecţie a faunei sălbatice. În fondul de vânătoare gestionat au fost amenajate 132 hrănitori, com-plexe pentru fazan, instalate

144 sărării, 132 scăldători, au fost pregătite cantităţi suficien-te de fân, lucernă, grăunţoase, deşeuri nutritive, rădăcinoa-se, pe lângă toate acestea mai având şi 13 ha de porumb şi mălai. Ţinem să menţionăm, de asemenea, hărnicia şi obo-lul adus în privinţa aplicării măsurilor biotehnice, protec-ţiei fondului cinegetic de către colectivele primare de vânători din Carahasani (conducător — Victor Negară), Ermoclia (Va-leriu Buzulan), Tudora (Sergiu Muntean), Semionovca (Sta-nislav Crivolapov) şi Popeasca (Nicolae Pădureţ), reprezen-tanţii Inspecţiei Ecologice, ai Inspectoratului de Poliţie, Po-liţiei de Frontieră, Serviciului Piscicol, agenţii economici de bună credinţă, inspectorii vo-luntari şi ONG-le de mediu, care depun eforturi susţinute întru gestionarea şi păstrarea faunei cinegetice — patrimo-niul nostru natural.

NiColae Nastasi, Inspecţia Ecologică Ştefan Vodă

ManageMent

Fauna — datoria de a o păstra


legislaţie şi Metodologie

Legea regnului animal nr. 439–XIII din 27.04.95, art. 34, prevede că Societatea Vânăto-rilor şi Pescarilor din Moldo-va este responsabilă de ţinerea evidenţei de stat a animalelor de vânat şi a folosirii lor în tere-nurile de vânătoare ale fondu-lui cinegetic, atribuit Societăţii, iar în Hotărârea Guvernului nr.1005 din 13.09.2004 privind aprobarea Regulamentului Ca-dastrului de stat al regnului animal, p.10.1, se speculează că organizaţiile ce ţin evidenţa de stat prezintă anual, până la 15 ianuarie, Academiei de Ştiinţe informaţia generalizată, con-form anexelor.

Terenurile de vânătoare, modul de gestiune a gospodă-riei cinegetice, speciile de ani-male şi regulile vânatului sunt stabilite prin Regulamentul gospodăriei cinegetice, expus în anexa nr. 1 a Legii regnului animal, unde se subliniază că vânătoarea este o metodă de

folosire a resurselor regnului animal, iar gestionarea gos-podăriei cinegetice (protecţia, reproducerea şi folosirea raţi-onală a resurselor cinegetice) în fondurile de vânătoare ale teritoriului, preponderent ne-împădurit, se efectuează de Societatea Vânătorilor şi Pes-carilor din Republica Moldova.

Evaluarea de toamnă în fondurile de vânătoare, pe lângă aspectul monitorizării

populaţiilor ce alcătuiesc com-plexul faunistic al ecosisteme-lor, mai are şi aspect cinegetic, fiind una dintre cele câteva valori metrice populaţionale, menite să determine cota de extragere în sezonul de vână-toare, ca metodă de folosire ra-ţională a resurselor cinegetice. Pe lângă efectivul de toamnă al speciei de vânat, pentru acest calcul e necesar să se cunoas-că şi efectivul de primăvară, şi sporul anual al populaţiei.

Altă cifră de referinţă este dictată de capacitatea de su-port al fondului de vânătoare pentru specia respectivă. Ca-pacitatea de suport sau cum o numesc cinegeticienii — boni-tatea terenurilor de vânătoare, este valoarea determinată de factorii biotici; structura flo-ristică a terenurilor, influenţa prădătorilor şi dăunătorilor, impactul parazitar şi al celor abiotici; factorii climatici, ge-ografici, tipul solului şi, nu

în ultimul rând, cei antropici (braconajul, impactul tratări-lor chimice nejustificate, în-călcarea normelor ecologice la îndeplinirea lucrărilor agro-tehnice, incendierea miriştilor şi pârloagelor).

Suprafaţa productivă din biotopul preferat de speciile de vânat trebuie să întruneas-că anumite condiţii. Suprafaţa optimă pentru iepure, potâr-niche şi fazan este considerată

cea cu păduri de câmpie şi dea-luri joase, compuse din specii de foioase de diverse vârste cu subarboret, în trupuri mai mici de 100 ha, intercalate în terenuri agricole (ocupate cu vii, livezi, semănături etc.), te-renuri cu vegetaţie arbustivă, fâneţe etc., distanţate la 2 — 3 km, iar suprafaţa sumară a terenurilor limitrofe să repre-zinte peste 80% din suprafaţa totală (păduri doar 10–15%).

Analizând un şir de meto-dologii de amenajări cinegeti-ce din ţările limitrofe şi luând în calcul condiţiile actuale ale capacităţii de suport al fondu-rilor de vânătoare din repu-blică pentru iepurele de câmp, se recomandă a avea în calcul pentru zona de nord un efectiv optim, reieşind din bonitatea medie a terenurilor de 48 de iepuri la 1000 ha, în zona cen-trală — 42 de iepuri şi în zona de sud — 53 de iepuri la 1000 ha. Dacă spre toamnă nu avem

în fondul de vânătoare un efec-tiv de 75% din cel optim, extra-gerea din această populaţie nu este recomandată. Când avem un efectiv mai mare de 75% şi până la 110% din cel optim, poate fi extras tot sporul anual, dar, în condiţiile actuale, nu se recomandă mai mult de 75% din acest spor. În cazul când toamna în unele fonduri există un efectiv mai mare de 1,2 ori decât cel optim, poate fi extras

tot sporul anual.Cele expuse mai sus de-

monstrează importanţa eva-luărilor de toamnă, ca una dintre măsurile de bază ale gestionării profesioniste a fon-dului cinegetic. De corectitudi-nea metodologică a executării acestei evaluări depinde exac-titatea valorilor medii de efec-tiv obţinute în diferite condiţii zonale ale fondului cinegetic republican. Evaluările sunt or-ganizate pe 20% din fondul de vânătoare prin metoda parce-lelor de probă, care trebuie să reprezinte fondul pe ansamblu. Distanţa dintre numărători nu trebuie să depăşească 20 m, parcelele având lungimea ma-ximă de 800—900 m.

Evaluările obligatorii, efec-tuate în fiecare fond de vână-toare, preponderent în orele de dimineaţă sau seara, cu întoc-mirea unui act de evaluare în trei exemplare, sunt semnate de toţi participanţii, cu înregis-trarea tuturor iepurilor, potâr-nichilor, vulpilor, câinilor săl-bătăciţi şi, după caz, a păsărilor acva–palustre, copitatelor, cu indicarea suprafeţei fondului în întregime, suprafeţei evalu-ate şi a terenurilor reprezenta-tive. Managerii raionali adună aceste acte (2 exemplare), fă-când calculele necesare pentru evaluarea efectivului mediu şi pentru determinarea cotei po-sibile de extragere pentru fie-care fond de vânătoare.

Evaluări de toamnă

Dr. conferenţiar aNatol saViN


avifauna

Raţa roşie (Aythya nyroca)

specie periclitată la nivel global

dicţionar

Cuvinte şi expresii vânătoreşti

Continuare din nr. 10, 2015

Pescuit, s.n. Activitate care constă în prinderea peştilor în scop sportiv, ştiinţific şi indus-trial; meseria pescarului. Pasi-unea pentru p e s c u i t Culiţă Vătavu o moştenise din tată în fiu, timp de câteva vieţi ome-neşti (P. Ispirescu). Pe s c u i t u l , în satele din preajma bălţilor din lunca Prutului, devenise o îndeletnicire permanentă a lo-calnicilor (T. Porucic).

Plătică, pl. plătici. Peşte de apă dulce, specie semimigra-toare. Bogăţia naturală a La-cului Albastru erau zvârlugile sprintene şi sprinţare, p l ă t i c i -l e cu solzi de zăpadă (Z. Stan-cu). P l ă t i ca populează fluviul Nistru şi sectoarele inferioare ale afluenţilor săi: Răut, Ichel, Bâc, Botna (T. Colac).

Plută, pl. plute. 1. Ambarcaţi-une uşoară din trunchiuri de co-paci şi împletituri de nuiele pen-tru deplasarea pe apă. 2. Piesă de lemn sau de alt material uşor care se leagă de sfoara undiţei pentru a o face să plutească la suprafaţa apei. Pluta pescarilor, mică şi uşoară, începu să înfrun-te valurile repezi ale râului de munte (A. Vlahuţă). Aruncă un-diţa şi nu trecu mult timp când văzu pluta undiţei mişcându-se deasupra apei (P. Ispirescu).

Potârniche, pl. potârnichi. Pasăre sălbatică din ordinul galinaceelor, de mărimea unui porumbel; trăieşte în perechi sau în stoluri mici prin holde şi tufişuri. De sub mărăcinişuri şi din pâlcuri de iarbă zbughise-ră în văzduh câteva stoluri de p o t â r n i c h i (C. Hogaş).

Potecă, pl. poteci. În ex-presiile potecă vânătorească, potecă de vânătoare. Loc ame-najat pentru liberul acces al vânătorilor în scopul observării din timp a vânatului. Se înţe-leseseră cu toţii să se furişeze până în locurile unde îşi aveau p o t e c i l e d e vâ n ă t o a r e (Gh. Malarciuc).

Dr. hab. aNatol eReMia

Are capul, gâtul şi pieptul de culoare maro-roşu-închis, spatele — cafeniu-închis, iar ab-domenul, subcodalele şi o dungă pe aripi sunt

albe. Masculul are ochi albi, de unde derivă şi denumirea de „raţă cu ochi albi”. Femela este de nuanţă castaniu-deschis.

Populează un teritoriu vast, însă disconti-nuu, din sud-vestul Europei până în Asia Cen-trală. Iernează în Marea Mediterană şi în Africa.

Biotopurile atractive sunt bălţile mari cu ape adânci şi vegetaţie emersă bogată (stuf, papură). Spre deosebire de alte specii de raţe, preferă am-plasarea cuibului la marginea plaurilor (insulă plutitoare, numită în popor „popânzac”), în apropierea apei, cu o adâncime de peste 1–1,5 m, unde în căutarea hranei, se scufundă până la un metru.

