Vânătoarea la vulpe iarna cu gonaşi - AGVPSagvps.ro/docs/VPM IANUARIE 2015.pdf · 2016-04-26 ·...

• Crusta de gheaţă: pericol pentru câinii de vânătoare

• Răspândirea şacalului la noi

• Mormâşca făcătoare de minuni

ISSN

977

1857

4505

08

Revistă lunaRă de infoRmaRe nr. 1 (55) ◆ ianuarie 2015

Vânătoarea la vulpe iarna cu gonaşi

Vânătorul şi Pescarul Moldovei


Ministerul MediuluiAgenţia „Moldsilva“

Societatea Vânătorilorşi Pescarilor din Republica Moldova

ISSN 9771857450508

Vânătorul şi Pescarul Moldoveirevistă lunară de informare

Serie nouă în limba română

Adresa: MD-2005, mun. Chişinăustr. Şipotelor 2, et. 3

tel./fax: /373 22/ 24 20 27e-mail: [email protected]

Index: 32876

Consiliul de redaCţie

Oleg CIOCOI, preşedintele Consiliului Republican al SVPM

Valentina ŢAPIŞ, ministrul MediuluiAlexei PALANCEAN, dr. în biologieVadim NESTEROV, doctor veterinar

(România)Andrei MUNTEANU, dr. în biologieDumitru GALUPA, dr. în economie,

director ICAS

eChipa redaCţiei

Ionel CĂPIŢĂ, redactor-şefAnatol GROSU,

redactor-şef adjunctVeronica VLĂDESCU,

secretar responsabilValeriu BUSUIOC, redactor-traducător

Alexandru BOSTAN, designer

Manuscrisele expediate pe adresa redacţiei nu se înapoiază autorilor.

De conţinutul materialelor sunt responsa-bili autorii. Ele nu reflectă în mod obliga-

toriu opinia, poziţia redacţiei.Retipărirea oricărui material este permisă

doar cu acordul redacţiei.

Continuă abonarea la revista VPMIndex: PM32876

Costul unui exemplar – 12,5 lei

La 17 decembrie 2014 a avut loc şe-dinţa ordinară a Consiliului Republi-can, în cadrul căreia au fost examinate mai multe probleme, atât modificarea normelor prestărilor de muncă, cât şi sumele de compensare pentru zilele ne-lucrate. În această ordine de idei, aş dori să explic poziţia noastră în materia de referinţă şi cauzele modificărilor operate. Şi anume: prestarea de muncă include o totalitate de măsuri obligatorii, menite să îmbunătăţească calitatea terenurilor de vânătoare prin participarea membrilor Societăţii la desfăşurarea diferitor tipuri de lucrări planice. La moment norma de participare constituie 3 zile. Potrivit cerinţelor, stipulate în p.3.3 din Statutul SVPM, fiecare membru al Societăţii este obligat să lucreze numărul minim de zile pe terenurile de vânătoare. În acest context cuvântul-cheie este „obligat“. În realitate se întâmplă contrariul. Lucrările economico-cinegetice şi biotehnice care încă 20-30 ani în urmă erau îndeplini-te pretutindeni, în toate subdiviziunile Societăţii, treptat şi-au pierdut valoarea de normă pentru membrii ei. În virtutea unei serii de cauze nu toţi sunt pregă-tiţi sau nu au timp pentru participarea la lucrările planificate în terenuri. Anu-me pentru această categorie este stabilit echivalentul în expresie monetară pentru fiecare zi nelucrată. Dacă în anul 2014 suma pentru zilele nelucrate constituia 400 de lei, apoi începând cu anul 2015 ea va echivala cu 450 de lei. Aşadar, suma pentru sustragerea de la prestarea mun-cii obligatorii sporeşte cu 50 de lei. Este necesar să ţinem cont că această măsură este una impusă de următoarele împreju-rări economice, cum ar fi: devalorizarea leului, ridicarea preţurilor la combusti-

bili, energie electrică, scumpirea multor tipuri de servicii etc. Totodată, în opinia noastră, ea corespunde preţului mediu de remunerare, achitat unui muncitor necalificat pentru o zi de muncă de 8 ore, atât în mediul urban, cât şi în cel rural. Neconştientizarea acestor modificări este determinată de faptul că vânătorii sunt absolut nepregătiţi să participe la lucrări, argumentând prin faptul că, achitând co-tizaţiile, ei şi-au onorat toate obligaţiile şi nu trebuie să împartă cu specialiştii cinegeticieni răspunderea pentru starea terenurilor de vânătoare. Abordarea re-spectivă este profund incorectă şi regre-tabilă. Noi scontăm pe conştientizarea participării obligatorii la îmbunătăţirea calităţii terenurilor, paza acestora, spo-rirea componenţei numerice a speciilor de vânătoare etc. Iar achitarea echivalen-tului de prestare a muncii obligatorii în expresie monetară va fi concepută drept o excepţie.

Țin să menţionez că modificările operate nu vizează persoanele mai în vârstă de 62 de ani, invalizii de gradul 1 şi 2, preşedinţii CPV, care, în corespun-dere cu p.3.8 din Statut, sunt scutiţi de onorarea participaţiei şi achită doar co-tizaţiile curente.

Vă aducem la cunoştinţă că Socie-tatea, în calitate de organizaţie republi-cană, dispune de cont de decontare şi contabilitate centralizată. Explic tuturor membrilor SVPM: mijloacele colectate de Societate într-adevăr intră în con-tul unic de decontare, însă cheltuirea lor este efectuată în deplină corespunde

Mai multă transparenţă, mai multă eficienţăstimaţi pRieteni, colegi, membRi ai societăţii vânătoRiloR şi pescaRiloR din moldova!

oleg ciocoi,preşedintele CR al SVPM

/ Nr. 1 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 1

re cu planurile lucrărilor şi devizele de cheltuieli, adoptate şi aprobate în cadrul subdiviziunilor teritoriale. Devizul unic republican de venituri şi cheltuieli este adus la cunoştinţa fiecărui preşedinte al Consiliului subdiviziunii teritoriale (ST) al SVPM şi, la etapa examinării, în acest deviz sunt operate modificări şi comple-tări, pornind de la propunerile formula-te de membrii Consiliului. Conducerea Societăţii respectă cu stricteţe devizele, adoptate la nivel local, fără a leza intere-sele fiecărei subdiviziuni a SVPM. În ca-zurile în care mijloacele colectate de ST sunt suficiente, iar deciziile Consiliilor teritoriale sunt menite să îmbunătăţească, mai întâi de toate, calitatea terenurilor de vânătoare, dezvoltarea vânatului, amena-jarea terenurilor etc., în activitatea acestor subdiviziuni pot fi investite mijloace su-plimentare. Într-un cuvânt, ca să fie pe în-ţelesul tuturor, voi menţiona că cheltuirea mijloacelor băneşti colectate în cadrul ST este stabilită de ei înşişi, luându-se în cal-cul sarcinile şi scopurile ST concrete. De aceea, considerăm că este incorect şi ne-justificat să vorbim despre faptul că deci-zia privind cheltuirea mijloacelor băneşti colectate este luată de către direcţia Socie-tăţii fără a o coordona cu Consiliile ST.

În opinia noastră, este necesar să im-plementăm mai activ practica unor ST care trimestrial desfăşoară şedinţe extinse ale Consiliilor, în cadrul cărora audiază rapoartele managerilor, comisiilor de cen-zori privind cheltuirea mijloacelor băneşti, dările de seamă privind îndeplinirea pla-nurilor de lucru, aduc informaţia curentă la cunoştinţa vânătorilor de rând. Această practică poate pune capăt oricăror reticen-ţe şi speculaţii privind cheltuirea mijloa-celor băneşti. S-a profilat necesitatea de a schimba stilul de lucru al Consiliilor sub-diviziunilor teritoriale. Mai întâi de toate, ele trebuie să participe mai activ la îndepli-nirea deciziilor, luate la adunările generale, conferinţe, Consiliul Republican. Ele nu trebuie să se distanţeze de grijile vânători-lor de rând, să ofere răspunsuri exhaustive şi competente la toate întrebările curente. Sper că realizarea acestor obiective nu este una imposibilă.

A sosit Noul An, 2015! El este mar-cat de o serie de evenimente de profundă semnificaţie pentru organizaţia noastră. În primul rând, anul acesta SVPM împli-neşte 140 de ani de la fondare. Societatea este una dintre cele mai vechi organizaţii publice ce-şi desfăşoară activitatea pe teri-toriul Moldovei. Din 1875 încoace, SVPM a trecut prin momente de ascensiune şi

declin, timpuri mai bune şi mai puţin bune, dar mereu a păstrat devotamentul unui scop unic — asocierea oamenilor, împătimiţi de vânătoare şi pescuit, cu o psihologie şi un raţionament specific. În marea majoritate, membrii Societăţii sunt nişte persoane oneste şi devotate pasiu-nii lor nobile, pregătite să înfrunte orice obstacole în calea spre obiectivul princi-pal — majorarea efectivelor de păsări şi mamifere de interes cinegetic, utilizarea

raţională a bogăţiilor naturii şi apărarea propriilor interese. Programele de dez-voltare a vânatului, implementate câţiva ani în urmă, sunt activ transpuse în viaţă. Rezultatele acestora se fac deja simţite. În ultimii 7 ani, pretutindeni în republică, au fost lansate în terenurile de vânătoare pes-te 120 mii de exemplare de fazani.

Din vânătoare de elită, dobândirea fa-zanului a devenit accesibilă pentru fiecare

membru al Societăţii. Una dintre sarcinile curente ţine de aclimatizarea iepurelui de vizuină. În rezultat, nu doar că vom avea în terenuri o nouă specie de vânat, vom reuşi să minimizăm presiunile, exercita-te asupra iepurelui de câmp, populaţiile căruia s-au rărit din mai multe motive. Recentul Congres a trasat în faţa noastră şi alte sarcini nu mai puţin importante. Îndeplinirea cu succes a acestora rezidă în eforturile pe care urmează să le depună

fiecare dintre noi. Suntem deschişi pentru a lua în consideraţie şi a pune în dezbate-re largă orice propunere, parvenită de la dvs., stimaţi colegi, membri ai SVPM. Vă doresc să păstraţi în Noul An proverbiala voastră răbdare şi cumpătare, să manifes-taţi faţă de ortaci şi vânat respect şi com-pasiune.

La Anul şi la Mulţi Ani!

Abonarea 2015Dragi cititori ai revistei Vânătorul şi

Pescarul Moldovei, abonarea pentru anul 2015 continuă! Vă îndemnăm să vă abonaţi la revista dumneavoastră şi pe parcursul anului ce a sosit.

Dacă vreţi să fiţi sigur că nu rataţi niciun eveniment important în domeniul cinegetic, abonaţi-vă. Doar cel care este la curent cu toate noutăţile în domeniu, îşi poate asuma anumite responsabilităţi, fiind interesat atât de prezentul, cât şi de viitorul faunei cinegetice.

Un om informat este un om puternic!Revista Vânătorul şi Pescarul Moldovei apare lunar. Preţul unui abonament

rămâne neschimbat şi pentru anul 2015 — 12,5 lei pentru o lună.Indicele publicaţiei:

în limba română — PM 32876; în limba rusă — PM 31876.

Abonamentul la revista VPM poate fi perfectat în orice oficiu poştal.

2 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 1 • 2015 /

În conformitate cu decizia Consiliului Republican al SVPM din 17.12.2014ORDON:

1. Se stabilesc următoarele tarife pentru vânători:

a) noi aderaţi:

Categoria vânătorilor Taxa de aderare

Cotizaţia de

membru

Prestaţia de

muncă

Bilet de

vânător

Fişa candi-

datStatut Total

− noi aderaţi 3000 250 450 10 5 10 3725− descendenţi din familii de

vânători în locul părintelui 1000 250 450 10 5 10 1725

− colaboratori ai SVPM 1000 250 Scutit 10 5 10 1275− invalizi de război, invalizi de

muncă gradul I sau II, cei care au depăşit vârsta de 62 ani

3000 250 Scutit 10 5 10 3275

b) membri ai SVPM:

Termenele de achitare Cotizaţia de membru

Prestaţia de muncă Total

01.01.2015 – 31.03.2015 250 450 70001.04.2015 – până la deschiderea sezonului de vânătoare 250 1000 1250de la deschiderea sezonului de vânătoare – 31.12.2015 250 1500 1750membri ai SVPM care au executat prestaţia de muncă 100 scutit 100

c) membri ai SVPM care beneficiază de înlesniri:

Categoria vânătorilor Cotizaţia de membru Total

− invalizi de război sau invalizi de muncă gradul I sau II,− membri ai SVPM care au atins vârsta de 62 ani, − colaboratori ai SVPM, membri ai Consiliului Republican SVPM

250 250

Categoria vânătorilor Cotizaţia de membru


− preşedinţi ai colectivelor primare 250 450 700− preşedinţi ai colectivelor primare care au executat

prestaţia de muncă 250 scutit 250

− membri ai SVPM care au depăşit vârsta de 70 ani 50 scutit 50

d) membrii de onoare ai SVPM:

Categoria vânătorilor Cotizaţia de membru


− membri ai SVPM de toate categoriile 250 scutit 250− membri ai SVPM care au depăşit vârsta de 70 ani 50 scutit 50

2. Se stabilesc următoarele tarife pentru pescari:

a) noi aderaţi:

Categoria pescarilor Taxa de aderare

Cotiza-ţia de

membru

Prestaţia de muncă

Bilet de pescar

Permis pescu-it (sezon)

Ghidig.Total

− noi aderaţi 200 250 50 10 100 610− colaboratori ai SVPM, invalizi de

război, invalizi de muncă gradul I sau II, cei care au depăşit vârsta de 62 ani

200 250 scutit 10 100 560

− care au depăşit vârsta de 70 ani 200 50 scutit 10 scutit 260

b) membri ai SVPM

Categoria pescarilor Cotizaţia de membru

Prestaţia de muncă

Permis pescuit (sezon) Total

− membri ai SVPM 250 50 100 400− care au atins vârsta de 62 ani, − preşedinţi ai colectivelor primare, membri

ai Consiliului Republican al SVPM250 scutit 100 350

− care au depăşit vârsta de 70 ani, − colaboratori ai SVPM 50 scutit scutit 50

Se stabilesc următoarele tarife pentru permisul de pescuit sportiv şi de amatori la bazinele acvatice în folosinţa SVPM:

Permis pescuit (zi) Permis pescuit (sezon) Ghidighici

pentru membrii SVPM 30 100

pentru alte persoane 70 450

3. Se stabilesc următoarele tarife pentru secţia chinologică (pentru fiecare unitate):

Taxa de aderare Cotizaţia anuală Paşaportul câinelui Total

noi aderaţi cu diplomă 150 30 50 230 noi aderaţi fără diplomă 150 100 50 300membri ai SVPM cu diplomă — 30 — 30membri ai SVPM fără diplomă — 100 — 100

identificarea originii de provenienţă 340 lei dresajul unor deprinderi ale câinelui pontator 50 lei/ora

eliberarea certificatului de acuplare 50 lei arenda volierului în hotelul pentru câini (întreţinerea) 35 lei/zi

fişa căţelului 30 lei hotelul pentru câini (hrana) 15 lei/ziact despre conţinutul montei 50 lei instruirea raselor de vizuină (la o repriză) 100 leiparticiparea la concursul de exterior a unui câine de la un posesor 200 lei participarea la testări lucru de teren

a unui câine de la un posesor 250 lei

participarea la concursul de exterior a doi câini de la un posesor 150 lei participarea la testări lucru de teren

a doi câini de la un posesor 200 lei

participarea la concursul de exterior a trei şi mai mulţi câini de la un posesor 100 lei participarea la testări lucru de teren

a trei şi mai mulţi câini de la un posesor 150 lei

participarea la competiţii lucru de teren 300 lei

Se stabileşte un tarif de compensare a eventualelor accidente la vizuină 500 lei, în caz de efect letal al vulpii la vizuină; în caz de supravieţuire a vulpii, această sumă este restituită posesorului.

4. Serviciile acordate de Centrul de instruire cinegetică.

arenda „schit” sau „trap” (p/u cei care nu sunt membri ai SVPM) 150 lei/oraarenda pavilionului (o sesiune) 200 leicostul unui panou de tras la ţintă (mistreţ) 7 leiarenda armei 50 lei/oraserviciile instructorului 50 lei/lecţiapreţul comercial al unei palete/taler 4 lei/ buc.preţul angro palete/taler (de la 1000 buc.) 3 lei/ buc.preţul unei palete/taler pentru predarea minimului vânătoresc şi desfăşurarea compe-tiţiilor sportive în SVP raionale incluse în planul calendar al SVPM pe anul 2015 2 lei/ buc.

preţul unei palete/taler pentru desfăşurarea competiţiilor regionale şi republicane gratis

5. Sumele se achită integral în baza contului de plată obţinut de la ma-nagerul subdiviziunii teritoriale sau de la preşedintele colectivului pri-mar. Vânătorul achită personal în baza buletinului de identitate la Mol-dova Agroindbank în raionul unde stă la evidenţă.

Fişa se va ridica cel târziu până la data de 5 a lunii următoare (ex.: a achitat în martie, vine după fişă cel târziu la 5 aprilie).

Amenda pentru pierderea fişelor, biletului de vânător — 100 lei + achitarea costului documentului.

Permisele de pescuit sezon se eliberează doar pentru pescuitul în bazinul acvatic Ghidighici. 6. Responsabil pentru executarea prezentului ordin este numit contabi-lul şef SVPM, M. Mamaliga.

Director SVPM Simion ISTRATI

S O C I E T A T E A V Â N Ă T O R I L O R Ş I P E S C A R I L O R D I N M O L D O V A

Tarife pentru serviciile prestate


ORDIN Nr. 46-A din 24 decembrie 2014


Nimic de zis, vânătoarea la iepuri, cea de azi ca şi cea de altădată, presupune o pregătire riguroasă şi minuţioasă din ajun, întrucât această specie de vânat, las-că s-a rărit ca număr în ultimul timp, dar e atât de iute de la natură, încât vânătorul, dacă nu mişcă arma cu aceeaşi iuţeală, rămâne, zicem noi, cu buzele umflate… sau poate cu pofta-n cui, că e tot una. Competiţia aceasta dintre om şi patruped e tot aşa de veche ca şi lumea, şi e un semn bun că mai continuă până în zilele noastre. Cel puţin ortacii din colectivul de vânătoare din To-hatin nu ascund că se bucură de puţinele ocazii ce li se oferă întru a-şi măsura age-rimea şi iscusinţa cu ale descurcăreţului competitor. Aşa a fost şi-n cea de-a doua duminică, cam geroasă de altfel, cu ghe-ţuş pe drumuri şi cu o boare de vânt tăios. Echipaţi cum se cuvine, dar şi comod, nu-mărătoarea paşilor aştepta să înceapă, dar nu înainte ca Vitalie Miron, şeful echipei de vânători din localitate, să dea dispozi-ţiile de rigoare, necesare la acest proces râvnit şi de răspundere, şi să aranjeze cu stricteţe linia de trăgători. A făcut-o cu pricepere şi neagasant, aşa încât nici cei mai vechi coechipieri n-au replicat.