Până în anii '60 ai sec. XX raţa roşie era una dintre cele mai comune specii de raţe din bazinele acvatice ale interfluviului Nistru-Prut. În anul 1968, efectivul reproductiv număra cca 1900 perechi de păsări. Însă, într-o perioadă scurtă, s-a observat un declin extins al efecti-vului pe tot arealul speciei, soldat cu dispariţia ei în diferite tipuri de ecosisteme acvatice. Nu-mărul speciei constituie în prezent cca 30–50 de perechi cuibăritoare. Prin măsurile urgente de salvare, întreprinse în baza convenţiilor inter-naţionale, raţa roşie a fost inclusă, cu statut de specie vulnerabilă, pe tot cuprinsul arealului şi critic periclitată în Republica Moldova. Cauzele declinului drastic al efectivului raţei roşii sunt determinate, în primul rând, de modificările din ecosistemele acvatice, ce ţin de dispariţia plau-rilor, reducerea nivelului apei în lacuri şi bălţi,

condiţii necesare pentru reproducere şi migraţii la care se aliniază şi prădătorii (cioara grivă, co-ţofana, câinele enot).

Primele raţe roşii sosesc în bălţile din su-dul republicii pe la mijlocul lunii martie. O parte din ele se ţin în perechi, altele în grupuri mici. În a doua jumătate a lui aprilie încep să-şi construiască cuibul din fire de plante usca-te, căptuşit cu puf, la marginea apei, pe sol sau pe insuliţe plutitoare, camuflat în vegetaţie, cu ieşire spre apă. Ponta este compusă din 10–12 ouă. Raţa roşie este foarte prudentă, în caz de pericol părăseşte cuibul pe neobservate. Feme-la cloceşte după depunerea ultimului ou, timp de 25–26 de zile. În prima jumătate a perioadei

de incubaţie masculul stă pe apă, în apropierea cuibului, iar ulterior părăseşte femela, plecând în locurile de năpârlire. Puii eclozaţi abando-nează cuibul după câteva ore, urmând femela în locuri mai dosite. Pe la mijlocul lunii august, majoritatea puilor îşi iau zborul. Păsările tinere preferă apele cu vegetaţie submersă bogată, feri-te de valuri mari. În acest timp formează stoluri mixte cu păsările tinere de raţă mare şi raţă pes-triţă. În continuare, raţa roşie, în stoluri de zeci de indivizi, vagabondează în căutarea hranei pe o arie mult mai mare decât a celei de cuibărit, fiind observate pe diferite bazine acvatice. Mi-graţia de toamnă este slab exprimată. Primele stoluri mici apar pe la mijlocul lunii septembrie. Migraţia continuă toată toamna. Pe la sfârşitul lunii noiembrie sunt observate ultimele stoluri, care se îndreaptă spre cartierele de iernare.

. Dr. aNDRei MuNteaNu

Raţa roşie, numită şi raţa cu ochi albi, face parte din subfamilia speciilor de raţe scufundătoare. Este puţin mai mare decât raţa mică.


chinologie

Orice stăpân-vânător es-timează nivelul de pregătire a câinelui, precum şi posibilita-tea utilizării acestuia la vână-toare, judecând după evoluţia lui în cadrul testărilor pe teren.

Astfel, un vânător înce-pător, pentru care educarea câinelui este o experienţă, ca-lifică testările respective drept un examen extrem de dificil. Aceste temeri sunt cauzate în exclusivitate de necunoaşte-rea principiului propriu-zis al expertizei sau al metodologiei arbitrajului. Este necesar să se înţeleagă ce considerente stau la baza aprecierii capacităţilor de lucru ale câinelui.

Acest lucru îl va clarifica şi stăpânul kurtzhaarului înainte de a-şi aduce câinele la testare. Şi nu este cazul ca aceste tes-te să ne provoace prea multe emoţii, să ne neliniştească în mod deosebit. Pentru oricare stăpân, examenul la care este supus discipolul său este un eveniment fie chiar şi stresant, dar oricum, extrem de respon-sabil. Din experienţa mea în vânătoarea cu câini, pot afirma că, dacă animalul este instruit corect, atunci obţinerea diplo-mei de teren pentru un astfel de câine nu prezintă o sarcină prea dificilă.

Dacă, însă, câinele nu s-a învrednicit de cel puţin o di-plomă de gradul III, atunci nu poate fi utilizat la vânătoare. Cerinţele pentru diploma de gradul III sunt formulate astfel încât doar un câine care nu este lucrativ cu adevărat nu cores-punde acestora. De aceea, să nu vă neglijaţi expertiza în teren şi să participaţi cu mai mult cu-raj la testări. Mai mult ca atât, aliniaţi animalul cât mai des la testări, deoarece acestea sunt un antrenament bun pentru câine care îl pregătesc pentru o adevărată vânătoare.

Plus la toate, este o posi-bilitate de a-i permite câinelui să lucreze activ în perioadele de repaos, până la începerea sezonului de vânătoare. Daţi crezare unui practician că toate afirmaţiile de genul că, de fapt, câinele este un lucrător per-fect, însă, uite, „n-am timp să-l testez” sau că „n-am nevoie de această testare”, în practică se soldează cu o educaţie inco-rectă, cu diferite metehne, iar până la urmă se adevereşte că patrupedul nu este capabil să lucreze pe teren şi pur şi sim-plu n-are ce căuta la vânătoare. M-am convins de mai multe ori de justeţea acestui lucru.

Aceşti oameni nu sunt sin-ceri până la capăt, ei nu recu-nosc faptul că au grijă de câine

nu pentru a-l face partener la vânătoare. Cred că obţinerea diplomei de teren este o regu-lă obligatorie şi indispensabilă pentru o vânătoare de succes. Este ceva foarte asemănător cu obţinerea atestatului de matu-ritate. În plus, stăpânul câine-lui poate să-şi valorifice apti-tudinile în calitate de dresor şi instructor.

Chiar şi insuccesele din timpul testărilor aduc rezulta-te pozitive. Stăpânul trage din toate acestea anumite foloase. El vede alţi câini şi are ocazia să facă o analiză comparativă între nivelul de pregătire al câi-nelui său în raport cu alţi „în-văţăcei”.

El ascultă şi trage propriile concluzii din mai multe sfaturi,

pe care i le dau alţi participanţi la proces.

Este esenţial că stăpânul vede nemijlocit ce trebuie să ceară de la câinele său şi poate estima în ce măsură corespun-de acesta respectivelor cerinţe. La fel, stăpânul stabileşte relaţii specifice cu mai mulţi oameni, preocupaţi de probleme simila-re. De aceea, veniţi neapărat cu câinele dvs. la testările pe teren.

Experţii noştri nu au o opi-nie univocă vizavi de scopul şi semnificaţia expertizei de teren. Unii cred că testările pe teren sunt organizate în exclu-sivitate cu scopuri reproducti-ve, pentru a identifica anima-lele de prăsilă.

O altă opinie este că testele pe teren sunt necesare pentru a

confirma calităţile de lucru ale câinelui şi pentru a certifica ad-miterea acestuia pe terenul de vânătoare (la o vânătoare efec-tivă). Specialiştii decid dacă un anumit câine este sau nu de vânătoare. Fireşte, câinele care a trecut expertiza de teren este înregistrat pentru utilizare în scopuri de reproducere, însă pentru aceasta sunt necesare şi alte caracteristici: structura sistemului nervos, datele de exterior, ereditatea pozitivă şi altele. În plus, câinii de teren sunt obligaţi să susţină repe-tat expertizele de teren şi să-şi confirme diplomele.

Obţinerea unei diplome de grad inferior nu oferă garanţii ale unor calităţi de lucru satis-făcătoare. Cu atât mai mult că

dorinţa stăpânului de a obţine această diplomă cu orice preţ, de a-şi promova câinele pentru includerea în lista de reprodu-cere poate fi motivul unor ac-ţiuni nu tocmai etice. Ar mai trebui să se ia în consideraţie şi faptul că o diplomă inferioară poate fi rezultatul unei erori, iar atribuirea ei nu este, de fapt, valabilă. Câinele cu mai multe diplome de acelaşi grad este un ajutor de încredere, cu calităţi vânătoreşti incontestabile.

Dacă patrupedul are în pal-mares doar o singură diplomă de grad superior, acest lucru, la fel, poate fi absolut întâmplător, un concurs de circumstanţe de ordin subiectiv. Obţinerea diplomei niciodată nu trebuie să devină pentru vânător sin-gurul scop în lucrul cu câinele. Însă, instruirea partenerului de vânătoare presupune neapărat obţinerea notei de teren, atri-buite de comisia de experţi.

Nu poate exista un câine de vânătoare fără nicio diplo-mă de teren. Însă, o singură diplomă nu este nici ea o ga-ranţie a faptului că ogarul este suficient de bine pregătit pen-tru vânătoare. Această regulă este valabilă mai ales în cazul kurtzhaarului. Despre aptitu-dinile multiple ale acestuia pot vorbi numai rezultatele exper-tizei de teren la diferite specii de vânătoare.

Dacă patrupedul are diplo-me la păsări acvatice, la urma de sânge, atunci el poate fi con-siderat într-adevăr un exem-plar multilateral dezvoltat. Cu toate acestea, câinele nostru trebuie să dispună neapărat de o diplomă de aret la orice obiect de lucru. Numai respec-tiva diplomă poate servi drept act de identificare (de confir-mare) a rasei.

VaDiM NiChifoRoV, chinologul SVPM

Diploma — o formalitate obligatorie


Iată că acum se iveşte pe mal vânătorul pasionat. Mâhnit şi obosit de osteneală, se pune oftând pe malul lacului, aruncând cu ciudă torba vânătorească de pe sine, ce-i astă dată deşartă de vânat, conţinând nu-mai câţiva cârmoji de pâine uscată. Din zori de zi până în seară a cutreierat maluri-le pitorescului lac, fără a găsi o răţuşcă mă-car sau un crâstel de baltă. El blestemă cu mânie acest loc pitoresc, ce gâdilă numai vederea, fără a da prilej măcar de o singură împuşcătură. Tologit pe mal, se gândeşte la un loc din altă ţară, unde ar putea îndes-tula pasiunea sa vânătorească, slobozind duzini de împuşcături pe oră şi întorcân-du-se apoi în triumf acasă cu torba plină de păsări de tot soiul.

Apoi aşa un ideal vânătoresc unde aiurea se poate găsi, dacă nu pe lacuri-le îmbucăturii Dunării? Luăm, de pildă, lacul Chitai. Plutind pe el într-o luntre, vezi labirinturi de stuf ce creşte în insule fantastice pe luciul apei transparente ce se-ntinde loc de 10 kilometri pătraţi. Ici zăreşti ca nişte străzi largi, ce se încruci-şează în diferite şovăieli, colo se deschide deodată o uriaşă piaţă, în al cărei mijloc sunt aşezate în simetrică rânduială pâlcuri de stuf, ce seamănă a fi urzeala unui tem-plu fantastic. Şi pe toate aceste străzi, pieţe şi locuri deşerte se plimbă înotând o lume de păsări de tot soiul şi ginţi, îmbrăcate în haine de culorile cele mai diferite. Iată că dintr-o mahala iese pe piaţă o turmă de le-bede albe ca zăpada, iară de pe altă stradă se ivesc, ca un regiment de roşiori, gotcele cu pieptul lor de culoarea jăraticului. Din toate părţile vin şi se încrucişează legioane de raţe de sute de soiuri, bâtlanii şi pelica-nii cu a lor ciudată traistă de sub plisc, în care adună peştele prins. Pe deasupra ca-pului îţi zboară nouri de becaţe, culici, cor-lani de baltă, pescari albi şi vineţi, rându-nele de mare ş.a. Dar ce mai concert haotic intonează această lume de păsări, chemân-du-se şi îndemnându-se în jargonul lor de ţipete şi cârâituri.

Răsunând prima noastră împuşcătu-ră, se întunecă soarele ca de o cortină de aripi a păsărilor înspăimântate, ce se ridi-cară din stuf, asurzindu-ne cu ţipetele lor de alarmă. Ajungea să slobozi împuşcătura fără a ţinti şi victimele picau cu duzinile pe apă.

Această colosală căsăpie de păsări se

prelungi vreo două ore, până ce ele, de-săvârşit speriate, se ridicară sus în aer, îndreptându-şi zborul spre alte locuri ale Dunării.

Rezultatul vânătorii noastre au fost două luntre cu vârf umplute cu raţe, gotce, lebede şi câţiva pelicani, din a căror piele cazacii au cusut pentru comandantul lor un palton impermeabil foarte elegant, cu gule-rul din gâturi de raţe sălbatice, ce făcea un efect deosebit pe albul de zăpadă al penelor, fiind de culoarea zamfirului. Din dobân-da vânătorii o mică parte fu întrebuinţată pentru bucătăria noastră, iară cea mai mare parte trimisă peşcheşuri orăşenilor cunos-cuţi.

Noi eram gata să facem încă o vână-toare, ce ne-a făgăduit-o Zguriev, adică

la somni prinşi cu undiţa, pe care pesca-rii aveau a-i scoate la mal, evoluţie foarte interesantă ce seamănă mult cu pescăria la moruni şi nisetri în timp de primăva-ră. Dar cu multă părere de rău trebuirăm să ne întoarcem acasă, fiindcă începură ploile de toamnă cu neguri întunecate, ce ies din mlaştinile şi bălţile Dunării. Deci, după dispoziţia şefului nostru, majordo-mul cu provizii, câini şi armătură se porni la Chişinău sub a lui priveghere şi coman-dă, iar noi toţi ne îmbarcarăm pe cel mai mare vapor al Lloydului austriac „Cleopa-tra“, ce porneşte de la Viena cu itinerarul Pesta, Galaţi, Chilia, Ismail şi Odesa. Acea călătorie în vesela noastră companie am petrecut-o cu multă plăcere. Ajungând la Odesa, ne-am răzleţit, şase de ai noştri au

rămas în oraş, iară Spiridon, Varhovici, Za-iko şi eu ne-am întors la Chişinău.

Luarea de rămas bun am săvârşit-o la Odesa, unde în cel mai ales restaurant am dat colectiv în onoarea lui Spiridon o cină grandioasă, înzestrată cu toate atributele şi muzică militară. Multe toasturi au fost ridicate, iar la urmă toastul făgăduinţei în-voitoare, ca, dacă ne va fi cu putinţă, să ne adunăm la o vânătoare în nordul Basara-biei, începând de la codrii Orheiului până la pădurile Buhotin, graniţa uscată între Bucovina şi ţinutul Hotinului.

Desigur că memoriul meu vânătoresc nu va aduce plăcere fiecărui cititor, ci poa-te numai adevăraţilor vânători, nu celor de gală, în mănuşi palide şi ghete lustruite, ci vânătorilor pasionaţi, care gata sunt pentru

câteva împuşcături să-şi martirizeze pi-cioarele, cutreierând munţi şi văi, şesuri şi bălţi, suferind arşiţă, frig şi sete, numai ca torba lor să fie plină cu victime agoni-site în sudoarea frunţii.

Ăstor fel de schingiuiri sunt supuşi mai toţi vânătorii pasionaţi, nu numai cei ce vânează păsări, ci şi frumuşele, alergând cu dor şi oftări pe urmele co-chetelor, ce-i momesc cu hâtre zâmbiri, precum momesc pasiunile pe cei înşe-laţi de bogăţii, glorii şi renume. La urmă însă toate aceste combinaţii se supun proverbului:

Le monde est une pipée,Où lon est tour-à-tour chesseur et

gibier.Această scriere a apărut în variantă

rusească cu titlul Amintiri despre o vâ-nătoare în Basarabia (Vospominania ob ohote po Bessarabii, Odesa, 1854; Chişi-nău, 1891). Faţă de textul rusesc varianta românească a suferit schimbări esenţiale. Astfel, în versiunea în limba română e de-scrisă numai vânătoarea la sudul Basara-biei, pe când în ruseşte un anumit spaţiu e consacrat descrierii vânătorii în centrul şi în nordul regiunii. Există deosebiri şi în ceea ce priveşte itinerarul, peripeţiile călă-toriei, dovadă că povestirea nu este strict documentară, că scriitorul şi-a imaginat unele situaţii şi întâmplări. Important este însă faptul că autorul a reuşit să evoce ta-blouri vii ale naturii, diferite momente ale vânătorii, îmbinând impresiile de călătorie cu detalii concrete privind bogăţiile Basa-rabiei, ocupaţiile locuitorilor ei ş. a.

O vânătoare în Basarabia (IX) CoNstaNtiN staMati-CiuRea


Mistreţul se aseamănă mult cu porcul domestic, dar se deosebeşte printr-o serie de trăsături caracteristice. Astfel, partea anterioară a corpului este foarte dezvol-tată, pe când cea posterioară e mult mai joasă şi mai slabă. Este înalt şi foarte mo-bil. Picioarele sunt muşchiuloase în partea superioară, iar capul este imens şi alungit, are o formă conică şi reprezintă aproape o treime din toată lungimea corpului. Ure-chile erecte sunt ovale, rotunjite şi alungite spre vârf. Coada mistreţului, spre deosebire de porcul domestic, nu se răsuceş-te atunci când fuge, ci se îndreaptă şi se ridică în sus.

Blana mistreţului pe timp de iarnă este, de regulă, de culoare maro, aproape neagră, iar vara capătă o nuanţă mai des-chisă – maronie-gri sau gri-cenuşie. Iarna, părul ţepos şi puful îi creează mistreţului o alură im-punătoare, stă ridicat măciucă, asemenea unei coame. Partea inferioară a picioarelor şi copitele sunt negre.

Urmele mistreţului nu pot fi confun-date cu altele, deoarece copitele principale ale animalului lasă amprente, complemen-tate de amprentele copitelor laterale, care sunt situate mai jos decât la copitate. Un mistreţ bătrân lasă în solul umed o urmă adâncă de 9-10 cm lungime, mai adâncă decât cea a cerbilor şi căpriorilor şi mai puţin ascuţită decât urma mistreţilor ti-neri.

În anul al doilea de viaţă încep să apară colţii mistreţului, care se dezvoltă cu tim-pul şi capătă o formă triunghiulară în sec-ţiune, devin mari şi îi servesc drept armă

de apărare. Colţii vierilor mai bătrâni, care cresc din maxilarul inferior, pot atinge lungimea de 10 cm, fără partea ascunsă în maxilar. Cei mai periculoşi sunt conside-raţi colţii mistreţilor de trei-patru ani, de-oarece aceştia cresc perpendicular în sus şi încă nu au început să se încovoaie. Cu aceşti colţi ascuţiţi vierii deseori spintecă în timpul vânătorii câinii care îi asaltează şi, în acest sens, sunt mai periculoşi decât

vierii mai bătrâni, cu colţii încovoiaţi. Col-ţii de sus ai mistreţului sunt scurţi, neas-cuţiţi, puternic încovoiaţi, dar, se pare, ro-lul lor este de a servi ca tocitoare, de care se freacă în permanenţă şi se ascut astfel colţii inferiori. La scroafă, colţii sunt mai modeşti şi practic inofensivi.

Vierii au un fel de crustă subcutana-tă, care acoperă din ambele părţi porţiu-nea inferioară a gâtului şi cutia toracică. Această crustă începe în partea dorsală şi acoperă omoplaţii, reprezentând o masă de grăsime şi cartilaj foarte densă, care cu greu poate fi tăiată cu cuţitul. Crusta elas-tică şi vâscoasă protejează pieptul fiarei, în care deseori ţintesc colţii rivalilor în tim-

pul încăierărilor pentru a cuceri simpatia scroafei. În lipsa acestei cruste, mistreţii ar fi extrem de vulnerabili, dar bătăliile amoroase, de regulă, nu au urmări tragi-ce. Vara acest strat protector se absoarbe şi este aproape imperceptibil la animalele vânate în acest anotimp.

Dimensiunile vierilor diferă în funcţie de locul habitatului. Cei mai mari mistreţi sunt consideraţi cei din Extremul Orient.

Mistreţul mascul euro-caucazian ajunge până la 2 m lungime şi mai mult de 1 m înălţime la grea-băn. Greutatea animale-lor adulte variază de la 100 până la 260 kg. Pot fi întâlnite şi exemplare ce depăşesc trei chintale. De regulă, femelele cân-tăresc mai puţin decât masculii.