E indiscutabil că angajaţi într-o vână-toare de iepuri, care pe la noi sunt vestiţi prin viteza ce o dezvoltă, cei care se încu-metă să-i vâneze nu e neapărat nevoie să-i întreacă, ci doar să aibă răbdarea şi rezis-tenţa să-i urmărească, iar pentru aceasta de multe ori parcurgi zeci de kilometri. Şi nu arareori unii vânători nu rezistă la acest maraton, care se desfăşoară pe terenuri ne-uniforme, cu dealuri şi văi, prin livezi şi vii

părăsite pe care e greu să le străbaţi. Nici vânătoarea de la Tohatin n-a făcut excep-ţie în acest sens, deşi majoritatea ortacilor s-a ţinut bine. Ca om cu aparatul de luat vederi în mâini (în loc de armă), am reuşit să rezist la competiţie şi — de necrezut — am fost martorul primului iepure învins. Lucrurile s-au derulat ca-n film: cineva din stânga a tras un foc pe lângă şoldan, el s-a izbit în salturi spre mine, eu i-am pus maşinal aparatul de fotografiat dinainte şi el a fulgerat pe rândul următor de liva-dă, unde îl aştepta Vitalie Miron cu arma de-a gata… Şi a fost primul şoldan învins în ziua aceea. Bineînţeles — nu şi ultimul. Atâta doar că pentru a-l dobândi s-au par-curs zeci de mii de metri (păcat că nimeni n-avea dispozitiv de măsurare la picior).

Aici vreau să concretizez că localitatea Tohatin are în jur un şir de cătune-sate-

lit, cum ar fi Cruzeşti, Cioroborta, Buneţ, pe-ale căror pante, câmpii şi mirişti le-am trecut cu pasul în căutarea şoldanilor. De dragul adevărului, vom recunoaşte că in-sistenţa şi tenacitatea vânătorilor a fost răsplătită cu încă două dobânzi, crotaliate după regulă. Ca arbitru neangajat, aş afir-

ma că învingători au ieşit, totuşi, iepurii, deoarece vreo patru au scăpat nevătămaţi.

Pe parcurs, a căzut în focul vânători-lor şi un vulpoi roşcat lung şi zdravăn, cu o blană de toată frumuseţea. Umbla şi el, după şoldani, pare-se…

Astfel, eforturile ortacilor n-au fost za-darnice. Dar, deoarece mai dispuneau încă de două licenţe la fazan, vânătoarea s-a încheiat pe bahna de sub geana de pădure de la Buneţ. Locul s-a dovedit a fi prielnic, din vegetaţia abundentă s-au ridicat vreo şapte păsări, dar au fost bătuţi doar doi cocoşi. E şi asta o caracteristică a echipei din localitate — disciplina şi respectul faţă de faună.

Vânătorii, de regulă, n-ar fi ei înşişi, dacă n-ar preţui natura şi viaţa, ca pe cele mai sfinte daruri date de Ziditorul Lumii. De aceea, după osteneala plăcută şi ado-rabilă, care e vânătoarea, ei s-au deprins să-şi orânduiască şi să-şi preţuiască cli-pele de odihnă şi de împăcare sufletească într-o petrecere de zile mari cu bucate vânătoreşti şi cu vin de viaţă lungă. Du-minica s-a încheiat la Popasul vânătoresc din Tohatin, unde echipa de serviciu cu Vladimir Mitus în frunte, acompaniat de Vasile Braghiş, veteran întru ale vânatului, Sergiu Sagin şi Ruslan Pânzaru, şi-au pus imaginaţia la contribuţie, preparând nişte bucate, fără reţetă şi fără carte, cu care nu ar concura nici cele împărăteşti… Stropite din belşug cu vinuri de ambră şi sânge de taur — ce altă odihnă se compară cu cea vânătorească?

ION BĂTRÂNU

Competiţii pe distanţe lungi


Este cunoscut faptul că potârnichea este o specie de vânat autohton sedentar cu un potenţial reproductiv de invi-diat. Ponta constituie în medie 14-16 ouă, numărul de pui, în unii ani (în luna august), poa-te ajunge la 6 la o pereche de potârnichi. Aceşti indici de-monstrează că efectivul de pă-sări poate să crească vădit spre toamnă. Potârnichea este o pa-săre terestră care se deplasează şi se hrăneşte pe sol cu seminţe de plante spontane şi agricole, cu vegetaţie, insecte şi alte ne-vertebrate. Habitatele prefera-te de această specie sunt tere-

nurile deschise cu tufărişuri şi vegetaţie ierboasă dezvoltată, vâlcelele puţin adânci cu tu-fari, unele terenuri agricole recoltate. Dar ce se întâmplă cu potârnichea iarna, după ce terenul este învelit cu un strat gros de zăpadă sau acoperit cu o crustă de gheaţă? Potârni-chea, cu toate că are picioare bine dezvoltate, adaptate la scormonitul în sol şi zăpadă, este lipsită de posibilitatea de a-şi găsi hrana necesară. În re-zultatul cercetărilor efectuate pe timp de iarnă, şi mai ales în prag de primăvară, după ce dispare zăpada, se observă

schelete de potârnichi şi de fazani pieriţi din lipsă de hra-nă. Acest fenomen are un efect negativ determinant, mai cu

seamă în iernile geroase. După astfel de ierni, efectivul speciei scade drastic, iar păsările care au supravieţuit au o viabilita-te şi o productivitate scăzută (deci nu pot restitui densitatea populaţiei). Pentru a preveni sau a micşora daunele cauzate populaţiei de potârnichi, este necesar de organizat acţiuni biotehnice orientate spre con-struirea instalaţiilor de fura-jare, hrănirea complementară cu seminţe de mei, grâu, sorg, rămăşiţe de la recoltarea florii-soarelui etc. Este necesar ca o potârniche să fie asigurată zil-nic cu 20–30 g de seminţe, iar pe toată perioada rece a anului, cu cca 6 kg de hrană. Ţinând cont de faptul că, în timpul iernii, potârnichea trăieşte în

cârduri formate din 2–3 sto-luri de păsări adulte şi tinere, enumerând 12–16 indivizi, se recomandă de avut două in-stalaţii de furajare. Adăpostu-rile se confecţionează din stuf, papură şi nuiele. Ele se am-plasează, de obicei, în vâlcele, hârtoape cu tufari şi vegetaţie ierboasă, ferite de vânt. În ier-nile geroase, cu multă zăpadă, pentru a uşura deplasarea şi accesul păsărilor la hrana de pe sol, se recomandă de făcut cărări în zăpadă, de cel puţin un metru lăţime, în direcţia nord-sud, pe semănăturile de toamnă. Astfel, „zăpada se topeşte şi apare vegetaţia“ (V. Cotta, 1982).

În perioada caldă a anu-lui potârnichea se confruntă cu ploile reci de primăvară, monocultura pe suprafeţe mari, răpitorii, incendierea vegetaţiei uscate, braconajul, ceea ce frânează dezvoltarea speciei. Răul cel mare începe de la intemperiile iernii. Doar ajutând potârnichea cu hrană şi adăpost, vom contribui la protecţia şi mărirea efectivului ei, iar ea ne va răsplăti truda prin nimicirea unei cantităţi mari de seminţe de buruieni şi a unor dăunători ai agricultu-rii şi, bineînţeles, în sezonul de vânătoare.

Dr. ANDREI MUNTEANU

Foarte important!Stimaţi membri ai Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Repu-

blica Moldova, vă informăm că, începând cu data de 01.12.2014, toate plăţile pentru serviciile acordate de Societate se achită la BC Moldova Agroindbank S.A.

Rugăm: cotizaţiile de membru al SVPM să fie achitate de dumneavoastră personal, în baza buletinului de identitate.

Vă atenţionăm: conform statutului SVPM, cotizaţiile de membru se achită până la data de 1 aprilie a anului în curs.

Datele bancare şi fiscale sunt următoarele:Societatea Vânătorilor şi Pescarilor din Republica Moldova AOMD-2005, mun. Chişinău, str. Şipotelor 2Cod fiscal 1014620004510 cod TVA 0600232BC Moldova Agroindbank S.A. fil.nr.1 ChişinăuCodul Băncii AGRNMD2X885 Cont de decontare: 22512053729Tel.: 0 22 24 32 40, 0 22 24 32 52, fax: 0 22 24 26 42

Cum ajutăm potârnichea iarna


CITISEM UNDEVA CĂ STURzUL DE IARNĂ, CONSIDERAT UN LUx gASTRONOMIC, îN MOLDOVA E UN VÂNAT PUţIN PRACTICAT. ŞI MOTIVUL E UNUL: PUţINI VÂNĂTORI SE AVÂNTĂ „SĂ STRICE CARTUŞELE“ PE O MOgÂLDEAţĂ CA EL.

Fiind şi tipul din rândul celor focoşi, care mai mult punctează pe hazard şi nu pe interesul economic, mă hotărăsc să plec la o vânătoare de sturzi.

Pregătindu-mă de această măsu-ră, pe lângă toate cele necesare, am răsfoit şi un clit de cărţi, din care am aflat că pasărea scundă la trup se vâ-nează „la picior“, adică cu rafale trase de-a lungul tufărişului. Vânătorii mai şmecheri ademenesc zburătoarele, suflând de zor într-o chemătoare, un fel de „surlă“, cu care imită cântecul acestor păsăruici. Şi dacă ar fi să cre-dem morţiş în tot ce scrie literatura de specialitate, în traistă mai poate nime-ri şi vânatul „la pasaj“, atunci când co-coşarii, că aşa le mai spune sturzilor, sunt „ciuruiţi“ la locul de hrană ori în drum spre locurile de înnoptat.

Dar să nu se creadă că dacă pasă-rea e mică, la fel e şi la minte. Sturzul nu dă buzna ca chiorul în plasa întin-să. Prevăzător, atent, cu mintea trea-ză, cocoşarul intuieşte de la o poştă pericolul, luându-şi imediat tălpăşiţa spre alte locuri. Pe lângă toate, mai are văzul şi auzul excepţional.

Acum, despre locurile unde sturzii preferă să ierneze. Rămaşi fără larve, gâze, fluturaşi, necuvântătoarele, pe tot sezonul rece, intră în „post“, iar trecerea la raţia vegetală îi sileşte să-şi schimbe „cantina“ în locurile cu tufă-rişuri de porumbrei şi păducei. Ştiind acest secret, după ore de căutări, dau de locul unde îşi ghiftuiau cocoşarii guşa. Întind cortul, „împodobesc“ cu struguri de poamă tufarii… Procedez aşa, deoarece cam greu de ureche, am ignorat „surla“, folosind drept momea-lă bobiţele mustoase, şi n-am dat greş.

Primele care au descoperit „mana cerească“ au fost nişte vrăbiuţe. Mai târ-ziu a venit un stol de piţigoi. Vigilenţi, sturzii au acceptat hrana propusă toc-mai spre seară. Şi cu toate că îngheţasem bocnă, iar hrana delicioasă „au păpat-o“ mai mult vrăbiuţele, „rafalele“ trase mi-au adus „trofee“ de invidiat. Ba mai mult! Astăzi având „plasa“ plină, pot da şi sfaturi unora: „Domnilor! Vânatul la sturzi se face nu numai la „picior!“, „pa-saj“ ori cu chemătoarea. Sturzul „cade“ bine şi la poamă de-i „împuşcat“ cu camera de luat vederi, cum am făcut-o eu. Şi încă una: nu deranjează, să ştiţi, nici mărimea scundă a „vânatului“. Cu potenţialul poligrafic de astăzi, cocoşa-rul poate fi adus şi la dimensiunile unui bou, dacă nu şi mai mare!..

STANISLAV DUDUCIUC, s.Giurgiuleşti, Cahul

IanuarieVânătoare

Se permite vânatul la raţă, gâscă (cu excepţia gâştei cu piept roşu), iepurele de câmp, fazan, vulpe, până la data de 11.01.2015.

Calendarul lucrărilor biotehnice În funcţie de specificul diferitor specii, hrănitori-

le vor fi aprovizionate cu hrană de bună calitate, pregătită şi depozitată încă din timpul verii şi toamnei (frunzare, fânuri, gozuri etc.).

Dacă avem zăpadă abundentă, se curăţă pârtiile de acces ale vânatului până la locurile de hrănire complementară.

Pentru căpriori, cerbi, mistreţi şi iepuri de câmp vor fi aprovizionate sărăriile.

Au loc pregătirile pentru efectuarea reglării numerice (obţinerea dispoziţiilor de la primării, cercetarea lacurilor de concentrare a răpitorilor ş.a.).

În a doua jumătate a lunii încep lucrările de combatere a răpitorlilor şi dăunătorilor.

Activitatea în colectivele de vânătoare şi consiliile ST ale SVPM

Colectivele primare prezintă dările de seamă totalizate pe dobândirea faunei de interes cine-getic, la fel returnează după caz crotaliile nefolo-site.

În colectivele primare au loc adunările cu darea de seamă pentru activitatea lor în anul 2014.

Până la 15.01.2015 continuă evaluarea efective-lor de iepuri în toate colectivele primare/gru-purile de vânători; rezultatele vor fi comunicate specialiştilor de nivel raional.

La propunerea colectivelor primare şi biroului SVP teritorial, poate fi sistată vânătoarea la ie-puri, dacă este periclitat stocul de reproducere garantat.

Consiliile ST teritoriale monitorizează organiza-rea adunărilor de dare de seamă în colectivele primare şi stabilesc data desfăşurării adunării ge-nerale în ST.

Încep achitările cotizaţiilor de membru SVPM pentru anul 2015.

Pescuit, piscicultură. Se efectuează controlul permanent pentru

menţinerea nivelului apei în bazine. Se verifică starea tehnică a digurilor şi instalaţii-

lor de scurgere. Este efectuată analiza probelor de apă în vede-

rea supravegherii procentajului de oxigen solva-bil.

Se completează tăbliţele indicatoare de zone interzise pentru pescuit.

Au loc competiţii sportive de pescuit la copcă. Sunt forate copci pentru aerisirea apei.

IgOR MELNICIUC,manager principal al SVPM

deliciu

La vânat cocoşari


Nimeni nu este obligat să accepte această poziţie, de organizator, dar, dacă acceptă, atunci îşi asumă şi obligaţiile ce-i revin, care nu sunt deloc simple.

Munca organizatorului de vânătoare nu începe şi uneori nici nu se termină în ziua de vânătoare. De regulă, organizarea unei vânători începe cu cel puţin o zi înain-te. Organizatorul trebuie să recunoască în prealabil terenul, să constate starea vânatu-lui, să intuiască comportamentul acestuia.

În ziua vânătorii, organizatorul de vâ-nătoare, cât mai punctual posibil, va des-chide vânătoarea printr-o scurtă alocuţiu-ne şi un instructaj profesional făcut, care nu trebuie să fie nici prea superficial, dar nici exagerat de detailat (plictisitor). În mod concret, organizatorul de vânătoare trebuie să vegheze ca, pe parcursul activi-tăţii desfăşurate sub responsabilitatea sa, să nu fie comise fapte ce contravin legii şi eticii vânătoreşti sau să fie uitate tradiţiile ce se impun a fi perpetuate. Astfel, organi-zatorul vânătorii trebuie, în principal:

să fie punctual la locul de întâlnire; să deschidă vânătoarea la ora comu-

nicată, nici mai devreme, dar nici mai târziu;

să comunice foarte clar vânătorilor programul zilei de vânătoare şi mai ales ce au voie să vâneze şi ce nu;

să stabilească ritmul deplasării spre locul de vânătoare, în funcţie de posi-bilităţile fizice ale membrilor vânători mai în vârstă;

să respecte legea tăcerii în deplasare; să ofere vânătorilor detalii despre un-

ghiurile de tragere, distanţele permise,

poziţia celorlalţi membri vânători, di-recţia de sosire a goanei etc.;

să considere paznicul de vânătoare, re-munerat în ziua respectivă să presteze un serviciu în slujba vânătorilor, ca pe orice alt coleg de vânătoare; paznicii care îşi nesocotesc rolul, stricând re-petat desfăşurarea vânătorii, trebuie eliminaţi din funcţie, nu jigniţi;

să imprime o notă de respect pentru vânat şi să oblige membrii vânători să respecte regulile de etică vânătorească; vânatul trebuie dobândit în condiţii de deplină sportivitate, nu în condiţii je-nante pentru vânător;

să arbitreze imparţial şi cu sobrietate eventualele litigii dintre vânători;

să organizeze strângerea vânatului îm-puşcat, conform regulilor tradiţionale, şi etapa finală de vânătoare;În zilele noastre asistăm, însă, la nenu-

mărate manifestări anormale ale organiză-rii vânătorilor. Necunoaşterea terenului, împuternicirea ad-hoc a unui alt vânător pentru a presta organizarea, alegerea celor mai bune standuri pentru sine sau pentru un grup de prieteni, dezorganizarea goa-nei etc. sunt fenomene care se întâmplă des, făcând ca organizatorul să strice vâ-nătorile la a căror organizare, moral, s-a angajat.

Astfel de comportamente, pe care cu mare blândeţe le-am denumit anormale, completate uneori de o agresivitate nesă-nătoasă faţă de vânători la eventualele ob-servaţii pe deplin justificate ale acestora ori comportamentul de stăpâni absoluţi care trimit acasă vânătorii, dacă îi deranjează

cumva, sunt pur şi simplu aberante din par-tea unor salariaţi retribuiţi sau nu, dar care au datoria morală, prin funcţia la care au aspirat, să-şi facă treaba aşa cum se cuvine.