Starea de îngrăşare şi masa mistreţului va-riază în funcţie de sezon şi de hrană. În anii ro-ditori, cu multă ghindă şi jir, de asemenea, cu porumb, ovăz, topinam-

bur etc., mistreţii se îngraşă intens, iar în a doua jumătate a toamnei sunt deja pro-tejaţi de un strat substanţial de grăsime şi ating greutatea maximală. Aceleaşi anima-le după împerechere slăbesc mult şi pierd din greutate.

Potrivit unor naturalişti, vierii pot trăi până la 20-30 de ani, alţii consideră că doar 12-15. A doua presupunere pare a fi mai aproape de adevăr.

Mistreţii au un excelent simţ al miro-sului. Să te apropii de mistreţi este posibil doar atunci când aceştia scurmă în cău-tarea hranei, din partea opusă a vântului. Dacă vântul bate din partea vânătorului şi duce cu sine mirosul acestuia, fiarele îl

zoofauna

Mistreţul — un animal străvechi

MistReţul a suPRaVieţuit PÂNĂ îN zilele NoastRe aPRoaPe aşa CuM l-a CReat NatuRa. îN tReCutul Nu ChiaR îNDePĂRtat el Vieţuia PRaCtiC îN toatĂ euRoPa. aCuM îNsĂ, PoPulaţiile s-au PĂstRat DoaR Pe uNele teReNuRi De VÂNĂtoaRe îN MajoRitatea ţĂRiloR euRoPeNe.


simt de la distanţa de jumătate de kilome-tru şi părăsesc locul suspect. Această sen-sibilitate a mistreţilor deseori îi aduce la disperare chiar şi pe cei mai experimentaţi vânători. Este suficient să stai în ambusca-dă cu o armă necurăţată, să arunci jos un muc de ţigară, să încalţi cizme prelucrate cu unsoare mirositoare, pentru ca mistre-ţii să facă cale întoarsă şi să dispară în de-plină tăcere.

Nu mai puţin dezvoltat este şi auzul mistreţului. Cel mai mic foşnet, produs de vânător, atunci când îşi mai dezmorţeşte picioa-rele, stand la pândă, zgomotul crengilor rupte, căderea zăpezii de pe ram în locul unde e ascuns sunt de ajuns pentru ca mistreţul să-l ocolească, uneori făcând acest lucru atât de încet, încât vânăto-rul nici nu observă că în preajmă a stat un mistreţ enorm. Fugind de câini sau de gonaşi, mistreţii deseori se opresc brusc din fugă, încremenind parcă şi ascultând cu atenţie. La fel procedează şi atunci când ies din desiş în locuri des-chise, cu excepţia cazurilor când gonaşii sau câinii sunt aproape sau când animalul este foarte speriat.

Văzul mistreţului este, însă, foarte slab. Dacă vânătorul stă ne-mişcat în locul de pândă, în haine de culoare kaki şi se asortează cu fonul, el poate să-i permită mistre-ţului să se apropie la doi-trei paşi, desigur, luând în consideraţie şi direcţia în care bate vântul. Ochii mistreţului sunt afundaţi adânc în orbite şi sunt protejaţi de un smoc de păr aspru. Acest fapt, pro-babil, îi permite să treacă prin stuful des şi desişurile ghimpoase, fără a închide ochii.

Constituţia, organismul puternic al mistreţului îl face foarte rezistent la rană. Ţin minte cazul când un vier, după ce a fost împuşcat, a alergat cu inima găurită mai mult de o sută de paşi, după care a că-zut. Deseori se întâmplă că mistreţul, ră-pus pe loc, la un moment dat îşi revine

şi dispare sub privirile vânătorilor uluiţi. Ast-fel, după o dublă reuşi-tă, trasă din ambuscadă,

am doborât doi mis-treţi. Până mă po-răiam cu primul, ca să nu-i permit să se

târască în stufăriş, al doilea a sărit pe neaşteptate şi a

şters putina. Doar

a doua zi, seara, câinii l-au găsit mort.De regulă, mistreţul alege cele mai in-

accesibile desişuri şi hăţişuri cu tufe groa-se şi ramificate de diferite specii, pe unde cu greu ajunge şi răzbate chiar şi cel mai experimentat câine. Pe când mistreţul in-tră în desiş aidoma cuţitului în unt, de par-că nici nu observă crengile dese, trece uşor şi repede peste mlaştina în care animalele

mai uşoare se îngloadă şi nu pot ieşi. Co-pitele sale se desfac uşor, împreună cu cele exterioare posterioare formează o supra-faţă relativ largă, facilitându-i mistreţului depăşirea mocirlelor. Vierii apar în astfel de locuri numai în timpul zilei, iar noap-tea ies în căutarea hranei şi atunci hoină-resc nu numai prin poiene deschise, dar şi pe drumuri, margini de pădure şi chiar prin grădinile şi livezile oamenilor, lângă casele acestora. Dar oricât de precauţi ar fi, mistreţii deseori se reţin lângă locali-tăţi. Probabil acest fapt este caracteristic pentru localităţile, livezile cărora se con-topesc cu tufişurile sălbatice şi suprafeţele silvicole.

O condiţie necesară pentru habitatul mistreţilor este prezenţa surselor de apă, de care au nevoie nu numai pentru băut, dar şi pentru scăldatul permanent. Vara mistreţii sălbatici îşi găsesc şi îşi organi-zează aşa-numitele „băi” – gropi neadânci, cu apă şi noroi, la care vin permanent pe timp de noapte şi lângă care de multe ori îi pândesc vânătorii. Mistreţii practică „băile

de nămol” până toamna târziu. Nu rareori am avut ocazia să văd băi în care stratul de gheaţă a fost spart şi aşchiat de mistreţul care nu demult s-a scăldat aici. Necesitatea de a se scălda la mistreţi sporeşte vizibil înainte de perioada de reproducere, din noiembrie până în ianuarie.

În general, apa pentru mistreţi este un element natural. Au existat cazuri când

mistreţii goniţi de pericol se arun-cau de pe maluri înalte în apă şi treceau râul fără prea mare efort. Pe cât de uşor înoată mistreţii m-am convins în timpul vânătorii la limanuri, unde o turmă întreagă de mistreţi hoinărea şi înota mai mult de două ore prin golfurile lacurilor, unde vânătorii puteau trece doar cu barca.

Am menţionat anterior că mistreţul este un animal nocturn. De regulă, el se ridică din culcuş în timpul zilei, doar după lăsarea amurgului, toată noaptea rătăceşte şi scurmă în căutarea hranei, dese-ori îndepărtându-se la 4-6 km, iar spre dimineaţă iarăşi se ascunde în locuri tihnite. Noaptea mis-treţul se simte sigur pe sine, par-curgând zeci de kilometri pentru a scurma pământul în locurile pe care le alege. Câteodată numărul acestor râmături este atât de mare, încât eşti frapat, aflând că toată isprava au făcut-o doar membrii unei familii din 3-4 mistreţi. Se

creează impresia că în locul cu pricina a trebăluit o turmă numeroasă. În pădure mistreţii se simt ca la ei acasă, fac gălăgie, foşnet, coviţăie şi grohăie, se deplasează cu mare tărăboi. În locurile unde nu sunt prea supăraţi, mistreţii se hrănesc şi ziua.

Când se lasă frigul, ei părăsesc tufi-şurile umbroase şi ies să se încălzească la soare, sub razele căruia ore în şir stau culcaţi fără să se mişte. Pe timp ceţos şi ploios, mistreţii preferă să nu stea locului.

Primăvara şi vara, când copacii şi ar-buştii se îmbracă în verde, frunzişul des ascunde animalele precaute. Mistreţii năpârlesc şi apar progeniturile, ei caută locuri mai tihnite. Odată cu venirea toam-nei, căderea frunzelor, a nucilor, ghinde-lor, castanelor din copaci, vierii întreprind migraţii periodice, cu predilecţie în locu-rile unde sunt fagi şi stejari sau lanuri de porumb. În anii neroditori, mistreţii mi-grează în căutarea hranei, la distanţe de 10-15 km de locul habitatului.

(Va continua) i. DeBRiN


Alegerea unei arme de vânătoare nece-sită timp, răbdare şi ceva experienţă.

Trebuie să ţinem cont de mai mulţi factori:

zona în care vânăm, ca particularităţi şi relief;

tipul/tipurile de vânat care ne intere-sează;

bugetul de care dispunem; conformaţia trăgătorului; fiabilitatea şi estetica armei.

Este clar că dacă locuim sau vânăm exclusiv în zona muntoasă, unde 95% din vânat face parte din categoria vânatului mare, trebuie sa ne orientăm către o armă cu ţevi ghintuite, glonţul fiind sfânt într-o asemenea zonă. Aici, însă, mai ales ca începători, vânătorii trebuie să cunoască efectul sau mai bine-zis efectele unei arme cu glonţ. Cum ar fi: ricoşeul mult mai pe-riculos decât la armele lise (chiar când la acestea se foloseşte proiectil unic) şi fap-tul că glonţul este încă periculos după ce a parcurs unul sau doi kilometri. Deci, aten-ţie mare! După cum se ştie, majoritatea vâ-nătorilor deţin o armă lisă, mulţi dintre ei renunţând să achiziţioneze o armă cu ţevi ghintuite din motive ce ţin de concepţia fiecăruia. Mulţi chiar blamează achiziţia unei arme cu ţevi ghintuite de către un începător, în principal, din motivele enun-ţate mai sus.

Pentru zona de câmpie putem alege o armă cu ţevi lise, datorită faptului că în această zonă predomină vânatul cu pene şi vânatul mic, în general. Legal, se poate f o l o s i — cu alice — la orice vânat cu pene sau vânat mărunt cu păr şi cu p r o i e c t i l unic la că-

prior si mistreţ. Dar aici trebuie de ţinut cont de faptul că, la distanţa mai mare de 50 m atât precizia, cât şi energia (efectul omorâtor) al proiectilului unic tras din ţeava lisă scad semnificativ, aşa că — deşi legal — e nerecomandat, fiind mai etic să folosiţi glonţul la acele distanţe.

Armele cu ţevi liseCalibrul nu se exprimă prin diametrul

ţevii, ci printr-o cifră convenţională. Arma de calibrul 12 are un diametru mai mare decât una de calibrul 16 sau 20. Când gre-utatea se măsura cu livra, armurierii din acele vremuri au confecţionat dintr-o livră de plumb proiectile sferice care să se po-trivească diametrului ţevii. Au constatat că într-o ţeavă cu diametrul de 18,5 mm au rezultat 12 gloanţe. Acest fel de a nume-rota calibrele a rămas ca un etalon până în ziua de astăzi.

Armele cu ţevi lise se împart în mai multe categorii, cele mai importante fiind:1. Armele cu două ţevi alăturate în plan

orizontal (juxtapuse).2. Armele cu două ţevi suprapuse verti-

cal (sau bock).3. Armele semiautomate.4. Armele cu sistem tip „pompă“.5. Armele basculante cu un singur foc.

Dintre toate acestea, cele mai răspân-dite sunt armele cu ţevi juxtapuse, urmate de bock-uri, apoi de semiautomate.

Pentru un începător este reco-mandată o armă clasică, jux-

tapusă sau bock. Spun astea, deoarece

armele lise se-miautomate

au unele avan-

ta-

je, dar şi dezavantaje: mecanismul func-ţionează numai dacă tubul este uniform sertizat şi nu are nicio umflătură, nu există posibilitatea alegerii unui cartuş cu alice de o anumită mărime, ci vânătorul este obligat să tragă cartuşul care vine la rând în magazie. La puştile basculante cartuşul se poate schimba foarte repede. Deşi de-ţin un bock, trebuie să recunosc că au fost momente în care mi-aş fi dorit o semiau-tomată datorită faptului că nu am reuşit să dau focul perfect, astfel încât vânatul să pice în foc.

Cel mai important este, în măsura în care se poate, să tragem câteva focuri cu acea armă pentru a vedea cum ni se po-triveşte, deoarece sunt multe cazuri în care patul puştii nu ne convine, conform proverbului „ţeava puştii conduce alicele, dar cel care face să nimerească ţinta este patul“. În majoritatea cazurilor epolarea trebuie să fie una instinctivă, fără a avea nevoie de alte ajustări ale poziţiei armei. Într-un cuvânt, este foarte important să poţi duce puşca la ochi într-o clipă, iar acest lucru nu se poate face decât în mo-mentul în care patul puştii ni se potriveşte. De aceea, la cumpărarea unei puşti trebuie acordată mare atenţie patului acesteia.

Există formule de calcul ale lungimii optime a patului, în funcţie de talia tră-gătorului. Cel mai bun test care se poate face este să alegem un punct fix situat la cca 10 m de noi, închidem ochii şi ducem arma la ochi ca şi cum am vrea să tragem. Apoi, fără să ne mişcăm, deschidem ochii, iar dacă ţeava este îndreptată în direcţia punctului ochit, înseamnă că arma ni se potriveşte. Este la fel de important ca în momentul în care epolăm să vedem căta-rea şi şina pe toată lungimea ei.

Un alt test uşor de realizat pentru a ve-dea dacă o armă vi se potriveşte este ur-

mătorul: aşezaţi talpa patului în sco-bitura cotului şi duceţi degetul

arătător (indexul) pe trăgaci. Dacă arma are două trăgace — cum au cele mai vechi — primul trăgaci (sau singurul în cazul armelor cu un singur trăgaci) trebuie să se poziţi-oneze perfect între primele

echipaMent

Alegerea armei de vânatoare


două falange ale degetului arătător. În caz contrar, patul este prea lung sau prea scurt şi arma nu e potrivită trăgătorului. În acest caz, cea mai simplă şi mai sigură variantă este să alegeţi o altă armă care vi se potri-veşte perfect sau măcar satisfăcător.

Este desigur şi varianta ajustării patu-lui de către un armurier, dar e destul de costisitoare şi delicată din cauza numă-rului mic de specialişti în stare să facă bine această operaţiune. Există riscul să vă alegeţi cu o armă de lungimea potri-vită, dar dezechilibrată (raportul gre-utăţii între pat şi armă în sine e foarte important), care va trage aiurea sau va “ lovi în obraz“ la fiecare foc, astfel că după fiecare ieşire în teren veţi arăta ca după un meci de box.

În funcţie de bugetul pe care îl avem pentru achiziţionarea unei arme, putem alege varianta unei arme noi sau a uneia deja folosite. În cazul achiziţionării unei arme deja folosite, recomandăm de ase-menea consultarea unui armurier autorizat, care să poată da verdictul asupra armei.

Pe scurt, încercaţi să alegeţi o armă care să vi se potrivească şi, în acelaşi timp, să corespundă din punct de vedere al siguranţei, fiabi-lităţii, bugetului şi staturii. O puşcă de vânătoare nu este un obiect pe care să-l schimbăm la câţiva ani pe motiv că s-a uzat fizic sau mo-ral, iar în condiţiile în care ea este bine întreţinută, îşi poate păstra sau spori valoarea odată cu tre-cerea timpului.

Vânătorul rasat, cu expe-rienţă, va tinde întotdeauna să aleagă o armă cu două ţevi, pentru că e clasică, elegantă şi etică. Dar, în anumite con-diţii (de exemplu vână-toarea de raţă şi gâscă la pasaj), poate opta şi el pentru o semiautomată. În funcţie de buget, arma se poate transforma într-o adevărată bijuterie, cu lemn şi gravuri preţioase, care îl particularizează în teren.

De asemenea, la mulţi vânători s-a constatat nevo-ia unei a doua sau chiar a treia arme,

de tipuri şi calibre diferite, fiecare cu des-tinaţia ei precisă. Tirul la fiecare specie de vânat are particularităţile lui şi pentru fiecare caz în parte o armă anume are plu-suri şi minusuri. De regulă, pentru un

începător e suficientă o armă cu două ţevi, dintre care prima trage mai dispersat, iar a doua — mai concentrat, în funcţie de forajul choke.

Choke-urile pot fi inter-schimbabile la majoritatea măr-cilor şi modelelor noi, utilizarea lor de la caz la caz pregătind practic arma pentru orice situ-aţie întâlnită în teren. Astfel, la vânătoarea de câmp, la picior sau cu câinele de aret, primul foc e bine să fie mai dispersat, pentru că de regulă distanţa de tragere e relativ mică.

În cazul unei ratări şi impli-cit a distanţării vânatului faţă de trăgător, choke-ul mai „strans“ al ţevii a doua îşi va arăta utili-tatea. De asemenea, unii vână-tori optează pentru dimensiuni diferite ale alicelor pentru cele două ţevi, din acelaşi consi-derent.

În cazul unei vânători în care tirul se desfăşoară la dis-tanţă relativ constantă (raţa şi gâsca la pasaj, de exemplu) poate fi mai utilă o semiauto-mată cu dispersie constantă a

alicelor şi putere de foc sporită. Trebuie menţionat că numă-rul LEGAL de cartuşe ce pot fi conţinute de magazia unei semiautomate este de TREI

cartuşe, chiar dacă arma permite mai multe din punct de vedere construc-tiv. Ca începători, e bine să nu folo-

siţi mai mult de două cartuşe, în primul rând din considerente etice şi în al doilea rând pentru a deprinde o tehnică a tiru-lui bună. Din acelaşi motiv, bunicii noştri recomandau începătorilor armele bascu-lante cu o ţeavă, pentru a trage atent şi etic, ştiind că dispun de un singur foc. Poate că nu era o practică rea… Armele cu pompă, foarte populare peste ocean, sunt rar întâlnite la noi şi, exceptând pre-ţul, nu au niciun avantaj semnificativ faţă de armele prezentate mai sus.

Cu referire la armele şi calibrele la modă, aşa cum pe vremuri juxtapuse-le erau cele mai apreciate şi răspândite,

şi calibrul suveran era 16, acum cele mai în vogă sunt bock-urile — mai sportive şi suficient de elegante pentru a satisface majoritatea gusturilor, urmate de armele semiautomate. Cred că nu greşesc dacă

spun că acum, nouă vânători din zece vânează cu calibrul 12, amănunt de o importanţă extremă atunci când ră-mâi în teren fără cartuşe, pentru că

poţi împrumuta cu uşurinţă câteva de la un camarad pentru a continua vânătoarea. Despre superioritatea sau inferioritatea unuia dintre calibre într-o anumită situaţie se pot scrie zeci de pagini, dar se pare că pentru un înce-pător calibrul 12 este cel mai potrivit. Cu atât mai mult în cazul în care utili-zăm arma lisă ca singura armă şi tra-

gem cu ea şi la mistreţ — de exem-plu — cu proiectil unic.

La achiziţionarea unei arme cu ţevi lise mai trebuie luată în calcul tendinţa mondială de a se renunţa la alicele din plumb în favoarea ce-lor ecologice, din oţel sau diverse aliaje de oţel — bismut sau de alt tip. În mod sigur, în timp, ne vom alinia acestor norme. Trebuie ştiut că ţevile făcute să tragă alice din plumb au o rezistenţă inferioară celor făcute pentru alice din oţel sau alte aliaje, astfel că — odată adoptate normele internaţionale — vă puteţi trezi posesorul unei

arme inutilizabile, bună doar pentru panoplie sau poli-gon.

Din punct de vedere al mărcii, opţiunile

sunt infinite, de-cizia finală având mare legătură cu posibilităţile fi-nanciare ale vână-

torului. Ce merită însă reţinut este că,

aşa cum germanii sunt neîntrecuţi în armele cu glonţ, lise de cea mai bună calitate fac italienii, francezii, belgienii şi, nu în ultimul rând, ve-

cinii noştri ruşi. suRsa:

www.ViNa-

toRul.Ro


Ultimul cartuş

Căzuse un omeţel subţire — primul în acest an. „Las’ că-i bine!“ se bucură Dinu, gospodarul, gata să intre în casă, dar o voce de după poartă îl înţepeni cu mâna în aer.

— Care-i, bre? Intră, e deschis! strigă el în direcţia celui de peste gard.

— Eu, bădiţă! răsună un glas şi portiţa, scârţâind, făcu drum unei căciuli trase pe ochi şi unui cojocel cu poale-le în pământ.

— Ha, tu eşti, măi Gore? îl recunoscu Dinu pe văru-său. Hai, urcă scările! îl în-demnă.

— Păi, eu cu treabă, bădi-ţă, bâigui Gore. Vezi că ne-a nins?

— Văd. Chiar bogdapros-te! Intră, ce stai popândău?