Personal, nu cred că astfel de salariaţi pot fi uşor reeducaţi, fiindcă de regulă se simt jigniţi, în ignoranţa lor, de eventuale-le observaţii pe deplin justificate. Cel mai simplu este ca astfel de salariaţi, mai ales atunci când nu au nicio legătură cu mese-ria sau reacţionează violent, să fie avertizaţi şi apoi, dacă persistă în greşeală, eliminaţi. Sunt suficient de mulţi profesionişti serioşi care cu bucurie ar sluji interesele vânători-lor dacă li s-ar oferi această şansă.

La buna desfăşurare a vânătorii trebuie să-şi aducă contribuţia din plin şi paznicul de vânătoare. Nimeni nu poate să ştie mai bine decât acesta unde se găseşte vânatul în diverse condiţii de vreme, pe unde se retrage când este deranjat, caracteristicile terenului etc. Teoretic, nimeni nu ar trebui să conducă mai bine decât acesta goana, fi-indcă nimeni nu ar trebui sa aibă o autori-tate mai mare asupra gonaşilor, să cunoas-că mai bine condiţiile concrete din teren şi să beneficieze de mai multe cunoştinţe teoretice şi practice în materie.

Sunt nepermis de dese situaţiile în care personalul de teren este cu totul străin de vânătoare, de vânat şi de teren sau este compromis în relaţiile cu gonacii şi vână-torii.

Etica vânătorească obligă vânătorii să se comporte civilizat cu personalul de te-ren şi cu gonaşii angajaţi temporar, pentru a le face ziua de vânătoare plăcută.

VAL PANgICĂ jR.

Activităţi biotehnice

Etica organizatorului de vânători colective

Organizatorul de vânătoare nu este, cu certitudine, un simplu vâ-nător. Acesta este, în ziua vânătorii, conducătorul acesteia, al vânăto-rilor, al gonaşilor şi al personalului asociaţiei, retribuit pentru a sluji in-teresele obştii vânătoreşti. Preocu-parea principală a organizatorului de vânătoare trebuie să fie reuşita acţiunii şi mulţumirea colegilor de vânătoare, nu dobândirea vâna-tului.


Uneori am impresia că tim-pul trece fulgerător de repede, iar altădată se scurge ca un seu. Totul este în funcţie de antu-rajul în care te afli, de cine te înconjoară, cu cine te întreţii. Iată de ce Sergiu Platon, care

este în fruntea colectivului de vânători şi pescari din satul Toceni, Cantemir, spune că cei care doresc să vină în colectivul nostru de vânători trebuie să fie sociabili şi binevoitori, pentru că buna dispoziţie este un bun sprijin în clipele de cumpănă. Drept rezultat, colectivul nos-tru, alcătuit din 12 vânători, este unul prietenos şi discipli-nat, îndrăznesc să spun chiar, îndrăgit de ceilalţi. Calde şi pri-etenoase sunt relaţiile acestor vânători şi pescari cu angajaţii sectorului Poliţiei de Frontieră Toceni, or, se ştie că în zona de frontieră regulile vânătorii sunt mai severe şi doar respectarea cu stricteţe a legislaţiei în lunca Prutului poate asigura succesul scontat. De aceea, conlucrarea dintre colaboratorii Poliţiei de

Frontieră cu vânătorii şi pes-carii este o condiţie obligatorie. Căpitanul Ion Odainic, şeful sectorului Poliţiei de Frontie-ră Toceni, ne relată un caz de conlucrare a celor două părţi, destul de elocvent:

Într-una din zilele de pri-măvară, pe la chindii, un vâ-nător se întorcea de la terenul său de pământ, când observă un individ suspect. Imediat a telefonat la Poliţia de Frontie-ră, fiind aproape de un pichet. Nu zăbavă, grupul operativ l-a reţinut pe un locuitor al raio-nului Cahul, care intenţiona să

treacă ilegal frontiera pentru a ajunge… în Italia, la muncă. Asemenea cazuri de conlucra-re sunt mai multe, spune dl căpitan, dar avem şi exemple, când patrula noastră a venit în ajutorul vânătorilor, mai ales

când era vorba de braconieri.Ştiind că undeva — pe

aproape se deplasează patrula, ne simţim mai în siguranţă, spune vânătorul Sergiu Cioa-rec. Unde mai pui că pe aici, în preajma zonei de frontieră, este şi mai mult vânat, fiind mai puţini „oaspeţi nepoftiţi“.

Desigur, spune Sergiu Pla-

relAţii

Prietenoşi în zona de frontieră

ton, trebuie să recunoaştem cu mâna pe inimă, nu-i uşor să fii mereu disciplinat, să nu te de-dai ispitei de a ocoli sau încălca măcar câtuşi de puţin reguli-le. Dar aici noi suntem mereu monitorizaţi şi trebuie să res-pectăm Regulamentul stabilit pentru zona de frontieră, unde vânatul, pescuitul, recoltarea materialului lemnos şi altele se desfăşoară, oarecum, altfel decât în alte sectoare. Se cere preavizarea şefului de sector al Poliţiei de Frontieră despre ieşirea la vânat sau pescuit, cu prezentarea listei nominale a participanţilor, a documen-telor asupra armelor, câinilor de vânătoare, mijloacelor de transport, a certificatului de port-armă, a fişei de recolta-re, permisului ş.a. Dar şi mai drastice sunt cerinţele pentru persoanele care nu au domici-liu în localitate, dar îşi anunţă participarea la vânat. În plus, vânătoarea în zona de frontieră este permisă doar în perioada zilei, spre deosebire de pescuit, la care este voie 24 din 24 ore, tot însă cu permisiunea Poliţi-ei de Frontieră. Nu se permite vânătoarea mai aproape de 500 metri de la hotarul de stat, din care cauză mai apar unele di-vergenţe, căci Prutul şerpuieşte şi dacă urecheatul, urmărit cât-va timp de vânători, o rupe la fugă spre râu, ce-i de făcut?

…Înainte de a ieşi la vână-toare, membrii colectivului vin la sectorul Poliţiei de Frontieră, unde ofiţerii le mai amintesc o dată regulile de securitate, re-stricţiile impuse de lege. Dar cum altfel? Altfel nu se poate.

ION DOMENCO

Doar o rugăminteStimaţi colegi, dragi vânători şi pescari, după cum ştiţi, anul 2015, care şi-a început numărătoarea, este

un an jubiliar — se împlinesc 140 de ani de la fondarea Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldo-va. Pornind de la importanţa evenimentului, venim către dumneavoastră cu rugămintea de a expedia pe adresa redacţiei diferite poze de epocă ce reflectă, într-o formă sau alta, parcursul ortacilor de altădată, care au făcut istorie prin activitatea lor, transmiţând tradiţiile şi obiceiurile din generaţie în generaţie. Cele mai reuşite dintre ele vor fi publicate în revista VPM şi postate pe site-ul Societăţii.

După ce scanăm pozele, vi le returnăm. În cazul în care le aveţi deja scanate, ne vom bucura dacă le veţi expedia pe e-mail-ul redacţiei.

Adresa noastră: str. Şipotelor 2, Chişinău; e-mail: [email protected]; tel/fax: 022242027; 067660227 REDACţIA VPM


tehnici de vÂnătoAre


Ce reprezintă vânătoarea cu gonaşi?

Vulpea, ca şi oricare vânat onorabil, evită pe toate căile orice întâlniri cu omul. Un simplu turist sau culegător de ciuperci puţin probabil să dea ochii cu roşcata: de îndată ce-i aude sau îi simte, vulpea o ia la sănătoasa fără ezitare. Vânătorii au învăţat o stratagemă eficientă, bazată pe precauţia proverbială a vulpii. Scopul este impune-rea vulpii să fugă în direcţia în care stau vânătorii de pândă cu puşca în mână.

Iată cum se întâmplă toate în realitate. Vânătorii aleg locul, spre exemplu, o pădu-rice nu prea mare, pe care o pot cutreiera efectiv 5–12 persoane. Vânătorii se împart în câteva echipe a câte 2–5 oameni. Aces-tea se îndreaptă spre păduricea în care, prin presupunere, se pot afla vulpi. Doi vână-tori stau la intrarea în pădure, aşteptând momentul în care vulpea va ieşi din desiş. Echipele de vânători vin una în întâmpina-rea alteia, strigând aiurea şi speriind astfel vulpea. Rutele alese de echipele vânătorilor sunt planificate astfel ca vulpea alertată să nu poată scăpa de întâlnirea cu gonaşii, decât doar să fugă în direcţia în care stă la pândă perechea de ţintaşi, misiunea cărora este să ţintească corect şi să nu rateze.

Unde trebuie căutată vulpea?

Adevărul pur este că vulpea trăieşte în pădure, însă, ar fi o greşeală să intrăm în pădure pentru căutarea ei. Mai întâi de toate, n-o vom găsi. Mai apoi, există locuri mai promiţătoare pentru a vâna vulpea cu gonaşi. Spre exemplu, fâşiile de pădure de lângă terenurile agricole.

Vulpea este un oaspete frecvent în câmp, ar avea sens s-o căutăm acolo, mai

ales dacă în apropiere se află vreo pădu-rice. Pe parcursul zilei vulpile fac vizite repetate în terenurile deschise pentru a prinde şoareci şi iepurii de câmp care se ascund în zăpadă, noaptea, însă, dosindu-se în pădure.

Am menţionat deja că pentru vână-toare este bine să alegem păduri nu prea mari. Dacă aţi depistat în câmp urme sau excremente de vulpe, iar alături este situ-

ată o pădurice, să ştiţi că în acel loc găsiţi şi vulpi.

Arme şi cartuşe

Vulpea este un animal precaut şi atent. În plus, foarte ager. În cele mai dese cazuri vulpea este ochită de vânători de la o dis-tanţă considerabilă — 70–100 de metri. De aceea, este preferabilă o armă cu ţeavă lisă, decât una ghintuită. La fel, alegem cartuşe cu diametrul de 7,6 mm.

Unii vânători utilizează alice. Alegem alice mari: de la nr. 0 şi mai sus. Împuşcă-tura cu alice nu este la fel de violentă, pre-cum e cea cu glonte, însă are o suprafaţă de lovire mai mare.

Vânătoarea

Observând urme de vulpe în câmpul înzăpezit, putem trece la planificarea vâ-nătorii. Vânătorii se împart pe echipe şi ocupă „numerele“ lor — sectoarele care blochează ieşirea vulpilor din pădurice. Doi ţintaşi rămân în câmp. Dacă acţiuni-le vânătorilor sunt bine gândite şi corecte, vulpile vor apărea anume pe direcţia ţin-taşilor.

Aşadar, la comandă, grupul de vână-tori începe mişcarea spre adâncul păduri-cii, strigând totodată.

Vânătorii aşteaptă în câmp, când din pădurice va ţâşni vulpea. Acest moment este foarte important. Vulpea iese din masivul forestier în mare viteză, cam în-totdeauna la o distanţă considerabilă de la vânători şi este foarte dificil să dobân-deşti vânatul în acel moment. Însă vulpea nu poate fi lăsată să plece. A doua şansă poate să nu mai apară. Vulpea va ocoli pă-duricea şi va fugi pe la spatele gonaşilor. În acest caz, toată acţiunea a fost întreprinsă în zadar. Vulpile, apropo, sunt animale în esenţă solitare (cu excepţia perioadei de reproducere) şi dacă aţi scăpat una, apoi nu aveţi prea multe motive să credeţi că alături se plimbă şi a doua. Astfel, vână-toarea ia sfârşit, vânătorii cu toţii pleacă spre casă.

Focul de armă trebuie efectuat cu pre-cizie şi fără grabă. Dacă vulpea a fost de-pistată la timp, vânătorul, de regulă, are timp să ochească şi să tragă fără a se pre-cipita. Şi chiar să tragă repetat. Vulpea nu are imunitate la rana produsă de glontele din arma ghintuită şi devine neapărat tro-feul unui ţintaş calculat.

hTTP://OxOThIk.RU

VULPEA, îN POFIDA OPINIEI îNCETĂţENITE LA NOI, NU ESTE UN ANIMAL ChIAR ATÂT DE RAR îNTÂLNIT PE ACESTE MELEAgURI. îN UNELE LOCALITĂţI NUMĂRUL VULPILOR ESTE ChIAR ExCE-SIV. ACOLO, ELE SUNT ATÂT DE MULTE CĂ, DE RĂUTATEA LOR, SE îMPUţINEAzĂ POPULAţIILE ALTOR ANIMALE LOCALE, ALE IEPURELUI, SPRE ExEMPLU. DE ACEEA, VÂNĂTOAREA DE VULPI NU DOAR CĂ ESTE ADMISIBILĂ, DAR ŞI STRICT NECESARĂ UNEORI. ExISTĂ MAI MULTE PRO-CEDEE DE VÂNARE A VULPII: CU CÂINI DE VIzUINĂ, CU CÂINI gONITORI ETC. îN PREzENTUL ARTICOL, îNSĂ, NE VOM REFERI LA CEL MAI „COLECTIV“ PROCEDEU DE DOBÂNDIRE A VULPII — CEL CU gONAŞI, CÂND CÂINII îNTR-ADEVĂR NU SUNT NECESARI. îN SChIMB, LA VÂNĂTOAREA CU gONAŞI ESTE INDICAT SĂ AI ALĂTURI PRIETENI ŞI ORTACI PRICEPUţI, DEOARECE ACEST TIP DE VÂNĂTOARE ESTE UNUL DE EChIPĂ.


Potrivit reprezentanţi-lor SVPM şi ai Institutului de Zoologie al AŞM, şacalul este prezent activ în ecosistemul Republicii Moldova de apro-ximativ 7–8 ani, mai ales în regiunea de sud. Pentru pri-ma dată, prezenţa şacalului la frontiera noastră a fost atestată pe 13 martie 1998 de Nicolai Rojenko, colaborator al Cate-drei de Zoologie a Universi-tăţii Naţionale din Odesa, pe autostrada Odesa-Reni, între satele Maiaki, raionul Beleaev-ka, şi satul Palanca (Republica Moldova). Rojenko a găsit hoi-tul unui şacal, pierit sub roţile transportului în trecere. Mai târziu, zoologul a studiat răs-pândirea şacalului în regiunea Odesa şi, în special, particula-rităţile pătrunderii acestuia în Ucraina. Iniţial, în delta râului Nistru au fost depistate două perechi de animale. Una dintre femele a fătat în anul 1998, iar cealaltă a pierit. Putem presu-pune că, din acest moment a început procesul de formare a focarului sud-estic al speciei, care exercită influenţe asupra ecosistemelor sudice. Potrivit oamenilor de ştiinţă din Ucrai-na, în prezent, în regiunea Odesa locuiesc cel puţin 70 de şacali, atestaţi în raioanele Be-leaevka, Chilia, Reni, limitrofe cu Republica Moldova. Specia se răspândeşte în mod activ în

raioanele de sud ale Republicii Moldova, situate de-a lungul râului Nistru (Ştefan Vodă, Căuşeni, Anenii Noi), precum şi în raioanele Basarabeasca, Cimişlia, Taraclia, învecinate cu Ucraina, în care din anul 2008 prezenţa şacalului a fost înregistrată în mod repetat de colaboratori ai SVPM.

Astfel, pe teritoriul gospo-dăriei cinegetice a SVPM din satul Olăneşti, raionul Ştefan Vodă, în octombrie 2011, în timpul vânătorii de fazani a fost împuşcată o femelă de şacal în vârstă de 6–8 ani, bine hrănită. În 2013, pe teritoriul gospodări-ei, au fost dobândiţi deja 4 şacali (2 femele, 2 masculi cu vârste de 2–3 ani). În 2014 au fost îm-puşcaţi un mascul în satul Pa-lanca şi o femelă în satul Răscă-ieţi, alţi doi masculi — în satele Olăneşti, Crocmaz din raionul

Ştefan Vodă. Apariţia unor po-pulaţii de şacal din primele zile a fost însoţită de atacuri asupra păsărilor de curte şi vitelor do-mestice. În toamna anului 2012, la stâna de lângă satul Răscăieţi au fost masacrate 17 oi. Atacuri asupra animalelor domestice au fost înregistrate recent şi în alte zone, situate în văile râuri-lor Nistru şi Prut, dar nu putem afirma cu deplină certitudine, dacă este vorba de şacali, lupi sau câini sălbăticiţi.

Concomitent cu apariţia focarului sud-estic de habitat al şacalilor, putem vorbi despre formarea focarului sud-vestic (Cahul, Cantemir, Leova), zona

de habitat cuprinzând lunca râ-ului Prut. În anii 2010—2013, în timpul vânătorii la păsările de apă şi pescuitului pe râul Prut, mulţi membri ai SVPM au întâlnit şacali. În prezent, şacalii s-au extins şi în zona centrală a ţării (Hânceşti şi Ungheni).

Cauzele extinderii arealu-lui şacalului nu le cunoaştem. Probabil, acest fenomen este determinat de protecţia înde-

îN ULTIMII ANI, îN REPUBLICA MOLDOVA PUTEM OBSERVA APARIţIA şacalului ordinar (CAnis AUreUs) — O SPECIE NOUĂ PENTRU FAUNA NOASTRĂ. OBSERVAţIILE ŞTIINţIFICE CONFIRMĂ FAPTUL CĂ UNELE ExEMPLARE AU FOST VĂzUTE îN ANII '50 îN zONA SOROCII, DAR ACESTEA NU AU FORMAT POPULAţII PERMANENTE.

ZoofAunA dicţionAr

Cuvinte şi expresii vânătoreşti

Continuare din nr. 12, 2014

danie, pl. danii. (Ist.) 1. Moşie donată. 2. Pământ de dar. Ştefan cel Mare, după ce zidea o mănăstire sau un schit, le făcea d a n i e păduri şi şesuri de fâneaţă, bălţi şi gârle cu peşte, moşii întregi pentru a le stăpâni şi a le strânge roadele (M. Costăchescu). Pe vremuri, când părinţii le făceau d a n i e părţi de moşie feciorilor, le dă-deau şi câte o palmă pentru ca să ţină minte hotarele şi ca să nu uite să le lucreze (rev. „Ca-lendarul sătenilor”, 1907).

dâlmă, pl. dâlme. 1. Ridică-tură de teren mai mică decât dealul. 2. Mică înălţime de te-ren cu vârf rotunjit. Vânătorii, cu toţi gonaşii lor, după ce ridi-cară o d â l m ă împădurită, ni-meriră în faţa unei întinderi de pământuri cu mirişti şi răzoare îmburuienite care, după păre-rea lor, trebuiau să dosească şi culcuşuri de iepuri (C. Hogaş).

deltă, pl. delte. Zonă inun-dabilă, cu lacuri şi bălţi, cu de-puneri de mâl şi nisip, la vărsa-rea în mare a unor fluvii şi râuri. În d e l t ă , printre sălciile dese şi foltanele de stuf, îşi purtau la vale apele multe gârle şi pâraie (L. Şeptiţchi). La asfinţit cerul se făcu roşu ca para, ardea d e l t a Dunării (P. Boţu).