Gore scutură grijuliu ful-gii de pe umeri, de pe căciulă, tropăi zgomo-tos, îl urmă.

— Păi, eu, bădiţă, iată… a nins, zic, şi noi ne-am gândit că taman e tim-pul…

— Care „noi“, bre? Vor-beşte, să înţelea-gă şi Părinţel!

Gore se junghie a râde: auzise el de „să înţeleagă şi Pă-rinţel“, tot la o vânătoare, la care venise şi Ilarion, poreclit „Părinţel“, nepot de preot, dar care preot nu se făcu, ci se înfrăţi cu ortacii. A fost un banc despre un popă îndrăgostit — lulea de o vădană, spus de Ambros, şotiosul satului, de care toţi hoho-teau, dar pe care Ilarion nu-l putea pricepe şi pace, tot cerând „lămuriri, ca să înţeleagă“.

— Păi, zic, precum am spus… continuă Gore. Ne-am văzut noi, cam toţi din echipă, în centrul satului…

— La bar.— Da, ştiut că la o bere, zic. Taman când începuse ninsoa-

rea. Şi ne-am gândit noi că n-ar strica să mergem la o vânătoare. Ha? Ce zici, bădiţă? Lumea-i gata — toţi ca unul şi unul ca toţi, vorba ceea! Ia, numai semn de învoire să dai, pentru că ne eşti şef, nu?

— Ideea nu-i rea, vere. Şi eu o gândeam, dar, iată, pe când anume încă n-o hotărâsem.

— Ei, cu cât mai repede cu atât mai bine. Nu de alta, dar să nu se topească palma asta de omăt, pentru că, pe arătură, pe glod… ce vânătoare ar fi?

— Cam aşa-i, dacă zici. Bine, hotărâm. Poate chiar mâine,

că e sâmbătă, mă gândesc. Ne adunăm aici, la mine, stăm, ne înţelegem şi… puşca la ochi, într-un noroc!

— Aha, merge! Înseamnă că trec pe la moş Vasile, pe la Do-bre, Gheorghe, Pârâtu… Pe toţi îi anunţ şi… venim. La ce oră?

— Pe la şapte, fie. Taman se luminează.— Da, bădiţă! Ne-am în-

ţeles!Lui Dinu, văr cu Gore,

dar „bădiţă“, pentru că e mai mare, satul îi mai spune şi „dom’ director“. Aşa a fost să fie pe timpuri — director de sovhoz. După 1990, însă, gos-podăria agricolă, încet-încet, s-a destrămat, membrii ei împărţindu-se în proprietari-fermieri, SRL-uri şi „lideri“, el rămânând tot „dom’ direc-tor“, dar fără sovhoz, fără di-rectorie. De, aşa a fost, aşa s-a întâmplat. Acum, iată, trebă-

luieşte mai mult de unul singur, pe propriile hec-tare, în propria gospodărie şi fa-milie. Creşte trei feciori şi o fiică. Pe toţi îi are de ajutor. Doar Le-nuţa lui, soţie-sa, mai lucrează „la stat“ — e în-văţătoare, satul mai numind-o şi pe ea, uneori, „a dom’ direc-torului“ sau „a şefului pe vână-tori“. Da, pentru că Dinu, de ani

buni, e vânător, mai mare pe echipa de ortaci din Ioneasa, baş-tina lui.

Pe văru-său, Gore, însă, nu-l slobozi deodată, ci îi ceru să şadă cumincior, căci el, într-o clipită, coboară unde trebuie după ce trebuie, Lenuţei strigându-i să aducă două pahare şi ceva „de pus la guşă“, vorba lui moş Dominte, taică-său.

— Da, îi grăi lui Gore, ajungi tu la ceilalţi şi-i anunţi. Ia, numai să… zise şi dispăru după uşă.

Au stat, apoi, la un pahar de vin, şi-au amintit de bunei, de taţi, de moşi — toţi vânători! S-au oprit şi la ortacii de azi, la vânătoarea de mâine, dar şi la arme, desigur.

— Tu, Gore, tot cu „berdanka“ lui moş Petre vii? se interesă.— Da, bădiţă! încuviinţă Gore. „Berdankă“ îi spun şi eu, de

veche ce e. Mă gândeam într-o vreme să-mi cumpăr una nouă, dar asta, veche cum e, mă slujeşte încă, bate bine! Ce, s-o arunc?

— Ei, dacă bate, ţine-o! Păcat ar fi s-o arunci. E-o amintire, totuşi… Da’ eu, să-ţi spun, am una nouă — nemţească. Un odor de armă, zău! Nu ţi-am arătat-o?

— Nu, bădiţă.

literatură



— Aşteaptă…Dinu se ridică, dispăru. În scurt timp reapăru cu zâmbet,

radiind de bucurie şi mulţumire, ca un copil. Împinse mai spre marginea mesei tacâmurile şi aşeză, cu precauţie, „odorul“. Într-adevăr, o frumuseţe! Gore tocmai fluieră de mirare:

— He, bădiţă! Neamţul e neamţ, ce mai! Lucru pe cinste, da! Nici că te întreb cât face. Ş- aşa se vede! Ai cercat-o? Cum e?

— Minunea minunilor, Gorică! Zer gut!— Cred şi eu, dacă zici. O vedem noi mâine…Dinu a mai turnat câte un păhărel. Au ciocnit, şi-au urat

noroc. La des-părţire au mai băut câte unul, „dedicat vâna-tului“ — vorba lui „dom’ di-rector“.

— Şi în cin-stea „neamţu-lui“! a adăugat Gore.

Au băut şi „în cinstea puş-tii“. Gore mul-ţumi, se ridică:

— Adică mă duc, bădiţă, să-i anunţ pe toţi. Înseamnă că pe la şapte?

— Da, ve-deţi să nu vă scăpaţi cu somnul! Vă ştiu eu!

— Nu-nu, bădiţă! Vânătoarea e lucru sfânt! Aşa spui, nu?…— Mai sfânt nici că se poate, bre! încuviinţă Dinu, râzând.A doua zi, la oră fixă, ortacii, echipaţi, cu armele de-a umăr,

au şi bătut în poartă. Dinu, gata şi el, ieşi, îi salută, se interesă dacă sunt cu toţii sănătoşi, dacă nu le vâjâie avioanele în cap, dacă au luat tot ce trebuie.

— Luat, dom’ şef! răspunseră aceştia, în cor.Pârâtu, însă, ieşi înainte, întrebând:— Ei, ce ne mai iscodeşti? Ce, prima dată mergem la vână-

toare?— Nu, dar de datoria mea e să vă întreb, ca nu cumva să

fie… ultima…Toţi au izbucnit în hohote. Dinu găsi de cuviinţă, totuşi, să

le mai amintească şi de anumite reguli vânătoreşti, ordine, disci-plină. Lucrul acesta îl făcea, de fapt, de fiecare dată, punându-şi ortacii în careu, la distanţă şi respect. Poate că şi pentru acest fel de a fi, „dom’ director de sovhoz“ fără sovhoz era recunoscut de „dom’ director“ şi pe vânătoare.

— Forwarts! ordonă Dinu şi echipa porni.La ieşirea din sat, cum numai trecură peste Dealul Odarca,

începu să ningă. Uşurel, mărunţel — de-o plăcere.— Taman la ţanc, bădiţă! se bucură Gore. Matale ai coman-

dat?— Nu, bre. Comandă la Natură eu n-am. Poate că Părinţel…

că-i mai aproape de Cer…Răsete, chicote.— Adevăr grăieşte gura ta, fiule! se întoarse Ilarion spre

Dinu.

Din nou râsete, chicote şi replici, dar nu chiar dintre cele mai dulci.

— Gata! îi ogoi Dinu. Ne despărţim, facem potcoavă: trei o iau la stânga, trei — la dreapta, eu merg pe mijloc. Ordonat, atent, în linişte! Cu toată „lauda“ ne oprim la Ţarc.

„Lauda“, pe limba lui Dinu, era vânatul, trofeele, iar Ţarcul, unde cândva se ţinea stâna satului, le servea drept loc de popas şi bilanţ vânătoresc, cum s-ar zice.

— Cătare plină, fraţilor! le ură Părinţel.— Deştept popă! Nu uită să mai arunce un cuvinţel Pârâtu.

În crocodili să nu împuşcaţi, bre!…

Au coborât povârnişul, au străbătut valea râ-poasă şi adâncă. Vânat — tufă! Nici tu iepure, nici tu vulpe sau măcar cioară.

Au urcat ane-voios şi celălalt povârniş.

Aha, în stân-ga răbufni prima armă, a lui Gore, apoi încă una, a lui Pârâtu, pare-se. „Să fi dat pes-te vreo vietate? se întrebă Dinu.

Bine…“ Mai răsună o împuşcătură, în dreapta lui. „Hai că, până la urmă, ne alegem noi cu ceva! îşi zise. Cu rucsacul gol nu ne întoarcem…“

— Paaahhh! trase şi el, pe neaşteptate.Un iepuroi? Da, uite că sare în faţa lui, înroşind zăpada. „Ce,

boala? strâmbă din nas Dinu. Nu l-am nimerit cum trebuie?“ Se dădu mai aproape, se aplecă, se uită la animalul care se zbătea.

— Ş-acu ce fac? întrebă Dinu, abia auizit. Să-i mai trag un cartuş?…

— Stai, bădiţă! îi strigă Gore, apărut ca din pământ. Acuşi-ca…

— Lasă-l, îl opri Dinu. Nu cheltui muniţia degeaba. Eu i-s naşul…

Acestea rostind, „dom’ director“ apucă „neamţul“ de ţeavă, cu ambele mâini, îndreptă patul înspre urecheat şi porni să-l mântuie.

— Paaahhh! răsună, parcă tot pe neaşteptate.Gore, neânţelegând cine a tras, văzu doar cum Dinu, buimă-

cit, speriat, alb ca varul… se clătină şi… se răstoarnă pe zăpadă. Iepurele, adunându-şi ultimele puteri, probabil, sări într-o par-te, în alta şi dispăru. Gore ţipă de groază, lăsă să-i cadă „berdan-ka“ jos şi se aruncă asupra lui Dinu.

— Bă-diţă!… Bădiiiţ-âăă!…Ningea, măşcat şi des. Ziua părea şi mai albă, şi mai frumoa-

să, dar cine se încumeta să observe, să admire? Petele de sânge pe care le acoperea puful din cer îi făcea pe toţi să se cutremure. Pe toţi, în acea zi de pomină, cu un ultim iepure rănit şi cu un ultim cartuş… fatal.



Cugetări despre pescuit şi vânătoare

Se înţelege că, în aceste condiţii, îndeletniciri pre-cum pescuitul şi vânatul sunt incompatibile cu principiul menţinerii biodiversităţii. Dar, în acelaşi timp, observăm că în majoritatea ţărilor înalt dez-voltate oamenii au reuşit „să conlucreze şi chiar să se îm-prietenească strâns cu natura“, efectuând lucrări de recon-strucţie a habitatelor naturale, lucrări de ameliorare biologică cu specii reglatoare, reprodu-cere în captivitate şi repopulare cu specii rare şi economic va-loroase, hrănire suplimentară a animalelor în perioadele criti-ce de viaţă, tratare şi preîntâm-pinare a parazitozelor ş.a.

De ce noi nu avem acel peş-te mare, pe care–l prind pesca-rii occidentali în râurile şi la-curile de acolo sau de ce nu–i atâta fazan, pe care–l populăm în fiecare an cu miile în terenu-rile de vânătoare? Cu siguran-ţă, ca să răspunzi la aceste în-trebări trebuie să te naşti şi să trăieşti în Moldova. Poate, din această cauză şi se miră parte-nerii noşti europeni, care tot investesc în reforme progresi-ve şi proiecte de dezvoltare…., dar nu le văd capătul.

Să ne punem întrebarea, câţi pescari amatori de la noi „se vor opri“ la acele 5 kg de peşte prevăzute de lege, în caz că vor nimeri la o partidă noro-coasă de pescuit, sau câţi pes-cari au reîntors peştele în apă doar de dragul drilului. Cred

că unităţi. Acelaşi lucru putem spune şi despre pescuitul in-dustrial. Câţi pescari industri-aşi au respectat limitele cotei de o tonă peşte/anual, dacă la licitaţii se oferă mai mult decât ai cumpăra aceeaşi cantitate de peşte direct de la piaţă? Câte exemplare de specii rare au fost documentate în registru de evi-

denţă a capturilor, iar apoi eli-berate de facto în apă?

Recent a fost înaintată o propunere ministerială de a interzice activitatea pescuitu-lui industrial şi sunt întru totul de acord cu această iniţiativă, pe care o consider chiar cura-joasă, în condiţiile cu care se confruntă ţara. Dar, trebuie să conştientizăm că suntem doar la început de cale, iar problema fondului piscicol este mult mai complexă şi necesită o serie de acţiuni pe diferite direcţii şi domenii, ce vor ajuta la atingea scopului nobil propus.

Singura prevedere de inter-dicţie a pescuitului industrial nu va suficientă în timp ce pie-ţele autohtone sunt saturate cu plase chinezeşti la preţuri de-osebit de seducătoare pentru pescarii certaţi cu legea (care sunt destul de mulţi). Şi dacă mai adăugăm starea economi-că şubredă şi şomajul incon-trolabil, cultura ecologică încă la nivel regretabil, degradarea râurilor (prin fracturare, re-gularizare, poluare) şi multe alte ameninţări asupra faunei piscicole, atunci este clar că va

fi nevoie de multă răbdare şi efort pentru redresarea stării fondului piscicol din ţară.

Trebuie să înţelegem că Re-publica Moldova nu este aşa de bogată în ape naturale ca să–şi permită pescuitul la scară in-dustrială, iar prin încurajarea pescuitului sportiv şi amato-ristic pot fi aduse beneficii atât de ordin economic, ecologic, cât şi educativ. Este demon-strat că acolo unde costurile monitoringului conformării sunt foarte mari sau unde este foarte dificil de identificat de-licventul, motivaţiile morale şi

acţiunile voluntare pot fi mult mai eficiente. În aşa fel, prin încurajarea şi dezvoltarea pes-cuitului amatoristic şi sportiv, numărul mare de pescari ce vor veni la râu cu o speranţă, cât de cât asigurată de întâlnire cu un trofeu adevărat, va ser-vi drept garanţie a respectării ordinii şi liniştii în obiectivele acvatice. Oare cine poate fi mai interesat de a avea peşte în râu şi vânat de tot felul pe uscat, decât cei pasionaţi şi dedicaţi artei pescuitului şi vânatului?

Deja nu mai trăim în acea lume ca să ne întreţinem pe seama animalelor sălbatice. Dacă în trecut ele ne ajutau să existăm, în prezent rolurile s–au cam inversat. Noi trebuie să le protejăm ca ele să reziste diferitor ameninţări în era in-vaziei umane. Dar nici nu tre-buie să ne privăm de această „părticică“ a fiecăruia dintre noi, care de–a lungul timpului reprezintă esenţa evolutivă a bărbatului ocrotitor, vânător şi luptător. Dacă nu vom mai avea posibilitatea de a pescui, vâna, apăra şi garanta bunăstarea fa-milială, iar în viaţa socială vom fi încurajaţi să stăm mai mult la bucătărie şi să deschidem concedii de maternitate pentru întreţinerea copiilor, atunci nu mai înţeleg care este menirea şi viitorul bărbatului de mâine.

Este adevărat că activitatea de pescuit şi vânătoare a deve-nit în prezent un lux, iar pen-tru a ne bucura în continuare de acest lux trebuie să investim în el, cu suflet şi dăruire de sine, şi atunci vom avea peşte, vânat, o stare ecologică de invi-diat şi un popor împăcat.

Dr. DuMitRu Bulat

ihtiologie

Nu este uN seCRet CĂ îN PRezeNt uMaNitatea a ajuNs la aCel Mo-MeNt CRitiC, CÂND Nu se Mai Poate „CuleGe NeCoNteNit RoaDele“ ofeRite De fauNa şi floRa sPoNtaNĂ. aNiMalele şi PlaNtele sĂlBatiCe au fost liPsite De haBitatele loR CaRaCteRistiCe, iaR aColo uNDe au Mai RĂMas, suNt MeReu „DeRaNjate“ De PoluĂRi, zGoMote şi „ReColtĂRi“ ileGale.


Ne aşteaptă răpitorii şi babuşca Ultima lună de toamnă, cu soare

zgârcit şi hore de vânturi reci, însoţite de grele ghirlande de nouri negri pe faţa ce-rului, ne îndeamnă să punem la păstrare „armele“ de pescuit, utilizate în leagănele deschise de apă, spre a da curs pregătirilor „ştiinţifice“ pentru pescuitul la copcă.

Zurgălăii iernii se aud tot mai desluşit, vestind apropierea ei năvalnică, aducătoa-re de freamăt tineresc în sufletul pesca-rilor amatori, înflăcăraţi până la nebunie de patima capturării peştişorilor de aur în undele cristaline acoperite cu plapuma de gheaţă, ţesută măiestrit de puii de ger.

Pescuitul în această perioadă, plin de farmec, bucurie şi satisfacţie, aprinde în altarul visărilor eterne lumina sfeşnicului stelar al norocului doar pescarilor care fac totul pentru a dispune la ora astrală de us-tensilele performante, trainice şi uşor de manevrat la gura copcilor ce deschid calea în lumea din adâncurile acvatice cu suflet de taină. E vorba de multe şi variate „dră-covenii“ pescăreşti — undiţe cu fir subţire de 0,1—0,12 sau 0,15 mm, montate cu plu-te mici cât sâmburul de dovleac, culisante, în corespundere cu adâncimea de sub cop-că ce dictează stabilirea nivelului de fixare a ei, de obicei, la un centimetru de la su-prafaţa apei. În lipsa acestor plute, cărora li se poate observa orice vibraţie care anunţă pescarul că „oaspetele“ acvatic umblă la nadă, e necesară utilizarea unui semnali-zator flexibil de 4—5 cm lungime, fixat în vârful undiţei. Mulţi pescari îl confecţio-nează fie din păr de porc mistreţ, fie dintr-o coardă subţire de chitară, fie din niplu, fie dintr-o fâşie îngustă de plastic.

De o importanţă deosebită pe an-samblul acestor undiţe este mormâşca de diferite mărimi, culori şi greutăţi, făcută

manual sau procurată în magazinele spe-cializate în vânzări de articole pescăreşti. Ea, această „regină“ acvatică, urmează să

fie cât mai atrăgătoare, aprinzând „focul“ ispitei fiinţelor piscicole să-i sărute obrajii fermecători. Desigur, nu poţi pleca să pes-cuieşti la copcă doar cu o mormâşcă. Sunt multe cazuri când exemplare de biban, şa-lău sau babuşcă mai barosane rup, în tim-pul drilului, firul subţire, lăsând pescarul cu gura căscată şi inima friptă de necaz. Este firesc să avem la îndemână 7-10 sau şi mai multe mormâşti. Un mic amănunt:

pentru apele adânci sau când vânturi-le zburdă pe jos, aruncând firul undiţei, plumbajul mormâştii e necesar să fie mai greu, asigurându-i mai repede coborârea la fund; în zilele cu ninsori sau cu geruri de crapă pietrele, când „cumetrii“ cu ari-pioare sunt pasivi, solicităm utilizarea mormâştii mici, care vibrează mai fin, mai ispititor, mai dulce…

Aproape jumătate dintre împătimiţii pescuitului la copcă preferă utilizarea un-diţei dotate cu nălucă. Varga de carbon sau din alte materiale trainice, cu lungimea de până la un metru, are montată o mulinetă mică, uşoară, de plastic, cu fir de 0,15-0,18 sau 0,2 mm grosime, în corespundere cu mărimea peştilor existenţi în bazinele de apă respective, iar la capătul firului, lega-tă, se zvârcoleşte o nălucă zveltă, cu mare dar de păcălire a peştilor. Când gheaţa este subţire, de 7—8 cm, iar apa-i bine oxigena-tă, folosim năluca de mărimea 4—5 cm cu plumbajul adecvat de greu, care, slobozită în copcă, în câteva clipe îşi face apariţia în faţa „visătorilor“ de peştişori apetisanţi.

Culoarea nălucilor o alegem diferenţiat: în ape limpezi, cu vizibilitate bună, recurgem la culori mai întunecate, iar în ape adânci, unde pătrunde mai puţină lumină, sunt necesare nălucile albe, strălucitoare.