Dr. hab. ANATOL EREMIA

Răspândirea şacalului la noi

lungată a speciei în unele locuri şi reducerea presiunii vânătorii — în altele. Principalele habi-tate ale şacalilor sunt malurile apelor cu stufăriş şi păpuriş, cu arbuşti spinoşi şi denşi. Numă-rul total de şacali în Republica Moldova este necunoscut. În-cepând cu anul 2015, persona-lul SVPM deopotrivă cu savan-ţii de la Institutul de Zoologie al Academiei de Ştiinţe a Mol-dovei planifică activităţi cine-getice pentru a studia habitatul şacalilor şi impactul acestora asupra ecosistemului ţării.

OLEg CIOCOI


exigenţe

Echipament pentru vânătoarea de iarnă

Vânătorii care acţionează în condiţiile unor temperaturi joase (sub –15°C) se confruntă cu probleme ce nu apar, de regulă, la o vână-toare obişnuită. Abilităţile de bun ţintaş şi reacţia neordinară, la fel, experienţa bogată de vânător pot deveni inutile dacă vânătorul nu este pregătit să înfrunte toate greutăţile pe care le cauzează gerul năprasnic. Practicaţi exerciţii de tir la distanţe lungi din arme cu ţea-vă ghintuită în orice condiţii atmosferice.

Printre alte particularităţi care influenţează precizia ti-rului din armă merită atenţie aparte impactul gerului. Este important să ştim cum reacţi-onează muniţiile la frig, cum funcţionează nodurile şi me-canismele armei, ce materiale lubrifiante trebuie aplicate în condiţiile temperaturilor joase. Dacă în timpul vânătorii arma s-a răcit, ţineţi-o la frig. Urcând în maşină ca să vă încălziţi, nu luaţi arma cu sine, deoarece la cald pe toate piesele metalice se va forma condensat, iar la frig apa va îngheţa imediat.

La ger, lubrifianţii se trans-formă într-un jeleu. Surplusul consolidat de unsoare poate rezulta funcţionarea încetini-tă a percutorului şi reducerea forţei de lovire a capsei cartu-şului. Evitaţi ungerea excesivă cu lubrifiant, mai cu seamă, a mecanismului de percuţie şi a arcului de luptă. Dacă s-a lă-sat un ger puternic, recomand prelucrarea armei cu un strat subţire de valvolină, în loc de unguent consistent.

Dacă la vânătoare vă puneţi de obicei ochelari obişnuiţi sau întunecaţi, foarte potriviţi în zile însorite, apoi apar noi pro-bleme.

Ochelarii creează pe ger

multe probleme, deoarece se aburesc şi îngheaţă mai repede decât înălţătorul optic. Dacă gerul este extrem de aspru, e practic imposibil să eviţi abu-rirea ochelarilor, de aceea este cazul să vă puneţi pe cap o ca-gulă cu tăieturi pentru ochi. Există două soluţii. Prima, un petec de pânză curată, mai bine, de bumbac. Altă variantă bună sunt lentilele de contact de unică folosinţă. De regulă, nu folosesc lentilele, dar în ase-menea situaţii recurg la ele.

Dacă îngheaţă mâinile

Când degetul arătător mult timp se atinge de metalul tră-gaciului, el va îngheţa oricum, va pierde sensibilitatea şi mo-bilitatea sa.

Problema îngheţării dege-telor poate apărea aproape ime-diat după încărcarea armei pe ger. Armele care se încarcă cu cartuşe unul câte unul (cartuşe artizanale), necesită mişcări cu degete goale, când trebuie să luaţi cartuşele unul câte unul şi să le introduceţi în cameră.

În rucsacul de vânătoare, mai cu seamă dacă aventura este programată pentru câteva zile, este bine să puneţi diferi-te haine utile pentru acţiuni în

orice condiţii. Se poate întâm-pla să staţi culcat aproape ne-mişcat pe zăpadă câteva ore în şir, aşteptând momentul opor-tun ca să trageţi în vânatul apă-rut prin surprindere. De aceea, îmbrăcaţi-vă cu rezervă, atâta doar că în timpul deplasării spre locul de destinaţie scoa-teţi-vă hainele calde şi purtaţi-le în rucsac.

Este cazul să vă puneţi pe cap ceva mai potrivit, mai cu seamă, dacă bate vântul. În acest sens, o glugă este mai potrivită decât o căciuliţă îm-pletită.

Încălţămintea nu trebuie să fie strâmtă. Cele mai bune rezultate le asigură pâslele cu tălpi de cauciuc. Pentru co-moditatea deplasării tăiem din spate carâmbii pâslelor sub un unghi de 45 de grade, iar vârful şi partea inferioară a pâslelor (20 cm de la tălpi) este opor-tun să le prelucrăm cu spray pe bază de silicon, care îi imprimă proprietăţi hidrofuge. Pâslele tăiate nu rod picioarele în tim-pul mersului.

Hainele. Cele mai potrivite sunt combinezoanele izolante sau pantalonii călduroşi cu sin-tepon în îmbinare cu o scurtă caldă şi lungă de iarnă. Eu re-comand să vă alegeţi un com-

binezon din materialul „Gore-Tex“. Hainele confecţionate cu ajutorul acestei tehnologii pro-gresive sunt extrem de comode şi apără bine de apă şi vânt.

Ciorapii trebuie să fie îm-pletiţi din fire groase de lână. Putem îmbrăca două perechi, deasupra cărora îmbrăcăm un ciorap mare sintetic, pentru a preveni roaderea tălpilor.

Mănuşile. Protecţia mâini-lor este o sarcină importantă. Are sens să aveţi două perechi de bumbac sau mănuşi de piele şi de blană. Mănuşile cu un de-get sunt perfecte pentru a pro-teja mâinile atunci când aştepţi mult timp vânatul în ambusca-dă. Este bine să fie tăiat vârful degetului arătător al mănuşii pentru o sensibilitate sporită.

Câte ceva util

Când veţi sta culcat pe ză-padă, căldura corpului va topi zăpada şi îmbrăcămintea se va uda, veţi îngheţa şi veţi pierde forma fizică. În această situa-ţie poate fi de folos o peliculă groasă armată (100х170 cm) de lungimea corpului. Puteţi aşterne un covoraş din poliu-retan, dar el este mai comod atunci când amenajaţi o poziţie de lungă durată.


Primul procedeu îl asigură substanţe-le chimice. Ele îmbibă firele de pânză şi le fac impermeabile, însă rămân neumplute spaţiile dintre firele materialului. Cu sub-stanţe chimice sunt prelucrate pânzele mai dense, drept care sporeşte rezistenţa acestora la flăcări. Un cort bine întins din pânză impregnată cu unghiul de înclinare a acoperişului nu mai mic de 35 de grade nu dă drumul la apă. Dacă, însă, lucrurile care se află în cort se ating de pânza cor-tului, apoi apa pătrunde prin pori şi pânza se udă. La fel, putem prelucra, frânghiile (coardele) cortului, pentru ca acestea să nu se ude şi să nu putrezească.

Al doilea procedeu este îmbibarea pânzei cu substanţe uleioase şi de consis-tenţă ceroasă, care umplu toate spaţiile. În rezultat, pânza devine absolut impenetra-bilă pentru apă şi aer, dar, totodată mai grea şi mai inflamabilă, iar la frig — mai puţin flexibilă. Scânteile care nimeresc pot provoca un incendiu. Unui asemenea pro-cedeu de impregnare sunt supuse pânzele utilizate mai mult pentru podeaua cortu-lui, căptuşeala interioară a sacului de dor-mit, a genţilor, uneori, a rucsacurilor.

Al treilea procedeu, intermediar, este impregnarea cu amestecuri ce conţin clei de peşte sau lemnos, ori cazeină. În rezul-tat, pânzele devin etanşe şi bune pentru a confecţiona din ele atât haine şi corturi, cât şi podele uşoare (spre exemplu, reţeta cu clei lemnos).

În timpul impregnării în amestec trebuie să fim atenţi ca să se îmbibe toată pânza. Soluţia spumoasă este pregătită în apă fierbinte, săpunul este în preala-bil tăiat bucăţi mici şi fărâmiţat. Toate componentele chimice sunt mărunţite şi trebuiesc di-zolvate complet. Apa nu trebuie să conţină amestecuri minerale substanţiale. Impregnarea prin

procedee chimice este urmată de proce-dura uscării, după care rămâne o urmă albă care este spălată apoi de ploaie sau se ştrege în procesul manipulării. Se reco-mandă să ungem cusăturile corturilor cu clei pentru cauciuc. Pentru impregnarea corturilor pot fi aplicate soluţii mai puţin concentrate, decât pentru haine. La pregă-tirea soluţiilor în benzină, terebentină etc. este utilizată o baie exterioară (în timpul impregnării, pentru ca amestecul să nu se răcească, în baia exterioară turnăm apă fierbinte). În loc de parafină putem utiliza lumânări obişnuite.

Amestecuri cu substanţe chimice uşor accesibile

Dizolvaţi 500 g de săpun de rufe dat prin răzătoare în 5 litri de apă fierbinte. Pânza o îmbibăm bine, o scurgem uşor. Fără a usca pânza, adăugăm în soluţie 500 g de alaun (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu), iar dacă dorim o îmbibare mai sigură — 1000 g). Uscăm fără a o scurge.

Dizolvaţi 450 g de săpun de rufe dat prin răzătoare în 4,5 litri de apă fierbinte, adăugăm 250 g de sodă de rufe şi 450 g de praf de colofoniu. Procedura de prelucrare este identică.

Unul dintre cele mai simple şi efici-ente procedee care asigură rezistenţa la foc, este considerată impregnarea cu alaun şi zahăr de plumb (acetat de plumb). Într-un vas, în 3 litri de apă sunt dizolvate 150 g de zahăr de plumb, în alt vas de acelaşi volum — 150 de g de alaun obşnuit (sau încă o variantă — câte 75 g de aceste produse la aceeaşi cantitate de apă). Apoi aceste so-luţii sunt lăsate să se limpezească şi, după eliminarea sedimentelor, sunt amestecate. Preparatul trebuie să se limpezească câteva ore, iar când se va face străveziu, trebuie turnat în alt vas, fiind astfel separat de sedi-mente. În acest lichid pânza trebuie muiată timp 24 de ore, iar apoi uscată fără stoarce-re. Deoarece soluţia este otrăvitoare, vasele trebuiesc fierte şi spălate minuţios.

Amestecurile uleioase şi parafinice

În 2 l de benzină (încălzită într-o baie de apă) dizolvăm 300 g de parafină, 300 g de vazelină, 100 g de glicerină. Mu-iaţi pânza în soluţia fierbinte pentru 25-30 min. În timpul impregnării şi uscării tre-buie protejată de foc.

1 kg de ulei de in şi 200 g de parafină sau ceară le încălzim la foc până la dizolva-re. Încălzind în permanenţă acest amestec, neatingând temperatura de fierbere, cu o pensulă lată ungem cusăturile cortului, iar apoi îl uscăm.

7,5 kg de ulei de in şi 300 de g de cea-ră (sau 2,450 kg şi 80 de g) fierbem 2 ore.

Amestecul este destinat pentru im-pregnarea pânzei groase de cort.

Pentru ca pâsla să devină impenetrabilă pentru apă, pre-gătim un amestec din 70 de g de ulei de in, 70 g de gaz lampant, 30 g de terebentină şi 10 g de ceară, îl încălzim într-o baie de apă, iar apoi aplicăm un strat subţire de amestec pe pâslă şi facem ca aces-ta să se îmbibe bine. Pâsla trebuie uscată destul de mult timp. NU se recomandă să aplicăm gaz lampant sau galazolină pentru impregnare, deoarece pâlsa îşi pierde elasticitatea.

Abc-ul vÂnătorului

Cum facem pânza impermeabilă

ATâT HAINELE, CâT ŞI CORTURILE TURISTICE NECESITă IMPRegnAReA Cu SuBSTAnţe SPeCIAle. EXISTă TREI PROCEDEE DE PRELUCRARE A MATERIALELOR PENTRU A PROTEjA OBIECTELE RESPECTIVE.


1. Tirul de la mare distanţă este o eroare frecventă şi serioasă, deoarece chiar dacă ţintaşul face totul cum se cuvine, rezultatele lipsesc şi vânătorul ne-experimentat începe a

căuta nod în papură, schimbând ceva în siste-mul de ochire şi, astfel, doar agravând situaţia.

2. Ochirea prea în-delungată permite vâ-natului să iasă din raza unui foc rezultativ şi apare riscul că vânăto-rul va întoarce ţevile în direcţia ortacului vecin.

3. Dacă ţintaşul ţine două degete pe trăgaciuri, nu este exclusă probabili-tatea unui foc întâmplă-tor din a doua ţeavă.

4. Blocarea puştii în timpul tirului.

5. Apăsarea prea bruscă pe trăgaci se sol-dează cu tir sub ţintă.

6. Picioarele poziţio-nate prea larg în timpul tragerii privează ţinta-şul de posibilitatea de a întoarce brusc corpul.

7. Tirul cu înălţăto-rul ridicat.

8. Tirul dintr-o po-ziţie neechilibrată se poate termina cu că-derea ţintaşului, foarte neplăcută fiind mai ales căderea din barcă.

9. Tirul cu puşca ţinută doar în mâini, când ţintaşul nu întoar-ce întregul corp în di-recţia ochirii, de regulă se soldează cu rateuri.

10. Arma purtată într-o mână în timpul vânătorii din mers în-seamnă în momentul apariţiei vânatului — timp pierdut pentru a pune puşca la umăr. Arma trebuie purtată cu ambele mâini, cu ţevile în jos sau în sus.

11. Tirul febril (fără ochire) asupra ţintei apărute pe neaşteptate.

12. Tirul asupra ţintei care nu a apărut încă.

13. Focul deschis asupra cârdului se sol-dează cu rateuri şi pă-sări rănite. Doreşti să

nimereşti — ţinteşte în-tr-o singură pasăre.

14. Când arma nu e strânsă la umăr, vânăto-rul se alege garantat cu o vânătaie pe umăr şi pe obraz.

15. Dacă garda bate

în degetul mijlociu — încărcătura este prea puternică sau arma este slab strânsă de umăr. Oricât de bună ar fi arma, trebuie să te de-prinzi cu ea, s-o simţi.

Măiestria vine cu tim-pul. Antrenaţi-vă acasă. Începeţi cu poziţia co-rectă. Închipuiţi-vă că aveţi vânatul în faţă. Po-

ziţionaţi-vă picioarele la lăţimea umerilor sau pu-ţin mai larg. Poziţionăm piciorul stâng puţin mai în faţă, cu vârful înainte, iar pe cel drept îl lăsăm mai în spate, cu vârful în dreapta. Masa corpu-lui o trecem pe piciorul stâng (stângacii au po-ziţie inversă). Încercaţi de câteva ori să ridicaţi arma, să ochiţi. Vână-torii ochesc cu ochiul drept, cu cel stâng, cu ambii ochi. Pentru a sta-bili care ochi este cel de comandă, procedăm în felul următor. Ridicaţi arma la umăr, alegeţi o ţintă îndepărtată nemiş-cată, fără a miji ochiul stâng. Acum închideţi ochiul stâng; dacă căta-rea a rămas pe loc, apoi ochiul de comandă este cel drept, iar dacă s-a deplasat lateral, ochiul de comandă este cel stâng.

Vânătorii ţin arma în timpul tirului în mod diferit, iar noi recoman-dăm s-o faceţi în felul următor. Punem arma la umăr, mâna dreaptă

strânge gâtul patului, cu stânga ţinem ulucul puştii, iar degetul arătă-tor atinge trăgaciul. Pa-tul armei trebuie să fie

strâns de umăr, pentru anihilarea forţei recu-lului în timpul tragerii. Mâna stângă trebuie ţinută mai departe de trăgaci. Dacă mutăm mâna mai spre capătul ulucului, manevrarea puştii devine mai uşoa-ră, în genere, arma va părea mai uşoară. La fel, în această poziţie este mai uşor să ţii cătarea în stare nemişcată. Mâna dreaptă, îndoită în cot, trebuie poziţionată pa-ralel cu pământul, la un nivel cu umărul sau puţin mai sus. În timpul ochirii cătarea este su-prapusă cu înălţătorul. În cele mai dese cazuri tirul este efectuat anu-me în acest mod. Este posibil de a trage cu înălţătorul deschis, dar numai în cazul în care puşca după caracteris-ticile sale tehnice nu trage în sus. Tirul cu înălţătorul deschis poa-te fi recomandat doar asupra păsărilor care se îndepărtează în zbor. Dacă raţa stă pe apă, vânătorul va trage în

direcţia liniei de plutire. La distanţe mai mari, se recomandă ridicarea că-tării mai sus.

V. SUgROBOV

instruire

Învaţă din greu, vânează uşor


tehnicA securităţii

Vom prezenta succint re-gulile generale ale tehnicii securităţii în procesul mani-pulării armelor şi a muniţii-lor.

1. Vânătorul trebuie să cu-noască bine construcţia, starea de funcţionare a mecanismelor armei sale.

2. Se admite doar exploa-tarea armelor funcţionale. O atenţie deosebită trebuie acor-dată mecanismului de închi-dere, oscilaţiei ţevilor, meca-nismului de declanşare şi de siguranţă. Din experienţa pro-prie, ştiu bine, că mecanismul de siguranţă nu asigură sută la sută protecţie în eventualitatea unei împuşcături întâmplătoa-re.

3. Arma trebuie încărcată pe terenul de vânătoare ne-mijlocit, unde este concepută exploatarea armei, iar potrivit legilor europene, doar înainte de împuşcătură.

4. Vânătorul trebuie să acorde o atenţie deosebită puştii în timpul depăşirii ob-stacolelor, hăţişurilor, tufişuri-lor. Pe timp de iarnă, omul cu puşca trebuie să se convingă că în ţevi nu a nimerit zăpadă, pământ etc. Un foc din această armă se poate solda cu umfla-rea ţevilor şi chiar explodarea lor, producând astfel efecte cu final tragic. Pentru aceste ca-

zuri trebuie să avem cu sine o vergea de armă.

5. Este inadmisibil ca, pro-tejând ţeava de pătrunderea zăpezii, apei, murdăriei, să o astupăm cu cârpe, tifon, do-puri etc., deoarece în vâltoarea vânătorii ţeava va exploda.

6. Arma încărcată nu tre-buie ţinută de ţeavă, vânătorul nu trebuie să-şi permită să se sprijine în puşcă; în teren nu se admite verificarea gheţii cu puşca, doborârea animalelor rănite cu patul armei.

7. Nu scoateţi puşca din luntre sau maşină, trăgând-o de ţevi.

8. După cădere este nece-sar de a examina imediat ţe-vile.

9. În timpul încărcării car-tuşelor nu amestecaţi prafurile de puşcă. Una şi aceeaşi marcă de pulbere poate necesita do-zare diferită. În timpul încăr-cării cartuşelor fumatul este interzis.

10. Nu se admite forţarea dopurilor de câlţi cu ciocanul, nu ermetizaţi tubul cu plasti-lină (reţeta de turnare a tubu-rilor: 50% ceară + 50% colofo-niu). Această componenţă şi vara nu se va topi, nici iarna nu va crăpa, şi pentru ţeavă este inofensivă.

11. Țeava puştii nu trebu-ie niciodată îndreptată spre

oameni sau animale do-mestice.

12. La vânătoarea de iepuri, vânătorul deseori poartă arma de-a cur-mezişul pe umeri, ba pe un umăr, ba pe altul, sau o poartă pe mâna îndo-ită din cot etc. Aceste deprinderi se pot solda cu neplăceri. Arma tre-buie totdeauna purtată lipită de corp şi ţinută la 45 de grade în raport cu suprafaţa solului.

13. Uneori, când se udă hainele, vânătorii sunt nevoiţi să le usu-ce la rug. Nu uitaţi să scoateţi muniţiile din buzunare.

14. Este interzis a trage în direcţia din care se aude gălăgie, foşnete, fără a ţine în vizor o ţintă desluşită precis.

15. Cu o zi până la vânătoarea de copi-tate este contraindicat consumul de alcool, utilizarea produselor cosmetice. În timpul vânătorii, fireşte, sunt interzise fumatul, zar-va gratuită, până şi trosnetul de crengi sau conversaţia cu vecinii.

16. Trăgând asupra

ţintei care se află pe apă, pe pământ sau gheaţă, nu uitaţi că alicele sau glontele rico-şează.

17. Apropiaţi-vă de mis-treţul răpus de împuşcătură doar de la coadă.

18. Alegând gloanţele pentru vânătoarea de mistreţ, înşurubaţi choke-ul cilindric, iar dacă arma nu este prevă-zută cu acest dispozitiv, alegeţi gloanţele după dimensiunile canalului ţevii.

19. Până la împuşcătură şi după ea verificaţi vizual ţevile.

20. Niciodată nu luaţi cartuşe de la alt vânător. În primul rând, nu este etic, iar în al doilea rând, cartuşul îm-prumutat va fi tocmai cartu-

şul problemă. Circa 50 la sută din ţevile plesnite, pe care le-am văzut cu ochii mei, au fost deteri-orate de cartuşe luate cu împrumut.

În final, vă urez să fiţi me-reu alături de acei vânători care respectă regulile de se-curitate, le pasă de ortaci şi de ei înşişi în egală măsură. Nu strigă şi nu înjură, nu ţin nea-părat să tragă în tot ce mişcă, şi sunt darnici la sfaturi şi aju-tor prietenesc.

VLADIMIR ROjIC,armurier tel. pentru informaţii:

022242453, 079054705

Cu arma nu-i de glumit

Este binecunoscut că armele de vânătoare din orice categorie, precum şi muniţiile sunt obiecte ale unui pericol sporit. De aceea, neglijenţa, nepăsarea, în procesul exploatării armelor, sunt absolut inadmisibile. La vânătoare, ca şi în viaţa de toate zilele, ignorarea regulilor de manipulare, nerespectarea tehnicii securităţii se soldează cu răni grave, uneori cu final tragic. De aceea, pentru rănirea oamenilor sau decesul acestora, proprietarul armei poartă răspundere penală.


Era luna noiembrie, au dat primele îngheţuri. Itinerarele noastre vânătoreşti ne-au adus la nişte livezi, în care zeci de ani creşteau pomi de gutui. Pe acele tim-puri nimeni nu sădea gutui pe loturile individuale. Gospodinele pregăteau din gutuie o dulceaţă de să te lingi pe degete, nu alta… Frunzele galbene de gutui aco-pereau pământul cu un covor de aur, care străluceau în lumina soarelui de toamnă. Fiecare copac de gutui era împodobit cu gogoaşe galbene de aur. După primele în-gheţuri fructele erau moi şi mustoase, cu o aromă irepetabilă şi mai că nu ne rugau în voce să le aranjăm în rucsacurile noastre vânătoreşti.

Am hotărât să facem un popas. Când deodată, trecând dintr-un rând de copaci în altul, am dat cu ochii de ea. Vulpoaica fugea printre rândurile de livadă, tocmai din partea în care se afla tatăl. Fugea agale, blana ei sub razele de soare părea a fi de aur. Erau cam vreo patruzeci de paşi până la ea.

Deodată, mi-am amintit despre armă. Am smuls-o de pe umăr, cu degetele înţe-penite am tras cocoşul. Am ochit niţel cu anticipare şi arma mea a lătrat scurt.

M-am mirat când vulpea s-a oprit în loc, şi-a muşcat o dată spinarea, a sărit în sus şi a luat-o la sănătoasa spre locul în care se afla tatăl.

Cu mâinile tremurânde am deschis arma, am scos tubul şi am încărcat-o ia-răşi. În acest moment au răsunat împuşcă-turile din puşca de calibrul 20 a tatălui… L-am auzit strigându-mi că vulpea vine spre mine.

Roşcata s-a apropiat şchiopătând la distanţa unui foc de armă, oprindu-se pe câteva clipe, iar apoi continuându-şi miş-carea. În acest moment am tras din arma mea.

Vulpea a căzut pe o parte, s-a zbătut puţin şi s-a ogoit. Tata, apropiindu-se, a spus că e o vulpe tânără.

După ce a fumat, tata a jupuit-o de bla-nă. Cam târziu mi-am amintit că am un aparat de fotografiat în rucsac. Oricum, de la acea vânătoare mi-a rămas ca amintire o fotografie mică, care nu mai poate fi re-staurată…

Prima vulpe, însă, am dobândit-o de sine stătător abia peste un an. În acea zi, cu puşca de calibrul 20, ostenit peste mă-sură în urma căutării zădarnice de iepuri, îmi târam picioarele de-a lungul canalului de irigaţie.

În acele timpuri statul promova activ o politică de ameliorare a terenurilor în-mlăştinite. Tatăl şi colegii lui de vânătoare au observat că schimbările ecologice s-au dovedit a fi benefice pentru vulpile din localitate: s-au înmulţit zburătoarele, iar după vânătorile în zonă, dat fiind că ma-joritatea ortacilor nu aveau câini de vână-toare, rămâneau foarte multe păsări rănite. Ele se ascundeau în vegetaţia abundentă şi era foarte dificil, aproape imposibil, să le găseşti. În afară de păsări, în zonă mişu-nau o mulţime de rozătoare. Vulpile aveau un trai destul de decent. Ele vânau totul, în afară de iepurii, care apăreau în aceste locuri doar după strângerea recoltei, când miriştea era arată.

Aşadar, mergeam ostenit după atâtea căutări zădarnice timp de o zi întreagă, încercând să dezleg întrebarea unde oare s-au ascuns urecheaţii, când deodată am observat o mişcare în faţă. Din desiş a ţâşnit o vulpe şi a luat-o la sănătoasa prin mirişte. Până la roşcată erau cam vreo 30 de metri.

Am acţionat fără zăbavă. Am săltat arma, am ochit şi am tras. Vulpea s-a ros-togolit peste cap şi a rămas lată.

Sub impresia celor întâmplate, stau locului, retrăind acest episod emoţionant. Până la urmă am conştientizat ce noroc vânătoresc am avut. După aceasta alerg la vulpe. Stau şi admir tăcut trofeul meu…

În gânduri, revin la acele timpuri, dar se mai întâmplă să şi vânez în locurile co-pilăriei şi adolescenţei mele. Ce-i drept, cam rare sunt aceste vânători.

În orăşelul nostru muncitoresc erau mulţi vânători — în fiecare familie creş-teau câţiva copii. Puştile de vânătoare se vindeau în magazinele săteşti, iar odată cumpărată, arma era atârnată la un loc de cinste pe un cui, bătut în perete. În toţi cei douăzeci de ani de viaţă în casa părinteas-

O vânătoare de pomină!


De obicei, pentru a deveni un bun vâ-nător trebuie să ai şi nişte calităţi înnăscu-te. Iar Valeriu Staver a descoperit că găseşte uşor ţinta încă de pe băncile şcolii, atunci când împuşca din arme pneumatice.

Astăzi, împreună cu cei 22 de vânători din echipa sa, colindă împrejurimile satu-lui Ghidighici. În funcţie de ce este permis să vânezi — păsări sau animale sălbatice — pornesc laolaltă în căutare. Fauna din zonă este una relativ bogată, de aceea pot merge în căutarea prepeliţelor, porumbeilor, faza-nilor sau a iepurilor, vulpilor, mistreţilor.

„Legea de aur a unui adevărat vânător este faptul că, atunci când revii în câmp sau pădure, să nu ţinteşti în tot ce-ţi ni-mereşte în cale. Data viitoare, când revii cu echipa, trebuie să ai ce vâna!“ — spu-ne Valeriu Staver. „Dacă scopul nostru ar fi să ne umplem frigiderele de acasă, atunci, credeţi-mă pe cuvânt, curând nu vom mai vedea fazani, iepuri, numărul cărora şi aşa s-a redus simţitor. De obicei, ne limităm la o friptură, dacă e vorba de un iepuraş sau mistreţ, şi la ciorbe, atunci când dobândim fazani sau porumbei. Avem şi secretele noastre la preparat. Carnea proaspătă nu necesită multe mi-rodenii. La gătitul fripturii utilizăm doar ceapă, sare, piper, usturoi, frunze de da-fin, pătrunjel. Şi atât! Când facem ciorba, punem multă ceapă, piper roşu, usturoi, morcov, câţiva cartofi, pătrunjel.“

Vânătorul de la Ghidighici e de părere că tare gustoase sunt fripturile şi ciorbele gătite la natură.

Totodată, în colectiv, fiind respon-sabil de lupta cu braconajul, anul întreg verifică situaţia din împrejurimile satului. După ce este cosit grâul, apar braconierii, care vânează tot ce le iese în cale, majori-tatea dintre ei neavând nici măcar permis de port-armă…

„A fost un caz când un coleg de echi-pă a fost prins la vânătoarea de fazani în preajma sărbătorilor de Paşti, exact când găinuşele depun ouăle, urmând o discu-ţie dură cu un avertisment aspru.“

Echipa lui Valeriu Staver e alcătuită din 22 persoane. De regulă, se împart în două

grupuri: ţintaşii şi gonaşii. „Cel mai dificil lucru este să vânezi un mistreţ“, ne mărtu-

riseşte vânătorul de la Ghidighici. „Acesta este sensibil la orice mişcare, are un miros bine dezvoltat. Dar odată ce ai reuşit să-l vânezi, simţi o adevărată satisfacţie.“

Arma pe care o deţine e veche, de 54 de ani. E de părere că aceasta este mult mai bună decât cele noi. „Poate oţelul, din care erau confecţionate armele vechi, era de o calitate mai bună. Asta pare a fi explicaţia.“

De altfel, vânătorii de la Ghidighici sunt echipaţi conform anotimpului. Până la căderea zăpezii, poartă camuflaje de culoare verzuie, dar după ce apare omă-tul, echipa îmbracă haine de culoare albă, pentru a fi observată mai greu de animale şi păsări.

Valeriu Staver îşi aminteşte că atunci când era copil fauna era bogată. Astăzi aceasta este mai săracă. Au fost cazuri când echipa s-a întors şi fără de vânat, dar nu se dau bătuţi şi încep din nou cu altă ocazie.

Eroul nostru ne mai spune spre final că vânătoarea nu se poate compara cu ni-mic altceva, deoarece este o metodă foar-te bună de relaxare, care-ţi redă energia şi setea de viaţă.

ADELA OUŞ

că, nu ţin minte niciun caz excepţional sau criminal cu utilizarea armei de vânătoare.

Procedeele de vânătoare de vulpi în locurile noastre erau elementar de simple. Când nu era zăpadă, vulpea era dobândită în timpul vânătorii la iepuri.

În acei ani noi urmăream adesea vulpi care dis-de-dimineaţă scotoceau prin mi-rişte şi în alte locuri în căutarea şoarecilor, dar una este să vezi vulpea, şi cu totul alt-ceva — să dobândeşti acest trofeu atât de dorit de noi, adolescenţii. Cine dintre bă-ieţi nu şi-ar fi fi dorit un asemenea trofeu splendid!

Rar de tot se mai întâmpla ca în livada cu gutui sau în pădurea de alături să sur-prindem o vulpe adormită.

Erau vânători care dobândeau vulpi cu capcana, alţii puneau laţuri. De notat că şi pe acele timpuri, ca şi astăzi, atitudinea tu-turor faţă de laţuri era vădit negativă.

Primii câini de vânătoare de soi laika, instruiţi la vulpe, au apărut la tatăl colegu-lui meu de clasă. Într-o singură zi de vâ-nătoare, în păpurişul în care s-au transfor-mat bazinele de retenţie pentru cultivarea orezului, deseori dobândeau câte două-trei vulpi…

În ultimii ani, aproape fiecare familie dispune de un automobil, astfel că majo-ritatea terenurilor de vânătoare din părţile noastre devin accesibile.

Acum „ţintaşii“ pe maşini de teren, iar pe timp de iarnă, călare pe scutere de ză-padă, dau iama în terenuri, nimicind tot ce le cade în cale. Fiind întrebaţi, răspund mândri că sunt vânători.

Vulpile, iepurii şi enoţii s-au învăţat să supravieţuiască şi în aceste condiţii, cu toa-te că după transmiterea terenurilor agricole din folosinţa de stat în cea privată condiţii-le s-au schimbat, dar nu s-au îmbunătăţit la noi. Acum prin părţile noastre este aproa-pe imposibil să dobândeşti un iepure, cu toate că după urmele pe zăpadă se vede că urecheaţii mai supravieţuiesc încă.

Vânătorii din noua generaţie trag în vulpe, în principiu, din interes pur spor-tiv, deoarece blana de vulpe nu mai este în prezent un trofeu râvnit. Pot fi număraţi pe degete cojocarii care nu au pierdut in-teresul faţă de vechea îndeletnicire, drept care blana de vulpe nu mai are valoare comercială. Cu atât mai mult, că un vâ-nător ar trebui să ştie, cum anume trebuie vulpea jupuită, iar blana — prelucrată. De aceea, tot mai des găsim în terenuri vulpi ucise şi lăsate să putrezească. Acesta este preţul atitudinii iresponsabile a unora cu puşca în spinare şi cu biletul de vânător în buzunar…

VEACESLAV MIhAILOV

portret

Vânător contemporan

îN COPILĂRIE MERgEA LA VÂNAT CU CEI MATURI, îNDEPLININD, LA PROPRIU, MISIUNEA DE gONAŞ. DEACUM îNSĂ DE 14 ANI ESTE VÂNĂTOR ChIAR EL. ACASĂ ARE ŞI TREI PATRUPEzI, CARE DE FIECARE DATĂ îI SUNT ALĂTURI, ATUNCI CÂND ARE ARMA îN MÂNĂ. DESPRE CINE ESTE VORBA? DESPRE VALERIU STAVER DIN SATUL ghIDIghICI, MUN. ChIŞINĂU.


dinAstii

Vânătorul fără glume e ca arma fără trăgaci

Lui Tudor Bolocan din Ţi-ganca, Cantemir, de ani buni îi merge vestea de om vesel, glumeţ, bancagiu neîntrecut. Ştiu despre acest lucru toţi vâ-nătorii, nu numai din comuna Ţiganca, dar şi din întreg raio-nul, căci adeseori au fost „luaţi peste picior“ de către Tudor Bolocan. Are un fel de a fi de-osebit: nu-l pricepi pe dată şi uşor, când vorbeşte serios sau când „te ia în căruţă“. Mulţişori vânători, îndeosebi începătorii, nimeresc în capcanele verbale ale vânătorului experimentat.

Fratele acestuia, Florin Bo-locan, vânător şi el ca şi tatăl cu bunicul, care au vânat până pe la 70 de ani, deopotrivă cu gi-

nerele său, Vitalie, iar, mai nou şi nepoţelul Tudorel, care preia ştafeta, îşi aminteşte o întâm-plare hazlie, despre cum pe la mijlocul lunii decembrie, când fratele Tudor îşi sărbătorea ziua de naştere, se întorceau obosiţi din balta Prutului şi, vânători-

sadea fiind, îi aduceau brigadi-erului câte ceva din cele vânate. Iar acesta, în ciuda aşteptărilor lor, în loc să se bucure, îi puse pe fugă, certându-i să nu mai îndrăznească să facă aseme-nea lucru: „Vă arăt eu vouă! Eu ce-s, Brejnev, să mă ridicaţi în slăvi?! Treceţi mai bine să cin-stim câte un păhărel de vin, am un vin alb tare gustos!“ Noi, ascultători, luarăm paharele pline, uitându-ne unul la altul contrariaţi chiar după primele înghiţituri, căci presupusul vin s-a dovedit a fi borş acru!.. Iată aşa i-am băut atunci tot borşul de casă fără să crâcnim!