Pescarii „nălucitari“ cu experienţă cu-nosc bine, în amănunte, cum joacă năluca excelentă — ea imită cu exactitate mişca-rea peştişorilor adevăraţi, trezind încrede-rea şi dorinţa răpitorilor s-o atace. Dintre

zeci de năluci, cumpărate sau confecţiona-te manual în „atelierul“ casei, doar două sau trei corespund „exploatării“ cu succes, ademenind bibanii şi şalăii hrăpăreţi. „Vi-abilitatea“ acestor peştişori metalici o ve-rificăm în cada de baie plină cu apă. Dacă jocul pe care nălucile îl au sau nu-l au de-loc, lăsându-se la fund ca piatra căzătoare, recurgem la unele mici modificări — în-doim un pic în sus coada lor sau micşorăm plumbajul din părţile capului sau ale tru-pului. Astfel, modelând „făptura“ moartă, îi dăm „suflet“ şi „foc“ de viaţă. În ajunul partidei de pescuit este necesar să lustru-im nălucile.

Ne aşteaptă răpitorii şi babuşca, bu-curiile iernii şi sărbătorile sufleteşti de neuitat. Să preţuim darurile acvatice ale Naturii-mame, binecuvântând clipele adevăratelor minuni pescăreşti, ce fac să respire adânc în cerul de lumină al trăiri-lor spirituale curcubeul etern al dragostei de viaţă.

VlaDiMiR RusNaC, scriitor


Rapsodii de toamnă

GeoRGe toPÂRCeaNu

A trecut întâi o boarePe deasupra viilor,Şi-a furat de prin ponoarePuful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de lirăI-au răspuns fâneţele.Toate florile şoptiră,Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munteMândru ca o flamură.Solzii frunzelor mărunteS-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofanăFără ocupaţieA adus o veste-n goanăŞi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,Plopii şi răsurileSpun că vine-un vânt de iarnăRăscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtareVocea lui tiranică,Toţi ciulinii pe cărareFug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.Colo jos, pe mlaştină.S-a-ntâlnit un pui de cioarăC-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncăAltă veste stranie,C-au pornit-o peste luncăFrunzele-n bejanie!

* * *

Gâze, flori întârziate!Muza mea satiricăV-a-nchinat de drag la toateCâte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţeIarna mizerabilă,Mă cuprinde o tristeţeIremediabilă...

curiozităţi

Faimosul şoim călător (Fal-co peregrinus), care se găseşte pe aproape toate continentele, mai puţin în Antarctica, a fost

omologat de Guinness Book of World Records 2015, ca fiind cea mai rapidă vieţuitoare din lume. Pasărea atinge o viteză de peste 300 km/h, în momen-tul în care se lansează într-un atac vertical asupra prăzii, fo-losind din plin forţa gravitaţio-nală. Atacurile în picaj sunt de o spectaculozitate aparte.

Nici în zbor orizontal, şoimul călător nu se lasă mai prejos, putând atinge viteze de până la 180 km/h în condiţii de vreme favorabilă.

Potrivit milvus.ro, site-ul oficial al Asociaţiei pentru Protecţia Păsărilor şi a Naturii „Grupul Milvus”, pasărea răpi-toare este o specie de şoim de talie mare, aproape de mări-mea unui şorecar. Silueta este caracterizată prin corp robust, baza cozii late, coadă relativ scurtă, aripi late şi cap mare. Femela este considerabil mai mare decât masculul. Partea inferioară a aripilor este uni-form dungată. Partea dorsală a adulţilor este de culoare gri închis, cea mai proeminentă fiind zona mai deschisă, aflată la baza cozii, care este în con-trast cu restul corpului. Ca-racteristic speciei este şi capul, respectiv mustaţă neagră, fiind în contrast cu obrazul alb.

Şoimul călător preferă zo-nele stâncoase, dar poate cui-bări şi în mlaştini, iar în multe cazuri se stabileşte în oraşe.

La mijlocul secolului tre-cut, menţionează site-ul citat mai sus, populaţia şoimilor călători din Europa scăzuse dramatic, până aproape de dis-pariţie. În prezent, aceştia sunt într-o revenire spectaculoasă. În România, şoimii s-au sta-bilit în tot mai multe zone din lanţul Munţilor Carpaţi.

Şoimul ocupă cuiburile al-tor specii (corb, acvilă de mun-te), construite pe stânci, dar

cuibăreşte şi în crevasele stân-cilor sau pe cornişele clădirilor. Perioada de cuibărit începe în februarie-martie. Femela depu-ne de obicei 3-5 ouă (mai rar 2 sau 6). Puii eclozează după 28-32 de zile, la sfârşitul lunii apri-lie sau începutul lunii mai, şi sunt îngrijiţi în cuib timp de 5-6 săptămâni. După încă alte două luni petrecute în afara cuibului, puii devin independenţi. De obicei, primii care părăsesc cui-bul sunt masculii, după care, la 1-2 zile urmează femelele.

Pasărea răpitoare vânea-ză de obicei în zone deschise, unde poate captura cu uşurin-ţă păsările. Se hrăneşte exclu-siv cu păsări de talie mică sau medie, iar unele populaţii s-au specializat pe vânarea liliecilor sau a insectelor.

Cei mai importanţi factori ce ameninţă această specie, identificaţi în România, sunt deranjul neintenţionat pro-dus de un turism necontro-lat, practicarea unor sporturi extreme (alpinism, zborul cu parapanta), practicarea moto-sporturilor şi deranjul inten-

ţionat (de exemplu, de către ciobani), braconajul şi jefuirea cuiburilor de către colecţiona-rii de ouă şi şoimari. Un real pericol reprezintă şi captura-rea păsărilor de către porum-bari. Alţi factori negativi sunt otrăvirea păsărilor răpitoare, electrocutarea pe stâlpii de medie tensiune, coliziunea de eoliene sau pierderea habita-tului din cauza construcţiilor sau a distrugerii plantaţiilor forestiere.

aGeRPRes

Cel mai rapid vânător aerian

Polonia continuă să ne încânte cu mu-zeele sale cinegetice. Următorul popas în călătoria noastră virtuală îl facem în loca-litatea Novosiolki, Voievodatul Subcarpa-

tia, unde se află Muzeul Naturii şi Vânăto-rii „Knieja”.

Novosiolki este o localitate mică, cu doar 350 locuitori, situată în zona lanţului de munţi Bieszczady, în apropiere de gra-niţa cu Ucraina şi Slovacia. Muzeul a fost creat în 2006 prin transferarea muzeului de resort din satul Jabłonki în Novosiolki, ambele localităţi făcând parte din voievo-datul Subcarpatia.

Muzeul din Jablonki a fost deschis pe 3 iulie 1993. Această dată este sărbătorită şi de actualul muzeu ca dată a înfiinţării. Instituţia constituie o atracţie turistică va-loroasă a regiunii.

Expoziţiile muzeului au fost extinse prin proiecte europene. Cea principală cuprinde trofee de mosc siberian, ren fin-landez, urs brun din taiga, cerb carpatin şi altele. O parte a expoziţiei este dedicată coarnelor de cerb, căprior şi prezintă mai multe exemplare ce exemplifică evolu-ţia lor de-a lungul vieţii unui individ. Ea

a fost creată în scop educativ. Trofeele de coarne de căprior din cadrul expoziţiei au fost premiate cu medalii de aur, menţiuni la diferite concursuri internaţionale.

O altă expoziţie a muzeului cuprinde o galerie de fotografii cu flora, fauna şi pei-sajele munţilor Bieszczady. Imaginile sunt foarte interesante, întrucât unele datează din anii 1956-1965. În ele a fost înveşnici-tă construcţia primelor drumuri, clădiri şi fabrici din regiune. Cei mai curioşi de tre-cutul istoric pot face o vizită la biserica din localitate, construită în noaptea de 1 spre 2 septembrie 1975, pe un câmp de porumb.

Muzeul este dotat cu o sală multi-media, unde sunt organizate lecţii, trai-ning-uri cu tematica naturii, protecţiei mediului, eticii vânătoreşti etc. Sala este rezultatul realizării unui proiect european.

Tot din fonduri europene a fost cre-at programul educativ-cognitiv „Istoria

itinerantă şi fauna din Bieszczady”, care prevede organizarea de lecţii axate pe educaţia ecologică. Magazinul de suvenire din incinta muzeului promovează sculpto-rii locali în lemn. Lucrările cioplite de ei reprezintă fauna locală şi sunt create sub brandul „Made în Carpathians – Fabricat în Carpaţi”.

Muzeul mai propune şi alte activităţi: vizitarea ţarcului de mistreţi, excursii în munţi, ruguri de tabără, bucate vânăto-reşti.

Locuitorii din Novosiolki consideră că în lume nu există o regiune mai frumoasă, decât cea a munţilor Bieszczady. Se crede că puterea munţilor şi a naturii schimbă oamenii, îi face mai buni. Comunicarea cu flora şi fauna întotdeauna influenţează sufletul omului, ea oferă pace interioară şi sentimentul de unitate cu natura-ma-mă. Cei care vin în vacanţă la Novosiolki pleacă de acolo cu alte sentimente, vrăjiţi de frumuseţea munţilor. Mulţi revin an de an, unii chiar se stabilesc aici cu traiul, căci munţii Bieszczady le oferă un mod activ, fericit de viaţă.

selecţie de CRistina Ciobanu,Institutul de Ecologie şi Geografie al AŞM

Muzeul naturii şi vânătorii „Knieja“ din Polonia

Vestigii europene

Magazinele de arme ale SVPM


Adresele magazinelor SVPM:mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelorTel. de contact:022 24 20 53; 079054705

Stimate vânător!Procurând arme şi muniţii în magazinele SVPM, banii domniilor voastre rămân în societate, contribuind astfel la dezvoltarea vânatului în Moldova.



Adresele magazinelor SVPM:mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelorTel. de contact:022 24 20 53; 079054705

Vânătoarea de vrăjitoare - AGVPSagvps.ro/docs/VPM noiembrie 2015.pdf7 octombrie 2015 2 |...

Documents

Transcript of Vânătoarea de vrăjitoare - AGVPSagvps.ro/docs/VPM noiembrie 2015.pdf7 octombrie 2015 2 |...