Acesta-i celebrul Tudor Bolocan, căruia i-a mers ves-

tea de vânător disciplinat, or-donat, bun diriguitor al cetei de vânători din satul Ţiganca. Dar anume el, Tudor Bolocan, după cum reiese din spusele lui Eugen Ciobanu, manager al subdiviziunii teritoriale din Cantemir, a lansat ideea popu-

lării luncii Prutului cu fazani, care chiar o duc bine pe-acolo, înmulţindu-se simţitor în ulti-mii ani. Tot dumnealui îi apar-ţin iniţiativele de luptă acerbă cu braconierii, cu „incursiu-nile“ obraznice ale unor pseu-do-vânători, care-şi permiteau să facă tot ce voiau prin părţile locului. Glumă să fie: 45 de ani a practicat vânătoria, cunoaşte orişice colţişor din terenuri-le împădurite de prin partea locului, orice pâlc de stufăriş, orice tufă, de după care — la si-gur! — se ascunde un urecheat ori vreo vulpe şireată. Acum un an, din proprie iniţiativă, a transmis „şefia“ celor tineri, actualmente în fruntea colec-tivului aflându-se Valeriu Pâr-licas, care, însă, precum singur ne-a spus tot la badea Tudor vine după un sfat. Tudor Bolo-can chiar are ce să le transmită celor ce vin din urmă, adesea stând la sfat cu ginerele Vitalie şi cu nepoţelul său, Tudorel, care, deşi e abia în clasa a VI-a, l-a animat să fie un pasionat de vânătoare autentic. „Îmi pla-ce să merg la vânătoare, chiar dacă, deocamdată, în calitate de gonaş, merg pe orice vreme, mănânc şi eu de rând cu toţi ceilalţi acea „bucăţică de pâine de la iepure“, mă antrenez, mă pregătesc să fiu şi eu un vână-tor bun, aşa ca bunelul!..“

…Încetul cu încetul, dis-cuţia noastră se va deplasa pe un alt făgaş, căci suntem în perioada Sfintelor Sărbători

de Crăciun totuşi; şi unde s-ar mai găsi în altă parte obiceiuri, datini şi tradiţii mai frumoase ca la Ţiganca, localitate veche, întemeiată de răzeşi încă de pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!? La întrebarea mea, ce-şi mai amintesc despre colindul de Crăciun, interlocu-torii mei s-au luminat la faţă, schiţând, totodată, şi un regret că totul e doar în trecut: despre faimoasa Stea, cu care picii ves-teau Învierea Domnului, des-pre Tălăncuţa cea sunătoare, cu care veneau ei, cu Plugul şi Buhaiul, de la casă la casă, cu cele mai alese urări de bine, de belşug şi sănătate pentru bunii lor consăteni. Căci, spune Tu-dor Bolocan, tot mai bine era, totuşi, atunci: părinţii, rudele, cumetrii, nanii, cu toţii erau binevoitori, mărinimoşi, buni la suflet, ca pâinea cea caldă — pentru o urare de „brazdă nea-gră pe sub plug“ ne ospătau cu tot ce aveau mai gustos în casă. Iar dacă eram mai răsăriţi deja, stăpânul ne servea şi cu un păhărel de vin… Nu ştiu cum alţii, dar eu unul rămân co-pleşit de acele emoţii şi acum, când în seara de Crăciun aud colindul despre Iisus Hristos din pruncie. Şi acest fior sfânt, acest crez creştinesc, cred eu, că m-a însoţit pe tot parcursul vieţii, că mi-a dat puteri, că-mi insuflă încredere şi speranţă. Cred că aşa stau lucrurile şi până în prezent…

ION DOMENCO

Ceata de vânători din comuna Ţiganca împreună cu managerul Eugen Ciobanu

Fraţii Tudor şi Florin Bolocan cu nepoţelul Tudorel


Hăituirea se face cu câini şi plase, dar cel care suportă ultimul atac al fiarei furioase este un bărbat singur: fără să se teamă de loviturile mistre-ţului, nici de urletele sale, nici de duhoarea sa înfiorătoare, el încearcă să-l doboare cu ţepuşa sau cu cuţitul, lovindu-l la gât sau între ochi. A ieşi învingător în lupta cu mistreţul constituie de bună seamă o ispravă. Pu-ţine sunt persoanele care izbu-tesc acest lucru fără a fi rănite de colţii sau de părul zburlit al animalului.

Din contra, vânătoarea de cerb este delăsată sau dispreţu-ită (iar cea de căprioare, şi mai şi). Animalul trece drept slab, fricos şi laş: el fuge în faţa câi-nilor, înainte de a renunţa şi a se lăsa ucis. După imaginea sa, soldaţii lipsiţi de curaj care fug în faţa duşmanului sunt nu-miţi cervi (cerbi). Altminteri, carnea de cerb este considerată moale şi puţin igienică; ea nu figurează printre bucatele de la masa patricienilor romani. În sfârşit, cervidele locuiesc pe pământuri pe care vânăto-rile nobile nu le frecventează niciodată, preferându-li-se zonele mai sumbre sau mai ac-cidentate. A urmări sau a vâna cerbul este, aşadar, o activitate care nu-ţi procură nici glorie, nici plăcere; un nobil sau un cetăţean de bună reputaţie nu trebuie să se dedea acestui fel de vânătoare, ci s-o lase pe sea-ma ţăranului. ”Vei lăsa cerbul săteanului” (cervos relinques vilico), sfătuieşte la sfârşitul secolului I al erei noastre po-etul Marţial într-o epigramă

celebră. Opinie împărtăşită de majoritatea autorilor care vor-besc despre vânătoarea cu câi-ni: cerbul este un vânat demn

de dispreţ, singurele vânaturi nobile fiind leul — care nu se mănâncă, ceea ce demon-strează că vânătoarea este în primul rând un ritual înainte de a fi o goană după de-ale gurii —, ursul şi mistreţul. În ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă, autorii se dovedesc a fi inepuizabili, subliniind furia şi sălbăticia animalului care se aruncă în luptă ca un ful-ger, distrugând tot ce-i iese în cale, apoi revenind să înfrunte vânătorul, cu părul vâlvoi, cu pupilele în flăcări. Iată doar câteva adjective calificând fia-ra luată aparte (aper) pe care le-am putut descoperi la poe-ţii latini din secolul I înaintea erei noastre şi din primele două secole ale erei noastre: acer (impetuos), ferox (fugos),

erws (sălbatic), fremens (bubu-itor), fulmineus (fulgerător), rubicundus (mânios), saevus (furios), spumans (înspumat),

torvus (ameninţător), violentus (brutal). Dominantă în acest topoi se dovedeşte a fi ideea unei furii fulminante, punând în valoare pericolele unei atare vânători.

Această admiraţie ameste-cată cu spaimă se regăseşte la germani. A înfrunta într-o lup-tă corp la corp ursul sau mis-treţul constituie, pentru orice tânăr, un ritual indispensabil pentru a deveni un războinic liber şi adult. Altminteri, lexi-cul german confirmă înrudirea simbolică între aceste două

animale: cuvintele Bar (urs) şi Eber (mistreţ) au o etimologie comună şi aparţin marii familii a verbului bero, care înseamnă a lupta sau a lovi. Asemeni ur-sului, mistreţul este atributul curajului şi al războinicului.

La celţi animalul posedă în aceeaşi măsură această virtute virilă, dar este, în plus, vânatul regal prin excelenţă. Numeroşi regi sau prinţi, în mitologiile celtice, urmăresc într-o vână-toare fără sfârşit un mistreţ, în special un mistreţ alb care îi va trage după sine în lumea cealaltă. În cazul dat, mistreţul alcătuieşte un cuplu cu ursul, regele animalelor la celţi, care este în acelaşi timp dublura eroului şi duşmanul. Regele Arthur, al cărui nume, alcătuit pornind de la rădăcina indo-europeană art-, este acelaşi ca al ursului, reprezintă astfel su-veranul arhetipal care vânează necontenit femela mistreţului sau mistreţul. Este însăşi ima-ginea puterii pământeşti (rege-le este ursul), urmărind în van puterea spirituală (druidul sau mistreţul). Mai multe texte li-terare franceze sau anglo-nor-mande din secolele al XII-lea şi al XIII-lea au păstrat câteva parcele ale acestei bogate mi-tologii celtice a porcului săl-batic şi aduc în scenă un erou (Guingamor, Aubri le Bour-guignon, Tristan), ce vânează mistreţul alb şi este antrenat, pe urmele sale, în aventuri fără sfârşit, respectiv în lumea mor-ţilor. Anume aceasta este o vâ-nătoare simbolică, moştenire a tradiţiilor foarte vechi.

MIChEL PASTOUREAU

istorie

Vânătorile romaneRomanii iubeau vânătoarea de mistreţ. Este vorba de un vânat nobil, de o fiară redutabilă, pe care ei o admirau pentru forţă şi curaj. Pentru vânători mistreţul este un adversar extrem de periculos, care luptă până la capăt şi moare fără a se aşterne pe fugă sau a renunţa. Prin însuşi acest fapt, este un vânat demn de respect şi totodată căutat. Cu atât mai mult cu cât vânătoarea de mistreţ, care se practică de cele mai multe ori la pas, se încheie printr-o luptă corp la corp, faţă-n faţă, suflu contra suflu.


Vânătorul, la dorinţă, poa-te încerca să vâneze fără câini, însă în acest caz, el trebuie să ştie cum să se apropie neob-servat de vânat la distanţa unei împuşcături eficiente (abilitate esenţială pentru vânător în ori-ce situaţie). Oricum o fi, însă, în asemenea condiţii câinii de vânătoare trebuie lăsaţi să se odihnească, deoarece crusta le va răni pernuţele labelor. Mai este şi un alt moment: prin rană în organismul câinelui poate pătrunde şi o infecţie, nemaivorbind de eventualita-tea unei accidentări mai seri-oase — a unei lezări puternice sau fracturi.

Vânătoarea se amânăPe timp nefavorabil câinele

din start îşi va răni serios labele şi va pierde orice dorinţă să ur-mărească vânatul. Anume câi-nele îndeplineşte la vânătoare cel mai mare volum de lucru: găseşte în teren animalul săl-batic şi kilometri buni se ţine de urma acestuia. Iar dacă este vorba despre un ogar sau laika, apoi aceşti câini se simt obli-gaţi cel puţin să oprească vâna-tul, până când va sosi şi vână-torul cu puşca. Cu labele rănite şi năsădite acest lucrul devine imposibil. Până la urmă, bietul câine schelălăind va refuza să înainteze.

Însă, vânătoarea se va anu-la nu doar din cauza „grevei“ câinelui. Nici animalelor nu le vine uşor să alerge pe crusta de zăpadă. Astfel, lupii preferă pe acest timp să stea culcaţi pe vârfuri de deal, renunţând la urmărirea vânatului. Vupile şi ele se ascund în pădure. Iepurii stau cuminţi undeva sub stra-tul de zăpadă şi nu există for-ţă care i-ar impune să iasă de acolo. De aceea, pe crusta de zăpadă urmele de animale săl-batice sunt foarte puţine. Este timpul când vânătorul trebuie să întreprindă de sine stătător paşi activi dacă îşi doreşte o vâ-nătoare cu dobândă.

Traumarea câineluiEste bine dacă aveţi un

câine „raţional“, deci, unul capabil să mai aibă grijă şi de propria sănătate. Un aseme-nea câinişor, după alergatul pe crusta de gheaţă, pur şi simplu, va refuza să lucreze în continu-are. Va veni la dvs., să vă ceară a-i lega lăbuţa cu un tifon şi veţi fi nevoit să-l duceţi aca-să. Peste o săptămână — două câinele va fi viu şi sănătos. Dar asemenea câini sunt o mare raritate. De regulă, câinii din

tagma speciilor de vânătoare, în genere, sunt lipsiţi de simţul autoprotecţiei, de care, pur şi simplu, nu au nevoie, de îndată ce stăpânul a dispus căutarea vânatului! Iar dacă mai reuşeş-te să ridice un iepure — adio, raţiune! Se avântă după iepure, inevitabil, ca o torpilă progra-mată. Nu vede şi nici nu simte nimic în afară de urecheatul din faţa sa. Un asemenea câine este oare capabil să observe că labele sale nu sunt în regulă? Că sunt lezate? Niciodată! Pen-tru încetarea din lucru a unui câine aflat într-un asemenea hazard vânătoresc, trauma tre-buie să-i fie destul de serioasă. Şi ea se va produce neapărat, numai dacă nu chemăm câine-le la picior.

Cea mai uşoară traumă pe care o va primi câinele în rezul-tatul alergăturii pe crustă este leziunea. Mai bine zis, multiple leziuni ale labelor. Fragmen-tele de gheaţă pe crustă sunt, în esenţă, adevărate aşchii de sticlă, taind şi în carne vie! Desigur, spiritul câinelui de vânătoare este unul de luptător adevărat care face abstracţie de rănile nesemnificative! Mi-siunea lui este extrem de im-

chinologie

Crusta de gheaţă: pericol pentru câinii de vânătoare

Crusta este o pojghiţă dură de gheaţă ce acoperă stratul de zăpadă. Această pojghiţă este insuficient de puterni-că ca să reziste la greutatea omului care înaintează prin troiene. Iarna zăpada nu este întotdeauna la fel. Uneori ea este moale, puhavă, de exemplu, imediat după ninsoare, când boarea de vânt o ridică uşor în aer. Alteori, omătul este jilav, când se topeşte uşor în urma unor oscilaţii de temperatură şi devine greu, lipicios. În unele ca-zuri, zăpada doar începe să se topească şi în acest moment loveşte gerul, iar stratul de zăpadă se acoperă imedi-at cu o pojghiţă dură de gheaţă — crusta. Această gheaţă este foarte subţire şi ascuţită — adevărată sticlă! De regulă, crusta afectează mult buna desfăşurare a vânătorii, când vânătorul este impus să ia o decizie extrem de neplăcută — de a face cale întoarsă, ca să nu păţească ceva neplăcut câinii săi de vânătoare.

Planul activităților chinologice ale sVPM pentru 2015

1 Expoziția republicană de exterior pentru laika

Ianuarie (Bălți)

SC SVPM

2 Testările câinilor terrieri la vizuină artifici-ală de vulpe

Februarie (Chișinău)

SC SVPM

3 Testările câinilor gonași la vulpe și iepure Februarie (Bălți) SC SVPM4 Testările câinilor de vânătoare la mistreț Martie (Zloți) SC SVPM5 Expoziția republicană de exterior pentru

câini de vânătoareMai (Chișinău)

SC SVPM

7 Testările câinilor de vânătoare la rață August (Ghidighici)

SC SVPM

8 Testările câinilor de vânătoare la prepeliță Septembrie (Ialoveni)

SC SVPM

9 Testările câinilor de vânătoare la fazan Octombrie (Ialoveni)

SC SVPM

10 Testările câinilor terrieri la vizuină artifici-ală de vulpe

Noiembrie (Bălți)

SC SVPM


LINgUATULOzA ESTE O PARAzITOzĂ CE AFECTEAzĂ FĂRĂ ExTERIORIzĂRI CLINICE VÂNATUL ŞI ANIMALE-LE DOMESTICE CU REgIM VEgETAL ŞI CU EVIDENTE CONSECINţE NEgATIVE ACTIVITATEA CÂINILOR DE VÂNĂTOARE ŞI DE PAzĂ. PARAzITUL ADULT Lingua-tuLa serrata DE O CULOARE CENUŞIE ALBĂ CU UN FORMAT TRIUNghIULAR CU LUNgIMI DE 1,8-2 CM PÂNĂ LA 10-13 CM ŞI CU CORPUL STRIAT, SE FIxEAzĂ PE MUCOASA SINUSURILOR NAzALE LA CÂINE, LUP, VULPE. FORMELE LARVARE, DISPERSATE PE VEgE-TAţIE PRIN SECREţIILE NAzALE ALE CARNIVORELOR PARAzITATE, SE LOCALIzEAzĂ PRIN CONSUMUL ACESTEIA PE ORgANELE INTERNE ALE ANIMALELOR DOMESTICE ŞI SĂLBATICE CU REgIM ERBIVOR.

Lupul este cel mai afectat de infestarea fose-lor nazale cu forme adulte. În anii 1970—1975, când specia avea o extindere mai mare, procen-tul de infestare era între 80% şi 90% (160 exa-minări), la vulpe, infestarea nu depăşea 2% (673 examinări), la râs — 2,8% (35 examinări). Pa-razitoza nu a fost constatată la dihor (29 examinări), jder (31 examinări), viezure (28 examinări), pisică sălbatică (69 examinări).

Forma larvară s-a con-statat mai frecvent la iepure 7% cu o răspândire mai mare în zona de munte 18,5% şi mai redusă în zona de câm-pie 3,7%. La restul speciilor de vânat, cu regim vegetal, procentul de infestare este redus şi nu depăşeşte 5–7%. Stabilirea unui procent real de infestare a vânatului er-bivor nu se poate realiza în-trucât leziunile sunt discrete, de mărimea unui bob de câ-nepă, de culoare roşie sau cenuşie şi dispersate pe viscere, ficat, pulmon. La iepuri aceste for-maţiuni sunt evidente la suprafaţa pulmonului şi atribuite greşit hemoragiilor determinate de alice. Secţionarea lor pune în evidenţă larva de culoare albă cu o lungime de 1,5-2 mm. Câinele şi carnivorele sălbatice parazitate cu Linguatula serrata se infestează prin consumarea viscerelor de vânat cu forme larvare. Întregul ciclu de evo-luţie a parazitului de la consumarea organelor infestate cu forme larvare şi până la localizarea şi dezvoltarea formelor adulte, în sinusurile nazale, se realizează în decursul a 8-10 luni. La câinii de vânătoare şi de pază îmbolnăvirile determinate de parazitarea dozelor nazale cu Linguatula ser-rata se exteriorizează clinic în funcţie de numă-rul de paraziţi. În parazitările reduse, se constată o secreţie nazală continuă cu lingerea orificiilor

nazale şi intercalate cu strănuturi şi frecarea bo-tului cu labele. În parazitările cu un număr mare de paraziţi se constată şi dificultăţi de respiraţie, staţionări frecvente în deplasare şi periodic strii de sânge în secreţiile nazale.

Câinii parazitaţi cu Linguatula serrata au un somn agitat, cu sforăieli şi cu o capacitate olfacti-vă redusă în urmărirea şi sesizarea vânatului sau a prezenţei unor persoane necunoscute.

Afectarea calităţilor olfactive şi a respiraţiei pot determina clasarea câinilor parazitaţi ca in-apţi în atribuţiunile de urmărire a vânatului şi a celor de pază a locuinţelor sau a unor obiective sociale.

Diagnosticul de linguatuloză la câine şi dife-renţierea de alte afecţiuni ale mucoasei nazale se realizează prin simpla examinare microscopică a scurgerilor nazale în care se identifică formele — ouăle — invazionale. Pentru siguranţă, exame-

nul se repetă şi a doua zi.Tratamentul la câine este

simplu şi uşor de aplicat prin instalarea repetată, cu presiu-ne, de 3-4 ori pe zi, în ambele fose nazale, de ser fiziologic cald. Tratamentele se repetă până la obţinerea rezultatului negativ al secreţiilor nazale. Se mai recomandă, pentru remedierea eventualelor in-flamaţii ale mucoasei sinusu-rilor, determinate prin fixa-rea parazitului, includerea în serul fiziologic de substanţe antiinflamatorii, inclusiv de antibiotice. Se mai pot com-pleta spălăturile şi cu ceai de muşeţel. Evitarea infestării

câinilor cu Linguatula serrata se realizează prin excluderea din hrana acestora a organelor de vâ-nat administrate în stare crudă. Un control peri-odic, în special al câinilor de vânătoare, efectuat de medicul veterinar, prin examinarea secreţii-lor nazale, ar evita clasarea lor în animale inapte pentru terenurile de vânătoare şi randamentul scăzut al celor de pază la obiectivele sociale.

Infestarea (parazitarea) carnivorelor sălbatice cu Linguatula serrata se poate reduce prin degra-darea organelor rezultate de la eviscerarea vâna-tului recoltat cu excluderea consumării acestora.

Măsurile simple de evitare a parazitării câi-nilor şi a carnivorelor în general cu Linguatula serrata va determina, în viitor, o prezenţă tot mai redusă a acestei parazitoze în terenurile de vânătoare.

Dr. VADIM NESTEROV, Dr. CONSTANTIN I. SABĂU

portantă: stăpânul a dispus să-i fie adus un iepure! Însă, în cele din urmă, va veni la dvs. cu dobândă sau fără, neapărat lăsând urme în două cu sânge pe zăpadă.

Leziunile propriu-zise nu sunt foarte periculoase şi vor trece peste vreo două săptămâni, timp în care câinele va umbla cu labele bandajate. Atâta doar că în acest răstimp el nu va putea merge la vânătoare şi nici plimbarea nu-i va produ-ce prea mare plăcere. Însă, peste puţin timp, rănile i se vor vindeca definitiv.

Situaţia se agravează dacă prin rană este intro-dusă vreo infecţie. Anume de aceea stăpânul trebuie să manifeste cumpătare şi să renunţe la vânătoare. Cu atât mai mult că lista mala-diilor canine este impresio-nantă.

Fracturile şi luxaţiile. Acestea nu sunt deloc ex-cluse, când crusta acoperă terenul de vânătoare cu reli-

ef accidentat. Iarăşi de vină este hazardul frenetic al câinelui. În fuga lui pasio-nantă după vânat el nu vede nici gropile, nici buturugile, acoperite de un strat de ză-padă. În rezultatul impactu-lui cu un obstacol se poate produce şi marea neplăcere.

Câinii nu sunt pisici şi sunt incapabili să cadă în urma unor piruete pe toate cele patru labe. De aceea nu-i lăsaţi să alerge pe crus-ta de gheaţă.

Selectat: VADIM NIChIFOROV, chinolog

bolile vÂnAtului

Linguatuloza — o parazitoză mai puţin cunoscută la vânat şi la câini


Obiceiurile lor erau şi ale lui în toate privinţele, în afară de vână-toare. Avea legile lui în ceea ce priveşte vânatul, şi ei sau le acceptau, sau luau pe altcineva să vâneze cu ei. Ştia, de altfel, că din cauza asta îl respectau cu toţii. Totuşi, Macomber ăsta era un tip ciudat. Al naibii să fie dacă nu era aşa.

Maşina urcă o pantă lină, trecu printre copaci şi ieşi într-un luminiş larg, acoperit cu iarbă deasă, şi merse pe marginea lumi-nişului la adăpostul co-pacilor; şoferul conducea foarte încet, şi Wilson se uita atent pe tot întinsul lu-minişului, dacă nu se vede ceva. Wilson opri maşina şi cercetă luminişul cu bi-noclul. După aceea îi făcu semn şoferului să meargă mai departe, şi maşina o porni încet, şoferul având grijă să nu dea în gropile făcute de mistreţi şi oco-lind muşuroaiele de lut înălţate de termite. Apoi, uitându-se înspre margi-nea luminişului, Wilson se întoarse deodată şi zise :

— Dumnezeule, iată-i!Şi uitându-se acolo

unde arăta el, în vreme ce maşina o pornea înainte şi Wilson vorbea repede în swahili cu şoferul, Ma-comber văzu trei siluete uriaşe şi negre, aproape cilindrice, atât de masive şi prelungite erau, de parcă ar fi fost nişte enorme cister-ne negre, trecând în galop în marginea îndepărtată a luminişului. Alergau în galop, cu ceafa ţeapănă şi cu trupul bolovănos, şi Macomber le zări coarnele negre desfăcute larg, aşa cum galopau cu capetele înainte; nu-şi mişcau capul.

— Sunt trei Bivoli bătrâni, zise Wilson. O să le tăiem drumul înainte de a ajunge la mlaştină.

Maşina o porni nebuneşte de-a curmezişul luminişului, aler-gând cu peste şaptezeci pe oră, şi în timp ce Macomber se uita ţintă la ei, bivolii deveneau tot mai mari şi mai mari, până ce izbuti să distingă înfăţişarea unuia, un bivol enorm, cu pielea cenuşie, răpănoasă, şi fără păr, cu ceafa una cu umerii şi cu coarnele negre lucioase, galopând puţin mai în urma celorlalţi doi, care alergau netulburaţi, cu capul întins înainte, şi atunci maşina, clătinându-se de parcă ar fi trecut peste un şanţ, se apropie şi mai mult şi văzu masa uriaşă şi repezită înainte a bivolului şi mâlul de pe pielea lui cu peri rari, uriaşul cucui al coarnelor şi botul întins înainte, cu nările imense, şi ridică puşca, şi Wilson îi strigă: „Dobitocule, nu din maşină!“ şi nu-i era deloc frică, ci-l ura numai pe Wilson, şi şoferul frână, şi maşina derapa, răscolind pământul, gata-gata să se răstoarne, şi Wilson sărise într-o parte, şi el sări în cealaltă, potic-nindu-se când atinse pământul, care-i fugea încă de sub picioare, şi trase în bivolul care se îndepărta, auzind zgomotul înfundat al

gloanţelor care se-nfigeau în carnea lui, şi goli încărcătorul în bivol, care fugea într-una, şi în cele din urmă îşi aduse aminte că trebuie să ochească mai în faţă, între omoplaţi, şi în timp ce bâjbâia grăbit să încarce din nou carabina, văzu că taurul căzuse, în genunchi, zvârlind cu capul lui cel mare şi văzându-i pe ceilalţi doi că alear-

gă înainte, trase în cel din faţă şi-l atinse. Trase din nou, dar nu-l nimeri, şi auzi bubuitul armei lui Wilson, şi bivolul din faţă alunecă în bot.

— Trage în celălalt, zise Wilson. Aşa zic şi eu!

Dar celălalt bivol galo-pa mereu înainte, şi nime-ri alături, stârnind praful, şi Wilson trase şi el alături şi ridică un nor de praf, şi atunci Wilson îi striga: „Hai, e prea departe!“ şi-l apucă de braţ şi se urcară în maşină, Macomber şi Wilson căţăraţi pe mar-gini, clătinându-se din ca-uza terenului accidentat, apropiindu-se mereu de taurul care galopa drept înainte, cu capul avântat întins înainte şi cu ceafa ţeapănă.

Erau acum în spatele lui, şi Macomber îşi încar-că arma, scăpând cartuşele pe jos, apăsând pe trăgaci şi apoi lăsându-l liber când ajunseră lângă bivol, şi Wilson zbieră: „Stai!“ şi maşina derapa, gata-gata să se răstoarne, şi Macom-ber căzu în picioare, trase piedica şi ochi cât putu el mai înainte în spatele ro-tund şi negru care-i galo-

pa pe dinaintea ochilor, ochi şi trase iar şi iar, şi iar, şi gloanţele, atingându-şi toate ţinta, după cât putu el să vadă, nu avură totuşi niciun efect. Şi atunci trase şi Wilson, şi bubuitura îl asurzi şi văzu că bivolul se poticneşte. Macomber trase din nou, ochind cu grijă, şi bivolul căzu în genunchi.

— Bravo. Frumoasă treabă. Ăsta-i al treilea. Macomber fu cu-prins de ameţeală, de parc-ar fi băut.

— De câte ori ai tras ? întrebă el.— Numai de trei ori, îi răspunse Wilson. Dumneata ai doborât

primul bivol. Cel mai mare. Pe ceilalţi doi te-am ajutat, numai, să-i dobori. Mi-era teamă că se trag la adăpost. Dumneata i-ai omorât. Eu am făcut numai puţină curăţenie. Ai tras grozav de bine.

— Să mergem la maşină, zise Macomber. Aş vrea să beau ceva.— Să terminăm mai întâi cu bivolul ăsta, îi spuse Wilson.Bivolul stătea în genunchi, şi când se apropiară zvârli furios cu

capul, mugind turbat, cu ochii micşoraţi de furie.— Fii atent să nu se ridice în picioare, zise Wilson. Şi apoi: Trage

ceva mai într-o parte şi loveşte-l în ceafă, tocmai după ureche.Macomber ochi cu grijă în mijlocul cefei, care se agita cu furie,

şi trase. Capul căzu înainte.

literAtură

Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber



— Asta era, zise Wilson. L-ai atins în şira spinării. Groaznic mai arată, nu ?

— Hai să bem ceva, zise Macomber.Nu se simţise niciodată în viaţa lui atât de bine ca acuma.Nevasta lui Macomber şedea în maşină albă la faţă.— Ai fost minunat, dragul meu, îi spuse ea lui Macomber. Ce

goană.— Cam violentă, nu?— Înspăimântătoare. Niciodată nu mi-a fost atât de frică.— Haideţi să bem ceva cu toţii, zise Macomber.— În orice caz, spuse Wilson. Dă-i lui Memsabib. Femeia trase

o duşcă de whisky de-a dreptul din ploscă şi se-nfioră uşor când înghiţi băutura. Apoi îi întinse plosca lui Macomber, care i-o dădu lui Wilson.

— A fost grozav de palpitant, zise ea. Mi-a dat o durere de cap teribilă. Totuşi, nu ştiam că e voie să tragi în ei din maşină.

— N-a tras nimeni din maşină, zise Wilson rece.— Vreau să zic să-i hăituieşti cu maşina.— De obicei nu se face, spuse Wilson. Dar mi s-a părut că e de

ajuns de sportiv în timp ce-i fugăream. E mai riscant să goneşti cu maşina în viteza asta pe un teren plin de gropi şi mai ştiu eu ce de-cât să-i vânezi mergând pe jos. Bivolii puteau să ne atace de fiecare dată când am tras în ei, dac-ar fi vrut. Aveau toate şansele s-o facă. Totuşi, n-aş vorbi nimănui despre chestia asta. E ilegal, dacă asta voiai să spui.

— Mie mi s-a părut că e foarte necavaleresc, zise Margot, să fugăreşti aceste dobitoace enorme şi neajutorate cu maşina.

— Da?— Ce s-ar întâmpla dacă s-ar şti asta la Nairobi ?— În primul rând mi-aş pierde permisul de vânătoare. Şi alte

neplăceri, zise Wilson, trăgând o duşcă din ploscă. Aş rămâne fără lucru.

— Adevărat.— Da. Adevărat.— Ei, făcu Macomber şi zâmbi pentru prima dată în ziua aceea,

acum te are şi pe dumneata la mână.— Ce drăguţ ştii să vorbeşti tu, Francis, zise Margot Macom-

ber.Wilson se uită lung la amândoi. „Dacă o scârbă se însoară cu o

scârbă şi mai mare, îşi spunea el, ce fel de scârbe or să fie copiii lor?“ Cu glas tare zise însă:

— Am pierdut un purtător de puşcă. N-ai observat asta?— Dumnezeule, nu, spuse Macomber.— Uite-l că vine, zise Wilson. N-are nimic. O fi căzut pe unde-

va, după ce-am doborât primul taur.Purtătorul de puşcă între două vârste se apropia, şchiopătând,

cu şapca lui tricotată, cu tunica de culoare kaki, în şort, şi cu san-dale de cauciuc în picioare, întunecat şi scârbit. Apropiindu-se, îi strigă ceva lui Wilson în swahili, şi toţi îl văzură pe vânătorul alb că se schimbă la faţă.

— Ce zice? întrebă Margot.— Spune că primul bivol s-a ridicat în picioare şi s-a ascuns în

desiş, zise Wilson cu o voce impasibilă.— A, făcu Macomber descurajat.— Vasăzică, se repetă întocmai povestea cu leul, zise Margot,

anticipând ce avea să se întâmple.— Ba n-o să fie deloc cum a fost cu leul, îi spuse Wilson. Nu vrei

să mai tragi o duşcă, Macomber?— Mulţumesc, vreau.Se aştepta să se simtă din nou cum se simţise şi în povestea ace-

ea cu leul, dar nu se întâmplă deloc aşa ceva. Pentru prima dată în viaţa lui nu-i era deloc teamă, în loc de teamă se simţea cuprins de un fel de uşoară beţie.

— O să mergem să vedem ce e cu cel de-al doilea bivol, zise Wilson. O să-i spun şoferului să tragă maşina la umbră.

— Ce vreţi să faceţi? întrebă Margot Macomber.— Să vedem ce-i cu bivolul, zise Wilson.— Vin şi eu.— Vino.O porniră toţi trei spre locul unde cel de-al doilea bivol, imens

şi negru, zăcea în luminiş, cu capul înainte în iarbă, cu coarnele puternice, larg desfăcute.

— Are un cap foarte frumos, zise Wilson. Deschiderea coarne-lor e de aproape un metru.

Macomber se uita încântat la bivol.— Arată groaznic, zise Margot. N-am putea sta la umbră ?— Ba da, spuse Wilson. Uite, se adresă el lui Macomber, şi-i

arătă cu degetul înainte. Vezi desişul acela ?— Da.— Acolo a intrat primul bivol. Purtătorul de puşcă mi-a zis că,

atunci când a căzut, bivolul zăcea lungit la pământ. Se uita la noi cum alergam nebuneşte şi la cei doi bivoli care galopau. Şi ridicând privirile, văzu că bivolul se ridică deodată în picioare şi se uită la el. Purtătorul de puşcă a luat-o la goană cât îl ţineau picioarele, şi bivolul s-a dus încetişor în desiş.

— Nu putem merge acum după el? întrebă nerăbdător Macom-ber.

Wilson se uită lung la el. „Să mă ia dracu, îşi zise el, dacă omul ăsta nu-i un tip ciudat. Ieri fricos ca un iepure, şi astăzi curajos ca un leu.“

— Nu, să-l mai lăsăm puţin.— Haideţi, vă rog, la umbră, spuse Margot. Era albă la faţă şi

parcă nu-i era bine.O porniră spre locul unde era trasă maşina, sub un copac singu-

ratic, cu o coroană largă, şi urcară cu toţii.— S-ar putea să fi murit în desiş, zise Wilson. Mai aşteptăm

puţin, şi ne ducem să vedem ce e cu el.Macomber era în prada unei bucurii nebuneşti, fără de rost, pe

care n-o mai cunoscuse niciodată.— Dumnezeule, asta zic şi eu că e vânătoare, spuse el. Nu m-am

simţit niciodată aşa. Nu era minunat, Margot ?— Mie mi-a fost silă de toată istoria asta.— De ce?— Mi-a fost silă, mi s-a făcut scârbă de ce-aţi făcut.— Ştii, cred că de-acum înainte n-o să-mi mai fie frică, nicio-

dată, îi zise Macomber lui Wilson. S-a întâmplat ceva cu mine după ce-am văzut primul bivol şi am pornit-o după el. Ca şi cum s-ar fi spart un dig. O stare de pură excitaţie.

— Face bine la ficat, zise Wilson. Ciudate lucruri li se mai în-tâmplă şi oamenilor.

Faţa lui Macomber strălucea.— Ştii, cu mine s-a întâmplat ceva, spuse el. Mă simt cu totul altul.Nevastă-sa nu zicea nimic şi se uita la el în chip ciudat. Şedea

rezemată pe banchetă, şi Macomber şedea pe marginea banchetei şi-i vorbea lui Wilson, care se-ntorcea ca să-i vorbească peste spă-tarul banchetei din faţă.

Ştii, mi-ar plăcea să încerc din nou să vânez un leu, zise Ma-comber. Pur şi simplu nu mai mi-e frică de ei. Mai la urma urmei, ce pot să-ţi facă?

— Aşa e, spuse Wilson. Cel mai rău lucru pe care-l pot face e să te omoare. Cum spune asta Shakespeare? Grozav de bine. Să vedem dacă îmi mai aduc aminte. Grozav îi zice, într-o vreme obişnuiam să-mi recit mie însumi versurile: „Pre legea mea, puţin îmi pasă, un om nu poate muri decât o dată; şi suntem datori lui Dumnezeu cu o moarte, şi, oricum ar fi, cel ce moare anul ăsta nu va muri la anul“. Grozav de frumos, ce zici?



Pescuitul la copcă

AmAtori

Pentru un pescuit la copcă, reuşit şi sănătos, nu trebuie ignorate unele reguli, indiferent de eşti pescar mic sau mare, amator sau sportiv, şef sau viitor şef.

În primul rând, trebuie să conştientizăm că viaţa şi sănătatea sunt mai presus de orice trofeu. Îmbrăcaţi-vă confortabil, după timp (mai bine mai multe haine mai subţiri de-cât un cojoc gros şi greoi).

Deplasaţi-vă pe gheaţă numai dacă sunteţi convinşi de grosimea ei (nu mai puţin de 10—15 cm grosime).

Nu vă îmbulziţi toţi pe „un metru pătrat“ — nu numai că nu este plă-cut să stai pe capul vecinu-lui, dar pui în pericol viaţa altor oameni.

Mai bine încăl-ziţi-vă cu un ceai fierbinte, din termos, decât cu o ţui-că aducătoare de căldură falsă.

Din punct de ve-dere al uneltelor necesare pentru pescuitul la copcă, ele depind de specia pes-cuită (de regulă, biban, babuşcă, plătică, ştiucă, şalău) şi metoda folosită.

Pentru năluci undiţa este ceva mai lungă, cu o mu-linetă, având tambur fix, la folosirea mormâşcăi şi a larvelor de ţânţari sau mus-că ea este mai scurtă, cu o antenă sensibilă la vârf, iar la folosirea peştişorilor vii este fără vargă şi seamănă mai mult cu un dispozitiv de semnalizare (cu steguleţ roşu) (rus: жерлица) sau poate fi chiar un lemn gros aşezat orizontal deasupra copcii. De aceea, dacă sun-teţi pescar începător, din diversitatea mare de unelte şi monturi folosite, cel mai bine e să o alegeţi pe aceea care are succes la pescarii din vecinătate „cu o vechi-me mai mare în muncă“.

În caz că nu ştiţi locul, dar aveţi practică în domeniu, mai bine să în-cepeţi a fora copcile pe o direcţie perpendiculară cu malul, cu scopul de a găsi prezenţa pragurilor. Oda-tă găsit pragul, forăm mai multe copci, fie perpendi-

cular, fie în diagonală pe prag. Aceste locuri sunt cele mai atractive, atât pen-tru speciile răpitoare care stau la pândă, cât şi pentru cele pacifiste, care întot-deauna vor găsi ceva de-ale gurii printre cochilii sau pe substratul bogat în ascun-zişuri.

La începutul ier-nii, de obicei, peştii stau în locuri mai adânci, unde concentraţia oxigenului este încă satisfăcătoare, iar temperatura este cea mai înaltă (la +4°C apa are cea mai mare densitate). Spre sfârşitul iernii (dacă mai ales lacul este puternic mâlit) se consumă repede oxigenul şi peştii se trag în zonele cu schimb mai rapid al apei şi mai însorite. În pescuit, însă, nimic nu are valoare absolută, aşa că nu e de mirare dacă veţi găsi peşti acolo unde vă aştep-taţi cel mai puţin.

DUMITRU BULAT,doctor în biologie

Consider că, pentru un pescar adevărat, pescuitul reprezintă, aproape în totalitate, un mijloc de relaxare şi de comunicare cu natura. Nu cred că aş comite o greşeală, dacă aş spune că această comunicare se face cu însuşi Creatorul, Dumnezeu!

Departe de grijile cotidiene, indiferent că practicăm un pescuit static sau dinamic pe malul oricărei ape, ne odihnim trupeşte şi ne înălţăm sufleteşte. Unele gânduri ne-gative, pe care poate le avem, dar şi grijile lumeşti, se pierd în neant în timp ce, blând şi firesc, întreaga fiinţă ne este inundată de o pace şi o linişte binefăcătoare.

Peştele nu trebuie privit ca inamic sau pradă, ci ca partener de întrecere cu care să luptăm cinstit şi cu mijloace legale. Eu zic că numai aşa vom avea o adevărată satisfacţie în faţa capturilor pe care le re-alizăm.

Chiar dacă de multe ori dorul de pescu-it ne „arde“, nu trebuie să neglijăm obliga-ţiile faţă de familie şi faţă de societate, pe care le are fiecare dintre noi.

Uneori apa în care pescuim e binevo-itoare şi ne dăruieşte mulţi peşti, alteori e mai zgârcită şi nu reuşim să prindem niciun peşte! Atunci când vedem că nu reuşim să prindem peşte, nu trebuie să ne supă-răm sau, mai rău, să încercăm tot felul de metode ilegale ca să capturăm ceva, ci e necesar să fim calmi şi să admirăm natura, pentru că simpla ieşire la o partidă de pes-cuit este cel mai mare şi mai preţios câştig. O vorbă înţeleaptă din bătrâni spune aşa: „Cine nu ştie să piardă, nu va fi niciodată un învingător“!

În zilele în care apa e darnică cu noi, să facem tot posibilul să ne oprim doar strictul necesar, iar restul să eliberăm. Este un sen-timent extraordinar, ce nu poate fi descris în cuvinte atunci când eliberezi un peşte, iar apoi îl priveşti satisfăcut cum înoată spre libertate, spre viaţă. Din partea unui pescar sportiv, a prinde zeci sau sute de kilograme de peşte şi a le comercializa, făcând şi un fel de afacere din aceasta, înseamnă, în primul rând, că se trădează pe sine.

În mod deosebit, noi, pescarii, trebuie să dăm dovadă de iubire, respect şi bun simţ faţă de natură. Într-adevăr, atunci când peştele „muşcă“ bine, există tentaţia de a opri totul, dar, cu un efort de voinţă, putem să nu cădem în patima lăcomiei, să oprim doar strictul necesar, deci, să avem un simţ al măsurii. Pentru că, dacă iubim pescuitul, trebuie să-l şi respectăm!

DORU DINEA

comportAment

Simţul măsurii



Totuşi, nimic nu opreşte visul şi pasi-unea pescarilor amatori. Utilizând expe-rienţa, darul de inventivitate, „secretele“ şi izvorul nesecat al „ştiinţei piscicole“, ei îşi ţin viu focul nădejdii de ademenire a fi-inţelor acvatice, bucurându-se, în măsura norocului, de satisfacţie sufletească.

Aceşti bărbaţi temerari, cu inimi în-flăcărate de marea taină a pescuitului la copcă, pun preţul cuvenit pe mormâşca făcătoare de minuni, capabilă să trezească din amorţire peştii de „aur“. Desigur, mor-mâşca undiţei de iarnă îşi demonstrează posibilităţile extraordinare doar dirijată iscusit de mâna şi spiritul creator al pes-carului.

Faima mormâşcăi e larg cunoscută, însă nu orice „surată“ de-a ei are „suflet“ ce naşte ritmuri de joc „tineresc“. Dintre zeci de mormâşti, de diferite mărimi şi culori, puţine se învrednicesc să poarte „coroana gloriei“. Pescarul adevărat, maestru în arta pescuitului la copcă, le alege-culege pe cele mai atrăgătoare (ispititoare), le testează în procesul de funcţionare în diverse straturi ale bazinelor acvatice, la diferite specii de peşte, cu cele mai bune nade. Amintim că pentru biban şi plătică se potrivesc mai bine mormâştile întunecate, iar pentru caras, babuşcă, roşioară — cele luminoase. Sunt, desigur, şi excepţii. În ape adânci, de 4–5 m, utilizăm mormâşca mai grea, care coboară la fund repede, iar în straturile de până la 2–3 m — mormâşca uşoară, de mărimea bobului de grâu. Aceasta joacă excelent şi nu trezeşte suspiciuni peştilor mai răsăriţi. Mormâşca vopsită în două culori — verde şi neagră, roşie şi albă, gal-benă şi albă — are o atracţie mai „dulce“, mai dorită.

Uneori pescarii cu experienţă folosesc cu succes undiţa de iarnă dotată cu două mormâşti: una mai grea la capătul firului, alta, mai mică şi mai uşoară legată, pentru biban, la 10–15 cm mai sus de prima, iar pentru plătică şi babuşcă — fixată la 8–10

cm de la cea de jos. Firul care asigură şanse bune, fără a fi observat de peştii vigilenţi, este de 0,12–0,15 mm. În leagănele de ape bogate în exemplare mai arătoase diame-trul firului poate fi de 0,20 mm, care, prin iscusinţa pescarului, rezistă la capturarea sigură a unor peşti cu greutatea de până la 1,5–2 kg.

Semnalizatorul, care vesteşte că „oas-petele“ ia nada mormâşcăi, se confecţio-nează din păr de mistreţ, coardă de chi-tară, plăcuţă subţire, elastică, din material plastic, sau se face un arc din sârmă subţire de oţel. În ape adânci pentru a comunica mormâşcăi o vibraţie eficientă, lungimea semnalizatorului nu depăşeşte 3-4 cm, în apele mici — ea poate să fie şi un pic mai mare. Semnalizatorul prin care trece firul se fixează în lungul capătului subţire al vergii sau perpendicular ei.

Cârligul mormâşcăi este subţire, cu tijă scurtă. În el se agaţă diferite nade — larve de ţânţar proaspete, rubinii, râme mici, insecte ce vieţuiesc în tulpinile de stuf, brusture sau sub coaja plopului şi al-tor copaci.

Tehnica pescuitului la copcă este sim-plă — mormâşca o coborâm la fundul apei, apoi, după o pauză mică, o ridicăm lent cu vârful undiţei la 15–20 cm, schim-bând din mers viteza sau oprind mişcarea 2–3 secunde, asigurând vibraţia necesa-ră, şi iar o lăsăm în cădere liberă la fund, ridicând-o din nou, păstrându-i aceeaşi amplitudine sau modificând-o un pic. De obicei, „sufletele“ flămânde o înşfacă în momentul desprinderii de pe fund, une-ori însă o atacă şi în stratul apei de mai sus, moment pe care îl anunţă semnaliza-torul prin mişcare bruscă în jos, simţind totodată cu mâna greutatea „cumătrului“ care ne-a „onorat“ mormâşca. Tragem peştele repede, altfel iese uşor din cârlig, dansând de bucurie.

Este eficientă nada, din când în când, cu câteva larve de ţânţar, cu bucăţele de halva, cu miezul seminţelor de floarea-soarelui prăjite, cu boabe de grâu fierte şi înnobilate cu miere de albină.

Cu mormâşca se prinde bibanul, ba-buşca, roşioara, carasul, plătica, ghibor-ţul, baboiul. Pe timp cu vânat şi ninsoare, peştii nu atacă mormâşca, aşteptând zile favorabile, când gerurile slăbesc.

Pescuitul cu mormâşca cere măiestrie şi răbdare. Speranţa într-un pescuit cu noroc menţine mereu vie flacăra izbânzii dorite.

VLADIMIR RUSNAC,scriitor

Mormâşca făcătoare de minuniîN MIjLOCUL IERNII, CÂND gERURILE CRESC ŞI PLAPUMA DE ghEAţĂ ATINgE 15–20 cm gROSIME, STĂVILIND PĂTRUNDEREA OxIgENULUI îN „PLĂMÂNII“ BAzINELOR DE APĂ, APROAPE TOATE SPECIILE DE PEŞTE (CU ExCEPţIA BIBANULUI, ŞALĂULUI, ŞTIUCII ŞI ALTOR RĂPITORI) îŞI îNCETINESC ACTIVITATEA DE ALIMENTARE, FIIND APATICI ŞI REFUzÂND ChIAR CELE MAI DELICIOASE MOMELI.


curioZităţi

Ştiaţi că...…vulpile sunt animale monogame.

Cuplurile sunt constituite în perspectivă, pe viaţă;

…vulpile se alimentează noaptea şi aparte, pe rând;

…vulpoiul poate produce multe sune-te diferite. Unele se aseamănă cu lătratul câinelui, astfel îşi păcălesc inamicii;

…vulpea nu rumegă carnea, ci o rupe bucăţică cu bucăţică, după care o înghite;

…coada animalului îşi schimbă culoa-rea în funcţie de anotimpul anului. Mulţi consideră că iarna coada vulpii este deo-sebit de frumoasă;

…pe labele animalului cresc fire de păr foarte sensibile, care permit vulpii să

se orienteze în spaţiu şi să afle direcţia ne-cesară;

…vulpile sunt singura specie canină capabilă să-şi retragă ghearele asemeni

pisicilor. În plus, pupilele lor sunt verti-cale, ca ale pisicilor, şi nu rotunjite ca ale câinilor;

…vulpile au nu mai puţin de 42 de dinţi;

…sunt cunoscute şi pentru abilitatea lor de a se cățăra în copaci, reuşind să-şi mențină echilibrul şi pe ramuri fragile;

…teritoriul unei vulpi variază între 10 hectare, în zona urbană, şi peste 2000 de hectare, în cea rurală;

…vulpea polară (Alopex lagopus) este cunoscută şi sub numele de vulpea albă. Acest animal poate fi găsit în emisfera nordică (nordul Canadei, Alaska, Cercul Polar). Cântăreşte între 2,5 şi 9 kg, şi poa-

te avea o lungime cuprinsă între 75 şi 115 cm. Vulpea polară poate fugi cu o viteză de până la 48 km/h. Este cunoscută şi pentru faptul că ştie să alunece pe gheaţă;

…ne–am deprins cu ideea că vulpea este roşcată, însă coama, pieptul şi burta ei pot fi de culoare neagră. Unele exem-plare pot avea o cruce neagră pe spate;

…cea mai mică vulpe din lume este fenécul, sau vulpea deşertului. Compara-tiv cu rudele sale, animalul este minuscul, cântărind doar 1,5 kg;

…vulpea roşcată este cea mai răspân-dită pe glob, populând toate continentele;

…înainte oamenii ţineau aceste ani-male în livezi, vulpile fiind nimicitoarele rozătoarelor care le mâncau fructele;

…cu toate că vulpile se aseamănă cu câinii şi pisicile, ele nu fac prietenie cu animalele domestice;

…vulpile sunt animale de o şiretenie proverbială. Mai înainte erau asociate cu diavolul, pe motiv că îşi vânează victimele noaptea, manifestând inteligenţă, hâtrie şi perfidie;

…în multe poveşti populare vulpea este reprezentată ca o duduie hâtră, care poate obţine orice prin linguşire şi înşe-lăciune;

…vulpea roşcată era asociată în Roma Antică cu demonul focului. O zeitate si-milară exista în Scandinavia şi se numea Loki. Însă, pentru popoarele din Extremul Orient, vulpea până în prezent este eta-lon al puterii necurate. În Japonia, vulpea roşcată, în afară de perfidie, simbolizează capacitatea de reîncarnare. Concomitent, vulpea albă apare în postura de trimis al zeului orezului Inari. Spre deosebire de alte ţări, în America de Nord vulpea este consi-derată o şmecheroaică inofensivă, pe când coiotul este vorbit de rău fără rezerve;

…pentru alchimişti, vulpea este sim-bolul sulfului consolidat temporar.

Sursă: http://atmhunt.ru

Continuăm călătoria prin muzeele ci-negetice — în Europa Nordică. De aceas-tă dată — în Letonia, a cărei capitală este oraşul Riga.

Suprafaţa acestei ţări este de 64.589 km², cu o populaţie de peste două milioa-ne de locuitori.

După cum am observat, multe din muzeele dedicate pădurilor sau activităţi-lor cinegetice ale Europei sunt găzduite de castele, palate. Nici Letonia nu e o excepţie în această privinţă. Muzeul leton silvic este unicul în Letonia şi prezintă activitatea ci-negetică locală. Acesta este găzduit de pa-latul Jaunmokas, din provincia Tukums. Imobilul a fost construit în 1901 — ca reşedinţă de vânătoare pentru primarul Rigăi de atunci — George Armitstead.

Clădirea a fost construită în stil neogotic de arhitectul Wilhelm Ludwig Nicholas Bockslaff. Din anul 1991 imobilul adăpos-

teşte muzeul forestier, care a fost amena-jat la etajul doi al palatului. Expoziţiile au fost aranjate pentru a surprinde şi captiva diverse categorii de vizitatori, având mai multe tematici. Toate sunt dedicate faunei, florei şi tradiţiilor locale cinegetice. Una dintre ele este „Heleşteie“, care relevă spe-ciile de păsări de apă din Letonia. Pe lângă aceasta, în muzeu mai sunt 42 de specii de păsări cântătoare vii.

Expoziţia „Pădurea“ cuprinde specii de animale împăiate, care pot fi întâlnite în Letonia. Animalele şi păsările din aceste două colecţii sunt reprezentate ca în me-diul natural, copiile peisajelor au fost re-alizate prin utilizarea mulajelor de copaci, arbuşti şi vegetaţie acvatică. Muzeul mai are o colecţie vastă de arme de foc, usten-

sile pentru ele, cât şi unelte utilizate în ac-tivităţile forestiere.

În galeria ce conduce spre turnul pa-

latului este o expoziţie de tablouri cu teme silvice şi cinegetice, picturile sunt schimbate în fiecare anotimp. Expoziţia permanentă din turn este reprezentată de portţigarete vânătoreşti din argint şi mo-nograme vechi de aur şi argint.

Fostul turn de apă al palatului a fost amenajat pentru vederi panoramice spre împrejurimi. La scara ce conduce spre vârful lui poate fi admirată o colecţie de arme de foc, cele mai vechi datând cu în-ceputul secolului XX. Pereţii de-a lungul ei sunt împodobiţi cu picturi ce reprezintă diverse rase de câini de vânătoare.

Un tribut foştilor proprietari ai palatu-lui este adus prin expoziţia istorică dedi-cată lor „Stăpânii palatului Jaunmokas“. Ea prezintă piese de-ale arhitectului imobilu-lui şi ale deţinătorilor palatului, precum şi expunerea faptelor realizate de ei în tim-pul vieţii.

Activităţile oferite de muzeu nu se ter-mină doar cu admirarea şi vizitarea sălilor. Sunt propuse şi activităţi practice: suflatul în cornul de vânătoare, identificarea păsă-rilor după tril, lecţii de orientare în natură realizate în parcul palatului, degustare de ceai din plante şi altele.

Pe lângă muzeul forestier, palatul mai are câteva săli amenajate tematic: sala dedicată primului său proprietar George Armitstead — unul dintre cei mai notorii primari ai Rigăi, Salonul Alb decorat în alb, Salonul Rococo cu mobilă în stil ro-coco. Holul palatului se mândreşte cu o sobă din 1901, ce are 130 de plăci din ce-ramică, pictate cu tot atâtea peisaje diferite din Riga şi Iurmala (oraş pe litoralul Mării Baltice). Cu siguranţă, oricine va găsi ceva pe gustul său, vizitând muzeul silvic şi pa-latul Jaunmokas.

selecţie: cRistina ciobanu, Institutul de Geografie şi Ecologie al AŞM

Muzeul din Letonia

Vestigii europene

Stimate vânător!Procurând arme şi muniţii în magazinele SVPM, banii dumneavoastră rămân în societate, contribu-ind astfel la dezvoltarea vânatului în Moldova.

Magazinele de arme ale SVPM

Magazinele de arme ale SVPM

Adresele magazinelor SVPM:mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelorTel. de contact:022 24 20 53; 079054705

Vânătoarea la vulpe iarna cu gonaşi - AGVPSagvps.ro/docs/VPM IANUARIE 2015.pdf · 2016-04-26 ·...

Documents

Transcript of Vânătoarea la vulpe iarna cu gonaşi - AGVPSagvps.ro/docs/VPM IANUARIE 2015.pdf · 2016-04-26 ·...